Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu Romanul camilpetrescian are in prim plan o figura emblematica pentru tipul intelectualului roman, un tanar a carui evolutie este surprinsa sub toate aspectele sale. Stefan Gheorghidiu este portretizat inca de la inceput prin tehnici moderne, care ii confera acestuia o aura de autenticitate si il apropie de viata reala. Astfel, ca tipologie de personaj, Stefan Gheorghidiu este in primul rand personajul principal al romanului, in jurul caruia se invarte intreaga actiune si din prisma caruia sunt redate si celelalte personaje. Personaj analitic, el este tipul inadaptatului, al individului care nu reuseste sa se incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si propriul univers, guvernat de niste principii specifice. Din acest punct de vedere, lumea in care traieste este o lume utopica („Utopia”), fiind antitetic plasat fata de societatea in care el nu se regaseste („Realia”). Daca Utopia este guvernata de concepte ideale, care in teorie par a fi posibile si infaptuibile, Realia este o lume a compromisului, a superficialitatii, a ipocriziei si coruptiei, adica indepartarea de acel ideal de lume. Din acest motiv, el este si tipul idealistului, Stefan fiind un personaj care se ghideaza dupa niste principii care nu au vreo legatura cu realitatea, dar in care crede cu tarie. Din acest punct de vedere, el este un egocentric, intrucat intregul sau univers graviteaza in jurul sau si ii satisface nevoia de a fi in centru, de a fi el cel care poate ordoneze, sa detina controlul si sub a carui putere se afla tot ceea ce este in jurul sau. De asemenea, Gheorghidiu este tipul intelectualului, reprezentant un individ ale carui decizii se bazeaza strict pe ratiune, explicandu-se astfel si prezenta in text a celor doua metafore fundamentale – Patul lui Procust si Jocul Ielelor. Acestea redau atat intentia eroului de a analiza rational fiecare aspect al vietii sale pentru a verifica potrivirea cu idealul, cat si fluxul ideilor si gandurilor, cu un aspect halucinant, haotic, ce creeaza contextul unui univers segregat, protejat de tentatiile exterioare si propice infaptuirii idealurilor. Construit prin tehnici moderne de analiza psihologica, precum introspectia, fluxul memoriei involuntare, confesiunea, nmonologul interior, Stefan Gheorghidiu poate fi considerat ca un reprezentant al modernismului, fiind un personaj complex si bine individualizat. Nu in ultimul rand, el este si un personaj tragic, prin faptul ca lumea sa este o lume utopica in sine datorita imposibilitatii atingerii idealurilor propuse. Din acest punct de vedere, tipologia personajului aminteste de tipologia eroului romantic, de un Dionis sau un Luceafar eminescian, personaje inadaptate, din lumi diferite, superioare, condamnate la suferinta. Statutul social al personajului este un alt aspect deosebit de important in caracterizarea personajului. El este un tanar student la facultatea de filosofie, cu o situatie materiala precara, initial, care se casatoreste cu Ela, „una din cele mai frumoase studente”. Inclinatia spre meditatie, rationare este ilustrata tocmai de domeniul in care Stefan studiaza, un domeniu vast, dar care implica utilizarea permanenta a ratiunii. Pus in postura de mostenitor al unei averi insemnate, el este pus in contact cu societate al carei membru nu se considera si pe care nu doreste sa o cunoasca si cu problemele sale specifice, atat de indepartate de principiile lumii sale ideale: goana dupa bani, inselatoria, arivismul, ipocrizia etc. Acesta este, de altfel, momentul in care se produce ruptura dintre el si Ela, clipa in care Ela realizeaza ca lumea lui nu este si lumea ei, fiind ispitita de mirajul distractiilor si bunei stari din societate. De asemenea, Stefan este si soldat in timpul razboiului, avand functia de sublocotenent, functie care din nou il plaseaza pe o treapta deasupra altor indivizi. Portretul fizic este vag prezentat, nepunandu-se accentul pe infatisare tocmai din prisma incadrarii romanului in tipul romanelor psihologice. Totusi, in putinele pasaje descriptive, Stefan Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit de preocupari pentru vestimentatie si aspect, preocupari pe care le considera