OSTEOLOGIE (studiul oaselor) Scheletul animalelor este reprezentat de totalitatea pieselor osoase din organism (180-270 piese, 7-8% din greutatea vie a animalului). Scheletul dă forma corpului, serveşte la deplasareea animalului (locomoţie) şi constituie baza
anatomică osoasă a regiunilor corporale. Din punct de vedere sistematic distingem: -
scheletul capului (craniul); scheletul trunchiului; scheletul membrelor.
Figura nr.1. ( scheletul la vacă) Figura nr. 2 (scheletul la cal) Scheletul capului (craniul), este format din oasele cutiei craniene
(neurocraniul), oasele feţei (viscerocraniul sau splahnocraniul) şi hioidul. Oasele capului sunt oase aplatizate, lipsite de măduvă osoasă şi sudate între ele delimitează cavităţi în care se adăpostesc aparate şi sisteme. Marea majoritate sunt oase pereche. a. Oasele cutiei craniene sunt: frontalele, parietalele, temporalele (ca oase
pereche) etmoidul, sfenoidul şi occipitalul (ca oase nepereche.). Occiptalul se articulează cu prima vertebră cervicală – atlasul, prin intermediul căreia se realizează legătura dintre cap şi trunchi. b. Oasele feţei f eţei sunt: nazalele, lacrimalele, incisivele, zigomaticele, maxilele, ( ca oase pereche), mandibula ( ca os nepereche, nepereche, articulat cu capul prin prin intermediul articulaţie temporo -mandibulare) şi palatinele, pterigoidienele, vomerul, corneţii nazali ( ca oase profunde).
c. Hioidul, serveşte la susţinerea faringelui şi laringelui, precum şi la prinderea limbii, fiind situat sub baza craniului. Cuprind: o piesă impară (bazihioidul), cinci piese pereche ( keratohioidele, timpanohioidele, stilohioidele,
epihioidele, tirohioidele) şi un corp comun ( entoglos). Scheletul trunciului, cuprinde: coloana vertebrală, coastele şi sternul. a. Coloana vertebrală (şira spinării) este formată dintr -o înşiruire de oase, numite vertebre, fiecare fiind alcătuite din corpul vertebrei şi arcul neural, care prin unirea lor formează canalul neural (rahidian) ce adăposteşte măduva spinării. Corpul vertebrei este cilindric şi artic ulat cu vertebrele vecine. Lateral de canalul neural vertebra prezintă două prelungiri numite apofize transverse şi dorsal (sus) o prelungire numită apofiză spinoasă. Ultimile formaţiuni sunt mai mult sau mai puţin prezente de la o vertebră la alta. După aspectul si poziţia lor se disting : vertebre cervicale (ale gâtului), toracale sau dorsale (ale spinării), lombare (ale şalelor), sacrale ( sudate între ele, formând osul sacrum) şi coccigiene ( ale cozii sau caudale);
- vertebrele cervicale, în număr de 7 la mamifere, 14-18 la păsări sunt
vertebre mari. Prima vertebră, numită atlas, are o formă de fluture şi se articulează – axisul prezintă un pivot în jurul căruia se se cu occipitalul, în timp ce vertebra a II-a II -a – axisul roteşte atlasul, permiţând mişcările de rotaţie ale capului. - vertebrele toracale, în număr de 13 la rumegătoare, 14 -16 la suine şi 18 la cabaline, prezintă apofizele spinoase foarte dezvoltate; - vertebrele lombare în număr de 5 -6 la cabaline, 6 la suine şi rumegătoare, prezintă apofize transverse exagerat de dezvoltate. - vertebrele sacrale, în număr de 4 la ovine, 5 la rumegătoare şi cabaline sunt sudate între ele formând osul sacrum, plasat în partea superioară a bazinului. La porc sacrumul nu nu are apofize spinoase. spinoase. - vertebrele coccigiene, în număr de 15-22 sunt lipsite de arc vertebral şi
formează scheletul cozii. La păsări, vertebrele toracale, lombare şi sacrale sunt sudate atât între ele, cât şi cu oasele bazinului. b. Coastele, în număr de 13 perechi la rumegătoare, 14 -16 perechi la suine ş i 18 perechi la cabaline, sunt oase alungite ce concură la formarea cuştii toracice, prin articularea în partea superioară cu vertebrele toracale şi în cea inferioară cu sternul.
