Atlasul corpului uman.pdf

ATLASUL CORPULUI UMAN

P ROFESOR P ETER A BRAHAMS

ATLASUL CORPULUI UMAN STRUCTURA {I FUNC}IILE ORGANISMULUI Traducere de Adriana-Eugenia Tudor

Date despre autor Profesorul Peter Abrahams practică medicina de mai bine de 30 de ani. A predat cursuri de medicină şi anatomie la diferite instituţii internaţionale de învăţământ, printre care Universitatea din Londra, Universitatea din Middlesex şi Universitatea din Cambridge, precum şi la Universitatea din Iowa, SUA. A susţinut prelegeri în ţări precum Egipt, Ghana şi Israel, lucrând pentru Organizaţia Mondială a Sănătăţii. A scris şi redactat multe cărţi, printre care Clinical Anatomy of Practical Procedures (1975), An Atlas of Normal Radiological Anatomy (1978), Essentials of Clinical Anatomy (1986) şi An Imaging Atlas of Human Anatomy (1992). În plus, a publicat multe CD-uri interactive, menite să vină în sprijinul studenţilor la medicină. La Editura Corint a apărut în anul 2010 Enciclopedia medicală a familiei, de acelaşi autor.

Traducere: Adriana-Eugenia Tudor Redactare: Alina Ioan Tehnoredactare computerizată: Olimpia Bolozan, Cristina Aprodu, Mihaela Ciufu Imaginea de pe copertă: Getty Images (Photodisc)

The Atlas of the Human Body Copyright © 2002 Bright Star Publishing Plc All rights reserved. Copyright pentru ediţia în limba română © 2011 Editura Corint Toate drepturile rezervate Această traducere a lucrării Atlasul corpului uman. Structura şi funcţiile organismului este publicată pentru prima dată în 2011 prin contract cu Amber Books Ltd., intermediat de Agenţia Literară Livia Stoia. Toate drepturile asupra acestei ediţii în limba română aparţin Editurii CORINT, parte componentă a GRUPULUI EDITORIAL CORINT. ISBN 978-973-135-590-0

Pentru comenzi şi informaţii, adresaţi-vă la: Editura CORINT — Difuzare şi Clubul Cărţii Calea Plevnei nr. 145, sector 6, Bucureşti, cod poştal 060012 Tel.: 021.319.88.22, 021.319.88.33, 021.319.88.77 Fax: 021.319.88.66 E-mail: [email protected] www.grupulcorint.ro

Tipărit la Radin Print, prin reprezentantul pentru România 4 Colours Advertising, www.4colours.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ABRAHAMS, PETER Atlasul corpului uman: structura şi funcţiile organismului / prof. Peter Abrahams; trad.: Adriana-Eugenia Tudor. – Bucureşti: Corint, 2011 Index ISBN 978-973-135-590-0 I. Tudor, Adriana (trad.) 611(084)

CUPRINS Introducere

6

Capul

8

Gâtul

66

Toracele

84

Membrele superioare

124

Abdomenul

154

Aparatul reproduc\tor

182

Bazinul

196

Membrele inferioare

202

Sistemul corpului uman

232

Index

248

Surse foto

256


Introducere Medicina şi modul în care înţelegem noi anatomia umană au evoluat foarte mult în ultimele secole, deseori datorită descoperirilor unor gânditori radicali. ascinaţia pentru corpul uman şi pentru modul de funcţionare al acestuia, precum şi curiozitatea de a şti de ce uneori funcţionează prost şi ce să facem ca să îl vindecăm sunt nelimitate. De-a lungul istoriei, au fost născocite nenumărate teorii, majoritatea eronate, care explicau anatomia şi fiziologia în concepţia a tot felul de medici, chirurgi, vraci, vrăjitori, alchimişti, tămăduitori prin credinţă, astrologi şi şarlatani, care, în epoca lor, erau de cele mai multe ori foarte respectaţi şi foarte bine plătiţi ca profesionişti.

F

În ciuda acestor practici dubioase, istoria medicinei este marcată de importante descoperiri şi de o gândire cu adevărat vizionară, care ne-au adus în epoca modernă a ştiinţei medicale. Hipocrat, „părintele medicinei”, a practicat medicina pe insula grecească Kos, în secolul al V-lea î.H. şi este, fără îndoială, cea mai celebră şi mai notabilă figură dintre toate. Realizarea sa a constat în formarea unui corp specializat de medici, care se conducea după un cod de etică strict şi care, în cadrul cercetărilor sale, a adoptat metode ştiinţifice de observare. Acest fapt a pus bazele practicii medicale moderne. Cele patru „umori” Opera lui Hipocrat a exercitat o influenţă profundă asupra medicinei, iar ideile lui au fost dezvoltate cu entuziasm de către medici în secolele care au urmat. Din păcate, teoriile sale despre anatomie şi boală erau practic inexacte. El credea că sănătatea omului este guvernată de patru „umori” (bila neagră, bila galbenă, limfa şi sângele) şi că orice boală este rezultatul dezechilibrului dintre acestea. 6

Cu excepţia călugărilor care cultivau ierburi şi plante cu anumite proprietăţi medicinale reale, inexactitatea faptelor era caracteristica medicinei şi anatomiei în Evul Mediu. Teoria „umorilor” era încă pe scară largă socotită adevărată, iar credinţele religioase creştine şi islamice influenţau substanţial teoria medicală. Erau de obicei puse în practică tot felul de teorii, cum ar fi sângerarea, drenarea „fluidelor nocive” din corp sau încurajarea În această diagramă, făcută de Anastasius Kircher în secolul al XVII-lea, corpul omenesc reprezintă lumea ca microcosmos, descris ca un organism viu, cu procese metabolice.

