Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5
Vedenia profetului Iezechiel I.Consideraţii generale Admiţând faptul că întreaga literatură biblică este centrată în jurul unui unic punct, de importanţă vitală pentru existenţa umană ancorată în dimensiunea sacrului, şi anume teofania, revelarea lui Dumnezeu percepţiei inferioare a omului, considerăm că aspectul esenţial pe care trebuie sa îl aibă în vedere exegeza şi hermeneutica biblică este acela al încercării de analiză în interiorul evenimentelor care implică descoperirea lui Dumnezeu din corpusul biblic, iar din acest punct de raportare, ceea ce numim în mod general “vedenie” este unul din termenii-cheie.Este un fenomen larg răspândit în întreaga literatură profetică şi are întotdeauna rolul de dezvăluire, revelare, intrare în contact cu dimensiunea sacrului prin ridicarea la o stare de supraconştiinţă, care depăşeşte perceperea umană de tip analitic obişnuită.Un alt cuvânt derivat din limba greacă, unde înseamnă etimologic “ieşire în afară”, care se împleteşte strâns cu procesul vedeniei este extazul, ce implică tocmai această ridicare la supraconştiinţă, punct din care fiinţa are posibilitatea de a recepta complex şi mult mai amplu descoperirea coordonatelor sacre. Am făcut această sumară introducere în ceea ce implica revelaţia, vedenia, întrucât tema pe care ne-o propunem să o atingem în această lucrare este centrată în jurul acestui fenomen. Cartea profetului Iezechiel se va arăta, aşa cum vom vedea mai departe, drept o bogată sursă de descoperiri mistice, percepţii spirituale cu un adânc înţeles pentru adâncirea în ceea ce numim relaţia dintre om şi Dumnezeu. II.Contextul istoric şi structura Cărţii lui Iezechiel Din punct de vedere istoric, Cartea profetului Iezechiel pare să se alinieze unei ordini fireşti în cadrul cărţilor profetice.Dacă profeţii de dinaintea sa (Isaia sau Ieremia de exemplu) îşi situau prezentarea pedepselor pentru poporul necredincios şi degenerat moral şi spiritual într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dar ale cărui semne se arătau încă din vremea mandatului lor (vedem spre exemplu discursul lui Ieremia strâns legat de ameninţarea babiloniană), situaţia lui Iezechiel este radical schimbată.El asistă la deportarea poporului său în anul 587 î.H.1 după ce Nabucodonosor al II-a, suveranul care aduce apogeul Regatului Noului Babilon, domnind între anii 605-562 î.H., cucereşte capitala Ierusalimului şi ordonă distrugerea zidurilor, a Templului, începând deportarea populaţiei israelite în frunte cu regele Ioiachim 2 . Puţine informaţii sunt deţinute de cercetători în privinţa vieţii sale.Cel care va fi profetul Iezechiel (al cărui nume ebraic, Yehézq'el, se poate traduce prin sintagma “Dumnezeu este 1
„Biblia sau Sfânta Scriptură”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Î.P.S Bartolomeu Anania, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pagina 1045. 2 http://www.newadvent.org/cathen/10666c.htm, 2.I.2014, 14:22.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 puternic”)3 s-a născut ca fiu al lui Buzi, având descendenţă preoţească în familia lui Zadok şi slujind în această demnitate la Templul din Ierusalim.Acest lucru pare a fi confirmat şi de faptul că în construcţiile sale literare, se va arăta un bun cunoscător al prescripţiilor Legii, al cultului dar şi al Templului si al cetăţii Ierusalim.Se va număra astfel printre membrii aristocraţiei iudaice care este deportată, trăind până la sfârşitul vieţii pe teritoriu babilonian, lângă Canalul Chebar( arteră ce se desprindea din Eufrat şi se întoarce în el, ocolind cetatea Babilonului). Activitatea sa profetică se va desfăşura timp de 22 de