Fiecare coastă are o porţiune osoasă, (osul costal) şi o porţiune cartilaginoasă (cartilajul costal), care la unele coaste (sternale) se prinde direct de stern, în timp timp ce la altele (asternale (asternale ) se prinde pe cartilajul cartilajul coastei dinaintea ei (
cartilajele coastelor asternale, formează hipocondrul). c. Sternul, aşezat la nivelul planşeului cavităţii toracale, pe linia ventrală a trunchiului, format format din corp sternal, sternebre sternebre ( prelungiri osoase sau cartilaginose cartilaginose
prin intermediul cărora se prind prind coastele de stern) şi apendice apendice sau cartilaj xifoidian. Scheletul membrelor A. SCHELETUL MEMBRELOR TORACALE ( anterioare), cuprinde
următoarele oase: spata, humerusul, radiusul şi ulna, oasele carpiene, metacarpiene, falangele şi sesamoizii (mari şi mici). a. Spata, este un os lat de formă triunghiulară orientat oblic postero -anterior (din spate către înainte), prezentând pe faţa laterală o creastă (spină scapulară), la baza ei, orientată în sus, un cartilaj (suprascapular) şi la unghiul inferior o cavitate de artiulare cu humerusul. b. Humerusul, este un os cilindric orientat oblic antero- posterior (dinainte spre
înapoi) artculat superior cu spata şi inferior cu radiusul r adiusul şi ulna. c. Radiusul şi ulna sunt sudate între ele la animalele mari. Radiusul este la bovine, ovine şi cabaline, mai dezvoltat decât ulna, iar la păsări ulna este mai dezvoltată decât radiusul. La toate mamiferele extremitatea superioară a ulnei întrece extremitatea radiusului formând olecranul pe care se prind principalii muşchi din regiune.
d. Oasele carpiene, în număr de 8, sunt oase scurte, aşezate la nivelul genunchiului, pe două rânduri. In rândul întâi se găsesc: pisiformul,
piramidalul, semilunarul şi scafoidul, pe rândul r ândul al doilea: unciformul, capitatul, trapezoidul şi trapezul. La rumegătoare trapezul lipseşte, iar capitatul este sudat cu trapezoidul într-un singur os numit capitato-trapezoid. e. Oasele metacarpiene, sunt în număr de două, sudate într -un singur os şi un
rudiment la rumegătoare, în număr de trei la cabaline dintre care unul complet dezvoltat şi două rudimentar, 4 la suine ( 2 principale şi două secundare). f. Falangele sunt în număr de trei pentru fiecare deget, calul având un singur deget dezvoltat, rumegătoarele două degete şi suinele patru. Sesamoizii sunt nişte oase mici aşezate înapoia falangelor B SCHELETUL MEMBRELOR PELVINE (posterioare), cuprinde: coxalul,
femurul, rotula, tibia şi fibula, tarsienele, metatarsienele şi falangele cu sesamoizii (mari şi mici) a. Coxalul, rezultat prin sudarea a trei oase, ilium, ischium şi pubis, face legătura dintre trunchi şi membrele posterioare, participând şi la delimitar ea bazinului. Cele trei oase se sudează de timpuriu. - Iliumul este un os lat, situat în partea laterală a bazinului, prezintă un unghi intern (al crupei ) şi un unghi extern (al şoldului) şi unul articular (acetabular), ce concură la formarea cavităţii de a rticulare cu femurul. - Ischiumul, situat în partea posterioară a podelei bazinului, are o formă patrulateră, unghiul lui postero -lateral proiectând şi formând tuberozitatea ischiatică (punctul fesei). - Pubisul situat în partea anterioară a podelei bazinului, prezintă un braţ anterior şi unul simfizar, care sudat cu simetricul său, formează simfiza pubienă. ischio- pubienă. b. Femurul este un os cilindric, puternic, prezentând la extremitatea superioară un cap articular şi două proeminenţe numite trochantere iar la extremitatea opusă, un scripete (troclee) şi doi condili prin care se articulează cu tibia. c. Rotula (patela), este un os redus, patrulater sau conoid, care alunecă pe trocleea femurală d. Tibia şi fibula, formează baza anatomică a gambei. - tibia, prezintă un corp prismatic triunghiular cu o creastă anterioară, doi condili la extremitatea superioară şi o suprafaţă de articulare (coclee), cu astragalul (os tarsian) la extremitatea inferioară; - f ibula, lipseşte la rumegătoare, la cal este mai redusă decât la celelalte specii. e. Oasele tarsiene, în general în număr de 6, sunt aşezate pe două rânduri: - rândul I, astragalul şi calcaneul (prezintă o tuberozitate ce proemină în
partea superioară a jaretului şi pe el se prinde tendonul tendonul jaretului);
-
ele şi micul cuneiform. La rumegătoare rândul II cuboidul, scafoidul, mar ele cuboidul este unit cu scafoidul, formând osul cubo-scafoidian.