„fluidelor în exces” să se mişte liber prin corp, deseori însoţite de poţiunile spiţerilor, care conţineau ingrediente ciudate şi dezgustătoare, cum ar fi limbi de salamandră sau viermi. Odată cu epoca Renaşterii în Italia, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, ştiinţa medicală a evoluat. Redescoperirea învăţăturii clasice i-a încurajat pe medici să aplice din nou metode ştiinţifice în cercetarea medicală şi să lase în urmă influenţa religiilor şi superstiţiilor. Nume mari din această perioadă, cum ar fi Leonardo da Vinci, au adus idei noi. El credea că pentru a trata o boală trebuie mai întâi să înveţi despre corpul uman şi procesele sale şi că aceste cunoştinţe aveau ca sursă disecţiile făcute pe cadavre umane. Disecţia nu era totuşi o idee nouă. Claudius Galen, un medic cu foarte multă influenţă din secolul al II-lea, disecase animale şi crezuse că anatomia umană urmărea aceeaşi structură, idee care s-a perpetuat timp de peste 1 500 de ani.

INTRODUCERE

Chirurgii pot face azi ceea ce în urmă cu numai 200 de ani ar fi fost socotit un miracol, cu o rată de supravieţuire a pacienţilor care i-ar fi uluit pe medicii înaintaşi. Dar prin secolul al XVI-lea, anatomistul Andreas Vesalius a demonstrat că Galen greşea şi, în 1543, în cartea sa De humani corporis fabrica (Despre structura corpului omenesc), a dat la iveală structuri anatomice necunoscute până atunci. Totuşi, procurarea cadavrelor pentru disecţie nu era nici uşoară, nici plăcută. Biserica interzicea disecţia pe cadavre umane, astfel încât anatomiştii din Europa recurgeau fără jenă la jefuirea mormintelor şi la coborârea cadavrelor din spânzurători ca să obţină material pentru cercetările lor. Altă activitate de pionierat, cea de înregistrare a celor descoperite, a fost condusă de către Leonardo da Vinci şi Vesalius, care au încercat să reprezinte exact structura anatomică prin desene detaliate şi ilustraţii. Circulaţia sangvină Totuşi, aceste idei şi metode erau controversate şi, deseori, respinse. În 1628, medicul englez William Harvey a uimit lumea medicală atunci când a publicat An Anatomical Disquisition On the Motion of the Heart and Blood In Animals (Cercetare anatomică asupra mişcării inimii şi sângelui la animale). În această carte, el a arătat că sângele circulă în corp şi a afirmat că inima pompează sânge în artere. El şi-a dat în acelaşi timp seama de importanţa valvelor inimii în controlul fluxului sangvin. Deşi ideile lui au fost considerate bizare, această metodă ştiinţifică de cercetare s-a dovedit din nou a fi un pas înainte. Descoperirile lui au fost confirmate de inventarea microscopului, la sfârşitul secolului al XVII-lea: pentru prima oară în istorie, oamenii de ştiinţă au putut să vadă mai mult decât le permitea ochiul liber. La sfârşitul secolului al XIX-lea, ieşeau la iveală multe dintre practicile şi procedurile pe care noi le considerăm azi normale. Anestezicele neprelucrate erau dezvoltate de James Young Simpson, antisepticele erau iniţiate de Joseph Lister, iar în 1896,

Wilhelm Röntgen uimea lumea cu o nouă invenţie care permitea examinarea internă a corpului, fără a recurge la chirurgie: fusese inventat aparatul cu raze X. Alte activităţi inovatoare, desfăşurate de personalităţi precum Louis Pasteur, care a stabilit legătura dintre germeni şi boală, şi Karl Landsteiner, care a descoperit cele patru grupe sangvine, au pavat drumul spre o chirurgie mult mai complexă, cum ar fi transplantul de organe. Chirurgii pot face azi ceea ce, în urmă cu numai 200 de ani, ar fi fost socotit un miracol, cu o rată de supravieţuire a pacienţilor care i-ar fi uluit pe medicii înaintaşi. Descoperirea anatomiei umane Aşadar, cât de mult ştim noi de fapt despre modul în care funcţionează sistemele propriului nostru corp şi cât de bine înţelegem ceea ce vede şi ce face un medic sau un chirurg? Atlasul corpului uman vă va arăta din ce suntem noi făcuţi cu adevărat, cu ajutorul unei examinări atente a anatomiei umane. Cartea parcurge drumul de la cap la degetele de la picioare şi este împărţită în secţiuni despre cap, gât, torace, membre superioare, abdomen, sistemul de reproducere, bazin, membre inferioare şi sistemele generale ale corpului. La rândul său, fiecare secţiune examinează oasele, muşchii, nervii, ţesutul moale şi organele, precum şi modul în care funcţionează şi interacţionează ele. Această carte este începutul unei călătorii fascinante. Conor Kilgallon, Amber Books Ltd

Tehnici precum rezonanţa magnetică nucleară (RMN) permit personalului medical obţinerea unei imagini „feliate” a corpului uman. Aceasta poate fi folosită la studierea tumorilor dintr-un ţesut moale, cum ar fi creierul.

7


Cutia craniană – vedere frontală Osul frontal Formează fruntea şi partea superioară a cavităţii orbitale

Cutia craniană este casca naturală de protecţie a encefalului şi a organelor de simţ. Este alcătuită din 28 de oase separate şi este cel mai complex element al scheletului uman.

