Regionare Si Regiuni Turistica_Puscas Angelica

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă, Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă Facultatea de Geografie Specializarea: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ) Disciplina: REGIONARE ŞI REGIUNI TURISTICE

SUPORT DE CURS

ANUL III Semestrul 5

Cluj – Napoca, 2015-2016

CUPRINS I. Modulul I ...................................................................................................................9 Probleme teoretice de geografie regională mondială II. Modulul II .................................................................................................................22 Regionarea turistică a Eurasiei. Studii de caz: Bazinul mediteranean şi Asia de Est III. Modulul III ...............................................................................................................61 Regionarea turistică a Americii Anglo-Saxone şi Latine.Studii de caz:Statele Unite ale Americii şi America Centrală IV. Modulul IV ...............................................................................................................93 Regiunile turistice din Africa, Australia şi Oceania. Studii de caz:Regiunea turistică Atlas şi Australia I.

Informaţii generale

I. Date de identificare ale titularului de curs şi ale cursului 1) Date de contact ale titularului de curs Nume: Lect. univ. dr. PUŞCAŞ ANGELICA

Birou: Birou camera 61, sediul Facultăţii de Geografie, Clinicilor, nr. 5-7 Telefon: 0740320983 (zilnic între orele 1000-1800)

2) Date de identificare a cursului Numele cursului: Regionare şi regiuni turistice

Codul cursului: GLR 2501 Anul, Semestrul: anul III, semestrul I Tipul cursului: obligatoriu Fax: 0264-591906 Pagina web a cursului: postat pe pagina web a Facultăţii de Geografie: http://geografie.ubbcluj.ro/ https://portal.portalid.ubbcluj.ro/

E-mail: [email protected]; [email protected] Consultaţii: miercuri, orele 1200-1400 II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Complexul disciplinelor geografice coroborat cu notiuni particulare ştiinţelorumaniste( istorice, antropologice, lingvistice, teologice, filosofice), respectiv exacte (arheologice, cartografice, statistice etc.). Participarea la cursul REGIONARE ŞI REGIUNI TURISTICE nu este condiţionată de

parcurgerea şi promovarea vreunei discipline aferente anului I sau anului II de studii, de către studenţii specializării GEOGRAFIA TURISMULUI, modul Bologna, însă, asimilarea şi înţelegerea eficientă a conţinuturilor ştiinţifice promovate şi susţinute în cursul de faţă, poate fi mult facilitată de prezenţa şi înţelegerea conţinuturilor predate la următoarele discipline aferente anilor I şi II de studiu: INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE, GEOGRAFIA GENERALĂ A TURISMULUI, CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE, discipline care pot contura o imagine generală a coordonatelor majore pe care învelişul geografic le induce în fenomenul turistic românesc şi internaţional. În consecinţă, aceste prerechizite sunt foarte utile în rezolvarea problemelor aferente fiecărui modul şi, respectiv, în promovarea examenului de evaluare finală. III. Descrierea cursului Cursul REGIONARE ŞI REGIUNI TURISTICE (sau Regionare Turistică Mondială –

denumire sub care apare publicat pentru prima oară în anul 2002, ori în ediţia a II-a revizuită, din 2007), exhaustiv sub raportul informaţiei integrate şi limpede structurat în logica sistemică a ştiinţelor geografice, propune cititorului un corpus organic de cunoştinţe teoretice adecvat completate de informaţii cultural-ştiinţifice şi aplicate din domenii de largă anvergură. Atu-ul distinctiv se regăseşte în universalitatea spaţiului analizat, decelat în unităţi taxonomice care respectă cu fidelitate ierarhiile teritoriale. Se reuşeşte, ca atare, o developare a 2

potenţialului turistic mondial, implicit pentru geospaţiile puţin sau deloc cunoscute, realitate ce pune în evidenţă, în afara oricăror prejudecăţi (etnice, religioase, politice...)ţări care prin valenţele turistice impropriate pot „sparge” anonimatul cultural sau economic. O altă particularitate este dată de accesibilitatea cursului şi de adresabilitatea sa generoasă, constituindu-se deopotrivă, într-o lectură agreabilă, dar şi într-un „ghid” bine documentat ce vizează drept segment ţintă studenţii sau specialiştii din sfera geografiei turismului. De asemenea, analizat din perspectiva unui registru umanist, materialul transmite un mesaj de o adâncă profunzime, anume: drumul spre libertate trece prin cultură şi cunoaştere. IV. Organizarea temelor în cadrul cursului Cursul REGIONARE ŞI REGIUNI TURISTICE este structurat pe 4 module de învăţare ce corespund principalelor conţinuturi teoretice şi logicii spaţio-temporale.

• Probleme teoretice de geografie regională mondială • Regionarea turistică a Eurasiei. • Regionarea turistică a Americii Anglo-Saxone şi Latine. • Regiunile turistice din Africa, Australia şi Oceania.

Fiecare dintre aceste teme este dublată de o serie de aplicaţii practice referitoare la analiza, înţelegerea şi interpretarea corectă a pricipalelor regiuni structurale aferente turismului mondial. Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi consultate pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea Cursuri, precum şi pe CDurile ce vor fi oferite studenţilor de la specializarea GEOGRAFIA TURISMULUI, varianta ID. Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică aferentă fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului. c) Obiectivele generale ale cursului şi Organizarea. Obiectivele generale ale cursului REGIONARE ŞI REGIUNI TURISTICE au menirea de a ghida studenţii pentru: • însuşirea de către studenţi a noţiunilor teoretice privind principiile, metodologia şi

tipizarea unităţilor taxonomice ale regionării turistice, ca bază a demersului practic al operaţiunii de regionare; • cunoaşterea principalelor regiuni turistice ale Globului, în diferite grade de detaliere; • asumarea conştient-raţională a strategiilor de dezvoltare turistică, respectiv a parametrilor cantitativi particulari curenţilor turistici • aplicarea cunoştinţelor teoretice dobândite în procesul complex de regionare geografică şi în individualizarea principalelor tipuri structurale de regiuni: regiuni omogene, regiuni polarizate, regiuni anizotrope, regiuni umanizate, regiuni sistem, regiuni mentale. • realizarea de profile turistice V – E şi N – S la scara spaţiului geografic global. Cursul va fi structurat în patru părţi, aferente celor patru module prezentate mai sus.

V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului) a) Sarcini La acest curs veţi avea de realizat mai multe sarcini (rezolvarea unor aplicaţii practice) a căror pondere totală în nota finală va fi de 50%; restul de 50% constituie evaluarea cunoştinţelor finale dobândite în cadrul cursului. Sarcinile sunt centrate pe rezolvarea unor probleme concrete induse de regionarea geografică şi pe înţelegerea principalelor tipuri structurale de regiuni. Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nouă sarcină a fost afişată on-line. Este în avantajul dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele au fost afişate, deoarece termenele limită trebuie respectate strict. Datele limită de evaluare a sarcinilor propuse anterior vor fi, de asemenea comunicate iniţial (atenţie!!! unele sarcini vor avea termen limită în decursul primelor trei săptămâni de la începerea cursului). b) Teme de casă Pentru fiecare modul citiţi secţiunea aferentă din suportul de curs (autor, Boţan, Cristian Nicolae), din cursul Geografia Europei (autor, Cocean, P.-2005, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca) şi din îndrumătorul de lucrări practice (autor Boţan, C.-2008, Geografia regională a continentelor: Europa. Îndrumător de lucrări practice, Centrul de Multiplicare al UBB). Luaţi notiţe pentru a înţelege mai bine informaţiile şi pentru a studia mai târziu.

3

Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare, sau trimise pe una din adresele de mail menţionate mai sus; pondereea lor în nota finală de promovare a examenului va fi de 50%. c) Examenul După ce aţi rezolvat toate aplicaţiile practice aferente pregătirii preliminare (a căror pondere în nota finală va fi de 50%) este momentul să studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 50% în nota finală). Pentru examenul final veţi învăţa din suportul de curs şi din cursul Geografia Europei. d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, precum şi prin intermediul e-mail-ului. În consecinţă, consultarea zilnică a e-mail-ului şi a Site-ului Facultăţii de Geografie este o sarcină absolut necesară. Sunteţi responsabili de a lua la cunoştinţă toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermedioul celor două surse de informaţie deja menţionate. Este responsabilitatea dumneavoastră să vă păstraţi la zi adresa de e-mail. VI. Bibliografie obligatorie Sursele bibliografice obligatorii sunt:

[1] L. Badea, H. Grumăzescu, Consideraţii metodologice asupra regionării turistice a teritoriului României, LCNGT II, Ed. Sport-Turism, Bucureşti (1975) [2] J.L.B. Berry, Approaches to regional analysis; a synthesis, in Am. Assoc. Americ., Geogr., 7. 54, nr. 1, p. 2-11 (1964) [3] N. Caloianu, V. Gârbacea, I., Marin, I, Rădulescu, Asia, Australia, Oceania, Antarctica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti (1980) [4] N. Caloianu, V., Gârbacea, I., Hârjoabă, S., Iancu, Europa, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti (1982) [5] N. Ciangă, Turismul în Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie Umană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca (1997) [6] P. Cocean, America, Curs. Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1991) [7] P.Cocean, Geografia Turismului, Ed. Carro, Bucureşti (1996) [8] P.Cocean, Geografie Regională, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca (2002) [9] L. Nicoară, A. Puşcaş, Regionare Turistică Mondială, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca (2002) [10] Al. Păcurar, Geografia Turismului Internaţional, Ed. Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca (1999) [11] I. Popovici, Regiunile turistice din R.S.România, SCGGG, Geografie, 1, Bucureşti (1997) [12] Angelica Puşcaş, Geografia Turismului Internaţional. Caiet de lucrări practice, ClujNapoca (2002) [13] *** Der Fisher Weltalmanach Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Titlurile menţionate la bibliografia obligatorie, reprezintă lucrările de referinţă pe care s-a fundamentat acest curs. În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate atât referinţele bibliografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză şi, implicit comprehensiunea fiecărei teorii. VII. Materiale şi instrumente necesare Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea Geografia Turimului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanţă” la urmâtoarele resurse: • Computer conectat la INTERNET (pentru a putea accesa toate informaţiile): date, termene, suporturi de lucru-hărţi mute, hărţi digitizate, hărţi model, explicaţii etc; • Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, atemelor redactate, a studiilor de caz şi problematizărilor existente); • Acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, abonament la Biblioteca Facultăţii de Geografie etc); • Acces la echipamente de fotocopiere

4

VIII. Calendarul cursului

Vezi https://portal.portalid.ubbcluj.ro, sectiunea cursuri IX. Politica de evaluare şi notare Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente: 1. însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplicaţiilor practice existente în fiecare din cele patru module): 10 puncte/aplicaţii practice/modul....40 puncte maxim; 2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 50 puncte maxim; 3. 10 puncte se acordă din oficiu, rezultând un punctal total maxim de 100 puncte, aferent notei finale 10. Fiecare modul cuprinde un număr de 5-10 aplicaţii practice, care vor fi puse la dispoziţia tutorelui, a cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii. De asemenea, fiecare aplicaţie practică va fi discutată în cadrul primelor trei întâlniri cu studenţii, urmând ca ulterior, ele să fie rezolvate şi transmise titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor respecta cu stricteţe cerinţele titularului de curs, orice abatere de la acestea aducând după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se va face imediat după primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare student se va realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor. Dacă studentul consideră că activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator, atunci poate solicita feed-back suplimentar prin contactarea directă a evaluatorului sau a tutorelui, prin e-mail sau direct. Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la bază criterii de performanţă. Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două forme de evaluare; lipsa uneia dintre aceste două componente se soldează cu lipsa notei finale din ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea examenului la disciplina GEOGRAFIA CONTINENTELOR. EUROPA. X. Elemente de deontologie academică Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, pleacă întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de formula educaţională pe care o adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi responsabile. Totuşi, pentru a evita eventualele situaţii în care se pune în discuţie onestitatea cursantului, trebuie să stabilim de la bun început ce constituie fraudă. O formă concretă de fraudă este plagiatul. Prin urmare, doresc şi pretind ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează sarcinile stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile altei persoane sau resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, trebuie să citaţi, iar lucrările respective să fie menţionate în bibliografia dumneavoastră. Suplimentar, vă rugăm să consultaţi politica Universităţii „Babeş-Bolyai” privin plagiatul şi să reflectaţi asupra consecinţelor ce decurg dintr-o astfel de atitudine ingrată. Pentru eventuale explicaţii suplimentare, chiar şi pentru exemple concrete, vă stau la dispoziţie. XI. Studenţi cu nevoi speciale Nevoile speciale se referă la o serie de dizabilităţi fizice, dizabilităţi de învăţare/receptare, cele datorate lipsei de cunoştinţe, deprinderi şi prerechizite aferente acestui curs. Studenţii care, din nefericire se pot afla într-una din aceste situaţii sunt rugaţi să mă contacteze la începutul cursului pentru a putea interveni şi ajusta situaţia (spaţii special amenajate etc) pentru ca rezultatele la final să fie cele scontate. XII. Strategii de lucru recomandate Vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei teme/modul şi pentru realizarea sarcinilor practice, cu varianta în care, a-ţi fi studiat acest curs în formula”învăţământ de zi”. Stabiliţi-vă un orar zilnic pe care să îl rezervaţaţi studiului la această disciplină. Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile dumneavoastră, timpul alocat pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte obligaţii. Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori: • pregătiţi-vă pentru sarcinile ce le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile relevante din suportul de curs; rezolvaţi exemplele oferite; rezolvaţi aplicaţiile din suportul de curs;

5

• încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, e-mailul meu vă stă la dispoziţie pentru explicaţii suplimentare; trimiteţi-mi un e-mail cu problema la care v-aţi blocat pentru a vă oferi soluţia corectă; • citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii practice; de cele mai multe ori, este precizată forma în care sunt aşteptate răspunsurile dumneavoastră; • vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie ul element esenţial pentru învăţare); • încercaţi să contactazi un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi specializare, forma la zi, pentru a vă consulta în cazul unor dificultăţi. Respectând cerinţele şi rigorile impuse de către acest curs, el vă poate oferi o amplă deschidere către orizonturile largi şi complexe ale geografiei regionale în general şi ale continentului Europa, în special.

XIII. Bibliografia suplimentară sau recomandată ca lectură opţională:

1. Bacalu, A. (1974), America – transmisie directă, Ed. Pentru Turism, Bucureşti. 2. Badea, L., Grumăzescu, H.(1975), Consideraţii metodologice asupra regionării turistice a teritoriului României, LCNGT, II, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 3. Berry, J.L.B., (1964) Approches to regional analysis: a synthetisis, in Ann. Assoc. Americ. Geogr., t.54, nr. 1, p. 2-11. 4. Bodocan, V., (1997), Geografie Politică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 5. Bran, Florina, Istrate, I., Roşu, Anca Gabriela, (1996), Geografia economică mondială, Ed. Economică, Bucureşti. 6. Brehm, Alfred Edmund, (1985), Călătorie în Africa, Ed. Albastros, Bucureşti. 7. Brunet, R., (1980) (a), La Champagne et les champs: nouveaux éspaces pour l’analyse regionale, in Travaux de l’Institut de l’Institut de Geographie de Reims, nr.41-42, p.83-101. 8. Brunet, R., (1980)(b), La composition des modéles dans l’anlyse spatiale, in l’Espace, Geograph., nr.4, p. 253-265. 9. Brunet, R., Ferras, R., Théry, H., (1993), Les mots de la géographie. Dictionnaire critique, Reçlus, La Documentation Francaise. 10. Caloianu, N., Gârbacea, V., Marin, I., Rădulescu, I., (1980), Asia, Australia, Ooceania, Antarctica, Ed. Didact. şi pedagogică, Bucureşti. 11. Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabaă, I., Iancu, S., (1982), Europa, Ed. Didact. şi Pedagogică, Bucureşti. 12. Ciangă, N., (1995), Evoluţia şi tendinţele cercetării de Geografia Turismului în România, Studia UBB, 1-2, Cluj-Napoca. 13. Ciangă, N., (1997), Turismul în Carpaţii Orientali. Studiu de Geografie Umană, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 14. Ciangă, N., (1998), Turismul rural, factor de conservare, valorificare şi dezvoltare a habitatului montan, Studia UBB, nr. 2, Cluj-Napoca. 15. Claval, P., (1972) Chronique de géographie économique. VII. L’analyse régionale, in Révue Geograph. De l’Est, tom XII, nr.1, p.89-126. 16. Claval, P., (1993), Initiation a la géographie régionale, Ed. Nathan, Paris. 17. Claval, P., Juillard, E., (1967), Région et régionalisation dans la géographie française et dans d’autres sciences sociales, Librairie Dalloz, Paris. 18. Cocean, P., (1991), America, curs, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. 19. Cocean, P., (1992), Modele de amenajare turistică a unor regiuni muntoase din România, Studia UBB, 1-2, Cluj-Napoca. 20. Cocean, P., (1996), Geografia Turismului, Ed. Carro, Bucureşti. 21. Cocean, P., (1997), Ţara (The land) – A Typical Geographical Region of Romania, Revue Romaine de Geographie, Tom 41, Ed. Academiei Române, Bucureşti. 22. Cocean, P., (1997), Geografia Turismului Românesc, Ed. “Focul Viu”, Cluj-Napoca. 23. Cocean, P., (1998), Între Carpaţi şi Pirinei, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti. 24. Cocean, P., (2000), Munţii Apuseni.. Procese şi fenomene carstice, Ed. Academiei Române. 25. Corlăţeanu, D., (1991), Călător prin Aaustralia, Ed. pentru Turism, Bucureşti. 26. Cucu, V., (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Ed. Didact. şi Pedagogică, Bucureşti. 27. Cucu, V., (1998), Geografie umană şi economică, Ed. Printech, Bucureşti. 28. Dauphine, A., (1979), Espace, region et systéme, Economia. Paaris.

6

29. Dolfus, O., (1970), L’espace géographique, Paris. 30. Donisă, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Ed. Didact. şi Pedagogică, Bucureşti. 31. Drimba, O., (1998), Istoria Culturii şi Civilizaţiei. Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestalia, Bucureşti. 32. Erhan, I., (1990). Ţărmuri în Sud, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 33. Ficeac, B., (1996), California – Mirajul Vestului, Ed. Nemira, Bucureşti. 34. Fremont, A., (1980), Le espace veçu et la notion de région, Paris. 35. Garnier, J.B., (1971), La géographie, méthodes et pérspectives, Paris. 36. Gaudin, Ph., (1995), Marile religii, Ed. Orizonturi, Ed. Lider, Bucureşti. 37. George, P., Guglieno, R., Kayser, B., Lacoste, Y., (1964) La géographie active, Presses Universitaires de France Vendome. 38. Glăvan, V., (2000), Resurse turistice pe Terra. Ed. Economicã, Bucureşti. 39. Gârbacea, V., (1996), Geografia regională a continentelor-Australia, Univ. “Babeş-Bolyai”, ClujNapoca. 40. Găştescu, P., Cioca, Aş, (1996), Insulele Terrei. Colecţia Cristol, Ed. Albatros, Bucureşti. 41. Iacoban, Mircea Radu, (1977), Razna prin trei continente, Ed. Eminescu, Bucureşti. 42. Ianoş, I., Iacob, Gh., (1989), Câmpiile Terrei, Colecţia Cristal, Ed, Albatros, Bucureşti. 43. Ianoşi, I., (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României, S.C.G.G.G. XXVIII, Bucureşti. 44. Ianoşi, I., (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic , ed. Academiei, Bucureşti. 45. Ibanez, Vicente Blasco, (1983-1984), Călătoria unui romancier în jurul lumii, vol. II şi III, Ed. Spport-Turism, Bucureşti. 46. Letea., I., Ungureanu, al., (1979), Geografie Economică Mondială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 47. Matei, Horia, C., Neguţ, S., Nicolae, I., Şteflea, N., (1981), Encicolpedia statelor lumii. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 48. Matei, Horia, C., Neguţ, C., Nicolae, I., Şteflea, N., (1995), Statele lumii. Mică enciclopedie, Meronia, Bucureşti. 49. Matei, Horia, C., Neguţ, S., Nicolae, I., (1998), Enciclopedia Europei, Ed. Meronia, Bucureşti. 50. Meyzeny, U., (1984), Hautes-Aples. Ubaye, Haut-Drac. Préalpes Drâmoises, Ed. Ophnys. 51. Mihăilescu, V., (1964), Regiunea geografică şi Regiunea economică. Contribuţii la precizarea unor termeni fundamentali din geografia României, Studii şi Cercetări de Geologie, geofizică şi geografie, Bucureşti. 52. Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh. (1989), Terra. Geografie Economică, Ed. Teorra, Bucureşti. 53. Neguţ, S., (1983), Paşi pe Terra, Ed. Albatros, Bucureşti. 54. Neguţ, S., (1989), Spectacolele Terrei, Colecţia Cristal, Ed. Albatros, Bucureşti. 55. Nicoară, L., (1999), Geografia populaţiei, Ed. “Focul Viu”, Cluj-Napoca. 56. Olaru, M., (1996), Munţii Banatului. Resurse turistice naturale şi antropice. Ed. Hestia, Timişoara. 57. Păcurar, Al., (1999), Geografia Turismului Internaţional, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 58. Petrescu, Carmen, (1978), Modelul turistic Chamonix-Mont Blanc, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 59. Petrescu, I., (1999), Terra – Catastrofe naturale, Ed. Tehnică, Bucureşti. 60. Pop, S., (1997), Cartea Chinei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti. 61. Pop, Gr., (1997), România – Geografia hidroenergetică, Ed. Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca. 62. Popa, E., (1988), Jurnal Egiptean, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 63. Popovici, I., (1977), Regiunile turistice din R.S.România, SCGGG, Geografie, 1, Bucureşti. 64. Papp, M., (1986), Europa, Ed. Litera, Bucureşti. 65. Posea, Gr., (1980), Către o nouă calitate în cercetarea zonelor sau regiunilor geografice, Studii şi Cercetării, Bucureşti. 66. Pricăjan, A., (1972), Apele minerale şi termale din România, Ed. Tehnică, Bucureşti. 67. Raboca, N.,Ciangă, N., Maier, A., (1999), Geografie economică, Univ. Creştină “Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca. 68. Retinschi, Al., (1983), Mari navigatori în jurul lumii, Ed. Albatros, Bucureşti. 69. Rosetti, Al., (1983), Călătorii şi portrete, note din Grecia, India. Israel, SUA, Albania, Africa, Brazilia, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 70. Roşca, Maria, (1991), Australia – ţara catastrofelor, Ed. Ginta Latină, Bucureşti. 71. Rusan, K., (1979), America Ogorului Cenuşiu, Ed. Junimea, Iaşi. 72. Surd., V., (2001), Geodemografie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

7

73. Trebici, V., Populaţia Terrei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 74. Udroiu, N., (1977), Hawai. Impresii de călătorie. Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 75. Udroiu, N., (1992), America un loc sub soare, Ed. “Intact”, Bucureşti. 76. Vandermathen, C., (1990), Les régions de l’Europe. Diagnostic interrégional, Charleroi. 77. xxx (1965), Atlas International Larousse, politiquet et economique, Paris. 78. xxx (1972), Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti. 79. xxx (1974), Atlas Geografic General, Ed. Didact. şi Pedagogică, Bucureşti. 80. xxx (1975), Lecturi geografice (vol. IV) Ţările Asiei. Societatea de Ştiinţe Geografice din R.S.Română, Bucureşti. 81. xxx (1993), The Times Atlas of The World, a Division of Harper Collins Publishers. 82. xxx (1984), Geografia României, vol.II. Ed. Academiei, Bucureşti. 83. xxx (2000), Der Fischer Weltalmanuch.

Suportul de curs propriu-zis Modulul I PROBLEME TEORETICE DE GEOGRAFIE REGIONALĂ MONDIALĂ PROBLEMATICA a. scopul modulului: Modulul vizează cunoaşterea logică a concepteleor de regionare; regiune; taxonomie, în vederea construcţiei unei imagini coerente în raport cu spaţiul geo-turistic universal. b. obiectivele modulului:  cunoaşterea evoluţiei studiilor de geografie regională şi a conceptului de regiune geografică;  utlilizarea corectă a principiilor ce stau la baza decelării regiunilor turistice;  asumarea de o manieră structurat-sistemică a metodologiei regionării geografice, în general şi a celei turistice, în mod particular;  cunoaşterea ierarhică a unităţilor taxonomice turistice deopotrivă din perspectivă teoretică şi aplicativă; c. schema logică a modulului:  Scurtă privire asupra evoluţiei studiilor geografico-regionale şi a conceptului de regionare geografică;  Principiile regionării geografice cu aplicabilitate în regionarea turistică;  Metodologia analizei turistice regionale;  Unităţile taxonomice ale regionării turistice;  Tipologia regiunilor, zonelor şi a centrelor turistice. d. Conţinutul informaţional detaliat Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată. I.1. Scurtă privire asupra evoluţiei studiilor geografico-regionale şi a conceptului de regionare geografică A. Îndeosebi după secolul al VII-lea î. Hr., în geografia antică greacă şi apoi romană s-au schiţat două direcţii de bază: (I. Donisă, 1977): a) direcţia de geografie generală (geografico-matematică) – fondată pe geometrie, fizică şi astronomie – care se ocupa de Pământ ca întreg şi reprezentarea grafică a suprafeţei lui;

8

b) direcţia descriptiv-regională, numită Chorographie, bazată pe observaţii directe (metoda inductivă), având ca obiect de studiu părţile cunoscute ale Oicumenei, adică a diverselor teritorii locuite. Între promotorii celei de a doua direcţii, se remarcă în mod deosebit Herodot, Polibiu şi Strabon. Etapa medievală (sec. IX – XIV) s-a caracterizat prin acumularea unor cunoştinţe bazate pe descrieri de locuri şi oameni, în urma călătoriilor efectuate preponderent de învăţaţi şi călători arabi (Al Masudi, Al Idrisi, Ibn Batutah) sau veneţieni (Marco Polo). Perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice (sec. XIV – XVII) are o contribuţie majoră, atât la dezvoltarea geografiei generale (Sebastian Münsten - „Cosmographia”, 1544), cât şi a geografiei regionale. Importantele şi numeroasele călătorii făcute de navigatori şi misionari, cuceririle de noi teritorii din Lumea Nouă şi colonizările tot mai masive, permit îmbogăţirea deosebită a cunoştinţelor geografice regionale, ducând la extinderea orizontului geografic al europenilor la aproape întreg Globul. B. Varenius, prin „Geographia generalis” (1650), a avut o mare influenţă asupra dezvoltării ulterioare a geografiei ca ştiinţă. El a încetăţenit împărţirea acesteia în „generală” şi „specială”. Geografia specială (regională) era subdivizată în chorografie, care avea menirea de a descrie întinderi mari de teren, şi topografie, care se ocupa cu descrierea unor porţiuni mici ale suprafeţei terestre (I. Donisă, 1977). Secolele XVIII – XIX au constituit o perioadă de lărgire a orizontului geografic, prin descoperirea de noi teritorii şi cartografierea mai exactă a celor cunoscute. Figura reprezentativă a primei jumătăţi a sec. al XIX-lea a fost Alexander von Humboldt (1769 – 1859), care, deşi se remarcă în primul rând prin contribuţiile fundamentale în domeniul geografiei fizice generale, a adus înnoiri şi în geografia regională, prin descrieri foarte sugestive, prezentând faptele în dinamica şi cauzalitatea lor. Tratarea regională a fenomenelor geografice este pusă pe baze superioare de către Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918), în cadrul şcolii franceze de la sfârşitul sec. al XIX-lea. El este considerat întemeietorul geografiei regionale (ca de altfel şi al geografiei umane). Acesta arată că rezultatul influenţelor reciproce dintre societate şi natură se concretizează în formarea „regiunilor geografice”, caracterizate prin trăsături specifice ale condiţiilor naturale, social-economice şi istorice. În 1910, foloseşte conceptul regiune nodală, organizată în jurul unui oraş. Consideră, că oraşele şi căile de comunicaţie sunt marile iniţiatoare ale unităţii regionale; ele creează solidaritatea ţinutului. Lucien Gallois sesizează că noţiunea de „regiune geografică este mult mai completă decât cea de regiune naturală, căci ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin umanizate şi structuri economice şi demografice schimbătoare şi diversificate”. Astfel, regiunile economice sau istorice pot reuni mai multe „pays”, concepute atunci în sensul de unităţi naturale. Modul de abordare regională a fenomenelor se extinde şi în alte şcoli geografice vest-europene şi în S.U.A. La începutul sec. al XX-lea, Alfred Hettner consideră că geografia este disciplina chorologică ce studiază repartiţia spaţială, o ştiinţă a regiunilor sau ţărilor – Länderkunde. În perioada respectivă se face trecerea de la concepţia „deterministă” la cea a „posibilismului”. Paul Vidal de la Blache este cel care a înfiinţat acest concept al posibilismului, deşi nu menţionează aceasta explicit în lucrările sale. Conform determinismului geografic, un cadru natural oarecare impune o unică posibilitate de dezvoltare, ajungându-se la o singură formă de organizare (în funcţie de o serie de factori). Potrivit posibilismului (realismului), acelaşi cadru natural poate oferi posibilităţi relativ variate, în funcţie de factori ca dezvoltarea economică, tehnică, socială. Între determinism şi posibilism se înscrie ideea de probabilitate, rezultând o altă concepţie: probabilismul. Înseamnă că pentru un cadru oarecare există mai multe posibilităţi; se poate face o ierarhizare a acestora, cele din frunte fiind variantele probabile. Multe din ideile lui P. V. de la Blache sunt preluate de germanul Fr. Ratzel. Regiunile geografice şi peisajele geografice sunt considerate de P. V. de la Blache uniforme, preferându-se apoi noţiunea de „omogene”. Însă, evoluţia prin dezvoltarea economică şi socială a condus la forme complexe de organizare a spaţiului, diferite de regiunile geografice omogene, prin procesul de polarizare, rezultând regiuni funcţionale sau polarizate. Primele modele economice care au stat la baza concepţiilor moderne privind regiunea polarizată au fost: - modelul lui Von Thünen (1826), referitor la organizarea producţiei agricole în funcţie de o piaţă de consum centrală (oraş); - modelul lui Walter Christaller (1933) şi modelul lui Lösch, aplicabile sectorului terţiar; - modelul lui Weber, pentru sectorul secundar, în care concepe amplasarea întreprinderilor industriale în funcţie de costurile de transport ale materiilor prime, energiei şi produselor.

9

După Siegfried Passarge, geografia are ca principală sarcină studiul landşafturilor naturale, definind landşaftul ca regiunea în care elementele cadrului natural au trăsături comune. Însă, ocupându-se de tipologizarea landşafturilor, foloseşte şi noţiunea de „kulturlanschaft”. De asemenea, L. S. Berg considera landşaftul ca obiect de studiu al geografiei. Direcţia landşaftologică s-a menţinut în geografie ca una din cele mai importante în perioada interbelică şi în primele decenii postbelice. Problema a fost mult diversificată sub aspect conceptual, al clasificării şi regionării landşaftice. Mulţi geografi au interpretat lanşafturile ca unităţi naturale (C. Troll, etc.), dar alţii luau în considerare în primul rând componenta umană, cu modificările produse de aceasta, numindu-le landşafturi culturale. D. Whittlesey, R. Hartshorne şi H. Bobek susţineau că în landşaft trăsăturile naturale şi elementele culturale sunt neseparate, strâns legate funcţional. Îndeosebi după al doilea război mondial, regiunile geografice au primit un tot mai accentuat sens economic, funcţional. Ele au fost legate deobicei de existenţa unor centre polarizatoare, suprapunându-se arealelor de influenţă ale unor mari centre urbane (Jules Wilmet, Paul Claval). Concepţia respectivă a fost criticată de adepţii şcolii geografice franceze clasice. P. George arată că limitele influenţelor unui oraş sunt foarte neclare, iar Jaqueline Beaujeau- Garnier, menţinându-se pe poziţia regionalistă a şcolii franceze, consideră că obiectul de studiu al adevăratei geografii constă în studierea interrelaţiilor fundamentale care se stabilesc pe o porţiune de spaţiu şi contribuie la individualizarea ei în raport cu porţiunile de spaţiu vecine. A. Cholley (1942) distinge regiuni naturale – rezultantă a interrelaţiilor de ordin fizic – şi regiuni umane – istorice (mici state), urbane, economice. Realizează o ierarhizare a spaţiilor în: domenii (date de climă şi relief), medii (după formele de viaţă) şi regiuni (individualizate prin comunităţile umane şi activitatea acestora). Accentuând rolul factorului uman, M. Le Lannou (1949) consideră că regiunea este un spaţiu ocupat de un grup unitar, care prin exercitarea câtorva activităţi specifice animă o viaţă regională diferită de viaţa regională a grupului vecin, cu toate că între ele există legături de solidaritate. O. Tulippe (în cursul de Geografia regională a Belgiei) arată că regiunea geografică este un spaţiu terestru în care factorii fizici şi umani au un caracter constant, conferindu-i o anumită personalitate geografică, distinctă de cea a altor spaţii. Dintre geografii români, contribuţii însemnate la definirea şi delimitarea regiunilor geografice a adus Vintilă Mihăilescu. În lucrarea sa Geografia teoretică (1968) consideră că „regiunea geografică desemnează un anumit teritoriu cu un conţinut complex integral, rezultat din asocierea şi interrelaţiile existente între elementele naturale şi cele social-economice. Este un teritoriu care, indiferent de întindere, se remarcă prin aspect (fizionomie), structură şi funcţii specifice, deosebite de ale ţinuturilor vecine. Deci, are un conţinut şi anumite limite (naturale ori „convenţionale”)”. Regiunea naturală desemnează un teritoriu cu conţinut exclusiv natural şi limite naturale. Regiunea antropică este un teritoriu cu un conţinut datorat prezenţei şi activităţii omului şi limite obişnuit convenţionale, cerute de organizarea teritoriului în anumite scopuri (politice, economice, administrative, militare, etc.). V. A. Spork (1961) distinge două tipuri de regiuni: - regiuni omogene, în care caracterul dominant este uniformitatea (de ex. regiuni rurale cu economie agrară, unele state); - regiuni cu structură ierarhizată, a căror caracteristică principală este existenţa unui centru în funcţie de care restul spaţiului este organizat ierarhic. Apar pe măsura evoluţiei societăţii, în jurul oraşelor. Et. Juillard (1962) studiază trecerea de la regiunea omogenă la regiunea polarizată. După el, regiunea este un spaţiu funcţional (câmpul de acţiune a fluxurilor de diferite ordine), organizat de metropolă şi sateliţii săi. Consideră regiunea un teritoriu cu raza de 50 – 100 km şi populaţia de 3 – 8 milioane locuitori. Reţeaua de oraşe organizează spaţiul în ansambluri noi, caracterizate în primul rând prin complementaritate şi rareori prin uniformitate (omogenitate). Oraşul are un important rol de distribuitor (servicii comerciale, de învăţământ, sănătate, etc.), motor (financiar, presă) şi coordonator (nod de comunicaţii, centru administrativ). Din punct de vedere taxonomic şi funcţional, Juillard integrează regiunea imediat după stat, fiind întrun grad de dezvoltare ce îi permite să funcţioneze relativ autonom. Evoluţia regiunilor şi regionarea merg mână în mână cu dezvoltarea economică şi socială, regiunile fiind cu atât mai complexe cu cât sunt mai avansate gradul de industrializare, gradul de urbanizare, infrastructura, densitatea populaţiei (de ex. în Franţa sunt mai dezvoltate regiunile pariziană şi lyoneză, iar mai puţin dezvoltate cele din vest şi centru). Bernard Rayser (1964) arată că pe teren o regiune ocupă un spaţiu precis, dar nu imuabil; este înscrisă într-un cadru natural dat şi răspunde la trei caracteristici esenţiale: a) legăturile existente între locuitorii săi (sisteme de producţie specializate, legături etnice);

10

b) organizarea sa în jurul unui centru dotat cu o oarecare autonomie (nu există o adevărată regiune fără centru, deci fără oraş); c) integrarea sa funcţională într-o economie globală (vizează legăturile regiunii cu exteriorul). Pe plan administrativ este o verigă de legătură între puterea centrală şi organismele locale. A. Dauphine (1979) defineşte regiunea ca un sistem spaţial deschis, dialectic dezechilibrat, principiul unităţii dominând forţele diversităţii, de mărime inferioară naţiunii. La modul general, se pot deosebi trei tipuri de regiuni din punct de vedere spaţial: 1. regiuni omogene (naturale, respectiv antropice); 2. regiuni polarizate; 3. regiuni anizotropice. Regiunea anizotropică este unitatea cărei formă spaţială se ordonează de-a lungul uneia sau mai multor axe: axe litorale (cum ar fi Coasta de Azur) sau axe interioare (fluviale, feroviare şi rutiere). După 1950, problema centrală în geografia regională devine dezvoltarea. Interesul se deplasează de la modul de viaţă rural spre aspectele economice industriale, de circulaţie şi schimburi. Paul Claval susţine că doi factori principali determină diferenţierea economică a spaţiilor geografice: a) diversitatea potenţialului natural şi b) obstacolul distanţei aflat în calea deplasării bunurilor, persoanelor şi informaţiilor. Noua geografie regională de după 1950 se bazează pe teoria economico-spaţială, care explică specializarea (industrială sau agricolă), formarea regiunilor industriale, arhitectura reţelei urbane. Regiunile polarizate sunt definite prin: a) poli – în jurul cărora gravitează câmpul (un teritoriu); b) reţea – legăturile dintre poli; c) câmp spaţial – un spaţiu unde fiecărui punct îi corespunde un vector cu valoare dată de poziţia sa. Conceptul polarizării economice are la bază ideea că creşterea este un proces dinamic, nu se manifestă peste tot la fel (este selectivă) şi are intensităţi variabile în diferite puncte (poli).

Proprietăţile sistemice ale regiunii polarizate sunt următoarele: - se află în echilibru dinamic instabil – cu fluxuri asimetrice, rezultând disparităţi funcţionale şi spaţiale (centru – periferie); - sunt foarte persistente, datorită puterii mari de adaptare; - funcţionează ca un sistem deschis; - au o evoluţie ireversibilă – regiunea urbană fiind ultima fază de evoluţie. Subsistemele regiunii polarizate pot fi de mai multe tipuri: a) omogene – în cazuri foarte rare în care distribuţia fenomenului nu prezintă variaţii însemnate (habitate rurale de tip turistic, habitate agricole); b) polarizate – toate subsistemele sunt polarizate de anumite centre; sunt foarte frecvente; c) anizotropice – cu un amestec de subsisteme, frecvent cele omogene fiind la periferie. Dezvoltarea studiilor regionale este legată de evoluţia relaţiilor interumane, a informaticii, a telecomunicaţiilor, etc. Se pune accent pe impactul omului asupra naturii, modul în care societatea valorifică spaţiul de la un loc la altul, rezultând diferenţierile spaţiale. Noile orientări pun accent pe identitate, spaţialitate (teritorialitate), descentralizare (pentru evitarea suprapopulării şi presiunii asupra mediului înconjurător). Problema definirii şi delimitării regiunilor geografice a fost abordată în geografia românească, printre alţii, de Vintilă Mihăilescu (Geografie teoretică, 1968), care arată că „Regiunea geografică desemnează un anumit teritoriu cu un conţinut complex integral, rezultat din asocierea şi interrelaţiile existente între elementele naturale şi cele social-economice. Este un teritoriu care, indiferent de întindere, se remarcă prin aspect (fizionomie), structură şi funcţii specifice, deosebite de ale ţinuturilor vecine. Deci are un conţinut şi anumite limite (naturale ori „convenţionale”).... „Regiunea naturală desemnează un teritoriu cu un conţinut exclusiv natural şi limite naturale. Regiunea antropică este un teritoriu cu un conţinut datorat prezenţei şi activităţii omului şi limite obişnuit convenţionale, cerute de organizarea teritoriului în anumite scopuri (politice, economice, administrative, militare, etc.)”. Pentru evidenţierea interacţiunilor majore între cadrul natural şi populaţie (în interiorul învelişului geografic) a fost introdusă noţiunea de cronotop (Bachtine, 1994). Cadrul natural este privit ca şi componentă de susţinere (Cs), populaţia este componenta activă (Ca), din interferenţa lor rezultând

11

componenta integratoare, relaţională (Ci). Aria de desfăşurare spaţială a câmpului relaţional (Ci) coincide cu suprafaţa regiunii geografice funcţionale.

Peisaj

Cs

l Câmp relaţional

Ca

Ci

Populaţie

Componenta integratoare este reprezentată prin aşezări (diversele tipuri de habitat) şi totalitatea activităţilor (economice, sociale, mentale), adică aşa-numitul peisaj culturalizat. Din punctul de vedere al Geografiei turismului, Cs deţine resursele turistice naturale, iar Ci şi Ca furnizează resursele turistice antropice. Regiunile turistice prezintă similitudini, de la caz la caz, cu aproape toate tipurile de regiuni geografice menţionate, dar cele mai însemnate sunt cu regiunile polarizate, definite prin poli, reţea şi câmp spaţial. Într-o regiune turistică de acest tip, polii sunt reprezentaţi de centrele turistice (sau obiective turistice), reţeaua este constituită de căile de comunicaţie, iar câmpul spaţial de valenţele turistice ale peisajului geografic.

I.2. Principiile regionării geografice cu aplicabilitate în regionarea turistică 1) Principiul obiectivităţii constă în existenţa şi individualizarea reală, obiectivă, a unităţilor teritoriale, independent de gândirea geografului, pe baza dispunerii în teritoriu a elementelor geograficoturistice. Rolul cercetătorului este acela de a identifica unităţile teritoriale de diferite ordine (regiuni, zone, areale turistice), de a le delimita şi a stabili raporturile dintre ele (I. Donisă, 1977). 2) Principiul omogenităţii relative şi a comunităţii teritoriale are în vedere desfăşurarea continuă într-un anumit spaţiu geografic a unor asocieri specifice de resurse turistice şi forme de exploatare ale acestora. Omogenitatea nu trebuie confundată cu uniformitatea fizionomică, deoarece în turism tocmai „heterogenitatea stimulează atractivitatea” (P. Cocean, 1993). Pe de altă parte, discontinuităţile teritoriale ale fenomenului turistic nu pot să fie atât de importante încât să determine discontinuităţi funcţionale. În consecinţă, acest principiu se bazează, în mare măsură, pe existenţa unităţii prin diversitate. 3) Principiul genetic stipulează modul unitar de formare şi evoluţie a unui spaţiu geografic (mediu geografic). De aici rezultă şi interdependenţa de geneză a resurselor turistice, deşi, de multe ori acest lucru nu este prea evident. După majoritatea geografilor fizicieni (N. A. Solonţev, citat de I. Donisă, 1977), la baza unităţii teritoriale stă „unitatea genetică şi evolutivă geologo-geomorfologică”. Alături de aceasta, în modul unitar de evoluţie climatică, influenţează organizarea şi dezvoltarea reţelei hidrografice şi a asociaţiilor biopedogeografice. Adaptarea activă a comunităţilor umane la condiţiile naturale şi ale cerinţelor de perfecţionare continuă a organizării social-economice are ca rezultat apariţia şi dezvoltarea elementelor antropice, care câştigă permanent în amploare şi diversitate. Modul de geneză şi evoluţie a diverselor teritorii explică diversitatea în unitate a resurselor turistice şi a formelor de valorificare ale acestora. 4) Principiul selectării elementelor directoare. Elementele directoare sunt cele în jurul cărora se grupează celelalte elemente şi procese. Ele se constituie în factori directori, care se impun în complexul de factori şi imprimă la un moment dat direcţia de evoluţie a fenomenelor, în cazul nostru a fenomenului turistic. Selectarea acestor elemente se face pa baza analizei cantitative şi calitative, având în vedere o serie de indicatori sau aspecte. În privinţa resurselor turistice naturale şi antropice se iau în considerare: arealul de manifestare, ponderea într-o anumită unitate teritorială – sub aspectul gradului de atractivitate –, perspectivele valorificării în timp. Baza materială a turismului se caracterizează îndeosebi sub aspectul calităţii, a gradului de deservire şi a nivelului de funcţionalitate. Managementul este unul dintre factorii directori în cele mai multe cazuri, susţinut de marketing şi acţiunile de amenajare turistică.

12

5) Principiul funcţionalităţii rezultă din acţiunea conexă, integrată, a tuturor componentelor geografice şi în cadrul acestora a elementelor geografico-turistice. Integrarea se realizează atât în plan teritorial (pe orizontală), cât şi pe nivele organizatorice ierarhizate ale activităţilor (pe verticală). Funcţionalitatea turistică a unui teritoriu presupune existenţa fluxurilor turistice conexe, caracterizate printr-o anumită intensitate şi distribuţie spaţială. Un rol important în creşterea funcţionalităţii îl are stimularea cererii turistice diversificate, prin acţiuni de marketing şi amenajare turistică. Pompei Cocean (1996) consideră că principiul funcţionalităţii este decisiv în individualizarea şi delimitarea zonelor turistice. Limitele acestora coincid cu apariţia rupturilor funcţionale (praguri), materializate în teritoriu prin existenţa fâşiilor sau arealelor de discontinuitate sub aspectul activităţilor turistice. 6) În virtutea principiului complexităţii se iau în considerare diferenţierile grupărilor teritoriale ale tuturor componentelor turistice: resurse atractive naturale, resurse turistice antropice, baza de cazare, de tratament şi agrement, căile de comunicaţie, circulaţia turistică, formele şi tipurile de turism. 7) Principiul unicităţii este specific domeniului Geografiei turismului şi constă în nerepetarea identică în spaţiu şi timp a fenomenului turistic. Între anumite zone, areale şi mai ales între obiective şi centre turistice există asemănări, analogii, dar nu identitate. 8) Principiul comparabilităţii unităţilor taxonomice ale regionării turistice se referă la posibilitatea comparării diferitelor unităţi teritoriale din punct de vedere geografico-turistic. Acest procedeu se aplică pe baza unui set de elemente şi indicatori, aceeaşi pentru toate unităţile taxonomice de acelaşi rang: regiune, zonă, areal.

I.3. Metodologia analizei turistice regionale Analiza regională grupează ansamblul demersurilor utilizate pentru a identifica, a caracteriza şi a delimita regiunile geografice în interiorul unui stat sau a unui spaţiu mai vast, pe baza specificităţilor şi a relativei lor autonomii de funcţionare sau de organizare (Nonn Martin, 1980). Din punctul de vedere al complexului de elemente luate în considerare, regionarea geografică îmbracă două forme extreme: regionare sintetică, respectiv regionare analitică. Regionarea sintetică are în vedere mediul geografic în întreaga lui complexitate, incluzând totalitatea componentelor, atât cele fizico-geografice, cât şi cele antropice (geografico-umane). Regionarea analitică se operează pe baza variaţiei spaţiale a unui singur element (sau a unei grupe restrânse şi înrudite de elemente ce aparţin aceleaşi ramuri de activitate): regionare turistică, regionare agricolă, regionare industrială, regionare geo demografică, regionare geomorfologică, regionare climatică etc. Între cele două forme am putea plasa regionarea sintetică parţială, reprezentată prin regionarea fizico-geografică, respectiv regionarea geografico-umană (sau numai regionarea economică). Deşi regionarea turistică se încadrează la forma analitică, ea este foarte complexă, deoarece cuprinde o multitudine de aspecte rezultate din complexitatea resurselor turistice (naturale şi antropice), a dotărilor, amenajărilor, circulaţiei turistice şi impactului turismului asupra mediului înconjurător şi a societăţii. Ca variantă a regionării geografice, cercetarea turistică regională presupune mai multe etape, caracteristice oricărui studiu geografico-regional. 1) Etape de documentare în cabinet (bibliotecă) constă în adunarea tuturor informaţiilor posibile, pe baza materialelor bibliografice, a datelor statistice, a materialului cartografic. Informaţiile se referă la potenţialul turistic natural şi antropic, istoricul activităţii turistice, baza materială, circulaţia turistică, forme de turism. 2) Etapa de cercetare pe teren continuă şi aprofundează etapa anterioară prin observaţii directe şi colectarea unor date statistice, care duc la îmbogăţirea informaţiilor şi la clarificarea unor aspecte neelucidate. Materialul informaţional adunat în primele două etape stă la baza evaluării conţinutului fondului turistic şi activităţilor turistice, fiind esenţial în procesul de analiză şi regionare turistică. 3) Etapa de prelucrare a informaţiilor, de sintetizare şi generalizare va avea ca rezultat elaborarea trăsăturilor esenţiale cu diferenţieri specifice pe subdiviziuni teritoriale. Pentru prelucrarea şi cartografierea datelor se utilizează aparatura modernă de calcul. Un rol covârşitor în evaluarea diferenţierilor teritoriale ale activităţilor turistice şi bazei materiale îl deţin indicatorii cantitativi (indicele de receptare turistică, capacitatea de cazare şi gradul de utilizare al acesteia, densitatea căilor de comunicaţie, etc.). Elaborarea unui material cartografic exact, expresiv, cu un

13

grad de generalizare adecvat scopului (care este regionarea turistică) contribuie la perceperea deosebirilor din spaţiul analizat. 4) Etapa finală constă în delimitarea regiunilor turistice şi a altor unităţi taxonomice de rang inferior – zone turistice, areale turistice, complexe turistice, centre turistice, obiective turistice – în principal în interiorul regiunilor, dar şi în afara acestora, dacă ele există. Este etapa finală a demersului metodologic în analiza turistică regională. Fiecare regiune turistică va fi caracterizată prin anumite trăsături referitoare la resursele turistice, baza materială, circulaţia turistică, formele şi tipurile de turism practicate, gradul şi posibilităţile de amenajare turistică, relaţiile dintre activitatea turistică şi mediul înconjurător. Evident că multe regiuni turistice prezintă o serie de trăsături analoage, însă irepetabile, dar delimitarea lor este uşurată şi impusă de discontinuitatea teritorială. De importanţă deosebită este reţinerea şi relevarea caracterelor dominante ale regiunii turistice, şi în special ceea ce este profund original, unic şi deci irepetabil. Aceste caractere dominante se constituie în factori directori care polarizează celelalte elemente ce definesc potenţialul şi activităţile turistice (prezente şi de perspectivă). În procesul de delimitare a regiunilor turistice ca regiuni omogene, se poate aplica foarte bine metoda descompunerii teritoriului analizat în arii elementare definite prin unul, două sau „n” caractere. a) Pentru evidenţierea regiunilor turistice „omogene” pornind de la unităţi elementare, definite printrun singur caracter se iau în considerare toate caracteristicile turistice la un loc. Datorită varietăţii resurselor şi activităţilor turistice, este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să se elaboreze un indice cantitativ sintetic care să le cuprindă în mod exhaustiv.

Fig. 1. Evidenţierea regiunilor omogene în cazul distribuţiei unui caracter (după P. Claval, 1993): 1. Prezenţa caracterului ; 2. Absenţa caracterului Dacă unităţile elementare având caracter turistic se grupează într-un ansamblu continuu, regionarea este posibilă, chiar facilă (fig. 1,A). În cele mai multe situaţii, însă, apare o zonă de tranziţie (fig. 1,B), în care unităţile elementare caracterizate prin prezenţa caracterului turistic sunt răspândite neuniform, fiind amestecate cu unităţile în care acest caracter este absent. Existenţa zonei de tranziţie sugerează, de obicei, extinderea fenomenului turistic. Atunci când caracterul turistic este o variabilă continuă pe un teritoriu extins, se procedează la subdivizarea în unităţi taxonomice de rang inferior: zone turistice, areale, complexe turistice. b) Deoarece în cadrul fenomenului turistic se diferenţiază doua laturi distincte – resursele turistice naturale şi antropice (latura pasivă), respectiv activitatea turistică – este foarte adecvată aplicarea metodei ariilor elementare definite prin două caractere: 1 – potenţialul turistic; 2 – activitatea turistică. Se cunoaşte faptul că pe Glob, există multe regiuni cu un potenţial turistic (îndeosebi natural) foarte ridicat, dar slab valorificat, iar, pe de altă parte, regiuni dezvoltate, cu potenţial turistic modest, dar cu activitate turistică intensă. Regiunea turistică se individualizează clar atunci când caracterele 1 şi 2 sunt prezente în aceleaşi unităţi elementare, grupate la rândul lor într-un ansamblu spaţial compact (fig. 2A). La nivel macro-teritorial apare uneori situaţia cu trei regiuni omogene: o primă regiune cuprinzând unităţile elementare unde este răspândit caracterul 1 (cu resurse turistice); a doua regiune, unde nu este prezent nici unul dintre cele două caractere; a treia regiune, individualizată prin prezenţa caracterului 2 (activitatea turistică) şi în subsidiar cu un potenţial turistic redus (fig.2B). Cazul cel mai frecvent întâlnit este acela în care distribuţia celor două trăsături, cu o pondere apropiată a lor, se suprapune pe o suprafaţă relativ întinsă. Aceasta permite conturarea unei regiuni turistice complexe,

14

cu unităţi taxonomice de rang inferior variate: zone turistice – cu complexe şi centre turistice – în spaţiile de interferenţă, areale turistice – cu centre şi obiective turistice – spre periferie (fig. 2C).

Fig. 2. Evidenţierea regiunilor omogene în cazul distribuţiei a două caracter (după P. Claval, 1993) c) Aspectele prin care se caracterizează turismul sunt foarte diversificate. Din această cauză pentru o analiză de detaliu şi elaborarea unei regionări cât mai corecte este necesară aplicarea procedeului distribuţiei a „n” caractere (în general până la 8 – 9 variabile). De exemplu, se pot considera ca şi caractere turistice următoarele variabile: 1 – potenţialul turistic al reliefului; 2 – potenţialul turistic hidrologic; 3 – potenţialul turistic peisagistic; 4 – potenţialul turistic climatic; 5 – potenţialul turistic antropic; 6 – baza de cazare şi tratament; 7 – căile de comunicaţie şi posibilităţile de transport; 8 – intensitatea fluxurilor turistice; 9 – specializarea turistică (dată de tipul predominant de turism). Pentru fiecare variabilă se întocmeşte câte o hartă de distribuţie la aceeaşi scară, după care hărţile respective se suprapun. În general, rezultă nuclee sau areale, cu suprafeţe variate, în care sunt prezente aproape toate caracterele (acestea fiind regiunile turistice propriu-zise), iar în jurul lor se desfăşoară arii în care limitele date de extensiunea fiecărei variabile se succed sau se întretaie, ori conturează areale restrânse, bine individualizate (fig. 3). Procedeul distribuţiei a „n” caractere se asociază, în mod firesc, cu metoda matematică a matricei, unităţile teritoriale notându-se pe linii, iar caracterele acestora (variabilele) pe coloane. Matricea este utilizată, de asemenea, pentru evidenţierea circulaţiei turistice, prin balanţa-şah a fluxurilor turistice.

Fig. 3. Cazul distribuţiei a „n”caractere (după P. Claval, 1993) În situaţii frecvente, regiunile turistice se constituie ca regiuni funcţionale polarizate, fiind aplicabil modelul centru-periferie, cu toate noţiunile pe care le include: centru principal, centre secundare, periferie

15

dominată, periferie integrată şi exploatată, etc. Exemplele sunt numeroase: China de Nord cu Beijing, Carpaţii de Curbură cu Braşovul, sud-estul Braziliei cu Rio de Janeiro şi Sao Paulo. Alteori regiunile turistice sunt de tipul regiunilor anizotropice, dezvoltate de obicei de-a lungul unei axe. În cadrul acestei categorii predomină regiunile turistice litorale: litoralul mediteranean al Spaniei, Franţei şi Italiei, regiunea litorală din statul California, cea din estul Peninsulei Florida, litoralul Mării Negre din România şi Bulgaria, etc.

I.4. Unităţile taxonomice ale regionării turistice Fenomenul turistic are la bază realitatea geografică din fiecare loc, fiind deci cu aceasta într-o intercondiţionare organică. La rândul său, turismul se constituie într-o ramură economico-geografică cu un dinamism deosebit de accentuat şi cu implicaţii asupra ansamblului componentelor mediului social şi natural. Principala caracteristică geografică a fenomenului turistic este spaţialitatea. În ultimele decenii s-a produs o difuzie a activităţilor turistice în spaţii din ce în ce mai vaste, acestea fiind prezente în mod organizat în majoritatea regiunilor Terrei. Pe de altă parte, s-a accentuat tendinţa de concentrare în areale cu tradiţie, situate la distanţe mai convenabile de ariile marilor aglomerări urbane şi industriale. Aceste două fenomene – în aparenţă contradictorii, dar strâns legate între ele – contribuie la etalarea unei mari varietăţi de manifestări teritoriale a turistmului mondial actual şi, în acelaşi timp, permit şi impun separarea unor unităţi (categorii) teritoriale diversificate, însă ierarhizate pe nivele cu grade de integrare diferite. Având în vedere structura deosebit de complexă a fenomenului turistic, se procedează la o tratare analitico-sintetică, pornind de la unităţi elementare de tipul punctului (obiectivului) turistic. Din asocierea acestor componente simple pe spaţii restrânse, printr-un grad de valorificare adecvată, se formează complexele şi centrele turistice. În funcţie de extinderea şi diversificarea fenomenului turistic în teritoriu, se ajunge la categorii cu suprafeţe tot mai mari şi nivele de integrare şi funcţionalitate superioare: arealul, zona şi regiunea turistică. După unii autori, se pot folosi şi alte categorii, cum ar fi subzona şi subregiunea turistică, dar, în ultimă instanţă este necesară o selecţie şi o departajare cât se poate de clară, chiar dacă şi în urma acestui proces rămân unităţi taxonomice cu sensuri apropiate: complexul şi centrul turistic, arealul turistic şi zona turistică. 1) Punctul turistic este reprezentat de un element (resursă) cu valoare turistică şi infrastructura necesară punerii lui în valoare (P. Cocean, 1996). De cele mai multe ori, infrastructura este reprezentată numai de căile de comunicaţie, doar în unele situaţii fiind create şi baze de cazare şi alimentaţie publică simple. Resursa turistică naturală (peşteră, cascadă, lac, monument geologic, element faunistic sau floristic, etc.) sau antropică (mănăstire, cetate, monument, muzeu, etc.) are extensiune redusă şi se găseşte în afara aşezărilor sau în interiorul lor. La un nivel de detaliere mai accentuat, am putea face chiar o departajare între punctul turistic şi obiectivul turistic, în sensul că acesta din urmă nu beneficiază de căi de acces modernizate decât până la un loc, o bună parte a traseului trebuind să fie efectuată pe jos (de exemplu, majoritatea peşterilor din Munţii Bihorului). 2) Noţiunea de complex turistic are înţelesuri diferite în funcţie de extensiunea teritorială şi a elementelor pe care le integrează (a nivelului de integrare). În unele situaţii sensul lui se apropie de cel al punctului turistic (de exemplu, complex hotelier şi de tratament), în altele se confundă cu centrul turistic – ca sistem (semi)organizat de desfăşurare a unui proces recreativ sau curativ. Privit la un nivel superior, complexul turistic concentrează pe suprafeţe relativ restrânse mai multe obiective turistice şi una – două localităţi turistice. În acest caz, însă, apare confuzia cu arealul turistic. Din aceste motive utilizarea categoriei respective este mai restrictivă, trebuind adecvată unor situaţii concrete. 3) Arealul turistic este o suprafaţă destul de variabilă ca întindere, pe care se găsesc mai multe obiective turistice – izolate sau sub formă de complexe –, şi în cele mai multe cazuri, una sau mai multe localităţi sau centre turistice. În situaţia existenţei unui singur centru turistic, acesta îndeplineşte rol de nod polarizator al arealului (de exemplu, arealul turistic Depresiunea Dornelor – Munţii Călimani, cu centrul polarizator Vatra Dornei). 4) Zona turistică constituie o categorie taxonomică de rang superior arealului, care include un număr însemnat de puncte şi centre turistice, multe dintre ele fiind grupate în teritoriu sub formă de complexe şi areale turistice, toate aflate în strânse legături de colaborare şi complementaritate. După cum accentuează P. Cocean (1996), principala trăsătură – care conferă unitate şi permite individualizarea zonei – este funcţionalitatea, axată, de obicei, pe un grad avansat de specificitate sau chiar specializare. Astfel, zona

16

turistică este un sistem spaţial funcţional care asigură desfăşurarea unui ciclu turistic complet, cu finalitate deplină, de mare complexitate sub aspectul serviciilor. De cele mai multe ori, zonele turistice nu se suprapun unor diviziuni de ordin natural, administrativ sau economic, tocmai din necesitatea asigurării complementarităţii (sub aspectul ofertei turistice, a infrastructurii, etc.). Pentru delimitarea zonelor turistice se iau în considerare criterii variate, care se referă la principalele laturi ale fenomenului turistic, dar şi la factori complementari: consistenţa, varietatea şi accesibilitatea resurselor atractive; gradul de dezvoltare al infrastructurii; intensitatea şi orientarea fluxurilor turistice; formele şi tipul principal de turism practicate; potenţialul uman angajat în sfera activităţilor turistice – sub aspect cantitativ şi al calificării –, eficienţa economică a acestor activităţi. 5) Regiunea turistică reprezintă nivelul taxonomic cel mai înalt sub aspectul integrării şi extensiunii; cuprinde teritorii vaste, în care fenomenul turistic se desfăşoară în întreaga lui complexitate. În cadrul ei se diferenţiază de obicei zone turistice sau numai areale, cu numeroase centre şi puncte turistice. Ca nivel teritorial, regiunile turistice sunt inferioare ţărilor, în cele mai multe situaţii, individualizându-se în cadrul acestora. Uneori, însă, ele depăşesc graniţele statale, rezultând regiuni turistice de rang superior, transfrontaliere, ca de exemplu regiunea turistică alpină. Cele două unităţi taxonomice de rang superior – zona turistică şi regiunea turistică – par, la prima vedere, uşor de confundat, însă între ele se pot face o serie de diferenţieri: i) – extensiunea teritorială a regiunilor turistice este mult mai mare decât a zonelor turistice; ii) – zona turistică se constituie ca un sistem funcţional cu grad relativ avansat de specializare, pe când regiunea turistică include mai multe subsisteme funcţionale, distincte teritorial, dar care toate se subordonează satisfacerii unei cereri turistice cât mai complexe şi diversificate; iii) – în cadrul zonei turistice predomină un anumit tip de turism (recreativ, curativ ori culturalizant), pe când regiunii turistice îi sunt caracteristice asocierea a două sau mai multe tipuri de turism (turism polivalent); iv) – cele două unităţi taxonomice diferă şi sub aspectul potenţialului turistic şi al importanţei: regiunile turistice au potenţial mai mare şi mai variat, sunt de obicei de importanţă internaţională sau naţională, pe când zonele turistice pot fi şi de importanţă regională sau locală. Ca şi concluzie, caracteristica principală a zonelor turistice este specificitatea, iar cea a regiunilor turistice este diversitatea în unitate (P. Cocean, 1996).