f. oasele metatarsiene cu aceleaşi precizări făcute la membrul anterior pentru
oasele metacarpiene, la fel şi pentru falange, şi sesamoizi.
POZIŢIA MEMBRELOR ŞI STUDIUL APLOMBURILOR
Poziţia pe care o adopta un animal este: 1. Staţiunea care reprezintă atitudinea patrupedă în care corpul animalului se sprijine cele 4 membre. Satţiunea poate fi: liberă, când animalul este lăst să stea în voie şi f orţată, orţată, când animalul se sprijină pe membrele anterioare si pe câte un membru posterior, schimbându-le alternativ. Staţiunea forţată la rândul ei poate fi: plasată, când membrele sunt mai mult sau mai puţin paralele între ele, adunată, când atât membrele anterioare cât şi cele posterioare se găsesc sub trunchiul animalului şi campată, când membrele anterioare sunt îndreptate către înaintea trunchiuli, iar membrele posterioare către înapoia trunchiului. 2. Decubit care reprezintă poziţia culcată a animalulu i. Poate fi: decubit lateral (costal), când animalul ia contact cu solul prin intermediul coastelor ( este un decubit caracteristic cabalinelor) şi sterno-costal sterno-costal caracteristic caracteristic bovinelor, când se
ia contactul cu solul prin intermediul sternului şi o parte din regiunea coastală, ţinând membrele anterioare sub corp. APLOMBUL
Definiţia aplombului – prin – prin aplomb, se înţelege direcţia pe care o au membrele animalului animalului examinat, examinat, faţă de o verticală imaginară, imaginară, când acesta se găseşte în staţiune patrupedă, plasată, pe un teren neted şi orizontal. Un aplomb corect este întotdeauna legat de o dezvoltare corporală normală, o conformaţie corectă, o constituţie bună. Condiţia ca un aplomb să fie corect, este ca punctul de sprijin şi punctul de suspensie să fie pe aceeaşi verticală. Aplobul defectuos denotă un cshelet subţire, o constituţie debilă, atrăgând după sine un mers obositor. Aprecierea aplomburilor se examinează atât pentru membrele anterioare cât şi pentru cele posterioare, privind animalul din faţă, din spate şi din profil. Examinarea aplomburilor se se face cu ajutorul ajutorul unor verticale imaginare ce placă di diferite puncte ale corpului animalului, verticale numite linii de aplomb . APLOMBURILE MEMBRELOR ANTERIOARE
PRIVITE DIN FAŢĂ: se observă în funcţie de vert icalele imaginare paralele coborâte din articulaţiile scapulo -humerale şi care trebuie să împartă fiecare membru anterior în două jumătăţi egale, atingând solul în faţă copitei. Orice abatere de la această linie este considerat defect şi poartă denumirea d e abatere sau devieri de aplomb.