Incizura supraorbitală Crestătură sau orificiu în arcada orbitală, prin care trec nervii şi vasele de sânge

Calvaria Bolta craniului (numită, de asemenea, şi bolta craniană sau ţeastă); partea superioară a craniului, care adăposteşte encefalul

Orbita Cavitate care conţine globul ocular şi muşchii, nervii şi vasele de sânge aferente; este, de asemenea, cunoscută şi sub denumirea de cavitate oculară

Glabela Uneşte oasele nazale cu cele două procese frontale ale maxilei

Cutia craniană este compusă din scheletul feţei şi al capului. Funcţia sa de bază este aceea de a proteja encefalul, organele de simţ speciale, cum ar fi ochii, şi părţile craniene ale aparatului respirator şi ale aparatului digestiv. De asemenea, permite fixarea mai multor muşchi ai gâtului şi ai capului. Deşi este deseori considerată ca fiind un singur os, cutia craniană a adultului este formată din 22 de oase separate. Pentru comoditate, este deseori divizată în două secţiuni principale: craniul şi mandibula. La baza acestei abordări stă faptul că, în timp ce majoritatea oaselor craniului au articulaţii relativ fixe, mandibula se mişcă uşor. Craniul se împarte în zone mai mici, care includ: bolta craniană baza craniană scheletul feţei maxilarul (maxila) cavităţile acustice cavităţile craniene (partea internă a craniului, care adăposteşte encefalul).

Osul temporal Unul dintre cele două oase care participă la formarea părţilor laterale şi a bazei craniului

Nasion Punct de articulaţie dintre cele două oase nazale cu osul frontal

Aripa mică a osului sfenoid Una dintre cele două aripi laterale care îşi au originea pe corpul osului sfenoid

Osul nazal Pereche de oase care formează şaua nasului

Osul zigomatic Formează partea proeminentă a obrazului şi peretele lateral al cavităţii oculare

Marginea infraorbitală Marginea de jos a cavităţii orbitale

Gaura infraorbitală Acesta este un orificiu prin care trec vase de sânge şi un nerv Maxila Unul dintre cele două oase care formează maxilarul

Mandibula Os în formă de potcoavă

Orificiul mentonier Orificiu prin care nervii şi vasele de la rădăcina dinţilor trec spre buza inferioară şi spre bărbie Cornet nazal Lărgeşte zona de suprafaţă a cavităţii nazale

Septul nazal Perete despărţitor, subţire, din cavitatea nazală, care separă culoarele nazale

Cheie: Această zonă poate fi uşor simţită sub piele

Sinusurile cutiei craniene În accepţia generală, sinusurile sunt cavităţi sau spaţii goale din corp. Cutia craniană are patru sinusuri, cunoscute mai bine sub denumirea de „sinusuri paranazale”. Acestea sunt numite după osul în care se află: Frontal Etmoid Maxilar Sfenoid.

1 1 2

3

8

2

3

Imaginea prezintă trei dintre sinusurile paranazale: frontal (1), etmoid (2) şi maxilar (3). Al patrulea, cel sfenoid, nu se vede clar în această imagine, deoarece se află în interiorul cutiei craniene, în spatele ochilor. Toate sinusurile paranazale sunt legate de cavitatea nazală.

Sinusurile paranazale sunt spaţii pneumatice legate de cavitatea nazală prin canale; acestea fiind înguste, se blochează uşor. Rolul lor este acela de a adăuga rezonanţă vocii şi, probabil, de a diminua greutatea craniului. Acelaşi ţesut care căptuşeşte cavităţile nazale tapetează şi sinusurile, astfel încât ele se infectează uşor (provocând sinuzita). De obicei, cel mai infectat sinus este cel maxilar. Când se produce acest lucru, membrana mucoasă care căptuşeşte sinusurile se inflamează, ajungându-se la înfundarea nasului, pierderea mirosului şi eliminare de puroi şi mucus pe nas. Tratamentul principal constă în drenare, cu sau fără antibiotice.

CAPUL

Cutia craniană iluminată din interior Majoritatea oaselor cutiei craniene sunt unite prin suturi – articulaţii fibroase fixe. Acestea, împreună cu oasele din interiorul cutiei craniene pot fi văzute dacă privim o cutie craniană iluminată din interior. Zonele în care se întâlnesc oasele cutiei craniene se numesc „suturi”. Sutura coronară, de exemplu, se găseşte între osul frontal şi oasele parietale, iar sutura sagitală uneşte cele două oase parietale. Este important să ştim poziţia acestor articulaţii deoarece, pe radiografii, ele pot fi confundate cu nişte fracturi. La copii, între oasele cutiei craniene sunt spaţii relativ mari, care îi permit capului să se strecoare prin filiera genitală fără să sufere fracturi. Spaţiile sunt acoperite cu membrane fibroase, numite „fontanele”. La majoritatea naşterilor în care fătul iese cu capul înainte, fontanelele pot fi palpate în timpul controalelor vaginale, pentru a determina poziţia capului.

Sinusurile frontale Pungi de aer conectate la pasajul nazal; sunt insuficient înţelese, dar se presupune că ajută la modelarea orbitelor şi la obţinerea vederii binoculare

Aripa mare a osului sfenoid Una sau două aripi care se extind de la osul sfenoid

Apofiza crista galli Cunoscută şi sub numele de „creastă de cocoş” — o proeminenţă ca o creastă pe osul etmoid

Fisura orbitală superioară Spaţiul dintre peretele superior şi cel lateral al orbitei prin care trec vasele sangvine şi nervii Sinusul etmoidal Format din opt până la zece cavităţi pline cu aer (celule etmoidale) aflate în interiorul masei laterale a osului etmoid

Arcada zigomatică Punte subţire de os dintre osul temporal şi cel zigomatic

Cornet nazal Os în formă de semilună, care se extinde în fosa nazală

Ramura mandibulară Os care se proiectează în sus, de la mandibulă în spatele dinţilor; asigură susţinere pentru muşchii fălcii

MODIFICAREA FEŢEI Deoarece copiii au doar dinţi şi sinusuri rudimentare, feţele lor sunt mai mici în comparaţie cu cele ale adulţilor. (Craniul unui nou-născut reprezintă o pătrime din mărimea corpului.) Pe măsură ce îmbătrânim, dimensiunea feţei se micşorează (gingiile se strâng, ne pierdem dinţii şi cavităţile osoase).