superficiale, frivole(lucru evidentiat prin faptul ca poarta o camasa mai multe zile la rand). El ajunge sa se compare la un moment dat cu domnul G., la nivelul aspectului camasii: daca in cazul lui se remarca „mansetele prea largi si cu corturile sucite in afara”, domnul G. „avea mansetele bine intinse, mici”. In ceea ce priveste portretul moral, eroul este caracterizat de o serie de trasaturi care reies din actiunile, gandurile si discutiile din roman. Intelectual preocupat de probleme de constiinta, Stefan Gheorghidiu este inchistat in lumea sa zugravita ideal, pe baza unor concepte filozofice transpuse din teoria predata in facultate in viata sa reala, concepte care ii ordoneaza si ii guverneaza 1
intreg universul interior si exterior. Posibilitatea de a jongla cu multitudinea de concepte filozofice insusite de-a lungul anilor ii ofera o placere deosebita, ferindu-l de complicatiile societatii, de actiunile superificiale si de imperfectiunea acesteia. Clipa in care o intalneste pe Ela coincide cu conturarea posibilitatii de a-si implini un ideal prezent in orizontul tiparelor sale, idealul femeii perfecte. Egocentric si egoist, el se foloseste de simpatia Elei pentru el, simpatie care ii flateaza egoul si orgoliul nemasurabile, si ii recreeaza personalitatea si fiinta astfel incat sa se potriveasca standardelor sale ontologice. In conceptia sa, iubirea trebuie sa fie pura, absoluta, neatinsa de pacatele cotidiene si de amanuntul vietii sociale. De aceea, el si-o sugjuga pe Ela principiilor sale, sufocand-o si obligand-o sa se adapteze lumii sale si sa se rupa de realitate, de acea Realia prezentata anterior. Desi pentru o vreme compromisul Elei pare sa fie unul viabil, ea pare sa constientizeze lipsurile relatiei lor, incepand sa isi doreasca mai mult – o reconciliere a relatiei lor cu Realia, o confundare a Realiei cu Utopia. Or, conflictele interioare apar tocmai in momentul in care Stefan realizeaza ca nu este dispus sa faca acest compromis propus de sotia sa. Pentru el, ins educat, format intr-o sfera a principialitatii, vietuirea intr-o lume marcata de inexistenta acesteia este o absurditate si ceva de neinchipuit, motiv pentru care prefera sa ramana un inadaptat, un izolat si sa actioneze in continuare in conformitate cu crezurile sale intrinseci. De asemenea, in clipa in care isi vede lumea amenintata nu doar de prabusirea idealului etern feminin, concretizat pana atunci in persoana Elei, ci si de pericolul inconsecventei, irationalitatii si ipocriziei pe care le intalneste datorita contactulului cu rudele sale pentru a intra in posesia mostenirii, Stefan sufera un soc intern, o ruptura menita sa ii puna la incercare profunda interioritate si echilibrul fiintei sale. El traieste o drama interioara bazata pe indoiala, dubii, gelozie si contradictii in gandire, ajung sa interpreteze la infinit si sa analizeze mai mult decat de obicei fiecare gest si fiecare actiune a celei datorita careia s-a produs aceasta ruptura. Fara a avea dovezi concrete, palpabile, el pare sa isi doreasca pe parcursul fluxului ideilor sale ca Ela sa il insele, isi construieste in minte scenarii rupte de realitate pornind de la cele mai mici amanunte, ajungand sa fie convins de infidelitatea Elei. Motivul pentru care el face acest lucru este cat se poate de simplu: limitat in a intelege mecanismul si functionarea societatii, a acelei Realia, el nu poate intelege cum este posibil ca femeia sa sa aleaga sa se rupa de idealul feminin cu care el o identificase, atata timp cat ea era femeia perfecta. Asociind-o in schimb cu domnul G., exponentul lumii superficiale, ea decade automat din postura de femeie absoluta, ideala pentru el, si orgoliul sau este mai putin ranit, intrucat ii este mai usor sa accepte ca a gresit in clipa alegerii ei ca femeie ideala decat ca ea, ca femeie ideala, a ales altceva in locul lumii sale perfect inchise, in centrul careia se afla chiar el. Astfel, drama pierderii Elei este inlocuita (sau cel putin accentuata) voluntar cu o alta drama – drama iminentei mortii. Daca pierderea Elei a insemnat zbuciumul fiintei, provocand o ruptura in echilibrul emotional si intelectual al eroului, aceasta noua experienta ontologica adanceste aceasta