În funcţie de locul (zona de picior) unde are loc abaterea faţă de linia de aplomb întâlnim: abateri sau devieri totale – când când memebrele se abat în totalitate de la linia de aplomb şi abateri sau devieri parţiale sau regionale, când numai anumite regiuni corporale se abat de la linia de aplomb. a. Devieri totale - închis jos dinainte, când membrele depărtate sus şi apropiate
la extremitatea liberă (la copite). Termenul “dinainte” este folosit pentru a indica membrul anterior iar termenul “dinapoi”, este folosit pentru a indica membrul posterior. - deschis jos dinainte, când membrele sunt distanţate la extremitatea liberă
(la copite) şi apropiate sus. – picioare in “X” sau genunchi apropiaţi şi b. Devieri parţiale su regionale – picioare “O” sau genunchi îndepărtaţi. îndepărtaţi. Răsucirea Răsucirea chişiţei în lateral sau membr e în “O” către înafară poartă denumirea de panrdism sau panard, răsucirea chişiţei către interior, poartă denumirea de canios. PRIVITE DIN PROFIL: membrele se apreciază faţă de verticala dusă din mijlocul grebănului, care trece prin mijlocul articulaţiei humero -radio-ulnară, împărţind în două părţi egale antebraţul, genunchiul, fluierul şi buletul, atingând solul înapoia copitei. a. Devieri totale – sub el dinainte – membrele se află în spatele linie i de
aplomb, su trunchi. Aceste animale se poticnesc la mers şi este supraîncărcată partea superioară a membrelor. - campat dinainte – membrele anterioare sunt deplasate înaintea linie de aplomb.
– genunchi arcaţi sau arcuiţi sau deviaţi î nainte. b. Devieri parţiale – genunchi deviaţi către înapoi. - Genunchi şterşi sau deviaţi - Chişiţă lungă şi oblică sau labă de urs (călcătură de urs) - Chişiţă scurtă şi dreaptă sau călcătură de ţap (mers în poante). APLOMBURILE MEMBRELOR POSTERIOARE PRIVITE DINAPOI, membrele se apreciază în raport cu verticala coborâtă di punctul fesei, care atinge vârful jaretului şi împarte membrul în două jumătăţi egale, atingând solul înapoia copitei. a. Devieri totale – închis închis jos dinpoi – membrele membrele sunt apropiate la extremitatea
liberă (la copită). – membrele sun îndepărtate la extremitatea - deschis jos dinapoi – membrele
liberă. – Jareţi apropiaţi sau membre în “X” ( coate de vacă). b. Devieri parţiale – Jareţi
Jareţi îndepărtaţi sau membre în “O”. PRIVITE DIN PROFIL, membrele posterioare se studiază faţă de linia de aplomb ce pleacă din punctul fesei, străpunge jaretul, merge tangent pe tendon, -
atingând solul înapoia copitei la 8-10 cm. a. Devieri totale – sub el dinapoi membrele sun deplasate către înainte, sub trunchiul animalului. - campat dinapoi - membrele sunt deplasate posterior, către inapoia trunchiului. b. Devieri parţiale – jeret jeret deschis sau picior de elefant, când unghiul jaretului este mai mare de 150 . când unghiul jaretului jaretului este sub 140 . - jaret închis sau membre săbiate când - Membre cu panarde sau canios la fel ca la membrele anterioare
manifestate datorită răsucirii chişiţei.
EXAMENUL DE SINTEZA
Pornind de la legea dezvoltării corelative a lui Darwin, organismul animal este constituit din părţi componente, care se găsesc în strânsă legătură una cu alta şi condiţionează armonia de ansamblu şi cea funcţională, precum şi capacitatea productivă a întregului întregului organism. La animalele domestice, abaterile de la această lege se manifestă prin disproporţii între diferite organe şi aparate funcţionale, care la rândul lor se oglindesc în însăşi conformaţia corporală. Examenul de sinteză se face pe baza aprecierii raporturilor dintre diferite dimensiuni corporale, folosind în acest scop , pe de o parte valorile lor relative în comparaţie cu talia sau cu lungimea trunchiu lui, iar pe de alta indicii corporali sau
raporturile directe dintre diferitele dimensiuni care au corespondenţă la regiuni mai strâns legate din punct de vedere anatomic şi funcţional. Examenul de sinteză vizează patru aspecte principale şi anume: liber sub forma forma 1. Dezvoltarea corporală, apreciată cu ochiul liber greutăţii animalelor. 2. Formatul corporal, care ţine seama de dimensiunea de înălţime la grebăn şi de lungimea trunchiului. Acest format poate fi: -
înalt (când talia este mai mare ca lungimea trunchiului), la Calul de galop;
-
dreptunghiular (când talia este mai mică decât lungimea trunchiului) la taurine,ovine, porcine (în special la cele de carne);