ani în interiorul comunităţii iudaice în care locuieşte4. Deşi coreligionarii săi vor apela la el pentru adeveriri profetice, el se va plânge constant de nesupunerea şi lipsa de ascultare faţă de cuvântul Domnului pe care aceştia o au, lucru amplificat şi de starea de încordare şi disperare generală care subzistă în sânul comunităţilor ebraice, ca urmare a conştiinţei faptului că Dumnezeu şi-a părăsit poporul ales şi Templul ca pedeapsă pentru decadenţa sa voită.5 Astfel, Iezechiel se află la contactul dintre 2 epoci şi dintre 2 spaţii culturale şi spirituale: pe de o parte dezintegrarea regatului lui Iuda şi noua viaţă în exil, pe de alta contactul dintre evoluţia religioasă ebraică şi conştiinţa religioasă semită.Deşi aceste 2 spaţii au avut o strânsă legătură de-a lungul secolelor, derivând unul din altul şi interferând reciproc, poporul lui Israel şi cu atât mai mult Iezechiel ca gardian al oamenilor săi şi reprezentant al lor înaintea lui Dumnezeu, se vede pus în faţa pericolului uitării propriei identităţi şi a amestecului cu o cultură străină, ce pare asupritoare şi ostilă. În acest context , principalele coordonate ale activităţii sale profetice, care se reflectă şi în împărţirea cărţii lui Iezechiel, sunt permanentul apel la vina poporului iudeu şi efortul de a-i păstra pe aceştia nealteraţi de condiţiile externe( capitolele 4-24), profeţii asupra popoarelor păgâne şi a nimicniciei idolatre pe care acestea şi-au asumat-o (capitolele 25-32) şi partea care, în opinie personală mi se pare de reper pentru înţelegerea discursului lui Iezechiel, aceea în care se anunţă renaşterea, reîntoarcerea şi reformarea lui Israel într-o nouă lumină şi a unui nou Templu( capitolele 33-48).6Această dezvoltare stă sub cheia simbolului şi a tainei, prorocul fiind recunoscut pentru amplitudinea şi precizia descrierii simbolice a revelaţiilor pe care le primeşte( din această perspectivă vedenia din capitolul I, subiectul prezentării noastre, este un exemplu notabil).Astfel el anunţă reînnoirea, opera sa stă sub semnul elanului mesianic al societăţii iudaice ce caută în lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu pentru viitor răspunsul la situaţia sa de restrişte din prezent. În cultura iudaică, lucrarea a fost privită vreme de secole cel puţin extravagantă în formulele alese, mai ales pentru că apăreau elemente ce contraziceau la prima vedere Pentateuhul, puţin lipsind categorizarea ei drept carte apocrifă.Primul capitol, spre exemplu, nu a putut fi expus în public până în primele secole creştine datorită motivului „Tronului lui Dumnezeu”- Ma'aseh Merkabah, pe care îl aduce în prim plan.Fondatorii tradiţiei mistice a Kabbalei din Spania secolelor 11-14 vor folosi această secvenţă pentru a-şi fundamenta concepţia de vedere spirituală a Tronului divin. 3
http://www.newadvent.org/cathen/05737b.htm, 2.I.2014, 14:26 http://www.jewishencyclopedia.com/articles/5950-ezekiel, 2.I.2014, 14:35 5 „Biblia sau Sfânta Scriptură”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Î.P.S Bartolomeu Anania, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009,pagina 1045. 6 Idem, pg. 1045. 4
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5