ruptura, facandu-l sa constientizeze caracterul exagerat acordat dramei pierderii Elei comparativ cu noua experienta. In timp ce in primul caz Stefan linistea interioara a lui Stefan a fost perturbata de confruntarea dintre lumea principialitatii si lumea irationalitatii, dintre Utopia lui Stefan si Realia Elei, dintre ratiune si sentiment, dintre Stefan si Ela ca pioni a doua universuri diferite, in cel de-al doilea caz aceasta liniste este curmata de o lupta infinit mai semnificativa pentru destinul tuturor: confruntarea dintre viata si moarte. Stefan se afla in continuare intr-o stare de insecuritate emotionala cauzata de pierderea Elei si de pericolul distrugerii propriei lumi, la acestea insa se adauga un nou sentiment: cel al insecuritatii biologice: „ Exploziile le aud organizat. Unele le aud la cativa pasi, altele in mine, Cum s-a terminat o ruptura, corul tot, o clipa sleit, isi injumatateste rasuflarea si se incordeaza iar, sec, in asteptarea celeialte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vajait scurt, pe care urechea il prinde cu un soi de anticipatie, inclestezi dintii, cu mana indoita deasupra capului, intr-o convulsite epileptica si astepti sa fii lovit drept in moalele capului, sa fii imprastiat. Deasupra ta, intaia explozie iti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de pamant. Dar prin faptul ca le-ai avut pe amandoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strang unii langa altii, iar cel de la picioarele mele are capul pin de sange. Nu mai e nimic omenesc in noi”. Acest fragment releva cel mai bine drama personajului, panicat de iminenta mortii pe care o resimte la orice pas si de morbiditatea actiunilor pe care le savarseste, dar si scarbit de acel „animalic” 2
prezent in compatriotii sai si in inamici, cu totii oameni, cu totii fiinte teoretic superioare. In fata acestei realitati crude, el este socat, este inspaimantat de lipsa de aplicabilitate a principiilor sale, universul sau perfect, guvernat de ratiune fiind ucis de sunetul armelor, de explozii si de macelul uman din jurul sau. Folosirea unor termeni precum „ruptura”, „inclestezi”, „convulsie epilectica”, „nauceste”, „animalic” ilustreaza nu doar spaima incomensurabila a eroului la vederea mortii, ci si la aceasta posibilitate e distrugerii a crezurilor, a idealurilor. Fraza „Nu mai e nimic omenesc in noi” este tocmai o constatare a acestui fapt, care reliefeaza neconcordanta Utopiei cu Realiei si dezamagirea aferenta. Aceasta confruntare a personajului cu moartea de pe campul de lupta are o serie de urmari deosebit de semnificative. Chiar daca alegerea de a merge in razboi a fost una voluntara, din convingere, Stefan simtindu-se dator sa se confrunte cu moartea in razboi datorita orgoliului imens si a principiilor sale, este greu a spune cine a iesit invingator din aceasta confruntare: Stefan sau moartea. Chiar daca biologic vorbind el a supravietuit, lupta a fost atat de dura incat a zdruncinat intregul sistem de valori al personajului. Pe de-o parte, el a realizat intradevar ca a exagerat pierderea Elei si caracterul infidel al acesteia, dorind sa o scoata definitiv din universul sau, prin decizia de a-i lasa la divort tot ceea ce definea perioada cand fusesera impreuna, insa pe de alta parte Stefan este un om schimbat, un om care a trecut prin niste experiente initiatice chiar profund marcante, al caror impact va fi resimtit pentru totdeauna in viata sa. Experienta razboiului ii da lui Stefan o lectie usturatoare – si anume faptul ca este irelevant daca Ela l-a inselat sau nu, este irelevant daca ea l-a iubit sau nu sau cu cine, cand, unde l-a inselat, relevanta este intelegerea realitatii din toate punctele de vedere, al iubirii, al mortii, al razboiului, al luptei pentru bani, toate situatie intr-un anumit context. Greseala sa a fost plasarea sa in centru si ruperea de orice context, de societate, de realitate a actiunilor Elei, constiinta sa limpezindu-se odata cu experienta razboiului de framantarile minore, dar supradimensionate anterior care ii umplusera sufletul de gelozie. In final, Gheorghidiu intelege astfel dramatismul confruntarii directe, atata dintre lumea sau si lumea celorlalti, dintre Utopia si Realia, cat si