lungimea trunchiului) la calul calul Arab. - pătrat (când talia = cu lungimea 3. Tipul morfologic care are în vedere dimensiunile de lungime şi lărgime, putând fi: - dolicomorf = forme lungi şi înguste; - mezomorf = forme potrivit de lungi şi largi; - brevimorf = forme scurte şi largi. 4. Armonie de ansamblu sau proporţionalitatea diferitelor regiuni corporale şi îmbinarea armonioasă a acestor a. a. Metoda somatometrică somatometrică,
sau aprecierea exteriorului animalelor cu ajutorul
măsurătorilor corporale, este considerată o metodai exactă de apreciere întrucât aspectul exteriorului este strâns legat de producţia pe care o dau, fapt din care rezultă necesitatea acestei aprecieri. Măsurătorile corporale reprezintă determinarea dimensiunilor regiunilor, a grupelor de regiuni, părţi sau segmente ale corpului animalelor. CLASIFICAREA MĂSURĂTORILOR A. După scopul urmărit, măsurătorile se grupează în: măsurători de masă, de conformaţie, de creştere şi măsurători cu scop mecanic. r edea aspectul dezvoltării - Măsurători de masă, urmăresc să redea corporale a animalelor. Acestea sunt: înălţimea la grebăn (talia), lungimea truncgiului, lărgimea pieptului, lărgimea crupei, perimetrul toracic, perimetrul fluierului. Pentru a reda cât mai exact dezvoltarea corporală, se determină în plus şi greutatea corporală, toate formând măsurătorile de masă. - Măsurătorile de conformaţie conformaţie, arată dezvoltarea şi aspectul unor regiuni sau grupe de regiuni. Sunt foarte multe la număr, determinându -se dimensiunile acestor regiuni în anumite situaţii, când tehnologia o cere. - Măsurătorile de creştere, grupează toate măsurătorile de masă, în plus se mai înregistrează şi înălţimea la crupă şi adâncime a toracelui, ajutând la urmărirea procesului de creştere a tineretului. - Măsurătorile cu scop mecanic mecanic, sunt reprezentate de măsurătorile unghurilor formate de diferite raze osoase (de exemplu unghiul jaretului), cu importanţă mai mai mare pentru cabaline. B. D upă sens sau direcţie, măsurătorile se împart în măsurători de înălţime, lungime, lărgime, perimetrie şi măsurători la cap. (acestea se iau separat). In vederea efectuării măsurătorilor corporale, se foloseşte un instrumentar specific şi anume: bastonul zootehnic sau zoometru, compasul zootehnic şi panglica zootehnică. – este un instrument format din două ZOOMETRUL sau bastonul zootehnic – este piese distincte: teaca bastonului (din lemn, sau din fibră de sticlă) egală cu 105 cm, în care se găseşte tija bastonului, din metal, egală cu 100 cm şi care culisează în
interiorul tecii. Atunci când zoometrul zoometrul este complet complet deschis el va avea 205 cm.
Bastonul este prevăzut cu două braţe metalice, unul mobil ce glisează pe teacă şi unul fix la capătul tijei. Aceste braţe se folosesec în timpul măsurătorii, aşezând un braţ sau ambele pe punctele de reper indicate pentru a se lua fiecare măsurătoare în parte. Zoometrului, i se mai spune şi bastonul Lydtin şi se foloseşte pentru a se lua măsurătorile de lungime, lărgime şi înălţime. COMPASUL zootehnic, este este format din două braţe în semicerc terminate terminate cu bile sau rotunjite (pentru a nu jena animalul), din care unul este fix iar celălalt este mobil pe arcul gradat care va indica dealtfel dimensiunea măsurătorii efectuate. Compasul se foloseşte cu precădere pentru măsurătorile de la cap sau pentru măsurătorile cu dimensiuni mici. PANGLICA zootehnică, este asemănătoare cu un centimetru obişnuit de croitorie şi este folosită folosită pentru pentru măsurătorile de perimetrie. TEHNICA MĂSURĂTORILOR CORPORALE Înainte de a trece la cunoaşterea acstei tehnici de lucru, trebuiesc precizate câteva condiţii importante şi anume: - animalul să se găsească în sprijin patruped plast, astfel încât din orice parte l-am privi să se vadă numai două membre; - terenul pe cre se găseşte plasat animalul să fie orizontal şi neted; - animalul să fie abordat si contenţionat specific în vederea efectuării măsurătorilor. Pentru a se urmări modul în care se execută măsurătorile, trebuie să cunoaştem punctele de reper precizate pentru fiecare măsurătoare în parte. înălţime – se se fac în sens vertical faţă de linia superioară a 1. Măsurătorile de înălţime – trunchiului, perpendicular pe aceasta.