Sinusul maxilar Sinus în formă de piramidă, care ocupă cavitatea maxilei

Cutia craniană colorată Vederea anterioară a cutiei craniene arată circa nouă dintre oasele importante ale capului. Cutia craniană colorată (dreapta) prezintă clar aceste zone: 1 Osul frontal 2 Osul parietal 3 Osul temporal 4 Osul nazal 5 Osul sfenoid 6 Osul lacrimal 7 Osul zigomatic 8 Maxila 9 Mandibula. Celelalte trăsături caracteristice ale cutiei craniene sunt orbitele (cavităţile oculare), cavitatea nazală şi dinţii. Unele oase din cutia craniană, cum ar fi cele care înconjoară orbita, sunt subţiri şi predispuse la fractură. Totuşi, numărul mare de oase care se suprapun fac dificilă pentru medici detectarea fracturilor pe radiografii.

1 2 4

3 5

6

7 8

9

Culorile acestei cutii craniene identifică oasele importante ale capului, aşa cum se văd ele din faţă. În această imagine — cunoscută drept vedere anterioară — unele oase, cum ar fi occipitalul (la partea posterioară a capului) şi palatinul (lama din partea superioară a gurii), nu se pot vedea. Radiografia cutiei craniene arată clar suturile dintre oase. Totuşi, aspectul acestor suturi face ca medicii să recunoască cu greu fracturile cutiei craniene. Pentru a identifica oasele rupte, medicii caută cinci linii negre pe osul alb. Dacă, totuşi, se vede o zonă albă în interiorul unui sinus, aceasta poate coincide cu prezenţa, în cutia craniană, a unui lichid, cum ar fi puroiul sau sângele.

9


Cutia craniană – imagine laterală O imagine laterală sau dintr-o parte a cutiei craniene dezvăluie clar complexitatea structurii, cu multe oase separate şi cu articulaţiile dintre ele. Mai multe oase ale cutiei craniene sunt perechi, ele situându-se de o parte şi de alta a liniei mediane a capului. Osul nazal, cel zigomatic, parietal şi temporal se conformează toate acestei simetrii. Altele, ca de exemplu osul etmoid şi cel sfenoid, nu au perechi de-a lungul liniei mediane. Unele oase evoluează în două jumătăţi separate şi apoi fuzionează la mijloc, cum este cazul osului frontal şi al mandibulei. Oasele cutiei craniene suferă în mod constant un proces de remodelare: un os nou se dezvoltă pe suprafaţa externă a cutiei craniene, în timp ce excesul din interior este resorbit în fluxul sangvin. Acest proces dinamic este facilitat de prezenţa a numeroase celule şi de o bună irigare cu sânge. Din când în când, o disfuncţie a celulelor responsabile cu resorbţia dereglează metabolismul osului, ceea ce poate avea ca rezultat o severă îngroşare a cutiei craniene – osteopetroză sau boala lui Paget – care poate fi urmată de surzenie sau orbire.

Osul parietal Unul dintr-o pereche de oase care formează bolta şi părţile laterale ale craniului

Sutura coronară Articulaţia dintre osul frontal şi cel parietal

Osul frontal Formează fruntea şi partea superioară a ambelor orbite. La naştere, constă din două jumătăţi care se unesc ulterior. Osul lacrimal Cel mai mic os al feţei, care participă la formarea orbitei (cavitatea oculară)

Pterionul Zona unde se articulează frontalul, parietalul, partea scuamoasă a temporalului şi aripa mare a oaselor sfenoide

Osul nazal Unul dintr-o pereche de oase subţiri, dreptunghiulare, care formează şaua şi rădăcina nasului.

Sutura lambdoidă Apare între osul parietal şi cel occipital

Osul zigomatic Formează partea proeminentă a obrazului şi o parte din orbită Arcada zigomatică Arcadă orizontală formată din osul zigomatic şi din cel temporal

Meatul acustic extern al osului temporal Canalul spre urechea internă şi medie

Maxila Parte a maxilarului

Procesul mastoidian al osului temporal Protuberanţă care se extinde în spatele urechii; arie de inserţie pentru mai mulţi muşchi ai gâtului

Osul occipital Os în formă de farfurie, care participă la formarea părţii posterioare a bolţii craniene şi a bazei craniului

Procesul stiloid al osului temporal Os de forma unui deget pe care se inserează muşchi şi ligamente

Osul sfenoid Formează baza craniului, în spatele ochilor Partea scuamoasă (plată) a osului temporal Formează o parte din latura craniului Condilul mandibulei Se articulează cu osul temporal pentru a forma articulaţia temporo-mandibulară

Mandibula

Orificiul mentonier Deschidere pentru trecerea vaselor sangvine şi a nervilor


Articulaţiile cutiei craniene: suturile 1 Sutura lambdoidă 2 Sutura occipitalo-mastoidă 3 Sutura parietalo-mastoidă 4 Sutura scuamoasă 5 Sutura sfeno-scuamoasă 6 Sutura sfeno-frontală 7 Sutura frontalo-zigomatică 8 Sutura coronară 9 Articulaţia temporo-mandibulară

8 7

6 5

4 9

3

1

2

Această cutie craniană colorată arată poziţia celor 11 oase importante şi suturile lor.