I.5.Tipologia regiunilor, zonelor şi a centrelor turistice Deoarece regiunilor turistice le este caracteristică practicarea unui turism polivalent, cu forme variate de organizare şi manifestare, nu se poate face o departajare clară a acestora, după criteriul tipului de turism. Astfel, turismul recreativ, de agrement şi sporturi de iarnă se îmbină frecvent cu cel curativ, în regiunile montane, turismul balnear-maritim cu cel de cunoaştere (culturalizant), în regiunile litorale, iar turismul de recreere şi culturalizant se asociază frecvent în multe regiuni. Criteriul „tip de turism” trebuie îmbinat cu spaţiul concret de manifestare a fenomenului turistic, din care, de fapt, el derivă. Se individualizează, astfel, patru tipuri principale de regiuni turistice: regiuni turistice litorale, regiuni turistice montane, regiuni ale turismului cultural, regiuni turistice complexe. Primele trei au o nuanţă de specificitate accentuată, iar în regiunile turistice complexe specializarea se plasează pe o poziţie intermediară, îmbinând elemente diversificate ale cadrului natural şi antropic. 1) Regiunile turistice litorale (sau balnear-maritime) se caracterizează prin asocierea unor factori naturali proprii (plaje, insolaţie, apă sărată), a unor dotări tehnico-materiale şi servicii de calitate superioară, puternic concentrate spaţial. Activitatea turistică manifestă o accentuată sezonalitate în climatul temperat propriu-zis (cu sezon estival de trei luni) şi în cel mediteranean – subtropical (şase luni). Sunt regiunile care concentrează cea mai mare parte a fluxurilor turistice anuale, îndeosebi în Europa şi America de Nord (3/4). Exemplele sunt numeroase: litoralul estic al Floridei, rivierele ţărilor europene de la Marea Mediterană, litoralul pacific al Mexicului etc. 2) Regiunile turistice montane s-au format prin valorificarea unui suport natural valoros, condiţionat de relief, climă, ape, vegetaţie şi faună – manifestat vizual sub formă de peisaje geografice deosebit de pitoreşti.

17

Dotările turistice – concentrate în staţiuni de dimensiuni de obicei mai mici decât cele litorale – facilitează climatoterapia, sporturile de iarnă, agrementul, întregite de drumeţii, pe trasee marcate sau alpinism. Căile de acces rutiere, uneori şi feroviare, sunt modernizate şi completate de transporturile pe cablu. În cursul anului se diferenţiază o dublă sezonalitate – estivală şi hibernală - , care poate fi sensibil atenuată prin existenţa izvoarelor minerale şi termale (mai frecvente la baza altitudinală a regiunilor respective), ce oferă posibilităţi de tratament (cură balneară). Cea mai complexă regiune turistică de acest tip este cea a Munţilor Alpi, extinsă pe teritoriul a şapte state naţionale. Se mai detaşează ca importanţă regiunea Munţilor Stâncoşi, regiunea Pirineilor, Munţii Scandinaviei, Tatra-Beschizi, centrul Insulei Hokkaido. Numărul şi gradul de individualizare a regiunilor turistice montane este mai redus decât a celor litorale, datorită relativei izolări, a dispersiei resurselor turistice într-un spaţiu mai vast, a necesităţii unor investiţii mai mari pentru amenajări. 3) Regiuni ale turismului cultural sunt mai puţin numeroase şi se leagă de vestigiile unor civilizaţii străvechi, dezvoltate în arii naturale cu condiţii pedoclimatice şi hidrografice favorabile agriculturii, dar fără valenţe peisagistice naturale deosebite: regiunea turistică a Nilului din Egipt, regiunea turistică a Gangelui, regiunea Palestiniană. În Europa se conturează din perioade mai recente (feudală şi capitalistă) bazinul Parisului şi valea Loirei, Anglia de sud-est. 4) Regiunile turistice complexe comportă o îmbinare a resurselor atractive naturale cu cele antropice, fiecare din cele două categorii participând în proporţii diferite de la un caz la altul, şi cuprinzând o varietate de elemente, mai mult sau mai puţin, însemnată. Diversitatea cea mai mare o etalează regiunile turistice care se desfăşoară din fâşiile litorale până în zonele montane înalte, pe suprafeţe de zeci de mii de km2, incluzând şi mari oraşe sau chiar conurbaţii. Exemple edificatoare sunt: regiunea din sudul şi centrul insulei Honshu, regiunea din sud-estul Australiei, regiunea turistică din statul California (de la litoralul Pacific până în Sierra Nevada). În cadrul acestora se îmbină toate tipurile şi formele de turism. Zonele turistice s-au format pe fondul unui potenţial însemnat, dar mai puţin diversificat decât al regiunilor, ceea ce a condus la predominarea unui anumit tip de turism şi la o specializare relativ accentuată. Ele se pot individualiza atât în interiorul regiunilor turistice, cât şi ca entităţi teritoriale separate de acestea. a) Zonele turistice balneare au apărut şi s-au dezvoltat în timp datorită unei mari bogăţii de izvoare minerale, ape termale, mofete sau nămoluri. De la centre izolate de cură (la început aşezări rurale) s-a ajuns la o reţea de staţiuni balneare sau balneoclimaterice relativ grupate în teritoriu şi legate între ele, dar şi cu anumite specificităţi determinate de proprietăţile curative ale surselor de care dispun. Repartiţia lor este condiţionată de fâşiile de discontinuitate geologo-geomorfologică. Zonele turistice terapeutice sunt mai numeroase în Europa, unde unele centre erau frecventate încă din antichitatea grecoromană. Astfel, se conturează: nord-estul Masivului Central Francez (Vichy-Le Puy), sudul Germaniei cu Baden-Baden, zona din extremitatea vestică a Podişului Boemiei (Karlovy-Vary, Marianske-Lazne), zona din centrul Subcarpaţilor Getici sau vâlceană (Călimăneşti-Olăneşti-Govora), zona nord-caucaziană (Piatigorsk). Tot în această categorie, dar cu un specific pronunţat, se includ şi zonele turistice balnear-maritime, cele mai multe aparţinând unor regiuni turistice vaste. Ca entităţi separate ar putea fi exemplificate: zona turistică litorală a Georgiei, zona litoralului bulgăresc, Côte d’Argent (de la Golful Biscaya). b) Zonele turismului montan şi de sporturi de iarnă, la fel ca şi zonele balnear-maritime se individualizează în cadrul regiunilor turistice de acelaşi tip – Alpii Savoiei (Chamonix – Chambery), Alpii Retici (St. Moritz – Davos), Alpii Bavariei, zona Denver-Colorado Springs, zona Fuji-Izu – sau la distanţă de acestea, în mod distinct – sudul Beschizilor Apuseni (Zakopane), zona Iwate-Kitakami. c) Zonele turismului cultural au acelaşi specific ca şi regiunile turistice culturale, dar ocupă teritorii mai restrânse şi sunt prezente îndeosebi în continentele Lumii Vechi. În general, cuprind câteva centre turistice cu vestigii istorice, arhitectură deosebită şi cu numeroase muzee. Tot în această categorie se includ şi marile aglomeraţii urbane poli-funcţionale, care îmbină creaţiile arhitecturale moderne cu unele vestigii istorice sau arhitecturale. Aşa sunt zona Veneţia-Padova-Verona, Florenţa-Pisa, Latium (cu Roma), Attica, nord-estul Peloponezului (Corint-Argos), Flandra (Bruges-Gand), zona Viena-Krems, sau în Asia – zonele Beijing, Tokyo, Kyoto, Delhi-Agra. d) Zonele turismului rural au început să se contureze mai recent datorită necesităţilor tot mai acute ale populaţiei urbane de a se refugia în locuri cât mai liniştite, la distanţe de marile aglomeraţii urbane.

18

Reprezintă o alternativă a staţiunilor turistice cu fluxuri însemnate. Ele oferă, în general, un cadru natural pitoresc şi un mediu rural specific – prin prisma fizionomiei aşezărilor, obiceiurilor şi tradiţiilor populaţiei localnice, a gastronomiei, etc. Sunt medii prielnice pentru odihnă şi recreere, drumeţii, activităţi practice. În unele situaţii se valorifică surse de cură balneară de importanţă locală. Procesul turistic se desfăşoară îndeosebi pe sistemul pensiunilor rurale complete pentru vacanţe familiale. Preocupări pentru dezvoltarea turismului rurale se manifestă îndeosebi în ţările europene „alpine”: Elveţia, Franţa, Austria, Germania. Pe lângă Alpii Tirolezi, Alpii Elveţiei, Alpii Savoiei, se remarcă Masivul Central Francez, Bretagne, Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, dar şi ţări ca Belgia şi Polonia. Pentru promovarea acestui tip de turism, s-au creat organizaţii, începând cu cele din ţările care au deja tradiţie în domeniu, cum este „Tourisme et l’espace rural” din Franţa. În România funcţionează A.N.T.R.E.C. (Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural). Cele mai importante zone ale ţării noastre în care s-a înfiripat turismul rural sunt: Bran-Rucăr, Depresiunea Maramureşului, Depresiunea Dornelor, Valea Arieşului Superior. 5) Zonele pentru turismul „inedit” au o delimitare spaţială mai puţin precisă, tocmai din cauza faptului că ele se bazează pe acţiuni care provoacă „senzaţii tari” (B. Negoescu, Gh. Vlăsceanu, 1998). În acest sens se pot menţiona: – zone ale turismului de tip „safari”, practicat mai ales în regiunile cu vegetaţie de savană din Africa, unde fauna este abundentă – Kenya, Tanzania, Africa de Sud, Nigeria, Camerun; – acestora li se asociază sau chiar li se suprapun parţial zonele turistice ale marilor parcuri naţionale pentru protecţia faunei, cum sunt cele din Africa de Sud, Kenya, Tanzania; – zone ale turismului de tip „croazieră”, organizate de obicei pe fluvii şi râuri din regiunile izolate şi împădurite, cum este Amazonia, dar şi în altele (regiunea arctică a Canadei); – zone ale alpinismului de escaladare a vârfurilor montane foarte înalte: Himalaya, Karakorum, Pamir, Kilimanjaro-Kenya, Anzii Chiliano-Argentinieni.

Pentru o corectă percepţie a zonelor, respectiv a regiunilor turistice vă propun să individualizaţi pentru Regiunea turistică a Munţilor Apuseni, complexul zonelor turistice, menţionând totodată pentru fiecare profilul funcţional (specializarea). Tipologia centrelor turistice este şi mai variată decât a regiunilor şi zonelor turistice. Fiind unităţi taxonomice de rang inferior, centrele turistice se circumscriu în majoritate acestora din urmă. În schimb, în ţările şi regiunile cu potenţial şi activităţi turistice mai puţin dezvoltate, centrele turistice care se individualizează în teritoriu ca entităţi distincte sunt preponderente. Tipologia centrelor turistice corespunde în bună măsură cu cea a regiunilor şi zonelor turistice, deoarece ele se adaptează fondului turistic major şi devin celule funcţionale de bază, care dau nota de ansamblu a unui teritoriu. Astfel se diferenţiază: I) centre turistice litorale; II) centre turistice montane; III) centre ale turismului terapeutic (balnear); IV) centre turistice culturale; Acestora li se alătură alte tipuri de centre turistice cu un specific accentuat: V) centre ale turismului festivalier – atrag temporar un mare număr de oameni, prin organizarea unor manifestări culturale de amploare: festivaluri de muzică clasică (Salzburg, Bayreuth, Viena), de muzică uşoară (San Remo, Sopot, Braşov), festivaluri ale filmului (Cannes, Veneţia, Berlin, Los Angeles), carnavaluri (Rio de Janeiro), manifestări folclorice; VI) centre pentru turismul sportiv – se aseamănă cu cele din categoria anterioară prin modul de frecventare, dar, în general, le depăşesc prin puterea de atracţie. S-au individualizat prin derularea unor mari evenimente sportive ca: Jocurile Olimpice (Albertville, Lillehammer, Nagano, etc.), campionate mondiale pe discipline sportive (dintre care se detaşează cele de fotbal), turnee tradiţionale de tenis (Melbourne, München, Hanovra, Londra, etc.), curse automobilistice de formula I (Indianapolis, Le Mans, Monte Carlo, Adelaide); VII) centre ale turismului religios (de pelerinaj) – sunt legate de locurile de origine şi de alte puncte ale credinţelor religioase majore, etnice sau neoprotestante. Ele antrenează fluxuri masive de persoane cu prilejul unor sărbători sau comemorări religioase, anuale sau periodice: Ierusalim, Roma, Lourdes, Chartre, Czestochowa; Mecca, Medina; Lhasa, Benares, etc.

19

VIII) centrele pentru turismul de afaceri – formează o categorie în plină proliferare, care include, pe lângă marile capitale, şi centre industriale, în special oraşele organizatoare de târguri şi expoziţii internaţionale: Leipzig, Lyon, Sevilla, Lisabona, Poznan, Gorki, Osaka, Vancouver. Tot aici se pot ataşa marile centre ale jocurilor de noroc (Macao, Monte Carlo, Atlantic City, Las Vegas).

Încercaţi pentru geospaţiul de provenienţă o tipizare a unităţilor teritorial-turistice

În marea lor majoritate centrele turistice importante sunt reprezentate de aşezări urbane, dar nu poate fi ignorată nici importanţa centrelor turistice rurale (sate turistice montane, staţiuni balneare de importanţă locală, sate cu obiective de cult sau istorice, unele centre turistice litorale).

Lucrare de verificare 1 INSTRUCŢIUNI: Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului„Probleme teoretice de geografie regională mondială” Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs; - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. Identificaţi care dintre geografii români s-au înscris cu contribuţii însemnate la definirea şi delimitarea regiunilor geografice (1punct); 2. La modul general şi din punct de vedere spaţial se pot individualiza trei tipuri de regiuni. Vă rugăm să le numiţi, adăugând şi caracteristicile specifice pentru fiecare. (1 punct) 3. Treceţi în revistă principiile regionării geografice, cu funcţionalitate în regionarea turistică. (3 puncte) 4. Enumeraţi cele patru etape obligatorii, proprii metodologiei cercetării turistice. (2 puncte) 5. Alcătuiţi piramida unităţilor taxonomice ale regionării turistice. (1 punct) 6. Menţionaţi diferenţierile de bază existente între zona turistică şi regiunea turistică. (2 puncte)

*

20

Modulul II REGIONAREA TURISTICĂ A EURASIEI. STUDII DE CAZ: BAZINUL MEDITERANEAN ŞI ASIA DE EST PROBLEMATICA a. Scopul modulului: Modulul vizează în contextul „Lumii Vechi”, respectând principiul integralităţii spaţiale, cunoaşterea a două regiuni turistice exponenţiale, caracterizate prin longevitate istorică multimilenară, culturi şi civilizaţii superioare, respectiv o diversitate fizicogeografică ce marchează la antipozi. b. Obiectivele modulului:  înţelegerea conlucrării în plan teritorial a elementelor atractive naturale şi antropice, având ca rezultantă individualizarea regiunilor turistice funcţionale, unde factorii cheie sunt: complexitatea, competitivitatea şi capacitatea de a satisface întregul ansamblu al tipurilor şi formelor de turism;  cunoaşterea rolului Bazinului Mediteranean la dezvoltarea turismului din Antichitate până în actual;  asumarea logică a unităţior turistice depistate;  înţelegerea mutaţiilor, implicit a continuităţii de dezvoltare în Asia de Est, cu impact decisiv în dinamica societăţii, respectiv a fenomenului turistic;  identificarea obiectivelor aparţinând Patrimoniului UNESCO. c. schema logică a modulului:  1. Studiu de caz: Bazinul Mediteranean; 1.1. Regiunea turistică mediteraneană spaniolă: 1.2. Regiunea turistică mediteraneană franceză; 1.3. Regiunea mediteraneană vest-italiană 1.4. Regiunea turistică est-italiană; 1.5. Regiunea turistică greco-ionică şi cretană; 1.6. Regiunea turistică greco-egeeană; 1.7. Zona turistică malteză.  2. Studiu de caz: Asia de Est; 2.1. Japonia. Tipologia unităţilor teritorial-turistice; 2.2. Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Aspecte ale regionării turistice; 2.3. China. Taxonomia unităţilor turistice. d. Conţinutul informaţional detaliat 21

Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată. II.1. Studiu de caz: Bazinul Mediteranean Deşi penultimul ca suprafaţă între continentele Globului (10,5 milioane km2, inclusiv partea europeană a Rusiei), dar cu cel mai ridicat grad de populare (alături de Asia), Europa concentrează pe departe cele mai importante fluxuri turistice pe plan mondial, graţie nivelului foarte ridicat de valorificare a resurselor turistice deosebit de bogate şi diversificate. Europa se remarcă prin înaltul nivel de civilizaţie materială şi spirituală, care a permis integrarea valorilor culturale într-un patrimoniu inegalabil, precum şi amenajarea progresivă a diverselor spaţii geografice în scop turistic, multe dintre acestea având în paralel şi alt sens funcţional (economic, socio-cultural). Potenţialul turistic european se caracterizează prin extraordinara diversitate a resurselor atractive antropice şi naturale, care se îmbină armonios pe spaţii restrânse. Clima moderată, în general, dar cu tipuri şi nuanţe variate (de la mediteraneană la subpolară, de la temperat-oceanică la temperat continentală accentuată şi relieful mozaicat au condiţionat formarea unor medii şi peisaje naturale diversificate, integrate progresiv prin activitatea umană în cadrul unui sociogeosistem în care elementele naturale sunt tot mai bine conservate, protejate şi exprimate în ultimele decenii. Potenţialul turistic antropic deosebit de valoros, cu nenumărate specificităţi locale, este rezultatul vechimii populării şi a succesiunii civilizaţiilor în timp îndelungat, pe arii de extensiuni variabile, cu strânse şi multiple interferenţe cultural-civilizatorii, a diversităţii etno-culturale (evidenţiată şi în interiorul majorităţii statelor), a creaţiilor tehnicii, arhitecturii şi artei contemporane (îndeosebi realizările urbanistice). Baza materială a turismului se situează la cel mai înalt nivel mondial (cu excepţia unei părţi din fostele ţări socialiste), asigurând satisfacerea celor mai ridicate exigenţe şi a unei clientele extrem de diversificate sub aspectul preferinţelor. Acţiunile de amenajare turistică reprezintă o componentă de primordin, urmărindu-se îmbinarea satisfacerii cerinţelor turiştilor cu particularităţile mediului geografic, în condiţiile păstrării sau a creşterii calităţii acestuia. În funcţie de acest patrimoniu, de poziţia favorabilă şi de o serie de facilităţi privind circulaţia persoanelor în interiorul Uniunii Europene, ţările Europei atrag 58,5 % din numărul turiştilor internaţionali, adică aproape 360 milioane persoane din cele peste 600 milioane înregistrate la nivel mondial în 1997. Cele mai intense fluxuri se realizează între ţările europene şi dinspre America de Nord spre Europa. Europa este şi un mare emiţător de turişti spre alte continente. Tipurile de turism practicate sunt de cea mai mare diversitate posibilă: turism litoral, de cură heliomarină; turism montan, de recreere, sporturi de iarnă şi cură climaterică; turism cultural, de informare şi cunoaştere; turism curativ, de tratament şi refacere a sănătăţii; turism complex sau polivalent (curativ şi recreativ, balneomaritim şi de agrement, recreativ şi culturalizant). De asemenea, distanţele, durata şi formele de organizare sunt foarte variate. Se remarcă extinderea turismului de croazieră, la care Marea Mediterană ocupă locul de frunte pe plan mondial, alături de Marea Caraibilor. În Europa urmează Marea Nordului şi Marea Mânecii. În ultimele decenii s-a accentuat tendinţa de formare a unor mari tour-operatori şi lanţuri hoteliere de mari proporţii. Ca mari touroperatori în turismul internaţional se impun: Turistik Union International, Neckermanu und Teisen şi Luft Transport Touristic – din Germania -, Thomson (Marea Britanie), Kuoni (Elveţia), Club Mediteranée (Franţa), iar dintre grupurile hoteliere – Holiday Inn Worldwide (Marea Britanie) şi Accor (Franţa) (B. Negoescu, Gh. Vlăsceanu, 1998). * Uniunea Europeană este cel mai puternic organism suprastatal, care tinde să se transforme într-un organism în care graniţele au doar rol pur formal şi care înregistrează cea mai intensă activitate turistică la nivel mondial. Libera circulaţie a persoanelor este stabilită prin mai multe acorduri, în special prin Acordul Shengen, dar şi cele încheiate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Turismului. Aceasta explică tendinţa de globalizare a activităţilor turistice, care cuprind tot mai mult şi statele dinspre est, în primul rând cele cu care se învecinează direct. Potenţialul turistic natural variat – prin desfăşurarea între punctele extreme latitudinal ale continentului (Creta – Capul Nord – Arhipelagul Svalbard) – şi resursele atractive antropice – marcate de succedarea civilizaţiilor din antichitate până la cea contemporană – au dus la individualizarea unor importante regiuni, zone, areale şi centre turistice. La Uniunea Europeană vom ataşa încă trei state – Elveţia, Norvegia şi Islanda – asimilate din punct de vedere spaţial şi al nivelului de dezvoltare economică al acesteia, precum şi mini-statele intercalate.

22

Partea sudică a Uniunii Europene converge spre Marea Mediterană, astfel că regiunile turistice adiacente acesteia sunt grupate în aria geografică desemnată ca Bazinul Mediteranean. Ele se desfăşoară pe teritoriile Spaniei, Franţei, Italiei, Greciei şi Maltei, între Gibraltar şi râul Evros (Mariţa). Făcând o paralelă cu principiile coordonatoare ale Imperiului Roman, identificaţi pilonii aflaţi la baza structurii Uniunii Europene.

II.1.1. Regiunea turistică mediteraneană spaniolă Este o regiune extinsă de la Strâmtoarea Gibraltar la frontiera cu Franţa şi include riviera cu celebrele „coste”, precum şi areale sau centre turistice învecinate ori intercalate. De la sud-vest spre nord-est se succed: a) Costa del Sol – include staţiunile Torremolinos, Marbella, Estepona, La Linea, Nerja şi oraşul istoric Malaga – cu fortăreaţa maură, catedrală, muzee, fiind renumit pentru vinurile roşii dulci; b) Costa Virgen (până la Cabo de Gata, spre est) – cu Almeria, veche colonie feniciană şi romană; c) Costa Luminosa – cu Aquilas, Mojacar, Mazarron – până la Cartagena, unde se află fortificaţii romane şi alte vestigii istorice, azi al treilea port al Spaniei; d) Costa Blanca – de la sud de Elche (înconjurat de plantaţii de curmali) şi Alicante (colonie feniciană şi apoi romană, cu Esplanada de la España) până la Golful Valencia (Denia) – include marea staţiune Benidorm, apoi Villajoyosa şi Calpe; e) Costa de Lavante – cu Valencia, centru turistic complex, ce deţine multe monumente istorice şi arhitecturale (între care Catedrala şi Universitatea); f) Costa del Azahar (Sagunto-Capul Tortosa) – cu staţiunile Castellon de la Plana, Burriana, Villarreal, Benicarlo; g) Costa Dorada – se desfăşoară până la nord de Barcelona, având staţiuni renumite: Cambrils, Salon, Torragona (centru urban şi istoric), Sitges, Badalona, Mataro; h) Costa Brava – festonată de golfuri pitoreşti cu plaje atrăgătoare, cu o mare densitate de staţiuni (Blanes, Lloret de Mar, Tossa de Mar, Palamos, Pineda de Mar, Rosos) – întregeşte spre nord, până la frontiera cu Franţa, lanţul „costelor” spaniole. Barcelona (2 mil. loc.) se impune ca nodul polarizator al nord-estului Spaniei, şi în special al Cataloniei, fiind cel mai mare centru economic al ţării şi cu tranzitul turistic cel mai intens. Fondat în antichitate, are numeroase vestigii istorice (ziduri, turnuri), palate, catedrale (între care Sagrada Familia, în stil modern), biserici, muzee (Muzeul de Artă Catalană), frunoase pieţe, grădini şi parcuri. Domină arhitectura gotică şi barocă, ce îi inspiră un farmec deosebit. Zona turistică Sierra Nevada – Granada se ataţează regiunii mediteraneene cel puţin prin poziţie. Sierra Nevada atinge înălţimea maximă din spania (3 481 m), adăposteşte cel mai sudic gheţar din europa şi este frecventat pentru sporturile de iarnă şi peisajele pitoreşti, având o reţea de mici staţiuni. Oraşul Granada are un trecut de mare rezonanţă istorică, unde dominaţia şi arta maură şi-au pus cel mai bine amprentele, fiind renumit complexul (palatul) Alhambra. Arhitectura oraşului se caracterizează printr-un interesant amestec de stiluri – maur, baroc, renascentist - , remarcându-se palate fortificate cu grădini şi fântâni (Carol I, Carol Quintul), biserici, catedrale, moschei, muzee. Produsele artizanale şi agricole completează oferta turistică. Aşezat pe o vale fertilă, la poalele sierrei Nevada, dominat de fortăreaţa maură Gudix, are o poziţie pitorească şi un climat plăcut.

23

În partea estică a Spaniei – alături de Granada şi oraşele litorale menţionate – mai multe centre istorice completează turismul balnear-maritim prin importanta lor ofertă de tip cultural: Lorca – oraşul marelui scriitor Federico Garcia Lorca; Murcia – vechi centru al mătăsii, cu vestigii maure, catedrală barocă şi palat episcopal în stil rococo; Albacete – fondat de celţi, având importante monumente istorice; Almansa – dominat de un castel-fortăreaţă; Teruel – are cea mai mare catedrală în stil gotic – mudejar din Spania; Lerida – oraş vechi al Cataloniei, cu universitate din 1300 şi două catedrale (sec. XIII şi XVIII); Gerona – aproape de graniţă cu Franţa, are una din catedralele cu cele mai mari bolţi gotice din lume (23 m, sec. XIVXV). Zona turistică a Insulelor Baleare excelează prin climatul mediteranean deosebit de sănătos şi plăcut, plajele de calitate, peisajul natural pitoresc, fenomenele carstice spectaculoase, aşezările şi porturile ospitaliere şi insolite. Ca staţiuni se remarcă: Palma de Mallorca (principalul centru urban şi reşedinţa administrativă a grupului insular, cu vestigii istorice), Puerto Soller, Alcudia – în Insula Mallorca; Mahon şi Ciudadela – în Insula Menorca; Ibiza (castel şi necropolă subterană) şi Santa Eulalia del Rio – în Insula Ibiza; se adaugă Insula Formentera şi altele mai mici (Cabrera).

II.1.2. Regiunea turistică mediteraneană franceză Regiunea turistică mediteraneană franceză se suprapune în mare parte provinciilor Languedoc – Roussilon şi Provence. Litoralul mediteranean francez se divide în cinci sectoare, cele estice intrate de timpuriu în circuitul turistic, iar cele de la vest de Marsilia mai recent. Coasta Vermeille se întinde de la frontiera cu Spania până la sud de Narbonue, este joasă cu limanuri şi lagune, iar densitatea staţiunilor mai redusă: Banyuls, Port Vendres, Collioure, Le Barcares, Leucate. În sectorul Côte d’Ametist (ce se prelungeşte până la gurile Ronululi), caracteristicile morfologice menţionate anterior se accentuează, dar densitatea staţiunilor creşte: Narbonne Plage, Cap d’Agde, Sete, Carnon, Grande Motte, Port Camargue. În Delta Ronului se întinde rezervaţia Camargue (9 366 ha). Cele două sectoare („riviera lyoneză”) dispun de o puternică infrastructură, inclusiv mici porturi turistice, dezvoltată îndeosebi după 1970. Staţiunile litorale sunt dublate spre interior, la distanţe mici, de alte centre turistice: Perpignan – cu multe vestigii medievale (castele, fortificaţii), catedrale, muzee; într-o arie viti-pomicolă; Carcassonne – pe Canal du Midi, oraş cu iz medieval; Narbonne – fondat de romani, beneficiază de apropierea unui liman maritim şi de edificii medievale de valoare (palate); Beziers – mare piaţă de vinuri, cu o catedrală din sec. XIII-XIV; Montpellier – centru cultural-istoric, cu palate, biserici, muzee şi staţiune balneoclimaterică; Nîmes – numit Roma franceză, are vestigii istorice romane (turnul Magne, Capitoliul, Amfiteatrul, Termele); organizator de coride; Avignon – fostă posesiune şi reşedinţă a papilor în sec. al XIV-lea (Palatul Papal, aşezat pe Rhone); la fel şi Arles – ce adăposteşte vestigiile romane cel mai bine păstrate din toată Franţa (Colloseumul, Termele lui Constantin, Obeliscul din centrul oraşului), a fost loc favorit de creaţie a lui Van Gogh (P. Cocean, 1998). Între gurile Ronului şi Toulon se desfăşoară Coasta de Azur Varois, unde se impune Marsilia (1,5 mil. loc.) – oraş de generaţie antică (Massilia romană), are ca trăsătură majoră suprapunerea şi amestecul de stiluri cu numeroase vestigii arhitecturale, muzee, primul port comercial al ţării, mare centru turistic. Toulon beneficiază de o amplasare pitorească, faleză calcaroasă, centru turistic de importanţă cultural-istorică şi staţiune balneo-maritimă. Între ele se situează mici staţiuni: Cassis, La Ciotat, Bandol, La Seyne. Aix-en-Provence – la nord de Marsilia – este um important centru cultural şi turistic la baza Alpilor, iar mai spre est cu o poziţie asemănătoare – Brignoles. Coasta Maurilor flanchează până la Cap Camarat Masivul hercinic omonim, remarcându-se staţiunile: Les Salins, d’Hyeres, le Lavandou, Cavalieré, La Royol, Bormes şi Insulele Hyeres. Perla Mediteranei Franceze o reprezintă Coasta Esterelului, desfăşurată până la frontiera cu Italia, care include şi micul principat Monaco (reprezentat în relaţiile externe de Franţa). Concentrează cele mai numeroase şi frecventate staţiuni de talie mondială din bazinul mediteranean: Saint-Tropez, Saint-Maxime, Saint-Raphaël, Cannes, Antibes, Nisa, Monte Carlo, Menton şi altele. Se mai consideră că adevărata „Coastă de Azur” este doar sectorul de la est de Cannes (P. Cocean, 1998), iar alţii înglobează sub această denumire întreaga fâşie litorală dintre Marsilia şi graniţa cu Italia. Din Principatul Monaco (1,8 km2), alături de Monte Carlo – renumit pentru luxul său, cazinouri, cursele de formula I, muzee (Oceanografic de Antropologie) – fac parte La Condamine şi Monaco-Ville.

24

Cannes găzduieşte anual Festivalul Internaţional de Film, iar Nisa este principala aglomeraţie urbană polarizatoare a Coastei Esterelului. În apropiere, Villefranche-sur-Mer este polul portuar de croazieră al Franţei. Sectoarele litorale de la est de Marsilia (şi în special Coasta Esterelului) beneficiază de condiţii naturale de excepţie – alături de clima mediteraneană însorită, şi apa marină, îmbinarea muntelui cu marea – prin intermediul unei faleze calcaroase – şi vegetaţia tipică au un efect deosebit. Apropierea de Alpi şi clima blândă favorizează şi turismiul de iarnă – mai ales la Nisa, Cannes, Saint-Tropez – primele două fiind cele mai importante centre de convergenţă turistică. Sunt dublate de staţiuni climaterice bazal-alpine: Grasse şi Vence.

Cum argumentaţi exponenţiala concentrare a fluxurilor turistice internaţionale înspre aria geografică a Bazinului Mediteranean

Insula Corsica are un farmec aparte, datorită relativei izolări, a menţinerii în măsură mai mare a elementelor tradiţionale în aspectul aşezărilor şi viaţa locuitorilor, vestigiilor istorice şi peisajului natural mai puţin alterat prin intervenţia antropică. Ca centre turitstice se pot menţiona: Bastia, Ajaccio, Porto-Vecchio. Turismul rural are mari posibilităţi de dezvoltare.

II.1.3. Regiunea mediteraneană vest-italiană Regiunea mediteraneană vest-italiană cuprinde latura peninsulară de la Marea Ligurică şi Marea Tireniană, Insulele Sicilia, Sardinia şi altele mai mici. Litoralul italian vestic se desfăşoară în continuarea celui francez, în provinciile Liguria, Toscana, Laţium, Campania şi Calabria. a) Importanţă mai însemnată au Riviera di Ponete şi Riviera di Levante, unde peisajele de mare frumuseţe rezultă din conexiunea Alpilor Maritimi şi Apeninilor Ligurici cu litoralul Mării Ligurice. În staţiunile renumite pentru clima, apa şi plajele lor se îmbină turismul de cură heliomarină şi agrement cu turismul cultural:Ventimiglia, Bordighera, San Remo – oraş vechi şi pitoresc, organizează renumitul festival de muzică uşoară ; Imperia, Allassio, Albenga, Savona – renumită prin faianţa produsă aici începând cu sec. al XVI-lea. Genova (0,8 mil. loc.) cel mai mare port al Italiei, fromos amplasat, dispune de numeroase monumente arhitecturale (castele, palate, biserici), cartiere şi pieţe pitoreşti, casa şi monumentul lui Giuseppe Garibaldi; este locul de baştină a lui Cristofor Columb şi Paganini. Pe Riviera de Levante se succed Porto Fino, Santa Margherita Ligure, Rapallo, Chiovari, Sestri levante, La Spezia, ultimul centru urban şi economic important, cu dotări turistice de confort ridicat şi diversificat (vile, hoteluri, locuri de agrement), care este trăsătura caracteristica întegii regiuni. b) Toscana Maritimă se caracterizează printr-un turism complex. Staţiunile litorale au densitate mai mică – Marina di Carrara, Viareggio, Marina di Pisa, Livorno (port însemnat şi cu şantiere navale), Cecina, Donoratico Mare, Follonica, Marina di Grosseto, Orbetello la laguna închisă de Monte Argentario. Se adaugă Insulele toscane: Elba (cu Portoferaio, insula pe care a fost exilat Împăratul Napoleon în 1814), Capraia, Gorgona, Montecristo, Giglio. La distanţă mică de ţărm se află Carrara (recunoscută pentru producţia ei de marmură); Lucca şi mai ales Pisa – pe râul Arno, centru cultural istoric, renumită prin monumente celebre ca Turnul Înclinat, Domul şi Universitatea foarte veche. c) Fluxurile turistice din Lazio sunt polarizte de Roma, însă turismul litoral este intens şi în această zonă, staţiunile balneo-marine fiind frecventate înseosebi de populaţia capitalei şi apoi de alohtoni. În rândul lor se înscriu: Civitavecchia, Lido di Ostia, Anzio, Nettuno, Circeo (lângă care se întinde Parcul Naţional Circeo, ce cuprinde muntele omonim cu Grotta dele Capre). Urmează Terracina şi Gaeta.

25

Foarte importantă este categoria staţiunilor climaterice şi balneoclimaterice piemontane (de la poalele Apeninilor, Sabini), ca loc de recreere în principal a locuitorilor Romei: Tivoli (pe Tibru), într-un areal cu frumoase cascade, Palestrina, Frascati, Velletri, arealul lacurilor Albano şi Lai Nemi – cu Marino, Castel Grandolfo, Genzano di Roma, apoi Bracciano (lângp lacul omonim). Dintre staţiunile balneare termale este cunoscută pe plan internaţional Viterbo. Roma, prima metropolă a Italiei (aproape 4 000 000 loc.) a reprezentat focarul iradierii civilizaţiei în interiorul marelui imperiu şi în afara lui. Întemeiată în 753 î. Hr., în arealul celor şapte coline străbătute de Tibru, a cunoscut o dezvoltare progresivă rapidă, ajungând la dimensiuni greu de imaginat pentru un oraş antic (1,5 mil. loc. sub împăratul Augustus). Capitală a statului papal din 756, devine apoi un strălucit centru al Renaşterii Europene şi capitala statului italian unificat din 1871. Este considerat oraşul cu cele mai multe monumente din lume (Enciclopedia Statelor Lumii, 1981), dintre care se impun: Colloseum, Forumul Roman, Capitoliul, Columna lui Traian, templele închinate zeiţelor Vesta, Fortuna, Virilis, Termele lui Augustus şi Caracalla, Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever, Augustus, Constantin cel Mare, Porta Latina, Mausoleul lui Adrian, transformat în castelul San Angelo, bazilicile Santa Maria Maggiore, San Paolo, San Piedro şi Capela Sixtină din Vatican, alte numeroase biserici. Cuprinde pieţe de un farmec deosebit (Piaţa Spaniei) şi fântâni (Trevi, Naiadi, Fiumi), palate (Colonna, Canceleria, Quirinale, Farnese, Laterano) şi vile (Medici, Farnesina, Giulia), statui, poduri. Are 20 mari muzee şi galerii de artă (o parte în Vatican) şi 20 de teatre. b) Activităţile economice în general şi cea turistică în particular ale Campaniei sunt polarizate de Napoli (1,2 mil. loc.), a treia metropolă a Italiei. Aşezat la poalele Vezuviului, se remarcă prin agitaţia şi coloritul vieţii cotidiene, dar şi prin valoaroase monumente de artă: Domul, clădirea universităţii, palate (Palatul regal cu biblioteca naţională), Muzeul Naţional, pieţe de mare frumuseţe (Garibaldi), cheiul Santa Lucia. Vulcanul Vezuviu (1277 m altitudine) reprezintă o arie de recreere şi drumeţii, fiind interesant şi din punct de vedere ştiinţific. În apropiere, intens vizitate sunt ruinele oraşului antic Pompei, acoperit cu un strat gros de cenuşă (20 m) în urma erupţiei vulcanului Vezuviu, în anul 79 d. Hr. şi a cărui deshumare a început în 1749. Alte două oraşe de la poalele vulcanului au fost îngropate definitiv cu lavă şi noroi vulcanic – Herculanum şi Stabiae. Interesant este faptul că la începutul erei noastre acestea aveau în principal funcţie de recreere şi odihnă, deci turistică. O serie de aşezări de la poalele vestice şi de pe văile Apeninilor Campani părimesc tot mai mult tenta de localităţi turistice climaterice şi balneoclimaterice: Benevento (capitală a ducatului omonim la începutul sec. al IX-lea, care includea şi Napoli), Avellino Capua, Caserta. De cea mai mare importanţă se bucură însă turismul litoral, de cură heliomarină şi agrement, cu mari posibilităţi de desfăşurare atât pe litoralul peninsular – în staţiunile cunoscute ca Pozzuoli, Sorento, Amalfi, Salerno (ce a avut o renumită şcoală de medicină fondată în 900) – cât şi în insulele din apropiere: Capri, Ischia, Ponza, Palmarola. Capri dispune de peisaje deosebit de frumoase, cu grădini de citrice, forme carstice (Grotele de Azur), vile impresionante, unele transformate în muzee. Era folosită încă din antichitatea romană ca reşedinţă secundară a împăraţilor sau chiar principală (a împăratului Tiberiu în 35 d. Hr.). e) Calabria se înscrie mai mult prin potenţialul său turistic natural - peisaje montane – (Apeninii Calabriei cu Munţii Sila şi Parcul Naţional omonim), mari valenţe pentru turismul litoral (Gioia Tauro, Tropea, Belvedere Maritimo, etc.) – şi cultural, adăpostit îndeosebi de oraşe ca: Reggio di Calabria (cu vestigii romane şi feudale), Crotone (fostă colonie greacă, în care a trăit Pitagora), Cosenza, Catanzaro. Insulele Lipari deţin vulcani activi (Stromboli), peisaje inedite şi condiţii pentru cură heliomarină şi recreere.

26

f) Insula Sicilia se caracterizează prin extinderea rapidă a activităţii turistice în ultimele decenii, pe baza resurselor atractive naturale în interior – peisajele montane, cu vulcanul Etna, cheile Alcantara -, ale obiectivelor cultural-istorice, îndeosebi din centrele urbane polarizatoare – Palermo (0,8 mil. loc.), Catania, Messina şi Siracusa – şi mai ales a turismului litoral, în numeroase staţiuni: Taormina, Acireale, Augusta, Siracusa, Gela, Licata, Sciacca, Marsala – din est şi sud-vest – sau cele de pe „Riviera Palermitana” – Milazzo, Cefalu, Bagheria – şi de la Golful Castellammare. Intensa acţiune de colonizare a dorienilor şi ionienilor în sudul Peninsulei Italice şi Sicilia din secolele VIII-VII î. Hr. s-a soldat cu formarea a numeroase colonii de o mare prosperitate, încât această regiune era cunoscută sub denumirea de „Magna Grecia”. Astfel, în Campania şi Calabria se remarcau Cumae, Parthenape (Neapole), Posidonia (Paestum), Crotone, Sibaris, iar în Puglia, Taranto. În Sicilia, coloniştii din Rhodos au fondat Gela şi Agrigento, dorienii – Nacsos şi Selinunte -, iar coloniştii din Corint şi Megara – Siracuza, Messina şi Catania. g) Insula Sardinia are caracteristici asemănătoare, turismul litoral dezvoltându-se prin formarea unor staţiuni în anii ’70 („Riviera Sarda”), acestea acoperind în prezent toate sectoarele: estic (Arbatax, Olbia, Insula Maddalena), nord-vestic (Porto Torres, Alghero), sud-vestic (Insulele Antioco şi San Piedro), sudic (Cagliari). Obiectivele cultural-istorice se găsesc la Cagliari (300 000 loc.) – capitala insulei şi port -, Sassari, Oristano. În Sardinia şi Sicilia au început să fie valorificate marile posibilităţi pentru extinderea turismului rural, în funcţie de potenţialul peisagistic, etnografic şi al gradului mai ridicat de conservare al mediului rural tradiţional.

II.1.4. Regiunea turistică est-italiană Regiunea turistică est-italiană prezintă o mare desfăşurare latitudinală (aproape cât cea vestică) de-a lungul Mării Adriatice, ajungând în sud până la Golful Taranto şi Marea Ionică. Pe o bună parte din lungimea ei (dar îndeosebi în sectorul central) fâşia litorală trece – prin intermediul unei trepte piemontane deluroase – spre versanţii abrupţi şi fragmentaţi de râuri ai Apeninilor. În sectorul nordic, aceasta se prelungeşte cu Câmpia joasă a Padului, iar în cel sudic se continuă cu o arie deluroasă extinsă, ori ocupă întreaga Peninsulă Salentino. Turismul litoral deţine şi aici prioritate, îmbinându-se mai ales în extremităţile regiunii (Veneto, Apuglia) cu turismul de tip cultural. Sectorul lagunar dispune de mici staţiuni – Grado, Lignano, Caorle, Chioggia – şi importantele centre turistice Trieste (poartă de acces spre Italia şi Marea Mediterană) şi Veneţia. Veneţia, oraşul lagunei, cu un mileniu de istorie glorioasă (sec. VIII-XVIII) îşi etalează unicitatea prin amplasare şi îmbinarea apă-spaţiu habitual, construcţii (medievale şi renascentiste) diferite ca tendinţe arhitecturale, dar perfect închegate într-un stil propriu şi cu o mare aglomerare a operelor de artă. Nodul polarizator – ca interes turistic şi sub aspect spaţial – îl constituie recunoscuta piaţă San Marco, unde se află Basilica San Marco şi Palazzo Ducale (Palatul Dogilor) – expresie a desăvârşirii artistice, „a fastului şi gradilocvenţei” (P. Cocean, 1998). Alături, Grand Canale este axa de circulaţie majoră. Sunt specifice străzile înguste şi canalele, podurile şi punţile curbate (Ponte della Paglia, Ponte dei Sospiri), piaţetele insolite, zecile de biserici: Santa Maria della Salute, Santa Maria Formosa (sec. XIX), Santa Maria dei Miracoli (sec. XIV), Madona del Orto (sec. XIV), San Giacometto (sec. V), San Paolo (sec. IX), San Giacomo (sec. XIII), San Zaccaria etc. Intensitatea turismului litoral şi densitatea staţiunilor este maximă la sud de Ravenna (oraş istoric, reşedinţă a Imperiului Roman de Apus la începutul sec. al V-lea, al doilea ca importanţă din statul pontifical la începutul sec. IX): Cervia, Cesenatico, Rimini, Riccione, Cattolica, Pesdaro, Fano, Senigallia, Ancona (vechi port roman, republică în 1532); urmează Pescara, Ortona, Termoli, Insulele Tremiti.

27

În nordul Peninsulei Gargano se află un sistem lagunar, la est staţiunea Vieste, iar în interior Muntele Gargano şi staţiunea climaterică Monte San Angelo. Urmează spre sud staţiunile Manfredonia, Barletta, Molfetta, oraşul Bari (350 000 loc.) cu obiective cultural-istorice, apoi Monopoli, Brindisi (cu rezonanţă istorică)l, Otranto, iar la Golful Taranto – Gallipoli; Taranto (250 000 loc.) – fondat ca şi colonie grecească, cu opere de artă (templul doric, domul etc.), mare port. Între regiunea turistică est-italiană şi zona turistică a Apeninilor este plasat stătuleţul liliputan San Marino (60 km2 şi 25 000 loc.), care constituie un foarte puternic focar de receptare turistică – 3,4 milioane turişti pe an – ceea ce reprezintă de 136 de ori mai mult decât populaţia sa (cel mai ridicat indice de receptare turistică după Monaco). Situat la marginea nord-estică a Apeninilor, la 18 km de Marea Adriatică (Rimini), are un relief colinar dominat de cele trei vârfuri calcaroase ale lui Monte Titano (738 m), climat foarte plăcut (mediteranean) şi păduri pe o bună parte din suprafaţă. San Marino a luat naştere în anul 301 d. Hr. prin întemeierea primei aşezări de către refugiatul Marinus de Dalmaţia, devenit apoi sfânt. S-a dezvoltat în jurul mănăstirii cu acelaşi nume şi a devenit stat independent din sec. al XIII.lea, fiind cea mai veche republică din lume (1263). Capitala, San Marino (4400 loc.) are numeroase obiective turistice: vestigii ale fortificaţiilor celor trei incinte şi cele trei turnuri, porţi vechi, biserici vechi (San Francesco, Basilica del Santo – ce adăposteşte relicvele Sfântului Marino, etc.), palate (Palazzo del Governo, Palatul Valloni – în care se află biblioteca naţională), case vechi, grupuri statuare, muzee (Muzeul de ceară). Orăşelul Borgo Maggiore este recunoscut pentru activitatea filatelică (ce aduce 10 % din veniturile statului), cu Muzeul Filatelic şi Numismatic, situat într-unul din palatele localităţii, prin biserica San Antimo şi Fabrica de Porţelan. Dotările turistice sunt de o calitate deosebită, predominând cele rustice. San Marino atrage şi prin peisajul contrastant (înălţimi calcaroase – pădure – aşezări cu iz medieval), climatul plăcut şi amenajări sportive (între care circuit de formula I).

* GRECIA este un pământ ce musteşte de istorie, unde s-a dezvoltat în mai multe etape (cretană, miceniană, greacă clasică, elenistică) cea mai strălucită civilizaţie antică europeană (şi poate nu numai), cu o mare densitate a obiectivelor aparţinând acelei perioade, arie centrală a Imperiului Bizantin şi a ortodoxiei. Cea mai mediteraneană ţară a Europei, are condiţii naturale de excepţie pentru cura heliomarină, dar caracteristica principală a turismului litoral este raritatea unor staţiuni renumite pe plan mondial şi predominarea micilor staţiuni sau a localităţilor turistice, cu amenajări mai modeste, lipsite de grandoare, adecvate mediului ambiant. Sub aspect turistic, poate fi divizată în două mari regiuni: regiunea greco-ionică şi cretană, respectiv regiunea greco-egeeană.

II.1.5. Regiunea turistică greco-ionică şi cretană Regiunea turistică greco-ionică şi cretană include partea vestică şi extremitatea sudică a Republicii Elene, este mai heterogenă, fiind formată din trei zone: Insulele Ionice şi Epirul, vestul Peloponezului şi Insula Creta. a) Insulele ionice (Kerkrade), au peisaje pitoreşti, cu vegetaţie relativ bogată, posibilităţi de plajă şi agrement nautic, vestigii istorice, aşezări rustice; sunt tot mai solicitate din punct de vedere turistic. Aici se înscriu: Insula Corfu (Kerkyra) – cu oraşul omonim, Insula Paxos, Insula Cefalonia şi orăşelul Argostolion, Insula Leucas, Insula Ithaka (patria lui Ulise), Insula Zakynthos cu aşezarea omonimă. Munţii Pindului (2637 m altitudine maximă) formează coloana vertebrală a părţii peninsulare de la nordul Golfului Corint, oferă peisaje pitoreşti, conservate parţial în Parcul Naţional Pind, forme de relief carstic şi calcaros (peşteri, chei), etalate până la ţărmul Mării Ionice, ţărm însoţit de o îngustă câmpie litorală cu plaje. Câteva mici aşezări urbane primesc tot mai mult o funcţie turistică: Ioannina (lângă lacul omonim), Arta, Igumenitsa, Preveza, Amphilokhia, Agrinion (aproape de Lacul Trikhonis), Mesolongion (la Golful Patras). Golful Patras, Golful Corint şi Canalul Corint asigură o legătură mai directă pe apă între Marea Ionică şi Marea Egee. b) Peloponezul – cu peisaje mediteraneene montane şi litorale – este aria de constituire a civilizaţiei miceniene a aheilor (sec. XVI-XII î. Hr.), derivată din cea cretană. Acesteia i-au urmat epoca „obscură” (sec. XII-VIII î. Hr.) – după cucerirea doriană -, perioada greacă-arhaică (sec. VIII-VI î. Hr.) şi civilizaţia greacă clasică (sec. V, IV î. Hr.).

28

Deşi concentrarea cea mai mare de centre era în partea nord-vestică a Peloponezului şi în Atica, vestigiile arheologice sunt numeroase şi în partea vestică şi sudică a Peloponezului la: Elis, Olimpia, Pylos, Messena, Sparta (cu ruinele celebrei cetăţi dorice). Olimpia, aşezată într-un cadru pitoresc, la confluenţa râului Alfeios cu Cladeosul, semnifică locul de început al Jocurilor Olimpice (776 î. Hr.), şi unde se găsesc ruinele Templului lui Zeus, statuia acestuia sculptată de Fidias, ale Templului Herei, altarul lui Cronos (pe muntele Cronion). Patras (175 000 loc.) este centrul urban şi turistic principal din nord-vestul zonei, iar micile staţiuni sau localităţi turistice – ca Loutra, Pyrgos, Kyparissia, Filiatra, Pylos, Kalamai, Kotronas – au perspective certe, precum şi Insula Kythira (cu o poziţie avantajoasă). c) Insula Creta (8280 km2) este teritoriul pe care s-a dezvoltat prima civilizaţie din Europa (minoică), comparabilă ca vechime cu cea a Egiptului antic, şi care a stat la baza civilizaţiei greceşti continentale. A atins apogeul la mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., dar cretanii prelucrau arama şi apoi obiecte în combinaţie cu cositorul (deci bronzul) încă din prima jumătate a mileniului al II-lea î. Hr. Creta avea relaţii comerciale cu Mesopotamia (prin Siria) şi cu Egiptul, iniţiind la începutul mileniului II o perioadă de construcţie a oraşelor şi palatelor. Au fost descoperite vestigiile a 93 de oraşe (O. Drimba, 1998), cele mai importante fiind Cnossos, Phaistos, Mallia, Praisos, Zakros, Gortys. Fiind pe direcţia rutelor maritime din Mediterana, aici au lăsat urme romanii, arabii, veneţienii (cetatea Candia). Circulaţia turistică este încă modestă, dar are perspective reale de intensificare, datorită peisajelor montane cu păduri relativ întinse (conifere mediteraneene), a insolitului etnografic şi mai ales a condiţiilor foarte bune de cură heliomarină. Activitatea a demarat în mici staţiuni sau localităţi turistice: Rethimnon, Chania, Iraklion (capitala insulei), Irapetra, Sitia, Nikolaus.

II.1.6. Regiunea turistică greco-egeeană Regiunea turistică greco-egeană converge spre Marea Egee – presărată cu o puzderie de insule, resturi ale unui bolc continental scufundat – şi Atena – capitala spirituală şi economică a Rebublicii Elene. De o mare complexitate şi întindere, poate fi divizată în numeroase zone: Grecia Nordică (de la Munţii Vernon la râul Evros); Tesalia; Peninsula Attica şi Insula Eubeea; Peloponezul de Nord-Est; insulele din jumătatea nordică a Mării Egee (Sporadele de Nord, Limnos, Lesvos, Chios); Insulele Ciclade; Insulele Sporade de Sud. c) Attica, Beoţia şi Insula Eubeea formează zona turistică centrală şi cea mai importantă, polarizată de Atena. Atrage foarte mulţi turişti prin peisajul tipic mediteraneean, cu munţi calcaroşi, fragmentaţi de chei şi defilee, ţărmuri înalte, însoţite de plaje pitoreşti însorite – şi mai ales prin marea bogăţie şi densitate a vestigiilor istorice, concentrate în bună măsură la Atena. Atena (peste 3 mil. loc. cu portul Pireu, o treime din populaţia ţării) reprezintă simbolul civilizaţiei greceşti clasice şi a celei elenistice, în prezent metropola culturală şi economică a ţării. Aşezată la poalele celebrei coline Acropole (156 m înălţime) şi la 5 km de mare, poate fi considerată oraş-muzeu, neegalat în lume prin prisma concentrării de monumente istorice şi arhitecturale antice. Se detaşează Complexul antic de pe Akropolis, consacrat zeiţei Atena, ce include Parthenonul (Marele Templu), Templul Zeiţei Atena, operă a lui Fidias, Erechteionul (dedicat lui Poseidon şi Atenei, cu superbele cariatide), Templul lui Hephaistos, Propileele (avanporţile), muzeul etc. În jur sunt vestigiile unor teatre antice (Atycus, Dionysos), Templul lui Pericle, Muzeul Naţional de Arheologie, iar spre centrul oraşului, Stadionul Olimpic, unde s-au desfăşurat primele jocuri olimpice moderne (în 1896). Perioada romană este

29

reprezentată prin vestigii ca Arcul de Triumf şi Marea Bibliotecă a lui Hadrian. Se adaugă catedrala bizantină (sec. XI), Biserica Daphni (sec. XII), clădirea Parlamentului (sec. XIX) etc. În apropiere de Atena, locurile istorice Marathon şi Salamina amintesc de vremurile de glorie ale coaliţiei de polisuri în luptele împotirva perşilor, iar în extremitatea sudică a peninsulei, la Cap Sunion, domină deasupra mării Templul lui Poseidon. Pireu este un important oraş port al Greciei, inclusiv sub aspect turistic, de unde se organizează numeroase croaziere şi excursii spre Insulele din Marea Egee şi spre Creta. În apropiere, staţiunile Rafinas, Vouliagmeni şi Elefsis, insulele Egina (cu mănăstirea Sfântul Nectarie) şi Salamina sunt importante pentru turismul litoral. Vestigiile de la Megara şi Teba readuc în memorie vechile oraşe-cetăţi, iar defileul de la Termopile rezistenţa eroică a soldaţilor conduşi de Leonida. Muntele Parnassos (2457 m) din vestul Beoţiei, cu aspecte alpine, era consacrat lui Apolo şi Muzelor. Ocroteşte o importantă rezervaţie naturală. La poalele lui sud-vestice, la Golful Itea, într-un circ montan suspendat la 500 m deasupra nivelului mării, este Delfi, renumit pentru celebrul oracol antic. Templul lui Apolo (ce conţinea statuia în aur a zeului şi o cămară subterană unde se dădeau oracolele) ce domină ruinele; stânca Sibilei – lăcaşul celui mai vechi cult delfin - , teatrul şi stadionul bine conservate – sunt principalele obiective (Al. Rosetti, 1983). Insula Eubeea dispune de condiţii naturale excelente pentru cura heliomarină (climat, plaje) şi o poziţie avantajoasă faţă de capitală. Mici oraşe-staţiuni sau localităţi turistice sunt în curs de fortificare: Chalkis, Karystos, Oreos. Ruine antice apar la Chalkis şi Eretria. b) Nord-estul Peloponezului reprezintă aria de maximă dezvoltare şi concentrare a centrelor civilizaţiei niceniene, între Istmul Corint şi Golful Argolidei: Micene, Argos, Tirint, Epidaur, Navplion (Namplia). Cel mai important era Mikene – cu vestigiile palatului regelui Agamemnon (conducătorul războiului troian), Poarta Leilor, mormântul lui Agamemnon şi alte morminte săpate în stâncă. Epidaur se remarcă prin teatrul antic săpat în coasta muntelui Chinortion, apoi lăcaşul consacrat zeului Asclepios, construit de Policlet (rotondă de marmură), stabilimentul balnear intens folosit în antichitate, muzeul ce conservă elemente arhitectonice şi capitelul sculptat de policlet. Navplion este în prezent o staţiune pitorească, cu un vechi hotel - „Grande Bretagne” -, fostă bază a veneţienilor din vremea cărora a rămas cetatea de pe mica insulă Burzi şi care adăposteşte unele dotări turistice. Corintul a cunoscut maxima înflorire în epoca greacă arhaică, are aspect de oraş modern, dar cu arhitectură heterogenă, fiind reconstruit după cutremurul din 1928. În partea veche se remarcă templul antic din care au rezistat şapte coloane. Dispune şi de un muzeu bine dotat mai ales cu vestigii romane şi altele legate de zeul Asklepios. c) Tesalia. Mărginită la vest de Munţii Pindului se suprapune în mare parte unei câmpii colinare separată de mare prin impunătoare masive montane, despărţite între ele de văi adânci sub formă de defilee sau microcanioane (Pinios în centru, Aliakmon la limita nordică etc.). Se impune Muntele Olimp (2911 m, altitudinea maximă din Grecia), lăcaşul zeilor în antichitate. La poalele lui este Dion – principalul punct de ascensiune spre vârf, unde se conservă întregul contur al cetăţii antice, ce cuprinde sanctuarul lui Zeul Olimpianul şi cel mai vechi sanctuar cunoscut din istoria Macedoniei, dedicat zeiţei Dimitra. Era locul unde Filip al II-lea îşi sărbătorea victoriile, iar fiul său Alexandru Macedon a invocat graţia zeiască înaintea începerii epopeicei expediţii de cucerire a Orientului. Alături, muzeul conservă o mare bogăţie de obiecte de artă şi de uz cotidian (I. Erhan, 1990). Spre sud, după defileul râului Pinios, se înalţă Muntele Ossa (1978 m altitudine) – ce adăpostea centaurii din antichitate -, apoi Munţii Mavrovoumi, ce găzduiesc o rezervaţie naturală de 3000 ha, flancaţi de Lacul Voiviis; se continuă cu munţii din Peninsula Magnezia. Larissa şi Volos (cu populaţie în jur de 120 000 locuitori fiecare) sunt principalele centre polarizatoare, inclusiv sub aspect turistic, ultimul - însemnat port. În jurul golfului omonim, cu mari posibilităţi de dezvoltare ale turismului balnear maritim sunt mai multe localităţi turistice (Agria, Nidou, Trikeri). Oraşele mici şi mijlocii de la poalele estice ale Munţilor Pindului au valenţe de localităţi turistice balneoclimaterice: Grevena, Kalambaca, Trikala, Karditsa. d) Grecia de Nord se desfăşoară de-a lungul graniţei cu Republica Macedonia şi cu Bulgaria. Importantele râuri care o străbat – Axios (Vardar), Strymon (Struma), Nestos (Mesta), Evros (Mariţa) – fragmentează aria montană, formând câmpii (de exemplu Câmpia Macedoniei), ce se racordează în bună măsură în fâşia litorală.