Bastonul se pregăteşte astfel: braţul mobil este pliat şi fixat pe teacă, în partea de jos a acesteia pentru a nu incomoda în timpul lucrului. Braţul fix, se extinde şi cu ajutorul lui se fixează punctele de reper. Teaca se sprijină pe sol iar tija se scoate din teacă, atât cât este necesar, citirea valorii făcându -se la nivelul ieşirii tijei din teacă. - Înălţimea la grebăn (talia) , se ia cu bastonul zootehnic pregătit pentru înălţimi, de la jumătatea grebănului, la sol (la taurine, ovine,suine) sau de la punctul cel mai înalt al grebănului, la sol (la cabaline). Această dimensiune indică gradul de dezvoltare al animalului în înălţime. - Înălţimea la spinare, se ia de la nivelul prinderii ultimei coaste de coloana vertebrală la sol, la toate speciile cu excepţia cabalinelor, la care se fixează braţul zoometrului în punctul cel mai decliv de pe linia superioară a trunchiului. - Înălţimea la crupă, se ia în tri puncte şi anume: ■ înălţimea la cruce, de la linia ce uneşte cele două şolduri la sol (crucea fiind dată de intersecţia coloanei vertebrale cu această linie);
■ înălţimea propriu -zisă a, de la punctul cel mai mai inalt al regiunii, la sol; ■ înălţimea la baza cozii, de la punctul de inserţie al cozii, la sol. Aceste înălţimi, luate pe linia superioară a trunchiului, arată corectitudinea sau incorectitudinea liniei superioare. În mod obişnuit această linie, trebuie să fie aproape orizontală, valorile înălţimilor trebuind să fie aproape egale. Cu ajutorul acestor înălţimi pot fi depistate unele defecte, cum ar fi: grebănul înalt, spinare lăsată sau înşeuată, crupă înaltă la cruce, coadă prinsă jos sau sus etc. - Înălţimea toracelui sau adâncimea, se ia cu bastonul pregatit ca pentru lărgimi, între stern şi jumătataea grebănului, indicând dezvoltarea toracelui în sensul înălţimii. La tineret această dimensiune este slab reprezentată, mărindu -se treptat la vârsta de adult. Animalele adulte cu torace puţin adânc, dovedesc o slabă întreţinere în perioada de creştere. În afara dimensiunilor menţionate, se mai determină şi alte înălţimi cum ar fi: înălţimea la membre în diferite puncte şi anume, la cot, la g enunchi sau pisiform, pentru membrele anterioare, iar pentru cele posterioare, se ia înălţimea la punctul fesei, la graset, la jaret etc. Aceste înălţimi, pentru membre, se iau în mod obişnuit la cabaline. 2. Măsurători de lungime , se iau în sensul anter-posterior al animalului. Bastonul se pregăteşte astfel: braţul mobil este dus la extremitatea de jos a tecii bastonului şi se aşază paralel cu braţul fix. Apoi în funcţie de dimensiuni se scoate tija din teacă, citirea făcându -se pe partea lungimilor. Măsurătorile de lungime sunt: - Lungimea trunchiului, care se poate lua în două moduri, orizontal şi oblic, punctele de reper fiind aceleaşi, adică între articulaţia scapulo -humerală şi punctul fesei. Pentru lungimea orizontală a trunchiului, bastonul este ţinu t orizontal, iar
braţele sunt îndreptate fiecare către punctul de reper indicat anterior ( la punctul umărului, braţul este îndreptat în jos, iar la punctul fesei este îndreptat în sus). Pentru lungimea oblică a trunchiului, bastonul este ţinut oblic, iar braţele sun paralele între ele. Această dimensiune ne dă indicaţii asupra dezvoltării în lungime a trunchiului. - Lungimea toracelui, se determină între articulaţia scapulo -humerală şi convexitatea ultimei coaste. Mai este cunoscută şi sub denumirea de “pr ofunzimea