10

Singura articulaţie mobilă a cutiei craniene este articulaţia temporo-mandibulară (unde maxilarul se prinde de craniu), care permite astfel toate mişcările cerute de masticaţie şi vorbire. Toate celelalte oase sunt fixate unul de altul prin articulaţii care se numesc suturi şi care se găsesc numai la cutia craniană. La adult, acestea cuprind zonele subţiri de ţesut fibros demineralizat, care uneşte marginile

neregulate, de întrepătrundere, ale oaselor adiacente. Rolul suturilor de la cutia craniană a unui bebeluş în dezvoltare este acela de a permite creşterea oaselor în unghiurile corecte pe aliniamentul lor. De exemplu, sutura coronară permite creşterea în lungime, iar cea scuamoasă permite creşterea în înălţime a cutiei craniene. În timpul perioadei de dezvoltare a cutiei craniene, de la bebeluş la copil, creierul care se dezvoltă forţează despărţirea oaselor în punctele de sutură, după care, la marginea suturilor, se depozitează substanţă osoasă, dând craniului noua sa dimensiune. La vârsta de 7 ani, creşterea suturală încetineşte şi cutia craniană se măreşte prin remodelarea oaselor.

CAPUL

Interiorul cutiei craniene Partea internă stângă a cutiei craniene arată bolta craniană (calvaria) şi scheletul feţei în secţiune. Comparând aceste fotografii cu cea a exteriorului cutiei craniene (exocraniul), se poate spune că, în mare parte, ele prezintă aceleaşi oase, precum şi structurile adiţionale. Partea osoasă a septului nazal (peretele despărţitor al cavităţii nazale) este formată din vomer şi lama perpendiculară a osului etmoid. În această cutie craniană, sinusurile sfenoidale pneumatice sunt mari. Fosa hipofizară, care conţine glanda hipofiză (pituitară), mare cât un bob de mazăre, producătoare de hormoni, se proiectează în jos, în sinus. Pterionul este indicat printr-un cerc, care corespunde cu poziţia marcată pe imaginea externă. Cutia craniană protejează encefalul, iar fracturile acesteia pot pune viaţa în pericol. Dacă partea laterală a cutiei craniene se fracturează în zona osului temporal, vasul sangvin al arterei meningeale mijlocii poate suferi leziuni (hemoragie extradurală). Acest vas irigă oasele cutiei craniene şi meningele (învelişuri externe ale craniului) şi dacă se rupe, sângele eliberat poate să exercite presiune asupra centrelor vitale din creier. Hemoragia poate provoca rapid decesul. Artera este accesibilă pentru chirurg, dacă intrarea se face în apropiere de pterion.

Şanţuri pentru vasele meningeale medii Merg ascendent şi posterior, spre meninge; sunt situate la exteriorul encefalului

Sutura coronară Fosa hipofizară (şaua turcă) Compartiment care conţine glanda hipofiză Pterionul Aripa sfenoidului Partea orbitală a osului frontal Formează o parte a orbitei oculare

Osul parietal

Sinusul frontal pneumatic

Osul nazal Meatul acustic intern din partea pietroasă a osului temporal

Sinusul sfenoid pneumatic

Lama perpendiculară a osului etmoid

Osul occipital

Vomerul Procesul palatin al maxilei

Sutura lambdoidă

Mandibula

Protuberanţa occipitală externă


Şanţul mandibular Marginea găurii mari

Canalul pterigoidian al lamei pterigoidiene mediale Ramura mandibulară

Unghiul mandibulei

Tipuri de oase ale cutiei craniene Osul este un ţesut conjunctiv mineralizat, dens, dur, care are trei componente: materie organică (aproximativ 25% din greutate), alcătuită în majoritate din colagen proteic fibros (oseină) cristale mineralizate de fosfat de calciu şi carbonat de calciu (65% din greutate), cunoscute şi sub numele de hidroxiapatite aproximativ 10% apă. Combinaţia de minerale şi materii organice asigură atât forţa şi rigiditatea, cât şi flexibilitatea de a absorbi forţele exercitate asupra lui fără a deveni casabil. Oasele cutiei craniene – adică frontalul, parietalele, occipitalul şi temporalele – sunt oase „plate”, formate din două plăci Secţiunea transversală prin maxilar arată textura tip fagure a sinusurilor paranazale — asta le face mai uşoare, dar nu mai puţin rezistente.

subţiri de os compact, care închid între ele un tip de os mai rarefiat, numit diploe sau os spongios. Acesta este un os cu aspect de burete, asemănător unui grilaj, care conţine măduvă.

Celulele sangvine se produc în măduvă, în timp ce osul propriu-zis – ca peste tot în corp – este o sursă de ioni de calciu, esenţiali pentru funcţionarea normală a nervilor şi muşchilor.

Diploea se găseşte doar în cutia craniană şi face posibil ca suprafeţe mari, dar uşoare şi dure de os să hrănească şi să protejeze creierul şi organele vitale ale simţurilor.

1 2

Osul parietal drept disecat pentru a arăta diploea (1) sub placa externă de os compact (2). Este vizibilă textura de tip fagure a osului spongios; sub ea se află o placă internă de os compact.