30

Arealul Lacului Prespa Mică şi nord-vestul Munţilor Vernon adăpostesc cel de al doilea parc naţional al Greciei – Prespa (de aproape 20 000 ha). Viaţa economică şi culturală converge spre Salonic (Thessaloniki), a doua aglomeraţie urbană a Greciei (cu aproape 800 000 locuitori), situată la golful omonim. Străzile se desfăşoară în evantai spre mare pe două trepte: cea de sus, cu vechea cetate cu metereze (sec. IV) şi oraşul de jos, modern, cu plaje şi diverse obiective turistice. Întemeiat în 315 î. Hr. de Regele Casandros, pe ruinele cetăţii Therma, are mai mult vestigii elenistice, romane şi bizantine: castrul roman, arcul de triumf al împăratului Galerius (303 d. Hr.), bisericile bizantine Sfânta Sofia şi Sfântu Dumitru, Turnul Alb. Interesant este muzeul de artă creştină „Rotonde”, cu mari colecţii de mozaicuri şi icoane pictate. Alte centre turistice sunt: Alexandroupolis – oraş antic, cu cel mai vechi far; Pella – locul de naştere al împăratului Alexandru Macedon, fostă capitală a Regatului Macedoniei, transformat în muzeu; Vergina – prima capitală a regatului antic Macedonian, devenit apoi oraşul sacru al regilor macedonieni, unde se află mormântul regelui Filip al II-lea. Din partea continentală a Greciei de Nord se desprinde Peninsula Calcidică, în care se află mica localitate Stagira, locul de naştere al filozofului antic Aristotel. La rândul ei se prelungeşte sub formă digitată cu alte trei peninsule înguste. În peninsula estică (Hagion-Oros) este localizată Republica monastică de pe Muntele Athos. Acest teritoriu reprezintă un promontoriu stâncos de 60 km lungime, 360 km2 şi care atinge altitudinea maximă de 2033 m. Baza de plecare spre Athos, pe uscat sau pe mare, este orăşelul turistic Ouranopolis. Athosul este simbol al creştinismului răsăritean, renumit prin cele 20 de mănăstiri şi schituri suspendate pe înălţimi stâncoase, majoritatea datând din secolele IX-X. Depozitarul unei mari bogăţii de opere de artă (fresce, basoreliefuri, picturi, icoane, manuscrise, cărţi religioase, veşminte), era cel mai important centru artistic al lumii bizantine, cel puţin din timpul dinastiei Paleologilor. Aici se regăseşte o însemnată prezenţă românească prin daniile unor domnitori români (Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu) – care au contribuit la ctitorirea mai multor biserici şi mănăstiri - , prin chipurile imortalizate ale acestora, prin numeroşi cărturari şi călugări care au trăit, s-au instruit şi au creat în spaţiul respectiv. e) Insulele Sporade de Nord (Skiathos, Skopelos, Skyros etc.), şi insulele din nord-estul Mării Egee – Thasos, Samothraki, Limnos, Lesvos, Chios – sunt înzestrate cu plaje de un pitoresc deosebit şi de calitate, beneficiază de extraordinara climă mediteraneană, de peisaje atrăgătoare – predominant muntoase, cu vegetaţie specifică (plantaţii de măslini, viţă-de-vie, asociaţii de phryggana, pâlcuri de păduri de chiparos, pin de Alep, măslin sălbatic) - , aşezări care şi-au păstrat nota de originalitate, mai ales ca amplasare şi fizionomie. Turismul de cură heliomarină se desfăşoară în general în raza unor mici localităţi cu funcţii principale sau secundare turistice şi apoi în mici centre urbane sau microstaţiuni, ale căror tentă turistică devine tot mai dominantă, în paralel cu creşterea gradului de dotare tehnico-materială. Din a doua categorie menţionăm: Thasos, Kastrou şi Varos (în Insula Limnos), Mytilini (în Insula Lesvos), Chios, Skyros, Skopelos. f) Insulele Ciclade sunt favorizate de poziţia faţă de capitală şi de portul Pireu, de bogăţia vestigiilor istorice, îndeosebi din perioada clasică greacă, de natura generoasă – cu relief calcaros, sau vulcanic în Insula Santorini, de aşezări inedite. În prelungirea Insulei Eubeea se înşiruie: Insula Andros, Insula Tinos – cu localitatea omonimă, importantă pentru procesiunile religioase - , Insula Mikonos – unde orăşelul Mikonos este unul din cele mai pitoreşti din lume (mori de vânt, pieţe mici cu fântâni etc.) -, Insula Delos, Insula Naxos şi oraşul omonim, Insula Paros – cu vestigii, mănăstiri, renumită pentru carierele de marmură încă din antichitate -, Insula Amorgos şi Insula Astypalaia. Insula Delos, deşi mică, devenise unul din locurile sacre ale Greciei Antice, un loc celebru de pelerinaj, deoarece legenda spune că acolo s-a născut Apolo (la poalele Muntelui Cintos). Mai multe sanctuare şi temple grandioase au fost ridicate în cinstea a diverse zeităţi, dar mai ales a lui Apolo şi Artemisei (sora lui Apolo). Aici s-a constituit în 478 î. Hr. „Liga maritimă de la Delos”, sub hegemonia neoficială a Atenei, şi tot în insulă aveau loc întrunirile oraşelor-state aliate. În prezent este foarte vizitată pentru „Cartierul vilelor”, construit din materiale foarte vechi, în stil antic, cu vile de o somptuozitate deosebită. Şirul vestic al Cicladelor, ce porneşte din dreptul Peninsulei Attica, include Insula Kea, Insula Kythnos, Insula Serifos, Insula Sifnos, Insula Milos, Insula Kimolos. Deosebită este Insula vulcanică Santorini (Thira), ce se ridică abrupt din mare, craterul fiind distrus, scufundat parţial şi acoperit de ape, în urma catastrofalei erupţii din 1450 î. Hr. (ulterior s-au mai produs altele 14, dar de intensitate mai mică). Are una din puţinele plaje de culoare neagră. Păstrează urme ale civilizaţiei minoice (cetatea Akrotyri), doriene (cetatea Thira), bizantine (biserica închinată fecioarei Maria, din sec. XII) şi mai târzii. În total are 352

31

biserici, din care 3 romano-catolice (inclusiv Mănăstirea Sfântu Ilie). Centrul administrativ este orăşelul Thira. Din marginea opusă a craterului s-a format Insula Thirasia. g) Insulele Sporade de Sud prezintă trăsături foarte asemănătoare cu celelalte insule din Marea Egee – relief muntos şi peisaje mediteraneene – plaje însorite şi fragmentate la baza abrupturilor stâncoase, vestigii istorice, aşezări specifice. Se detaşează în mod deosebit Insula Rhodos, cu peisaje încântătoare, vestigii elenistice, veneţiene, ale cavalerilor ioaniţi (1308-1522). Are o poziţie strategică marină deosebită. Majoritatea monumentelor sunt concentrate în Rhodos, capitala insulei, vestită prin celebrul „Colos din Rhodos” (ce avea 32 m înălţime, distrus în urma unui cutremur), temple, palate, grădini, statui, biserici. În nordul arhipelagului se află Insula Samos – în dreptul Peninsulei dintre oraşele antice Efes şi Milet , cu peisaje montane şi plaje atrăgătoare. Insula Ikaria – are trăsături asemănătoare -, iar în Insula Patmos a fost exilat evanghelistul Ioan şi se află mănăstirea cu numele acestuia. În centru se succed insulele Kos, Kalymnos şi Leros. În concluzie, în Grecia predomină două tipuri de turism – turismul cultural, de informare şi cunoaştere, respectiv turismul litoral, de cură heliomarină. Primul tip beneficiază de o ofertă extrem de generoasă, formată din vestigii aparţinând mai multor civilizaţii suprapuse (cu predominarea celei greceşti antice), iar cel de al doilea de condiţii climatice de excepţie şi plaje mai fragmentate datorită reliefului muntos. Grecia este una din marile receptoare de turişti pe plan european şi mondial, fiind vizitată de circa 11 milioane turişti străini anual (1998), ce aduc încasări de aproximativ 5,2 miliarde dolari. Marea Britanie şi Germania furnizează 45 % din numărul acestora, urmate de alte ţări europene (Italia, Franţa, Olanda) şi SUA. Turismul reprezintă principala sursă de acoperire a deficitului balanţei comerciale.

1.7. Zona turistică malteză

În bazinul turistic mediteranean se integrează şi Malta, ministat cu suprafaţa de 316 km2 şi populaţia de 380 000 locuitori, situat la sud de Sicilia, în plin climat subtropical (mediteranean), la 35-360 latitudine nordică. Din cele şase insule calcaroase care îl compun, mai importante sunt Malta şi Gozo. Prima are aspectul unui platou calcaros jos (250 m), iar a doua ajunge la 417 m altitudine. Vegetaţia naturală a fost înlocuită cu plante cu cultură. Patrimoniul tuistic este constituit din obiective istorice legate în special de cavalerii ioaniţi, de fâşia litorală stâncoasă – dar cu posibilitatea practicării sporturilor nautice, a scufundărilor de agrement, a curei heliomarine – şi din unele obiective naturale din interior, în special peşterile Ghar Dalam (cu urme ale faunei pleistocene) şi Ghar Hasan. La Valletta (10 000 loc.) – ce îndeplineşte funcţia de capitală – a luat naştere în 1565, când Jean de la Valette, marele maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, a unit cele trei forturi existente, stabilind aici principalul centru al acestora (de unde denumirea de Cavalerii de la Malta). Oraşul, aşezat pe un promontoriu stâncos, are numeroase fortificaţii, palate, biserici (Catedrala Sfântul Ioan), la care se adaugă Teatrul Manoel, Muzeul Naţional, clădirea Parlamentului (din sec. XVI, fosta reşedinţă a Templierilor). În apropiere se află Palatul Verdala şi Parcul Boschetto (singurul areal forestier al insulelor). Alte localităţi turistice sunt: Mdina – vechea capitală a Maltei – cu Palazzo Falcon (sec. XI) şi Catedrala Sf. Paul; Rabat – cu vila romană, citadela şi un muzeu; Musta – ce are o catedrală cu o cupolă de mari dimensiuni. Mai sunt de remarcat basilica Ta’Pinu din Insula Gozo, precum şi vechile temple săpate în stâncă (2000 – 1500 î. Hr.) de la Tarxien, Hagar Quim, Mnajdra – din Insula Malta – şi Ggantija din Insula Gozo (Enciclopedia Europei, 1998). Malta beneficiază de o poziţie avantajoasă, la intersecţie de rute maritime şi aeriene, primind anual 1,2 milioane turişti străini, rezultând un indice de receptare turistică de 315 %. Turismul contribuie cu 55 % la exporturile statului. Alături de cele şase mari regiuni turistice tratate, care fac parte integrantă din bazinul turistic mediteranean, în Peninsula ITALICĂ şi în Peninsula Iberică se individualizează mai multe zone turistice.

32

Fig. 4. Italia: 1.regiunea turistică vest-italiană; 2. regiunea turistică est-italiană; 3. zona turistică a Apeninilor Centrali şi Nordici;4. zona adiacentă Câmpiei Padovei; 5. zona turistică alpină

*

Personalitatea geografică a Asiei

Dacă reţinem doar 3-4 elemente, din sistemul factorilor geografici ce interacţionează la interfaţa blocului continental asiatic, precum: poziţionarea geografică, imensa desfăşurare spaţială (29,6% din suprafaţa uscatului), arie primară a antropogenezei şi tectonica activă, putem aprecia că ne găsim în faţa celui mai complex dintre continente - realitate transpusă plenar şi în sfera turistică, Asia fiind din această perspectivă un spaţiu inedit. Prin urmare, celebra sintagmă de “Continent al contrastelor şi superlativelor geografice” este pe deplin justificată. Mai mult, respectivele trăsături sunt materializate, în incitante embleme turistice, premise favorabile dezvoltării unui “câmp turistic”dinamic. Dintre acestea, aleatoriu, menţionăm: - Cea mai mare amplitudine morfo-altitudinală terestră - astfel, un profil geo-morfologic imaginar, trasat între Marea Moartă (-345 m alt.) şi vf. Everest (8.848 m alt.) ar integra un sistem complex de unităţi geografice, de la câmpii joase şi delte fertile, la cele mai înalte podişuri şi sisteme montane ; - Cea mai contrastantă şi nuanţată paletă bio-climatică, extinsă, din nordul polar şi subpolar, domeniu, prin excelenţă, al îngheţurilor veşnice şi al tundrei, până la climatele ecuatorial şi tropical musonic - cu vegetaţie luxuriantă - din sud-est şi sud, respectiv, la cel de deşert tropical propriu-zis, din sud-vest. Ataşăm apoi, acestui caleidoscop peisagistic orizontal şi diversitatea mediilor geografice, reclamate de etalarea pe verticală a munţilor înalţi; - Cea mai accentuată dialectică hidro-climatică, dată de coexistenţa celei mai umede regiuni de pe Glob - Assam, cu cea mai întinsă regiune endoreică - Asia Centrală. La fel, mari artere hidrografice, ca debit şi lungime, contrastează cu prezenţa seacă a uedurilor - reminiscenţe ale unei trecute stări geografice ; - Cea mai ridicată concentrare demografică, Asiei revenindu-i 61% din populaţia mondială. Tot aici, polii extremi sunt revendicaţi atât de primele ţări ca potenţial demografic de pe Glob - China şi India, ce însumează 60% din populaţia continentului şi 37% din populaţia mondială - cât şi de statele cele mai slab populate: Mongolia (2 loc. / km2), Kazahstan (6 loc./ km2), Arabia-Saudită (9 loc./ km2) etc.

33

- Cele mai pregnante contraste social-evolutive, rezultate din convieţuirea, în acelaşi segment temporal, a celor mai avansate populaţii, cu altele aflate în zorii dezvoltării societăţii umane, precum: vedanii din Sri Lanka, băştinaşii din Indochina, ori din arhipelagurile filipinez şi indonezian; - Coexistenţa spaţial-contemporană, a celor mai vechi forme de organizare a habitatelor urbane (Uruk, Ur, Eridu, Nippur, Kiş, Babylon, Sidon, Tyr, Ugarit, Mohenjo-Daro, Harappa etc.), cu cea mai sofisticată materializare a oraşului actual - complexul metropolitan (Tokyo-Yokohama-Kawasaki-Chiba); - Prezenţa deopotrivă,la capetele unei scări temporale de cca.8000-9000 de ani ,a vestigiilor celor mai arhaice civilizaţii (sumeriană, akkadiană, feniciană etc.), cu peisajele create de civilizaţia cibernetică actuală; - Cea mai prolifică regiune culturală ,magnific reprezentată de lumea chineză, indiană şi iudaică generatoare a progresului uman şi a religiilor universale; - Cele mai frapante dezechilibre economice, unde state foarte bogate -Japonia, Emiratele Arabe Unite, Qatar etc. - amplifică la extrem, sărăcia altora - Bangladesh, Cambodgia, Nepal, Buthan ş.a. În acest context, coroborarea unui complex de elemente precum: diversitatea extremă, starea sistemului demografic, nivelul diferit de dezvoltare economică, gradul de culturalizare, repartiţia spaţială a fondului turistic, dinamica circulaţiei turistice, orientarea fluxurilor de vizitatori, îndeosebi la scară extraregională etc. - ne conduc la individualizarea în cadrul continentului asiatic a cinci macro-regiuni geoturistice, la care ataşăm şi partea asiatică a Federaţiei Ruse. 1. 2. 3. 4. 5.

ASIA DE EST ASIA DE SUD-EST ASIA DE SUD ASIA CENTRALĂ ASIA DE SUD-VEST

II.2. Studiu de caz: Asia de Est ASIA DE EST include: Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud şi cea mai mare parte a Chinei, cu excepţia părţii de NV- integrată, din perspectivă turistică, la Asia Centrală. Vatră, între altele, a unei remarcabile civilizaţii - cea chineză şi a unui miracol economic, cel nipon macro-regiunea analizată se detaşează sub raport turistic:printr-un fond atractiv inestimabil, o circulaţie turistică dinamică şi printr-o dominare detaşată, a turismului cultural.

II.2.1. Japonia. Tipologia unităţilor teritorial-turistice Dacă, o macro-regiune integrează un număr mai mare sau mai mic de state, în funcţie de anumiţi parametri cantitativi şi calitativi, regiunile turistice, depistate în acord cu principiile regionării geo-turistice, pot fi mai clar individualizate în interiorul unei ţări, fapt ce nu exclude, în baza aceloraşi principii, existenţa regiunilor turistice transfrontaliere. În cazul dat, demersul nostru de regionare va fi aplicat, dominant, la nivel de state. Stat insular, închegat din ape oceanice „la marginea pământului” , Japonia se înscrie în panoplia universală printr-o remarcabilă originalitate , fiind (fireşte la o altă scară) o fidelă replică a continentului matcă. De asemenea, probabil, nicăieri în lume, mariajul dintre varietatea condiţiilor naturale şi măsura exploatării antropice, nu are conotaţii mai armonioase şi mai productive decât aici. Ca atare, Japonia - considerată din perspectiva unui set de individualităţi, între care: singurul imperiu ereditar, a doua mare putere economică mondială, posesoarea unei tehnologii de vârf şi a unei infrastructuri de maximă funcţionalitate, promotoarea unei mentalităţi de învingător şi a uneia dintre cele mai delicate culturi materiale şi spirituale, exercită o atracţie turistică irezistibilă , frapând şi cucerind vizitatorul străin la orice pas. Un interes aparte, rezidă şi din starea de zonă labilă tectonic, graţie apartenenţei la „Cercul de foc al Pacificului”. Desfăşurată pe o suprafaţă ceva mai mare decât a României şi pe cca. 220lat. nordică

34

(aproximativ între210 şi 440), etalează un relief dominant muntos (80%), îmbrăcat, sub incidenţa climatului nuanţat, de o vegetaţie variată şi bogată, gradul de împădurire fiind unul dintre cele mai ridicate din lume (70%).În pofida oportunităţilor, tangenţial creionate şi a unei repartiţii echilibrate a resurselor atractive, putem, totuşi, depista areale de concentrare a obiectivelor, bine puse în valoare de o infrastructură adecvată, aspect ce ne permite să identificăm trei importante regiuni turistice: sud-estul şi centrul insulei Honshu, centrul insulei Hokkaido şi nord-vestul şi centrul insulei Kyushu. 1. Sud-estul şi centrul insulei Honshu - se individualizează drept cea mai puternică regiune turistică japoneză. Interferenţa factorilor naturali cu ansamblul de procese sociale, istorice, politice şi demoeconomice, s-a materializat în geneza unui turism polivalent, echilibrat, susţinut de turismul cultural, de agrement şi balneoclimateric. Pe acest fond, putem separa, cel puţin alte cinci unităţi taxonomice de rang inferior, echivalente zonelor: a) Zona turistică Nikko-Asama Yama se grefează, dominant, peste un relief muntos vulcanic, veşnic acoperit de verdele masivelor de foioase şi conifere, substituite, pe marile înălţimi, de stepa montană. O notă incitant-sălbatică, o induce ambientului, jocul dezlănţuit al reţelei hidrografice, cu râuri repezi şi scurte, marcate frecvent de repezişuri şi cascade. De asemenea, prezenţa, relativ densă, a lacurilor şi ivirilor de ape termale, accentuează heterogenitatea morfo-hidrografică şi biotică, favorizând constituirea aici, a două dintre cele 27 de parcuri naţionale nipone; Nikko şi Jo-Shin-Etsu. Dintre marile atracţii ale parcului Nikko, frecvent asaltat de vizitatori, mai cu seamă interni, detaşăm: - platoul Oze - o inedită unitate teritorială, desfăşurată, aproximativ între 1500 şi 1700m alt. în sectorul de nord-vest al marelui parc. Flancat de înălţimi ce depăşesc 2200m alt, respectivul geospaţiu se constituie, prin excelenţă, într-o rezervaţie floristică unicat, cu o mare varietate de specii endemice (de apă, mlaştină şi alpine). Între acestea, de mare respect se bucură „mizubasho”, care în perioada de înflorire (iunie) determină adevărate pelerinaje, niponii fiind renumiţi prin cultul nutrit faţă de flori. Complexitatea rezervaţiei este accentuată şi graţie a două ecosisteme distincte: Oze-numai - o întindere mlăştinoasă, superbă grădină de flori hidro şi higrofile, desfăşurată în partea de răsărit a parcului şi Ozegahara - apreciată în prezent drept cea mai umedă regiune a Japoniei, starea iniţială fiind de bazin lacustru; - cascada Kegon (100m) şi lacul Chutenji - două monumente de excepţie în ierarhia obiectivelor turistice naturale; - centrul turistic Nikko - principalul nucleu de polarizare a circulaţiei turistice, un vechi proverb spunând: „Să nu vorbeşti de frumos, dacă nu ai văzut Nikko”. Oraşul expune o magnifică arhitectură în lemn, templele şi pagodele atingând aici, apogeul artei constructive. Al doilea parc naţional, Jo-Shin-Etsu, se ataşează masivului vulcanic Assama, 2542 m alt. Existenţa

unui fond natural de mare forţă atractivă (ape termale, zăpezi persistente, înveliş bio-geografic diversificat, climat tonifiant - cu valenţe terapeutice etc.), coroborat cu o infrastructură de înalt nivel calitativ, a condus la edificarea unei reţele de staţiuni balneoclimaterice şi pentru sporturi de iarnă (Karuitawa, Sugadaria ş.a.), unde, procesul turistic nu este afectat de efectele restrictive ale sezonalităţii.

35

b) Zona metropolitană Tokio - parte integrantă a principalei regiuni funcţionale Kanto, se afirmă în turism printr-un potenţial de excepţie, constituit din: cea mai puternică infrastructură în domeniu, un sector terţiar de maximă funcţionalitate şi un patrimoniu cultural-material, de mare valoare. Legat de ultimul aspect, oraşul propune vizitatorilor „un pachet” de obiective atractive, care pe lângă funcţia estetică incontestabilă, înmagazinează şi un important bagaj informaţional-istoric, strâns determinat de etapele evoluţiei urbane; începând cu starea mono-funcţională de aşezare pescărească, de sec. X-XII, cunoscută sub numele de Edo (Poarta Estuarului) şi continuând, ulterior (sec. XV-XVIII), cu statutul de cetate întărită şi reşedinţă a shogunilor, apoi, capitală a Imperiului Japonez (1868) şi marcând, în final, stadiul de prim oraş mondial, dezvoltat ca aglomeraţie urbană (1930). Toate acestea sunt materializate fizionomic, printr-o arhitectură eclectică, dată de amalgamarea liniei tradiţionale cu stilul occidental, puternic şi îndrăzneţ. În pofida tonului agresiv, indus de ponderea covârşitoare a peisajului urban-industrializat, oraşul a ştiut să-şi conserve locuri, unde actul recreativ sau cultural să primească o desfăşurare plenară. Menţionăm în acest sens următoarele repere: - Palatul imperial - împrejmuit de ziduri medievale şi şanţuri cu apă; - complexul de temple (Templul Kanon, de sec.XVIII, Templul Seka Kugii, mormintele celor 47 de ronini * etc.) cu parcurile lor specifice; - Teatrul Kabuki; - turnul televiziunii înalt de 334m; - centrul de atracţii Asakusa - înzestrat cu teatre şi localuri de varietăţi; - Parcul Hibya, cu impozanta clădire a Curţii Supreme; - Marele Parc Ueno - excelent mediu cultural şi de agrement, pentru Universitatea Tokio; - Muzeul Transporturilor; - Disneylandul - marele parc de loisir, inaugurat în 1983; - Grădina zoologică şi alte numeroase muzee, grădini şi baze de agrement. La acestea adăugăm, şarmul irezistibil degajat de anumite cartiere, cu funcţii inedite, adevărate enclave, sub raportul mediilor de viaţă promovate. Aşa sunt: Ginza - cel mai select şi mai sofisticat microspaţiu urban, un veritabil Champs Elisee al capitalei nipone sau cartierul Shinjuku - reversul întunecat al luxosului Ginza - fief al tineretului nonconformist, un spaţiu obişnuit, al localurilor obscene şi ieftine, al tavernelor cu stripteasse, al cinematografelor pornografice şi caselor de plăceri, al străzilor cu ridicat risc de infracţionalitate. O notă aparte o introduc apoi, cartierul Maronouchi - motorul economico-financiar al metropolei, sau mai plastic spus, dimensiunea niponă a Wall-Street - ului american, cartierele culturaluniversitare Merji şi Nihon, centrele comerciale - adevărate micro-universuri, cu contraste împinse la apogeu şi marea piaţă a oraşului - supranumită şi „stomacul megalopolisului” **

*

ronini = samurai fără senior. în 1994, aglomeraţia urbană Tokyo înregistra 20 mil. loc.

**

36

Fig. 7. Japonia: 1; Regiunea turistică din sud-estul şi centrul I. Honshu; 2. Regiunea din centrul I. Hokkaido; 3.Regiunea din nord-vestul şi centrul I. Kyushu c) Zona vulcanului Fuji-Yama -Peninsula Izu . Oferta turistică se axează, în principal, pe resurse ale cadrului natural, la vârful ierarhiei situându-se Parcul Naţional Fiji-Hkone-Izu. Într-un ambient tipic, de climat subtropical cu caracter musonic, paleta peisagistică se materializează sub incidenţa tranziţiei dinspre ţărmurile relativ înalte şi crestate, ale Peninsulei Izu, îndrăzneţ promontoriu, avansat în apele oceanului, spre silueta de o perfectă geometrie a vulcanului Fuji - înălţat solitar, la 3776m alt.(foto) Considerat, în credinţa niponă animistă, „muntele sfânt”, iar în plan turistic, drept obiectiv simbol - masivul vulcanic atrage anual peste 20 mil. turişti autohtoni şi externi, conotaţia fluxurilor fiind, în primul rând, de natură religioasă. Pe lângă trăirile intense, stârnite de prezenţa materială şi spirituală a Muntelui Fuji, alte obiective vin să individualizeze un ambient relaxant, oportun şi prin dotări, odihnei active, agrementului şi turismului ecologic. Se înscriu acestei categorii, spectaculoasele cascade Towada şi „Mătăsii Albe” - cu înălţimi de peste 450 m, prezenţa liniştitoare a lacurilor - nuanţate genetic, diversitatea floristică şi faunistică, obiective antropice - armonios implantate în estetica de ansamblu a mediului. d) Zona Nagoya-Kyoto-Lacul Biwa - se suprapune istmului desfăşurat între golfurile Ise, în SE şi Wakasa, în NV. Complexitatea ansamblului turistic este asigurată din cel puţin trei perspective: un fond atractiv variat, o infrastructură puternică şi o densitate demografică ridicată.

37

În acest context, distingem ca fiind reprezentative: centrele turistice Nagoya şi Kyoto, complexul turistic aferent parcului naţional Hakusan şi lacul tectonic Biwa. - Aria metropolitană Nagoya a atins actualele performanţe demografice (3mil. loc.), industriale, comerciale şi turistice, pornind de la situaţia de vechi castel feudal, avantajos poziţionat pe o terasă joasă a Golfului Ise. Oraşul propriu-zis, urmare a evoluţiei constat ascendente, este, în prezent, un centru industrial de prim rang şi unul dintre cele mai moderne oraşe nipone - fiind reconstruit, după cele mai înalte standarde funcţionale şi estetice, în urma celui de-al doilea război mondial. Important nod de interferenţă a căilor de comunicaţii dintre cele două mari zone urban-industrializate - cea de la Tokyo, respectiv Osaka-Kobe- este el însuşi, după valoarea traficului desfăşurat (peste 100 mil. t/an), al patrulea port al Japoniei, concentrând, pe acest fond, atracţii turistice specifice. O rezonanţă deosebită - economică şi turistică - rezidă şi din statutul de pivot al industriei constructoare de maşini Toyota, Nissan - Nagoya polarizând astfel, un segment de turişti, privilegiaţi financiar. În acelaşi timp, condiţia de bazin demografic super-urbanizat îi conferă şi funcţia de nod de divergenţă a fluxurilor turistice, ţintele predilecte fiind : zona montană de agrement din nord şi arealul turistic al marelui parc naţional Chubu-Sangoku, conectat metropolei prin centrul urban Gifu (400.000 loc.). Peisajul parcului este impresionant. Grefat spaţial peste extremitatea sudică a Munţilor Hida - ce culminează în vf. Ontake la 3063 m, arealul dispune de un diversificat complex de resurse (relief vulcanic şi glaciar, izvoare termale, vegetaţie alpină, un bogat fond cinegetic, aer ozonat, staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă etc.). - Metropola Kyoto (1,5 mil. loc.), se instituie într-un veritabil centru cultural (universităţi, colegii, muzee, monumente de marcă, instituţii de artă etc)şi turistic al ţării. Atributul actual de “Oraş muzeu“, frecvent atribuit urbei , rezidă din rolul de fostă mare capitală - statut păstrat mai bine de un mileniu, până-n 1868, când reşedinţa împăratului este transferată la Tokyo. Respectiva perioadă, considerată fastă pentru istoria Japoniei, a lăsat posterităţii, un inestimabil patrimoniu material, cultural - capodopere de artă constructivă, opere de sculptură, valori artizanale, monumente cu valenţe de emblemă etc. - într-o perfectă armonie cu atmosfera specific montană a aşezării. Prin urmare, oferta turistică este de o mare generozitate şi integrează valori exponenţiale, precum: Palatul Imperial - un orăşel, conceput sub semnul rafinamentului şi eleganţei, Templul Rengioin, celebru prin cele 1001 feţe ale lui Buda şi tot atâtea statui în mărime naturală, placate cu aur, Parcul Kinkoku, cu gigantica-i Pagodă de Aur, Castelul Nijo-Jo - reşedinţă a marilor shoguni şi primă scenă politică a societăţi feudale, alte numeroase temple shintoiste (cca. 1500), pagode budiste şi castele feudale. - Arealul turistic Hakusan integrează parcul naţional omonim, circumscris spaţial vulcanului activ Haku (2702m alt.). Principalele atracţii aparţin: ivirilor de ape termale, fondului turistic şi cinegetic, staţiunilor turistice pentru sporturi de iarnă, amenajărilor pentru drumeţii de scurtă şi medie durată etc. - Lacul tectonic Biwa. Suprafaţa lacustră considerabilă ( 700 km2) şi suprastructura de maximă funcţionalitate sunt marile atuuri ale punctului turistic Biwa, o reconfortantă oază de linişte pentru megalopolisul Kyoto-Osaka-Kobe. e) Zona Osaka-Nara se caracterizează prin promovarea în circuitul turistic, în primul rând, a obiectivelor de provenienţă antropică. Parametrii fluxurilor turistice: origine, orientare, volum, ritmicitate, dau ca principal centru polarizator Oraşul Nara îndeaproape secondat, de metropola Osaka. Prima capitală permanentă a Japoniei (sec VIII e.n.), Nara - supranumită şi ”leagănul civilizaţiei japoneze” frapează prin marea bogăţie a edificiilor religioase - temple shintoiste şi pagode budiste - tainic adăpostite printre colinele veşnic înverzite de la poalele munţilor. Între ele, de mare popularitate se bucură:Templul Kasuga - remarcabil prin coloritul de un roşu viu, în plăcut contrast cu celelalte culori dominante - verde şi albastru -, Templul Todaidj - admirat fără rezerve, graţie parametrilor dimensionali (49 m înălţime) şi statuii lui Budha - un colos din bronz (17 m înălţime şi 380 t greutate), înălţat în mijlocul unei uriaşe flori de lotus, Pagoda cu cinci etaje (49m), ş.a. Pe lângă această ofertă specială, oraşul atrage şi prin prisma importanţei festivaliere, anual desfăşurându-se aici, manifestări de o largă anvergură, precum: sărbătoarea Omizu-Tari (1-14 martie) un tradiţional eveniment de „binecuvântare a apei”, Zilele Tokigi - Ho (11-12 mai), cu stranii spectacole nocturne, la Templul Kofukuji şi Festivităţile Mandoro - desfăşurate în feericul decor al Templului Kasuga. Un impact turistic deosebit, produce şi rezervaţia faunistică (1000 de cerbi lopătari) din incinta Marelui Parc din Nara. Remarcăm de asemenea, individualizarea Narei ca unitate teritorial turistică complexă, prin oportunităţi de susţinere complementară a turismului cultural. Avantajată de situarea în proximitatea a două mari aglomeraţii urbane, respectiv, la 45 km SE, de Kyoto şi la cca. 25 km E, de Osaka, oraşul este,

38

deopotrivă, un însemnat bazin receptor şi o veritabilă trambulină, cu rol în prelungirea programelor turistice, punctul cel mai vizat constituindu-l parcul naţional Yoshino-Kumano. Formele de turism practicate aici,sunt o firească emulaţie a cadrului natural inedit - relief carstic, masive forestiere de foioase şi pini, ţărmuri cu faleze înalte, frontul marginal al Munţilor Kii (cca. 1000 m alt.) sfârşind aproape tranşant, în apele oceanului, rezervaţii ornitologice cuprinzând mai ales avifaună marină - Aria metropolitană Osaka se instituie, în baza a două trăsături majore: potenţial atractiv diversificat şi densitate demografică ridicată, * într-un centru turistic cu dublă valenţă, de receptare şi redistribuire a circulaţiei turistice. O importanţă deosebită pentru dinamica fluxurilor turistice, o are în acest sens, complexul sistem de comunicaţii dintre Tokyo şi Osaka,detaşându-se, la vârful ierarhiei, trenurile superexpres, comandate prin celule fotoelectrice, ce reduc timpul,pentru un parcurs de cca. 500km, la mai puţin de 3 ore. Sintagma de “Veneţie japoneză” atribuită Osakăi, pune în evidenţă, nu numai o “poezie urbană” similară, oarecum, romanticului oraş italian, ci şi o pregnantă funcţie comercială, în timp, Osaka servind ca port şi pentru fostele capitale Nara şi Kyoto. Cât priveşte zestrea edilitar-turistică, între cele mai frecventate repere, se impun: şcolile Ikebana, la Osaka născându-se în 1908, iniţiatorul acestei arte, tradiţia aranjării florilor având însă, o vechime de cca.13 secole, templele Temmangu (sec. X) şi Shitennoji (sec. VI), grădinile şi parcurile, superbe modele de arhitectură a spaţiului verde , muzeele, bazele moderne de agrement şi cazare (unităţi complexe de tip tout-service) etc. De asemenea, circumscrise arealului turistic Osaka sunt şi orăşelul Takarazuka - o renumită staţiune balneoclimaterică şi de odihnă şi centrul turistic Sakai - oraşul părinte al “ceremoniei ceaiului”. 2. Centrul insulei Hokaido Principala trăsătură, de ordin turistic, rezidă din prevalarea, în cadrul unităţii, a resurselor atractive naturale. Situată în nordul arhipelagului nipon, insula dispune de un climat temperat, cu ierni aspre şi umede, marcat de temperaturi medii anuale de cca.70C şi de aproximativ 800mm de precipitaţii. Parametrii respectivi sunt nuanţaţi de prezenţa, în partea centrală, a unui relief muntos, reprezentat prin cordiliere scurte, orientate dominant N-S, întrerupte de conuri vulcanice (Siret Josan, Meakan, Tokati, Tarumal), aliniate pe dislocaţii longitudinale NE-SV. Spre periferie, altitudinile se reduc treptat, punctând tranziţia de la câmpiile înalte, piemontane, la cele joase, litorale. Integrarea sistemică, a asociaţiilor morfo-climaterice, într-un complex teritorial polivalent, a condus la implementarea unui turism specializat în sporturi de iarnă şi de agrement, susţinut în secundar - pe fondul resurselor hidro-geografice (ape termale, lacuri, reţea densă de ape curgătoare) şi biogeografice (păduri de conifere,cu efecte în aerosolo-terapie ) - de turismul balneoclimateric. În cadrul respectivului ansamblu spaţial, regiunea turistică ocupă, cu deosebire, partea centrală şi se desfăşoară sub forma unei axe orientate VSV-ENE, ce include între obiectivele de bază: oraşul Saporo, principalul centru de sporturi hibernale, gazdă în 1972, a jocurilor olimpice de iarnă şi parcurile naţionale Shikotsu-Toya, Daisetsuzan, Akan, Shiretoko .Toate acestea au în comun, un relief vulcanic, specific, cu iviri termale şi lacuri vulcanice, iar în cazul ultimelor două, se pun în evidenţă şi însemnate rezervaţii lacustre, implicit, ornitologice. 3. Nord-vestul şi centrul insulei Kyushu Dacă, din perspectivă geomorfologică, avem o situaţie relativ similară celei întâlnite în insula Hokkaido (relief dominant muntos, reprezentat prin conuri vulcanice clar exprimate -Aso, 1788 m alt.,Undsenu, Kirisima, Sacuradsima), în regiunea dată, ansamblul diferenţierilor, mai cu seamă cele biogeografice, sunt provocate de climatul subtropical umed, de nuanţă musonică. Prin urmare, estetica peisajului stă sub semnul marii diversităţi floristice, impactul în plan turistic fiind unul benefic, cu rol hotărâtor în procesul de relaxare şi refacere psihică. Complexul vegetaţiei integrează, aşadar, într-o seducătoare armonie, verdele întunecat al pădurilor montane, cu delicateţea masivelor de magnolii, chiparoşi, bambuşi, liane, ori cu exoticul evantai al plantaţiilor de citrice, ceai, pomi fructiferi şi arbuşti ornamentali (cireşi, vişini, piersici, pruni, glicină, leandri, azalee, trandafiri etc. ). Acestora li se adaugă, într-o notă de desăvârşire, tuşa răcoroasă a lanurilor şi teraselor de orez, precum şi exploziva policromie a grădinilor şi parcurilor. De asemenea, ca oriunde în arhipelagul nipon, peisajul este înviorat de specificul reţelei hidrografice - râuri scurte şi repezi, cu o grafie radiar-divergentă şi o remarcabilă energie de eroziune. De aici derivă şi

Conurbaţia Osaka-Kobe, extinsă, spre nord până la Amagasaki şi Toyonoka, iar spre sud, până la Sakai, concentrează peste 15 mil. loc.

*

39

prezenţa spectaculoasă a repezişurilor, cascadelor, cheilor şi defileelor, modelate în structuri vulcanice terţiar-cuaternare. Apreciabil este şi numărul izvoarelor termale şi minerale (cca.3000 de surse), valoros potenţial pentru turismul balnear. În acest context, se disting prin frecvenţa mai ridicată de vizitatori, următoarele repere: - oraşul Fukuoka -una dintre principalele metropole culturale şi financiare ale Japoniei; - staţiunea balneoclimaterică şi de tratament Beppu; - oraşul Nagasaki (500.000 loc.) - cu reverberaţii insolite în plan peisagistic (prin poziţionarea geografică, într-o zonă de ţărm, extrem de fragmentată) şi cultural-istoric - graţie celebrei eroine a lui Puccini (Ciociosan) şi din cauza nefericitului bombardament atomic, din august 1945; - parcul naţional Aso - cu un impresionant ansamblu de caldere vulcanice; - ineditul lanţ de poduri dintre insula Kyushu şi micul arhipelag Amakusa. La rezonanţa turistică a celor cinci poduri, diferit colorate şi lungi de aproape 2 km, se adaugă şi alte atracţii, precum cele date de pescuitul creveţilor şi al perlelor, ori de urmele refugiaţilor creştini japonezi, alungaţi de shogunul Tokugawa în anul 1637; - sistemul de tuneluri şi canale marine - edificat între insulele Honshu, Kyushu şi Shikoku. 4. Alte zone şi areale a) Zona Bandaisan-Sendai se impune , pe de o parte, prin spaţiul montan Bandai ce atinge maximul altitudinal în vârful omonim, la 1819m, iar pe de altă parte, prin oraşul Sendai, metropola regiunii Honshu de Nord. Prezenţa aici, a parcului naţional Bandai-Ashai, amplifică forţa atractivă a potenţialului natural (resurse hidro-termale şi minerale, fond forestier şi cinegetic, climat tonifiant) şi antropic, deschizând largi perspective turismului balnear, de agrement şi cultural. b) Zona Iwate-Kitakami, montană prin excelenţă, interesează prin pitorescul deosebit al peisajelor, conferit de o stranie alăturare morfologică: vulcanul Iwate (2040m alt.)-Fosa Magna-culmea Kitakami. Ca veritabile noduri în reţeaua turistică a unităţii, se impun: parcurile naţionale Towada-Hachimantai - cu numeroase izvoare termale şi caldeire, faţada pacifică a Munţilor Kitakami -cu o importantă desfăşurare de ţărmuri înalte şi triunghiul urban Morioka-Miyoko-Kamaishi, primul, o agreabilă staţiune montană, iar ultimele două, renumite staţiuni litorale. c) Arealul turistuc Nagano, găzduitor de jocuri olimpice de iarnă, întruneşte şi ca staţiune montană atribute de excelenţă. d) Arealul turistic Hiroshima-Kure (1 mil. loc.) se detaşează în ansamblul circulaţiei turistice, ca o puternică bază de receptare turistică, dată fiind consemnarea lui în istoria omenirii, ca primul oraş distrus prin bombardament atomic, la 6 august 1945. e) Arealul turistic Okinawa suprapus arhipelagului omonim, atrage printr-o puternică personalitate morfo-hidrologică şi biotică, construită sub impactul climatului tropical. Pe lângă reperele naturale şi antropice, trecute în revistă, fondul atractiv japonez este întregit printr-o seamă de manifestări şi activităţi umane, cu reale valenţe turistice. Între acestea, se înscriu, cu deosebire „chanoyu” (ceremonia ceaiului), arta aranjării florilor şi de creaţie a spaţiilor verzi construite, festivalurile florale, activităţile artizanale, gastronomia etc. Pentru orice occidental, participarea la ritualul ceremoniei ceaiului, constituie, deopotrivă, un moment de inedit spectacol şi un eveniment ce îndeamnă la reflexie şi meditare - vechiul obicei, fiind totodată şi forma cea mai expresivă de manifestare a budismului japonez Zen - ce proclamă ca principiu de bază, perfecţionarea omului. Iniţiată de orăşenii din Sakai, chanoyu implică prin urmare, conotaţii dintre cele mai profunde, ce merg, de la o habitudine cotidiană - în sensul de cheltuire estetică şi relaxantă a timpului - până la dobândirea uneia dintre cele mai rafinate instrucţii. Mai mult, există credinţa, conform căreia, întreaga viaţă spiritualartistică niponă a evoluat în feudalism sub semnul acestei ceremonii, ce promova ideea unei societăţi profund tradiţionaliste, tinerele nipone având obligaţia de a se instrui - înainte de căsătorie - în această artă, fundamentată şi dezvoltată în timp, de Murata Juko (sec.XV), Takeno-Joo (sec.XVI) şi mai târziu de Sen Rikyu. Scopul este acelaşi ca-n urmă cu sute de ani, perpetuarea echilibrului şi rafinamentului social.

40

Ceremonialul, în sine, este deosebit de complex, o adevărată reprezentaţie artistică, derulată pe parcursul a 4 ore şi care, implică anumite particularităţi stricte, cum ar fi: un loc special de desfăşurare, numit sukia sau casa ceaiului, cel mai frecvent, un cochet pavilion ridicat în cel mai pitoresc colţ al grădinii, un ansamblu unicat, de ustensile (cana mare pentru ceai, cutia de ceai, varga, polonicul de bambus etc.), un decor special (vase cu flori, banderole cu inscripţii, perne, evantaie ş.a.), o ţinută vestimentară festivă (chimonouri de mătase, în culori discrete) şi, foarte important, o atitudine meditativă. O înaltă elevaţie spirituală comportă şi ansamblul manifestărilor consacrate cinstirii unei flori precum: “festivalul crizantemei” (kiku) - apreciată de veacuri ca emblemă a dinastiei nipone, “sărbătoarea florilor de cireş” (sakura) - de un festivism exacerbat la Mukojima, Tokyo, Kyoto, Yoshimo şi Koganei, „pelerinajul stânjeneilor” - de la Horiakiri, o frumoasă aşezare în apropiere de Tokyo. Tot de cultul pentru flori se leagă şi o serie de îndeletniciri de mare potenţial artistic, materializate în construcţia artizanală a parcurilor şi grădinilor, sau în aranjamente florale denumite după şcoli:ikebana, chabana (floare de ceai), moribana (o chintesenţă a florei diferitelor medii), mageire (o inedită asociere între flori de cireş şi plante acvatice) şi ten-chi-ji. Ultimul stil menţionat - transmis din epoca Tokugawa simbolizează prin dispunerea tridimensională a florilor, sacra trinitate „cer-om-pământ”. Aceluiaşi complex de activităţi i se circumscrie şi migăloasa artă bonsai (foto). Legat de gastronomie, bucătăria japoneză este în acelaşi timp simplă şi sofisticată. Simplă prin gama relativ restrânsă, a alimentelor de bază folosite - orez, peşte, fructe de mare, zarzavaturi şi ceai şi sofisticată prin multitudinea combinaţiilor şi estetica prezentării. Ineditul se prelungeşte apoi, în tehnica servirii mesei, începând cu specifica aşezare pe genunchi şi încheind cu uimitoarea dexteritate de manipulare a beţişoarelor şi castronaşelor - diferite funcţional şi dimensional. În final, o experienţă unică devine pentru orice occidental întâlnirea - în localurile de mare lux, cu gheişele - femei de o aleasă educaţie, ce stăpânesc, impecabil, arta conversaţiei şi au o ţinută absolut aristocratică. Drept concluzie, remarcăm starea de dezechilibru, existentă între potenţialul turistic de excepţie (uimitor fond atractiv, infrastructură supra dezvoltată - numai capacitatea de cazare hotelieră, fiind de aproape 500.000 paturi etc.) şi gradul relativ scăzut de receptare (4 mil. turişti străini în 1998). În schimb, activitatea turistică internă se poate aprecia ca deosebit de activă, Japonia fiind, totodată, o puternică piaţă emitentă, turiştii niponi în virtutea unui P.I.B./loc./an ridicat (39.600 $) şi a unei însetate dorinţe de cunoaştere, putând fi întâlniţi pretutindeni în lume: Guam (85%), China şi Hong-Kong (46%), Australia şi Noua Zeelandă (37%) ş.a. Între motivaţiile de bază, am putea considera, pe de o parte, cursul ridicat al monedei naţionale yenul - ce induce un exclusivism, pe criterii financiare, iar pe de altă parte, dominarea, între tipurile de turism, a celui culturalizant, de asemenea, cu o bază de selecţie mai îngustă.

41

II.2.2. Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Aspecte ale regionării turistice Două aspecte majore, pe de o parte organizarea de stat şi structurile politice diametral opuse, iar pe de altă parte nivelele de dezvoltare economică, sunt responsabile de evoluţia distinctă a fenomenului turistic în cele două state coreene, realitate bine marcată şi în planul circulaţiei turistice – aproape inexistentă în R.P.D.Coreeană şi cu un volum de cca. 3,5 mil. vizitatori în Coreea de Sud (relativ similar cu cel înregistrat de Japonia). Prin urmare, vom aborda o analiză individuală în cazul celor două state. COREEA DE NORD În opoziţie cu factorii politico-sociali, restrictivi, ansamblul condiţiilor naturale (relief dominant muntos, climat temperat continental, de nuanţă oceanică, pe faţada orientală, grad ridicat de împădurire -70% etc.) se materializează în peisaje de o remarcabilă atractivitate. Infrastructura deficitară şi lipsa unui circuit turistic coeziv limitează, însă, posibilităţile de individualizare a unor regiuni turistice propriu-zise, integrarea holarhică a unităţilor taxonomice oprindu-se la nivelul zonei turistice în contextul dat, decelăm: zona montană nordică, zona de coastă orientală, arealul turistic Phenian şi centrul turistic Kaesong. a) Zona turistică montană - nordică se circumscrie Munţilor Coreei Continentale (Pujollyöng Changbaishan - Nangnin), cu maxime altitudinale atinse în Pektu-San (2744m) şi Kawanmobong (2541m). Dintre actualele sau potenţialele repere turistice menţionăm: - vulcanul stins Pektu-San, cu lacul de crater Chan, suspendat la 2257m deasupra nivelului mării; - pitoreştile sectoare de îngustare ale râurilor Ammok, Tumengang şi Sungari - modelate în platoşa bazaltică a podişului Changbaishan; - complexele locale de amenajări hidroenergetice - potenţiale baze pentru turismul de agrement: - excepţionalul fond forestier montan - cu elemente de floră manciuriană (molidul de Aian, pinul roşu, cedrul coreean, arţarul coreean etc.) şi oportunităţi de climato-terapie; - reţeaua de aşezări coreene tradiţionale - o valoroasă bază pentru implementarea şi susţinerea agroturismului. Premisele evoluţiei într-o atare direcţie, rezidă atât din originalitatea habitatelor, cât şi din particularităţile relaxante ale mediului ambiant. De exemplu, trei - patru căsuţe de locuit (Cibi), cu dispunere sudică sau sud-estică, lipsite de orice împrejmuire sau reţea stradală, se constituie în mici cătune diseminate printre folosinţele agricole. Compuse obişnuit, din două încăperi ridicate pe temelie de piatră, cu pereţii din argilă şi acoperiş din paie ori stuf, locuinţele se remarcă prin interioare deosebit de simple, ordonate şi curate. Mobilierul se reduce la o singură ladă tradiţională, pe care stau clădite aşternuturile şi îmbrăcămintea, la unul sau două rafturi cu obiecte de uz casnic şi la o măsuţa joasă - de regulă, rotundă. Nu există dulapuri, scaune sau paturi, membrii familiei dormind direct pe podeaua acoperită cu hârtie cerată sau rogojini. Ingenios este şi sistemul de încălzire, constituit din numeroase galerii, ce conduc fumul şi căldura de la bucătărie, pe sub podeaua de piatră, în camera de locuit, fumul fiind apoi evacuat printr-un horn - în afara casei. Un alt element arhitectonic specific locuinţei coreene este „tinda”, fie susţinută pe stâlpi de lemn, fie mai simplă - dată de prelungirea acoperişului în faţa casei. Prin urmare, structura aşezărilor rurale caracterizată printr-un minim de spaţiu construit şi o largă desfăşurare a moşiei - este reconfortantă, intimă şi odihnitoare acestea fiind şi cerinţele revendicate de turistul urban. b) Zona de coastă orientală integrează două unităţi morfologice distincte: Munţi de Diamant, cu altitudini ce coboară în trepte, de la NE (1700 m) spre SV (sub 1300 m) şi Câmpia litorală estică, îngustă şi cu o desfăşurare aproape rectilinie. Alăturarea respectivelor structuri pune în evidenţă peisaje de o rară atractivitate, nuanţate pe fondul uni climat în general umed, dar care primeşte parametri calitativi superiori, spre sud, aspect deosebit de favorabil pentru o mai bună valorificare turistică. Cât priveşte fondul atractiv, selectăm, în virtutea unor calităţi speciale, următoarele repere: - staţiunea balneo-maritimă Wansan - un important centru demografic şi comercial aflat la adăpostul golfului Tongjonson (Golful Coreei de Est): - staţiunea litorală Simpho; - cascadele Kedong şi Dongrin;

42

- un fond cinegetic inedit (tigrul de Ussuri, lupi, râşi, leoparzi, ursul brun etc.) - pentru iubitorii turismului de vânătoare sportivă şi o floră de excepţie, unde exponentul numărul unu, ca interes stârnit este jenshenul sau insamul (Panx ginseng) *. c) Arealul turistic Phenian situat în partea central - vestică a ţării, în aria de debuşare a fluviului Taedong, - capitala (foto) Coreei de Nord (supranumită şi Oraşul Sălciilor) este apreciată ca unul dintre cele mai vechi oraşe ale lumii, fiind atestată încă din anul 1122 î.e.n. Iniţial, vatra oraşului-cetate se desfăşura numai pe malul drept al fluviului, loc unde se înălţau şi câteva coline granitice, cu aspect rotunjit - Morabong, Mansude, Hebansan, Tesongsan etc - de mare impact peisagistic şi care se constituie, practic, în focarul turistic al metropolei. Prin urmare, din numeroasele puncte ce pot stârni interesul oricărui vizitator,menţionăm: - poarta Tedongului - o monumentală construcţie din lespezi grele de granit şi singura rămasă, dintre bătrânele porţi (peste 400 de ani ) ce realizau accesul în vechiul oraş - cetate: - pavilionul Neuk Van Ciou - un edificiu aflat nu departe de Poarta Tedongului, ce frapează prin linia arhitecturală sveltă şi vechimea zidurilor sale, de peste 800 ani; - Colina Morabongului numită şi „muntele bujorilor” focalizează interesul vizitatorilor, graţie numărului maxim de obiective concentrate (Pavilionul Morande, Porţile Klinsong sau Porţile celor şapte stele, Foişorul de pază Ilmilte un vechi bastion de pază a Phenianului, Mănăstirea Enmensa - datată în primele secole ale erei noastre, complexul de galerii şi peşteri antropice - edificate în scop strategic, la bazele colinei, Parcul Tineretului etc.) şi rolului de cel mai important punct de „belle-vedere”; - Colina Henbansan, cu celebrul Monument al eliberării, un obelisc de granit alb, încununat la vârf cu o stea de aur în cinci colţuri; - Colina Mansude, cu impunătoarele-i edificii în stil sovietic - Palatul Adunării Populare şi Palatul Pionerilor; - Colina Tesongsan, locaţia a două dintre cele mai frecventate obiective - grădina botanică şi grădina zoologică - ambele realizate după eliberarea ţarii; - muzeul de istorie a Pheninului, alte edificii culturale, sportive şi de învăţamânt. d) Centrul turistic Kaesong se impune în peisajul turistic nord-coreean prin: Podul Ianmdaemun, lacul Songodo şi cascada Pakyon. COREEA DE SUD Diferenţa de P.I.B./loc/an, între cele două state (960$ pentru R.P.D.Coreeană şi 8460$ pentru Coreea de Sud), este sugestivă, nu numai ca indicator economic, ci şi ca stare a turismului. Astfel, cotat de guvernul sud-corean, drept un sector economic prioritar, turismului i-a fost afectat un segment investiţional important, constatându-se în prezent, o creştere de peste zece ori faţă de anul 1970. Infrastructura hotelieră şi calitatea serviciilor sunt de un înalt standard funcţional, capabile să satisfacă cerinţele unei clientele, dintre cele mai pretenţioase - provenite, majoritar, din Australia şi Noua Zeelandă (66%), America Anglo-Saxonă (13%) şi Europa Occidentală (7%). De asemenea, un moment important în dinamica activităţii turistice, a survenit în 1996 - anul organizării Jocurilor Olimpice, la Seul. Pancs Ginseng = în traducere “ rădăcina vieţii “, se constituie într-opreţioasă relictă terţiară, considerată, deopotrivă de japonezi şi coreeni, un panaceu universal. Planta suscită şi un important interes economic, o tonă din respectivul produs echivalând în pla financiar cu 1400 t grâu, 62 de automobile şi 61 tractoare *

43

Prin poziţionarea geografică, în partea meridională a peninsulei (aproximativ, între paralelele de 340 şi 28 lat. N) şi condiţia de climat temperat, de nuanţă subtropical-musonică,Coreea de Sud reliefează peisaje, cu totul particulare, percepute, mai cu seamă, la nivelul învelişului biogeografic. Astfel, flora spontană are până la 500-600 m altitudine, exuberanţa pădurilor tropicale, bogate în specii de camelii, bambuşi, stejari sempervirescenţi, ginkkgo, magnolii etc., iar peste respectiva limită, intră în contact cu etajul pădurilor montane mixte, de foioase şi conifere. Aerul ozonat, diversitatea reliefului, fondul cinegetic aparte (tigrul, leopardul de zăpadă, moscul, antilopa gorol etc) şi existenţa unor spaţii naturale protejate, sunt doar câteva dintre premisele oportune unui turism de largă anvergură, sub aspectul modalităţilor de practicare. Dacă suprapunem, peste matricea organizării componentei naturale, complexul factorilor socialeconomici şi demografici - particulari Coreei de Sud- putem anticipa următoarea situaţie de regionare geoturistică: regiunea central-sud-vestică, decelată în - zona turistică montană şi zona litorală joasă sudică şi vestică; zona de coastă estică şi arealul turistic Seul-Inchon . 1. Regiunea turistică central-sud-vestică se impune printr-un potenţial atractiv, remarcabil,născut pe fondul unei stări de susţinere geografică complementară - munte/litoral. Prin urmare, individualizăm o subunitate turistică montană, grefată în esenţă, peste Munţii Sobek, generos investiţi, cu resurse termominerale şi hidrografice, floră şi faună specifică, parcuri naţionale (Chiri-San, de aproape 44.000ha), numeroase rezervaţii natural - botanice, zoologice şi geologice (coloane de bazalt) şi o serie de staţiuni turistice, cu baze de agrement şi tratament balnear. Cea de a doua subunitate aparţine litoralului jos, sudic şi vestic. Continuitatea morfologică între cele două unităţi de relief este realizată prin intermediul unor coline desfăcute radiar divergent din masivul montan central, spre spaţiile joase adiacente. Din organizarea aceasta - fie, estompată prin pierderea treptată a altitudinilor, în câmpia aluvială, fie, sub forma unor fronturi abrupte, la contactul cu marea - rezidă şi incontestabilul pitoresc al locurilor - golfurile şi ţărmurile de tip rias, fiind argumente de necontestat. Prin urmare, este domeniul predilect al unui turism balneo - maritime de lux, bine susţinut de un lanţ de staţiuni maritime aferente fâşiei litorale peninsulare ( Pusan, Koje, Yosu, Mokpo etc) sau exoticelor insule Cheju-Do (cu parcul naţional Non Ryo, de aproape 35.000 ha), Koje, Namhe, Chin etc. Prin calitatea serviciilor, se impune ca o importantă unitate teritorial turistică şi triunghiul urban Taegu - Pusan - Masan. b) Zona de coastă estică Unitatea se structurează sub incidenţa lanţului muntos Taebaek San, care, orientat N-S, se termină abrupt, spre Marea Japoniei, generând o coastă rectilinie, cu faleze spectaculoase, în puternic contrast cu fosa marină adiacentă, adâncă de 2500m. Reperele de maxim interes turistic sunt date aici,de Parcul Naţional Sorok san - suprapus vârfului omonim din extremitatea NE a ţării; de văile râurilor Han, Kum şi Naktong - cu sălbatice sectoare de defileu modelate în lave bazaltice şi de oraşul Kyongju - cu Tumuli Park. c) Arealul turistic Seul-Ichon Oraşul capitală, împreună cu Ichonul, formează cea mai importantă grupare urbană a Coreei de Sud, concentrând peste 12 milioane de locuitori, aproximativ un sfert din populaţia totală (46 mil. loc.) Dacă, Ichonul se remarcă din punct de vedere turistic, prin calitatea sa de aşezare litorală, Seulul se impune ca primul centru urban al ţării prin funcţiile sale complexe, un rol excepţional revenind sectorului terţiar, de mare impact în dezvoltarea economică generală. Dintre numeroasele obiective turistice se disting, ca valori de patrimoniu, impunătoarele palate Kyangbok (de sec. XIV ) şi Toksu (sec. XV ), secondate de numeroasele temple, muzee şi de modernele edificii ale instituţiilor cultural-ştiinţifice şi de învăţământ ori de sediile unor concerne industriale şi financiare. Un farmec aparte imprimă urbei, mulţimea parcurilor şi grădinilor, înnobilate de elegante pavilioane (construcţii tradiţionale, din piatră sau lemn, cu acoperişuri pe mai multe nivele, răsfrânte în sus), grădina botanică şi parcul zoologic. Iubitorilor de senzaţii tari le stă la îndemână un mare parc de loisir (al XIV-lea din lume) „Lote World Adventure” - inaugurat în 1989. În final, făcând abstacţie de orientările politice diferite, putem vorbi de o naţiune unică, cu istorie şi tradiţii cultural-folclorice comune, adusă şi în plan turistic la un numitor comun, printr-o serie de manifestări tradiţionale, precum: sărbătoarea populară “Ciusek” - similară oarecum, sărbătorii morţilor de la noi, gastronomia şi complexul activităţilor aritizanale meşterii coreeni fiind renumiţi în prelucrarea artistică a porţelanului, mătăsii, podoabelor de jad şi sidef etc. Cât priveşte bucătăria coreeană, remarcăm o relativă asemănare, sub raportul materiilor prime folosite şi a tehnicilor de servire, cu cea niponă, fără a omite, însă, un set de elemente distinctive. Baza 0

44

alimentară este dată şi aici de orez şi soia, în strânsă asociaţie cu un bogat sortiment de legume (Varza coreeană, dovlecei galbeni, castraveţii coreeni, pak-ul - o varietate de dovleac agăţător, pecia - fasolea coreeană, pătlăgelele roşii, ceapă, usturoi, ardei etc.) şi preparate picante, din carne. De altfel, bucătăria coreeană este una foarte picantă, condimente precum ardeiul iute pisat, sosul de soia şi usturoiul fiind omniprezente. O altă trăsătură constă în agrementarea bucatelor cu o mare varietate de băuturi, fie ele naţionale - gokzu, o băutură alcoolică pe bază de porumb şi orez şi sakusu, un cidru obţinut din mere fermentate - fie universale, în special lichioruri şi bere. Revenind la specificul gastronomic al casei, orice turist se poate declara mulţumit, dacă a avut ocazia să guste kimici-ul - o mâncare de varză coreeană, apoi tradiţionala mâncare de orez cu sos de soia şi carne picantă şi mai ales, kuska - o ciorbă iute şi acrişoară, pe bază de fidea, cubuleţe din carne, varză acră şi ardei iute pisat.