III.Probleme de exegeză Pentru acest subcapitol, am ales ca principal instrument de lucru traducerea românească a Septuagintei, realizată de Colegiul Noua Europă la Ed. Polirom7. Este nevoie să ne axăm atenţia în principal asupra textelor grec sau ebraic , pentru a identifica sensurile cât mai apropiate de intenţia iniţială ale autorului.Astfel, pericopa începe cu formula de introducere din primul capitol, care cuprinde versetele de la 1 până la 3 inclusiv, formulă ce are rolul de a prefaţa viziunile pe care profetul urmează să le aducă în prim plan în discursul său, posedând de asemenea şi rolul de a stabili o încadrare cronologică a evenimentului.Persoana folosită este persoana I, indiciu ce prezintă clar o experienţă profund personală, lipsind astfel caracterul comunitar.Autorul urmează să primească actul viziunii la nivelul nemijlocit al experierii personale. Suprafaţa acoperită de intervalul dintre versetele 4 şi 28 este cea care dezvoltă succesiv, într-o bogată descriere plastică, întâlnirea supranaturală şi insolită ce urmează a se produce.Încă din versetul 3, evenimentul este pus sub semnul inspiraţiei trascendentului:”acolo a fost peste mine mâna Domnului”(Iz.1,3). Versetul 4 are printre termenii cheie grecescul „πνευμα”, termen ambivalent în context, întrucât poate însemna succesiv atât noţiunea de „vânt” ca fenomen fizic, cât şi pe aceea de „duh”, un element supranatural care să stârnească actul profetic.8Ambiguitatea termenului este întărită şi de potrivirea în interpretare pe care o pot avea ambii termeni:vântul care însoţeşte apariţia, atrăgându-i un accent de măreţie, grandoare sau duhul care îl inspiră pe profet, implicându-l în dialogul profetic.Această ambiguitate se continuă în următoarele elemente care sunt introduse: astfel, termenul de „strălucire”, tradus din limba greacă unde apare drept „ἤλεκτρον”, electronul (aliaj între argint şi aur, folosit frecvent în confecţionarea carelor regale în Orientul antic) care mai poate fi tradus şi prin chihlimbar, în legătură cu ebraicul „haşemel”, provenit din acadianul „elmeşu”, termen specific ce indică o apariţie strălucitoare a lui Dumnezeu.Interesant este faptul că profetul foloseşte termenul de „arătare” pentru a indica figura principală pe care o vede, lucru specific literaturii profetice şi mentalităţii iudaice, destul de reticentă în a descrie un potenţial chip al lui Dumnezeu.9Se remarcă totodată faptul că în textul masoretic, sintagma „strălucire într-însa” sau „şi o strălucire în el” este absentă.
7
„Septuaginta”,coord.Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Băltăceanu, trad. de Florica Bechet şi Ioana Costea, Ed. Polirom, Bucureşti, Iaşi, 2008. 8 Idem., pg. 43. 9 Idem. pg. 44.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 Versetul 5 adânceşte problema arătării prin apariţia termenului „όμοὶωμα”, care dă în limba română termenul de „înfăţişare” şi este realizată, probabil, din acelaşi motiv al reţinerii faţă de chipuri.Strict etimologic, termenul grecesc ilustrează o realitate ca reprezentare a ceva real, asemănător, o imagine( interesantă corelaţie se poate face între aceste imagini şi teologia iconicului)10.Un alt aspect intrigant este introducerea descrierii „asemănării de 4 făpturi vii(Iz. 1,5), fiecare având o „asemănare de om deasupra”. Recurenţa acestei imagini în spiritualitatea iudaică este una profundă, întrucât tetramorful cu roţi este vechea reprezentare a lui YHWH”„Cel ce stă în tron pe heruvimi”11. Versetul 6 detaliază şi clarifică doar imaginea acestei alcătuiri:cele patru făpturi vii sunt acum îmbogăţite cu 4 chipuri şi aripi, amănunt ce pare să confirme apropierea de tronul susţinut de heruvimi din arta religioasă iudaică, inclusiv construcţia Chivotului Legii, susţinut de heruvimi. Versetul 7 se prezintă în chip diferit în cele 2 tradiţii: în varianta Septuagintei, ea apare astfel:”Picioarele le erau drepte, iar labele picioarelor le erau întraripate; şi scântei erau, ca arama lucitoare, iar aripile le erau uşoare”12, faţă de T.M:”Picioarele le erau drepte, labele precum copitele unui viţel scăpărând ca strălucirea aramei lustruite”.13 Următoarele 4 versete dezvoltă grafic şi descriptiv