11


Calota şi baza cutiei craniene Calvaria sau bolta cutiei craniene este partea superioară a cutiei craniene, care înveleşte şi protejează encefalul. Cele patru oase care alcătuiesc calvaria sunt: osul frontal, cele două oase parietale şi o parte a osului occipital. Aceste oase se formează printr-un proces în urma căruia membrana originară a ţesutului conjunctiv moale se osifică (se întăreşte), căpătând substanţă osoasă, fără să treacă prin stadiul intermediar de cartilaj. Punctele de interes ale calvariei sunt: Sutura sagitală, care se întinde longitudinal de la sutura lambdoidă, situată în partea posterioară a capului, până la sutura coronară. Vertexul, punctul cel mai înalt al cutiei craniene; partea centrală, cea mai înaltă, situată de-a lungul suturii sagitale. Distanţa dintre cele două tuberozităţi parietale este cea mai lată partea a craniului. Natura complexă, unificatoare, a suturilor care permit creşterea considerabilă a cutiei craniene în perioada de formare şi conferă forţă şi stabilitate cutiei craniene a unui adult.

Partea superioară a cutiei craniene Exterior

Partea superioară a cutiei craniene Interior POSTERIOR

Osul occipital Abia vizibil de sus; formează, de asemenea, o parte din spatele şi baza craniului

Sutura sagitală Uneşte cele două oase parietale

Tuberozitatea parietală Protuberanţă laterală a craniului Osul „plat” al parietalului Compus din trei straturi: placa internă, diploe şi placa internă

Vertexul „Vârful” capului Osul parietal Pereche, câte unul pe fiecare parte

Şanţuri pentru vasele meningeale medii Permit trecerea vaselor spre meningele externe ale encefalului

Sutura coronară Limitată de osul frontal şi de cele două oase parietale

Creasta frontală Proeminenţă de la osul frontal în cavitatea craniană

Osul frontal Formează secţiunea frontală a calvariei şi a frunţii

ANTERIOR


Diformităţi ale craniului Din cauza modului unic în care se dezvoltă cutia craniană, encefalul în creştere forţează oasele care se îndepărtează în punctele de sutură – orice diformitate, fie a oaselor componente propriu-zise, fie a suturilor, poate duce la modificări drastice ale formei şi aspectului capului unui copil sau adult. Fuziunea izolată, prematură, a suturilor (când articulaţiile individuale se fixează şi se închid înainte ca encefalul să atingă dimensiunea finală) se numeşte craniostenoză. Aceasta reduce considerabil capacitatea de expansiune în direcţia permisă în mod normal de sutură. Creierul continuă să se dezvolte, totuşi, în orice direcţie este posibil, distorsionând forma obişnuită, în funcţie de sutura afectată: scafocefalia prezintă o cutie craniană alungită, în formă de barcă, apărută ca urmare

12

a stenozei (închidere prematură) suturii sagitale brahicefalia prezintă o cutie craniană marcat ascuţită, scurtă, cauzată de stenoza bilaterală a suturii coronare plagiocefalia, în care capul are un aspect „răsucit”, prezentând o diformitate asimetrică, provocată de stenoza unei jumătăţi a suturii coronare oxicefalia produce o cutie craniană anormal de înaltă, în pantă, de obicei ca urmare a fuziunii, înainte de vreme, a suturii sagitale şi a celei coronare. Dereglările în producerea osului pot, de asemenea, duce la deformări ale craniului. În acondroplazie (nedezvoltarea întregului corp), sunt afectate oasele cartilaginoase. Asta înseamnă că oasele de la baza craniului sunt reduse în dimensiune, în timp ce calota craniană este normală

Un copil cu oxicefalie prezintă un creştet ascuţit şi o boltă craniană subdezvoltată. Malformaţia poate determina şi o vedere slabă.

Acest bărbat prezintă semne clasice de brahicefalie — un cap înalt, ţuguiat şi ochi bulbucaţi — din cauza stenozei suturii coronariene.

(oasele intramembranoase fiind neafectate). Hidrocefalia (sau „apă la creier”) este o malformaţie gravă, provocată de o acumulare a

lichidului cerebrospinal care înconjoară encefalul. Acesta măreşte cutia craniană dinspre interior, exercitând o presiune uriaşă asupra encefalului.

CAPUL

Baza craniului Această imagine a cutiei craniene este luată de jos. Se pot vedea maxilarul şi gaura prin care trece măduva spinării.

Fosa incisivă Depresiune care ajunge la rădăcina caninului

Oasele care se găsesc în zona mediană de la baza craniului (etmoidul, sfenoidul şi o parte a osului occipital) se dezvoltă în mod diferit faţă de cele ale bolţii craniene. Ele derivă dintr-o structură cartilaginoasă mai timpurie, printr-un proces care se numeşte osificare endocondrală. Maxilarul este format din două oase – maxile, câte unul pe fiecare parte, pe care stau dinţii. Procesele palatine ale maxilarului şi lamele orizontale ale oaselor palatine formează palatul dur.

Sutura palatină mediană Delimitată lateral de cele două procese palatine ale maxilarului

Procesul palatin al maxilei Osul zigomatic

Lama orizontală a osului palatin Împreună cu procesele palatine ale maxilei, formează palatul dur

Vomerul Formează diviziunea dintre cavităţile nazale

Arcada zigomatică

Osul sfenoid Gaura ovală

Gaura spinoasă

Gaura ruptă anterioară

Tuberculul faringian De care se prind muşchii faringieni

Canalul carotidei Gaura jugulară

MALFORMAŢIILE PALATULUI Palatul despicat apare atunci când structurile palatului nu se unesc aşa cum este normal, înainte de naştere, producând astfel un spaţiu în cerul gurii. Acesta leagă cavităţile nazale de cavitatea bucală. Dacă spaţiul se extinde până la maxilar, apare buza de iepure la buza superioară. Totuşi, această malformaţie poate fi îndreptată chirurgical. Copiii cu palate înguste şi cu dinţii înghesuiţi pot purta un aparat ortodontic, care măreşte treptat presiunea transversală pe linia mediană a oaselor palatine. După câteva luni, marginile suturii sunt despărţite forţat, permiţând creşterea unui os nou şi creând spaţiu suplimentar pentru dinţi.