II.2.3. China. Taxonomia unităţilor turistice Statul chinez, un uriaş conglomerat multi-etnic şi cultural, s-a deschis relativ târziu, turismului internaţional, datorită în principal, restricţiilor impuse de regimul comunist, totalitar. Relevantă este, pentru respectiva stare, evoluţia circulaţiei turistice, volumul acesteia marcând aproximativ în ultimele trei decenii, o serie de salturi considerabile. Astfel, un prim prag poate fi asimilat anului 1985, când statisticile înregistrau cca. 1,5-2 milioane de turişti străini, de peste zece ori mai mulţi decât în 1979, când se consemnau abia 150.000 de vizitatori. Deceniul al IX-lea al secolului al XX-lea se înscrie,de altfel, ca unul de tranziţie, în dezvoltarea sectorului turistic, în 1980 fiind accesibile turismului alohton 122 de oraşe. În prezent, sunt înlăturate orice bariere, sintagma de „boom turistic” fiind pe deplin acoperită prin receptarea în 1995 a cca. 35 milioane de turişti, desigur, împreună cu Hong-Kong-ul (9,3mil.), Taiwan-ul (2,1 mil.) şi Macao. Resursele atractive,indiferent de originea lor, sunt inestimabile, multe dintre ele erijându-se în simboluri universale, precum celebrul “zid chinezesc”,singura construcţie pământeană vizibilă din spaţiul extraterestru. La materializarea respectivei situaţii şi-au dat concursul, pe o suprafaţă de aproape 9.600.000 km2, un larg complex de factori fizico-geografici, social-economici, demografici, cultural-istorici,politici etc. reflectaţi, regional, în peisaje de o mare diversitate. Urmărind, de exemplu, doar organizarea componentei naturale, putem intersecta stări geografice extreme, de la exuberantele păduri tropical-musonice, din SE, la austeritatea înaltului platou tibetan sau la ariditatea sufocantă a deşertului Takla-Makan şi la stepa rece, proprie masivelor înalte din China central-vestică. În baza acestei diversităţi şi în funcţie de repartiţia spaţială a fondului turistic, putem individualiza următoarele unităţi geo-turistice, cu menţiunea că, aici criteriul regionării este în primul rând geografic: China de Nord, regiunea nord-estică sau Manciuria, regiunea de est, China de Sud-Est, regiunea central sudvestică şi regiunea nord-vestică. 1. China de Nord se impune, în baza fondului atractiv deţinut, ca o primă regiune turistică a ţării. Suprapusă integral provinciilor Hebei şi Shanxi şi peste extremitatea sudică a regiuni autonome Nei Mongol, incumbă mari disponibilităţi turistice, graţie şi remarcabilei varietăţi de peisaje naturale. De exemplu, un profil imaginar E-V, dus aproximativ pe paralela de 380 lat. N va intersecta, deopotrivă, extremitatea septentrională a Marii Câmpii Chineze, inclusiv delta fluviului Huang He, capătul nordic al abruptului montan Taihan-Shanxi şi vastul Podiş de Loess - sit, între altele a uneia dintre cele mai vechi civilizaţii. Diversitatea peisagistică nu se dezminte nici în Nei Mongol, contrastele fiind date de ariditatea accentuată, proprie părţii nordice - prelungire a Podişului Gobi, cu vegetaţia de pădure din sud-vestul montan. În pofida faptului că respectiva nuanţare bio-morfo-climatică constituie în sine, un suficient motiv de atracţie, ea se limitează - în plan turistic general - la punerea în valoare a unor inedite repere antropice. Prin urmare, cu toate că oferta turistică este permisivă dezvoltării unui turism polivalent, se detaşează, în prim plan, turismul cultural, nuanţat tipologic în raport cu anumite particularităţi locale. Ca atare, depistăm în mai largul context regional, următoarele unităţi teritorial turistice: zona patrulaterului urban Beijing-TianjingTangshan-Chengde, zona turistică a Zidului Chinezesc, arealul balnear Beidaihe, arealul turistic Taiywan cu vestigii ale unei străvechi civilizaţii şi numeroase sculpturi antice în sectorul mijlociu al râului Fen-He şi arealul turistic Datong - cu celebrele grote Yungang şi cele 51.000 de statui sculptate ale lui Budha. a) Zona patrulaterului urbanBiejing-Tianjing-Tangshan-Chengde Aria metropolitană Beijing. Convergenţa semnificativă a fluxurilor turistice înspre oraşul capitală, îl plasează funcţional în ierarhia acestui circuit. Situat în nordul Marii Câmpii Chineze, pe râul Iundinghe,

45

Beijingul concentra in 1995 pete 12 mil. loc., fiind totodată şi cel mai important nucleu de funcţii centrale al ţarii: economice, politice, culturale, administrative şi de schimburi. În virtutea vechimii multi-milenare - de peste 4000de ani - îl vom aborda - sub raport turistic - din două perspective majore, anume: „oraşul vechi” sau Pekinul de până la 1900 şi oraşul modern Beijing, dezvoltat după căderea Imperiului (1911). Oraşul vechi numit in vremea lui Marco Polo, Kambaluk (Oraşul Domnului), devine în 1421 capitala Imperiului de Mijloc, sub denumirea de Pe-King (Curtea de Nord), oiconim atribuit de dinastia manciuriană, Min. O primă particularitate, a vechiului oraş, derivă din geometria sa urbană - poate cea mai riguros geografică, dintre toate capitalele lumii. Practic, complexul urban integrează trei oraşe distincte, din punct de vedere etnic, cultural şi arhitectural, dispuse sub forma a trei inele concentrice, clar delimitate prin ziduri groase şi turnuri de apărare. Dinspre periferie spre centru se succedau: oraşul chinezesc , de secol XVI, cu aspect semiurban, prin străzile sale înguste şi întortocheate, populaţia pauperă şi construcţiile, dominant, din lemn sau lut, oraşul tătăresc - cu o estetică mult superioară - graţie populaţiei mai înstărite şi „Oraşul Interzis” - de un lux exacerbat, depăşind de departe fastul occidental. Important este, că toate cele trei oraşe erau conectate printro axă, orientată N-S, numită „Axa Pekingului” sau strada Cien-Men, principala arteră de circulaţie a capitalei - care, absolut original - trecea inclusiv prin sala tronului, permiţând,astfel, împăratului, să-şi supravegheze supuşii fără a părăsi - decât excepţional oraşul interzis . Arterele secundare intersectau, cu aceeaşi precizie pe trasee E-V, axa mediană (cordon ombilical) ce împărţea imensul cerc, în două părţi perfect egale. O a doua particularitate şi cea mai însemnată sub raport turistic, rezidă din atributul de „oraş muzeu”, vechea urbe, fiind depozitara unui patrimoniu turistic de rezonanţă universală. Printre reperele de mare atractivitate se numără: oraşul interzis, templul Marelui Lama, templul lui Confucius, templul Cerului şi templul Agriculturii, superbul cartier al legaţiilor, complexul arhitectural al Palatului de vară, etc. - „Oraşul interzis” sau „Oraşul imperial” reprezintă în fapt, reşedinţa marilor împăraţi chinezi, un „sanctuar”, tabu pentru muritorii de rând - chiar şi nobilimea feudală, putând ocupa, doar selectiv, anumite zone ale oraşului. Organizarea concentrică este prezentă şi aici, accentuânduse, astfel, în mod vădit, rolul împăratului şi asocierea lui, în plan spiritual, cu divinitatea. Prima incintă era numită de popor “Oraşul Galben”, din pricina culorii ţiglelor smălţuite ale acoperişurilor. Aici era locaţia ministerelor şi a altor clădiri cu destinaţii oficiale şi administrative. Urma “Oraşul Roşu”, accesibil numai celor din suita “Fiului Cerului”. Denumirea îi era conferită de la culoarea roşie a zidurilor. Locul central, cel mai fastuos şi mai misterios, purta numele de “Oraşul Violet” şi era destinat,în exclusivitate, suveranului şi familiei sale . Întreaga cetate imperială formează un ansamblu arhitectonic de o sublimă frumuseţe şi armonie. Templele, pagodele, pavilioanele, elegantele chioşcuri,toate edificiile, îşi înalţă valurile de acoperişuri concave, în zvelte piramide, de pe platforme solide,de marmură. Decoraţiunile - la loc de cinste stând motivul dragonului - sunt modelate în lemn aurit sau pictat, în piatră, în marmură, în fildeş, în faianţă sau porţelan - toate, suportând şi o considerabilă încărcătură de pietre preţioase sau semipreţioase. Rezultă astfel, o policromie care ar fi năucitoare în lipsa vastelor spaţii verzi, construite . Practic, pe o suprafaţă de 72 de ha - circumscrise şesului aluvial - avem de a face cu o “Chină artizanală”, edificată de mii de arhitecţi, pictori şi meşteri chinezi . Ansamblul include munţi şi coline miniaturale, lacuri şi păduri - exotic populate cinegetic - temple, palate, pagode, râuri cu maluri de marmură şi faianţă,splendide parcuri şi grădini, obiectivul fiind, ca marele împărat, auto-izolat în oraşul său, să aibă o cât mai fidelă reprezentare asupra bogatului său imperiu.

46

Cât priveşte arhitectura clădirilor, indiferent de funcţia îndeplinită, ea poartă pecetea laturii nomade a poporului (tătari, manciurieni ş.a.), imitând tradiţionalul cort de câmp, cu acoperişul concav şi colţurile încovoiate în sus. De exemplu, orice turn de pagodă, nu este altceva decât o succesiune de corturi cu streşinile cornute, integrate într-o armonioasă micşorare, treptată. - Templul Marelui Lama, aflat în partea de nord a capitalei, în imediata apropiere a “Oraşului Tătăresc”, fiinţează în prezent ca o mănăstire budistă, scăpătată, locuită în principal de bonzii veniţi din Tibet. Pe vremea imperiului, se profila ca o pagodă maiestuoasă şi aproape la fel de ermetică precum “Oraşul Interzis”, nivelul ridicat de bună stare fiind materializat într-un complex de clădiri şi un valoros patrimoniu cultural-material. Regimul actual al complexului monastic se apropie mai mult de cel al unui muzeu, veniturile din turism fiind singurele intrate în visterie, iar dintre obiective , un maxim interes prezintă gigantica statuie a lui Maitreya, adică a lui Budha Chinez şi o pădurice de cedri seculari, reminiscenţă stingheră a falnicelor parcuri şi grădini de odinioară. În pofida atmosferei de agonie, Templul Marelui Lama rămâne, pentru cei avizaţi, un însemnat reper turistic, importanţa lui fiind legată de introducerea religiei budiste în China, doctrină ce avea să revigoreze viaţa spirituală a ţării. - Templul lui Confucius (Cung-ţî) şi Sala Clasicilor Ridicat după cum o arată şi numele în memoria celebrului personaj chinez, edificiul - de o riguroasă simplitate - este poziţionat în apropierea Templului Marelui Lama. Atmosfera ansamblului este calmă, degajată, fără acea obositoare aglomeraţie de idoli şi statui, singurele elemente decorative fiind obeliscurile din piatră, din firidele porţilor, ce poartă gravat pe ele sentinţe ale marelui filozof, considerat supremul călăuzitor. - Templele Cerului şi Agriculturi sunt, incontestabil, cele mai vechi din Pekin, iar prin situarea lor în marginea sudică a oraşului, realizează o opoziţie cardinală cu primele două. Templul Cerului (foto) impune prin grandoarea proporţiilor şi armonia ansamblurilor - temple, palate, capele, parcuri şi grădini - totul împrejmuit de ziduri groase, nu prea înalte, vopsite în roşu. Estetica este una de mare rafinament, un aport fundamental venind şi din partea celor tei culori dominante, impuse de azuriul ţiglelor, roşul clădirilor şi verdele crud al vegetaţiei. Celebritatea lui se leagă însă, de privilegiul de a fi fost vizitat, o singură dată pe an - în ziua solstiţiului de iarnă - de către marele împărat. Templul Agriculturii atrage, în mod special, prin manifestările şi ceremoniile premergătoare epocii arăturilor, de unde şi meticulozitatea, aproape sfântă, a chinezilor faţă de munca pământului, ei fiind, fără îndoială, iniţiatorii agriculturii intensive. Între alte temple, cu semnificaţii la fel de profunde, mai subliniem: Templul Lunii, Templul Zeului Pământ, Templul Soarelui, Pavilionul celor Cinci Dragoni ş.a. - Cartierul legaţiilor se constituia, practic, într-un al patrulea oraş al vechiului Pekin - locuitorii lui fiind reprezentanţii diplomatici şi rezidenţii albi. Farmecul habitatului era asigurat de mozaicul etnic şi cultural, fiecare legaţie - britanică, americană, spaniolă, franceză ş.a. - impunându-şi specificul arhitectural, cultural, gastronomic şi comportamental. Sub aspect turistic, cartierul promova cea mai dinamică activitate, aici fiind construite şi primele hoteluri din Pekin, între care, celebrele “Hotel des Wagon-Lits” - în stil franţuzesc şi “Grand Hotel Peking“ , rămas în continuare în ierarhia celor mai moderne complexe hoteliere - restaurante, baruri, săli de bal şi jocuri de societate, magazine, cluburi exclusiviste etc. - totul, în cel mai luxos stil nord - american. - Palatul de Vară situat la aproximativ 20 km de Pekin, reprezenta reşedinţa de vară a marilor împăraţi. Pe o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi a fost edificat, fără a exagera, un adevărat paradis terestru, frumuseţea reşedinţei împărăteşti surclasând prin ingeniozitate şi rafinament, atât de renumitele “Grădini de la Versailles”, ale lui Ludovic al XIV-lea. Partea centrală, mai joasă, a vastului complex arhitectonic era ocupată de un ansamblu edilitar, funcţional, constituit din săli de recepţie, reşedinţe imperiale, marele teatru, o serie de palate scunde, din lemn aurit şi lăcuit etc., totul splendid dominat - de pe colinele şi munţii

47

artificiali, cu versanţi placaţi în faianţă - de graţioase palate şi temple, la fel, cu pereţi din porţelan verde, alb şi albastru. Policromia era accentuată prin streşinile din lemn sculptat şi pictat şi acoperişurile din ţiglă aurie, decorate cu şiruri de dragoni şi maimuţe. Un farmec absolut inedit, adăugau apoi, labirintul de alei, vegetaţia luxuriantă şi “marea” Palatului de Vară - un lac imens, creat pentru un împărat ce nu văzuse oceanul niciodată. Din puzderia de “minuni” ale luxosului complex - arce de triumf, poduri arcuite, din marmură, chioşcuri aurite , galerii pictate, râuri şerpuind în meandre sau prăvălite în cascade etc. - atrăgeau, în mod special, atenţia faimoasa corabie de marmură a împăratului, Templul celor 10.mii de Budha, Podul cu 17 arcade şi parcurile de vânătoare, veritabile rezervaţii floristice şi faunistice. Menţionăm că ultimii locatari ai fastuoasei reşedinţe au fost o excentrică împărăteasă şi cel consemnat de istorie, chiar cu apelativul de „Ultimul Împărat”, „fiu al cerului” în copilărie , iar mai târziu, un anonim cetăţean al Republicii. Oraşul modern Pekinul, având în vedere, în primul rând comportamentul demografic, s-a dezvoltat într-un ritm alert sub raport urbanistic, ataşându-şi progresiv, în afara zidurilor vechiului oraş, noi zone funcţionale. Astfel, spre NV se desfăşoară zona culturală a metropolei - unde sunt concentrate şi instituţiile ştiinţifice, spre vest, pe cele mai întinse spaţii, sunt dezvoltate zonele rezidenţiale şi administrative, iar spre sud, sud-est şi nord-est se grupează zonele industriale. Arhitectural, s-a încercat o cât mai reuşită simbioză, între modern şi tradiţional, numeroase edificii fiind reprezentative pentru noul stil adoptat, precum: Academia de Ştiinţe a R.P.Chineze, Universitatea (fondată în 1898), Biblioteca Centrală, Muzeul Palatului, Muzeul de Istorie, Palatul Culturii etc. Construirea unor mari grupuri hoteliere, împreună cu o mai bună dezvoltare a tuturor categoriilor de căi şi mijloace de comunicaţii, reprezintă pentru Beijingul de astăzi, tendinţele prioritare. Din zona amintitului patrulater urban, Tianjinul, metropolă cu peste 7 milioane de locuitori, se impune în primul rând, prin funcţia portuară, implicit, printr-o febrilă activitate comercială, oraşul Tangshan - prin tradiţionala industrie a porţelanului, iar nordicul orăşel Chengde, prin complexul de palate Qing, fiind totodată şi o renumită staţiune balneară. b) Zona turistică a Zidului Chinezesc Marele zid, desfăşurat pe cca. 2500 km - într-o ondulare de dragon - este cel mai veritabil şi mai preţios monument al Chinei, reprezentând pentru acest popor, ceea ce semnifică, de exemplu, celebrele piramide, pentru Egiptul pre-islamic.

Începuturile construirii lui (240 î.e.n.) se leagă de un proiect strategic de anvergură, promovat de împăratul Hoang-ţi, care asimila ideea ridicării unui uriaş zid, între „el” şi „restul lumii”, cu înlăturarea pericolului tătar şi manciurian, din nord. Prin urmare, pornind de pe ţărmurile Golfului Bo-Hai sau, mai

48

exact, din nordul oraşului Chinghwangtao, zidul se desfăşoară - fără întreruperi - spre vest, surmontând orice obstacol natural (munţi, văi adânci - cu defilee sălbatice, terenuri moi sau chiar mlaştini) până în proximitatea aşezării Wuwei din provincia Gansu. Efortul de edificare a celei mai puternice construcţii antropice a fost unul sisific, anumite date informându-ne că au fost necesari cel puţin 8 ani de zile pentru materializarea impresionantului şi solidului zid crenelat, străjuit de cca. 20.000 de donjoane, că pierderile de vieţi omeneşti au atins impresionabila cifră de o jumătate de milion şi că din materialul lui constructiv s-ar putea dura, desigur la alţi parametri, un zid care să facă de două ori înconjurul Pământului. Fără îndoială, grandiosul edificiu, reprezintă emblema noastră planetară, fiind singura construcţie ce poate fi văzută de pe Lună. 2. Regiunea Nord-estică sau Manciuria include în partea centrală, sub aspect morfologic, un vast bazin sedimentar cu aspect de amfiteatru, drenat de fluviile Liaohe şi Sungari, flancat pe laturile externe vestică, nordică şi estică - de catenele fragmentate ale munţilor: Marele Hingan (alt. max. 2.049 m), Micul Hingan şi Chang Bai San. În raport cu latitudinea, climatul temperat de influenţă musonică, se înăspreşte progresiv, primind totodată, spre est şi nuanţe excesive, precipitaţiile - în medie de 700-800mm/an - fiind astfel, diferenţiat repartizate, în timp ce, regimul termic oscilează între valori medii de –140 C,în ianuarie şi +250 C, în iulie. În consecinţă, asistăm la o adaptare specifică a învelişului fito-faunistic şi edafic - cu cernoziomuri acoperite de stepă, în zona joasă, depresionară şi cu soluri brun şi negre acide, în etajul montan - favorabile unei vegetaţii forestiere, cu Picea obovata, Abies nephrolepis, Juniperus dahurica, Fraxinus manshurica, Quercus mongolica etc. Menţionăm, însă, că nuanţa mai aspră a climatului nu este restrictivă activităţilor turistice, iar peisajul montan - datorită altitudinilor accesibile şi unui grad mai ridicat de fragmentare - este de un pitoresc cuceritor, favorizând prin ambientul relaxant - un turism de drumeţie şi pentru sporturi de iarnă. Chiar dacă, în unitatea analizată, definitorii sunt activităţile industriale şi primare - bine susţinute de un remarcabil potenţial, în resurse ale subsolului şi de suprafaţă - putem remarca, pe fondul unui grad ridicat de urbanizare, o excelentă evoluţie, a serviciilor, în general şi a celor din sfera turismului, în mod special. În contextul dat, ca repere atractive deosebite - fondul turistic fiind doar parţial valorificat - se detaşează: Complexul balnear Dalian - din extremitatea sudică a Peninsulei Liaodong,arealul turistic Şenian sau Mukden; arealul turistic Harbin; arealul turistic montan Chang-Bai San şi axa turistică aferentă fluviului Sungari, cu spectaculoasele sectoare de defileu, prin spaţiul montan al Hinganului Mic. - Arealul turistic Şenian sau Mukden s-a consolidat sub influenţa Şenianului, metropolă a Chinei de Nord-Est, prin cei 7 mil. loc. şi funcţiile centrale polarizate - industriale, comerciale şi de transport, administrativ-sociale,culturale, de învăţământ, turistice etc. Dintre valorile atractive, un ridicat interes prezintă mausoleele imperiale ale dinastiei manciuriene Tai-Tingh (a celor mai Puri), întemeietorii ultimei dinastii chineze, aflată, neîntrerupt, la conducere aproximativ de la mijlocul sec. al XVII-lea până în 1911, anul revoluţiei republicane. În prezent, marele complex funerar, bine adăpostit de o bogată vegetaţie forestieră, pare, mai degrabă, un parc de agrement, arhitectura monumentelor fiind relativ similară cu cele înălţate în proximitatea Pekinului, de anterioara dinastie, Ming. Astfel, la capătul unor alei, plăcut umbrite şi flancate prin şiruri de statui zoomorfe, impunătoare dimensional, şi sculptate în granit, se ridică de pe platforme de marmură, edificii, cu proporţii şi arhitectură, de palate - decoraţiunile, modelate în lemn aurit şi policrom lăcuit, fiind de o estetică veselă. Remarcabile sunt şi aici, tradiţionalele scări de marmură, divizate longitudinal de o platformă, numită Poteca Împăratului, destinată în exclusivitate Fiului Cerului. - Arealul turistic Harbin se grefează metropolei regionale omonime (9 mil. loc.). Situată în valea fluviului Sungari, la contactul a două unităţi morfologice distincte, se remarcă în plan turistic printr-o incitantă varietate peisagistică, fiind totodată şi o celebră staţiune pentru sporturile de iarnă. - Arealul turistic montan Chang-Bai-Shan impune ca principal obiectiv turistic parcul naţional Changbai desfăşurat pe cca. 220.000 ha. Spaţiu, dominant silvo-pastoral până în 1960 îşi ataşează o importantă funcţie turistică prin crearea, după această dată, a unui complex de rezervaţii naturale, cu relief vulcanic bine pus în evidenţă prin conuri clar individualizate, izvoare termale (80oC), cascade, sectoare de chei şi defilee, lacuri, floră bogată (peste 1500 specii),fond cinegetic de excepţie (cerbi Sika şi comuni, urşi negri, tigri, leoparzi, dropii, fazani, cuci uriaşi etc.). Prin urmare, sunt întrunite toate premisele dezvoltării unui turism polivalent, accentul urmând a se pune pe edificarea unei infrastructuri turistice competitive. 3. Regiunea de est se desfăşoară, aproximativ, între paralelele de 370 şi 300lat.N şi se extinde spre interior până la cca. 1110 long. E, incluzând între limitele sale administrative provinciile: Henan, Hubei, Shandong, Jiangsu, Anhui şi Zheijiang. Respectivului spaţiu i se circumscrie una dintre cele mai vaste regiuni de câmpie de pe glob şi implicit, cea mai importantă zonă agricolă a Chinei, un veritabil “con al

49

abundenţei”, supus însă, capriciilor celor două râuri mamă - Huang He şi Yangtze - şi sezonalităţii climatului subtropical musonic. Prin urmare, sub incidenţa factorilor amintiţi, se individualizează un peisaj de câmpie joasă, cu altitudini medii de cca. 50 m, peste care apele celor două fluvii - Galben şi Albastru - alunecă leneş, în albii largi şi nestatornice, închizând între ele sau lăsând de o parte şi alta a cursurilor lor, puzderie de lacuri şi mlaştini - urme ale frecventelor inundaţii. În final, tuşa care imprimă personalitatea acestui peisaj, este dată de nemărginitele ogoare de orez şi de miile de ţărani, trudiţi, aceeaşi parcă de sute de ani. Pe fondul unui potenţial demografic de excepţie - densitatea medie depăşind în treimea sudică 600 loc /km2 - regiunea se impune şi ca un bazin puternic industrializat şi urbanizat, bine structurat funcţional, printr-un complex sistem de comunicaţii. De asemenea, locuirea străveche şi mariajul dintre cultura tradiţională şi cea implantată de colonişti,s-au constituit în elemente de favorabilitate, sedimentări unui fond turistic variat, ce stă, adesea, sub semnul contrastelor şi al superlativelor, fie ele naturale sau antropice. Astfel, între cele mai însemnate repere turistice se înscriu, cosmopolita metropolă Shanghai, secondată de un număr remarcabil de centre urbane, fiecare cu un specific aparte - Hangzhou, Hofei, Wuhan, Nanjing, Wuxi, Jiang Shu, Yichang, Yangzhou, Jinan, Qingdao, Qufu etc. De asemenea, la nord de oraşul Wuhan, meandrele Fluviului Albastru si Munţii Huaiyang -apreciaţi ca fiind cei mai frumoşi din China - pun în evidenţă peisaje de un pitoresc sublim. Reconfortant este şi cadrul natural propriu munţilor Tiansan şi Yandong -unde variatul fond cinegetic şi floristic deschide largi perspective turismului ecologic şi de agrement. Gruparea sau dimpotrivă, diseminarea, amintitelor repere, ne conduc la depistarea următoarelor unităţi turistice: zona turistică Shanghai, zona Houngzhou-Suzhu, arealul turistic Nanjing-Hofei-Yangzhou, arealul balnear Qingdao şi centrele turistice Jinan, Jiagdezhen şi Yixing. a) Zona turistică Shanghai include aglomeraţia urbană omonimă (Shanghai-Wuxi-Suzhou-Nantong ş.a.)suprapusă geo-spaţial deltei formate de fluviul Yangtze, mult mai aproape în cursul inferior - prin caracterele sale hidro-fizice şi demo-economice de funcţionalitatea unui autentic braţ de mare. Din punct de vedere turistic, se detaşează net, metropola Shanghai - un oraş, inedit în spaţiul est-asiatic - marcat de cele mai profunde contraste social-culturale. Cu aproximativ 13 mil. loc. (1998), devansat demografic doar de oraşul Chongqing (peste 15 mil. loc), din Bazinul Roşu, Shanghaiul se impune tot odată şi ca primul centru industrial, portuar şi implicit comercial al Chinei, fiind numit, din această perspectivă şi “Londra Extremului Orient”. Prezenţa în acest spaţiu, pe lângă populaţia autohtonă (chinezi sudici temperametali, gălăgioşi şi vicleni) a numeroase concesiuni străine (Concesiunea Franceză, Concesiunea Internaţională etc.) au imprimat Shanghaiului de sfârşit de veac XIX şi început de secol XX - cea mai cosmopolită atmosferă şi o dinamică socială, jalonată de extreme: bogăţie şi sărăcie, lux şi mizerie, arhitectură modernă de import şi cocioabe insalubre, desfrâu şi bigotism religios, etc. Oraşul rămâne şi în prezent, cel mai vioi, cel mai bogat şi cel mai dedat plăcerilor, din toată China şi aceasta, în pofida eforturilor depuse de structurile politice socialiste, de ai estompa personalitatea socială şi economică. Esenţial este, că într-un astfel de cadru şi turismul se situează în topul celor mai prolifice activităţi, bine susţinute, prin infrastructură, mentalitate şi fond atractiv(muzee, teatre, universităţi,biblioteci, grădini şi parcuri, centre comerciale, baze de agrement, numeroase monumente, etc.). Cât priveşte obiectivele, caracterizate printr-un maxim de polarizare turistică, ne rezumăm la cele asimilate ca valori emblemă:”Cartierul Plutitor” de şampane, strada Fou-Ceou,”Grădina Mandarinului” şi hinterlandul portuar. Acestora li se adaugă ambientul inedit procurat de cartierele comerciale, culturale şi administrativ-financiare, strategic adăpostite, în marea buclă a râului Wangpoo. Suntem contemporanii „renaşterii miracolului chinezesc” şi a instalării propriu-zise a Chinei ca primă putere mondială. În ce valor probăm resurserle respectivului impact?

50

- “Cartierul plutitor” de şampane, extins din gura portului, pe mai bine de 2 km în susul fluviului, reprezintă un imens conglomerat, de mii de ambarcaţiuni chinezeşti, cu dublă funcţionalitate - aceea de transport şi de habitat permanent pentru numeroasele familii-echipaj. Peisajul exercită o atracţie irezistibilă şi aceasta,în pofida mirosului fetid, degajat de apele suprapoluate menajer. - Strada Fou-Ceou, desfăşurată pe mai mulţi km, lungime, este unică prin tumultuoasa viaţă de noapte promovată. Iluminată feeric (de lampioane, ghirlande policrome de becuri, km de tuburi fluorescente, etc.) până la răsăritul soarelui, artera oferă - prin restaurantele, cazinourile, teatrele, casele de jocuri şi tripourile sale - gama tuturor plăcerilor cunoscute sau doar, cu pudoare, intuite. - “Grădina Mandarinulu” considerată sub toate faţetele, reprezintă pentru Shanghai, echivalentul Turnului Eifel pentru Paris sau a Statuii Libertăţii, pentru New York. Situată în mijlocul unui lac din centrul Cartierului Chinezesc, plastic numit şi “Curtea Miracolelor”, celebra grădină este, în fapt, o mică insulă, ocupată aproape în întregime de un tradiţional chioşc chinezesc şi un crâng de sălcii plângătoare. Tabloul, cunoscut în întreaga lume prin intermediul: porţelanurilor, evantaielor,casetelor lăcuite - pentru ceai, eşarfelor şi şalurilor de mătase, etc., este întregit de omniprezentul pod în linie frântă, o fragilă legătură cu malul, dublată însă, prin multitudinea unghiurilor oferite, de geniul creator al meşterului chinez. - Cartierele comerciale, culturale şi administrativ-financiare - din marea buclă a râului Wangpoo atrag prin ritmul diurn, mai mult decât frenetic, prin maxima concentrare a instituţiilor de profil şi prin arhitectura, în veritabil stil new-yorkez - toate inducând vizitatorului o stare de confuzie, asupra spaţiului geografic perceput. - Hinterlandul portuar Shanghaiul reprezintă, din perspectiva comunicării, mult mai mult decât primul port al Chinei, după valoarea traficului anual (peste 80 mil. t) el fiind deopotrivă, atât ”imensul plămân” prin care uriaşa Chină respiră aerul oceanic cât şi principala poartă de acces spre misticul pământ asiatic, motiv pentru care, bătrânul oraş a reprezentat în timp şi un cap de pod, pentru misiunile creştine de prozelitism. b) Zona turistica Hanhzhou-Suzhou Se individualizează aici, prin încărcătura deosebită în obiective de mare potenţial atractiv, arealul turistic Hangzhou.Punctul turistic central se grefează metropolei omonime (6 mil. loc.), importantă bază în distribuirea regională a fluxurilor turistice, trăsătură stimulată de o avantajoasă poziţionare geografică, în golful Hangzhou şi de situaţia de punct terminus al Marelui Canal. Aspectele respective sunt concretizate şi într-o activitate portuar-comercială de mare efervescenţă, cu real impact în evoluţia economică de ansamblu. Pe lângă cadrul natural de o frumuseţe provocatoare - vocaţia turistică fiind o componentă firească a locului - aşezarea se impune funcţional ca un veritabil oraş turistic, frecvent numit, din această perspectivă şi “Monte Carlo-ul asiatic”. Alte două particularităţi, adevăratele blazoane de distincţie, ceaiul şi mătasea, oferă oraşului caracterul de unicitate. Aşadar aici, fie ce loc îşi ataşază conotaţii superlative, un vechi proverb autohton, tălcuind astfel derspre răsfăţatul oraş: ”să te naşti la Hangzhou (natură ca nicăieri), se te însori la Suzhou (fete frumoase) şi să mori la Lanzhou (lemn tare de sicriu)”. În contextul dat, menţionăm câteva dintre reperele cele mai des vizitate, anume: faimosul “Lac de Vest”, Cartierul rezidenţial, fântânile oraşului, grota Dragonului Galben, ţesătoria de mătase, făbricuţa de bambusărie, parcul ”Cântecul Privighetorilor”, pagoda celor 6 armonii - efilată pe cca 60 de m înălţime ,colectia de arbori miniaturaţi, sculpturile rupestre Fei Lei Fun, canalul navigabil Peking-Hangzhou. - Lacul de Vest, aflat acum în coasta apuseană a oraşului, a îmbrăcat în trecutul geologic starea de golf la Marea Galbenă.Retras în prezent cu cca. 100 km spre interior, unitatea lacustră îşi desfăşoară oglinda, de aproximativ 6 km2 în mijlocul unor coline, a căror prospeţime veşnic verde este dată fie de exotismul florei spontane - bambuşi, magnolii, camfori - fie de întinsele plantaţii de ceai sau duzi.Valoarea turistică a obiectivului, este una de mare forţă, pe lângă magnificul efect peisagistic, având şi o latură funcţională, priceput exploatată de localnici, începând cu prestarea unor activităţi, voit arhaice (pescuit, spălatul cotidian al rufelor) şi încheind cu servicii de mare rafinament. O notă incitantă este conferită ansamblului şi de variatul decor lacustru, din care nu lipsesc: luxoasele ambarcaţiuni de croazieră, digurile - ce îi despică apele într-o desfăşurare de evantai, vechile faruri de avertizare, ostroavele şi o mică insuliţă, numită “Raiul cel Mic” - o veritabilă rezervaţie de nymphacee, omniprezentele cârduri de lebede si puzderia de nuferi si lotuşi . - Cartierul rezidenţial se constituie într-un mini-orăşel, prin excelenţă turistic (hoteluri, vile, pavilioane, ceainării, grădini, grote artizanale, alei şi galerii plăcut umbrite etc), pitoresc suspendat pe versantul unei coline din proximitatea Lacului de Vest. - Triunghiul fântânilor celebre

51

Colina fântânilor este organizată în maniera unui adevărat sanctuar al ceaiului, cu numeroase şi elegante ceainării din bambus cerat - unde, precum în temple, “preotese” îmbrăcate în ocru şi galben, servesc turiştilor, în acord cu un precis calendar diurn, ceaiul potrivit - cum ar fi de exemplu “Ceaiul din pragul amiezii” obligatoriu, suav, catifelat, deloc tare şi uşor amărui. Tot aici, de o maximă atenţie se bucură cele trei celebre fântâni: ”Fântâna de Jad” , “Fântâna Dragonului” şi “Fântâna Tigrilor”surse de apă, venerate de către băutorii de ceai. - Grota Dragonului Galben - aflată pe un platou pietros în spaţiul colinar al aşezării, îşi întăreşte misterul de gol subteran, prin pitoreasca vecinătate cu masivele orgilor de bambus. - Parcul “Cântecul privighetorilor” a devenit popular în întreaga Chină şi nu numai, prin organizarea anuală a unor fastuoase expoziţii de crizanteme. Pe un de cca. 20 ha se expun, timp de trei săptămâni, sute de mii de aranjamente florale, ce integrează aproximativ 700 de soiuri locale - din cele 2000 existente în China. - Colecţia de arbori miniaturizaţi Peste 10.000 de copăcei liliputani formează una din cele mai stranii colecţii ale lumii, apreciată deopotrivă, ca tezaur de stat, bază stiinţifică şi spaţiu de agrement. - Sculpturile rupestre “Fei Lei Fun”se instituie într-un ansamblu turistic inedit, prin cei 280 de Budha sculpaţi în versantul nordic al “Muntelui Sfânt”, un masiv bazaltic din proximitatea Lacului de Vest. Tot aici este localizat şi unul dintre cele mai vechi temple, ridicat în urmă cu 1800 de ani, în timpul dinastiei Sui, de către credincioşii budişti. Un alt reper important - din circuitul turistic regional - este susţinut de centrul turistic Suzhou supra numit şi “oraşul celor 100 de grădini construite”. Grădinile de aici sunt apreciate ca unice în lume, arhitectura lor fiind, până în cele mai mici detalii, un veritabil act de cultură artistică. Dintre acestea, detaşăm prin ineditul lor: ”Grădina Pădurea cu Lei” - un complex ecosistem (plante, animale, arbori, râuri, cascade etc) modelat în piatră, “Grădina Preaumilului Slujbaş” o sinteză a peisagisticii chineze, “Grădina Rămâi pe vecie” considerată cea mai reprezentativă pentru curentul seniorial şi “Grădina de Vest”, celebră prin colecţia celor 500 de statui al lui Budha, vechi de peste 400 de ani şi unice prin iluzia de mişcare indusă. Între alte obiective, emblematice pentru oraş se înscriu şi Pagoda ţesătorilor de mătase şi a meşteşugarilor de porţelan, veche de peste 1000 de ani şi înclinată cu aproximativ150 spre dreata şi Institutul de artizanat şi broderie creat în scopul conservării artelor tradiţionale. - Arealul turistic Nanjing-Hofei-Yangzhou Un prim nod turistic îl conturează metropola Nanjing (peste 5 mil. loc.) cu o suită de repere reprezentative, între care menţionăm: oraşul vechi - o incintă fortificată cu ziduri groase şi porţi monumentale, unde - la fel ca în Peking grădinile şi parcurile ocupă un spaţiu considerabil, Mausoleul dinastiei Ming aflat în imediata vecinătate a metropolei, ţesătoriile de bumbac, renumite încă din secolul al XVIII-lea prin stofele fine din bumbac “nanking”, mult apreciate de colonişti europeni, marele pod peste Yangtze redutabilă operă constructivă a infrastructurii de profil, instituţiile de învăţământ şi cultură Nanjingul fiind considerat, pe toată durata existenţei sale, ca unerudit centru ştiinţific. Centrele urbane Hofei (peste 4 mil. loc.) şi Yangzhou propun o ofertă turistică aproape similară, ambele aparţinând generaţiei antice de oraşe. Prin urmare, patrimoniul cultural-material este de o certă valoare, componentă admirabil susţinută de proximitatea unor sisteme lacustre, idale pentru organizare turismului de agrement. - Arealul balnear Qindao Situată în sudul Peninsulei Yantai, metropola Qindao (7 mil. loc.), a treia ca mărime demografică din China de Est (după Shanghai -13 mil. şi Wuhan -7,2mil), se detaşează - în raport cu remarcabilul potenţial de poziţie - într-o staţiune turistică de elită, oportună atât turismului litoral şi balneo-climateric, cât şi celui montan. - Centrele turistice Jinan, Jiagdezhen şi Yixing Oraşul Jinan (5,4 mil.loc.) poziţionat la contactul unui masiv montan vechi, cu valea fluviului Galben, se impune atât prin trecutul său istoric, cât şi prin potenţialul hidro-mineral de excepţie, ca un centru turistic de prim ordin,un segment considerabil din populaţia activă, fiind ocupat în sectorul terţiar De asemenea, oraşele Jiagdezhen şi Yixing s-au dezvoltat ca însemnate centre turistice, pe fondul tradiţionalelor meşteşuguri de prelucrare a porţelanului şi a ceramicii. 4. China de Sud-Est se grefează unui spaţiu geografic considerabil, extins pe cca. 80 lat. (între paralelele de 300 şi 220 lat.N ) şi integrează sub raport administrativ provinciile: Huanan, Jiangxi, Fujian, Guangdong - cu Hong-Kong şi Makao, regiunea autonomă Guanxi-Huang şi insulele Taiwan şi Hainan. Cât priveşte organizarea componentei naturale, estetica peisajului fiind prima carte de vizită a oricărui spaţiu

52

geografic, nota lui, se conturează sub comanda unui climat tropical musonic, într-o zonă dominată, sub aspect geologico-morfologic, de munţi vechi (caledonici) puternic fragmentaţi, cu un maxim altitudinal de 1922m. Pe faţada sud-estică se desfăşoară o îngustă câmpie litorală, intersectată adesea, de martori de eroziune. Ţărmul, puternic articulat, prezintă, ca atare, pe o lungime de cca.1500 km o spectaculoasă alternanţă de faleze înalte, stâncoase, colorate în roşu sângeriu, cu sectoare depresionare, ocupate de numeroase golfuri, de mai mari sau mai mici dimensiuni. De asemenea, existenţa unei reţele hidrografice dense - Munţii Chinei de Sud reprezentând cumpăna apelor dintre bazinul fluviului Yangtze şi ocean - coroborate cu o litologie marcată de alternanţe petrografice, au condus, fie la individualizarea unor văi largi, flancate de însemnate spaţii depresionare, fie la sculptarea unor defilee cu pereţi verticali, amplificând, alături de ciudata estetică a ivirilor carstice, frumuseţea peisajului. Tuşa finală aparţine însă, învelişului biogeografic, extrem de diversificat prin varietatea florei spontane şi a faunei, dar şi prin cea a vegetaţiei de cultură. De exemplu,în primul caz am putea sintetiza pe un profil N-S şi pe o scară altitudinală, marcată din 500 în 500 de metri, specii aparţinând: domeniului tropical umed (smochin indian, ficus, palmieri de cocos sălbatic, liane ş.a.) domeniul subtropical sempervirescent (magnolii, camelii, lauri, stejari, arbuşti de canfor, tsuga, chiparoşi, bambuşi etc) şi domeniul temperat. La fel, vegetaţia de cultură, în funcţie de altitudine şi de caracteristicile edafice, trece de la culturile specifice zonei joase (orez, trestie de zahăr, bumbac, iută, cânepă, legume)la plantaţiile de ceai, bananieri şi citrice, suspendate în terase, pe versanţii munţilor. O altă caracteristică a regiunii rezidă din gradul accentuat de umanizare, densitatea medie variind, pentru cea mai mare parte a teritoriului, între 200 şi 300 loc./km2. Urmărind, în principal, omogenitatea relativă şi modul repartiţiei spaţiale a resurselor atractive, individualizăm pentru China de Sud-est, următoarele unităţi turistice: regiunea montană Nan Ling-Wuyi Shan, regiunea litorală Fuzhou-Xiamen-Shantou, regiunea turistică Guangzhou-Hong Kong-Makao, regiunea turistică Taiwan şi centrele turistice Nanning, Changsha şi Nanchang. 1. Regiunea turistică Nan Ling-Wuyi Shan Grefată peste Munţii Chinei de Sud, unitatea se desfăşoară pe aproximativ 1000 km de la vest la est, etalând peisaje de o frumuseţe incontestabilă. Munţii puternic fragmentaţi, armonioasa alternanţă, a şirurilor de înălţimi cu văile puternic aluvionate, axate, în principal, pe culuoare tectonice, potenţial lacustru şi hidrografic, exuberanţa vegetaţiei spontane, arhitectura specifică, a aşezărilor umane - reprezintă doar câteva dintre motivaţiile unui turism de largă anvergură tipologică. O notă particulară, este dată locurilor şi de arhitectura sistemului de agro-terase, ansamblu ce poate fi urmărit până la cca.1500m alt. într-o superbă desfăşurare cromatică. Temperaturile pozitive aici tot timpul anului, întreţin un ciclu vegetativ permanent viu, senzaţia percepută fiind aceea de perpetuă primăvară, marcată, în decembrie de înflorirea ceaiului, primăvara de înflorirea prunilor, caişilor, piersicilor şi cireşilor, vara de înflorirea bumbacului şi, pe toată durata anului, de înflorirea citricelor. Alte repere, obligatoriu incluse unui circuit turistic, ar fi: oraşele staţiuni Nanping, Ganzhou şi Guilin - ultimul, cu pitoreşti coline şi lacuri şi rezervaţiile naturale Songpan şi Huaping -ce protejează specii foarte rare de floră (Cathaya argyraphylla,chiparosul roşu, chiparosul de China) şi faună (urşi panda - numiţi şi “de bambus” tigri, leoparzi, maimuţe, papagali, fazani etc). 2. Regiunea turistică litorală Fuzhou-Xiamen-Shantou Rolul de punct turistic central revine metropolei Fuzhou - remarcabilă prin pitorescul aşezării şi valoarea potenţialului demografic (6 mil.loc.), secondată de centrele urbane Xiamen şi Shantou - ambele cu un puternic sector terţiar. Specializată în turismul litoral, unitatea deţine şi un rol extrem de important în organizarea circulaţiei turistice, dată fiind poziţionarea sa la intersecţia a două regiuni turistice distincte. Astfel, vizitatorii au posibilitatea diversificării actului recreativ, fie penetrând spre regiunea montană nordică, fie orientându-se spre Taiwan - scop în care au la dispoziţie luxoase ambarcaţiuni de croazieră. 3. Regiunea turistică Guanghou(Canton)-Hong Kong-Macao Circumscrisă hidro-climatic Mării Chinei de Est şi zonei tropical-musonice, unitatea se individualizează ca una dintre cele mai fascinante regiuni ale lumii. Simbioza mare-pământ, materializează peisaje aproape picturale - unde, albastrul liniştit al apelor, accentuează exuberanţa luxuriantă a vegetaţiei şi dimensionează puzderia de insule şi insuliţe, frecvent stâncoase. Şi componenta antropică se înscrie aceleiaşi note fascinante, atât prin inedita heterogenitate etnică şi confesională, cât mai cu seamă prin măsura creaţiei sale, omul edificând aici, indiferent de apartenenţa

53

etnică, culturală sau religioasă, tot ceea ce se putea crea, pornind de la cele mai diverse motivaţii - spirituale, artistice, materiale, speculative,etc. Prin urmare, ne situăm într-un excelent cadru de manifestare turistică, regiunea respectivă fiind, sub acest aspect, cea mai prolifică din Extremul Orient, realitate confirmată statistic prin gradul mediu ridicat, de receptare turistică - aproximativ 17 mil. vizitatori/an - şi veniturile realizate - cca. 15 miliarde $/an. În baza celor expuse, putem considera, că avem de a face cu un exemplu tipic de regiune turistică, cele trei componente teritoriale - în pofida apartenenţei, vreme îndelungată la trei administraţii distincte (chineză, britanică şi portugheză)- integrându-se într-un sistem coeziv de maximă funcţionalitate, bine susţinut de ansamblul realităţilor comerciale, industriale, financiare, rezidenţiale, culturale, etc. De asemenea, starea de regiune turistică este întărită şi de faptul, că se pot depista în cadrul ei zone turistice clar specializate, cum ar fi: Macao - axată pe un turism de agrement, de mare lux , sau Hong-Kongul - profilat pe un turism de afaceri. Între alte unităţi turistice, de bază, mai apreciem : arealul turistic Guangzhou (Canton) şi zona turistică Taiwan . - .Arealul turistic Guangzhou (Canton) Cantonul se detaşează în ansamblul unităţii, drept un important centru de producţie turistică, fiind totodată un nod major de comunicaţii, cu rol esenţial în orientarea fluxurilor turistice regionale şi chiar extraregionale. Metropolă a Chinei de Sud (6,6 mil. loc.) şi reşedinţă a provinciei Guandong, Cantonul interesează, pe lângă trăsăturile date de vechea funcţie comercială (primul port al Chinei - legat de mare printr-un braţ, de peste 60 km, al fluviului Perlelor) şi prin alte particularrităţi legate de îndelungata sa existenţă (peste 2000 de ani) ori de cumulul de funcţii centrale, îndeplinite: politico-administrative, economice, cultural-stiinţifice, inclusiv aceea de oraş al târgurilor naţionale şi internaţionale. Cât priveşte patrimoniul turistic, menţionăm, între reperele cotate ca valori turistice deosebite, următoarele: portul şi cartierul plutitor al Cantonului, cartierul european Şameen, mausoleul celor 72 de eroi ai revoluţiei burgheze din 1911, muzeul memorial al dr. Sun-Yat-San (1866-1925) - conducătorul primei Republici Chineze, pavilioanele expoziţionale, modernele centre comerciale şi bazarurile tradiţionale, atelierele meşteşugăreşti şi de artizanat, vestigiile vechi cetăţi, numeroase şi elegante aşezăminte religioase (pagode, temple, moschei) etc. - Hinterlandul portuar şi cartierul plutitor exercită o atracţie irezistibilă, erijându-se, prin tumultul activităţilor comerciale, industriale şi sociale, într-un veritabil model existenţial pentru lumea Extremului Orient. Menţionăm apoi, că timp de mai multe secole, Cantonul a fost unica metropolă din bazinul AsiaPacific, cunoscută de europeni şi americani şi că portughezii au găsit la venirea lor, în sec. al XVI-lea, o colonie de marinari arabi, bine organizaţi economic şi social. Obiectivul cu cea mai ridicată frecvenţă a vizitatorilor îl constituie însă, Cartierul plutitor al Cantonului. Aici, sute şi mii de ambarcaţiuni funcţionează ca locuinţe permanente, magazine, restaurante, temple şi “case de plăceri”,acestea din urmă delicat numite de autohtoni “navele cu flori”. - Cartierul european Şameen găzduieşte, de cca. patru secole, pe rezidenţii străini, majoritatea, francezi, portughezi şi britanici. Dacă iniţial atmosfera era una tipic comercială, dată fiind aglomerarea ridicată a factorilor, în prezent, sub aspect estetic şi funcţional, ne situăm într-un veritabil oraş occidental, cu zgârie nori, hoteluri luxoase, vile rezidenţiale –bine protejate de o bogată vegetaţie tropicală, magazine ultramoderne –cu produse unicat (mătăsuri, bijuterii, porţelanuri etc.) realizate în manufacturile cantoneze, instituţii culturale(muzee, teatre)şi de învăţământ (Universitatea Christian College ), parcuri şi grădini aerisite - în stil victorian etc. Zona turistică Hong-Kong Colonie britanică (foto), din 1842 (după primul “război al opiului”, 1840-1842) până în 1997, Hong-Kong-ul desfăşoară una dintre cele mai dinamice activităţi comercial-financiare din lume, de mare impact şi în dezvoltarea sectorului turistic. Pe o suprafaţă de 1017 km2, geospaţiul analizat integrează trei unităţi teritoriale distincte: insula Hong-Kong propriu-zisă, iniţial, un gorgan muntos aproape sterp, azi un magnific oraş; Peninsula Kowloon o importantă bază de producţie industrială şi agricolă - cu peisaje rurale, încă nealterate şi spaţiul insular, cu cele 235 de insuliţe - între care, mai importante sunt Lan Tao şi Lan Ma. Populaţia respectivului complex

54

teritorial, este de cca. 8 mil. loc., iar densitatea medie atinge impresionanta valoare de 6000 loc./km2 majoritatea fiind concentraţi în oraşul capitală, Victoria şi în mai sudicul oraş, Aberdeyn, cunoscut, odinioară, ca un renumit “cuib de piraţi”. Structura fondului atractiv şi oportunităţile material-financiare, detaşează, ca exponenţial, turismul de afaceri, secondat pe fondul unei infrastructuri de vârf, de turismul de agrement şi de cel litoral (nu neapărat, însă, balnear). Circulaţia turistică este, de asemenea, una dinamică, Hong-Kong-ul receptând în 1998, aproximativ 10 mil. vizitatori străini (2,6 mil. –chinezi; 1,8 mil. –taiwanezi; 1 mil. –japonezi; cca. 1 mil. de nord-americani, etc.), în timp ce suma veniturilor realizate se cifra la 9,3 miliarde $, Cât priveşte zestrea turistică propriu-zisă, subliniem - graţie interesului stârnit - următoarele repere: bulevardul reginei, centura automobilistică - cu una dintre cele mai frumoase riviere din lume, Piscul Înălţimilor (Peog Tran), cu luxuriantele grădini “Balsamul Tigrului” şi celebrul edificiu “Pagoda Tigrului” o adevărată capodoperă a genului, edificată pe şapte nivele, Templul celor zece mii de budişti, Opera din Hong-Kong, bazarul oriental, restaurantele plutitoare, excentricele localuri de noapte, bazele nautice de agrement şi pentru sporturi acvatice,etc. - Arealul turistic Macao Situat la vest de Hong-Kong, Macao ocupă un spaţiu peninsular, în suprafaţă de 16km2 şi concentrează o populaţie de cca. 500 mii loc., realitate demografică ce-i conferă statutul teritorial cu cea mai mare densitate din lume ( peste 31.000 loc/km2). Ineditul unităţi, rezidă însă dintr-o suavă “atmosferă iberică”, creată şi apoi consolidată, veacuri la rând (începând cu secolul al XVI-lea), de către coloniştii portughezi. Pe lângă arhitectura veche, într-un autentic stil lussitan (clădiri din zid, cu arcade şi galerii acoperite), o altă particularitate a oraşului este dată de libertatea comportamentală, aici fiind posibilă orice fantezie, fără teama riscului de derizoriu. De altfel, respectiva mentalitate, se află şi la baza prolificei activităţi turistice, sintagma de “Las Vegasul asiatic” fiind din această perspectivă, pe deplin acoperită în conţinut. În prezent, Macao constituie, la nivelul Asiei cel mai puternic centru al jocurilor de noroc, al circuitelor automobilistice şi al concursurilor hipice, atrăgând anual cca. 7 mil. turişti străini. De asemenea, veniturile realizate din turism sunt impresionante. De exemplu, numai activităţile de cazinou se cifrează la 2,3 miliarde dolari S.U.A. (43%din P.I.B.), din totalul celor 5 miliarde $, contribuţia finală la P.I.B. fiind de 90%. Între alte posibile repere de atracţie, mai menţionăm:“Grădina şi peştera lui Camoes” unde marele clasic portughez (1524-1580), surghiunit şi sărac, a compus celebrul poem “Lusiada”, Insula Sansian, locul debarcării primului val de navigatori portughezi, şi al mormântului Sf. Francesco Javier - întâiul apostol al creştinismului în China, Munţii Catay ce ne aduc aminte că faimosul aventurier şi călător, Marco Polo, a numit “Catay” întreaga Chină, Palatul Guvernatorului, bazarele chinezeşti, casele destinate jucătorilor de “fan-tan” (un joc de noroc specific chinezesc) şi fumătorilor de opiu, “strada fericirii” frecventată exclusiv de chinezi etc. Zona turistică Taiwan Străbătut de Tropicul Racului, Taiwanul se află poziţionat, la limita dintre Marea Chinei de Est cu Marea Chinei de Sud şi cu Oceanul Pacific. fiind separat de coasta sud-estică a Asiei, prin strâmtoarea omonimă. Peisajul este generat de un relief, dominant muntos, cu înălţimi ce se apropie de 4.000m, flancat spre vest de o fertilă câmpie litorală. Climatul tropical contribuie, în contextul geomorfologic dat, la dezvoltarea unui bogat înveliş floristic (gradul de împădurire fiind de cca. 52%) şi a unei dense reţele hidrografice, care pune în evidenţă prin debitele considerabile - splendide căderi de apă, la trecerea peste versanţii prăpăstioşi. În baza respectivului fond natural, au fost create o serie de parcuri şi rezervaţii naturale, care pe lângă valoarea lor ştiinţifică şi ecologică, oferă o importantă bază pentru turismul de agrement. Principalul pol turistic se grefează, însă, metropolei Tai-Pei (2,8 mil. loc.), renumită prin muzeele sale şi celebră prin oferta de “turism sexual”, fiind sub acest aspect, al doilea centru de atracţie din Extremul Orient, după Thailanda. Numărul turiştilor străini receptaţi se cifra în 1998 la 2,3 mil., iar veniturile realizate din turism la 3,4 miliarde $. 5. Regiunea Central-sud-vestică, cu provinciile: Yunnan, Guizhou, Sichuan şi Regiunea Autonomă Tibet, deţine, sub raport spaţial, aproape o treime din suprafaţa totală a Chinei, incluzând, totodată, structuri geografice de o mare complexitate: podişurile carstice Yunnan şi Guizhou, Bazinul Roşu, Podişul Tibet şi lanţuri muntoase de mare altitudine. Peisajul, în ansamblul lui pe fondul morfologic dat şi sub comanda conjugată a factorilor hidroclimatici, altitudinali, biogeografici şi antropici, prezintă o nuanţare extremă.

55

Urmărind astfel, repartiţia spaţială a fondului atractiv şi starea potenţialului turistic (inclusiv infrastructura), apreciem conturarea a trei mari unităţi turistice: regiunea turistică Yunnan-Guizhou, regiunea turistică a Bazinului Roşu şi a Munţilor Sino-Tibetani şi regiunea turistică Tibet. 1. În cadrul primei regiuni –Yunnan-Guizhou două elemente: carstul şi climatul subtropical ambele cu implicaţii în organizarea reţelei hidrografice, a învelişului vegetal şi implicit, în organizarea şi exploatarea antropică a spaţiului, dictează personalitatea peisajului geografic. Bunăoară, formele exocarstice, generate de o cuvertură uşor ondulată (aparţinătoare cutărilor mezozoice), asociate cu o fragmentare, relativ accentuată, indusă de reţeaua hidrografică, conferă unităţii un aspect montan, cu altitudini ce ating uneori 1.500 m. Prin urmare estetica locului derivă tocmai din înfruntarea, pe verticală, a formelor reziduale (ace, stâlpi, coloane, pereţi stâncoşi şi abrupţi), orbitor de albe, în lumina soarelui, cu şesurile denudaţionale sau poliile ocupate de culturi agricole (orez, grâu, porumb, batate) şi aşezări rurale mari, implicit cu sălbăticia văilor, marcate de defilee, chei şi cascade. Un plus de viu farmec, vine apoi, dintr-un echilibru armonios al florei spontane, variat reprezentate, prin masive forestiere subtropicale şi plante calcifile, cu flori viu colorate. În condiţiile date, accentul căzând, în principal, pe resursele atractive naturale, este favorabilă dezvoltarea unui turism de agrement - cu largi oportunităţi de practicare, iar poziţionarea geografică stimulează un activ turism de tranzit. Cât priveşte obiectivele mai intens vizitate, amintim: “Pădurea împietrită” din provincia Yunnan, colinele şi lacurile din proximitatea oraşului Kunming (3,8 mil. loc.) - oportune unui turism de scurtă durată, pentru locuitorii metropolei respective, pitoreasca vale a fluviului Mekong, masivele de cedri columnari (16 m înălţime) din Yunnan - cu exemplare folosite la construcţia (1420) şi restaurarea (1971) unuia dintre cele mai preţuite edificii chinezeşti “Templul Cerului” (Tientan) desfăşurat pe cca. 6.000 m2 în capitala Chinei etc. 2. A doua regiune turistică integrează două unităţi geografice distincte, dar complementare sub raport turistic, anume: Bazinul Sichuan sau Bazinul Roşu - o depresiune tectonică larg desfăşurată la aproximativ 1.000 m alt., străjuită de formaţiuni montane, inclusiv de Munţii Sino-Tibetani - un zid masiv, orientat N-S, ce flanchează spre apus, respectiva arie de subsidenţă. - Sichuanul, străveche vatră de civilizaţie, se impune în plan turistic prin două obiective, în principal antropice, şi printr-o serie de activităţi tradiţionale, legate, fie, de modul de exploatare a terenurilor - aici existând unul dintre cele mai vechi sisteme de irigaţii din lume - fie, de viabilitatea - în forme arhaice - a unor meşteşuguri străvechi, precum: prelucrarea mătăsii şi a hârtiei. O deosebită atracţie exercită şi paleta coloristică, expusă de etajarea culturilor agricole - câmpuri de orez şi de legume, culturi de cereale, plantaţii de citrice şi duzi - plenar desăvârşite, de orgile umbroase ale masivelor de bambus şi de falnicii cedri de Sichuan. Turismul cultural este stimulat, îndeosebi, de prezenţa a două mari oraşe: Chengdu (cu aproape 10 mil.loc.)şi Chongqing - prima ca mărime demografică, între metropolele Chinei (15 mil. loc. - în 1998). Ambele se constituie în redutabile depozitare ale unor opere de artă, fiind, totodată, fascinante, prin parcurile şi grădinile lor, prin mulţimea templelor şi pagodelor, prin arhaicele manufacturi, iar Chongqing-ul şi prin apele fluviului Yangtze. La sud, respectiv, la vest, de amintitele metropole, se remarcă aşezarea urbană, Leshan - care atrage anual mii de vizitatori, dornici să admire una dintre cele mai impunătoare statui din piatră, ale lui Budha, colosul, atingând 71 de metri înălţime. Zona turistică Sino-Tibetană se suprapune sistemului montan omonim, ce atinge înălţimea maximă, de 7.590 m, în vf. Conggushan. Prin peisajul alpin specific (culmi semeţe, densitate - relativ ridicată - a reţelei hidrografice şi lacustre, grad mare de împădurire, faună extrem de variată, prezenţa zăpezilor veşnice şi a gheţarilor etc.), această unitate geografică este deschisă turismului de agrement şi pentru sporturi de iarnă, un optim de favorabilitate întrunind şi turismul cinegetic, ecologic şi, mai cu seamă, alpinismul - un turism al “senzaţiilor tari”. Important este, că între cele două subunităţi ale regiunii, Depresiunea Sichuan - cel mai important bazin demografic din China Centrală şi Zona montană Sino-Tibetană - complementară, sub raportul potenţialului atractiv, s-a instituit o circulaţie turistică dinamică, stimulată şi prin edificarea unei infrastructuri de comunicaţii,competitive, între Chendu şi Lhasa, accesul, între Sichuan şi Tibet, desfăşurându-se, în prezent, într-un optim de condiţii - cu impact benefic, în fluenţa şi ritmicitatea fluxurilor turistice. Încheiem profilul turistic al regiunii, prin a menţiona două repere atractive, extrem de importante pentru ecoturism: rezervaţia naturală Dafengding, din provincia Sichuan - ce ocroteşte, între altele, cca. 26

56

de specii rare de animale şi păsări (panda - mici şi uriaşi, rinopiteci, sambarul, lincşi, antilope addax, pisici aurii, leoparzi de zăpadă,fazani argintii, cocoşi cu gâtul negru, pasărea soarelui etc.) şi rezervaţia naturală montană Wuolong apreciată ca fiind cel mai important habitat de urşi panda uriaşi. 3. Regiunea turistică Tibet include, din punct de vedere administrativ: Regiunea Autonomă Xizang, desfăşurată pe o suprafaţă de cca. 1,2 mil. km2 - Tibetul însumând, însă, ca unitate fizico-geografică, în jur de 2mil. km2 Sub aspect geomorfologic, este cel mai extins şi mai înalt podiş din lume, fiind prins în uriaşul inel conturat de cele mai impunătoare sisteme montane, ca altitudine: Himalaya, “Uriaşii Pământului” - pe rama sudică, masivii Karakorum - de peste 8.000 m alt. pe rama vestică şi Munţii Chino-Tibetani - înălţaţi şi ei, la peste 7.000 m, pe latura estică. Izolat astfel, departe de orice “răsuflare”marină sau oceanică, podişul etalează o fizionomie de veritabilă “cetate de piatră”, ridicată la 4.500-5.000 m alt. şi brăzdată, la rându-i, de numeroase lanţuri montane, cu înălţimi de 6.0007.000m. De asemenea, climatul continental excesiv - principalii săi parametri (amplitudini termice ridicate, grad excesiv de uscăciune a aerului, vânturi puternice - materializate prin nori groşi de praf, precipitaţii reduse - 100-250mm/an) amplifică starea de pustiu rece şi aspru, în pofida poziţiei latitudinale, aceeaşi, cu a însoritelor ţări mediteraneene. În acest context, apreciem, individualizarea mai clară a două unităţi geo-turistice: zona sud-tibetană şi Tibetul Oriental . a) Prima unitate integrează, la rându-i, două mari unităţi de contact morfologic, anume: geo-spaţiul aferent văii fluviului Brahmaputra şi a afluenţilor lui şi rama montană, corespunzătoare sistemului himalayan. Din bazinul Brahmaputrei, turişti ce escaladează Transhimalaya (alt. max.7.088 m, în vf. NiencenTangla) au privilegiul de a admira tabloul, de o rară frumuseţe a Podişului Marilor Lacuri ,unde se remarcă prin suprafaţă(1.700 km2)şi altitudine(4.630 m)Tongri-Nor sau “Lacul Cerului”. Peisajul natural se menţine, însă, în aceeaşi notă de austeritate, singurele tuşe de culoare aparţinând pâlcurilor sporadice de tufărişuri. Prin contrast, în zona mai joasă, a Brahmaputrei, graţie climatului mai blând şi verilor mai lungi, învelişul biogeografic primeşte, cu totul alte dimensiuni, favorabile, prin efectul relaxant indus, unui turism de întreţinere fizico-psihică şi de agrement. Nucleul de maximă polarizare turistică este susţinut de oraşul Lhasa,situat la 3600 m altitudine, deopotrivă, capitală a Tibetului (100.000 loc.) şi centru al lumii budiste, celebru prin mulţimea templelor concentrate şi prin conceptul de viaţă promovat. Pătruns din India, în sec.I e.n., budismul a fost acceptat ca parte integrantă a civilizaţiei chineze, împlinind ulterior, alături de confucianism şi daoism - trinitatea religioasă chineză. Dezvoltarea lui ,drept credinţă de bază, s-a petrecut extrem de rapid, astfel încât, în sec. al VI-lea e.n., existau în China de Nord, nu mai puţin de 30.000 de pagode, în care serveau 2 milioane de bonzi (preoţi şi călugări budişti ). Cifrele respective, sunt mai mult decât relevante, având în vedere că populaţia actuală a Regiunii Autonome Xizang este estimată la cca. 2,5 mil.loc.( 2loc./km2). b) Zona himalayană închide spre sud Valea Brahmaputrei, printr-un aliniament de înălţimi excepţionale, ce culminează în vf. Chomolungma, la 8.848 m. Unitatea este, prin excelemţă, un domeniu al gheţarilor şi al zăpezilor veşnice, peisajul, cu piscuri de un alb diafan, fiind de o copleşitoare maiestuozitate. Cât priveşte circulaţia turistucă, aceasta, mai mult ca oriunde, se află sub incidenţa unei riguroase selecţii naturale -turismul de ascensiuni alpine, fiind apanajul unui segment restrâns de indivizi. Important este, că pe fondul acestei forme de turism s-a individualizat o regiune turistică transfrontalieră de profil - Nepal-IndiaChina-Himalaya.