toracelui”. Bastonul este pregătit ca pentru lărgimi. Deobicei, un torace lung este caracteristic animalelor de tip respirator (ca tip fiziologic), cele care dealtfel se încdrează în tipul constituţional fin. Toracele scurt este caracteristic tip ului
fiziologic digestiv şi constituţional, robust. - Lungimea crupei crupei, se ia de la şold, la punctul fesei, pe direcţia crupei, iar lungimea trenului posterior se ia pe orizontală între aceleaşi puncte de reper. 3. Măsurători de lărgime , se iau în sens lateral al animalului (dintr-o parte în alta ), cu bastonul zootehnic special pregătit pentru aceste dimensiuni, adică: braţul
mobil este dus la capătul de sus al tecii bastonului şi fixat paralel cu braţul mobil. Prin scoaterea tijei din teacă, între cele două braţe aşezate pe punctele de reper indicate, se citesc dimensiunile de lărgime. Citirea se face la nivelul ieşirii tijei din teacă, pe latura lărgimilor (tija are patru laturi, pe fiecare latură este înscrisă o grupă de măsurători). - Lărgimea pieptului , , se ia prin faţa animalului, între articulaţiile scapulo humerale. De obicei, animalele specializate pentru producţia de carne sau muncă (la cabaline), prezintă această dimensiune semnificativ mai mare comparativ cu celelalte animale. - Lărgimea toracelui, se ia înapoia spetelor, pe deasupra trunchiului, excepţie
făcând cabalinele, la care aceastnsiune se determină în dreptul covexităţii mai mari a coastelor. Mai poartă şi denumirea de , diametrul bicostal. Animalele care aparţin tipului fiziologic digestiv prezintă un torace larg, pe când cele care aparţin tipului fiziologic respirator, prezintă un torace mai ingust. - Lărgimea crupei, se ia în trei puncte: la şold, la articulaţiile coxo -femurale şi la ischii.. 4. Măsurători de perimetrie , se iau cu panglica zootehnică, de jur în jurul zonei. - Perimetrul toracelui toracelui,, se ia de jur în jurul toracelui, imediat imediat înapoia spetelor. - Perimetrul fluierului fluierului, se ia în partea cea mai subţire a fluierului, adică la locul de
unire a treimii superioare cu cea inferioară a fluierului. Măsurătoarea se face la membrul anterior stâng. Şi dă indicaţii asupra gradului de dezvoltare a osaturii. 5. Măsurători la cap, se iau separat de celelalte măsurători, având valori mici, cu compasul zootehnic. - Lungimea capului, se ia de la creasta occipitală până la bot ( linia naturală de
demarcaţie între regiunea feţei şi a botului, care nu este acoperită cu păr, la taurine, ovine şi suine), iar la cabaline, până la arcada superioară a incisivilor. Este considerată dimensiune normală, atunci când lungimea capului intră de 2,5 ori în talie, când intră de mai multe ori, vorbim de un cap mic şi de un cap mare când intră de sub 2,5 ori. - Lungimea frunţii, se ia de lacreasta occipitală (protuberanţa occiptală) la jumătatea liniei care uneşte uneşte unghiurile interne ale ochilor. - Lungimea feţei se deduce din primele două, făcând diferenţa. - Lărgimea frunţii, se ia între punctele cele mai proeminente ale arcadelor orbitale. - Îngustimea frunţii, se determină între punctele cele mai apropiate ale r egiunii frunţii (la vitele cornute, se ia de obicei sub coarne). – de la ramura recurbată a mandibulei, la jumătatea liniei ce - Adâncimea Adâncimea capului – de uneşte unghiurile interne ale ochilor.
Odată prelevate dimensiunile corporale prin măsurători corporale, valo rile respective pot fi folosite ca atare, sub formă de valori absolute, sau sub formă de valori relative, exprimate exprimate procentual şi indicii corporali