Gaura stilomastoidiană

Procesul mastoidian Protuberanţă a osului temporal Incizura mastoidiană

Gaura occipitală mare Gaură prin care măduva spinării se uneşte cu trunchiul cerebral

Creasta occipitală externă

Gaura mastoidiană


Protuberanţa occipitală externă

Găurile – canale prin cutia craniană Găurile sunt numeroasele canale din oasele cutiei craniene, care permit vaselor sangvine şi celor 24 de nervi cranieni (câte 12 pe fiecare parte) să pătrundă în şi să iasă din cavitatea craniană. Există asemenea găuri şi la alte oase ale corpului uman. Alte canale mici, mai puţin regulate, leagă venele externe ale cutiei craniene de cele din interior. Acestea se numesc vene emisare, iar orificiile se numesc găuri emisare. Astfel de căi pot permite răspândirea unei infecţii din afara cutiei craniene

2 1

3

4

Imaginea detaliată arată jumătatea stângă a fosei mijlocii a craniului (una dintre cele trei depresiuni din planşeul cavităţii craniene) văzută din interior şi patru dintre canale: (1) gaura spinoasă, (2) gaura ovală, (3) gaura ruptă anterioară, (4) gaura occipitală mare.

în interiorul acesteia, unde se poate agrava. Cele mai importante găuri sunt: I gaura occipitală mare, unde măduva spinării se întâlneşte cu trunchiul cerebral I gaura ruptă anterioară, între partea pietroasă a osului temporal şi osul sfenoid I gaura ovală (câte unul pe fiecare parte), pentru ramura mandibulară a nervului trigemen I gaura spinoasă permite arterei meningeale medii să pătrundă în interiorul cavităţii craniene I gaura stilomastoidiană, prin care trece al şaptelea nerv cranian I gaura jugulară, orificiu pentru sinusurile sigmoid şi pietros inferior şi pentru trei dintre nervii cranieni I canalul carotidei, pentru trecerea arterei carotide (artera principală a gâtului) şi a fibrelor nervoase asociate.

13


Scalpul Scalpul se compune din cinci straturi de ţesut, care acoperă oasele cutiei craniene. Pielea este ferm prinsă de muşchii scalpului prin ţesut conjunctiv, străbătut de numeroase vase sangvine. Scalpul este învelişul bolţii craniene, care se întinde de la marginea firelor de păr de la baza craniului, până la sprâncene, pe frunte. Este un înveliş gros, mobil, care protejează capul şi conţine cinci straturi distincte, primele trei fiind strâns legate între ele.

PROTECŢIA Pielea scalpului este cea mai groasă de pe corp şi cea mai păroasă. În afară de funcţiile sale de a produce păr şi de a proteja craniul, pielea din partea frontală a scalpului, în special, are un rol important în expresia facială. Şi asta pentru că multe dintre fibrele muşchilor au inserţie pe piele, permiţându-i astfel să se mişte înainte şi înapoi.

ŢESUTUL CONJUNCTIV FIBROS COMPACT Sub piele, prins ferm de aceasta, există un strat de ţesut compact, care conţine numeroase artere şi vene. Arterele sunt ramificaţii ale arterelor carotidă internă şi carotidă externă, care se anastomozează şi irigă cu sânge din belşug toate zonele scalpului. Acest strat de ţesut conjunctiv este, de asemenea, prins bine de stratul de muşchi de dedesubt. Ţesutul conjunctiv leagă pielea de muşchi astfel încât chiar dacă scalpul este smuls de pe cap în urma unui accident, aceste trei straturi rămân unite.

Craniul Ţesutul conjunctiv fibros Al doilea strat; uneşte pielea cu aponevroza şi conţine multe vase sangvine

Pielea Stratul extern al scalpului; conţine mulţi foliculi de păr, glande sudoripare şi glande sebacee Diploe Ţesut spongios, care se găseşte între straturile intern şi extern ale craniului

Aponevroza Ţesut fibros care leagă muşchiul occipitalului din partea posterioară a capului de muşchiul frontal

Suprafaţa creierului Acoperită de pia mater, cel mai profund strat al meningelor

Muşchiul temporal Muşchi de pe partea laterală a capului; are inserţie pe mandibulă şi poate fi simţit atunci când se încleştează dinţii

Arahnoida Un strat subţire, fibros al meningelor, între dura mater şi pia mater

Ţesutul conjunctiv moale Permite straturilor superioare ale scalpului să se mişte deasupra ultimului strat, pericraniul

Dura mater Membrană fibroasă compactă, care căptuşeşte interiorul craniului

Pericraniul Cel mai profund strat al scalpului, pericraniul este o membrană care acoperă muşchii craniului

Vena diploică Situată în interiorul osului spongios al craniului

Cele cinci straturi ale scalpului au fost desprinse pentru a arăta legătura lor cu vasele sangvine şi cu osul de dedesubt.


Foliculii de păr ai scalpului Corpul firului de păr Por

Rădăcina firului de păr Bulbul firului de păr Foliculul firului de păr

Secţiunea transversală a pielii arată firele de păr în foliculii lor. De asemenea, se pot vedea muşchii ridicători.