57

- Tibetul Oriental se grefează ca unitate turistică, peste un sistem de munţi şi podişuri înalte, ce realizează tranziţia spre Podişul Yunnan, respectiv spre Bazinul Roşu. Pe lângă multe alte atribute, întrunite de Podişul Tibet, o semnificaţie majoră o comportă, acela de uriaş nod orohidrografic, cu impact decisiv în organizarea naturală a spaţiului geografic . Din această perspectivă, putem defini, prin contrast, sectorul apusean şi nordic al podişului, ca “Tibetul Uscat”, iar partea sudică şi estică o putem asimila “Tibetului Umed”, graţie râurilor mari ce-l vascularizează. Aşadar, originalitatea peisagistică a Tibetului Oriental rezidă tocmai din această stare, fluvii importante, ca: Brahmaputra, Salaween, Mekong, Yantze, Huang-He, tăind în Munţii Chino-Tibetani, canioane de o sălbăticie rară, rivalizând şi chiar depăşind, ca energie de relief, celebrul Colorado. Pe lângă cele menţionate, Tibetul oferă şi alte elemente de atracţie, din nefericire, greu de integrat, datorită izolării geografice unor circuite turistice tradiţionale. Elocvente sunt, în acest sens, “izvoarele fierbinţi” şi lacul Cucu-Nor supranumit “Marea Albastră”, din Tibetul Nordic. Primele, formează adevărate gheizere, cu apă fierbinte, care, iarna, în pofida termalismului lor ridicat, îngheaţă, generând imense “clopote răsturnate” de gheaţă - străbătute doar în interior, de o limbă lichidă. Al doilea reper, se instituie, prin suprafaţa sa, de 3.775 km2, în cel mai mare lac de altitudine (3.250 m). La fel un rol turistic deosebit, revine în acest spaţiu componentei etnografice, începând cu tipurile de aşezări şi de gospodării şi continuând cu ocupaţiile, obiceiurile, elementele de port (vestimentare), gastronomia, etc. - ansamblu, ce poartă amprenta ineditului, dictat de rigorile adaptării la un spaţiu puţin ospitalier. În acest sens, amintim ca emblematice: corturile din pâslă - tradiţionala locuinţă a păstorului nomad, “speo-habitatele” - microaşezări săpate în coastele munţilor, de unele triburi nomade, în timpul popasurilor de iarnă, gospodăriile etajate din piatră - specifice zonelor mai joase - cu funcţionalitate mixtă, de locuinţă şi adăpost pentru animale, îmbrăcămintea din pâslă şi piele de berbec, reţetarul gastronomic bazat pe : făină, seminţe de orez,unt, brânză uscată, zarzavaturi şi sare, păstoritul - ca ocupaţie de bază şi meşteşugurile - tibetanii fiind renumiţi artizani, în prelucrarea lânii, părului de capră, hârtiei, argintului, ceramicii şi lemnului. Încheiem, menţionând că accesul în Tibet a fost considerabil îmbunătăţit, prin edificarea, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a unei importante infrastructuri de comunicaţii - drumuri feroviare şi rutiere, între care distingem şi din prisma implicării în dezvoltarea turismului:calea ferată Lanciou-Lhasa şi şoselele Sikan-Tibet, Tinhai-Tibet, Lhasa-Şigotse şi Şigotse-Ghianţe. 6. China Nord-Vestică revendică, aproximativ aceeaşi suprafaţă din spaţiul chinez (1/3), precum regiunea anterioară şi integrează administrstiv, unităţile: Shanxi,Gansu, Regiunea Autonomă Ningxia-Hui, vestul provinciei Nei-Mongol, provincia Qinghaişi Regiunea Autonomă Sinchiang-Uyghur. Sub aspect fizico-geografic, trăsătura peisagistică dominantă o constituie ariditatea, fenomen, cu multiple implicaţii de ordin socio-economic, implicit şi turistic. Cu toate acestea, nu putem vorbi de o fizionomie monotonă, generalizată, conlucrarea unui complex de factori geografici, la scară locală, generând peisaje ce se sustrag respectivei stări. În acest context, putem depista, ca unităţi geo-turistice de bază: regiunea Xian-Lanzhoy-Yinchuan şi regiunea Xinjiang-Uyghur. 1.Regiunea turistică Xian-Lanzhou-Yinchuan Estetica unităţii stă sub semnul unui remarcabil relief modelat în loess cu platouri şi coline, înălţate adesea la 1.000 m alt., separate de panglicile albastre ale emisarilor lui Huang He. Remarcăm de asemenea, intersectarea şi totodată, conectarea celor trei metropole (Xian, Lanzhou şi Yinchuan) prin valea marelui fluviu, datorită imensei bucle ce o descrie, spre nord şi care închide, în interiorul ei, Podişul Ordos. Modul de grupare a resurselor atractive, în spaţiul analizat, ne conduce la schiţarea a trei principale areale, anume: arealul turistic Xian, arealul turistic Lanzhou şi arealul turistic Yinchuan - toate determinate de individualizarea oraşelor omonime, ca puncte turistice centrale. - Arelul turistic Xian, parte intregrantă a podişului Shanxi, a evoluat într-un context geografic unde, litologia, în speţă loessul, a fost responsabilă de individualizare unei stări speciale, începând cu modul de exploatare agricolă a terenului şi cu stuctura culturilor agricole şi continuând cu particularităţile de constituire a reţelelor de aşezări şi cu prototipul arhitectural al locuinţelor. Maximul de polarizare turistică îl realizează oraşul Xian (6,6 mil. loc.), metropola provinciei Shaanxi, marcată de tradiţii culturale ce se pierd în negura vremurilor. Cât priveşte zestrea turistică a Xianului şi a zonei sale de influenţă, detaşăm ca repere de mare impact atractiv “Pagoda cu Clopoţei” - un adevărat turn de veghe şi meditaţie pentru vechii locuitori ai aşezării, Muzeul de istorie cu cea mai mare colecţie de vestigii confucianiste, vestigiile arheologice de la Pham Po şi staţiunea termală Huanching. Pagoda cu Clopoţei, edificiul emblemă al metropolei, se înalţă în inima fostului cartier manciurian, din zona centrală a oraşului. Construită din lemn masiv, de molid, pagoda etalează cornişe exterioare bogat

58

decorate, cu specificii clopoţei chinezeşti - sensibili la cea mai imperceptibilă adiere de vânt. Renumele i se trage, însă, de la uriaşul său clopot cu rol de “deşteptător” matinal. În timp, pe lângă statutul religios edificiul îşi ataşează şi funcţia de închisoare regională sau pe cea de foişor de pază contra incendiilor, în prezent substituite de rolul unui însemnat punct de bel-vedere. Marea ei importanţă ţine însă, de impactul avut în organizarea tramei stradale, prin cele patru bulevarde principale, ce radiază din cele patru monumentale porţi, aflate la baza pagodei - într-o geometrie perfectă, ce “decupează” oraşul în patru sectoare egale. Complexul arheologic Pham Po, situat la est de Xian, este apreciat de către specialişti (arheologi, istorici, antropologi, geografi etc.) ca fiind cel mai vechi sit antropic descoperit până în prezent pe Terra. Conservarea aproape excepţională, a urmelor de locuire se datorează prin excelenţă litologiei leossoide, care a protejat, graţie texturii sale prăfoase, locuinţe subterane de tip celular, străzi, obiecte etc., adică, o aşezare în întregul ei, veche de peste 6.000 de ani. Au fost dezvelite astfel, 45 de locuinţe intacte - cu temelia de lut bătut, 200 de urne gospodăreşti ce conţineau cereale, cazmale şi lopeţi de piatră, ateliere de olărit şi cuptoare de ars, podoabe femeieşti din ceramică şi os, fuse - cu greutăţi din piatră, ţesături din in şi cânepă, arme de vânătoare (săgeţi cu vârf din cremene), vase ceramice decorate cu “semnul celor trei peşti” - emblema comunităţi şi o mare necropolă cu 174 de morminte de adulţi şi 76 de copii etc. Staţiunea balneo-climaterică Huaching, aflată la aproximativ 25 de kilometri est de Xian, se bucură de privilegiul unui agreabil cadru natural, materializat de un pitoresc relief colinar, o vegetaţie spontană veşnic verde şi de generoase iviri termale. Cunoscut cu trei mii de ani în urmă, din timpul dinastiei Giou, stabilimentul balnear atinge apogeul înfloriri sale, în perioada dinastiei Tang. Grefată spaţial pe structuri carstice, străbătute, pe linii de falie, de izvoare fierbinţi (400 C), cu un debit de 110 tone apă/oră, staţiunea este cunoscută în popor ca “apa cu nouă dragoni” - din pricina eliberării “miraculoaselor ape” pe gurile a nouă dragoni modelaţi în piatră. În ansamblu, estetica întregului complex balnear este, aceea a unui fastuos palat, armonios integrat, cu parcuri şi grădini, atent amplasate, din care nu lipsesc aleile pietruite, cu “baldachine” de piatră elegantele pavilioane, umbrite de omniprezentele sălcii pletoase, lacurile şi tradiţionalele podeţe arcuite, lampioanele de piatră, arborii seculari şi plantele agăţătoare. În afara arealului turistic Xian, mai menţionăm, ca fiind un reper interesant pe harta turistică a regiunii şi aşezarea Sichuan - renumită, pe toată durata existenţei sale, ca un important centru comercial, cu începuturi legate de poziţionarea sa pe celebrul “drum al mătăsii” . - Arealul turistic Lanzhou se impune prin marea diversitate de peisaje, determinate de situarea sa în zona de interferenţă geografică a Munţilor Ţinlin şi Nanşan cu goliciunea aridă a Deşertului Alaşan, respectiv, cu Podişul Ordos. Principalul nucleu de concentrare turistică este susţinut de metropola Lanzhou ( 3mil.loc.) - reşedinţă a provinciei Gansu, înzestrată cu un valoros patrimoniu atractiv şi o infrastructură bine dezvoltată. Pe lângă complexul de funcţii centrale, propriu oricărei reşedinţe de unitate administrativă, aici, se detaşează prin rolul decisiv - în dezvoltarea trecută şi actuală a oraşului - funcţia de transport, urbea mai păstrând, încă “parfumul” vechiului centru comercial, de pe “Drumul Mătăsii”, loc renumit şi ca punct de formare a marilor caravane. În prezent, în contextul dezvoltării generale, funcţia de nod de comunicaţii a fost mult amplificată, în spaţiul respectiv intersectându-se artere de transport, vitale pentru funcţionarea întregului sistem socio-economic naţional. Între acestea, se înscriu, spre exemplu, reţelele de transport rutier venite dinspre Hingxia Hui (N), Xizang (V), Urumchi (NV) sau cele venite dinspre est şi sud, precum şi importantul drum feroviar Botou-Lanzhou. Utilizând infrastructura respectivă, turismul primeşte reale şanse de dezvoltare, poziţia aproape centrală a oraşului, în geo-spaţiului chinez conferindu-i atuul de principală bază în receptarea şi redistribuirea fluxurilor turistice, fie pe distanţe mari - Peking, Shanghai, Chongqing, Lhasa, Urumchi, fie în spaţiul limitrof - Zidul Chinezesc, Munţii Nanşan, Lacul Kukuma etc. - Arealul turistic Yinchuan se circumscrie văii fluviului Huang He, adăpostite spre apus, de Munţii Helanşan (3.600 m alt.) care separă (alături de fluviu) Deşertul Alaşan de Podişul Ordos. Din patrimoniul turistic al unităţii se detaşează, ca repere de prim ordin: oraşul Yinchuan, cu numeroase vestigii antice, Zidul Chinezesc - ce flanchează pe trei laturi (E, N şi V), urbea amintită şi Munţii Helanşan – deschişi spre turismul de agrement şi de drumeţii montane. 2. Regiunea turistică Xinjiang-Uyghur ocupă partea nord-vestică a Chinei şi aparţine sub raport fizico-geografic, la două mari unităţi depresionare: Kashgaria - cu Depresiunea Tarim şi Deşertul Takla Makan, inclusiv bazinul mlăştinos al lacului Lobnor şi Jungaria (Ţungaria) - un graben deşertic cu rezonanţe legate de Drumul Mătăsii, sector prin care se realiza legătura Chinei Orientale cu Asia de Sud-vest şi implicit, cu Europa. Respectivele spaţii depresionare sunt separate, pe cca. 3.000 km lungime, de Munţii Tianşan, un zid masiv, orientat V-E, ce culminează în vârful Hantegri Feng la 6.995 m alt. Aşadar, contrastele morfo-

59

altitudinale şi peisagistice sunt majore, iar repartiţia resurselor atractive este caracterizată, în contextul dat, de o accentuată diseminare, aspect valabil şi pentru starea infrastructurii. Subliniem, totuşi, ca resurse de mare potenţial: oraşul Urumchi (500.000 loc.) - reşedinţă a Regiunii Autonome Xinjiang-Uyghur, cu un remarcabil patrimoniu cultural-material şi istoric - Lacul Tianchi - de o incontestabilă valoare peisagistică într-un spaţiu dominat de ariditate şi punctele turistice Yining, Turfan, Hami, Kucha, Kashgaria, Yarkand, Chantan, Cherchen şi Charkhilic. Menţionăm că atracţia turistică pentru aceste aşezări rezidă din caracterul lor de “oaze” - spaţii oportune unui turism “inedit” de natură socială şi cultural-etnografică.

Lucrare de verificare 2 INSTRUCŢIUNI: Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului„Regionarea turistică a Eurasiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs; - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. Treceţi în revistă, pentru litoralul mediteranean spaniol cele 8 „coste” şi menţionaţi pentru fiecare două centre de polarizare. (1 punct); 2. Care dintre zonele turistice litorale este socotită „perla Mediteranei franceze” şi care sunt staţiunile de adevărată notorietate mondială. (1 punct) 3. Numiţi provinciile de-a lungul cărora se desfăşoară Regiunea Mediteraneană Vest-italiană şi punctaţi şapte centre urbane remarcabile. (1 punct); 4. Numiţi zonele atractive ce integrează Regiunea Turistică greco-ioniană şi (1 punct) 5. Cărei regiuni turistice aparţine metropola Atena.Numiţi cinci dintre „blazoanele turistice” ale oraşului. (1 punct) 6. Menţionaţi pentru Japonia cele trei mari regiuni turistice şi pentru fiecare, unităţile taxonomice aferente. (1 punct) 7. Care sunt valorile relevante ale „ceremoniei ceaiului”. Descrieţi succint particularităţile de conţinut, respectiv de desfăşurare. (1 punct) 8. În acord cu materialul lecturat precizaţi pentru China sistemul de organizare al unităţilor teritorial- turistice, respectând gradele de ierarhizare. (2 puncte) 9. Pentru fiecare regiune turistică a Chinei evidenţiaţi două metropole de concentrare a fluxurilor turistice indicând şi reperele atractive majore. (1 punct) *

60

Modulul III REGIONAREA TURISTICĂ A AMERICII ANGLO-SAXONE ŞI LATINE. STUDII DE CAZ: STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI AMERICA CENTRALĂ PROBLEMATICA a. Scopul modulului: Modulul vizează cu precădere urmărirea unor aspecte cu rol edificator în ceea ce priveşte întrebarea: „Avem un continent unic?” sau este mai plauzibil din punct de vedere fizico-geografic; de antropologie culturală şi economic să vorbim de existenţa a două continente. În al doilea rând se urmăreşte realizarea unei taxonomii turistice omogene, adică identificarea unor unităţi ne afectate de disfuncţionalităţi. b. Obiectivele modulului:  cunoaşterea similitudinilor, respectiv a diferenţelor, între „Lumea Veche” şi „Lumea Nouă”;  descrarea geografiei mentale de tip „american” cu impact în structurarea unor tipare turistice specifice;  identificarea sub raport climatic şi geologo-morfologic a tipurilor de peisaj derulate pe teritoriul americam;  relevarea diferenţelor dintre nivelul de dezvoltare economico-socială la nivelul Americii Anglo-Saxone şi al Americii Latine, cu impact în evoluţia diferenţiată a turismului; c. schema logică a modulului:  Regiuni turistice în Statele Unite ale Americii;  America Centrală istmică;  America Centrală insulară; d. Conţinutul informaţional detaliat Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată. III.1Regiuni turistice în Statele Unite ale Americii De dimensiuni apropiate de ale continentului Europa, S.U.A. etalează o mare diversitate de peisaje geografice, de la marile aglomerări urbane, de tipul metropolelor (Los Angeles, Chicago, etc.) sau megalopolisurilor (Boswash) la aşezări dispersate sub formă de ferme, sau de la peisajele tropicale umede (Hawaii, Florida) la cele sub-arctice (Alaska) şi montane înalte cu zăpezi şi gheţari (Cordilieri). Peisajele temperate propriu-zise şi subtropicale evidenţiază cea mai mare varietate, în funcţie de gradul de umiditate. Populaţia numeroasă (peste 270 milioane locuitori, locul al III-lea în lume), nivelul de trai foarte ridicat (28 000 $ P.N.B./locuitor/an), cuantumul mare al timpului liber, rezultat din însumarea concediului de odihnă şi a week-end-urilor (40 % dintr-un an calendaristic), infrastructura de comunicaţii şi deservire turistică foarte dezvoltată determină o circulaţie turistică internă deosebit de intensă şi un aport de vizitatori străini foarte însemnat. În motivaţia turiştilor străini rolul preponderent îl joacă „mirajul american”, concretizat în stilul şi personalitatea specifică pe care le-a dobândit această „super-ţară” pe parcursul ultimelor două secole. S.U.A. se plasează detaşat pe locul I în privinţa încasărilor din turismul receptor (peste 70 miliarde $/an) şi pe locul al III-lea ca număr de turişti străini receptaţi (46 milioane în 1998), după Franţa şi Spania. În acelaşi timp, însă, reprezintă şi cel mai mare emitent de turişti internaţionali, în acest fel balanţa financiară echilibrându-se în domeniul respectiv. La fel ca şi în alte domenii economice, există tendinţa de formare a unor mari corporaţii şi în turism – operatori de voiaj şi grupuri hoteliere – cum sunt: Hospitality Franchise Systems (cu 440 000 camere în 4630 hoteluri), Choice Hotels International, Mariott International, ITT Sheraton, Hilton Hotels Corp. În măsură mai mare sau mai mică, fiecare regiune importantă din S.U.A şi fiecare stat deţin valenţe turistice, cu posibilităţi de valorificare, datorită nivelului ridicat de dotare al teritoriului şi deci de

61

accesibilitate. Datorită întreţeserii şi difuziei în teritoriu a unei multitudini de elemente atractive, regiunile turistice din S.U.A sunt greu de delimitat precis. Se individualizează, totuşi, patru regiuni turistice în partea estică (spre Oceanul Altantic şi Marile Lacuri), tot atâtea în partea vestică (Munţii Stâncoşi – Oceanul Pacific), Insulele Hawaii şi Alaska, la care se adaugă o serie de centre şi areale din Vestul Mijlociu, din Câmpia Mississippi şi de la Golful Mexic.

Fig. 9. Regiunile turistice din estul Americii de Nord: 1. Regiunea din nord-estul SUA; 2. Regiunea din sud-estul SUA; 3. Regiunea turistică Florida; 4. Regiunea Marilor Lacuri din SUA; 5. Regiunea din sudestul Canadei 1. Regiunea turistică nord-estică (nord-atlantică) cuprinde Câmpia litorală atlantică de la Washington până la graniţa cu Canada şi partea centrală şi nordică a Munţilor Appalachi. În zona litorală, peisajul hiperurbanizat este dominat de marile metropole – New York, Philadelphia, Boston, Washington, Baltimore – şi numeroase alte oraşe mari sau mijlocii (Providence, Hartford, New Haven, Trenton, Dover, etc.). Acestea sunt reunite într-o formaţiune urbană imensă, prima de acest tip de pe Glob – megalopolisul Boswash (cu aproximativ 50 mil. loc.) – care se extinde pe 44 000 km2, în 8 state (Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland) şi Districtul Columbia. Ţărmul atlantic este însoţit de insule care constituie loc de refugiu pentru o parte din locuitorii aglomeraţiilor urbane. La nord de Cape Cod este mai înalt, cu insule mici şi numeroase, iar la sud de acesta, mai jos şi cu insule mai puţine (Long Island). Climatul temperat-moderat, în general, dar diferenţiat în funcţie de poziţia în latitudine, favorizează cura heliomarină şi agrementul în perioada estivală, plajele dintre Portland şi Peninsula Delaware constituind

62

loc de atracţie pentru populaţia aglomeraţiilor urbane, îndeosebi la sfârşit de săptămână. Staţiunile litorale sunt în general de dimensiuni mijlocii. Între ele se remarcă Atlantic City, care este şi un mare centru al jocurilor de noroc, cele de pe Long Island şi Peninsula Cape Cod. În partea opusă, Munţii Appalachi – de altitudine mijlocie, acoperiţi de păduri de foioase şi conifere, cu numeroase lacuri glaciare şi de acumulare, căderi de ape – constituie un spaţiu aproape ideal de recreere şi de practicare a sporturilor de iarnă în anotimpul hibernal (Lake Placid). În interiorul acestei regiuni vaste se diferenţiază, prin specificul lor, trei zone turistice: nordică, centrală şi sudică. a) Zona nordică – se suprapune Noii Anglii din Maine până în Connecticut şi are ca centru polarizator Bostonul (4 mil. loc., aglomeraţia urbană). Începutul oraşului Boston poate fi considerat în anul 1630, când G. Whintrop (viitor guvernator) aduce cu el 800 de puritani, dintr-o localitate mai de la nord (Charleston). Astfel, este una dintre primele aşezări fondate de britanici pe noul continent. La sfârşitul veacului al XVII-lea era cel mai mare oraş de pe litoralul Atlanticului (7000 locuitori) şi principala bază portuară de legătură între colonii şi metropolă. Este oraşul unde s-a aprins flacăra revoluţiei americane şi unde s-a citit Declaraţia de Independenţă a S.U.A. în 1766 (în vecinătatea lui Old State House), iar tot atunci John Hancock a fost numit primul guvernator de Massachusetts. Bostonul a fost focarul cultural al Noii Anglii, dar şi al tuturor coloniilor şi apoi statelor americane până la mijlocul sec. al XIX-lea; celebra universitate Harward s-a înfiinţat în 1636 (prima din S.U.A.) şi tot aici îşi are începuturile presa americană (1690). În 1850 avea aproape 140 000 locuitori, iar în prezent aria metropolitană – formată din 92 orăşele distincte din punct de vedere administrativ – însumează 4 mil. loc. Bostonul are un caracter şi o fizionomie aparte, afişând o ciudată mixtură între stilul colonial al Noii Anglii (irlandezo-britanic) şi cel modern nord-american. Clădiri şi biserici vechi (cum ar fi Trinity Church) stau alături de zgârie-nori şi alte construcţii moderne. Dispune de numeroase grădini publice (Boston Public Gardens) şi monumente – Washington, Flagstaff Hill, Messachusetts State House (cu Memorial Hall), mari bulevarde (Massachusetts Avenue, Freedom Trail) (N. Udroiu, 1992). În acelaşi timp, este un adevărat mozaic etnic: predomină irlandezii (aşezaţi mai ales în North End şi Charlestown, apoi în South End), urmaţi de italieni, apoi negri, chinezi, evrei, lituanieni, polonezi, greci, sirieni, libanezi. Un pol de atracţie turistică îl reprezintă complexul universitar şi postuniversitar Harvard – compus din 300 de clădiri (este şi locul unde se petrece acţiunea din filmul Love Story) – şi Massachusetts Institute of Technology, instalat alături în 1861. Bostonul este locul de origine a numeroase personalităţi: Benjamin Franklin, Edgar Allan Poe, Samuel Morse şi a câtorva preşedinţi ai S.U.A. Pe ţărmul Atlanticului, în dreptul lui Cape Cod, este stânca de la Plymouth, unde au debarcat emigranţii englezi persecutaţi religios de pe corabia „Mayflower” şi care, în 1620, au pus bazele uneia din primele aşezări-colonii din Noua Anglie. Zona Cape Cod este declarată National Seashores. Alături de Boston, alte centre urbane importante, inclusiv culturale şi turistice, sunt: Hartford, Providence, New Haven, iar mai spre nord, Portland. Se caracterizează prin urbanistica modernă, universităţi de prestigiu (Harvard, Yale, Princeton), numeroase galerii de artă, muzee, locuri şi case memoriale, întinse parcuri, spaţii de recreere şi sportive. Appalachi de nord – începând de la valea râului Hudson – sunt munţi vechi formaţi din masive cristaline nivelate, despărţiţi de sisteme de falii, între care se impune cel pe care este axată valea Connecticut. Acţiunea calotei glaciare cuaternare este evidenţiată de prezenţa morenelor, a rocilor mutonizate, a cuvetelor lacustre ocupate de lacuri, de profilul văilor – cu cascade şi repezişuri. Deasupra nivelului general al culmilor

63

apar martori de eroziune (Mount Monadnock). Pădurile de foioase şi conifere, în alternanţă cu pajiştile, acoperă cea mai mare parte a suprafeţelor, de unde şi denumirea de Munţii Verzi, pentru partea dintre Connecticut şi Hudson. La est de Connecticut sunt Munţii Alpi, cu vârful Washington, de 1916 m, aria din jurul acestuia fiind declarată pădure naţională. Aşezările urbane – în general mijlocii şi mici – au aspect de oraşe-staţiuni, cu arhitectura integrată mediului ambiant, multe dintre ele exercitând o funcţie complementară turistică (Greenville, Berlin, etc.). Staţiunile turistice veritabile, de talie medie, sunt numeroase, îndeosebi cele pentru sporturi de iarnă – Lake Placid. Un loc aparte îl deţin cele trei mici capitale de state – Monpelier (Vermount), Concord (New Hampshire) şi Augusta (Maine) – la care primează funcţia administrativă, completată de cea culturală şi turistică. b) Zona turistică centrală este inclusă în statele din New York, New Jersey şi estul Pennsylvaniei, centrul principal de convergenţă (ca de altfel pentru un spaţiu mult mai extins) fiind New Yorkul, la care se alătură Philadelphia (foto). Sectorul montan aparţine Appalachilor Centrali, a căror limită nord-estică este marcată de culoarul tectonic al râului Hudson. Culmile alungite, separate de râuri puternic adâncite şi de canalul Hudson – lacul Erie, sunt acoperiţi predominant cu păduri de foioase. Constituie o arie de recreere de prim ordin pentru locuitorii megalopolisului şi de practicare a sporturilor de iarnă, cu numeroase staţiuni (Altona, Lake Champlaine, etc.) şi oraşe cu funcţii complementare turistice (Scranton, Albany, Harrisburg). Turismul litoral câştigă în importanţă faţă de zona nordică, atât datorită climatului mai blând (se simte uşoara influenţă a Gulfstream-ului), cât şi dimensiunilor aglomeraţiilor urbane. Întregul sector de plajă – din Long Island până la Golful Delaware – este foarte solicitat în sezonul estival. Cea mai mare staţiune este Atlantic City. Marea metropolă New York îşi are începuturile în 1613, după ce Giovani de Verazano (1524) şi Henry Hudson (1609) au explorat golful în jurul căreia este situată. Primele construcţii, însă, au fost ridicate de negustorul olandez Adrien Block (1613). Adevărata fondare a aşezării, sub numele de New Amsterdam, are loc în 1626, în urma cumpărării de către olandezi a insulei Manhattan de la indieni (cu obiecte în valoare de 30 $). Ulterior se formează alte aşezări pe malurile râului Hudson şi pe Long Island, insulă cumpărată de olandezi în anul 1645. Colonia alcătuită din mici aşezări, cu centrul administrativ în Noul Amsderdam, şi-a luat numele de Noua Olandă. În 1664, aceasta a fost cucerită de flota engleză trimisă de ducele de York, când a primit şi denumirea actuală (V. Cucu şi colab., 1982). Oraşul a evoluat lent în sec. XVII, XVIII, Manhattanul ajungând la 33 000 locuitori în 1790. Expansiunea economică din sec. al XIX-lea este însoţită de cea urbană, când oraşul creşte dezordonat şi heterogen ca arhitectonică. În peisaj încep să se impună betonul şi oţelul. În 1870 Manhattanul avea aproape 1 milion locuitori. New Yorkul propriu-zis s-a constituit în 1898, prin unirea a cinci oraşe care au devenit cartiere (boroughs): Manhattan (pe insula omonimă), Richmond (pe Staten Island), Bronx (în zona continentală peninsulară), Queens şi Brooklyn (pe insula Long Island), totalizând o populaţie de 7,5 milioane locuitori şi o suprafaţă de 864 km2. New Yorkul este prototipul oraşului nord-american, caracterizat prin masivitate, o puternică dezvoltare

64

pe verticală – înseosebi în partea centrală (cu zgârie-nori), textură rectangulară, enorma extensiune a zonelor suburbane sub formă de fâşii concentrice; funcţii deosebit de complexe. În acelaşi timp, New Yorkul şi-a păstrat originalitatea între metropolele nord-americane şi ale lumii datorită urbanizării timpurii (cu construcţii în toate stilurile vremii) şi marii diversităţi etnice a populaţiei, care îşi conservă specificitatea prin menţinerea unei diferenţieri pe mari cartiere. Aria metropolitană new-yorkeză (20 mil. loc.) este constituită din numeroase oraşe cu suburbii întinse, nucleele principale fiind denumite Standard Metropolitan Statistical Area (New York, Nassau-Sufolk, Newark, Jersey City, Paterson, Youkers, Hoboken, Elisabeth, etc.). Inima uriaşei aglomerări urbane rămâne Manhattan, cu cele zece Avenues şi Broadway care taie insula în diagonală pe o lungime de aproape 30 km. Este domeniul zgârie-norilor, între care se intercalează Central Park (340 ha), cu cartierul Harleem alături (cartierul negrilor). La est de parc se succed cartierele italienilor, spaniolilor, chinezilor, francezilor, evreilor, germanilor, suedezilor. Unele străzi sau cartiere au funcţii strict specializate: Wall Street – centrul finanţelor şi al bursei, Fifth Avenue – cu magazine de lux şi locuinţe ale oamenilor bogaţi, etc. Dintre edificiile impozante (peste 200 depăşesc 100 m înălţime) ies în evidenţă: Empire State Building (381 m înălţime, construită în 1931), Rockefeller Center (format din 15 edificii cu 52 600 m2), Palatul ONU. Atentatul terorist din septembrie 2001 a distrus cele două turnuri ale lui World Trade Center (110 etaje, 412 m înălţime, locul de muncă a 50 000 persoane). Statuia Libertăţii, simbol al SUA, a fost realizată de sculptorul francez Friederich A. Bartholdi cu ocazia centenarului formării SUA, iar armătura structurii statuii de celebrul Gustave Eifel. Este situată pe Insula Bedloe, la intrarea în golful New York, fiind vizitată anual de peste 1 milion turişti. Dintre numeroasele poduri care unesc cartierele se remarcă prin stilul arhitectonic Verrazzano (2,2 km lungime), G. Washington (4 km) şi Brooklyn. În cuprinsul imensului spaţiu contruit se intercalează parcuri întinse şi pitoreşti, unele cu complexe sportive, cum este Flushing Meadow (500 ha) – locul de organizare al unuia dintre cele mai importante turnee internaţionale anuale de tenis. New Yorkul rămâne cel mai mare centru financiar (90 bănci), comercial, industrial, cultural, turistic şi nod de transport al SUA, deşi nu este nici măcar capitală de stat. Este poarta de intrare în SUA dinspre Europa, cu o circulaţie turistică foarte intensă, facilitată de trei mari aeroporturi internaţionale (J.F. Kennedy, La Guardia, Newark), cel mai mare port, punct de plecare a numeroase autostrăzi şi a 11 magistrale feroviare, ce fac legătura până la Oceanul Pacific şi cu Canada); are metrou de 465 km lungime. New Yorkul este inegalabil în SUA ca centru cultural, având 28 de universităţi, între care celebra Columbia University, mari biblioteci publice, muzee, edituri (New York Times). Centrul cultural Lincoln grupează o serie de instituţii – Teatrul de Stat, Teatrul Vivian Beaumount, celebra Operă Metropolitan, Universitatea Fordham, sălile Avery Fisher şi altele. Philadelphia, a doua mare metropolă din întreg megalopolisul (8 mil. loc.), este un mare centru industrial, comercial, financiar, cultural şi turistic. A fost prima capitală a tinerelor State Unite ale Americii (formate din unirea celor 13 colonii britanice), locul unde s-a semnat declaraţia de independenţă la 4 iulie 1776 şi de adoptare a Constituţiei americane. Mărturia acestor evenimente este palatul din „Independence Square” (1788). Pe malul râului Schylki (afluent al lui Delaware), în cea mai verde zonă a localităţii, bulevardul Benjamin Franklin uneşte Logan Circle cu Muzeul de Artă din parcul Fairmounnt. Mormântul marelui savant-politician se află în vecinătatea lui „Independence Hall”. Alte obiective sunt locuinţele preşedinţilor George Washington şi a scriitorului Edgar Allan Poe. Situată la capătul Golfului Delaware, are rol de poartă maritimă pentru statul Pennsylvania,

65

cuprinzând în hinterlandul său o bună parte din acesta (partea estică). Aria metropolitană include o serie de nuclee urbane, printre care Camden, Willimgton, Reading, Bethlehem. Pe lângă obiectivele care fac ţinta turismului cultural (de informare), poziţia geografică îi conferă legături facile atât cu litoralul (spre Atlantic City şi golful Delaware), cât şi spre spaţiul montan. Spre vest, la poalele munţilor, se află capitala statului – Harrisburg – la care prevalează funcţiile terţiare (administrativă, culturală şi turistică). c) Zona turistică sudică are suprafaţă mai mică, centrată pe polii de atracţie Washington şi Baltimore. Lungimea mare a fâşiei litorale cu plaje – determinată de pătrunderea adâncă a golfurilor Delaware şi Chesapeake – şi climatul blând, creează condiţii bune pentru turismul de cură heliomarină şi agrement, în mici staţiuni şi reşedinţe particulare temporare (îndeosebi în Peninsula Delaware şi în câteva insuliţe). Dover şi Annapolis respectă caracteristicile micilor capitale de state, funcţiilor administrative şi culturale, adăugându-se într-o anumită măsură şi funcţia portuară, inclusiv pentru turismul de agrement. Baltimore (peste 2 mil. loc.) este principalul centru urban, industrial şi portuar al statului Maryland. Arealul montan este mai restrâns, fiind reprezentat de partea nordică a Munţilor Allegheny (1480 m), cu relief tipic appalachian. Ei se continuă spre vest cu Podişul Allegheny, presărat cu numeroase forme carstice. Washington este primul oraş din lume construit în scopul atribuirii funcţiei de capitală (federală), pe care a preluat-o în anul 1800, iar numele său provine de la cel al primului preşedinte al SUA, George Washington. Aria metropolitană (5 mil. loc.), a şaptea din SUA, este cuprinsă din punct de vedere administrativ în Districtul Columbia şi străbătută de râul Potomac, al cărui sector dinspre vărsare s-a transformat într-un enorm estuar. Funcţia politico-administrativă pentru care a fost conceput îi conferă o fizionomie diferită de a celorlalte metropole nord-americane. Oraşul este foarte extins, aerisit, cartierele rezidenţiale înscrise în largi spaţii verzi; locul zgârie-norilor este luat de construcţii monumentale, iar al arterelor din beton şi asfalt aglomerate, de bulevarde şi alei, flancate de peluze şi arbori; este un oraş modern şi spaţios. Funcţia administrativ-politică este esenţială (2/5 din populaţia ocupată), urmată de cea cultural-ştiinţifică, apoi de transport, comercială şi turistică. Activitatea industrială se limitează doar la unele ramuri de deservire (tipografică-alimentară). Sunt renumite o serie de monumente, mult vizitate de turişti: Casa Albă (foto) – reşedinţa

preşedintelui, construită între 1792 – 1817 –, Capitoliul (1793 – 1829) – sediul Congresului –, Biblioteca Congresului, Curtea Supremă de Justiţie, clădirile memoriale „Lincoln” şi „Thomas Jefferson”, Obeliscul lui Washington (200 m înălţime), J. F. Kennedy Center, Catedrala „St. Matthews”, ca mare centru cultural ştiinţific, deţine Academia Naţională de Ştiinţe, cinci mari universităţi, institute de cercetare ştiinţifică, circa 50 societăţi cultural-ştiinţifice, muzee, galerii de artă, optzeci teatre, biserici. Este un oraş gândit nu numai pentru muncă şi odihnă, ci şi pentru instrucţie şi recreere. Se remarcă impresionanta esplanadă verde ce se întinde pe o distanţă de 4 km, între colina pe care se înalţă Capitoliul şi Memorialul Lincoln (cu 36 coloane în stil doric) de pe malul râului Potomac. Acesta este un imens câmp de recreere, ce învăluie cu peluzele sale memorialul Jefferson, monumentul lui George Washington, „Elipsa” din spatele Casei Albe şi clădirile Institutului „Smithsonian”.

66

2. Regiunea turistică sud-estică se desfăşoară în continuarea regiunii nord-estice şi este axată în măsură mai mare pe Appalachi şi fâşiile piemontane decât pe zona litorală, deşi beneficiază de condiţii climatice favorabile subtropicale. a) Appalachii Sudici – formaţi din Munţii Albaştri şi Munţii Alegani – prezintă o zonalitate longitudinală accentuată, determinată de concordanţa tipică a reliefului cu structura, unde crestele sunt grefate pe roci dure, iar văile sculptate în roci friabile. Culmea principală a Munţilor Albaştri atinge 2000 m (vârful Mitchell – 2037 m), constituind un areal pentru sporturile hibernale (Asheville) şi pentru turismul de recreere. Acesteia i se adaugă două contraforturi – în vest Podişul Appalachian, iar în est Piemontul Appalachian. b) Podişul Chumberland şi Podişul Allegheny – extinse pe rama vestică în statele Tennessee, Kentucky şi Virginia de Vest – se remarcă prin marea varietate şi bogăţie a fenomenelor carstice, continuându-se şi în Podişul Ohio, unde se detaşează Mammouth Cave (inclusă într-un parc naţional de 20 500 ha). Valea superioară a fluviului Tennessee iese în evidenţă de asemenea prin pitorescul său deosebit, dat şi de acumulările lacustre, de unele centre urbane şi turistice – Huntsville, Chattanooga, Knoxville, Charleston (capitala statului) şi altele. c) Piemontul appalachian estic se suprapune unui fundament cristalin ce scade în altitudine spre larga câmpie litorală, de care se racordează printr-o denivelare morfologică, materializată în relief prin numeroase cascade şi repezişuri ale râurilor cu debuşeul în Atlantic. Fâşia respectivă este locul de concentrare a numeroase centre urbane de diferite dimensiuni, ce constituie baze pentru turismul montan şi centre turistice culturale în sine: Winston Salem, Greensboro, Durham, Charlotte – în Carolina de Nord -, Greensville, Spartanburg, Anderson – în Carolina de Sud – şi îndeosebi Atlanta cu sateliţii săi (Rome, Athens, Decatur) – în Georgia. Atlanta este principala metropolă din această regiune (2,5 mil. loc), un mare centru administrativ şi politic, cultural, industrial şi nod de transporturi (rutier, feroviar şi aerian). Aeroportul Hartsfield înregistrează traficul intern de pasageri cel mai ridicat din SUA, alături de O’Hara din Chicago. În anul 1996 a găzduit jocurile olimpice de vară. Deşi partea centrală are caracteristicile oraşelor nord-americane, prin marea extindere a cartierelor rezidenţiale cu construcţii individuale – îndeosebi a zonelor suburbane – şi abundenţa vegetaţiei, prezintă similitudini cu oraşele australiene. Arhitectura de tip colonial sudist se mai conservă parţial. d) Câmpia litorală Atlantică, foarte extinsă, prezintă valenţe peisagistico-turistice mai puţine (zonă de cultură a bumbacului şi tutunului), dar este aliniamentul de amplasare a majorităţii capitalelor sud-est Atlantice: Richmond (Virginia) – fosta capitală a Confederaţiei statelor sudiste în războiul civil -, Raleigh (Carolina de Nord) şi Columbia (Carolina de Sud). Se adaugă Montgomery (Alabama) şi oraşele Columbus, Macon şi Augusta din Georgia. Oraşele – capitală sunt puncte de interes ale turismului cultural. În general, oraşele conservă elemente arhitecturale tradiţionale coloniale (în stilul georgian) şi sunt centre textile, alimentare şi de prelucrare a lemnului. e) Litoralul Oceanului Atlantic – cuprins între estuarul râului Potomac şi vărsarea râului Savannah – are un ţărm jos, însoţit pe alocuri de cordoane litorale, cu lagune şi limanuri. Această situaţie, ca şi lipsa unor aglomeraţii urbane foarte mari în proximitate, conferă turismului litoral o importanţă mai redusă, chiar în condiţii de climat subtropical. Totuşi, fiecare stat îşi are centrul său de convergenţă turistică litorală: Norfolk – Portsmouth – pentru Virginia –, Wilmington în Carolina de Nord, Charleston pentru Carolina de Sud, Savannah în Georgia. În arealul Capului Hatteras este constituită o rezervaţie naturală marină. 3. Regiunea turistică Florida. Peninsula Florida are ca formă dominantă de relief un podiş nivelat, de altitudine joasă, constituit din calcare. Formele carstice de suprafaţă abundă (doline, uvale, polii), iar în combinaţie cu pânza freatică apropiată de suprafaţă au dus la formarea a numeroase lacuri permanente. Ţărmul este în general jos, dar cu deosebiri între partea estică şi cea vestică. Litoralul estic este nisipos, însoţit de cordoane litorale alungite, la a căror formare a contribuit Curentul Golfului. În consecinţă plajele cu nisip fin sunt foarte extinse. Litoralul vestic este mlăştinos, cu lagune şi vegetaţie de mangrove. Recifii coraligeni s-au format îndeosebi în sud – sud-vest. Climatul tropical umed este favorabil pentru cura heliomarină din punctul de vedere al temperaturii, dar umiditatea relativă a aerului este foarte ridicată. Climatul cald a determinat un aport migratoriu însemnat de populaţie vârstnică spre statul Florida în ultimele decenii, dinspre regiunile mai nordice ale SUA. St. Petersburg (de lângă Tampa) este considerat oraşul cel mai tipic al vârstnicilor din SUA. Florida este interesantă inclusiv sub aspect istoric. Populată de triburi amerindiene – fapt reflectat şi în toponimie – este descoperită de spaniolul Ponce de Leon în 1513, iar Pedro Menendes fondează în 1565

67

prima aşezare europeană permanentă pe continentul nord-american – St. Augustine. Florida a rămas sub controlul Spaniei până în 1819, când este cumpărată de la aceasta de SUA, aflată în plină expansiune teritorială. Sub aspect etnic, este caracteristică şi în prezent ponderea însemnată a populaţiilor de limbă spaniolă provenite în principal din America Latină. Florida este de departe, principala regiune a turismului litoral din estul SUA. Cura balneomaritimă şi heliotermică este completată cu agrementul în staţiunile litorale şi turismul cultural în oraşele mai reprezentative. Staţiunile se înşiruie pe coasta estică a peninsulei între cele două mari oraşe, Jacksonville şi Miami (2 mil. loc.): St. Augustine, Daytona Beach, Fort Pierce, West Palm Beach, Fort Lauderdale, Miami Beach. În prelungirea peninsulei, spre sud-vest, se desfăşoară o puzderie de insuliţe (Florida Keys) terminate cu staţiunea Key West. Este o zonă a turismului litoral de lux, cu amenajări ultramoderne şi numeroase reşedinţe secundare de vacanţă. Turismul litoral se îmbină cu turismul de afaceri, ceea ce explică bogăţia zonei. Miami are cel mai mare port de îmbarcare pentru turismul de croazieră, cu destinaţie principală Bahamas şi Antile (mai ales Insulele Virgine). Interiorul Floridei este dominat de o vegetaţie tropicală luxuriantă, forme carstice, lacuri şi mlaştini, faună de reptile şi păsări (în care elementul distinctiv îl formează aligatorii). În partea sudică, elementele mediului natural sunt protejate în Parcul Naţional Everglades (560 000 ha). Excursiile spre interiorul peninsulei reprezintă o altă formă de completare a turismului litoral, obiectivele importante fiind Lacul Okeechobee, oraşele Lakeland, Orlando, Ocala. Pe coasta vestică, turismul se practică doar în anumite sectoare – Golful Tampa, Sarasota. În capitala statului – Tallahassee – predomină turismul cultural de tranzit. 4. Regiunea turistică de la sudul Marilor Lacuri. Deşi este dominată de intensitatea şi grandoarea dezvoltării industriale, regiunea respectivă se remarcă prin vastitatea spaţiilor terestre şi acvatice, a celor urbane, respectiv agro-rurale şi forestiere. Climatul temperat-moderat, extensiunea pădurilor de foioase – înlocuite în măsură tot mai mare spre sud cu terenuri cultivate -, râuri pitoreşti, prezenţa adevăratelor „mări interioare” care sunt marile lacuri, dar şi a altora mai mici, peisajele urbane tipic nord-americane, conferă acestui spaţiu o notă de individualitate pregnantă, pe alocuri de originalitate. Regiunea se conturează din punctul de vedere al fenomenului turistic (marcat prin fluxurile principale) îndeosebi la marginea sudică şi sud-vestică a lacurilor Ontario, Erie şi Michigan, pe aliniamentul oraşelor Buffalo, Cleveland, Toledo, Detroit, Lansing, Gary, Chicago şi Milwaukee. Marile Lacuri constituie cele mai grandioase cuvete lacustre, create prin eroziunea produsă de calota glaciară cuaternară. Pentru turism, ele reprezintă cadrul de practicare a sporturilor nautice, a croazierelor, iar sectoarele de ţărm (în general împădurite) din apropierea aglomeraţiilor urbane au o mare importanţă pentru agrementul de week-end şi pescuit sportiv. Dintre obiectivele naturale de interes turistic se detaşează net Cascada Niagara, vizitată anual de peste 25 milioane persoane. S-a format în postglaciar, reprezentând debuşeul dinspre Lacul Erie spre Lacul Ontario, prin intermediul râului Niagara; are o înălţime de 50 m şi un debit de 6000 mc/sec. (asemănător cu al Dunării, în sudul României). Insula Caprei din mijlocul şuvoiului de apă reprezintă graniţa dintre SUA şi Canada. Cel mai mare oraş din regiunea Marilor Lacuri şi al treilea din SUA este Chicago (aria metropolitană are peste 10 mil.loc. şi se întinde în statele Illinois şi Indiana). Ţinutul în care este situat a fost populat de triburi de indieni, ca de altfel toată zona Marilor Lacuri (însuşi Chicago este denumire amerindiană). Primii europeni care ajung aici sunt exploratorii francezi L. Jolliet şi J. Marquette în 1673. Aşezarea s-a format pe locul unui fort ridicat în 1803 (Deaborn), dar a rămas nesemnificativă până după deschiderea canalului Erie în 1825, care punea în legătură Marile Lacuri cu râul Hudson şi ţărmul Atlanticului. Comerţul şi direcţionarea rutelor emigranţilor spre vest prin aşezarea de la sud-vestul Lacului Michigan, duc la dezvoltarea acesteia. În 1848, se construiesc canalele Chicago şi Illinois care fac legătura cu Mississippi, iar înmulţirea liniilor de cale ferată îl propulsează ca principalul nod feroviar al SUA. De la 30 000 locuitori în 1850, populaţia urcă vestiginos la 500 000 locuitori în 1880 (V. Cucu, 1982). După dezastruosul incendiu din 1871 (deoarece principalul material de construcţie era lemnul) şi creşterea numărului suburbiilor, începe reconstrucţia oraşului pe baza unor planuri riguroase. Prin anexarea a numeroase suburbii, în 1890 îşi dublează suprafaţa şi populaţia (1,1 mil. loc.). Construirea de zgârie-nori demarează aici pentru prima dată în lume, la sfârşitul sec. al XIX-lea, când încep să se contureze şi principalele zone funcţionale. În prezent se individualizează: zona centrală – comercială şi financiară – Loop (Central Bussines District), extinsă spre vest şi nord-est prin construcţii impozante (The Sears Tower – 110 etaje, 443 m

68

înălţime – cea mai înaltă din lume; Standard Oil; John Hancock Center etc.); Gold Coast – zona rezidenţială a bogătaşilor, pe ţărmul Lacului Michigan (cele două sunt unite prin Michigan Avenue); zonele rezidenţiale muncitoreşti – în vest-nord şi în aria complexului portuar; zonele industriale – în lungul râului Chicago şi Calumet (mai ales în sud şi sud-est). Greva muncitorilor de la 1 mai 1866 din Chicago a fixat ziua de 1 Mai ca Ziua Internaţională a Muncii. Evident, funcţiile metropolei sunt complexe şi de prim rang ca importanţă în cadrul SUA. Turismul de tip cultural (de informare) este favorizat de multiplele posibilităţi de transport (nouă aeroporturi, din care O’Hara are cel mai intens trafic din SUA) şi de obiectivele specifice: mari universităţi (University of Illinois – fondată în 1867, University of Chicago, Loyola University), muzee (de artă, istorie, ştiinţă), teatre, edituri, grădină botanică, parcuri întinse, etc. Venituri însemnate aduce şi „turismul” de afaceri. Detroit (5 mil. loc.), cunoscut ca supercentrul mondial al producţiei de automobile, a fost fondat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea de către Antoine de la Moth Cadillac, ca punct de apărare şi port comercial, sub denumirea de Fortchartrain de ‘Etroit. Cucerit de britanici (1760), intră în componenţa SUA în 1796, dar adevărata lui dezvoltare începe din 1825 după darea în exploatare a Canalului Erie. Ascensiunea ca mare centru al industriei de automobile este legată de numele lui Henry Ford, începând cu anul 1900. Principalele trei firme americane din domeniu – General Motors, Ford şi Chrysler – îşi au sediul în Detroit. Situat pe ţărmul Lacului St. Clair (între L. Erie şi L. Huron), face legătura prin portul său între ţărmul Altanticului (New York) şi vestul Marilor Lacuri (Chicago, Duluth). De asemenea este locul cel mai strâns de contact între Canada (Windsor) şi SUA. Poziţia respectivă favorizează foarte mult circulaţia turistică. Aria de recreere pentru locuitorii metropolei (în weekend-uri) o formează ţărmul lacustru şi interiorul Peninsulei Michigan – cu păduri de foioase şi de amestec, râuri ce repezişuri, mici lacuri glaciare – unde se află şi capitala statului Michigan – Lansing. Alte centre turistice importante sunt Buffalo şi Cleveland, iar mai la sud se remarcă prin marile circuite automobilistice Indianopolis şi Dayton. 5. Regiunea turistică a Munţilor Stâncoşi este deosebit de extinsă – din Montana până în New Mexico –, iar în cadrul ei primează resursele atractive naturale. Munţii Stâncoşi – lanţul estic, cel mai vechi (paleozoic) şi cu lăţimea maximă din Cordilieri – sunt rezultatul unui orogen de colaj, având o structură complexă (formaţiuni cristaline, sedimentare cutate şi – în măsură mai mică – vulcanice). Se prezintă sub forma unor culmi înalte, cu numeroase vârfuri de peste 4000 m, desfăşurate aproximativ paralel pe direcţia nord-vest – sud-est. Peisajul geografic este puternic diferenţiat pe verticală, dar şi între culmile şi versanţii vestici, respectiv estici. Partea superioară este dominată de stâncării şi gheţari de mică extensiune la peste 3500 – 4000 m altitudine; urmează etajul pajiştilor alpine. Pădurile de conifere şi foioase au o dezvoltare mai amplă pe versanţii vestici, pe când în partea estică acestea sunt înlocuite de mari suprafeţe de pajişti şi formaţiuni subarborescente. În funcţie de concentrarea resurselor turistice naturale şi a gradului lor de valorificare se individualizează două importante zone turistice: zona turistică din statul Colorado şi estul statului Utah, respectiv zona turistică Yellowstone. a) Zona turistică din statul Colorado şi estul statului Utah se suprapune sectorului cel mai înalt al Stâncoşilor, cu cinci vârfuri de peste 4300 m (vf. Elbert – 4399 m) – străbătut de cursurile superioare, foarte spectaculoase ale fluviilor Colorado (cu afluenţii săi Green River şi San Juan), Rio Grande, Arkansas şi Platte de Sud. Şoselele moderne, două căi ferate transversale cu trasee deosebit de pitoreşti şi aeroportul din Denver facilitează accesul spre această zonă montană, care a devenit cea mai importantă din SUA pentru sporturile de iarnă, turism climateric şi balneoclimateric. Staţiuni foarte frecventate sunt: Colorado Springs, Carlsbad, Aspen, Sun Valley, Squaw Valley, Glenwood Springs, Green River. Denver – aglomeraţie urbană cu peste 1,5 milioane locuitori, capitala statului Colorado – este un centru complex al turismului montan, completat cu cel cultural. În această zonă a Munţilor Stâncoşi abundă parcurile naţionale şi rezervaţiile de amerindieni. Menţionăm Rocky Mountain National Park (la nord-vest de Denver, în jurul lui Longs Peak – 4345 m), Dinosaur N. P., parcul naţional de pe cursul lui Colorado River, Mount Wilson N. P., parcurile naţionale şi rezervaţiile pieilor roşii de pe Green River şi San Juan River (Mesa Verde N. P.). Formelor de turism montan menţionate li se adaugă drumeţiile lungi cu tentă de aventură (trekingul) şi alpinismul.

69

b) Zona turistică Yellowstone este grefată pe parcul naţional omonim, localizat cu precădere în colţul nord-vestic al statului Wyoming, cu prelungiri în Idaho şi Montana. Din punct de vedere geomorfologic este un podiş înlt, cu altitudine medie de 2000 –2500 m, format din suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii şi tufuri vulcanice, cu grosime de aproximativ 1000 m. Acesta este încadrat de lanţuri înguste cu litologie variată (P. Cocean. 1995). Într-o cuvetă tectonică se află lacul Yellowstone, drenat printr-un canion de râul cu acelaşi nume. Tot în cuprinsul parcului îşi au izvoarele fluviul Missouri şi Snake River). Yellowstone este primul parc naţional declarat pe Glob, în 1872. Are o suprafaţă de 888 000 ha. Cuprinde o extraordinar de variată paletă de manifestare a fenomenelor postvulcanice – 3500 izvoare termale, gheizere ce ating înălţimi ale coloanei de apă şi gaze de 60 – 80 m (Old Faithfull, Giant Geysir), mofete, vulcani noroioşi -, cascade, lacuri, elemente floristice şi faunistice deosebit de bogate. Zonei turistice Yellowstone i se asociază spre sud Lacul Jackson şi un alt parc naţional (Grand Teton N. P.), Wind River Range (4200 m) şi cursul superior al lui Snake River – cu cascade, repezişuri şi centrul turistic Idaho Falls. Valea lui Snake River este deosebit de spectaculoasă pe întreaga sa lungime, la contactul cu Podişul Columbiei formând un extraordinar canion, comparabil cu cel al fluviului Colorado. Munţii Stâncoşi se continuă spre nord şi vest în statele Montana şi Idaho, unde sunt prezente mici staţiuni (Lima, Dillon, Missoula), precum şi capitalele Helena şi Boise, ultima o importantă bază pentru sporturile de iarnă din Hyndman Peak (3680 m) şi Borah Peak (3860 m). În partea sudică, pe teritoriul statului New Mexico, lanţul Stâncoşilor scade treptat în altitudine, culmile principale fiind separate de valea lui Rio Grande, unde climatul are o nuanţă plăcută, subtropicală. Aici se găsesc două centre urbane şi turistice: Albuquerque (250 000 loc.) şi Santa Fe (50 000 loc.). Santa Fe, capitala statului, are o fizionomie în stil hispano-mexican şi se mândreşte cu unele din cele mai vechi clădiri din SUA (Palacio Real, Biserica San Miguel). În apropiere, Taos, un mic orăşel, este un loc de refugiu al oamenilor de artă, ce reprezintă 60 % din populaţie. În această zonă amerindienii sunt în număr mare, fiind concentraţi în patru rezervaţii. 6. Regiunea turistică a podişurilor interioare Marele Bazin – Colorado Sub aspect turistic este o regiune eterogenă, datorită peisajului deşertic – semideşertic şi a gradului redus de populare. Se extinde pe teritoriile statelor Utah, Nevada, Arizona şi în măsură redusă în sud-estul Californiei. În cadrul ei se conturează mai multe zone şi areale turistice, cu trăsături distinctive accentuate. a) Zona Merelui Lac Sărat prezintă o concentrare spaţială puternică, la contactul dintre depresiunea în care este situat lacul şi Munţii Stâncoşi, areal cu un climat blând, dar deficitar în precipitaţii. La est se înalţă un lanţ muntos care depăşeşte 4000 m în Kings Peak şi reprezintă un important areal turistic pentru practicarea sporturilor de iarnă (staţiunea Evanston). Specificul cel mai accentuat al zonei este dat însă de comunitatea religioasă a Mormonilor, care generează un turism de tip cultural şi religios foarte însemnat. Vehementa contestare a religiei propovăduite de Joseph Smith (care a fost lapidat de mulţime în 1844 într-o localitate din Illinois) a fost urmată de marea migraţie a Mormonilor în căutarea „pământului făgăduinţei”, conduşi de Brigham Young, care s-a stabilit în 1847 pe ţărmul Marelui Lac Sărat. Aici au creat o adevărată civilizaţie materială – începând cu Salt Lake City – şi Statul Utah (admis ulterior în SUA).

70

Salt Lake City (1 milion locuitori) este diferit de celelalte oraşe americane, atât ca fizionomie, cât şi ca mod de manifestare a locuitorilor, care afişează un calm optimist. Clădirile sunt joase şi solide, aşezate pe magistrale largi. Iese în evidenţă Templul Mormonilor (plasat în Temple Square) foarte înalt, cu şase turle ascuţite.