imaginea, fiind purtătoare ale unui deosebit de mare simbolism ce va fi tratat în secţiunile dedicate ermineuticii şi receptărilor patristice.Reţinem cele 4 figuri de om, leu, viţel şi vultur, cu o parte din aripi împreunate şi o altă parte cu care îşi acoperă feţele (un alt element comun făpturilor îngereşti, precum heruvimii sau serafimii), mişcându-se fidel şi strict în direcţia în care bate şi vântul. Remarcăm reapariţia termenului „πνευμα”, care traduce în limba greacă ebraicul „ruah”, cu sensul de vânt, suflare sau respiraţie.14 Versetul 13 reintroduce termenul de arătare sau asemănare, ascunsă de această dată de un foc ce înconjoară întreaga alcătuire, inclusiv făpturile vii care servesc ca sprijin pentru ea. Comentatorii Septuagintei româneşti pun această parte a viziunii în relaţie cu capitolul 6 din cartea profetului Isaia, ambele părând să aibă aceeaşi valoare.15
10
Idem., pg. 44. Idem., pg.44 12 „Biblia sau Sfânta Scriptură”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată şi tipărită de Î.P.S Bartolomeu Anania, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pg. 1047. 13 „Septuaginta”,coord.Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Băltăceanu, trad. de Florica Bechet şi Ioana Costea, Ed. Polirom, Bucureşti, Iaşi, 2008, pg. 45. 14 Idem., pg. 47. 15 Idem., pg.47:”Efectul pe care îl are asupra cuiva atingerea unui om sfânt, care face să se aprindă dorinţa de lumină şi să ardă iubirea adevărată.Focul,în scrierile sacre, face referire la Duhul Sfânt.” 11
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5
Versetul 14 pare a fi o adăugire ulterioară a versetului 1316, introducând totuşi dinamismul în construcţia literară. Ansamblul prezentat se mişcă într-o anumită logică, după reguli ce par bine delimitate, asemănându-se stilistic cu imaginea carelor de luptă (versetul 15) folosite de monarhii iudei sau israeliteni. Reţinem pentru această porţiune importanţa imaginii şi simbolisticii carului pentru înţelegerea textului. Următoarele versete adâncesc importanţa câtorva termeni-cheie, unii dintre ei prezentaţi deja: „chipul”( versetul 16), „ochi”, proveniţi din ebraicul „ayin”, ce poate avea şi sensul figurat de „sclipire, strălucire”17 , articulându-se cu imaginea roţilor alături de care apar. Versetul 20 insistă pe prezenţa „duhului vieţii”(πνευμα ζωης), aflat în strânsă relaţie cu ansamblul prezentat şi determinându-i formele, mişcare, manifestarea. Ultimele 7 versete ale pericopei introduc noţiunea centrală sub semnul căreia stă întregul text profetic, adeverindu-i rolul de introducere, prezentare şi legitimare a tot ceea ce dezvoltă Cartea profetului Iezechiel ca mesaj teologic: motivul slavei lui Dumnezeu, care se deplasează din locul tradiţional, Templul din Ierusalim, alături de poporul aflat în exil, pe care îl va însoţi pretutindeni în încercările istoriei. Această imagine a slavei se articulează totuşi pe o asemănare, un chip de om, conectat la întregul nivel al creaţiei: cerul, „tăria cerului”, ilustrat prin imaginea pietrei de safir sau a cleştarului, focul pentru partea superioară a chipului uman, inaccesibilă vederii materiale solide şi chihlimbarul pentru partea inferioară care rezonează cu partea terestră. Construcţia este îmbogăţită, de asemenea, cu sonoritate: „zgomotul glasului lor ca glas de ape multe” (versetul 24), „zgomot de deasupra tăriei” (versetul 25). IV.Chei de hermeneutică IV.1 Simbolism Dat fiind faptul că ne confruntăm cu o expunere bazată pe descrieri plastice, trebuie să facem efortul de a încerca să descifrăm realităţile spirituale, duhovniceşti, ascunse în spatele acestor imagini. De altfel, tradiţia omniprezentă a întregii literaturi semite este aceea