14

Glanda sebacee Muşchiul ridicător al firului de păr

Partea acoperită cu păr a scalpului este cea mai păroasă zonă a capului. Părul scalpului asigură izolarea capului împotriva frigului şi protecţia faţă de razele solare. Fiecare fir de păr este alcătuit dintr-o rădăcină, fixată în piele, şi din firul de păr care iese din scalp. În interiorul scalpului, rădăcina este cuprinsă într-un folicul de păr. Firul de păr se ridică din folicul la un unghi mai mic de 90˚ şi astfel acoperă eficient pielea. Foliculii de păr ai scalpului trec printr-un ciclu de creştere, urmat de o perioadă de odihnă. După un stadiu activ de creştere, foliculul şi bulbul se odihnesc pentru o scurtă perioadă. În timpul perioadei de odihnă, părul

cade, dar pentru că fazele de creştere şi de odihnă ale foliculilor individuali ai scalpului se succed eşalonat, pierderea părului nu este, de regulă, remarcată. Glandele sebacee, care produc secreţii de grăsime numite sebum, se găsesc tot în piele şi sunt legate de foliculi. Sebumul lubrifiază firul de păr şi are rolul de a proteja pielea împotriva bacteriilor şi ciupercilor. Pe folicul este inserat un muşchi care ţine firul de păr în poziţie dreaptă atunci când se contractă, provocând „pielea de găină”. Contracţia acestui muşchi presează în acelaşi timp glanda sebacee care, la rândul ei, eliberează sebum.

CAPUL

Muşchii capului Muşchii capului se află sub piele şi sub un strat de ţesut conjunctiv. Aceştia mişcă pielea de pe frunte şi de pe maxilar în timpul masticaţiei. Muşchiul occipitofrontal este un muşchi lat, format din două părţi situate în zonele anterioară şi posterioară a scalpului, care sunt legate printr-un strat fibros, subţire, compact (aponevroza). Muşchiul frontal este partea muşchiului care acoperă fruntea, avându-şi originea în pielea din regiunea sprâncenelor şi care este direcţionat posterior, continuându-se cu aponevroza. Acest muşchi ridică sprâncenele, încreţind astfel fruntea sau trăgând scalpul în faţă, ca atunci când ne încruntăm. Muşchiul occipital este partea muşchiului care îşi are originea în regiunea postero-superioară a gâtului şi urcă spre aponevroză. Cu ajutorul acestuia, scalpul este tras spre spate. Muşchiul temporal se află în partea laterală a scalpului, deasupra urechii şi se întinde de la craniu până la maxilarul inferior. Are rol în procesul de masticaţie.

ŢESUTUL CONJUNCTIV FIBROS LAX Al patrulea strat, de la baza muşchiului şi aponevrozei, este un strat de ţesut conjunctiv lax care permite straturilor situate superior să se mişte relativ liber deasupra stratului de dedesubt. Acesta este nivelul de la care poate fi smuls scalpul în timpul accidentelor, când, de exemplu, capul se avântă înainte şi trece prin parbrizul maşinii. Pericraniul, al cincilea strat al scalpului, este membrana tare care acoperă osul craniului.

Pielea Stratul de suprafaţă al scalpului; este acoperită cu păr Aponevroza Strat format din ţesut conjunctiv, care uneşte părţile anterioară şi posterioară ale muşchiului occipitofrontal

Ţesut conjunctiv fibros Se află chiar sub piele şi este legat de ea; conţine artere şi vene care irigă scalpul cu sânge

Muşchiul frontal Acoperă fruntea şi calota craniană de la aponevroză până la sprâncene şi încreţeşte fruntea

Muşchiul occipital Îşi are originea pe osul occipital şi se uneşte cu aponevroza; trage scalpul spre spate

Orbicularul pleoapelor Muşchi circular (sfincter) care înconjoară ochiul

Muşchiul temporal Situat pe partea laterală a capului, coboară spre mandibulă; apropie maxilarele şi îi menţine poziţia în repaus

Orbicularul gurii Muşchiul sfincter care înconjoară gura

Muşchiul occipital fixează aponevroza, permiţând muşchiului frontal să joace un rol în mimica feţei. Muşchiul temporal acţionează asupra maxilarului şi mandibulei.


Leziuni ale scalpului Leziunile scalpului provoacă sângerare abundentă chiar dacă este o tăietură relativ minoră. Doi factori explică de ce scalpul sângerează atât de abundent şi pentru mult timp, atunci când este tăiat. Pentru a-şi hrăni numeroşii foliculi de păr, scalpul este mult mai abundent alimentat cu sânge, în comparaţie cu pielea de pe restul corpului. Sângele este purtat spre scalp prin mai multe Rănile majore ale scalpului sângerează excesiv deoarece arterele nu se contractă după leziune. Acest lucru limitează capacitatea de coagulare.

artere, care se anastomozează (se interconectează) liber în stratul de ţesut conjunctiv compact de sub piele. Aceste vase care se interconectează irigă abundent cu sânge întregul scalp. Ţesutul fibros din acest strat compact are rolul de a menţine vasele sangvine deschise, astfel încât ele nu se pot contracta precum arterele din alte zone, în caz de leziune. Dacă artera nu poate reacţiona la leziune, îngustându-şi lumenul, atunci coagularea sângelui este limitată. Pentru a opri sângerarea, trebuie să se exercite o presiune asupra zonei în care se află rana.

Cea mai mare parte a sângelui care irigă scalpul trece prin vase care se află pe suprafaţa muşchilor, imediat sub craniu.

15

Atlasul corpului uman.pdf

Recommend Documents