Fig. 10. Regiunile turitice din vestul SUA: 1. Munţii Stâncoşi; 2. Podişurile interioare; 3. California; 4. Regiunea nord-vest pacifică. La estul şi sudul Marelui Lac Sărat, peisajul este dominat de culturi agricole irigate şi de marea densitate a centrelor urbane, unele cu caracter industrial accentuat, în special metalurgic (Provo). Ogden şi Brigham constituie baze turistice pentru sporturile de iarnă şi pentru turismul cultural. La vestul lacului, peisajul deşertic, cu vegetaţie sărăcăcioasă de „sagebrush”, se instalează brusc. Fiind străbătută de magistrale feroviare (calea ferată se dedublează, trecând şi peste Marele Lac Sărat) şi rutiere transcontinentale, zona turistică din nordul Statului Utah beneficiază de fluxuri turistice de tranzit foarte intense. b) Zona turistică Grand Canyon – Las Vegas este situată la întâlnirea statelor Arizona şi Nevada. Canyonul fluviului Colorado – protejat împreună cu arealul înconjurător în Grand Canyon National Park (cu o suprafaţă de 300 000 ha) – este cea mai grandioasă creaţie de acest tip de pe Terra şi s-a format prin adâncirea văii în structura tabulară a podişului Colorado, în contextul mişcării de ridicare a acestuia. Fluviul (2 750 km lungime totală) a intersectat sedimentele mezozoice, paleozoice şi precambriene (până la algonkian) pe o grosime de 1,6 – 2,1 km şi o lungime de 350 km. Se succed astfel strate clar individualizate, de coloratură diferită: şisturi Vishnu fumurii, cuarţite roz, marne verzui, calcare şi gresii roz, gălbui, alburii. Pereţii extremi de abrupţi ai canionului etalează toată varietatea morfologică posibilă a reliefului în structuri suborizontale, cărora li s-au atribuit denumiri frumoase şi sonore: Fereastra Îngerilor, Plaiul Încântării, Capul Singurătăţii, Popasul Pustnicilor, Vârful Imperial, Grădinile Indiene, Templele Vishnu, Templul Shiva,

71

Templul Dianei, Templul lui Confucius, Turnul lui Ra, Piramida lui Keops, etc., pe lângă care s-au păstrat denumirile indiene (Mojave, Kaibab, Chikapanagi, Tovajo, ş.a.) (R. Rusan, 1979). Canionul a fost explorat de colonelul Powell în 1869. Accesul auto pe platoul de deasupra canionului – unde s-a format o staţiune turistică – se face pe mai multe variante, cea mai uzitată fiind pe la Flagstaff. Principalul traseu de coborâre pe fundul canionului, unde şerpuieşte Colorado River, este între staţiune şi Phantom Ranch (Ferma Fantomă), trecând pe la „Grădinile Indiene”. Pentru amatorii de treking se organizează promenada pe jos a Canionului Colorado. În amonte de Grand Canyon, fluviul a creat şi alte două porţiuni asemănătoare – Marble Canyon şi Glen Canyon. În aval de Marele Canion, fluviul a fost barat prin Hoover Dam (cel mai mare din S.U.A.), în spatele căruia se extinde Lacul Mead, iar mai jos Black Canyon. În nord-estul statului Arizona şi la estul lui Grand Canyon (care se află în întregime în acelaşi stat), între colorado River şi Little Colorado River, sunt localizate două dintre cele mai extinse rezervaţii ale amerindienilor: Rezervaţia Indienilor Navajo – triburi de păstori – şi Rezervaţia Indienilor Hopi – care se ocupă cu ceramica şi ţesătoria de covoare. Mai spre est, în New Mexico, trăiesc indienii Pueblo (constructori de case). Pe cursul superior a lui Little Colorado se remarcă Monumentul Naţional Pădurea Împietrită (arbori cimentaţi în rocă). Las Vegas, fondat în plin deşert (Nevada), este capitala jocurilor de noroc, oraşul căsătoriilor şi divorţurilor rapide. Circulaţia turistică de tranzit şi cu sejururi scurte este deosebit de intensă şi perpetuă. Dotările turistice sunt foarte diversificate şi adaptate specificului activităţilor (cazinouri de toate tipurile, hoteluri de diferite niveluri, unităţi de alimentaţie publică şi locuri de distracţie diversificată). Fizionomia urbană este heterogenă – o îmbinare de stiluri moderne cu cel de Far-West. c) Zona turistică Phoenix-Tucson se bucură de o climă plăcută şi sănătoasă – subtropicală uscată (semideşertică) – aceasta fiind şi principala motivaţie a însemnatului aport migratoriu de populaţie în ultima jumătate de secol (populaţia statului Arizona s-a dublat în ultimele trei decenii). Resursele turistice de ordin antropic se îmbină cu cele naturale. Căile de comunicaţie transcontinentale între ţărmul Atlanticului şi Los Angeles (aeriene, rutiere, cale ferată) susţin posibilităţile de valorificare ale potenţialului turistic. Phoenix reprezintă punctul de plecare spre Grand Canyon şi Las Vegas, dar şi spre Mexic (prin Nogales şi Yuma). Phoenix (2 mil. loc.) deţine aproape jumătate din populaţia statului Arizona (împreună cu Mesa). Deşi climatul este uscat, fiind situat la confluenţa râului Gila cu Salt River, este înconjurat de câmpuri cultivate cu bumbac şi cereale, plantaţii de citrice, iar intravilanul ete presărat cu numeroase spaţii verzi. Este un oraş în modernizare şi expansiune continuă. De altfel, Arizona este considerat statul celor patru „C” – cooper, cotton, cattles, citric (cupru, bunbac, vite, citrice) – la care îl poate adăuga şi pe al cincilea „C”, cel al climei binefăcătoare. Acestea sunt posibile şi valorizate prin reţeaua de ape curgătoare, corespunzător amenajate şi utilizate. Tucson este favorizat de asemenea de climatul sănătos şi de potenţialul de comunicaţie ridicat, fiind aproape de punctul de trecere al frontierei cu Mexicul. Spre graniţa cu Mexicul se întinde Deşertul Gila, care în ciuda aridităţii este populat de sute de specii de cactuşi (Mamillaria, Echinocactus, Cereus), agave, reptile (şopârla gila). Între Salt River şi Gila River se găsesc principalele rezervaţii ale indienilor Pueblo (trei la număr), iar în deşertul Gila o mare rezervaţie a indienilor Papago. d) Arealul turistic Valea Morţii este axat pe o depresiune tectonică de 245 km lungime, aflată la 86 m sub nivelul Oceanului Planetar. Se caracterizează printr-un relief de puternică dezagregare şi cea mai accentuată ariditate din SUA. Peisajul natural este ocrotit în Death Valley National Monument.

72

e) Arealul turistic Reno-Carson City are acelaşi specific ca Las Vegas, datorită permisivităţii legilor statului Nevada. Reno este al doilea centru al jocurilor de noroc din vestul SUA, capitală a divorţurilor rapide, iar Carson City deţine funcţia de capitală a statului. Între ele se interpune Virginia City. Poziţionarea favorabilă, în dreptul pasului Truckee – prin care se face legătura între Salt Lake City şi San Francisco peste capătul nordic al Sierrei Nevada – asigură un flux turistic ridicat. 7. Regiunea turistică a Californiei Statul California este cel mai populat din SUA (33 mil. loc.) şi al treilea ca suprafaţă, după Alaska şi Texas (424 000 km2). A cunoscut dinamica economică cea mai accentuată, printre factorii care au concurat la aceasta find şi turismul. Potenţialul turistic natural şi antropic este deosebit de bogat şi variat, pornind de la litoralul Pacificului la crestele Sierrei Nevada, de la areale deşertice – aproape lipsite de vegetaţie şi aşezări – la văi fertile şi grandioase aglomeraţii urbane. Completat de o bază materială specifică şi de o infrastructură de comunicaţii modernă, potenţialul respectiv permite şi condiţionează o circulaţie intensă, cu practicarea întregii game de tipuri şi forme de turism. Climatul subtropical semiarid, dar sănătos, domină zona litorală şi Marea Depresiune Californiană. În munţii mai înalţi acţionează legea etajării climatice şi biopedogeografice, iar extremitatea sud-estică a statului intră în domeniul deşertic – Valea Morţii, Deşertul Mojave şi vestul Deşertului Arizona. Varietatea peisagistică, modul de grupare spaţială şi tipologică a obiectivelor turistice duc la conturarea mai multor zone şi areale turistice: a) zona Los Angeles – San Diego; b) zona San Francisco – Monterey; c) zona turistică Sierra Nevada; d) zona turistică a Marii Depresiuni Californiene; e) arealul turistic Muntele Shasta – Muntele Lassen. a) Zona turistică Los Angeles – San Diego ocupă partea sudică a statului California, într-o arie cu climă subtropicală semiaridă pe litoral şi aridă spre interior. Lanţul costal de munţi se continuă dinspre nord şi apoi în Peninsula California, fiind dublat de altul mai scund spre Podişul Colorado. Între ele se interpune o largă vale aridă cu deschidere spre Golful Californiei, axată pe falia ce continuă spre nord golful respectiv. În cuprisul acesteia s-a format (din apele aduse printr-un canal din fluviul Colorado) un mare lac sărat – Salton Sea – cu lungime de 50 km. În sudul depresiunii, peisajul deşertic este protejat în parcul statal Anza-Borrego. Depresiunea găzduieşte mici rezervaţii de indieni şi mai multe ministaţiuni, între care se remarcă Palm Springs şi Borrego Springs. Palm Springs este o staţiune elegantă, plină de verdeaşă (palmieri, peluze cu flori), creată într-o oază de la poalele stâncoase ale Munţilor San Jacinto. Începând din anii ’30 ai secolului al XX-lea a fost frecventată de o mulţime de celebrităţi, în special de la Hollywood (Frank Sinatra, Elvis Presley, Elisabeth Taylor, etc.), dar şi de politicieni, preşedinţi de stat (Kennedy, Johnson, Nixon, Ford), de sportivi cunoscuţi. Din 1960 se organizează un turneu de golf, devenit tradiţional. Borrego Springs, de asemenea o oază de verdeaţă, s-a format în jurul unor izvoare minerale. La contactul dintre Deşertul Colorado (mai jos) şi Deşertul Mojave (înalt) se află Parcul Naţional al Copacilor Joshua. Într-un decor vegetal alcătuit din tufărişuri, cu variate specii de cactuşi, ienuperi, yucca, apar dumbrăvi de copaci Joshua (denumire dată de coloniştii mormoni) adaptaţi la uscăciunea semideşerturilor din sudul Californiei, Arizona, Nevada şi Utah. San Diego – al treilea oraş ca mărime al Caforniei (2,5 mil. loc. aglomeraţia urbană), recunoscut pentru industria sa aeronautică – este răsfirat pe colinele ce însoţesc coasta Pacificului, în apropierea graniţei cu Mexicul. Lângă centrul cu zgârie-nori, Gaslamp Quarter mai păstrează ceva din atmosfera de la începutul secolului al XX-lea. De mare interes turistic este parcul de distracţii Sea World (Lumea Mării), ce cuprinde bazine enorme înconjurate de amfiteatre (cu balene, delfini, foci, lei de mare, vidre), pavilionul rechinilor, ţarcuri cu stoluri de flamingo, pelicani, egrete (B. Ficeac, 1996). În apropiere sunt renumite staţiuni litorale: Imperial Beach, Chula Vista, Coronado, Pacific Beach. Pe o peninsulă, lângă San Diego, se află rezervaţia Coronado National Memorial. Aria metropolitană a Los Angelesului este cea mai extinsă din SUA (aproximativ 8000 km2) şi a doua ca număr de locuitori (14 mil.). Lungimea ei se apropie de 100 km. Los Angeles este un conglomerat urban tipic policentric, format din numeroase oraşe, cartiere rezidenţiale, suburbii, oraşe satelit, separate prin spaţii largi, ocupate uneori de parcuri. Este aşezat într-o vastă depresiune mărginită de lanţurile muntoase Santa Monica, San Gabriel, San Antonio şi Santa Ana. Ţărmul pacific este festonat de golfurile Santa Monica şi San Pedro. Ca părţi componente principale ale ariei

73

metropolitane se pot menţiona: Los Angeles, Santa Monica, Beverly Hills, Hollywood, Burbank, Glendale, Pasadena, Long Beach, Santa Ana, Pomona, iar mai spre est Riverside şi San Bernardino. Oraşul a fost fondat de spanioli în 1781. Ca momente ce au impulsionat dezvoltarea sa se pot menţiona: febra aurului californian, declanşată în 1848, descoperirea unor mari resurse de petrol în 1890, apariţia şi dezvoltarea cinematografiei la Hollywood (1910), perioada celui de al doilea război mondial. În perioada postbelică, statul California – şi în special Los Angelesul – devine un adevărat miraj, expresia expansiunii americane spre Pacific. Clădirile au înălţimi şi stiluri diferite – vile somptuoase, zgârie-nori aparţinând firmelor industriale şi bancare, case modeste. Apar cartiere cu specific spaniol, japonez, chinezesc, etc. Peisajul este completat cu platforme industriale, gări, aeroporturi, cimitire de maşini, zone portuare. Este cunoscut pentru construcţia de avioane şi rachete (Douglas, Lockhead), utilaj petrolier, siderurgie, şantiere navale, echipament electronic, etc; cel mai mare centru financiar din vest şi un mare nod de transporturi. Los Angeles îşi datorează marea popularitate cinematografiei, cu studiourile de la Hollywood, Burbank, Culver City. În Music Center, situat în centrul administrativ, se decernează anual premiile Oscar. Este un mare centru al învăţământului şi ştiinţei, cu prestigioase universităţi (Loyola University, University of Southern California etc.), numeroase centre de cercetări ştiinţifice (centrul de cercetări spaţiale de la Pasadena), muzee, biblioteci. Los Angeles şi împrejurimile reprezintă un vast spaţiu de desfăşurare a tuturor tipurilor de turism: cultural, de agrement şi recreere, balnear-maritim şi climateric montan. Ca staţiuni climaterice se remarcă Pasadena, Palo Alto, Beverly Hills, iar cele maritime sunt foarte numeroase, înşirându-se una după alta pe litoralul Oceanului Pacific: Santa Barbara, Sunset Beach, Huntington Beach, Santa Monica, Malibu Beach, Venice Beach, Long Beach, Santa Ana. Turiştii pot vizita studiourile cinematografice, Planetariul Griffith , Parcul Disneyland de la Anaheim; pieţele de mari dimensiuni cu numeroase magazine, bănci, fântâni arteziene (L.A. Civic Center Hall, Pershing Square, Piaţa Fermierilor) (V. Cucu, 1982). La Santa Barbara se află cea mai frumoasă biserică a misiunii franciscane din California. b) Zona turistică San Francisco – Monterey se individualizează în partea centrală a litoralului statului California şi în aria adiacentă a Munţilor Coastelor, fragmentaţi de câteva văi, între care cea mai largă este Sacramento. Ţărmul este festonat de două golfuri principale: San Francisco – Vallejo şi Santa Cruz – Monterei. Metropola San Francisco – Oakland concentrează 4,5 milioane locuitori, iar San Jose, care întregeşte uriaşul conglomerat urban, mai adaugă 2 milioane. Beneficiază de un climat subtropical plăcut, cu un scurt sezon ploios. San Francisco este considerat – în medii foarte largi – cel mai frumos oraş din SUA şi unul dintre cele mai pitoreşti din lume. Farmecul său derivă din amestecul de stiluri arhitecturale, din perseveranţa de a conserva tot ce s-a creat valoros în decursul istoriei oraşului şi de a împrumuta şi implanta elemente cu totul deosebite din diverse alte părţi ale lumii, cărora le atribuie o aureolă de originalitate. Este, poate, cel mai cosmopolit oraş al Americii, fiind remarcabil spiritul de toleranţă şi respect reciproc între etnii şi grupuri sociale, făcând posibilă coexistenţa paşnică a unei impresionante diversităţi de culturi. Pitorescul său irumpe în bună măsură din cadrul natural deosebit în care este amplasat: un golf imens, cu o formă aparte, către care construcţiile de pe coline coboară în terase. Golful prezintă două intrânduri; cel din partea sudică este flancat de peninsula pe care este amplasat oraşul San Francisco, acesta fiind legat de peninsula nordică prin celebrul Golden Gate Bridge, podul suspendat cu lungime de 3 km. Legăturile spre est cu Oakland, se realizează printr-un alt uriaş pod, dar şi câteva mai mici. Zona golfului – populată de indienii Costanoon – a fost descoperită de expediţia spaniolă condusă de Juan Bautista de Anza, care a facilitat înfiinţarea unei misiuni de către călugării franciscani (din cele 21 fondate în California) în septembrie 1776, sub denumirea de Sfântul Francisc de Assisi. După intrarea Californiei sub jurisdicţia SUA (1848) începe celebra „goană după aur” în zona de la poalele Sierrei Nevada, iar San Francisco devine principalul pol de concentrare a fluxurilor de imigranţi şi a capitalurilor financiare, înregistrând un veritabil „boom” al populaţiei şi al dotărilor edilitare de toate tipurile. Marele cutremur din 1906, urmat de un puternic incendiu, au distrus aproape în totalitate oraşul, care, însă, a fost reconstruit foarte rapid. În anii ’50 ai secolului al XX-lea a devenit căminul generaţiei „Beat”, iar în anii ’60 capitala mondială a mişcării „Hippy”. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, devine principalul centru al imigraţiei asiatice (chinezi şi japonezi, urmaţi de alte etnii). Specifice pentru San Francisco – Oakland sunt străzile în pantă mare, străbătute de emblematicele tramvaie pe cablu. Varietatea tipurilor de construcţii – care ocupă cele 43 coline ale metropolei – este deosebită de la case din lemn vopsite în culori vii până la zgârie-norii cartierului financiar (Transamerica Pyramid), situat spre golf. Atracţiile turistice principale sunt grupate în „downtown” (centrul centrului), cu

74

Union Square, Chinatown (unde locuieşte cea mai numeroasă comunitate chineză din America de Nord), Berkeley – centrul mişcării Hippy. Deosebit de populat este arealul portuar al ambarcaţiunilor de agrement, de unde pornesc vasele de croazieră ce brăzdează golful spre orăşelele pitoreşti de pe părţile opuse – cum este Vallejo, cu un imens parc zoologic şi altul marin – sau spre insuliţa Alcatraz, unde era o cunoscută închisoare (transformată în muzeu), loc de detenţie a unor vestite personalităţi din lumea interlopă americană (Al Capone ş.a.). Pe lângă însemnătatea sa de mare centru industrial (îndeosebi al electronicii), financiar, portuar, metropola San Francisco este un centru cultural de prim rang, cu universităţi recunoscute – Stanford, Berkeley şi altele. Pentru vizitatori, de mare interes este campusul celebrei Universităţi Stanford, întins pe 8000 ha, în apropiere de Palo Alto, în Silicon Valley – centrul mondial al microelectronicii. Este renumit pentru frumuseţea clădirilor în stil rustic californian şi măreţul său „chiostro” în stil spaniol (Al. Rosetti, 1973). La nord de Oakland, văile Napa şi Sonoma se disting prin întinsele podgorii şi câteva puncte turistice de interes. Pe valea Napa se află orăşelul-staţiune Calistoga, cunoscut prin apele minerale de o calitate excepţională, şi „Bătrânul Gheizer Credincios”, care erupe la intervale de 40 – 45 de minute. Pe interfluviul dintre cele două văi, un fenomen deosebit de interesant îl constituie „Pădurea Pietrificată”. Aceasta s-a format în urma unei erupţii vulcanice de lavă şi cenuşă (care avea epicentrul la 12 km spre nord-est) şi înlocuirea lemnului arborilor, celulă cu celulă, cu cristale de silicaţi. Pe valea Sonoma, în orăşelul omonim, reşedinţă de comitat, misiunea San Francisco Solano – acum muzeu – este ultima din cele 21 de misiuni fondate de franciscani în California. Pe aceeaşi vale a fost amenajat parcul statal Jack London, pe proprietatea ce aparţinuse cunoscutului scriitor şi care găzduieşte casa memorială. Văile Sonoma şi Napa sunt foarte frecventate de turişti, fiind amenajate corespunzător, cu puncte de picnic la fiecare podgorie, crame pentru degustarea vinurilor, magazine, standuri cu suveniruri. Monterey este un oraş situat pe ţărmul golfului cu acelaşi nume, la circa 200 km sud de San Francisco. A devenit cunoscut datorită cărţilor lui John Steinbeck, Cannery Row reconstituie prin arhitectură atmosfera din urmă cu un secol, iar centrul turistic conservă câteva clădiri-muzeu şi cel mai vechi teatru din California (1847). Aici se organizează festivaluri naţionale de jazz. Portul este anumat îndeosebi de practicanţii sporturilor nautice. Un cartier cu case în stil victorian constituie „dumbrava” fluturilor-monarh, ce migrează din Canada în fiecare toamnă pentru a pleca înapoi primăvara. Santa Cruz, la nord de Monterey, este o mică staţiune – cu case din lemn în cele mai diverse stiluri, vile de vacanţă elegante, moteluri – cunoscută pentru atmosfera sa libertină şi frecventată de amatorii de surf. Carmel – orăşelul în care a fost ales primar Clint Eastwood – este preferat pentru mediul său calm şi plajele largi de către artişti şi scriitori, dar şi de turiştii obişnuiţi. Vechea misiune franciscană emană un iz de epocă (B. Ficeac, 1996). Ţărmul californian este în general spectaculos, cu faleze înalte de zeci de metri uneori şi golfuri însoţite de plaje cu nisip alb şi fin. Reprezentativă este Big Sur (la sud de Monterey). Deşi situată predominant la latitudini subtropicale, porţiunea de la nord de Santa Barbara este utilizată mai mult pentru agrement sportiv, datorită temperaturii scăzute a apei (din cauza curenţilor reci). În aceeaşi porţiune, şi mai departe în Oregon, Munţii Coastei sunt acoperiţi cu păduri de uriaşi arbori Sequoia (cu înălţimi de până la 100 m), protejaţi în câteva parcuri statale. La nord de San Francisco, spre Oregon, se înşiră câteva mici localităţi turistice situate în dreptul unor golfuri pitoreşti – Inverness, Sonoma Beach, Mendocino (preferat de cineaşti, pictori şi poeţi, cu case vechi din lemn în stil victorian). Pe o peninsulă cu faleze înalte se întinde Ţărmul Naţional Point Reyes, mărginit de Golful Drake, observat de navigatorul englez în 1579. c) Zona turistică a Marii Depresiuni Californiene. Depresiunea Californiei s-a format pe sistemul de falii San Andreas, apărut în zona de contact dintre placa pacifică şi placa nord-americană. Este flancată de Munţii Coastei, respectiv Sierra Nevada prelungiţi cu Muntele Lassen şi drenată longitudinal de fluviile Sacramento şi San Joaquin. Fiind de departe cea mai importantă zonă de producţie agricolă din întregul vest muntos al SUA, peisajul dominant este dat de livezi (citrice, măslini, pomi fructiferi de climă temperată), podgorii, lanuri de cereale, ferme zootehnice. Aceste condiţii deschid perspective agroturismului, dar deocamdată fluxurile turistice principale sunt orientate spre zonele învecinate (litorală şi Sierra Nevada). Mai important este turismul de tranzit, cu vizitarea unor centre şi obiective de importanţă mijlocie sau redusă. Sacramento (400 000 loc.) îndeplineşte funcţia de capitală a statului. Atracţii majore pentru turişti sunt Oraşul Vechi – aşezat pe malul fluviului, unde au fost reconstruite clădirile existente cu peste un secol în urmă şi unde se dau spectacole de stradă –, precum şi Fortul lui Sutter – ce a aparţinut primului mare fermier al regiunii, ruinat în urma declanşării goanei după aur. Se mai remarcă clădirea impunătoare a Capitoliului,

75

încadrat de clădiri administrative în stil neoclasic, amplasate într-un frumos parc cu palmieri, iar în apropiere centrul comercial şi de afaceri cu zgârie-nori. Pe fluviu se organizează plimbări cu vapoare. O categorie interesantă de centre turistice o formează fostele orăşele miniere apărute rapid în perioada febrei aurului, care a durat cam două decenii după 1848. Ele sunt aliniate la poalele vestice ale Sierrei Nevada, aproximativ în dreptul părţii centrale a depresiunii, între coline înalte şi împădurite. Cele care au supravieţuit au devenit localităţi turistice, având vechea parte centrală renovată, muzee ale mineritului, magazine cu suveniruri, etc. La gurile fostelor mine sau pe locul fostelor exploatări din albiile râurilor, turiştii se pot delecta cu operaţiile de separare a minereurilor. Aşa sunt Johnson, Alteville, SheepRanch, San Andreas, Angels Camp, iar mai spre nord Downeville, Jimtown, Jamestown, Sierra City, Forest City, Nevada City. Alături de acestea au rămas şi orăşele-fantomă, cum ar fi Columbia. Evident, locurile sunt impregnate de istoriile a numeroase personaje (desperados, şerifi) din perioada respectivă. În extremitatea sudică a depresiunii, în Pasul Tejon, a fost înfiinţat parcul statal omonim ce protejează Fortul Tejon (datând din 1854) şi arealul din jur. Alte oraşe – centre turistice din cuprinsul Marii Văi Californiene sunt: Bakersfield (180 000 loc.), Fresno – staţiune climaterică, Stockton, Modesto, San Juan Bautista (unde se conservă misiunea franciscană fondată în 1797). d) Zona turistică Sierra Nevada deţine un potenţial natural extrem de ridicat, protejat în numeroase parcuri naţionale, monumente naţionale, rezervaţii şi parcuri statale. Sierra Nevada constituie cel mai spectaculos şi mai înalt lanţ muntos din SUA (exceptând Alaska). Muntele Whitney – situat în perimetrul Parcului Naţional Sequoia –atinge 4418 m. Lanţul muntos, lung de 600 km, s-a format prin orogen de colaj (la fel ca şi Munţii Cascadelor), iar la definitivarea lui un aport însemnat l-au avut intensele erupţii vulcanice, care au creat conuri şi platouri de lavă, iar prin eroziune râurile au format văi cu sectoare de canioane, chei, repezişuri şi cascade. La modelarea părţii superioare, o contribuţie esenţială au avut gheţarii, ce au creat forme de o grandoare deosebită. Cea mai spectaculoasă vale este cuprinsă în Parcul Naţional Yosemite (304 000 ha) – situat în partea centrală a Sierrei Nevada. Este supranumită „incomparabila vale”, un impresionant canion, format prin acţiunea gheţarilor, lung de 12 km, mărginit de pereţi uriaşi de stâncă înalţi de până la 1,5 km deasupra fundului plat al văii, pe unde şerpuieşte râul Merced. De pe pereţii laterali se prăvălesc numeroase cascade, la baza cărora – în dumbrăvile de cedri, pini, stajari – au fost amplasate numeroase cabane, hoteluri, locuri de campare, magazine. Cascada Yosemite este cea mai înaltă din America de Nord (739 m), secondată de altele, cum ar fi Vălul Miresei, de 200 m înălţime. Punctul ideal de belvedere este Glacier Point, la 1000 m înălţime. Numeroase trasee pornesc spre vârfurile muntoase din jur, spre lacuri şi cascade spectaculoase. Pentru deplasarea în lungul văii, turiştii au la dispoziţie linii gratuite de microbuse. La ieşirea din munte, valea se transformă într-un sector de chei. În arealul parcului se află trei dumbrăvi de giganţi milenari – Sequoia giganteea –, dintre care cea mai impresionantă este dumbrava Mariposa. O şosea superbă străbate parcul Yosemite de la vest la est, făcând legătura între California şi Nevada, peste Pasul Toga (3030 m). Tot în zona respectivă este situat mirificul Mono Lake, cu mulţimea de lacuri adiacente (de exemplu Lacul Mamuţilor). Un alt punct de mare interes turistic, asemănător, îl reprezintă Lacul Tahoe, în extremitatea nordică a Sierrei Nevada. Parcul Naţional Kings Canyon este situat la sud de Yosemite şi spre nord de vârful Whitney. Elementul principal de atracţie este un imens canion format tot prin eroziune glaciară, depăşind pe alocuri celebrul Grand Canion ca adâncime (peste 2 km). Şi aici s-au format numeroase cascade pe pereţii laterali, iar peisajul este extrem de pitoresc (păduri, pajişti, râuri, lacuri). Accesibilitatea este redusă la câteva luni pe an din cauza zăpezilor. Parcul Naţional Sequoia se desfăşoară în arealul celui mai înalt munte din Sierra Nevada (Whitney), cuprinzând cele mai numeroase şi gigantice exemplare de Sequoia. Spre deosebire de specia redwood (S. sempervirens) care populează lanţul costal, Sequoia giganteea trăieşte în vestul Sierrei Nevada, în cele aproximativ 75 de dumbrăvi situate în jurul altitudinii de 2000 m. Arborii ajung la înălţimi de 95 – 98 m, au cel mai gros trunchi – cu diametrul în jur de 12 m – şi trăiesc până la 3200 ani. Printre trunchiurile uriaşe ale arborilor, în cuprinsul parcului sunt plasate cabane ce par minuscule şi restaurante rustice. Un fenomen interesant îl constituie Monumentul naţional Pinnacles, format din jumătatea vestică a unui crater situat pe falia San Andreeas, cealaltă jumătate rămânând în urmă la 300 km spre sud. Este localizat la marginea vestică a Sierrei Nevada. În ansamblu, Sierra Nevada cunosc o intensă frecventare turistică din partea americanilor şi a străinilor, fiind uşor accesibil dinspre marile aglomeraţii urbane ale Californiei – San Francisco şi Los

76

Angeles. Numai parcul naţional Yosemite este vizitat anual de peste 4 milioane de turişti. e) Arealul turistic montan Shasta-Lassen cuprinde cei doi munţi vulcanici, prin care se face conexiunea între Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada. Muntele Shasta este un con vulcanic de 4 317 m altitudine, rivalizând cu vârfurile din Stâncoşi sau Sierra Nevada. Numele i-a fost atribuit de un vânător de blănuri, după numele indienilor care trăiau în zonă. Partea lui superioară este acoperită de zăpezi permanente. La poalele sudice ale muntelui a fost creat imensul lac de acumulare Shasta, prin bararea cursului fluviului Sacramento. Este utilizat pentru agrement nautic (cu iahturi şi alte ambarcaţiuni), iar pe marginile lui au apărut nuclee ale unor ministaţiuni şi numeroase case de vacanţă. În apropierea barajului, la capătul nordic al Depresiunii Californiene este localizat oraşul Redding. Muntele Lassen (3 187 m) este un vulcan activ, cu erupţii periodice. Versantul sudic este străbătut de afluenţii lui Sacramento, cu lacuri pitoreşti la obârşie. Între cele două conuri vulcanice se desfăşoară valea pitorească de pe cursul superior al fluviului Sacramento. Pe ansamblu, peisajul forestier şi - mai sus - de pajiştile alpine este cvasidominant. Frecventarea turistică a arealului (mai ales dinspre San Francisco) este facilitată de căile rutiere. 8. Regiunea turistică nord-vestică (nord-pacifică) este inclusă în statele Washington şi Oregon, suprapunându-se celor două lanţuri montane dinspre Oceanul Pacific – Munţii Coastei şi Munţii Cascadelor – şi Platoului Columbiei. Rolul de centre polarizatoare revine oraşelor Seattle şi Portland. Asupra peisajului geografic, ce are valenţe turistice deosebite, îşi pun amprenta formele spectaculoase de relief, vegetaţia deosebit de bogată, variată şi impresionantă prin anumite specii (Sequoia), fluviul Columbia şi afluenţii săi, lacurile de acumulare şi de altă geneză, toate în condiţiile de climat temperatoceanic, nuanţat în funcţie de altitudine şi de rolul barierelor orografice. Munţii Coastei (lanţul costal), formaţi prin subducţie liberă în orogenezele terţiare, sunt fragmentaţi de numeroase râuri scurte şi fluviul Columbia, care îşi croiesc drum spre ocean. Înălţimea maximă o atinge Muntele Olympus (2 428 m), pe raza peninsulei ocupate de acesta funcţionând un parc naţional şi două rezervaţii ale indienilor. Fâşia litorală a Pacificului nu cunoaşte o utilizare turistică intensă, cu excepţia unor sectoare şi a Peninsulei Olimpia, unde apar mici staţiuni şi reşedinţe secundare de vacanţă. Munţii Cascadelor – mult mai unitari şi înalţi – se impun în peisaj prin conurile vulcanice: Rainier (4 392 m, cu o calotă glaciară din care se desprind 28 de gheţari), Adam (peste 3000 m), St. Helens. În sudul lor se află parcul naţional Crater Lake, în care se protejează imensul lac vulcanic omonim (600 m / 8 km) şi elemente floristice specifice, precum şi peştera Oregon – monument natural. Cele două lanţuri montane sunt acoperite cu o vegetaţie forestieră de o bogăţie inegalabilă la altitudini temperate propriu-zise, în special cu gimnosperme: Sequoia, Thuja (arborele vieţii), bradul Douglas, mai multe specii de pini, etc. Dintre toate iese în evidenţă Sequoia sempervirens (Redwood) de 110 m înălţime şi diametrul de 7 m, ce trăieşte în mod normal 2000 de ani. Fauna este de asemenea foarte bogată, cu predominarea elementelor de interes cinegetic (cerbi, ursul Grizzly, ursul brun, vulpe, castor, păsări, etc.). Washington are ca poreclă „statul permanent verde”, iar Oregon „statul castorului”. Platoul Columbiei – de geneză vulcanică – este puternic fragmentat de fluviul Columbia şi afluenţii săi care şi-au format adevărate canioane prin adâncirea în cuvertura de lave bazaltice. De o deosebită grandoare este canionul lui Snake River, care atinge 2,4 km adâncime (mai mult decât Grand Canyon). Amenajările hidroenergetice complexe – cu lacurile de acumulare, baraje, hidrocentrale (12 în SUA) -, văile suspendate de tip „coulee”, peisajul forestier, pastoral şi agricol în porţiunile mai joase, constituie elemente atractive pentru turismul de recreere şi agrement. Aproape toate aşezările importante îndeplinesc funcţie turistică: Spokane, Okanogan, Coulee Dam, Venatchee, Yakima, Mareggo. Turismul pentru sporturile de iarnă dispune de o arie largă de practicare, îndeosebi în Munţii Cascadelor (Mt. Rainer ş.a.), Muntele Olympus şi jumătatea nordică a Podişului Columbiei. Populaţia urbană este concentrată îndeosebi la golful Seattle – conurbaţia Everett – Seattle – Takoma – Olimpia (3 mil. loc.) – şi în culoarul depresionar dintre cele două lanţuri montane, cu precădere pe cursul inferior al Columbiei: Portland-Salem (peste 1 mil. loc.) constituie o însemnată sursă emitentă de turişti pentru regiunea înconjurătoare (în general turism de scurtă durată). Seattle – oraş modern, cunoscut pentru industria aeronautică (sediul firmei Boeing), centru financiar şi cultural ştiinţific -, Portland – principalul centru industrial şi comercial al statului Oregon -, cele două capitale – Salem şi Olimpia – constituie locurile de canalizare ale turismului de informare (culturalizant) în această regiune.

77

Oferta turistică generoasă determină o circulaţie turistică moderată din exteriorul regiunii (americani din SUA, canadieni, japonezi, europeni), facilitată de magistralele pacifice (rutieră, în primul rând), legăturile aeriene şi pe apă – prin porturile Seatle şi Portland (în special cu Asia). 9. Regiunea turistică Alaska de Sud. Descoperită de Vitus Bering în 1741, aflată sub controlul nominal al Imperiului Rus aproape un secol şi jumătate, Alaska trece prin etapele de posesiune, teritoriu (1912) şi apoi stat al SUA (al 49-lea) din 1959. Deşi potenţialul turistic naltural este foarte ridicat, beneficiind de o mare doză de inedit şi unicitate, circulaţia turistică foarte redusă sau inexistentă în cea mai mare parte a teritoriului – datorită relativei izolări şi a accesibilităţii limitate – nu permite considerarea statului Alaska (cel puţin deocamdată) ca o regiune turistică pe ansamblul său. Cele două sisteme montane înalte (Munţii Brooks şi Munţii Alaska), despărţite de văile largi ale Yukonului şi afluenţilor săi – domenii ale gheţarilor şi zăpezilor permanente, completate de cele ale tundrei în arealele mai joase – constituie obiectul turismului expediţionar (de cunoaştere şi explorare) care antrenează un număr relativ redus de persoane. Fairbanks este aşezarea principală din interiorul Alaskăi. Munţii Alaska ating înălţimile maxime din continentul nord-american – 6 194 m în vârful Mc. Kinley – fiind acoperiţi cu gheţari de tip alpin foarte lungi sau platouri de firn din care pornesc gheţari de vale. Din Masivul Elias porneşte gheţarul Malaspina, cu lungime de peste 100 km. Aria respectivă a fost declarată Monumentul Naţional Glacier Bay. Regiunea turistică a Alaskăi de sud începe să se contureze la sudul acestora, pe ţărmul meridional, precum şi în Arhipelagul Prince Alexander şi fâşia litorală continentală ce îl însoţeşte. Zona lirotală respectivă beneficiază de un climat mai blând, datorită acţiunii curentului oceanic cald al Pacificului de Nord. Precipitaţiile sunt foarte bogate în sectorul sudic. Principalele centre polarizatoare ale regiunii sunt Anchorage şi Juneau. Juneau este capitala statului, are funcţii administrativ-culturale, comerciale şi turistice. Anchorage a devenit oraşul cel mai important din Alaska. Deţine un foarte însemnat aeroport, cu rol esenţial de escală pentru zborurile transarctice între Europa şi Japonia şi de legătură cu restul SUA. Este punctul de conexiune cu interiorul Alaskăi, prin calea ferată ce îl uneşte de Fairbanks. Concentrarea transporturilor şi a activităţilor legate de industria petrolieră îi conferă o accentuată funcţie financiară. Posibilitatea practicării sporturilor alpine, potenţialul peisagistic, alături de condiţiile menţionate, constituie suporturi ale activităţii turistice, care manifestă o tendinţă de dezvoltare rapidă. Alte centre turistice incipiente sunt: Sitka (în Insula Prince Alexander), Valdez, Seward (în Peninsula Kenai), Kodiak (în insula omonimă). Regiunea din sudul Alaskăi se continuă spre vest cu Peninsula Alaska propriu-zisă şi Arhipelagul Aleutinelor. Acesta din urmă are un peisaj variat, fiind alcătuit predominant din insule vulcanice (peste 100), dar şi din insule de origine continentală (Attu, Agattu). Altitudinea maximă depăşeşte 3000 m în Insula Unimak. Un element de interes turistic îl reprezintă populaţia băştinaşă – amerindienii şi eschimoşii – în număr de aproape 100 000, din cei peste 600 000 locuitori ai statului. 10. Regiunea turistică Hawaii. Insulele Hawaii reprezintă o regiune de mare interes turistic, cu o accentuată originalitate, atât în cadrul SUA cât şi pe plan internaţional. Insulele au fost populate de polinezieni veniţi din sud (Arhipelagul Societăţii) în mai multe valuri – primul în secolul al V-lea î. Hr., iar ultimul în secolele XII-XIII. Marele navigator James Cook le descoperă în 1778, pentru ca în anul următor şă-şi piardă viaţa într-o încăierare cu localnicii pe ţărmul sud-vestic al Insulei Hawaii, eveniment rememorat de modestul monument de la Kealakekua Bay. Regele Kamehameha I crează un regat feudal la începutul sec. al XIX-lea, a cărui capitală este mutată succesiv din Insula Hawaii în Insula Maui şi apoi în Insula Oahu (1845). Disputate între Marea Britanie şi SUA, Insulele Hawaii sunt anexate în 1898 de SUA, pentru ca în august 1959 să devină al cincizecilea stat al acestora. Structura populaţiei a suferit schimbări radicale în ultimele două secole, devenind foarte mozaicată: hawaiienii „cu sânge curat” reprezintă mai puţin de 1 % din totalul celor 1,2 milioane locuitori, predominând asiaticii (japonezi – aproape 30 % din total -, filipinezi, chinezi) şi amestecurile dintre rase (1/6 sunt cel puţin pe jumătate hawaieni); urmează americanii (S. Neguţ, 1983). Cu toate acestea, calităţi de bază ale băştinaşilor – spiritul prietenos şi bucuria de a trăi – s-au transmis întregii populaţii, făcând din Hawaii un spaţiu turistic deosebit de ospitalier. Arhipelagul – format din 20 insule vulcanice, înconjurate de o puzderie de insuliţe coraligene şi recifi – are un climat tropical deosebit de umed pe versanţii montani „din faţa vântului” (a alizeului de nord-est) şi

78

mai blând şi sănătos în partea „de sub vânt” a insulelor. Peisajul de „paradis tropical” este dat de vegetaţia luxuriantă pe cea mai mare parte a insulelor – inclusiv de plantaţiile de ananas şi trestie de zahăr – de plajele întinse, mai ales în jurul golfurilor cu ape liniştite, de recifii coraligeni şi imensele conuri vulcanice active sau stinse. Honolulu constituie principala bază turistică a arhipelagului. Oraşul se întinde pe 30 km, de-a lungul ţărmului sudic al Insulei Oahu, dar aglomeraţia urbană ocupă întreg spaţiu al acesteia, concentrând 80 % din populaţia statului (aproape 1 mil. loc.). Ca loc de interes cultural în Honolulu se detaşează spaţiul dintre Iolani Palace – clădire în stil victorian, transformată în muzeu – şi Capitol Building – actualul palat administrativ, dar care îndeplineşte şi alte funcţii. În acest perimetru se adaugă Palatul Washington, Kwaiahao Church, City Hall, statuia lui Kamehameha I. Kalakama este artera cea mai aglomerată, care face legătura cu plaja. Ca puncte de interes se adaugă complexul comercial Ala Moana şi Honolului International Center – un mare complex cultural-sportiv -, cartierul Diamond Head – dominat de mari hoteluri. Waikiki – partea aristocratică a aglomeraţiei urbane – este dominată de arhitectura ultramodernă şi deţine cea mai renumită plajă. Waipahu şi Pearl Harbour completează peisajul urban şi portuar la insulei. Obiective de mare interes pentru turismul cultural sunt muzeele ce reconstituie aşezările băştinaşilor, în special Centrul Polinezian de Cultură, ce însumează 6 aşezări rurale din Hawaii, Tonga, Fiji, Tahiti, Samoa şi Noua Zeelandă. Turismul litoral în Hawaii îmbină în modul cel mai firesc şi plăcut cura heliomarină cu agrementul şi sporturile nautice. Schiul nautic sau surfingul este sportul naţional hawaian, practicat din vechi timpuri, iar zona Makaha de pe Insula Oahu este centrul reuniunilor internaţionale ale acestui sport. La sud de capitală, la Makapu Point, se află unul dintre cele mai interesante parcuri marine din lume – Sea Life Park – care include un recif coraligen (cu 2000 elemente faunistice), un delfinariu, un golfuleţ al balenelor şi un teatru oceanic situat sub nivelul apei. În cea mai extinsă insulă – Hawaii – se ridică impresionanţii vulcani Mauna Kea (4205 m), Mauna Loa (4 169 m), Kilauea ş.a., care prin unire au dat naştere insulei. Primii doi sunt acoperiţi de zăpezi pe vârfuri (Mauna Kea înseamnă „Muntele Alb”). Impresionează imensa calderă Mauna Loa şi craterul de 4, 5 km în diametru a lui Kilauea (foto - erupţia din 1986), cei mai activi din arhipelag, incluşi în Hawaii Volcanoes National Park (88 000 ha). Principalul centru urban, turistic şi port este Hilo (40 000 loc.). Insula este înconjurată de o şosea de centură şi străbătută de alta printre vulcanii principali. Peisajul vegetal este dominat de păduri, plantaţii de trestie de zahăr, câmpuri cu flori. Este celebră plaja cu nisip negru de la Honaunau, formată din materiale vulcanice. La Kealakekua Bay a fost reconstruită o aşezare cu fizionomie specific hawaiană. Insula Maui este vizitată pentru „Haleakala Volcanoes National Park”, ce cuprinde craterul vulcanului stins omonim şi vastul platou de lavă din jur. Centrele turistice principale sunt Kahului şi Lahaina, cel de al doilea, fostă capitală a regatului înainte de Honolulu. Kauai – numită „insula-grădină”, fiind dominată de vegetaţia tropicală – este cea mai veche din arhipelag din punct de vedere geologic (N. Udroiu, 1977). Vârful Lawaiki se înalţă la 1 600 m, fiind unul din polii pluviometrici ai Globului. Centrul comercial şi administrativ este Lihue, iar locul de cea mai mare atracţie turistică – Poipu Beach. În insuliţele stâncoase din vestul arhipelagului (Pearl, Lisianski, Laysan, Gardner, etc.) a fost creat unul dintre cele mai importante sanctuare pentru păsări de pe Terra „Hawaiian Islands Bird Reservation” (P. Gâştescu, A. Cioacă, 1986). Insulele Hawaii sunt vizitate anual de peste 4 milioane turişti. Insula Oahu concentrează ¾ din numărul camerelor de hotel. Printre primele construcţii şi renumite hoteluri se înscriu „Moana” (construit în 1901), „Halekulani”, „Royal Hawaian”. Cele mai însemnate reţele de hoteluri se găsesc de-a lungul lui

79

Waikiki Beach şi la poalele craterului Diamond Head. Alături de marile regiuni turistice ale SUA, tratate anterior, se individualizează în circuitul turistic o serie de centre (sau chiar areale turistice în jurul unora dintre ele), situate în partea mijlocie a ţării. Se pot menţiona cele de pe fluviul Mississippi – Minneapolis – St. Paul, Saint Louis, Memphis, New Orleans -, din Texas – Dallas, San Antonio, Austin, Houston –, mai multe capitale de stat etc. De mare însemnătate turistică sunt cele 33 de parcuri naţionale, monumentele naţionale şi rezervaţiile amerindienilor – cu o concentrare deosebită în Dakota de Nord – Dakota de Sud -, secondate de parcurile şi rezervaţiile statale. Grandioase sunt complexele sculpturale „in situ” din Black Hills (sud-vestul statului Dakota de Sud), cele mai mari din lume de acest fel: Mount Rushmore National Memorial (foto) – ce cuprinde figurile a 4 preşedinţi americani (G. Washington, T. Jefferson, T. Roosevelt şi A. Lincoln) – şi cea a marelui şef amerindian Sioux, Crazy Horse (190/210 m). Reflectaţi asupra mozaicului etno-cultural al Americii şi a căilor care au făcut posibilă realizarea lui.

III.2. America Centrală istmică Puntea continentală ce uneşte Mexicul cu America de Sud include din punct de vedere politic şapte state independente: Belize, Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama. Potenţialul turistic natural al acestui teritoriu este foarte însemnat, dar slab valorificat. Varietatea peisagistică – având la bază nuanţările climatice şi ale reliefului – constituie sursa principală a acestui potenţial. Coloana vertebrală a teritoriului este dată de lanţul montan, continuare a Cordilierilor nordamericani, străbătut de numeroase sisteme vulcanice stinse sau active – Tajumulco (4210 m), Irazu (3432 m), ş.a. Platourile din aria montană constituie arealele de maximă populare şi cu cele mai importante oraşe, datorită modificării caracteristicilor climatice tropicale în tierra templada şi tierra fria. Urmează litoralul pacific, cu o umiditate moderată şi câmpie îngustă, relativ fertilă. Câmpia litorală caraibeană reprezintă domeniul pădurilor tropicale umede, cu cel mai redus grad de populare. Valenţele turistice ale peisajelor montane, cu vârfuri semeţe, păduri etajate, platouri umanizate, sunt întregite de trăsăturile reţelei hidrografice – râuri cu văi şi cursuri spectaculoase, lacuri vulcanice sau tectonice (L. Nicaragua, L. Managua, L. Izabal, etc.). Resursele turistice antropice derivă din suprapunerea mai multor civilizaţii (amerindiană, spaniolă, post-colonială) şi combinarea etnico-rasială diversă (amerindieni, metişi, creoli, negri, cholos, zambos), ce condiţionează manifestări etnografico-folclorice variate. Principalele tipuri de turism practicate sunt: turismul cultural, turismul montan de recreere şi turismul litoral, de cură heliomarină şi agrement. Belize – cu peisajul său tropical, recifi coraligeni foarte dezvoltaţi de-a lungul întregii coaste, atrage în special turişti britanici şi nord-americani (350 000 în 1996). Principalele centre turistice sunt Belize, Belmopan şi Stann Creek. Peisajul pădurii tropicale umede este ocrotit în rezervaţia naturală Hummingbird Highway din Munţii Maya şi în numeroase rezervaţii forestiere. Guatemala, prin partea sa nordică, reprezintă focarul civilizaţiei maya în perioada de maximă înflorire a acesteia (a doua jumătate a mileniului I), unde abundă o serie de vestigii, în special temple. Cea mai mare densitate a acestora este între lacurile Peten Itza şi Izabal – la Tikal, Piedras Negras şi Quirigua. Alte centre turistice sunt Peten şi Flores (ultimul aşezat pe o frumoasă insulă din Lacul Peten).

80

Zona montană din sudul ţării etalează întreaga paletă peisagistică ce este caracteristică Americii Centrale Istmice: vulcani activi sau stinşi – Tajumulco, Takana, Amatenango, El Fuego, Santa Maria - , numeroase lacuri – Atitlan (lac de baraj vulcanic, la 1560 m altitudine), Amatitlan (areal de agrement al capitalei), Guija (la frontiera cu Salvador) - , râuri spectaculoase – Usumacinta, Motagna (face legătura capitalei cu Golful Honduras). Ciudad de Guatemala (1,2 mil. loc.) – străbătută de şoseaua panamericană – este aşezat pe un platou vulcanic la 1500 m altitudine medie, dominat de conurile vulcanilor Fuego (3835 m), Agua (3752 m) şi Pacaya. Oraşul a fost afectat de numeroase erupţii şi cutremure catastrofale (cel din 1976 soldându-se cu 20 000 de victime) care au determinat reconstruiri repetate, din care cauză este sărac în monumente istorice. Are o structură rectangulară cu mari bulevarde şi clădiri monumentale: Palatul Naţional, Palatul Congresului, Palatul Comunicaţiilor, Arhivele Naţionale, Biblioteca Naţională, Primăria, monumentul lui Cristofor Columb, biserici (San Francisco, Santo Domingo). Interesante sunt oraşele Quezaltenango (105 000 loc.) – situat la 2350 m altitudine, pe râul Solola, populat în majoritate de indieni, centrul principal al industriei textile – şi Coban. Puerto Barrios de la Golful Honduras prezintă importanţă pentru legăturile cu exteriorul (aeroport însemnat şi port maritim). Guatemala a fost vizitată în 1998 de 600 000 turişti străini (provenind în majoritate din SUA), cu încasări de 365 milioane dolari. El Salvador – cea mai mică dintre ţările istmului central-american – este formată dintr-o înlănţuire de conuri şi cratere vulcanice, stinse sau active, acoperite cu strate de lavă solidificată: Santa Ana (2385 m), Izalco, San Salvador, San Vicente, San Miguel, etc.) Principalul centru de atracţie turistică este capitala, San Salvador, situată la poalele vulcanului omonim; formează cu oraşele învecinate o conurbaţie de peste 1 milion locuitori. Fondat de Pedro de Alvarado (ca şi Ciudad de Guatemala) în 1525, polarizează viaţa economică şi culturală, având obiective de interes turistic ca: Piaţa Bolivar cu Palatul Naţional şi Catedrala, Academia Salvadoriană, Universitatea Naţională, Teatrul Naţional, monumentul generalului Barrios, muzee, parcul cu statuia lui Atlacatl (un şef de triburi amerindiene), statuia generalului Morazan. În urma repetatelor distrugeri cauzate de cutremure şi aluviuni vulcanice, în arhitectură contrastează construcţiile ultramoderne cu casele joase. Principalul areal turistic periurban al capitalei este în jurul Lacului Llopango (cu dotări de cazare şi agrement diversificate). În apropiere este localizat aeroportul internaţional. În regiunea montană se mai remarcă Santa Ana (200 000 loc.), cu o situare pitorească pe un platou de la poalele vulcanului Santa Ana, împrejurimi cu amenajări turistice, catedrală gotică, teatru şi posibilităţi lesnicioase de legătură cu Guatemala şi litoralul, centru important de distribuire al cafelei. În acelaşi areal, spre vest, sunt ruinele mayaşe de la Chalchuapa şi Tazumal, precum şi cele premaya de la Ahuachapan. În partea estică este San Miguel (180 000 loc.), situat la poalele vulcanului omonim, aproape de portul La Union de la Golful Fonseca, precum şi vulcanul Izalco supranumit „Farul Pacificului”. Fluxurile turistice se îndreaptă tot mai mult şi spre litoral (staţiunea balneară La Libertad). Honduras, are ca şi particularitate fizico-geografică lipsa vulcanilor activi şi a cutremurelor de mare intensitate. Potenţialul turistic peisagistic este etalat într-o mare varietate în zona montană (principala arie de concentrare a populaţiei): lanţuri scurte şi vârfuri pitoreşti, despărţite de culoare adânci, străbătute de râuri repezi (Patuca, Sico), vegetaţie etajată şi faună variată, numeroase lacuri mici şi pitoreşti, între care se remarcă Lacul Yojoa – cu o frumuseţe extraordinară a apelor, înconjurat de munţi cu vegetaţie variată, principalul loc de atracţie turistică cu amenajări pentru sporturile nautice. Sinteza peisagistică a unui spaţiu montan interstatal este cuprinsă în parcul din Monte Cristo (2418 m), numit „Pădurea din nori”), situat la intersecţia frontierelor Guatemalei, Salvadorului şi Hondurasului (V. Glăvan, 2000). Arealul turistic al capitalei – Tegucigalpa – include o depresiune de aproape 1000 m altitudine de pe valea râului Choluteca, dominată de muntele Picacho. Tegucigalpa (peste 800 000 locuitori) este principalul centru cultural-ştiinţific al Hondurasului, deservit de un aeroport internaţional şi de căi rutiere, făcând joncţiunea între regiunea atlantică (extinsă pe 880 km lungime) şi cea pacifică (restrînsă la Golful Fonseca). Oraşul îmbină alura calmă şi sobră a arhitecturii coloniale cu animaţia şi modernismul capitalelor latinoamericane. Ca obiective de atractivitate turistică se pot menţiona: statuia preşedintelui Morazan, eroul naţional al Hondurasului, care şi-a consacrat viaţa realizării federaţiei centroamericane – domină centrul oraşului; palatul prezidenţial şi eleganta sa curte interioară; catedrala şi mai multe biserici din perioada colonială; Parcul de la Concorde, unde s-au făcut eforturi pentru reconstruirea ruinelor mayaşe de la Copán. Complexul turistic Copán – situat în extremitatea vestică a statului – cuprinde faimoasele ruine ale

81

unuia dintre cele patru mari metropole ale civilizaţiei maya (alături de Tikal, Chichen – Itza şi Uxmal). Este remarcabil gradul de perfecţiune la care a ajuns sculptura, construcţia templelor şi nivelul astronomiei (de unde şi atributul de „Alexandria Lumii Noi”). Se consideră că era capitala populaţiei maya de pe teritoriul Salvatorului, din vestul Hondurasului şi din sud-estul Guatemalei. În partea nord-vestică se conturează arealul turistic San Pedro Sula – Lacul Yojoa, incluzând alte câteva mici centre (Puerto Cortez, El Progreso, Potrerillos), situate de-a lungul frumoasei şi fertilei văi a râului Sula. San Pedro Sula (400 000 loc) este considerat capitala coastei Atlantice, bazată pe întinsele plantaţii de bananieri şi trestie de zahăr, sediu al marilor companii nord-americane şi loc de rezidenţă a numeroşi funcţionari americani, fapt marcat în peisajul urban prin cartiere rezidenţiale cu vile elegante. La Travesia se află alte ruine Maya. Alături de turismul cultural (practicat în principalele oraşe şi în ariile cu vestigii istorice) şi de turismul de recreere montan, se manifestă o extindere a turismului litoral, de cură heliomarină şi agrement. Fenomenul este mai pregnant în zona caraibeană, unde se individualizează Islas de la Bahia (incluzând şi Insula Guanaja, pe care a ajuns Cristofor Columb în 1502) şi arealul Trujillo. Pe fondul unui nivel scăzut de dezvoltare economică, circulaţia turistică este încă modestă (250 000 turişti străini), dar cu perspective însemnate de creştere. Nicaragua are de asemenea o activitate turistică restrânsă, principalul factor restrictiv constituindu-l instabilitatea politică şi conflictele militare. Cea mai extinsă dintre statele Americii Centrale Istmice, Nicaragua este ţara lacurilor vulcanilor şi soarelui. Principalii vulcani sunt reuniţi într-o cordilieră fragmentată ce flanchează câmpia litorală pacifică şi separată de cordilierele centrale prin imensul şanţ tectonic în care sunt cantonate lacurile Managua şi Nicaragua. Secţiunea nordică a lanţului vulcanic – Cordiliera Marabios – cuprinde numeroase aparate vulcanice, formate din conuri retezate şi cratere largi (până la 2 km în diametru): Cosiquina – în peninsula ce mărgineşte Golful Fonseca, având pe fundalul craterului, larg de 2000 m, un frumos lac; San Cristobal (1745 m înălţime); Momotombo şi Momotombito – de un pitoresc deosebit, la marginea Lacului Managua; între acestea se interpun altele. Spre sud se înşiruie vulcanii Masaya, Mombacho (la sud de oraşul Granada, cu poalele scăldate de apele Lacului Nicaragua), Zapateras, Concepcion – în Insula Omotepe din Lacul Nicaragua. Lacurile deţin aproape 7 % din suprafaţa statului. Între ele se detaşează cele două lacuri tectonice – Nicaragua (8200 km2) şi Managua (1800 km2), separate în urma activităţii vulcanice, dar legate hidrografic prin râul Tipitapa. În Lacul Nicaragua (situat la 31 m deasupra nivelului oceanic şi cu adâncime de până la 70 m) trăieşte rechinul de apă dulce şi se găsesc 318 insule şi insuliţe, între care Omotepe şi Granada. Este drenat spre Pacific de râul San Juan. Principala zonă de interes turistic o reprezintă această parte vestică, foarte frământată din punct de vedere tectonic, unde sunt concentrate principalele aşezări urbane şi majoritatea populaţiei. Managua (1 mil. loc.) a devenit capitală în 1858 pentru a tranşa rivalitatea dintre Leon (centrul liberalilor) şi Granada (capitala conservatorilor). Fondată pe ţărmul lacului omonim, ea mai cuprinde în cel mai mare dintre parcurile sale (Las Piedrecitas, parc naţional de 100 ha), lacurile Asonseca şi Jiloa. Distrusă de cutremure în 1931 şi 1972, pustiită de războiul civil impus de clanul Somoza, a fost reconstruită de fiecare dată, devenind principalul centru financiar, comercial, de comunicaţii (2 aeroporturi internaţionale, şoseaua panamericană), dar şi industrial şi cultural. Este un oraş pitoresc şi modern. Dintre clădirile monumentale se remarcă: Palatul Naţional, Primăria, Catedrala. Este traversată de câteva mari artere – Avenida Roosevelt, Avenida Central Sur, Calle del Triumfo, Avenida Bolivar. În apropierea capitalei, Masaya (100 000 loc.) este situată la poalele vulcanului omonim, iar Granada la cele ale vulcanului Mombacho (1345 m). Spre nord, oraşul Leon (175 000 loc.) este străjuit de vulcanul Momotombo. Turismului de tip cultural şi recreativ din aria vulcanico-lacustră şi urbană i se asociază – într-un stadiu incipient – turismul balnear litoral de pe ţărmul Pacificului (San Juan del Sur, Chinandega). Deşi zona montană centrală dispune de potenţial turistic ridicat – cordiliere (Isabella etc.), despărţite de văi şi râuri pitoreşti (Rio Grande del Matagalpa, Rio Viejo, Rio Escondido), lacuri (Alpanas), floră şi faună variate – acesta este foarte slab valorificat. Un centru mai însemnat este Matagalpa. În această zonă trăieşte majoritatea amerindienilor. Fâşia litorală de la Marea Caraibilor (Costa Mosquitos) – joasă şi mlăştinoasă, lagunară, cu climă tropicală umedă, păduri tropicale şi cea mai rară populaţie – nu prezintă deocamdată activitate turistică notabilă. Puncte de demarare a acestor activităţi ar putea fi micile insule ce însoţesc ţărmul şi unele mici centre urbane (San Juan del Norte, Bluefields, Rio Grande, etc.).