a imaginii, chemată să slujească scopul reprezentării simbolice a noţiunilor ce se doresc a fi expuse. Astfel, ne vom centra eforturile spre a expune toate valenţele imaginilor pe care le avem în faţă, începând cu cele 4 chipuri ale carului: Vulturul este văzut în mod incontestabil drept rege al păsărilor.Deşi păsările de pradă nu se bucură de o reputaţie bună în literatura biblică, vulturul face excepţie, fiind văzut adeseori ca o imagine a nobilităţii sau a puterii monarhice, ajungând prin aceste sensuri să devină chiar imagine a lui Dumnezeu( Deut. 32, 16
Idem., pg. 47:”El apare doar în Codex Alexandrinus şi la Origen cu asterisc, adăugire ulterioară întocmirii Septuagintei, cu rol de explicaţie suplimentară a versetului 13”. 17 Idem., pag.48.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 9-13). De asemenea, capacitatea sa de a se deplasa uşor îl poate face adesea imagine a unui popor invadator, interpretat specific drept pedeapsă a lui Dumnezeu pentru casa lui Israel. Totodată, viaţa acestei păsări este suficient de îndelungată pentru a o transforma în simbol al regenerării, el putându-se afla atât în ipostaza de abătut, cât şi în cea de renăscut. În teologia Psalmilor, spre exemplu, el este folosit pentru a-l reprezenta pe om în cele 2 ipostaze (Psalmi 101, 7-8; 102, 2-5). Să nu uităm totodată rolul eshatologic al acestei vietăţi: în Apocalipsă, ea este cea de-a patra fiară.18 Leul ilustrează, prin excelenţă, imaginea puterii, a măreţiei şi a unui element ce inspiră atât admiraţie, cât şi teamă. Prezenţa leilor este atestată pe teritoriul israelit în perioada antică, uciderea lui fiind întotdeauna un act de bravură. El poate fi imagine a lui Dumnezeu ce îşi apără poporul (Ieşire 31, 4-9), sau reprezentare a unui pericol imediat, o situaţie ce se cere repede soluţionată. În tradiţia biblică, întâlnim de multe ori apelativul de „leu” adresat cu ton admirativ cuiva (de exemplu în binecuvântarea lui Iacov către fiul său, Iuda), dar şi ca imagine pentru duşmanii ameninţători ai Regatului Israel. Leul este, de multe ori, o unealtă folosită de Dumnezeu (III Regi, 13,24 sau 28:20-36), ca să nu mai spunem de titulatura lui modernă de „rege al animalelor”. 19 Viţelul este cel mai adesea perceput ca instrument al jertfei, prin urmare o prezenţă purificatoare, semn al inocenţei şi prefigurare a binecuvântărilor ce izvorăsc din aceasta. Totodată, se asociază imaginii darului oferit spre ospitalitate (Avraam) sau răscumpărare (vaca roşie).Din acest punct de vedere, devine o emblemă soteriologică, mesianică. Omul, coroana creaţiei, este singura creatură născută dintr-o materie preexistentă, aşa cum putem citi în Facere. Prin faptul că poartă în sine chipul lui Dumnezeu, este veriga dintre lumea spirituală şi cea corporală, putând evolua neîncetat şi conduce, denumi, oferi un sens tuturor celorlalte elemente create. Prin urmare, este simbol al raţiunii, spiritului, conştiinţei, reprezentând şi forma prin care Dumnezeu se manifestă în cadrul viziunii profetice (în acest caz). După cum vom vedea, în numeroase tradiţii mistice de diverse inspiraţii (iudaică, gnostică sau creştină), el este receptacolul energiilor dumnezeşti în lume, unicul care poate accede la realitatea ultimă. Cuvântul „faţă”, sinonim până la un anumit punct cu „asemănare”, „icoană”, „chip” poate în limba ebraică să se transforme în sintagma „în faţă”. Prin aceata, noţiunea implică ideea de prezenţă. În literatura biblică, cel ce se depărtează de faţa lui Dumnezeu este învăluit de întuneric, deci termenul poate desemna atât salvarea, cât şi legătura, conexiunea.20 Datorită culorii sale albastre, safirul are o semnificaţie cosmică: el este albastru, ca cerul, şi potrivit cosmologiei biblice, este materialul din care e croită bolta cerească.21