dintre viata pe care o simte in fiecare clipa pulsandu-i in sange si moartea pe care o simte pe front suflandu-i in „moalele capului”. Marea lectie pe care Stefan o primeste de la moarte este greseala egocentrismului si a egoismului, care l-au facut sa devina un inadaptat extremist, caci drama constiintei sale pare insignifianta pe langa drama unei intregi colectivitati, o drama a constiintei umanitatii. Ca mijloace de caracterizare, se remarca atat caracterizarea directa, facuta de personajul insusi si de alte personaje, cat si caracterizarea indirecta, prin fapte, gesturi actiuni si prin monolog interior si introspectie. Stefan Gheorghidiu se autocaracterizeaza ca fiind „un tip imposibil care complica absolut orice intamplare”, surprinzandu-si caracterul hiper-analitic si sensibil la orice critici in ceea ce priveste principiile sale existentiale. Mai mult, in timpul excursiei de la Odobesti, Ela ii spune „esti de o sensibilitate imposibila”, iar o doamna, partenera de conversatie a lui Gheorghidiu la petrecerile mondene, ii spune „Ah, dumneata esti dintre acei care fac mofturi interminabile si la masa. Dintre cei care intotdeauna descopera firele de par in mancare [...]. Nu, atata luciditate e insuportabila, dezgustatoare”, replici care subliniaza atat modul in care este perceput de catre cei din jur, ca un inadaptat, un om „altfel” decat ei, cat si trasaturi cu care se infatiseaza in cadrul putinelor contacte cu societatea, precum criticismul acid, rigiditatea, lipsa de deschidere, tendinta de analiza si observare a detaliilor, trasaturi sanctionate cu usurinta de reprezentantii lumii cotidiene, mondene. De asemenea, tanarul student la filosofie este portretizat indirect si de actiunile si gandurile sale. Intregul sau sistem de valori este redat prin afirmatii precum „Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”, „O femeie isi da sufletul si pe urma si-l reia intact”, „Femeia insala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu”, afirmatii din care reiese tendinta acestuia de a atinge absolutul, imposibilitatea multumirii cu jumatati de masura si a acceptari compromisurilor, idealizarea iubirii dintre el si Ela. Astfel de conceptii duse la extrem nu fac decat sa nuanteze si mai mult tendinta de posesivitate a eroului, pentru care relatia ideala depaseste barierele mortii si le da celor doi drepturi depline unul asupra celuilalt, de unde si frustrarea perpetua in ceea ce priveste dorinta Elei de evadare din sfera in care el incearca sa o tina inchisa. Mai mult decat atat, aceste conceptii egoiste sunt insotite de un orgoliu nemasurat si de 3
caracterul critic, analitic, rational al personajului, care duc la o filtrare a iubirii printr-o analiza rationala, bazata pe potrivirea cu tiparele lumii sale: „O iubire mai mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei” sau „Iubesti mai intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita”. El nu vede iubirea ca pe niste sentimente pure, incontrolabile, pentru el iubirea este ceva hotarat, decis rational, gandit, o convingere bazata pe anumite argumente. Astfel, Stefan Gheorghidiu poate fi considerat un ganditor, un individ cu o capacitate de intelegere superioara, care in acest roman se vede pus intr-o ipostaza deloc confortabila – cea de militant al principialitatii in fata superficialitatii si inconsecventei societatii. Drama pe care el o traieste il formeaza si il marcheaza definitiv, caci la final, dupa momente cruciale de dubiu si interogatoriu ontologic, el concluzioneaza in acelasi stil tipic intelectual ca a pune sentimentul individual in fata destinului cu legile sale necrutatoare, a sentimentului si constiintei unei colectivitati este un lucru meschin, multumindu-se cu postura de individ care refuza sa isi mai asume o pozitie in raport cu societatea, adoptand o atitudine grava, sobra, ce debordeaza de intelepciune si experienta. Concluzia este, asadar, una extrem de simpla: chiar daca a pierdut-o pe Ela, femeia pe care poate a iubit-o sau poate nu, care poate l-a inselat, poate nu, acest lucru nu mai conteaza, intrucat Stefan Gheorghidiu - filozoful, intelectualul, omul, soldatul - a invatat o lectie de viata pe care cu siguranta nu o va uita niciodata.
4