82

Costa Rica beneficiază de un regim politic democratic şi de o bună organizare administrativă. Îmbinarea acestor elemente cu cadrul natural exotic – în care predomină munţii şi platourile, clima moderată, vegetaţia bogată şi variată – justifică atributele de „Elveţia Americilor” şi „Grădina Americii”. Aceste condiţii explică intensitatea fluxurilor turistice, mai mari decât în oricare stat din America Centrală Continentală. În 1997, Costa Rica a fost vizitată de peste 800 000 turişti străini, care au adus încasări de 730 milioane dolari (indicele de receptare turistică este de 23 %). Tendinţa este crescătoare. Orogenul din Costa Rica este mai tânăr decât cel situat spre nord, prezentând asemănări evidente cu Anzii. Osatura cristalină este întrepătrunsă de mai multe aparate vulcanice, între care domină Irazu (3432 m). Cea mai mare înălţime se înregistrează însă în Cordiliera Talamanca, în Cerro Chiripo (3820 m) din sudul ţării. Râuri repezi şi spectaculoase brăzdează aria montană (de exemplu valea şi cascada Orosi). Clima şi vegetaţia prezintă o etajare – de la „tierra caliente” la „tierra fria” - , trecând prin „tierra templada”, acest etaj intermediar concentrând marea majoritate a populaţie şi cele mai importante oraşe. La nivelul respectiv este situată Meseta Centrală, cu capitala San Jose şi alte oraşe: Alla Juela (175 000 loc.), Cartago, Heredia. San Jose (350 000 loc.) este situată în mijlocul platoului străjuit de patru vulcani (Irazu, El Poas, Turrialba şi Arenal). A fost capitala Federaţiei Provinciilor Unite ale Americii Centrale între 1823 şi 1938 şi apoi capitala statului independent Costa Rica. Este principalul nod al transporturilor rutiere, feroviare şi aeriene, cel mai însemnat centru industrial şi cultural (două academii, universitate, biblioteci, muzee). Are numeroase parcuri frumoase, clădiri monumentale, cum sunt cele ale Teatrului Naţional, Catedralei din sec. XIX, Primăriei, sediului Parlamentului. Are şase mari muzee şi galerii de artă. Meseta Centrală formează cel mai frecventat areal turistic de către vizitatorii străini (turism cultural şi montan). Parcul Naţional Irazu conservă peisajul natural al conului vulcanic omonim. Costa Rica este cunoscută pentru plajele sale exotice, cu vegetaţie luxuriantă, nisipuri fine, cu amenajări moderne (hoteluri, restaurante, spaţii de divertisment). Acestea se găsesc îndeosebi pe litoralul pacific, la distanţe relativ reduse de capitală, îndeosebi în peninsula şi golful Nicoya (staţiunea Puntarenas), între acestea şi peninsula Osa, la Golfo Dulce (Golfito). La Marea Caraibilor, mai important este arealul Limon, lângă care se află Insula Uvita, unde a debarcat Columb în 1502 (Enciclopedia Statelor Lumii, 1981). Panama. Din punct de vedere turistic (cât şi la modul general economic) este avantajată de marea lungime a ţărmurilor, relieful variat de înălţime mai moderată, bogăţia şi varietatea vegetaţiei şi faunei, de faptul că este tăiată de singurul canal de legătură dintre Oceanul Altantic şi Oceanul Pacific, de şoseaua panamericană, de vestigiile culturale coloniale şi creaţiile civilizaţiei moderne. Ţărmul atlantic şi mai ales cel pacific sunt ondulate, formând golfuri (Chiriqui, Panama) şi însoţite de foarte multe insule şi insuliţe, care constituie locuri favorabile activităţii turistice. Cordiliera care formează coloana vertebrală a teritoriului scade în altitudine de la vest – unde domină vulcanul Chiriqui (3478 m) – spre est – în Sierra Darien. Fâşii deluroase înalte fac tranziţia spre câmpiile litorale. Numeroase râuri scurte sunt orientate perpendicular pe ţărm, formând văi pitoreşti în regiunea înaltă. Clima este mai puţin favorabilă, fiind foarte caldă şi foarte umedă. Construirea Canalului Panama (1904 – 1914) a avut efecte pozitive – obţinerea independenţei faţă de Columbia şi ridicarea economică – dar şi negative – controlul SUA asupra unei părţi a teritoriului şi imixtiunile acesteia în problemele interne din Panama. Turismul de tip cultural, de informare şi cunoaştere, are ca principală arie de desfăşurare Zona Canalului, acesta însuşi fiind o creaţie antropică. Aici sunt situate principalele centre economice şi culturale – Panama şi Colon. Ciudad de Panama (aproape 700 000 loc.) a fost primul oraş fondat de europeni (spanioli) pe coasta Pacificului (1519). Distrus în 1671 de către bandele de piraţi englezi, a fost reconstruit la 10 km mai spre vest, pe o peninsulă. Ruinele vechii capitale (Panama Vieja) constituie obiectul unor fluxuri importante de turişti, unde se mai pot vedea urmele unor străzi, enorma catedrală, teatrul Saint-Jerôme, podul regal. La Panama, în teatrul „La Salle”, transformat în muzeu, s-a ţinut în 1826, primul Congres Panamerican, la care au participat partizanii lui Simon Bolivar, ce avea în vedere realizarea unui stat unic sud-american. Capitalei panameze îi este caracteristică abundenţa vegetaţiei, clima foarte caldă (temperaturi aproape permanent peste 300 C) şi umedă. Cartierele rezidenţiale sunt inundate de vegetaţie. Cele mai importante şi frecventate artere, cu construcţii ultramoderne, sunt Avenida Balboa (de la numele navigatorului spaniol care a ajuns prima dată la Oceanul Pacific, în 1513) – care străbate patru pieţe – şi Avenida Central – cu caracter comercial şi economico-bancar. O realizare a arhitecturii moderne este oraşul universitar, situat pe colinele din apropierea capitalei, pitoresc şi liniştit (C. Bucur, 1982). Panama este

83

principalul centru cultural ştiinţific, unde se află Academia Naţională de Ştiinţe şi alte două academii, două universităţi, Muzeul Naţional, trei teatre. Dintre clădirile monumentale se pot menţiona: Palatul Prezidenţial, Palatul Adunării Naţionale, Catedrala (construită între 1670 – 1760), biserici (Santo Domingo, San Francisco), Teatrul Naţional, monumentul Balboa. Are mai multe muzee istorice şi de artă, parcuri (Parcul Natural Metropolitan, cu panorame spre canal). Ciudad de Panama este privilegiat sub aspectul deservirii cu căi de comunicaţii: modernul aeroport internaţional Tecumen, şoseaua panamericană, calea ferată şi şoseaua ultramodernă ce străbat istmul spre colon. Capitala dispune de dotări turistice, îndeosebi de cazare, racordate la cele mai înalte niveluri de exigenţă, cum ar fi hotelurile El Panama – Hilton sau El Continental. Colón (160 000 loc.) a fost fondat în 1852, ca centru la extremitatea altantică a căii ferate transistmice. Este un oraş cu aspect semicolonial târziu, de factură tropicală, populaţia majoritară fiind formată din descendenţii jamaicanilor aduşi pentru lucrările de construire a canalului (de unde apelativul de „oraşul negru”). Prin portul său Cristóbal – construit de americani la capătul canalului – se fac cele mai mari tranzacţii comerciale (C. Bucur, 1982). În apropiere, pe coasta Mării Caraibilor, se află ruinele vechiului oraş Portobelo. În partea vestică a ţării se individualizează arealul de interes turistic Volcan de Chiriqui – Ciudad David, cu resurse naturale – aria vulcanică şi peisajele montane etajate, protejate în cel mai întins parc naţional (300 000 ha) – şi cultural-etnografice – legate de oraşul David (120 000 loc.), capitala provinciei Chiriqui, şi comunităţile cele mai mari de amerindieni (chiriqui). Statul Panama se remarcă prin marea extindere a parcurilor naţionale, a rezervaţiilor naturale şi forestiere, care ocupă 15 % din suprafaţa sa. Alături de Parcul Naţional Chiriqui, de dimensiuni mari sunt Rezervaţia Forestieră Chepigam (262 000 ha); regiunea muntoasă a Peninsulei Azuero (135 000 ha); Parcul Naţional Darien – care ocroteşte una din cele mai mari păduri tropical-umede din America Centrală. Turismul litoral de cură heliomarină şi agrement este în curs de extindere, avantajat de mulţimea insulelor şi lungimea fâşiilor litorale cu plaje de calitate şi peisaje tropicale. Întâietatea o deţine faţada pacifică, unde anotimpul secetos este mai lung: golfurile Panama şi San Miguel, Arhipelagul Perlelor, staţiunea Contadora, Peninsula Azuero, Insulele Cebaco şi Coiba, Golful Chiriqui, staţiunea San Miguel din Insula Rey. La Marea Caraibilor, arealul cel mai important este în jurul Golfului San Blas, inclusiv insula omonimă. Panama primeşte anual aproape 500 000 turişti străini (nord-americani, urmaţi de japonezi şi britanici), ce aduc încasări de 250 milioane dolari.

III.3. America Centrală insulară Este constituită din Antilele Mari, Antilele Mici, Arhipelagul Bahamas şi alte câteva grupuri insulare mici (Insulele Cayman). Insulele Bermude se pot asocia acestei unităţi. Activitatea turistică este mai intensă decât în statele Americii Centrale Istmice, remarcându-se Puerto Rico, Bahamas, Jamaica, Cuba, o bună parte din Antilele Mici, Bermude. Potenţialul turistic natural (fizico-geografic) este deosebit de atractiv, bazat pe clima şi peisajele tropicale umede, marea lungime a fâşiilor litorale (de contact uscat insular-ocean) de un farmec exotic, relieful vulcanic al Antilelor Mici, respectiv îmbinarea podişurilor – cu numeroase şi grandioase forme carstice, îndeosebi în Cuba şi Jamaica – cu scurte lanţuri montane (sierre) în Antilele Mari. Resursele atractive antropice derivă din ospitalitatea populaţiei, divers amestecată sub aspect etnicorasial (negri, creoli, mulatri, etc.), farmecul aşezărilor care îmbină stilurile moderne cu cele coloniale sau postcoloniale mai vechi şi, nu în ultimul rând, dotările turistice racordate la exigenţele cele mai înalte sau în forme adecvate peisajului natural, precum şi posibilităţile de divertisment. Tipul de turism practicat aproape exclusiv este cel litoral de agrement, recreere şi cură heliomarină, completat cu sporturi nautice, scufundări subacvatice, croaziere. Pe alocuri, şi în măsură mai mică, se îmbină cu turismul cultural sau turismul montan de drumeţii şi excursii. În general are o tentă exotică. Majoritatea turiştilor provin din SUA, Canada şi ţările vest-europene (Marea Britanie), dar creşte şi ponderea celor latino-americani. Insulele Bermude, aflate sub tutelă britanică, sunt frecventate îndeosebi de turişti cu venituri foarte ridicate din SUA. Numărul total anual se ridică la aproape 600 000, iar încasările la 525 milioane dolari (1997). În condiţiile unei populaţii reduse, dar cu densitate foarte mare, indicele de receptare turistică este extrem de ridicat, 920 %.

84

Atrag prin peisajul tropical oceanic, cu climă moderată, optimă pentru cura heliomarină (temperatură medie anuală de 21,70C), insulele şi insuliţele coraligene, aşezate pe un platou vulcanic (cea mai mare este Great Bermuda – 39 km2), plajele întinse şi fine, cu palmieri, şi prin infrastructura turistică ultramodernă. Legăturile aeriene se fac prin aeroportul Kindley Field de pe Insula Nousuch, iar principalele centre turistice sunt Hamilton (capitala) – pe Insula Great Bermuda – şi Saint George. Bahamas este un arhipelag coraligen format din 29 insule mai mari (Andros, 4144 km2), 660 insuliţe şi numeroase stânci. Între ele este şi San Salvador (153 km2), prima insulă pe care a debarcat Cristofor Columb, în octombrie 1492. Calcarul coraligen şi altitudinea redusă au permis formarea unui relief carstic de suprafaţă şi de adâncime cu forme inundate. Lacurile sunt foarte frecvente, cele din apropierea mării fiind în legătură cu aceasta („găurile albastre”). Plajele alcătuite din nisip fin, de culoare albă, înconjoară aproape continuu insulele. Spre mare, sunt flancate de recifi coraligeni şi mangrove. Clima este plăcută, datorită în parte Gulf-Streamului, cu temperaturi ce oscilează în jurul a 230C şi precipitaţii moderate (1000 mm / an). Este străbătut pe la mijloc de Tropicul Racului. Stat autonom, inclus în Comunitatea Britanică de Naţiuni şi tutelat de Marea Britanie, cunaoşte o puternică circulaţie turistică, alimentată în principal de America de Nord (SUA). Turismul este ramura economică de bază, ce contribuie cu peste 50 % la formarea PNB. Arhipelagul a fost vizitat în 1998 de 3,3 milioane turişti, ce au adus încasări de 1,4 miliarde dolari. Indicele de receptare turistică este extrem de ridicat (al doilea din America Centrală Insulară), 1100 % (1100 turişti străini la 100 locuitori autohtoni). Negrii reprezintă aproape ¾ din populaţie, urmaţi de mulatri. Principalul centru turistic este Nassau (180 000 locuitori), capitala statului, ce concentrează peste jumătate din populaţia acestuia. Este situată în Insula New Providence şi dispune de o bază materială adecvată cerinţelor – mari hoteluri, parcul de distracţii Paradise Island, aeroport (Windsor), o plajă renumită de 13 km lungime. Urmează Insula Grand, cu staţiunile Lucaya Beach, West End, High Rocks şi Freeport (ce dispune de aeroport); Insula Eleuthera – cu staţiunea Governor’s Harbour; Insula Paradise. Multe insuliţe sunt proprietăţi private, iar pe altele sunt numeroase rezidenţe estivale nord-americane. Puerto Rico, stat liber asociat cu SUA, primeşte cel mai mare număr de vizitatori străini dintre entităţile statale ale Americii Centrale (exceptând Mexicul), 4,7 milioane / an (încasări de 2,25 miliarde dolari), rezultând un indice de receptare turistică de 135 %. Populaţia, de 3,6 milioane locuitori, este foarte densă (peste 400 loc./km2), fiind formată predominant din creoli, urmaţi de mulatri. Cordiliera centrală (1838 m în Cerro Puntas) produce o nuanţare a peisajului geografic pe verticală şi între litoralul nordic („din faţa vântului”) mai umed, respectiv cel sudic („de sub vânt”) ceva mai uscat (900 mm / an). Principalul domeniu natural ocrotit este Pădurea Naţională Caribbean Forest (10 500 ha), pădure tropicală umedă cu o bogată avifaună, inclusiv papagalul de Puerto Rico, pe cale de dispariţie (Enciclopedia Statelor Lumii, 1981). Câmpia litorală (mai îngustă în vestul insulei) se termină spre ocean cu plaje înguste şi pitoreşti, care constituie principalele spaţii de atracţie turistică. Se alătură insulele din est – Vieques, Culebra – şi Mona, în vest. Centre turistice importante sunt: San Juan (1,3 mil. loc. aglomeraţia urbană), inclusiv pentru turismul cultural şi de afaceri; Arecibo şi Aquadilla – pe litoralul nordic; Ponce – pe cel sudic (denumirea provine de la Ponce de Leon, care a explorat insula în anul 1508); Mayaqüez – pe litoralul vestic. Jamaica are un turism dezvoltat, care se plasează pe locul al II-lea în formarea PIB (după industrie), iar împreună cu celelalte ramuri ale sectorului terţiar, contribuie cu 55 % la acesta. Creşterea numărului turiştilor străini a fost extrem de accentuată (de 5 ori în 20 ani), ajungând în 1998 la 1,8 milioane persoane, iar încasările la 1140 milioane dolari. În structura populaţiei predomină negri (77 %). Stat independent din 1962, Jamaica a fost posesiune spaniolă şi o perioadă mai îndelungată colonie britanică (din 1655). Originea continentală a insulei (11 000 km2) este reflectată de asocierea cordilierei Blue Mountain (ce culminează în est la 2256 m altitudine) cu un podiş calcaros în vest, cu numeroase şi grandioase forme carstice. Partea estică mai înaltă a cordilierei a fost afectată de vulcanism, iar manifestările post-vulcanice sunt reprezentate de izvoarele termale radioactive (cu valenţe curative), dar şi de cutremurele de pământ. Condiţiile cele mai bune pentru turismul balnear maritim le oferă litoralul nordic, ceva mai natural, flancat de o îngustă câmpie litorală şi pe alocuri de recifi coraligeni. Se remarcă trei areale în jurul unor staţiuni, cu variate amenajări turistice: Montego Bay (cea mai frecventată staţiune din Jamaica), Ocho Rios şi Port Antonio.

85

Arealul turistic Kingston îmbină turismul cultural cu turismul balneoclimateric şi litoral. Fondată în 1693, în apropiere de vechea metropolă a insulei, Port Royal, distrusă la rândul ei de puternicul cutremur din 1907, capitala păstrează puţine monumente coloniale, unele reconstruite (cetatea Rockfort, King’s House, Biserica St. Thomas). Predomină arhitectura modernă şi cartiere rezidenţiale cu vile. Kingston este cel mai mare oraş (550 000 locuitori) şi un important centru turistic, cu numeroase amenajări – hoteluri, dotări de agrement, amenajări pentru sporturi nautice, terenuri de golf. Are un climat relativ plăcut, cu precipitaţii mai reduse decât în nord (800 mm / an). Ceva mai spre vest, Spanish Town (110 000 loc.) – reşedinţa administrativă a insulei până în 1872 – conservă în măsură mai mare arhitectura colonială. Alte areale turistice sunt Blue Mountain – în jurul vârfului omonim, cu peisaje montane, vegetaţie foarte bogată şi etajată, faună diversă, izvoare termale pe baza cărora se formează mici staţiuni (Hill Gardens) – şi podişul calcaros, cu variate fenomene carstice (peşteri etajate, polii). Rezervaţiile forestiere acoperă 8,5 % din suprafaţa Jamaicăi. Se adaugă câteva sanctuare naturale (de exemplu Healthshire Hills, cu specific faunistic). Cuba – cea mai întinsă ţară din America Centrală Insulară (111 000 km2) şi cu cea mai mare populaţie (11 mil. loc.) – a cunoscut o intensificare deosebită a turismului în ultimul deceniu şi jumătate. În anul 1999, a fost vizitată de 1,6 milioane turişti străini, realizând încasări de 1,9 miliarde dolari. Având un fundament geologic vechi, cea mai mare parte a insulei principale este dominată de un relief de câmpie (platou jos), modelat în calcare jurasice şi cretacice. Spre capete şi în centru se desfăşoară câteva catene muntoase: Sierra Maestra (cea mai înaltă din Cuba, aproape 2300 m) şi Sierra del Cristal – în sud-est; Sierra del Trinidad (Escambray) – în centru, Sierra de los Organos, prelungită cu Sierra de Rosano – în vest. Potenţialul turistic al reliefului este deosebit de însemnat, prin multitudinea şi varietatea formelor carstice de adâncime şi suprafaţă (peşteri, avenuri, polii, uvale, doline). În cuba se găsesc peste 10 000 de peşteri, multe de dimensiuni impresionante, etajate, cu stalactite şi stalagmite (mai ales în fâşia marginală a Sierrei Maestra). Datorită vegetaţiei sale bogate şi variate (circa 8 000 specii) de la specii lemnoase (palmieri, abanos, mahon, ceibo, Palma real, pin) la orhidee cu flori divers colorate – Cuba este cunoscută ca o grădină botanică naturală sau ca ţara „orhideelor”. Mediul natural este conservat şi protejat în cinci parcuri naţionale, trei rezervaţii naturale şi un refugiu naţional. Potenţialul turistic natural este amplificat şi diversificat de cele peste 1600 insule şi insuliţe care se asociază insulei principale, de obicei grupate sub formă de mici arhipelaguri, de foarte numeroasele golfuri. Resursele atractive antropice au la bază varietatea etnografică – determinată de diversitate rasială (albi – 70 %, metişi, negri) – şi obiectivele culturale din aşezările urbane, completate cu dotări şi amenajări specifice turismului. Se constată astfel că în Cuba, turismul litoral se îmbină în măsură mai mare decât în alte state insulare central-americane cu turismul cultural, cu turismul montan şi speologic, datorită ofertei generoase. Pe teritoriul Cubei se indivildualizează două zone turistice, mai multe areale şi centre turistice. Zona turistică nord-vestică include litoralul dinspre Strâmtoarea Florida (cu capitala), Sierra de los Organos şi Sierra de Rosano. Sierra de los Organos a primit denumirea de la aspectul de gigantice orgi ale masivelor calcaroase. La capătul lor estic se află depresiunea Esenada de los Baños, al cărei potenţial peisagistic este suplimentat de prezenţa a două peşteri electrificate şi de poziţia foarte favorabilă faţă de capitală. La poalele Sierrei de Rosano se află oraşul turistic climateric Pinar del Rio (130 000 loc.), într-o zonă cu păduri de pin. Havana formează împreună cu oraşele învecinate (Guanabacoa, Marianao şi altele două) o conurbaţie cu 2,3 milioane locuitori (cea mai mare din America Centrală, exceptând Mexicul). Fondată în 1514, devine principala bază navală spaniolă în secolele XVII-XVIII. Este primul centru comercial, industrial, cultural-ştiinţific, dar şi turistic al Cubei. Ca vestigii istorice şi clădiri monumentale se păstrează: cetăţile Castillo del Morro (care domină portul) şi La Punta, Capitoliul, Palatul prezidenţial, Catedrala. În

86

cartierul mărginaş San Francisco de Paula („Finco Vigia”) este casa memorială Ernest Hemingway, unde s-a stabilit scriitorul în 1939. Dispune de două academii, universitate, numeroase muzee, biblioteci, teatre. Are un important rol de staţiune balneoclimaterică marină, cu o infrastructură turistică modernă. Spre est de capitală, pe litoral, sunt oraşele Matanzas (125 000 loc.) şi Cardenas, care au şi funcţii turistice. Zona turistică sud-estică are ca centru polarizator oraşul Santiago de Cuba, cuprinzând Sierra Maestra, Sierra del Cristal cu oraşul Guantanamo (200 000 loc.) şi fâşia litorală cu celebra plajă Siboney şi câteva oraşe-staţiuni (Daiquiri, Caimanera, Maisi, Portillo, Manzanillo, Niquero). În apropiere de Sibonei se află Peştera Şerpilor şi centrul de cercetare speologică „Emil Racoviţă”, înfiinţat cu colaborarea speologilor români. Sierra Maestra reprezintă arealul cel mai însemnat pentru turismul montan şi speologic, iar în Sierra del Cristal mediul natural este ocrotit într-un parc naţional de peste 26 000 ha. Santiago de Cuba este al doilea oraş ca mărime al ţării (aproape 500 000 loc.). Are monumente istorice şi de artă, universitate (Universidad de Oriente), muzee. Dispune de aeroport internaţional şi al doilea port al Cubei. Sub aspect turistic îndeplineşte funcţie de staţiune balneoclimaterică maritimă şi este o bază a turismului montan din Sierra Maestra. Arealul turistic din Peninsula Zapata include refugiul naţional de vânătoare şi pescuit Cienaga de Zapata (180 000 ha), în parcul naţional omonim, iar principalul centru turistic este Guama. Alte areale turistice sunt: Insula Pinilor, cu importante suprafeţe forestiere (pin), unde se practică turismul litoral (Nueva Gerona) şi de recreere; Arhipelagul Jardines de la Reina (Grădinile Reginei) – pentru cură heliomarină şi agrement: Arhipelagul Sabana şi litoralul de vis-a-vis de pe Insula Cuba, cu oraşestaţiuni (Sagua la Grande şi Caibarien); Arhipelagul Camagüey – cu staţiunile Cayo şi Romano. În partea mijlocie a Cubei, oraşe cu funcţie complementară turistică sunt: Holguin (250 000 loc.), Camagüey (300 000 loc.), Santa Clara (210 000 loc.), Cienfuegos. Insulele Cayman – mic grup format din trei insule – reprezintă o restrânsă colonie britanică, dar cu un turism foarte intens şi o puternică activitate financiară. În anul 1998 au fost vizitate de 1,3 milioane turişti străini (încasări de peste 500 milioane dolari), având cel mai ridicat indice de receptare turistică din America (3600 %). Turismul se îmbină în bună măsură cu interesele financiare în structura vizitatorilor predominând nord-americanii. Cele trei insule sunt de natură coraligenă, joase, cu plaje fine şi înconjurate de recifi. Clima tropicală, cu amplitudine termică anuală în jur de 100C, determină o oarecare sezonalitate a activităţii turistice, care are intensitate maximă în ianuarie – februarie, când temperaturile sunt între 21 şi 240C. Principala localitate turistică este Georgetown (centrul administrativ), care dispune de dotări moderne şi de o renumită plajă, lungă de 10 km. Insulele sunt deservite de două aeroporturi internaţionale, situate în Grand Cayman şi Cayman Brac. Republica Dominicană este un stat cu regim democratic la nivelul Americii Latine şi un potenţial peisagistic natural deosebit (munţi înalţi şi pitoreşti, văi fertile, vegetaţie bogată şi variată, ţărmuri foarte dantelate şi plaje cu nisip fin). Condiţiile respective au determinat o creştere spectaculoasă a circulaţiei turistice dinspre exterior, cu predominarea europenilor în acest caz (aproximativ jumătate), urmaţi de nordamericani (o treime). După numărul vizitatorilor străini – 2,3 milioane în 1998 şi încasări (2,15 miliarde dolari) – ocupă locul al treilea în America Centrală (după Mexic şi Puerto Rico). a) Principala zonă turistică se distinge în partea de sud-est, având ca centru de polarizare capitala. Santo Domingo (2,2 mil.loc.) deţine peste 1,4 din populaţia ţării şi a fost primul oraş fondat de europeni pe teritoriul Americilor, în 1496, sub denumirea de Nueva Isabela. Este un important nod de comunicaţii (aeroporturi, port), oraş-staţiune, centru cultural ştiinţific (cu cea mai veche universitate din America, înfiinţată în 1538). În catedrala construită între 1523 – 1541 se află depusă cenuşa corpului lui Cristofor Columb. Are numeroase biserici vechi (Las Mercedes, Santa Barbara), palate foarte vechi, de la începutul secolului al XVI-lea (Alcazar de Colon, Casa del Amirante), turnul Torre del Homenaje (1503 – 1507), muzee, biblioteci, două academii. Ca centru turistic dispune de o bază de cazare corespunzătoare şi este deservit de staţiunile apropiate – Boca Chica, Guayacanes. Spre est, alte oraşe turistice sunt San Pedro de Macoris (130 000 loc.) şi La Romana (140 000 loc.), cu obiective arhitecturale şi plaje de calitate. Litoralul sud-estic beneficiază de un climat de oarecare adăpost faţă de influenţa alizeului, cu precipitaţii moderate, care se reduc mai mult spre sud-vest, în jurul unor golfuri încadrate pe trei laturi de munţi şi unde se extinde de asemenea turismul litoral (Azua, Barahona). Acestea se asociază cu arealul depresionar dintre Sierra Neiba (în sud) şi Cordillera Central, cu Lago Enriquillo aflat sub

87

nivelul mării, care a devenit o arie de atracţie turistică. Ca centru turistic se remarcă San Juan, pe Valea Yaque del Sur, punct de plecare spre Cordillera Central şi spre cel mai înalt vârf din ţară – Pico Duarte de 3 175 m. Cordillera Central este marcată de cea mai clară etajare climatică şi peisagistică din Arhipelagul antitelor, îndeosebi în jurul lui Pico duarte, unde au fost create primele două parcuri naţionale ca mărime din Insula Haiti: Armando Bermudez (78 000 ha, fondat în 1933) şi Jose del Carmen Ramirez (77 000 ha). În consecinţă, se individualizează o zonă turistică sud-vestică (b), ce cuprinde trei areale turistice: arealul litoral (Barahona-Azua), arealul turistic depresionar San Juan – Lago Enriquillo şi arealul Cordillera Central. c) Zona turistică nordică include: fâşia turistică litorală – cu mai multe staţiuni, între care se detaşează Sousa; Cordillera Septentrional – unde, în partea centrală constituită din calcare, se află Parcul Naţional Vedado Diego de Ocampo; arealul depresionar Cibo – ce cuprinde un sector vestic, drenat de Yaque del Norte (400 km lungime) şi „La Vega Real” (Valea Regală), spre Golful Samana, cea mai fertilă din ţară. În această câmpie interioară se înşiruie numeroase oraşe, care îndeplinesc şi funcţii turistice complementare: Monte Cristi, Valverde, Santiago de los Caballeros (cu aproape 400 000 loc.), Concepcion de la Vega, San Francisco de Macoris, Sanchez. Haiti, prima republică din istorie a negrilor (1804), cu o viaţă politică dominată de dictaturi şi instabilitate, cel mai sărac stat din America, nu cunoaşte o activitate turistică însemnată, deşi aceasta s-a mai dinamizat în ultimul deceniu. Turismul este lipsit de investiţii importante, cu excepţia capitalei unde au început să apară dotările moderne. Port-au-Prince (aproape 1 mil. loc.), situat la Golful Gonâve, a fost fondat de francezi în 1749. Cel mai mare centru economic, financiar şi cultural, dispune de o reţea hotelieră în extindere, şi câteva clădiri monumentale: Catedrala Saint-Trinité, Palatul Prezidenţial, statuile conducătorilor luptei de eliberare a negrilor de sub dominaţia franceză – Toussaint Louverture şi Jean-Jaques Dessalines. Al doilea oraş – centru turistic este Cap Haitien (100 000 loc.), unde se vizitează ruinele palatului Paulinei Bonaparte, citadela şi ruinele castelului Sanssouci, urmat de Les Cayes – cu fort şi arsenal din secolele XVIII-XIX. Pentru turismul litoral se pretează îndeosebi fâşiile marginale ale peninsulelor ce flanchează Golful Gonâve spre sud şi nord, precum şi Insula Gonâve. Lângă ţărmul nordic se află Insula Tortuga, loc de refugiu şi bază de acţiune a piraţilor. Zona montană şi Podişul Hinche – care ocupă aproape ¾ din teritoriul statului, formate predominant din roci calcaroase – sunt lipsite de ape de suprafaţă, având un aspect arid şi semiarid. Principalele obiective turistice sunt formele carstice (peşterile şi câteva vârfuri – îndeosebi Pic la Selle, de 2680 m – ce domină Câmpia Cul-de-Sac şi Lacul Etang Sanmâtre de la graniţa cu Republica Dominicană. ANTILELE MICI Reprezintă o grupare formată din numeroase insule, aşezate aproximativ pe direcţia nord-sud, cu o convexitate spre Oceanul Atlantic, şi cu o prelungire spre sud-vest până în Antilele Olandeze. S-au format la contactul dintre placa intermediară caraibeană şi placa majoră americană, printr-un orogen de convergenţă ocean-ocean (gruparea principală din est), respectiv prin subducţia plăcii caraibe sub continentul sudamerican (arcul insular Aruba – la Blanquilla). Au rezultat insule vulcanice, aşezate pe praguri submarine. Din punct de vedere politic, predomină ministatele independente, la care se adaugă teritorii dependente de Franţa, Marea Britanie, SUA şi Olanda. Turismul constituie o ramură economică de prim rang pentru acestea, avantajat de clima tropicală, peisajele exotice (cu vulcani, vegetaţie tropicală, plaje fine, însoţite de recifi coraligeni), amenajările şi dotările turistice diversificate. Insula Aruba s-a desprins din Antilele Olandeze în 1986, devenind stat aparte, dar încă sub tutela Olandei. Înregistrează un aflux turistic deosebit – 900 000 vizitatori străini şi încasări de peste 700 milioane dolari în 1998 (la o populaţie de sub 100 000 loc.). Principala atracţie sunt plajele strălucitoare şi climatul tropical semiarid, iar centrul turistic şi administrativ este Oranjestad. Majoritatea populaţiei o formează descendenţii amerindienilor arawak şi caraibi. Antilele Olandeze au statut de teritoriu autonom în cadrul Regatului Ţărilor de Jos, fiind constituite din două părţi: Insulele Curaçao şi Bonaire (peste 90 % din suprafaţă) - „de sub vânt” – şi „insulele vântului”, situate la 900 km spre nord-est, în nordul Antilelor Mici: sudul Insulei Saint Martin (cealaltă parte aparţine Franţei), Insula St. Eustatius şi Insula Saba (cea mai mică, dar cu cea mai ridicată altitudine, 860 m).

88

Aşezări urbane cu rol turistic sunt Willemstad (150 000 loc., ¾ din popula ţia totală) – centrul administrativ, cu aeroport internaţional – şi Kralendijk (în Insula Bonaire). Turismul contribuie cu 25 % la formarea P.N.B. Trinidad-Tobago. Fostă colonie spaniolă şi britanică, este cel mai mare stat independent din Antilele Mici (5 100 km2 şi 1,3 mil loc.). Trinidad este localizată în dreptul deltei fluviului Orinoco, închizând spre est Golful Paria. Denumirea acesteia vine de la faptul că a fost descoperită în a treia călătorie a lui Cristofor Columb (1498), sau de la cele trei înălţimi din insulă, pe care navigatorii le-au numit Santissima Trinidad (Sfânta Treime). Deşi predomină câmpiile şi dealurile străbătute de culmi muntoase puţin înalte (maximum 940 m în nordul Trinidadului), vegetaţia luxuriantă şi plajele exotice constituie elemente naturale de mare viabilitate turistică. Unicat este lacul de smoală Pitch Lake, cel mai mare depozit de asfalt natural din lume, ce ocupă craterul jos al unui vulcan, rezultat în urma unei erupţii catastrofale, prin amestecul unui mare zăcământ de petrol şi gaze naturale cu cenuşă vulcanică şi lavă. Rezervaţiile naturale, de vânătoare şi forestiere, ocupă 1/3 din suprafaţa statului. Se pot menţiona: rezervaţia naturală Caroni Swamp – un areal de mlaştini şi mangrove pe coasta vestică a Insulei Trinidad (la sud de Port of Spain); rezervaţia de vânătoare Trinity Hills (6 670 ha) şi rezervaţia forestieră VictoriaMayaro (53 260 ha) – ambele pe Insula Trinidad; insuliţa Little Tobago, unde este ocrotită pasărea Paradisului. Populaţia metisată (cu predominarea negrilor şi a indienilor asiatici), arhitectura colonială a mai multor aşezări şi dotările turistice, completează tabloul general al resurselor atractive. Din punct de vedere al taxonomiei turistice, se distinge arealul din nord-vestul Insulei Trinidad, ce include capitala, fâşia litorală din apropiere şi vârfurile Cerro Aripo (940 m) şi El Tucuche (936 m), cu rezervaţii şi peşteri. Port of Spain concentrează în aria aglomeraţiei urbane o treime din populaţia statului, detaşându-se sub aspectul importanţei economice, culturale şi turistice. Este deservit de un însemnat aeroport (Piarco). Monumentele arhitectonice şi istorice sunt relativ numeroase: catedralele anglicană şi catolică, clădirile parlamentului, guvernului, primăriei (toate din sec. XIX), forturile San Andres (sfârşitul sec. XVIII) şi George (1804), statuia lui Cristofor Columb, unele edificii moderne. În aria litorală adiacentă se întind plaje cu dotări moderne: Maracas Bay (cunoscut pentru practicarea surfingului), Carenage etc. Arealul turistic din sud-estul Insulei Trinidad este frecventat în primul rând pentru turismul balnear maritim, remarcându-se staţiunea Mayaro Bay, la care se asociază turismul de recreere şi cunaoştere, mai ales în cadrul rezervaţiei forestiere şi naturale Victoria-Mayaro. Insula Tobago are ca principal centru turistic oraşul Scarborough, în apropierea căruia este „plaja piraţilor”. Alături de aceasta se întind alte plaje foarte frumoase: Pigeon Point, Mount Irvine Bay, etc. Ţărmurile sunt însoţite de recifi coraligeni, unde trăiesc peşti exotici, cu forme şi culori variate. Aşa sunt grădinile de corali şi sanctuarul de peşti de la Buccoo Reef. În pădurile tropicale din insulă trăieşte pasărea colibri. Trinidad-Tobago este vizitat anual de aprox. 300 000 turişti străini, mai ales din SUA, Canada şi Marea Britanie. Barbados. Stat independent în cadrul Commonwealth-ului, ocupă insula omonimă, cu relief de podiş jos – mai abrupt spre nord şi nord-vest – înconjurat de o câmpie litorală şi de recifi coraligeni de-a lungul ţărmului. Plajele foarte frumoase, climatul tropical plăcut (cu precipitaţii între 1000 – 2000 mm / an), dotările hoteliere ultramoderne, cele de agrement şi renumite cazinouri, condiţionează o deosebită afluenţă a turiştilor străini, majoritar nord-americani şi britanici – în jur de 1 milion pe an, ce aduc venituri de 1,4 miliarde dolari. Turismul a trecut pe primul loc în privinţa contribuţiei la formarea P.N.B. (peste 1/3 din acesta). Primul „boom” turistic s-a înregistrat în anii ’70, când a primit denumirea de „Riviera Indiilor de Vest”. Principalul complex turistic s-a format în jurul capitalei, în partea sud-vestică a insulei. Bridgetown (100 000 loc. cu suburbiile) deţine 1/3 din populaţia statului, fiind situat la Golful Carlisle şi la vărsarea râului Constitution. Este deservit de două aeroporturi, port, are importanţă culturală (ramură a „University of West Indies”). Dintre edificiile vechi monumentale s-au păstrat Catedrala St. Michael (sec. XVIII), fortul St. Anne (1703), statuia amiralului Nelson. Fâşia litorală învecinată are plaje de calitate, care se întind în nord spre Speightown, iar în sud-est spre Christchurch. Pe litoralul estic se remarcă staţiunea balneoclimaterică Bathsheba. Grenada are din punct de vedere politic acelaşi statut ca Barbados şi St. Vincent – Grenadine, fiind format din Insula Grenada, de origine vulcanică, şi partea sudică a micului arhipelag Grenadine. În insula principală (305 km2), altitudinea maximă este de 840 m în Mt. Saint Catherine, iar în craterele unor vulcani

89

stinşi s-au format lacuri (Gran Estanque, Antoine). Saint George’s (30 000 loc., ¼ din populaţia totală), situat în sud -vest, la frumosul golf Grand Anse Bay, înconjurat de coline acoperite de vegetaţie, are o arhitectură plăcută de tip colonial. Este deservit de un aeroport internaţional şi port. Turismul litoral de cură heliomarină şi agrement predomină şi aici, plajele cele mai bune fiind în sudul insulei principale şi în unele insuliţe ale Grenadinelor, mai ales Carriacou (cu staţiunea Hillsborough şi cu aeroport). Turismul itinerant de recreere se practică în interiorul insulei mari, favorizat de peisajele montane. Numărul vizitatorilor străini se apropie în ultimii ani de 400 000, iar încasările de ¼ miliard dolari. Saint Vincent şi Grenadine are suprafaţa şi populaţia asemănătoare cu Grenada, iar capitala – Kingstown – deţine cam aceeaşi pondere demografică (aproape¼ din total). De asemenea, ca la nivelul general al Antilelor Mici, în structura etnico-rasială predomină negrii. Kingstown, situat pe colinele din jurul golfului omonim, dispune de un aeroport şi de cea mai veche grădină botanică din Indiile de Vest (fondată în 1763). Amenajările turistice sunt de nivel mediu (hoteluri, vile, etc.). Insula St. Vincent (345 km2) de origine vulcanică, are altitudinea relativ ridicată faţă de suprafaţa sa, vulcanul Soufriere (1234 m) fiind cunoscut pentru erupţiile sale distrugătoare de la începutul sec. XIX şi XX. Alături de el, în nordul insulei, într-un alt crater cu diametrul de 5 km, se află Crater Lake. Pădurea tropicală, cu esenţe arboricole preţioase (abanos, mahon, palmieri) şi avifaună bogată s-a păstrat în măsură mult mai mare decât în Barbados şi Grenada, ocupând aproape 50 % din insula principală. În scopul ocrotirii acestora, au fost create 4 rezervaţii forestiere şi 4 sanctuare pentru păsări. Toate acestea constituie elemente de interes turistic. Turismul balnear maritim se desfăşoară cu precădere pe plajele din vestul şi sud-vestul Insulei St. Vincent şi în unele insuliţe din grupul nordic al Grenadinelor – Bequia (cu Port Elisabeth), Mustique, Union. Fluxul turistic internaţional receptor se ridică la aproape 250 000 persoane. Santa Lucia (616 km2) se aliniază la condiţia politică a ministatelor anterioare. Insula este formată dintr-o asociere de conuri vulcanice pe direcţia nord – sud, între care Morne Ginie (960 m) şi Pitons (două vârfuri piramidale la limita sudică). Are un aspect de masivitate deosebită privită dinspre ocean. Vulcanii sunt inactivi, iar manifestările postvulcanice marcate prin izvoare sulfuroase, cu potenţial terapeutic ridicat, în curs de valorificare în colaborare cu Trinidad-Tobago. Pădurea tropicală se mai conservă pe 1/6 din suprafaţă, ea fiind substituită – ca în majoritatea Antilelor Mici – prin plantaţii de bananieri, cocotieri, citrice, arbori de cacao, cafea, trestie de zahăr, sau culturi de bumbac, batate, manioc, care menţin în mare măsură frumuseţea peisajului. Datorită varietăţii şi exotismului peisajului, a pitorescului aşezărilor, în Santa Lucia turismul litoral se îmbină mai armonios cu turismul de recreere din aria vulcanică şi cu turismul cultural. Se pot diferenţia arealul turistic nord-vestic şi arealul turistic sudic. În cadrul primului areal se detaşază capitala, apoi Gros Islet şi plajele adiacente acestora, cu amenajări şi dotări însemnate. Castries concentrează – prin cei 60 000 locuitori – peste 1/3 din populaţia statului. Este aşezat în jurul unui frumos golf şi este oraş-staţiune renumit prin plajele sale; centru cultural, nod de transporturi (port, aeroport), are o grădină botanică. Arealul turistic sudic cuprinde complexul vulcanic menţionat anterior (îndeosebi Morne Gimie) şi fâşia litorală marcată spre extremităţi de orăşelele-staţiuni Soufriere şi Vieux Fort, ultimul vizitat şi pentru vestigiile sale istorice. Santa Lucia şi-a creat o infrastructură turistică veritabilă (bază de cazare şi agrement, 500 km de drumuri, aeroport) şi este frecventată anual de aproape !/2 milion de turişti străini (predominant europeni, apoi nord-americani şi latino-americani din zona Caraibelor). Turismul contribuie în proporţie de 2/3 la formarea PNB. Martinica – a doua insulă ca suprafaţă şi ca populaţie din Antilele Mici după Trinidad (1100 km2) – face parte din departamentele de peste mări ale Franţei. Relieful muntos din partea nordică a insulei culminează în vulcanul activ Mogtagne Pelée (1433 m), renumit pentru erupţia catastrofală din 1902, când a distrus oraşul Saint-Pierre şi a cauzat moartea a 40 000 de oameni. Acestuia i se asociază coline joase în jumătatea sudică. Denumită atât „perla Antilelor Mici” cât şi „insula blestemată” (datorită erupţiilor, cutremurelor şi uraganelor), Martinica se înscrie între primele două receptoare de turişti din Antilele Mici (alături de Barbados), cu aproape 1 milion anual (francezii au pondere mai ridicată). Ţărmul, mai crestat în sud, jalonat de recifi coraligeni în est, este însoţit de plaje întinse. În partea vestică, Fort-de-France (100 000 loc) – reşedinţa administrativă, al doilea oraş ca număr de locuitori din

90

Antilele Mici – este aşezat la un golf adânc, deservit de port şi aeroport internaţional. Plajele celşe mai frecventate se întind la nord de golf şi în Peninsula Salomon. O atracţie deosebită o constituie vulcanul Montagne Pelée şi peisajele tropicale cu păduri şi plantaţii. Guadeloupe este de asemenea departament de peste mări al Franţei, format din două insule mai mari şi foarte apropiate: Basse Terre (848 km2) – cu relief muntos, impunându-se vulcanul activ Soufriere de 1467 m – şi Grande Terre (590 km2) – joasă, cu substrat calcaros, fără reţea hidrografică de suprafaţă. La acestea se adaugă altele mai mici: Insulele Marie Galante, Les Saintes, parţial Insula Saint Martin (pe care o împarte cu Antilele Olandeze). Este singura unitate teritorială din Antilele Mici în care predomină mulatrii (75 % din cei 430 000 locuitori). Insula Grande Terre este înconjurată de plaje albe strălucitoare, iar umezeala climatului tropical este mai redusă (1000 mm / an), condiţii foarte favorabile pentru cura heliomarină. Oraşe-staţiuni sunt: Pointe-aPitre (cu port şi aeroport), Abymes (60 000 loc.), Port Louis, Sainte-Anne, Moule şi micile insule din apropiere (La Desirade). De-a lungul ţărmului estic sunt bine dezvoltaţi recifii coraligeni. Insula Basse-Terre se caracterizează prin dominanţa peisajului forestier tropical umed şi a reliefului vulcanic. Partea sudică prezintă importanţă turistică mai mare, cu vulcanul Grande Soufriere şi fâşia litorală cu oraşele-staţiuni Basse-Terre (reşedinţa administrativă) şi Capesterre-Belle-Eau. Numărul vizitatorilor externi (francezi, nord-americani ş.a.) depăşeşte 700 000 anual, iar încasările 500 milioane dolari. Dominica – mică republică independentă în cadrul Commonwealth-ului – ocupă insula omonimă (750 km2) de origine vulcanică, cu vârfuri relativ înalte care crează impresia de masivitate – Morne Diablotin (1447 m) şi Morne Trois Pitons (1424 m). Sunt frecvente manifestările post-vulcanice – gheizere solfatariene şi izvoare termale fierbinţi –, ce constituie un potenţial însemnat pentru turismul balnear (au început să fie valorificate prin colaborare cu Trinidad-Tobago). Într-un crater vulcanic din sudul insulei se află Boiling Lake, al cărui nivel oscilează în funcţie de presiunea gazelor provenite din con. Alături de elementele geomorfologo-hidrologice, resurse atractive importante constituie peisajele de pădure tropicală (aproape jumătate din suprafaţă), avifauna (papagal imperial, o raritate), aşezările pitoreşti, inclusiv o colonie de indieni caraibi, şi bineînţeles fâşiile litorale cu plaje. Predominarea populaţiei şi a peisajelor rurale favorizează turismul rural şi ecologic. Mai bine amenajat este litoralul vestic, între Roseau-Portsmouth, şi cel sud-estic (Berekua). Capitala Roseau (20 000 loc.) este o aşezare pitorească, cu unele construcţii vechi (catedrala romano-catolică), grădina botanică, iar în apropiere izvoare termale şi o cascadă. Deşi infrastructura turistică este modestă, Dominica primeşte anual peste 300 000 vizitatori străini, predominând cei din Antilele Franceze, SUA şi Marea Britanie (Al. Păcurar, 1999). Antigua şi Barbuda este un mic stat independent în cadrul Commonwealth-ului, constituit în principal din insulele omonime. Insula Antigua are un relief deluros, cu altitudine maximă de 402 m în Boggy Peak, vulcan stins, în craterul căruia se formează o mlaştină în timpul ploilor; ţărmul are multe golfuleţe pitoreşti şi recifi. Barbuda este şi mai joasă, de natură coraligenă. Clima tropicală moderată, cu precipitaţii mai scăzute (1100 mm / an) datorită altitudinii reduse, plajele de o calitate deosebită şi investiţiile în vederea creerii unei infrastructuri turistice la cel mai înalt nivel, condiţionează o afluenţă turistică externă extrem de dinamică, cu o dublare în câţiva ani, în 1998 fiind înregistraţi 580 000 turişti străini şi încasări de 750 milioane dolari. Rolul turismului – principala ramură a economiei – rezultă din contribuţia acestuia cu 90 % la PNB. Primirea turiştilor este asigurată prin aeroportul Coolidge şi portul Saint John’s (cu rezonanţă istorică, legată de amiralul Nelson). Saint John’s (35 000 loc.) deţine aproape jumătate din populaţia insulelor şi se remarcă prin arhitectura interesantă, cu multe clădiri istorice, restaurate mai ales în apropierea radei portuare Nelson’s Dockyard. Cura heliomarină este completată de posibilităţile de agrement şi sporturile nautice, în cadrul unor staţiuni în curs de extindere (Old Road, Codrington). Saint Kitts şi Nevis formează un alt mic stat independent inclus în Commonwealth, ce primeşte anual aproape 200 000 turişti străini. Sunt insule de origine vulcanică, ale căror conuri principale ajung la 1150 m (Mount Misery), respectiv 1000 m. Sunt prezente emanaţiile post-vulcanice (izvoare termale) pe baza cărora s-a format mica staţiune Bath (Insula Nevis). Pădurile îmbracă versanţii conurilor vulcanice. Între cele două insule se află o stâncă populată de pelicani. Primează turismul litoral de cură heliomarină şi sporturi nautice, având ca principale centre: Basseterre (capitala) şi Frigate Bay – cu frumoase plaje în sud-estul Insulei St. Kitts -, Charlestown şi Newcastle – în Insula Nevis. Un aeroport şi portul principal se află pe Insula Kitts.

91

Anguilla este un foarte mic stat autonom, dependent de marea Britanie (96 km2 şi 8000 locuitori), cu centrul administrativ la The Valley. Insula Anguilla are formă alungită şi este constituită din lave vulcanice. Dispune de o plajă foarte întinsă, formată din nisip fin, de un alb strălucitor, care asociată cu apa transparentă şi climatul tropical plăcut, atrage un număr aproape record de turişti (115 000 în 1997), iar veniturile realizate plasează turismul în fruntea ramurilor economice, alături de pescui Insulele Virgine Americane cuprind circa 60 insule, numeroase insuliţe şi stânci, care totalizează 347 km2 şi 120 000 locuitori. Reprezintă partea superioară a unor munţi submerşi, cu altitudini maxime de 600 m. Insule mai importante sunt Saint Croix (207 km2) şi Saint Thomas, ce concentrează aproape întreaga populaţie şi dispune de aeroporturi. Charlotte Amalie – de pe Insula St. Thomas – este centrul administrativ. Tot aici se află principalul port. Condiţiile tropicale specifice Antilelor Mici, baza materială turistică ultramodernă şi strânsele legături cu SUA, determină un aflux de circa 500 000 turişti pe an şi încasări care contribuie cu 50 % la formarea PNB. Insulele Virgine Britanice (153 km2, 20 000 locuitori) grupează circa 40 insule, majoritatea nelocuite, cele mai importante fiind Tortola, Anegada şi Virgin Gorda. Centrul administrativ este Road Town. Sunt deservite de un aeroport. Turismul este foarte intens şi principala activitate economică. Numărul de vizitatori externi, de circa 350 000 persoane, duce la un indice de receptare turistică extrem de ridicat (1750 %). *

Lucrare de verificare 3 INSTRUCŢIUNI: Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului„Regionarea turistică a Americii Anglo-Saxone şi Latine”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs; - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : 1. Numiţi cele zece regiuni turistice ale SUA. (2 puncte); 2. Menţionaţi cărei regiuni, respectiv zone turistice, îi aparţine metropola New York. Succint punctaţi obiectivele atractive care integrează patrimoniul turistic al marelui oraş. (2 puncte) 3. Enumeraţi staţiunile litorale aparţinând coastei estice (între Jacksonville şi Miami) din cadrul Regiunii Turistice Florida. (1 punct); 4. Individualizaţi unităţile taxonomice aparţinând Regiunii Turistice a Californiei şi detaliaţi din perspectiva interesului atractiv Zona Los Angeles-San Diego. (2 puncte) 5. Care sunt statele componente ale Americii Centrale istmice? În funcţie de patrimoniul turistic impropriat realizaţi o ierarhie a lor. (2 puncte) 6. Pentru America Centrală insulară depistaţi primele cinci state la al căror PIB, industria turistică este determinantă. (1 punct)

92

MODULUL IV REGIUNILE TURISTICE DIN AFRICA, AUSTRALIA ŞI OCEANIA. STUDII DE CAZ: REGIUNEA TURISTICĂ ATLAS ŞI AUSTRALIA PROBLEMATICA a. Scopul modulului: Modulul urmăreşte cunoaşterea din perspectivă turistică a unor geospaţii cu o inedită încărcătură peisagistică şi semiotică. b. Obiectivele modulului:  împingerea cunoaşterii turistice la o scară tot mai largă, deopotrivă geografic şi cultural;  înţelegerea importanţei turismului în dezvoltarea economică a Africii de Nord;  surmontarea prejudecăţilor religioase şi rasiale; c. schema logică a modulului:   -

Unităţi teritorial turistice în Magreb; Tunisia; Algeria; Maroc. Regionare şi regiuni turistice în Australia; Regiunea turistică Sud-Estică; Regiunea turistică Nord-Estică; Regiunea turistică Sud-Vestică; Regiunea turistică Nordică; Alte zone de concentrare turistică d. Conţinutul informaţional detaliat Conţinutul informaţional detaliat se găseşte în bibliografia indicată. *

Desfăşurat pe o suprafaţă considerabilă din uscatul planetar (peste 30.000.000 km2) Africa – un continent tipic tropical şi cu trăsături peisagistice dezvoltate dintr-un pronunţat continentalism şi o situaţie absolut unică de dezvoltare simetrică în raport cu ecuatorul – dispune de un valoros potenţial turistic – natural şi antropic – cu nuanţări regionale şi diferenţiat, valorificat la nivel de state – în funcţie de stare economică. Tot factorul economic, a fost pentru o lungă perioadă, principalul element de inhibiţie turistică. Astfel, deşi există un mare interes pentru misticul “continent negru”, încă de timpuriu – din respectiva ..... şi fenomenul turistic bucurându-se de o veche tradiţie – turismul, înţeles ca sector de producţie, se situează la debutul afirmării sale. Subliniem însă remarcabila dinamică înregistrată de sectorul respectiv în ultimul deceniu al secolului XX, când ritmurile medii anuale ale fluxurilor inter-regionale receptate, devansau, cu peste 3% ritmul mediu anual al globului (4%). Dintre cauze depistăm două: “boomul turistic” – petrecut la nivel mondial * şi integrarea unor regiuni şi zone turistice africane, bine articulate, în reţeaua internaţională. O radiografie expeditivă asupra stării turistice, la nivelul întregului continent, pune în evidenţă câteva trăsături specifice, anume: - marea disproporţionalitate existentă între, un potenţial atractiv de excepţie a fondului turistic şi o infrastructură deficitară – aflată sub un prag de optim funcţional; - organizarea clară a domeniului turistic, pentru “consumul internaţional” – pe fondul cererii turistice interne foarte scăzute; - dominarea considerabilă, în structura fluxurilor externe receptate, a celor venite dinspre Europa; - individualizarea în cadrul continentului a două macroregiuni de maximă convergenţă a circulaţiei turistice: Africa de Nord – cu aproximativ 70% din fluxul internaţional turistic şi Africa de Sud – cu o pondere mai redusă de cca 18 – 20%; *

creşterea explozivă a numărului de turişti internaţionali de la cca 30 mil. în anul 1950, la aproximativ 600 mil. în 1996.

93

- volumul redus al încasărilor turistice, cu o situare mai favorabilă între primele state a: Republicii Kapul Verde (8 – 800 milioane $), Egiptului (4.060 milioane $), R. Africa de Sud (2.365 milioane $), Tunisiei şi Marocului (fiecare cu 1.500 milioane $) şi R. Zimbabwe (1.300 milioane $). Situaţia este valabilă pentru anul 1998. - detaşarea între tipurile şi formele de turism a celui balneo-maritim, cultural, sportiv şi a turismului “inedit” (oaze, safari, “treking”). Cât priveşte organizarea turistică a spaţiului geografic, depistăm următoarele unităţi taxonomice majore: - regiunea turistică Egipt; - regiunea turistică Atlas; - regiunea turistică a Golfului Guineii; - regiunea turistică ecuatorială; regiunea turistică a Africii de Est; - regiunea turistică a fluviului Zambezi; - regiunea turistică a Africii de Sud; - regiunea turistică a Africii insulare.

IV.1. Unităţi teritorial turistice în Magreb Regiunea turistică Atlas, polarizează state privilegiate din perspectiva fondului atractiv deţinut – Maroc, Tunisia şi Algeria – interesate totodată în dezvoltarea intensivă şi extensivă a sectorului turistic. Atuu-rile regiunii rezidă dintr-o sumă de favorabilităţi, complementare funcţional precum: condiţii naturale complexe, în principal morfologice şi climatice (zonă litorală, montană şi geospaţiu deşertic); istorie veche, bogată în evenimente; mod de viaţă original, deosebit de şarmant, graţie mixiturii de civilizaţii vechiorientale, occidentale şi locale, amestecului de religii alohtone cu tradiţii şi credinţe ancestrale autohtone, comportamentului demografic şi modelului economic specific etc, peste care, s-au grefat influienţe culturale şi “pseudoculturale” de împrumut. În cadrul dat, subliniem ca deosebit de important, efortul depus de “ţările magrebiene” pe calea relansării turistice, obiectiv reflectat la nivelul ultimilor zece ani, printr-o dinamică mai accentuată a volumului de încasări, un ritm mediu anual ridicat, al sosirilor turistice şi un indice de receptare turistică superior celorlalte regiuni. Strategic este în context şi angajamentul litoralului atlantic şi mediteranean nord-african-superior echipat cu infrastructură – de-a prelungi spre sud fluxurile turistice internaţionale, prin programe turistice “inedite” – în scopul estompării dezechilibrelor economice.

Cum se poate argumenta „poziţionarea” Magrebului ca factor de coeziune şi stabilitate în raport cu Europa, respectiv „Africa Neagră”. IV.1.1. Tunisia Fenomenul turistic în această ţară, parcurge o evidentă evoluţie, marcată statistic atât prin sporirea considerabilă a încasărilor valutare – de la cca 700 milioane $ în 1987, la 1,5 milioane $ în 1998 – cât şi prin creşterea anuală a volumului circulaţiei turistice – de la 4 milioane vizitatori în 1995 (cu 8% mai mult ca în anul precedent) la aproape 5 milioane turişti în 1998. Cât priveşte orientarea fluxurilor turistice interregionale, structura lor indică ca principal spaţiu emitent Europa – prin Germania, Franţa şi Marea Britanie – cu aproape 40% şi statele vecine – Libia, cu 25% şi Algeria cu 15%. Notăm deasemenea, ca strategie adoptată, orientarea spre turismul de lux şi “industria jocurilor de noroc”, primul pas constând în edificarea unui lanţ de cca 23 de Cazinouri. Organizarea în teritoriu a fondului atractiv, coroborat cu nivelul de dezvoltare a infrastructurii de specialitate, ne conduce la depistarea a două principale unităţi turistice: arealul turistic nordic şi zona central-estică.

94

a) Arealul turistic nordic, integrează riviera mediteraneană (“Coasta de Cristal”), abruptă şi stâncoasă, continuată spre interior cu spaţiul montan Atlas (Tell Atlas, Dorsale), ce culminează la 1.544 m în vârful Djebel Chambi – spre graniţa cu Algeria. Potenţialul turistic se evidenţiază printr-o ofertă turistică diversificată, favorabilă dezvoltării unui turism polivalent bine articulat: balnear maritim – graţie climatului tipic mediteranean; cultural – prin bogăţia vestigiilor antice şi medievale (feniciene, romane şi islamice); festivalier – prin târguri şi expoziţii, şi manifestări etnografice, folclorice, sau organizarea de revelioane exotice etc; litoral de lux – cu amenajări moderne, sate de vacanţă, cazinouri etc; montan – de recreere şi drumeţii şi ecologic – prin complexul de parcuri naţionale (Bau – Hedna, Gardimou) şi rezervaţii naturale existente (Insula Zembra – cu o apreciabilă colonie de Puffinus şi parcurile forestiere – Ain Drahm şi Bau Kornine). În continuare, detaliem – prin depistarea unor centre turistice – sectorul castier, acesta fiind şi cel mai reprezentativ. Ca atare menţionăm: - centrul turistic Tunis – situat pe ţărmul lagunei omonime, se impune atât prin complexul de funcţii centrale polarizate, cât şi printr-un valoros patrimoniu cultural material - suburbia Cartagina, cu vestigii feniciene şi romane; moscheea Djemâa Al-Zaytuna de secol VIII e.n; Citadela Kasbah; palatele Dar Hussein, Dar el-Bei, Tourbet el Bei; cca 20 de muzee, teatre, instituţii culturale şi de învăţământ, bazare, centre comerciale moderne (Târg internaţional) spaţii expoziţionale, baze moderne de agrement etc; - staţiunile turistice şi balneo-maritime: Bizerte, Sidi, Bau Said, Jebel Oust, Zaghouan şi Bourguiba; - centrele riverane Peninsulei Capul Bon: Hammam, Keliba Nabeul şi Hammamet – cu monumente islamice, peisaje exotice şi o excelentă echipare cu infrastructură; b) Zona turistică central-estică Valoarea atractivă a unităţii, rezidă din remarcabila funcţiune a peisajului maritim – cu ţărmuri joase şi nisipoase, crestate de golfuri adânci (Hammamet şi Gabes) – din est, cu peisajele interioare: montan-colinare, stepice – dominate de “chott”-uri (lacuri sărate) şi deşertice, cu oaze. Ca centre turistice de mare calibru se impun: Sousse – apreciat ca cel mai important nucleu turistic al Tunisiei; Monatir; Moknine; Mahdia; Ksour Essaf; Sfax; Gabes şi Zarzis – toate pe litoralul mediteranean oportune unui turism mixt: balnear maritim şi cultural – prin vestigiile islamice conservate. Acelaşi tip de turism promovează şi insulele răsăritene Kerkenna şi Djerba. La interior, perspectivele aparţin turismului “inedit”, susţinut fie de-o serie de oaze (Remada, Borj Bourguiba, El Borma ş.a) – fie de centre urbane cu valenţe comerciale, artizanal, meşteşugăreşti, culturale etc. (Kairouan, Kasserine, Gafsa şi Tozeur acesta flancat de două mari chotturi: Cott El G’harsa, - 23 de m sub nivelul mării) în NV şi Chatt El Jerid în sud-est).