18
Maurice Cocagnac, „Simbolurile biblice. Lexic teologic”, trad. Michaela Slăvescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 180-181. 19 Idem., pp. 181-182. 20 Idem., pg. 17: „Lumina pe care o emană mai mult sau mai puţin o faţă poate modula intensitatea prezenţei de la una aducătoare de moarte la una blândă, martoră a unei apropieri senine.” 21 Idem., pg. 28.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 IV.2. Receptări patristice ale textului În receptările adoptate de-a lungul secolelor de către diverşi Părinţi ai Bisericii remarcăm un filon comun ce leagă toate interpretările oferite episodului avut în discuţie: importanţa şi fundamentul pe care îl poate da viziunea lui Ezechiel pentru căutarea şi trăirea sau vederea mistică a energiilor dumnezeieşti necreate de către om; cu alte cuvinte, remarcăm o adâncă înrâurire a pericopei asupra spiritualităţii răsăritene creştine în general şi a celei ortodoxe în special. Începem tratarea acestui aspect cu cel mai vârstnic text avut la îndemână, exegeza oferită de Sfântul Macarie Egipteanul, care, aşa cum vom putea observa, suprapune acest episod pe o intensă realitate duhovnicească: primirea lui Dumnezeu de suflet şi felul în care acesta se metamorfozează şi transfigurează în contactul cu El. În accepţiunea macariană, tronul dumnezeiesc văzut de proroc la canalul Chebar se face simbol al sufletului, care devine tron al lui Dumnezeu odată cu primirea Creatorului şi a energiilor Sale, prin rugăciune şi contemplaţie: „Lucrul pe care l-a văzut profetul în extaz era real şi adevărat. El, însă, arăta altceva; preînchipuia un fapt tainic şi divin, o taină cu adevărat ascunsă de neamuri; care taină se va descoperi în vremurile cele de pe urmă, la arătarea lui Hristos. (Profetul) a contemplat taina sufletului care, primind pe Domnul, se va face tron al slavei Lui*...+ el devine în întregime lumină, în întregime faţă, în întregime ochi.Nu este nici o parte din el care să nu fie plină de ochii cei duhovniceşti şi luminoşi; altfel spus, n-are întru el nimic întunecat, ci este peste tot duh şi lumină.”22 Totodată, Sf. Macarie face şi o succintă prezentare a simbolisticii celor 4 fiare într-o altă cheie de interpretare. De această dată, şi ele sunt icoane ale facultăţilor ce conduc sufletul: voinţă, conştiinţă, minte şi puterea de a iubi. Acestea sunt căile prin care spiritul este condus spre atingerea realităţii ultime şi tot prin ele sufletul devine „car” sau „tron” al lui Dumnezeu. În prezentarea autorului, ochii şi luminile ce apar joacă de asemenea un rol simbolic, fiind o prefigurare a Bisericii şi numărului sfinţilor, cărora doar Dumnezeu le poate cunoaşte numărul.Mişcarea strictă în care întregul ansamblu se deplasează de-a lungul pericopei reprezintă conducerea lui Dumnezeu asupra sfinţilor ca mădulare ale Bisericii, toţi fiind conectaţi într-o aceeaşi entitate a dăruirii şi prezenţei lui Dumnezeu.23 Reţinem din interpretarea Sfântului Macarie sensul eshatologic al viziunii, simbolismul ei de reprezentare a sufletului în care Dumnezeu se sălăşluieşte şi comunică nemijlocit, precum şi rolul de desemnare şi definire al eclezialităţii. Alegem acum o a doua interpretare, apropiată prin aceleaşi preocupări şi teme de prima, numai că ne aflăm la aproximativ un mileniu distanţă de opera Sfântului Macarie, într-o epocă ce avea alte cerinţe, curente şi o amplificare a mişcării duhovniceşti la care contribuise Sfântul Macarie în secolul IV: este vorba de „Cuvânt la vedenia prorocului Iezechiel” al Sfântului Nicolae Cabasila, creaţie a spiritualităţii bizantine de secol XIV.