Cum consideraţi că au influenţat recentele mişcări populare din nordul Africii (Tunisia, Egipt, Libia) circulaţia şi economia turismului? IV.1.2. Algeria Deşi se desfăşoară pe o suprafaţă considerabilă (2.381.741 km2), funcţionalitate turistică coerentă întruneşte doar sectorul nordic, structurat sub incidenţa sistemului muntos Atlas (Atlasul Telian şi Atlasul Saharian) şi a Mării Mediteraniene, restul de 4/5, revenind deşertului Sahara . Prin urmare individualizăm o singură zonă turistică susţinută, în fâşia litorală de oraşe cu funcţii turistice complexe – balnear maritime şi culturale (vestigii romane, bizantine, islamice şi coloniale) – Alger (capitala statului, cu aproape 1,7 milioane locuitori), Dellys, Bejaia, Skikola, Annaba, Cherchell, Tenes, Mostaganem şi Oran (600.000 locuitori), iar în spaţiul montan Atlasul Telian (mai umed) de staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă: Telemencen, Sidi – Bel – Abbes, Boghni (din masivul Djurjura) şi Constantine (500.000 locuitori). Între cele două centuri muntoase, implicit între acestea şi fâşia litorală, circulaţia turistică a determinat apariţia de “noduri” turistice cu rol de tranzit, favorabile însă şi tuirsmului de odihnă şi agrement prin

95

valoarea estetică a peisajului şi ambientului tonifiant. Între acestea se remarcă cu precădere staţiunile montane Tebessa, Khenchela, Tazoult cu vestigiile de la Timgad şi Batna, apoi centrele urbane Guelma, Setif, Blida, Medeia, Mascora, Djelfa, etc. La sud de spaţiul montan, în Algeria Sahariană – dominată de mari erguri (Marele Erg Occidental şi Marele Erg Oriental) şi hamade, valorile atractive sunt cu totul speciale şi se calează unui turism inedit: de oază (El Golea, Tabelbala, Ain -–Gulttara în Podişul Tademait) – Amuglid etc; Safari; treking (drumeţii de lung parcurs) – pe valea râului Chéliff (aproape 700 km lungime), în zona podişului Tassili, sau a Munţilor Ahaggor (3.003 m altitudine) etc; şi etno-cultural – prin valorosul patrimoniu de artă rupestră din Tassili şi viaţa nomadă plină de mister a tuaregilor. În pofida existenţei unui astfel de potenţial turistic, Algeria, confruntată cu rigorile regimului islamic, este relativ refractară în raport cu turismul internaţional, numărul vizitatorilor înregistraţi în 1995 – fiind de cca 800.000, cu aproape 30% mai puţini ca în anul precedent. Date fiind legăturile speciale cu Franţa, acesta este şi principalul stat emitent, cu 60% din totalul turiştilor externi, urmată la mare distanţă de Italia (14%), Germania (11%), Tunisia (7%) şi Marea Britanie (4%).

IV.1.3. Maroc Marocul, înregistrat statistic, cu încasări superioare în anul 1998 (1.500 milioane $) şi un număr de turişti străini ce a oscilat în ultima perioadă în jurul a 3 mil., face eforturi remarcabile în vederea stimulării activităţii turistice. Astfel, pe lângă demersul legat de punerea în valoare a fondului tuirstic-natural şi antropic – există şi o vădită preocupare pentru ameliorarea parcului său hotelier, scop în care a recurs la investitori de mare talie internă şi internaţională (Daewoo şi ACCOR). De altfel, prin aceste iniţiative – de edificare a unor mari grupări hoteliere şi de dezvoltare a infrastructurii de comunicaţii (de toate categoriile) – Marocul se raliază tendinţelor actuale, de mondializare a turismului planetar. Cât priveşte provenienţa fluxurilor turistice, constatăm cu relativ echilibru între două spaţii continentale – unul tradiţional şi de mare forţă, Europa – cu 37% şi altul considerat deficitar la acest capitol, Africa cu 30%. În continuare, urmărind concentrarea spaţială a principalelor resurse atractive şi tipologia ofertei turistice, individualizăm trei unităţi geoturistice, anume: zona litoral-atlantică; riviera mediteraniană şi arealul turistic montan. a) Zona turistică atlantică – include câmpia litoral Atlantică festonată de un ţărm puţin articulat şi mărginit de dune, continuată spre interior cu podişuri piemontane. În acest cadru, reperele de maximă atracţie se asociază în principal centrelor urbane costiere – cu potenţial balnear (plaje excepţionale, baze de agrement şi hoteliere moderne, infrastructură de comunicaţii dezvoltată); istorică-cultural şi comercial – şi în secundar oraşelor dinspre interior – Fes, Meknes şi Marrakech – foste capitale imperiale. Tot aici un interes aparte suscită şi complexul arheologic roman de la Volubilis (Ksar – Pharoum, prima capitală a provinciei romane Mauretania Tingitane). Detaliind potenţialul atractiv al fâşiei litorale, putem detaşa ca nuclee turistice centrale – de la nord spre sud – Tangerul (foto), Rabatul, Casablanca şi Agadinul, exemplar susţinute de o reţea de puncte turistice satelit. - Centrul turistic Tanger Maxima convergenţă turistică se realizează spre Tanger, mare oraş port la strâmtoarea Gibraltar (peste 500.000 locuitori); renumita staţiune litorală şi important centru culturalistoric. Legat de ultimul aspect, Tangerul este depozitarul unui patrimoniu de recepţie materializat în timp de cartaginos, arabil (secolele VII – XIV), portughezi (1471 – 1662), englezi şi spanioli. Menţionăm deasemenea, efectul benefic indus în dinamica economiei, de scurtă perioadă (1923 – 1940) când Tangerul a funcţionat ca “zonă internaţională”.

96

Aria de interes turistic se extinde apoi şi la proximităţile urbei, fie prin intermediul unor staţiuni balneo-maritime ca Bouhalf – cu o splendidă panoramă asupra Strâmtoarea Gibraltar, Asilah şi Larache, fie prin prisma unor aşezări interioare de tranzit – Souahel, Sidi el Yamani şi Kasar el Kebir. - Centrul turistic Rabat, integrează pe lângă capitală (1,4 milioane locuitori) – renumită prin monumente ca: Cetatea Kasba – Oudaia (de sec. XII), Marea Moschee (de secol XIV), Palatul Regal (secolele XVIII – XX) etc. – şi o reţea bine structurală de centre urbane (Kenitra, Mehdiya, Sale, Bauznika etc) cu amenajări turistice de mare ţinută (cazinouri, plaje, baze de croazieră, hoteluri de lux, grădini şi parcuri superbe, centre comerciale etc.). - Centrul turistic Casablanca (foto) Oraşul omonim – primul centru demografic al ţării (3 milioane locuitori) – se află inclus obligatoriu în orice program turistic desfăşurat în spaţiul regatului. Rezonanţa numelui său este irezistibilă pentru vizitatorii străini, veniţi aici, fie avizii de istorie şi cultură, fie pentru a îmbina în mod agreabil, cura heliomarină cu oportunităţile de agrement ale exoticului spaţiu – urmărit încă, de faimă celebrei ecranizări cinematografice “Casablanca”. La nord şi sud de nucleul central, se pun în evidenţă două importante noduri turistice cu vocaţie locală: Mohammedia – o pitorească staţiune balneoclimaterică, cu plaje, castele, promenade şi parcuri - şi El Jadida. - Arealul turistic: Safi – Essaouria – Agadir – se remarcă atât prin numeroasele-i monumente, în principal medievale, cât şi prin plaje de bună calitate, atent amenajate în excepţionale baze turistice. b) Riviera mediteraneană Mai puţin dezvoltată sub raportul amenajărilor turistice, comportă o estetică peisagistică dezinvoltă, dată de morfologia abruptă a falezelor şi ambientul tipic mediteranean. Punctele de maximă atracţie le constituie staţiunile şi aşezările litorale Cabo Negro, Restinga, Tetouan, Bau Ahmed, Nador etc – dublate spre interior de spectaculosul peisaj al Munţilor Rif (2.452 m , în Jabol Tidiguin) cu văi de-o cuceritoare sălbăticie şi bogat acoperiţi cu masive de cedru şi pini de Alep. c) Arealul turistic montan – a intrat în sfera interesului turistic după edificarea a două importante obiective economice: Calea ferată Oujda – Fes şi complexul de amenajări hidrografice de pe râul Moulouya. Nucleul turistic central se grefează staţiunii pentru sporturi de iarnă Azrou, secondată de alte repere precum: castrul din Atlasul Mijlociu, inclusiv masivul Jbel Bau Naceur (3.340 m alt.); Lacul Affenouir şi parcurile naţionale Toubkol (36.000 ha) şi Taazzeka (580 ha) din Atlasul Înalt (4.165 m altitudine maximă în vf. Toubkal). Încheiem prin a sublinia şi deosebitul potenţial turistic al oazelor subsohoriene marocane – Bouorfa, Erfoud, Zagra etc – integrale, pe fondul respectiv, în reţeaua turistică internaţională. C) Regiunea turistică a Golfului Guineei, include statele aflate geo-spaţial sub influienţele golfului omonim – Senegal, Gambia, Guineea Bissau, Guineea, Siera Leone, Liberia, Cote D’ Ivoire, Ghana, Tongo, Benin, Burchina Faso, Nigeria, Camerun şi Guineea Ecuatorială -–modestă ca activitate turistică desfăşurată, dar cu un inestimabil fond atractiv natural şi antropic. Una dintre cauzele fundamentale ale respectivului handicap, ţine de infrastructura generală, precar dezvoltată sau chiar absentă, aspect determinat de un model existenţial specific guvernat încă de mentalităţi primare. Privită în ansamblu, oferta turistică a regiunii este deosebit de complexă şi generoasă, realitate ce a făcut posibilă integrarea recentă a unor zone şi areale, relativ bine structurate funcţional, în reţeaua turistică internaţională. Este situaţia centrelor turistice Dakar şi Casamance din Senegal, a Abidjanului din Coasta de Fildeş, a Complexului de amenajării hidroenergetice – “Volta” din Ghana, a Laacului Ciad şi Deltei Zairului din Nigeria, a Coastei atlantice Cameruneze şi a bogatului sistem de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale – unde pe lângă protecţia ecosistemelor se organizează şi programe turistice speciale – safari, vânătoare, treking etc. Deasemenea, un indicator esenţial pentru diagnora stării turistice din regiune, îl reprezintă volumul circulaţiei turistice, funcţie de care s-a putut stabili şi o scară a principalelor ţării receptoare: Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş, Camerun, Nigeria, Benin, Burkina Faso şi Guineea.

97

IV.2. Regionare şi regiuni turistice în Australia Principalul factor restrictiv al unei circulaţii turistice intense în Australia îl reprezintă distanţele mari şi relativa izolare faţă de regiunile dezvoltate (Europa Occidentală, America de Nord), cu populaţie însemnată şi deci puternice emiţătoare de turişti. Acest dezavantaj a fost şi este atenuat pe parcurs prin continua modernizare a mijloacelor de transport intercontinentale (aeriene şi maritime). În prezent există numeroase curse aeriene zilnice care leagă America de Nord, Asia de Est şi Europa de Australia. Datorită caracterului său inedit, continentul-ţară de la antipozi manifestă o atracţie însemnată din punct de vedere turistic (şi nu numai), generând fluxuri turistice crescânde. Dacă în 1978 era vizitată de 600 000 turişti, în anul 1997 numărul acestora a crescut la 4,3 milioane, cu încasări de 16, 5 miliarde dolari. În structura intrărilor predomină asiaticii (45 %) şi europenii (30 %), urmaţi de neozeelandezi şi nord-americani (cu câte 1/10). Japonezii deţin ¼ din totalul turiştilor, iar britanicii 1/3 în cadrul europenilor. Potenţialul turistic natural şi antropic al Australiei este ridicat şi mai ales deosebit de original şi de variat, fiind completat de o infrastructură care îmbină modernismul nord-american cu tradiţionalismul britanic şi local. Pe lângă aceasta, modurile de concepere şi organizare adecvată situaţiilor oferă posibilităţi variate de practicare a turismului (inclusiv incursiuni în locuri sălbatice, vânătoare, pescuit subacvatic, sporturi nautice). O deosebită atracţie o exercită elementele cu valoare de unicat, mai numeroase în Australia decât în alte părţi ale lumii. Printre acestea se înscriu: elementele faunistice – marsupiale (cangurul – 40 genuri -, ursuleţul koala, lupul marsupial) - , ornitorincul, echidna, câinele dingo, avifauna variată (emu, casuarul, pasărea liră, lebăda neagră, papagali), reptile -; asociaţiile vegetale – cu peste 600 specii de eucalipţi, 400 specii de acacia, asociaţii specifice din semideşerturi (mulga-scrub şi mallee) - , Marea Barieră de Corali; populaţia aborigenă. Modul specific de intercondiţionare a elementelor mediului (în special a climei şi reliefului) dă naştere unei mari diversităţi peisagistice – de la pădurile tropicale umede din nord-est, la semideşerturile şi deşerturile din centru şi vest, la pădurile temperat-oceanice din Tasmania şi până la peisaje alpine în vârfurile montane din sud-est. Cele 205 parcuri naţionale şi rezervaţii naturale conservă elementele cele mai interesante, cu mari valenţe turistice. Climatul cald şi marea extensiune a plajelor cu nisip fin favorizează cura heliomarină pe tot parcursul anului (un oarecare impediment îl reprezintă prezenţa rechinilor). Pe de altă parte, etajarea altitudinală oferă posibilitatea practicării sporturilor de iarnă pe un areal restrâns din Alpii Australiei. Turismul balnear şi balneoclimateric dispune de condiţii mai favorabile în regiunea montană din sud-est, iar oferta turistică antropică diversificată, de la creaţiile civilizaţiei moderne din marile metropole (Sydney, Melbourne) până la modul arhaic de viaţă al aborigenilor, constituie baza turismului cultural. Întinderea mare a Australiei (7,7 mil. km2) dictează şi mărimea regiunilor geografice, iar în cadrul acestora a regiunilor turistice. Având în vedere numărul şi densitatea obiectivelor şi a centrelor turistice, se conturează următoarele regiuni: regiunea turistică Sud-Estică; regiunea turistică Nord-Estică; regiunea turistică Sud-Vestică; regiunea turistică Nordică; Alături de cele patru mari regiuni turistice se conturează tot atâtea zone turistice separate. Cum este perceput rolul infrastructurii în accesarea turistică a unor destinaţii de mare distanţă (zona de contact a oicumenei cu suboicumena)?

IV.2.1. Regiunea turistică Sud-Estică Regiunea turistică Sud-Estică – este vastă, incluzând teritorii din statele New South Wales şi Victoria. Deţine cele mai însemnate resurse turistice. Potenţialul turistic derivă din popularea mai densă (aproape 60 % din numărul locuitorilor Australiei), din asocierea geomorfologică şi peisagistică între câmpia şi zona colinară litorală, platourile şi culmile montane, climatul subtropical în fâşia joasă şi etajat, cu nuanţe temperate în cea montană.

98

Polarizează cele mai însemnate fluxuri turistice, în concordanţă cu mărimea şi importanţa funcţională a centrelor urbane – metropolele Sydney şi Melbourne, capitala Canberra – şi cu potenţialul turistic natural pe care îl posedă. Extensiunea mare pe latitudine (32 – 380 lat. sudică) permite separarea a trei zone turistice: - zona Sydney – Blue Mountains – New England; zona Alpilor Australiei; zona Melbourne. a) Zona turistică Sydney – Blue Mountains – New England cuprinde câmpia litorală a statului Noua Galie de Sud până la sud de Wollongong şi partea sudică a Munţilor Marii Cumpene de Ape (Great Dividing Range). Sydney este prima din cele două mari metropole ale Australiei (4 mil. loc.) şi capitala statului New South Wales. De asemenea este prima aşezare fondată de britanici (26 ianuarie 1788). Oraş ultramodern, cu personalitate distinctă, are o localizare deosebit de pitorească, pe un relief predominant colinar. Botany Bay, principalul golf-estuar, separă partea nordică de cea sudică, fiind traversat de renumitul pod „Harbour” (foto), în formă de arc metalic suspendat. Lângă portul Jackson se află un obelisc înalt de 15 m, care marchează locul unde James Cook arbora în anul 1770 drapelul Marii Britanii. În peisajul de mare diversitate a metropolei abundă parcurile, dintre care se remarcă Hyde, unde se află statuia căpitanului James Cook şi monumentul realizat în cinstea australienilor căzuţi în primul război mondial, devenit loc de pelerinaj. În rândul creaţiilor arhitectonice deosebite se detaşează catedrala Garrison şi Marele Turn, construite în stil gregorian şi victorian. Cea mai originală lucrare de arhitectură contemporană este noua clădire a Operei, în formă de corabie cu pânzele ridicate, şi acoperită cu ţiglă albă. Centre urbane importante mai sunt: Newcastle (500 000 loc.), Wollongong (250 000 loc.) şi Port Kembla, la care predomină funcţia industrială, dar arealele periurbane primesc o destinaţie turistică însemnată. Fâşia litorală a zonei menţionate, cu plaje întinse şi apă cu temperaturi favorabile, constituie o arie de desfăşurare a turismului balnear maritim şi a sporturilor nautice (yaht-ing, surfing etc.). Orăşelele-staţiuni de la nord de New Castle cunosc un dinamism însemnat (Port Macquarie, Kempsey, etc.). Blue Mountains se extind în spatele oraşului Sydney. Sunt alcătuiţi din platouri de 1000 – 1300 m. altitudine, din gresii, cu abrupturi spectaculoase, create prin adâncirea puternică a văilor (sub formă de canioane). Denumirea lor provine de la vegetaţia de eucalipţi şi de la atmosfera verde-albăstruie datorată evapotranspiraţiei intense. Se practică turismul montan de recreere, îndeosebi în week-enduri. Munţii Noii Anglii (la nord de râul Hunter) au înălţimi ceva mai mari (până la 1600 m) şi se disting trei suprafeţe de nivelare; sunt acoperiţi de păduri subtropicale. b) Zona Alpilor Australiei se desfăşoară de la Camberra spre sud. Este sectorul montan cel mai înalt din Australia, ca urmare a unei faze de înălţare în bloc cu aproximativ 1000 m la sfârşitul Neozoicului. Sub raport morfo-tectonic, Alpii Australiei reprezintă o asociere de hostruri înălţate, cu suprafeţe de nivelare şi martori de eroziune. Masivul cel mai înalt este Snow Mountains, cu altitudinea maximă în vârful Kosciuszko (2230 m). Au fost afectaţi de glaciaţiunea pleistocenă, care a determinat formarea unui relief glaciar (circuri glaciare cu lacuri, creste, morene), de unde şi denumirea lor. Aici a fost creat Kosciuszko State Park. Altitudinea acestor munţi este suficient de ridicată - la 370 latitudine sudică - pentru a a fi acoperiţi de zăpadă o bună perioadă a anului în partea superioară, în etajul pajiştilor alpine. În rest predomină peisajul forestier, cu specii de Eucalyptus, Araucaria, Nothofagus. În aceşti munţi îşi au izvoarele fluviul Murray şi afluentul său Murrumbidgee. În asemenea condiţii, principalul tip de turism practicat este cel montan, climateric şi pentru sporturi de iarnă, pe baza unei reţele de staţiuni cu profilul respectiv. Canberra, capitala federală a Australiei din 1927, este situată la o altitudine medie de 600 m, la confluenţa râurilor Murrumbidgee şi Molouglo, având în jur un teritoriu propriu din punct de vedere administrativ (2330 km2), extins în partea nord-estică a Alpilor Australiei.

99

Fig. 13. Australia: 1. Regiunea turistică sud-estică: a . Zona Sydney; b. Alpii Australiei; c. Zona Melbourne; 2. Zona Fluviului Murray; 3. Tasmania Concepţia care a stat la baza construirii oraşului (începută în 1913) a fost aceea de centru politicoadministrativ şi oraş-grădină. Prin structurarea sau zonarea urbană s-a urmărit evitarea focalizării funcţionale, deci o anumită descentralizare încă din start. În acest sens au fost create centre care formează un triunghi aproape echilatreral (V. Gârbacea, 1996). Două dintre acestea (situate pe coline) cuprind clădiri oficiale, iar al treilea – Memorialul australian, situat în mijlocul unui parc – reproduce, în diferite moduri, participarea militarilor australieni la războaiele în care a fost angajată ţara. În jurul centrelor respective, se desfăşoară cartiere rezidenţiale aerisite, cu multe spaţii verzi, după planuri în mare parte geometrice. Oraşul are o densitate urbană mică, datorită suprafeţei extinse a intravilanului, şi potenţialului demografic relativ modesc (350 000 locuitori), dar cu tendinţă ascendentă continuă (s-a produs o dublare a populaţiei în ultimii 25 de ani). Industria este foarte limitată, îndeosebi la ramuri de deservire (poligrafică, alimentară). Cambera îşi exercită funcţia administrativă şi politică prin intermediul unui sistem modern de comunicaţii şi transporturi (îndeosebi aeriene şi rutiere, plus cele feroviare). În ultimele decenii, a devenit un important centru financiar, comercial, ştiinţific şi de învăţământ. Aici se găsesc Academia Australiană de Ştiinţe, Academia de Ştiinţe Sociale, două universităţi, mari biblioteci. Principalele monumente de interes turistic sunt: Parliament House, Catedrala St. Andrews, Albert Hall, Muzeul Militar al Australiei (Enciclopedia Statelor Lumii, 1981). Toate aspectele concură la formarea unei imagini de capitală specializată, dar spaţioasă, într-o ambianţă peisagistică şi climatică deosebit de plăcută. c) Zona turistică Melbourne se desfăşoară în sudul statului Victoria, prezentând o notă aparte din punct de vedere goegrafico-turistic, un anumit aer „tradiţionalist”, deşi colonizarea propriu-zisă nu a început de nici două secole. Cadrul natural este deosebit de adecvat populării şi activităţii umane, în condiţiile unui climat subtropical cu nuanţe temperate (la 37 – 380 lat. sudică), cu influenţe oceanice moderate, dar constante pe parcursul întregului an. La Melbourne temperatura medie anuală este de 14,70C şi variază doar în limitele a 100C între lunile extreme (februarie: 19,80C – iulie: 9,30C). Tot aici precipitaţiile medii anuale sunt moderate

100

(650 mm), fiind repartizate foarte uniform în cursul anului (în general între 50 şi 60 mm / lună) (V. Gârbacea, 1996). Relieful denotă de asemenea o anumită specificitate: în sud-est, fâşia litorală dintre Bairnsdale şi Melbourne, la poalele Alpilor Australiei care intră şi ei cu capătul sud-vestic în această zonă turistică – Gippsland – cu nisip şi faleze calcaroase; estuarul râului Yarra, cu oraşul Melbourne, continuat spre sud cu port Philip Bay; în continuare fâşia litorală până la Portland; o zonă muntoasă veche (hercinică), separată în culmi de tip horst, cu altitudini maxime de 1000 – 1200 m. O bordură deluroasă înconjură aceşti munţi joşi, după care, spre nord şi vest, se extinde câmpia fluviului Murray. Vegetaţia forestieră (eucalipţi, fag austral) acoperă arealul mai înalt, trecând treptat în vegetaţie ierboasă cu pâlcuri de eucalipţi în porţiunile joase. Aria la care ne referim este cea mai populată din Australia, după arealul Sydney – Newcastle, statul Victoria ocupând primul loc în privinţa densităţii populaţiei, cu o medie de 10 ori mai ridicată decât cea a continentului. Pe de altă parte gradul de concentrare în capitala acestuia – Melbourne – este foarte accentuat (peste 2/3 din populaţia statului). Zona turistică menţionată este marcată spre periferie de un şir de oraşe dintre care se remarcă: Bairnsdale, Yallourn, Melbourne, Geelong, Portland – în partea sudică; Ballarat – în vest; Bendigo şi Castelmaine – în nord. Principalul centru turistic este Melbourne, a doua mare metropolă a Australiei (aproape 3,5 mil. loc.) şi „rivala” oraşului Sydney. Istoria aşezării este relativ scurtă, dar interesantă. Pionierii fondatori ai acesteia sunt: J. Batman şi J. P. Fawkner, al căror monument se înalţă în Piaţa Creditului Naţional. John Batman a ajuns în estuarul Yarrei în anul 1835, venind din Insula Tasmania. În limba băştinaşilor, Yarra înseamnă „râul cu apă rece”. Pe malul său se află închisoarea Port Philip, folosită pentru deportaţii din Anglia. Impresionat de frumuseţea naturală a locurilor, Batman s-a hotărâ să întemeieze o aşezare. A cumpărat pământ de la aborigenii din tribul Dutagalla, pe care i-a întâlnit în teritoriul bogat în iarbă dinspre Geelong. Prima aşezare a fost fondată pe partea de nord a râului, cu colonişti veniţi din Tasmania. Partea sudică a rămas nelocuită multă vreme din cauza terenului mlăştinos întins. La început, principala ocupaţie a locuitorilor a fost creşterea oilor şi a bovinelor. Batman a contribuit la dezvoltarea negoţului cu peşte şi lână (iniţial către Geelong), iar Fawkner era hangiu şi primul editor al ziarului local. Denumirea iniţială a aşezării a fost Dootigalla, schimbată în 1937 în Melbourne, după numele primului ministru britanic. În 1839, oraşul ajunsese la o populaţie de 8000 locuitori, cunoscând ulterior o dezvoltare explozivă după descoperirea zăcământului de aur de la Balarat. De la începutul anului 1901 – când s-a format Uniunea Australiană (Commonwealth of Australia), cu statut de dominion în cadrul Imperiului Britanic – şi până în 1927, Melbourne a fost capitala administrativă a ţării. Pe parcursul secolului al XX-lea şi în special în a doua jumătate a acestuia, se produce o diversificare şi o continuă amplificare a funcţiilor. Alături de o funcţie industrială esenţială, Melbourne a devenit cel mai important centru bancar al Austaliei şi un mare centru cultural, la rivalitate cu Sydney. Aici s-a format şi activat una dintre cântăreţele celebre ale lumii – Nellie Melba (Helen Mitchell). Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, Melbourne a fost principalul port de debarcare şi aprovizionare a căutătorilor de aur. În prezent, asigură concentrarea şi redistribuirea produselor pentru întregul stat Victoria şi are cele mai intense legături cu Insula Tasmania (în special trafic de călători). Marea metropolă are o fizionomie aparte, ceva mai deosebită de a marilor oraşe nord-americane. Deşi sunt prezenţi şi zgârie-norii, „masivitatea nu ţâşneşte agresivă spre înălţimi, ci are o linie sobră, armonioasă” (Maria Roşca, 1991). Dintre construcţiile monumentale se remarcă: clădirea Parlamentului, Biblioteca Naţională Victoria, Teatrul în aer liber – de forma unei scoici suspendate -, Academia de Muzică, Catedrala St. Paul, „Monumentul amintirii” din Parcul „Domeniul suveranului”, ridicat în memoria eroilor căzuţi în primul război mondial, când Australia a participat cu 333 000 oameni (iar în al doilea război mondial cu 600 000). Intrarea în mausoleu este flancată de opt coloane în stil ionic, cu figuri sculptate ce reprezintă „Pacea”, „Justiţia”, „Sacrificiul”, „Prestigiul” şi „Patriotismul”. Sunt interesante gările Flinders şi North Richmond, iar două clădiri vechi au o rezonanţă istorică deosebită pentru oraş: „Căsuţa La Trobe” şi „Căsuţa lui Cook”.

101

C.J. La Trobe a fost principala personalitate a aşezării timp de două decenii, la mijlocul secolului al XIX-lea. De numele lui se leagă edificarea edilitară a oraşului. Printre creaţii putem menţiona: Grădina Botanică, Universitatea (1853), Institutul de Mecanică, spitalul, mari parcuri (Fitzroy şi Carlton). A contribuit esenţial la separarea statului Victoria (dat după numele reginei Marii Britanii) de statul New South Wales (1851), Melbourne devenind capitala acestuia. „Casa lui Cook” este chiar căsuţa din satul său natal din Yorkshire (Anglia), demontată cărămidă cu cărămidă, împachetată în lăzi, transportată pe apă în Australia şi reasamblată de arhitectul Peter Staughton în forma ei originală. Astfel a devenit „cea mai veche casă” din Australia, anul construirii iniţiale fiind 1755. Deschisă pentru public ca muzeu în 1935, în grădina Fitzroy, este cel mai popular punct de atracţie pentru turiştii străini (Maria Roşca, 1991). Melbourne se remarcă şi prin modul de integrare a băştinaşilor în viaţa social-economică. Aceştia sunt concentraţi în cartierul Northcote. Spre vest, oraşul Geelong (150 000 loc.) este important sub aspect economic, îndeosebi prin traficul portuar. Un potenţial turistic însemnat îl deţine fâşia litorală, unde se concentrează o bună parte a fluxurilor turistice (mai mult de tranzit şi sejur scurt). De-a lungul acesteia se conturează câteva orăşele-staţiuni, îndeosebi în Gippslandul de Jos: Bairnsdale, Port Albert, Wonthaggi. În dreptul Strâmtorii Bass, în vecinătatea ţărmului continental se găseşte Insula Philip, numită şi „Ţara Minunilor”, unde habitează o faună foarte bogată: pinguini, foci şi o mare varietate de păsări („pasărea furtunii”, egrete, ibişi, raţe, bâtlani). Tot în apropiere se află „oraşul narciselor galbene”, Leongatha. Aria montană veche a devenit la mijlocul secolului al XIX-lea o importantă producătoare de aur. Oraşul Ballarat este în prezent un centru turistic interesant, cu un muzeu al minelor şi satul minier în miniatură, reconstruit după modelul celui existent în urmă cu un veac şi jumătate. Deţine o importantă galerie de artă şi are ca emblemă florală begonia. La Ballarat, pe Lacul Wendouree, s-au desfăşurat concursurile de canotaj din cadrul Jocurilor Olimpice din 1956. La marginea nordică a ramei montane, spre Câmpia Murray, ies în evidenţă alte două centre – Bendigo şi Castelmaine. În primul, care a devenit un important centru agroindustrial, se poate vizita mina restaurată „Deborah”, iar al doilea găzduieşte un important festival folcloric anual al statului Victoria. Spre vest, Wimmera se remarcă prin expoziţia cu obiecte de artizanat confecţionate de aborigeni, între care bumerangul, instrumentul muzical tradiţional didgeridoo, iar Dimboola prin parcul „Micul Deşert”, în care este conservată vegetaţia caracteristică semideşerturilor australiene. În sudul Câmpiei Murray, una din petrecerile tradiţionale este „Tunsul oilor”. Un interes turistic aparte îl suscită istoria şi obiceiurile aborigenilor, sintetizate în cadrul Muzeului Naţional „Victoria” din Melbourne. Băştinaşii din statul Victoria au fost integraţi în mare măsură în viaţa social-economică modernă, dar o parte îşi păstrează unele îndeletniciri tradiţionale, cum ar fi producerea obiectelor artizanale (satul Woori – Yallok, la 20 km de Melbourne). Există şi unele grupuri folclorice (Oom, Pah Pah). În statul Victoria iese în evidenţă mulţimea toponimelor aborigene care atestă vechimea acestei populaţii. Spre est de Melbourne se extind Alpii Australieni, unde au fost create staţiuni climaterice şi pentru sporturile de iarnă: Maryswille, Falls Creek, Lacul Montan, Baw-Baw. Tot în aceşti munţi, în vecinătatea oraşului, se înalţă Muntele Daudenong, remarcabil pentru vegetaţia foarte variată, cu multe specii de eucalipţi – Eucaliptus regnatus (foarte înalt, ce creşte până la 100 m), E. resinifera, „kari” (eucaliptul multicolor) - , mesteceni, ulmi, arţari, la care se adaugă Grădina Naţională a Rododendronului. La poalele munţilor respectivi este un parc natural – Fauna Park – pentru cercetarea, protejarea şi reproducerea unei mari diversităţi de animale caracteristice continentului australian, din care unele ameninţate cu dispariţia (ornitorincul). Pe ansamblu, zona turistică Melbourne are una din cele mai intense circulaţii turistice din Australia, îmbinându-se aproape toate tipurile de turism: turismul cultural, turismul litoral şi turismul montan.

IV.2.2. Regiunea turistică Nord-Estică Regiunea turistică Nord-Estică se întinde în statul Queensland, cuprinde partea central nordică a Great Dividing Range şi fâşia litorală din dreptul acestora, la care se ataşează Marea Barieră de Corali. Condiţiile climatice sunt diferite de restul Australiei, datorită aşezării la nord de paralela de 300 latitudine sudică şi de-a lungul ţărmului Oceanului Pacific. Regiunea are un climat tropical umed, sub influenţa ciclonilor tropicali şi a alizeului de sud-est, cu precipitaţii bogate (2000 – 3000 mm / an) şi temperaturi ridicate (220 C temperatură medie anuală la Rockhampton, situat pe Tropicul Capricornului). Altitudinea zonei montane introduce o uşoară nuanţare (etajare) prin scăderea temperaturii.

102

Peisajul montan este dat de munţii-bloc asimetrici, cu abrupturi spre litoral, cu aspect de platouri înalte, separate de văi puternic adâncite, dar şi cu sectoare de lărgire, acoperiţi de păduri umede tropicale sau subtropicale, formate dintr-o mare varietate de specii, cu predominarea eucalipţilor (E. regnans, E. giganteea, E. obliqus, E. amygdalina); unii ajung la 75 – 100 m înălţime. Este deosebit de mare extensiunea platourilor de lavă bazaltică, în urma erupţiilor puternice din neozoic. Câmpia litorală este îngustă, pe alocuri colinară, şi fragmentată de numeroase golfuri; pătrunde tentacular între înălţimile muntoase, pe cursul râurilor principale ce debuşează în Pacific. Pe platforma continentală din faţa acesteia, în condiţii favorabile de temperatură, transparenţă şi salinitate a apei, prin acumularea continuă a unor mari cantităţi de schelete de corali, a rezultat Marea Barieră de Corali formată din mai multe şiruri paralele. Se extinde pe o lungime de 2500 km, între 10 şi 240 latitudine sudică, de la Capul York până la sud de Rockhampton. Recifii constituie mediul de viaţă a unei mari varietăţi de specii subacvatice, care reprezintă subiect de interes ştiinţific, dar şi turistic. În scop de agrement şi cunoaştere, se organizează numeroase croaziere, cu posibilitatea pescuitului subacvatic. Pădurea tropicală umedă prezintă dezvoltarea maximă pe versantul estic al cordillerei, dinspre ocean, fiind asemănătoare cu pădurea ecuatorială din Noua Guinee, având specii ca: Elettaria, Ficus, Piper, liane (Calamus), epifite, sau altele specific australiene. Este caracteristică stratificarea vegetaţiei, cu stratul arboricol superior până la 40 – 45 m. În interiorul acesteia, viaţa animală este foarte variată, cu numeroase specii de păsări (papagali, pasărea liră, kiwi), reptile (şerpi, şopârle, crocodili), mamifere – cel mai pitoresc fiind ursuleţul Koala -, apoi forma de tranziţie între păsări şi mamifere – ornitorincul şi echidna. Activitatea turistică se concentrează în zona litorală, unde se găsesc principalele aşezări urbane, în special Brisbane. Pe baza ofertei turistice se conturează ca tipuri principale: turismul litoral de cură şi agrement, turismul cultural (îndeosebi pe baza obiectivelor din arealul Brisbane), turismul montan de recreere şi expediţionar. Brisbane, capitala statului Queensland, este o mare aglomeraţie urbană, de peste 1,5 milioane locuitori, ceea ce reprezintă 45 % din populaţia statului. Se extinde din aria colinară până la ţărm, având cartiere rezidenţiale aerisite, cu multă vegetaţie. Are un important aeroport internaţional şi port. De aici pornesc căi de legătură (feroviară şi rutieră) spre interiorul continentului, trecând prin oraşele Ipswich şi Toowoomba din zona montană. În apropiere de aglomeraţia urbană, în fâşia litorală, se dezvoltă rapid staţiunile turistice (Redcliffe). Pe lângă funcţia industrială de prelucrare a produselor agricole locale (trestie de zahăr) sau a materiilor prime aduse dinspre interiorul statului, oraşele mici şi mijlocii din zona litorală a Queenslandului primesc tot mai mult o funcţie turistică. Ele se înşiră de-a lungul şoselei şi căii ferate ce urmăresc ţărmul: Bundaberg, Gladstone, Emu Park, Mackay, Townsville (130 000 loc.), Cairns, Cooktown.

IV.2.3. Regiunea turistică Sud-Vestică Regiunea turistică Sud-Vestică cuprinde extremitatea corespunzătoare a statului Austalia de Vest şi nu poate fi delimitată precis, deoarece, pe lângă arealul cu populaţie mai densă de pe litoralul Oceanului Indian dintre Perth şi Augusta, există o serie de alte elemente cu valenţe turistice spre interiorul continentului sau de-a lungul ţărmului. Zona litorală (între 30 – 350 latitudine sudică) dispune de un climat plăcut, subtropical, cu veri australe călduroase şi uscate şi ierni blânde (răcoroase) şi umede, datorită acţiunii aerului polar oceanic. Mediile anuale de precipitaţii (750 – 800 mm) şi temperatură (17 – 180 C) sunt moderate, luna cea mai caldă fiind februarie (230 C). În fâşia respectivă – cu o densitate ceva mai acceptabilă a populaţiei – se găsesc principalele aşezări urbane, în primul rând conurbaţia Perth – Fremantle – Kwinana, care constituie principalul focar al activităţilor economice şi fluxurilor turistice din această parte a continentului. Aşezarea lor este favorizată de existenţa unei câmpii alungite (Swanland), mărginită de abruptul unui lanţ muntos – Darling Range – care se individualizează printr-o puternică linie de fractură perpendiculară cu ţărmul. Perth (1,35 mil. loc.) este principalul oraş şi capitală a Australiei de Vest – cel mai vast stat (2,5 mil. km2) şi cel mai slab populat (1,85 mil. loc.) – din al cărui potenţial demografic deţine aproape ¾. Deservit de portul Freemantle, este punctul de convergenţă a principalelor rute maritime dinspre Oceanul Indian. Are legături cu celelalte părţi ale continentului prin linii aeriene şi şosele, iar prin calea ferată cu partea est-sudestică şi regiunile învecinate. Este aşezat la câţiva km de ţărm, în câmpia litorală, pe cursul inferior al lui Swan River (râul lebedei, datorită prezenţei lebedei negre, element endemic). Arhitectura este în stil modern nord-american în partea centrală (cu zgârie-nori), iar cartierele rezidenţiale au o mare extindere, fiind formate

103

din locuinţe individuale înconjurate de vegetaţie. Are funcţii complexe – industriale, comerciale, ardministrativă, culturală – alături de care funcţia turistică sporeşte în importanţă şi prin faptul că este un pol de civilizaţie într-un imens spaţiu aproape nepopulat. Oraşul Freemantle şi-a primit denumirea de la căpitanul care a contribuit la fondarea statului Austalia de Vest (1829). Muzeul de istorie al statului este unul dintre obiectivele importante, situat la capătul dinspre Perth. Fiind un oraş al coloniştilor, a împrumutat din stilul oraşelor Far-Westului american (clădiri joase, numeroase snack-baruri), dar a ţinut şi la tradiţia britanică (clădiri mari şi arătoase, cluburi cu circuit închis) (Gh. Neamu, 1979). Are unul dintre principalele porturi ale Australiei (al patrulea), amenajat în gura lui River Jetty (Swan River). În faţa portului Freemantle, pe platforma continentală, s-a format o mică insulă prin acumularea aluviunilor transportate în regim torenţial de River Jetty, şi anume Insula Rottnest, numită şi farul Australiei de Vest (Gh. Neamu, 1979). Aceasta a căpătat o importanţă turistică deosebită pentru mulţi locuitori din Perth şi Freemantle, care şi-au construit căsuţe de vacanţă şi bazine cu apă de mare (din cauza ameninţării rechinilor). Insula este folosită exclusiv în scop recreativ, pentru odihnă şi sport (tenis, badmington), neexistând baruri. La sud de Perth, de-a lungul litoralului, se înşiră mai multe orăşele cu valenţe turistice – Bunbury, Busselton, Augusta, Albany. Apar şi denumiri ale articulaţiilor ţărmului cu rezonanţă geografică: Golful Geografului, Capul Naturalistului. Spre interiorul continentului, la est de Darling Range, se desfăşoară Podişul Ylgarn (400 m altitudine), cu substrat granitic şi numeroase depresiuni ocupate de lacuri sărate (de tip „playa”). Scăderea cantităţii de precipitaţii spre interior este ilustrată de adaptarea vegetaţiei (inclusiv la condiţiile de relief): de la păduri subtropicale, cu Eucalyptus diversicolor, ce atinge 75 m înălţime (între Augusta – Albany şi Munţii Blaff), la păduri mai rare şi mai scunde (cu Eucalyptus marginata) în lanţul muntos, până la păduri foarte rare, transformate în păşune, în vestul Podişului Ylgarn; urmează spre interior asociaţiile de semideşerturi. Podişurile Ylgarn şi Wiluna au constituit zona cu cele mai numeroase centre aurifere ale Australiei, unele dispărute, altele reprofilate economic sau, cu minerit restrâns, iar altele conservate în scop turistic – care reconstituie toate elementele legate de activitatea minieră din urmă cu mai bine de un secol (utilaje, instalaţii, mine). Mai cunoscute şi mai accesibile sunt: Kalgoorlie şi Coolgardie, străbătute de magistrala feroviară Sydney-Perth. Pe lângă centrele urbane situate la sud de Perth, au început să apară mici centre turistice de-a lungul ţărmului vestic, chiar la distanţă mare de metropolă, cum ar fi Broome. Fenomenul este facilitat de existenţa căilor rutiere şi de dorinţa oamenilor de la oraş de a se refugia în locuri cât mai liniştite şi mai izolate.

IV.2.4. Regiunea turistică Nordică Regiunea turistică din Teritoriul de Nord se caracterizează printr-o mare varietate a condiţiilor naturale, dar specificul ei este dat de existenţa celor mai întinse rezervaţii ale populaţiei aborigene. Peisajul geografic înregistrează o trecere graduală de la sud (partea centrală a continentului) spre ţărmurile nordice. Pe o fâşie însemnată de la ţărmurile Peninsulei Arnhem şi la sud-vestul Golfului Carpentaria se dezvoltă pădurea tropicală musonică, în condiţiile unui cliamt cu două sezoane – unul ploios, mai lung, determinat de acţiunea musonului dinspre mările din nord (Arafura, Timor) şi altul secetos, în care o proporţie însemnată a arborilor îşi pierd frunzele. Frecvenţa ciclonilor tropicali dinspre Marea Timor este foarte ridicată în lunile cele mai calde (decembrie – martie). Platforma litorală este acoperită de o bogată vegetaţie de mangrove, iar ţărmul nordic şi vestic al Peninsulei Arnhem este însoţit de recifi coraligeni. În această porţiune, la un mic golf, este aşezată capitala Teritoriului de Nord, Darwin. Climatul este cald (280 C) şi umed (1545 mm medie anuală). În urma ciclonului din 1971, când a fost distrus aproape în totalitate, a fost reconstruit în stil modern, populaţia crescând rapid (de 6 ori în două decenii), la peste 120 000 locuitori. A fost creat un centru artistic, s-au înălţat zgârie-nori, au fost construite noi cartiere, hoteluri, magazine, birouri pentru serviciile publice, o parte din aceste obiective fiind finanţate de bogătaşi asiatici (D. Corlăţeanu, 1991). Darwin este legat de Alice Springs printr-o autostradă şi, mai departe, de Adelaide. Aeroportul joacă un rol esenţial pentru legăturile cu principalele oraşe australiene, dar şi cu cele din Asia Sud-Estică şi Estică (Singapore, Jakarta, Malila etc.). Înaintând spre sud, peisajul se schimbă. După un areal extins, cu păduri rare de eucalipţi (în centrul şi sudul Peninsulei Arnhem), urmează fâşia extinsă a savanelor cu pâlcuri de arbori şi arbori izolaţi

104

(eucalipţi, sau acacia în sectoarele mai aride). În văile joase şi foarte largi ale râurilor principale (Roper, Daly, Victoria) şi în câmpia litorală a Golfului Carpentaria s-au format întinse areale mlăştinoase, cu vegetaţie adaptată la excesul de umezeală (în cadrul căreia tot speciile de eucalipţi primează) şi faună caracteristică – o mare varietate de reptile (îndeosebi crocodili de dimensiuni foarte mari, şerpi, şopârle – iguana) şi păsări. În jumătatea estică a Peninsulei Arnhen, pe ţărmurile acesteia şi în continuare spre vest, la marginea Podişului Kimberley, sunt localizate cele mai întinse rezervaţii ale băştinaşilor, urmate de cele din partea centrală a Australiei. La sudul zonei de savană, odată cu creşterea aridităţii, peisajul devine de semideşert. Deşertul Tanamy (din centrul Teritoriului de Nord) a devenit – prin Tanami Sanctuary (cel mai extins parc naţional din Australia, cu o suprafaţă de 3,8 mil. ha) – un important areal turistic. La nord-vestul acestuia, se află o altă însemnată rezervaţie a negrilor australieni. În sudul Teritoriului de Nord se individualizează – prin funcţionalitate şi specificul obiectivelor turistice – zona turistică Alice Springs – Ayers Rock. Obiectivul principal – Uluru, în limba băştinaşilor – este un uriaş monolit golaş de culoare roşiatică, înalt de 348 m, cu lungime de 3,6 km şi lăţime de 2,5 km. De jur- împrejur se desfăşoară întinse pedimente netede. Pentru băştinaşi, Uluru prezintă o mare semnificaţie rituală şi mitologică. Ei consideră sacră această formaţiune şi cred că s-a ridicat din lumea subpământeană odată cu primii strămoşi ai neamului, eliberând forţele dătătoare de viaţă (D. Corlăţeanu, 1991). La baza lui se găsesc o serie de grote (firide) cu picturi rupestre ale populaţiei aborigene vechi. Pentru turişti sunt amenajate poteci cu balustrade, care permit ascensiunea. Asemănător cu Uluru este Muntele Olga, situat la 32 km distanţă. Monoliţii respectivi sunt detaşaţi de Musgrave Ranges (1515 m altitudine maximă) situaţi la sud, iar spre nord se desfăşoară spaţii depresionare – până la contactul cu Macdonnell Ranges – presărate cu lacuri sărate, ale căror suprafeţe variază în funcţie de raportul evaporare – precipitaţii şi cu întinse cruste de sare în partea marginală. Cel mai reprezentativ este Lacul Amadeus. În arealul Ayers Rock – Mount Olga a fost creat un parc naţional de 125 000 ha. Colţul sud-vestic al Teritoriului de Nord este domeniul rezervaţiilor aborigene, care se continuă şi în statele vecine – Australia de Vest şi Australia de Sud. Munţii Macdonnell au o structură de tip appalachian, cu creste grefate pe roci dure (cuarţite), despărţite de culoare modelate în roci mai friabile şi cu orientarea generală vest-est. Crestele sunt întrerupte de waters-grapsuri sau wind-grapsuri (V. Gârbacea, 1996). Precipitaţiile în această parte centrală a Australiei sunt în jur de 250 mm / an, permiţând dezvoltarea unei vegetaţii sărăcăcioase, de semideşert. La poalele versanţilor nordici ai Munţilor Macdonnell, aproape de Tropicul Capricornului, este localizată principala aşezare din centrul Australiei, Alice Springs. Deşi are o populaţie redusă, constituie principalul centru administrativ şi de deservire pentru jumătatea sudică a Teritoriului de Nord. Funcţia turistică este în continuă amplificare, beneficiind de aportul aviaţiei, a magistralei rutiere Darwin-Adelaide şi a singurei căi ferate care penetrează până în centrul continentului dinspre sud. Numele oraşului provine de la fiica directorului oficiului telegrafic din Australia de Sud, care a contribuit la construirea telegrafului transcontinental Adelaide Darwin, în anii 1870 – 1872. Orăşelul are o fizionomie aparte, cu clădiri modeste şi pâlcuri de vegetaie întreţinută cu eforturi mari (precipitaţiile medii anuale sunt de 267 mm). Galeriile de artă includ o bogată colecţie de artă aborigenă. Radioşcoala, cu două posturi, asigură derularea sistemului de învăţământ pentru copiii fermierilor de la distanţă mare, iar de la baza „doctorului zburător” se acordă consultaţii şi recomandări terapeutice în funcţie de simptome. La 3 km de Alice Springs, la Pitchi Ritchi, impresionează bogăţia exponatelor de artă aborigenă, confecţionate în majoritate din coajă de copac şi fibre vegetale. Nota aparte a Teritoriului de Nord – din punct de vedere demografic şi turistic – este dată de populaţia băştinaşă. Prinaipala ipoteză referitoare la originea acesteia arată că aborigenii au ajuns în Australia în urmă cu aprox. 40 000 ani, migrând din sud-estul Asiei – vestul Oceaniei, unde de altfel se găseşte o populaţie asemănătoare (îndeosebi în Melanezia). La începutul colonizării europene (1788), în Australia trăiau peste 300 000 de băştinaşi (negri australieni). Ei nu practicau agricultura şi îşi asigurau existenţa prin vânătoare, cules şi pescuit. Aveau o formă de organizare tribală, cu familia ca unitate de bază. Mai multe familii înrudite constituiau un clan, iar căsătoriile erau strict interzise între membrii acestora. Relaţiile dintre triburi erau paşnice, dar distante. Fiecare trib dispunea de un anumit teritoriu, de totemuri şi legi proprii, precum şi de o limbă specifică. Aborigenii respectau cu sfinţenie legile nescrise, moştenite de la strămoşi, pe care îi venerau în locurile lor sacre. Eu aveau o legătură foarte strânsă, organică, cu pământul pe care trăiau,

105

legătură evocată prin legende. Duceau o viaţă seminomadă, călătorind mai multe mile pe zi. În interiorul familiilor, bărbaţii, femeile şi copiii aveau îndatoriri bine stabilite. Bărbaţii se ocupau de vânătoare, confecţionarea armelor şi uneltelor, construirea colibelor (bordee); femeile de cules, prinderea reptilelor, procurarea apei şi facerea focului. Copiii culegeau fructe, seminţe, pescuiau. Ca arme foloseau suliţa, womera şi bumerangul. Principalele lor surse de hrană le-au constituit cangurul şi pasărea emu. Agoniseala obţinută era împărţită în mod drept, de către bătrâni, între membrii tribului. Umblau aproape goi şi îşi ungeau trupul şi părul cu grăsimi de animale. Şi-au manifestat talentul artistic îndeosebi prin pictură (pe coajă de copac) şi cântec (didjeridu). Picturile de pe pereţii peşterilor atestă vechimea mare a locuirii (Podişul Kimberley). După demararea colonizării britanice, băştinaşii au fost împinşi din regiunile litorale mai favorabile spre interiorul şi nordul continentului. O bună parte au fost exterminaţi. În Tasmania, unde nu au avut loc de refugiu, au fost ucişi în totalitate. Ei se adaptează foarte greu la viaţa modernă. În prima fază, bolile infecţioase, iar apoi alcoolul au făcut ravagii în rândul lor. Numărul aborigenilor este în jur de 160 000, majoritatea trăind în rezervaţiile din Teritoriul de Nord, Australia de Vest şi apoi în nordul Australiei de Sud. Din încrucişarea cu europenii au rezultat metişi, care trăiesc mai ales în suburbiile marilor oraşe. Principalele lor ocupaţii în prezent sunt confecţionarea de obiecte artizanale (rogojini, coşuri, bumeranguri) şi lucrul ca ajutoare la fermele de creştere a animalelor. În 1967 a avut loc un referendum, urmat de un amendament la Constituţie privind îmbunătăţirea situaţiei aborigenilor, iar în 1973 s-a creat Ministerul pentru problemele aborigenilor.

IV.2.5. Alte zone de concentrare turistică Cele patru mari zone turistice separate despre care se amintea la început, sunt caracterizate în general printr-o anumită profilare a activităţii din acest sector. Acestea sunt: - zona turistică Deşertul Simpson – Lacul Eyre; - zona turistică Adelaide – Port Augusta; - zona turistică de pe valea fluviului Murray; - zona turistică din Insula Tasmania. Deşertul Simpson (Arunta) şi zona din jurul Lacului Eyre reprezintă singura arie de deşert veritabil, unde cantitatea de precipitaţii medii anuale scade sub 150 mm, sau – pe o fâşie îngustă ce circumscrie Lacul Eyre – chiar sub 100 mm. Se întinde în proporţie de 2/3 în statul Australia de Sud, apoi în Teritoriul de Nord şi foarte puţin în Queensland. Vegetaţia este sărăcăcioasă, formată din tufişuri de Spinifex în alternanţă cu ierburi rare, dar şi cu sectoare de sol dezgolite şi dune de nisip alungite pe direcţia sud-est – nord-vest. Terenurile saline şi subsaline sunt ocupate parţial de tufişuri de plante halofile (îndeosebi împrejurul Lacului Eyre), între care Atriplex deţine o oarecare importanţă economică prin frunzele sale care constituie hrană pentru ovine sau chiar bovine (V. Gârbacea, 1996). Fauna este formată mai ales din reptile (şerpi veninoşi, şopârle), iar la periferie – pasărea emu. Zona se suprapune în bună măsură peste extremitatea vestică a Marelui Bazin Artezian, apa adusă la suprafaţă prin foraje – deşi mineralizată şi uşor termală, fiind utilizată pentru creşterea animalelor. Aici este organizată cea mai extinsă fermă din australia profilată pe creşterea oilor, cu o suprafaţă de mărimea României. Scurgerea superficială se realizează doar prin intermediul creek-urilor (Diamantina, Cooper’s Creek), care se îndreaptă spre lacul Eyre, centrul celei mai întinse zone endoreice de pe continent. Descoperit de John Eyre în 1840, Lacul Eyre, numit şi „inima moartă a Australiei” (V. Gârbacea, 1996) sau „inima roşie” (datorită culorii roşiatice a pământului şi dunelor de nisip), are suprafaţa şi salinitatea apei foarte variabile, în funcţie de sezon şi ploile torenţiale neregulate (cu suprafaţă între 9000 şi 15 000 km2). În perioadele secetoase este înconjurat de o crustă de sare. Este un lac tectonic, situat în porţiunea cea mai joasă a Marii Depresiuni Australiene, la – 12 m faţă de nivelul Oceanului Planetar. Peisajul natural specific este protejat în Parcul Naţional Simpson Desert (cu peste 500 000 ha). Zona este accesibilă turiştilor prin ramificaţii rutiere de la şoseaua şi calea ferată Port Augusta – Alice Springs şi cu ajutorul aviaţiei. Zona turistică Adelaide – Port Augusta, de pe teritoriul statului Australia de Sud, este situată într-o arie veche şi puternic tectonizată, sectoarele mai înălţate având aspect de horsturi (Munţii Flinders, 1189 m), continuate cu peninsule (York), iar între acestea – în sectoarele coborâte de-a lungul faliilor – sunt localizate lacuri tectonice (Torrens, Gairdner, Frome) şi golfuri (Spencer, St. Vincent). Climatul este subtropical, plăcut, asemănător cu cel din colţul sud-vestic al continentului. Precipitaţiile scad sensibil spre nord (de la 750 la 300 mm pe an).

106

Principalul centru turistic este oraşul Adelaide, capitala statului (foto), a cincea mare aglomeraţie urbană de pe continent – 1,1 mil. loc., ceea ce reprezintă peste 70 % din populaţia statului Australia de Sud. Fondat într-o câmpie îngustă de la poalele Munţilor Lofty, se extinde de pe versanţii inferiori ai acestora până la ţărmul Golfului St. Vincent. Oraşul are structură şi fizionomie tipice pentru metropolele australiene cu Central Business District dominat de zgârie-nori şi – în contrast – cartierele rezidenţiale dispuse pe suprafeţe foarte mari, cu textură rectangulară şi case individuale cu grădini înflorite. Pornind de la funcţia administrativă – în cadrul lui fiind concentrate instituţiile statului Australia de Sud – şi comercială, s-a produs o diversificare a serviciilor şi amplificarea funcţiei industriale. Este legat prin toate tipurile de căi de comunicaţie şi mijloace de transport (aeriene, feroviare, rutiere, maritime) de toate oraşele principale şi teritoriile ţării. Din acest loc a plecat John Eyre în 1839 spre centrul continentului. Centrele urbane mai modeste de la Golful Spencer – Port Pirie, Port Augusta, Whyalla – se remarcă îndeosebi prin funcţia industrială (siderurgie, construcţii de maşini), dar fiind situată la itnersecţia unor multiple căi de comunicaţie, constituie puncte de pornire spre interiorul, nordul şi vestul continentului, unde turismul itinerant este predominant. Turismul litoral se extinde în zona golfurilor şi la sud de Adelaide, inclusiv în Insula Cangurului, prin apariţia de mici staţiuni. Zona turistică a fluviului Murray se caracterizează printr-o funcţionalitate specifică, dictată în primul rând de condiţiile naturale: prezenţa fluviului, dublat de canale de irigaţii), peisaj de câmpie, cu vegetaţie naturală mai restrânsă, dar totuşi bine reprezentată (pâlcuri de păduri de eucalipţi, de mallee cu acacia), terenuri cultivate cu grâu şi plante furajere, aşezările pitoreşti, îndeosebi orăşele şi oraşe mijlocii. Oferta turistică este îndreptată mai ales spre turismul de recreere, cultural şi sportiv, bazate pe elemente ca: peisaje domoale şi liniştite; parcuri de animale şi faună avicolă pe fluviu şi canale; expoziţii artizanale, festivaluri aproape în fiecare localitate, galerii de artă, ferme-muzeu; posibilitatea practicării sporturilor nautice şi concursuri de acest tip organizate; bogăţia toponimiei aborigene, dar şi patronimicele populaţiei colonizatoare. Pe malul stâng al fluviului Murray se înlănţuie o serie de orăşele de interes turistic: Mildura – oraşgrădină, centru al sistemelor de irigaţii din bazinul inferior Murray-Darling, dar şi important centru turistic. În apropiere sunt importante parcuri cu animale specifice locului: wallaby şi wombat – marsupiale; pe canal, o serie de specii de păsări: lebede negre, pelicani, bâtlani, raţe sălbatice; Swan-Hill – oraşul lebedei; Echuca – fost port, cu o interesantă expoziţie a efigiilor de ceară, în care sunt redate numeroase figuri istorice; Mulwala – cu sporturi nautice; Benalla – cu festivalul anual al trandafirilor; Rutherglen – ce organizează festivalul vinului; Shepparton – unde s-a proiectat construirea uni „sat internaţional”; Nagambie şi Wangaratta – orăşele ale sporturilor (golf, tenis, cricket, hipism). Zona turistică din Insula Tasmania. Deşi a fost descoperită în anul 1642 de către olandezul Abel Tasman Janzoon, colonizarea insulei a fost începută abia în 1803-1804 de către britanici, când au fost fondate şi actualele oraşe principale – Hobart şi Launceston. Conflictele au avut ca rezultat exterminarea în totalitate a băştinaşilor. Climatul temperat oceanic şi relieful muntos (1500 – 1600 m altitudine) condiţionează marea extensiune a pădurilor cu fag austral şi ferigi arborescente, precum şi densitatea ridicată a râurilor – repezi, cu debite bogate – şi a lacurilor. Culoarul depresionar din partea central-estică favorizează legăturile rutiere şi feroviare dintre nordul şi sudul insulei. Hobart (200 000 loc.), capitala statului, realizează o îmbinare între vechile clădiri în stil georgian (sec. XIX) şi construcţiile ultramoderne. Bulevardul Elisabeth, clădirea Parlamentului, Muzeul Tasmanian, cu Galeria de Artă, etc. reprezintă repere turistice importante din city. Oraşul este aşezat într-un cadru natural pitoresc, cu lacuri şi păduri, la vărsarea râului Derwent. În apropiere se înalţă Munţii Wellington şi Nelson. Zona periurbană cuprinde întinse livezi de meri şi peri,

107

ferme ce cultivă levănţică. În largul portului se organizează întreceri de yahting (anual, în decembrie, între Sydney şi Hobart) şi se practică surfingul. Al doilea opraş şi centru turistic este Launceston, situat pe cursul inferior al râului Tamar, unde se pot vizita Casa-muzeu Franklin şi „Cataracta cheiului” de la întretăierea căderilor de apă ale râurilor South East şi Tamar. Reprezentativ pentru peisajul pitoresc al insulei este Parcul Naţional Cradle Mount and Lake St. Claire (vegetaţie şi faună tasmaniană, peisajul glaciar din jurul Mt. Cradle).

Lucrare de verificare 4 INSTRUCŢIUNI: Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea capitolului „Regiunile turistice din Africa, Australia şi Oceania”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă (electronică) tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs; - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului.

1. 2. 3. 4. 5.

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele : Care sunt strategiile de bază adoptate de Tunisia în dezvoltarea turismului şi care dintre statele Europei sunt principalele emitente de turişti? (2 puncte); Identificaţi pentru turismul urban din Maroc centrele atractive de rezonanţă, punctând pentru fiecare cel puţin trei repere identitare. (2 puncte) Pentru Auatralia daţi zece exemple de atracţii naturale şi/sau antropice, care îşi ataşează atributul de unicate. (2 puncte); Menţionaţi cele patru regiuni turistice individualizate pentru Australia, iar în cadrul regiunii turistice de Sud-Est, detaliaţi zona turistică Melbourne. (2 puncte) La cât est estimată în prezent populaţia aborigenă şi care sunt teritoriile de maximă concentrare a acesteia? (2 puncte)

CLUJ-NAPOCA, 01.10. 2011

Lect. univ. dr. Angelica Puşcaş-Covaciu

108