22
Sf. Macarie Egipteanul, „Scrieri. Omilii duhovniceşti” , trad. Pr.Prof.Dr. Constantin Corniţescu, colecţia PSB, vol. 34, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pg. 88. 23 Idem., pg. 88.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 Rolul pe care Sfântul Nicolae Cabasila îl oferă viziunii este acela de prefigurare, prin excelenţă, a venirii Mântuitorului Hristos, învăluită într-o „sugerare enigmatică”: captivitatea evreilor este captivitatea sufletului ameninţat de patimă, anul viziunii este un indiciu pentru anul venirii Mântuitorului Hristos iar locaţia de lângă lângă apele Chedarului este simbol al libertăţii dobândite prin venirea Sa. Mişcarea lucrului văzut de profet se face prin suflare de „vânt” sau „duh” pentru a se arăta naşterea Mântuitorului din Duhul Sfânt, a cărui prezenţă o sugerează cititorului imaginea norului, imagine sub care Dumnezeu se arată de multe ori în literatura vechi-testamentară. Cele 4 fiare pot fi văzute drept chipuri ale celor chemaţi spre slujirea apostolică sau icoane ale lucrării şi caracterului operei dumnezeşti în persoana Mântuitorului prin demnitatea împărătească, slujirea sacrificială şi cea arhierească. Unitatea aripilor fiarelor este unitatea propovăduirii şi a dogmei, susţinută printr-o mişcare coordonată spre atingerea scopului cel mai înalt: Dumnezeu Însuşi.Ochii devin imagini ale trăirilor spirituale şi puterii de prefigurare şi înţelegere a lucrurilor pe care o aduce harul dumnezeiesc. Asemănarea se transformă în Chip al lui Hristos, Logosul care îmbracă starea corporală, materială spre iubirea şi îmbrăţişarea omului în prima venire, dar şi spre a fi încoronat ca unic Judecător în cea de-a doua venire.Nu în ultimul rând, curcubeul este pecete a legământului care, precum în încercarea lui Noe, vine să încununeze deschiderea unei noi relaţii între sufletul uman şi Dumnezeu. Întreaga viziune se transformă într-o grandioasă şi revelatoare icoană a vederii slavei dumnezeieşti de către sufletul ridicat spre condiţia ultimă a realităţii: împărtăşirea deplină cu atingerea lui Dumnezeu. IV.3 Interpretări necreştine În unele din creaţiile spirituale ale răsăritului bazinului mediteranean, viziunea lui Iezechiel căpătase o fundamentală importanţă pentru ilustrarea unor concepte specifice iudaismului mistic sau mişcărilor gnostice izvorâte la confluenţa dintre acesta, creştinism şi ansamblurile religioase ale lumii elenistice. Ceea ce cunoaştem în accepţie modernă drept „Kabbalah”, definitivată abia foarte târziu drept curent spiritual autonom în cadrul iudaismului, are ca rădăcină milenii întregi de evoluţie în sânul comunităţilor iudaice, unde este adeseori perceput la marginea ortodoxiei Pentateuhului, ba chiar erezie. Din acest punct de vedere, tradiţia mistică iudaică a văzut în actul profetic prin excelenţă (şi aici cu atât mai mult) o revelare a unui adevăr preexistent, o realitate care se oferă celui ce depăşeşte mundanul: termenul „merkabah” ajunge să ilustreze etapa ultimă de care misticul se poate învrednici, contemplarea Tronului lui Dumnezeu, accesul la adevărul reprezentat de însăşi prezenţa dumnezeiască desăvârşită în fiinţa şi în ochii privitorului. În această etapă, simţirea umană îşi cunoaşte arhetipul, „kabod”24, Omul prin excelenţă, conţinut acum în însuşi sânul dumnezeirii: mai degrabă, această concepţie se poate lega mai bine cu filosofia platonică decât cu divino-umanitatea creştină, fiindcă Dumnezeu este văzut ca entitatea ce conţine în sine la nivel perfect raţiunile lucrurilor, ideile transcendente ale căror copii sunt creaţiile terestre, închise în material. Totodată, acest prototip al lui Adam este cel ce-şi va asuma statutul de judecător în eshatologie( „demuth kemareh Adam”)-Fiul Omului, titulatura folosită atât de enigmatic în
24
Gilles Quispel, „Ezekiel 1:26 in Jewish Mysticism and Gnosis” în „Vigiliae Christianae”, vol.34, nr.1(Martie 1980), pp. 1.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5 lumea vechi-testamentară. Reţinem totodată şi teologia coborârii lui Dumnezeu la nivel terestru( credem că şi termenul de emanaţie ar fi unul potrivit pentru „Shekinah”, noţiune de gen feminin) Relaţia arhetip- creaţie este preluată din această tradiţie, adeseori eterodox percepută de iudaismul tradiţional, în alte sisteme care îşi trag izvoarele dintr-o simbioză bogată, petrecută în lumea mediteraneană odată cu Alexandru cel Mare: mandeenii, valentinienii, Philon din Alexandria, probabil şi mişcările maniheice păstrează conceptul de „Adam Primordial”( Anthropos), emanaţie şi fiu al Creatorului, nediferenţiat la nivel sexual, conţinând întru sine raţiunea Creatorului, pe care o dăruieşte tuturor celorlalte elemente create: neoplatonicii nu vor ezita să îl numească cu titlul de „Logos”, nume specific în creştinismul alexandrin pentru firea divină a lui Hristos. V.Concluzii În a sa lucrare „Naşteri mistice”, reputatul istoric al religiilor Mircea Eliade insistă asupra importanţei ritualului iniţiatic, moment de cumpănă în existenţa umană, în care cunoaşterea precară asociată cu perioada copilăriei este acum încununată cu gnoza desăvârşită, obţinută prin contactul cu sacrul, un contact insolit, brutal şi chiar distrugător perceput de fiinţa umană, dar în urma căruia iniţiatul are acces la un alt aspect al realităţii, învăluit de momentele traiului cotidian, desacralizat. Consider că putem plia acest discurs şi în cazul de faţă, obţinând o imagine de ansamblu a viziunii profetice. Închis pe drumul exilului, prorocul primeşte dezvăluirea prezenţei lui Dumnezeu, prefigurarea hierogamiei ce se va manifesta la nivel maxim în contopirea firilor divină şi umană de Hristos întrupat, câştigând totodată cunoaşterea , daca nu totală, cel puţin deschisă a adevărului. Din acest moment, profetul şi, în acelaşi timp, poporul evreu se va lăsa cuprins de febra mesianică, de aşteptarea încordată a figurii ce trebuia să aducă salvarea şi revelarea totală a prezenţei dumnezeieşti, descoperirea întregii realităţi.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5
Bibliografie - „Biblia sau Sfânta Scriptură”, trad. şi note de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009 - Biblia sau Sfânta Scriptură”, ediţia sinodală, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008. - „Septuaginta”, vol. 6/II, coordonatori: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu”, trad. Florica Bechet şi Ioana Costa, Colegiul Noua Europă, ed. Polirom, Bucureşti, Iaşi, 2008. - Maurice Cocagnac, „Simbolurile Biblice. Lexic teologic”, trad. Michaela Slăvescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997. - „ Scrieri filocalice uitate”, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2007. -Sf. Macarie Egipteanul, „Scrieri.Omilii duhovniceşti”, trad. Pr.Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992. -Mircea Eliade, „Naşteri mistice”, trad. Mihaela Grigore Paraschivescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013. - Gilles Quispel, „Ezekiel 1:26 in Jewish Mysticism and Gnosis” în „Vigiliae Christianae”, vol.34, nr.1(Martie 1980), pp. 1-13. - http://www.jewishencyclopedia.com/articles/5950-ezekiel, 2.I.2014, 14:35 -http://www.newadvent.org/cathen/10666c.htm , 2.I.2014, 14:22. -http://www.newadvent.org/cathen/05737b.htm, 2.I.2014, 14:26 -https://net.bible.org/#!bible/Ezekiel+1:1 , 12.I.2013, 15:40.
Covrig Ionuţ Cosmin, Anul II, grupa 3, Seminar VT, tema 5