Efectele stilistice stilistice ale semnelor de punctua ție:
•
Virgula – ”,” •
•
Virgula separearea separearea unei apozi ții/explica ții suplimentare, izolarea unei construciiț în vocativ, separarea a două idei aflate în raport adversativ (dacă întîlnim conjunc ia ț dar, iar, însă,ci) sau disjunctive (dacă întîlnim conjunc ia ț ”sau”), elipsa predicatului (Mama vine, sora, nu), construc construc ție incidentă (vino, zise).
Două puncte – ”:”
Virgula se folosește în situa ții în care este necesar să se accentuieze să se releve releve o anumită parte a enun țului.
Virgula scoate în prim-plan ceea ce este mai important pentru acest context. - în situaţiile în care este necesar să se accentueze, să se releve o anumită parte a enunţului (cuvînt, enunţ) pentru a se atrage atenţie asupra faptului că ceea ce se izolează este de primă importanţă pentru text;
•
Două puncte introducere o contestare contestare de mare valoare, de o mare revela ie ț
Semnul două punctă este un segment de pornire, demarare a unei constatări derivate din ceea ce a trăit trăit și a conchis autorul.
•
marchează o pauză, uneori mai mică decît punctul, pauză care pregăteşte şi anunţă o vorbire directă, o enumerare, o explicaţie sau o concluzie;
Punctele de suspensie suspensie marchează inreruprea șirului gîndirii și o pauză afectivă ce accentuează sentimentele exprimate în text.
•
Punctele de suspensie eviden țiază surprinderea, ezitarea, durere, regret, îndoială, îndoială, o vorbire încoerentă, disperare, disperare, medita ție, nedumerire, renun are, ț haos în gîndire.
•
•
În textul literar, reprezintă reprezintă un semn grafic, dar și de tonalitate, care marchează marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv/meditativ, reflexiv/meditativ, semnificând interorizarea trăirilor sau a gîndurilor.
•
Punctele de suspensia marchează întrerupere comunicării. Motiva Motiva iile ț subiectului vorbitor sunt multiple; consideră că destinatul subîn țelege ceea ce urmează; un moment de surpriză sau șoc emo țional, avînd ca efect efect instaurarea tăcerii tăcerii semnificative; o pauză psihologică, inten ționatp, a vorbitorului, după care urmează un cuvînt neașteptat, care poate avea nuan ță ironică.
•
Formule de utilizat: Punctele de suspensie suspensie reprezintă declan șarea unei game de emo emo iiț (atitudini) ... Model: Rar ninge-n noapte fără vindecare, Cu leru-i ler peste un sfert de veac... Mi-e dor... Punctele de suspensie marchează întreruperea enun țului, a descursului liric. Au valoarea de a sugera starea profundă a eului liric de retrăire retrăire a amintirilor legate legate de frumuse ea ț tradi iilor, ț de casă părintească și de părinți. Ele angajează și cititorul într-o într-o stare de reflexivitate. reflexivitate. Punctele de suspensie folosite în mod mod repetat în text sunt pauze afective în fluxul narativ narativ ișsugereaz reflecțiile rememorării unor întîmplări din trecut. Punctele de suspensie îndeamnă la medita medita ție, sugerînd totodată o puternică încurcătură încurcătură emo ională ț a eului liric. Punctele de suspensie din ultimul ver au rol stilistic și semnifică melancolia eului liric, îndemnul spre medita meditație. Punctele de suspensie din strofa a patra sunt folosite tocmai pentru a da o oarecare continuitate a versului, au rolul de a atrage aten ția asupra spuselor sale și reprezintă o pauză de gîndire a personajului sugerînd astfel astfel și o stare stare emo țională.
Linia de pauză este marca unei tensiuni lirice deosebite, cînd este plasată după un enunț cu caracter confesiv, inducînd inducînd cititorului cititorului con știin aț gravită iiț mărturisirii: mărturisirii:
•
”Carbonizat, amorul fumega –
•
Parfum de pene arse...”
•
Linia de pauză are rolul de a atrage aten ția cititorului asupra trăirilor afective ale eului liric și conferă o frumoasă notă de expresivitate. expresivitate.
•
Linia de pauză este cea mai adecvată pentru a reda o pauză, care deschide perspectiva unei dezvăluiri, unei precizări, precizări, unei elucidări și a unei insistări.
•
”Cade
•
Tot ce-i frumos și unic –
•
Cade sufletul.”
•
Linia de pauză are valoare de semns de egalitate, egalitate, de echibalen pț totală între două realită realități
•
Toamna – strugure de chihlimbar
•
Linia de pauz marchează totodată totodată o schimbare a intona iei ț și pune în eviden eviden ăț o atitudine afectivă a eului liric.
•
Linia de pauză:
-are rolul de a anunţa ceea ce presupune respect, ceea ce constituie un element specific, de altă factură decît alte elemente ale realităţii; -introduce o constatare, de o mare valoare, de o mare revelaţie; -este un segment de pornire, de demarare a unei constatări derivate din ceea ce a trăit şi, în consecinţă a conchis autorul
•
Semnul exclamării marchează grafic o atitudine a vorbitorului, o stare sufletească. Aceasta poate fi: suferina, ț bucuria, deznădejdea, admira ia, ț regretul, dezaprobarea, dezaprobarea, ciuda etc. Contextul are un rol foarte important în identificarea corectă a acestei stări.
•
Semnul exclamării exclamării marchează conturul interna țional al unui enun țexclamativ, dar iș participarea afectivă afectivă a autorului, accentuînd accentuînd sentimentele sentimentele exprimate; poate marca marca iș adesarea directă și evocarea unei personalită personalită ți istorice din trecut trecut
•
Prezența propozițiilor exclamative exclamative într-un text narativ(cînd nu apar in ț personajulor) indică implicarea afectivă a naratorului, iar într-unul liric reprezintă o marcă a eului liric. În amîndouă situaiile, ț propozi țiile exclamative, imprimă imprimă textului o notă puternică de subiectivitate. subiectivitate.
-prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă revolta, durerea de care poate fi cuprins un suflet răvăşit; -prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă admiraţia ce nu poate fi redată prin cuvinte; -prin ele poetul (eul liric) îşi exprimă imnele de laudă care sunt înglobate în interjecţii; -exteriorizează starea de spirit (a poetului, a eului liric), o face cunoscută cititorului Formule de utilizat: •
Semnul de exclamare vine să nuan țeze...
•
Semnul de exclamare eviden țiază...
•
Semnul de exclamare scoate în evidenă... ț
•
Semnul de exclamare exteriorizează starea de spirit a eului liric...
Semnul interogării – ”?”
Linia de pauză – ”-” •
-are valoare stilistică atunci cînd poate fi înlocuit, eventual cu alte semne de punctuaţie, care au aceeaşi funcţie ca şi el, dar se recurge recurge anume la el;
Semnul exclamării – ”!”
Punctele de suspensie interiorizează starea de spirit (a autorului, a eului liric). Ele constituie fundalul pe care se realizează realizează trăiri și sentimente.
- deschid diverse perspective de interpretare a mesajului: disperare, meditaţie, nedumerire, îngîndurare, suspendare, renunţare, haos în gîndire; -deschid undă verde derulării unei profunde dureri materializate în meditaţie; -sugerează posibilitatea interpretării meditative a unei sintagme (cuvînt, enunţ); -sugerează ideea de proporţie a elementelor mesajului; -implică sentimentul vinei, determinat de naivitatea şi inocenţa sentimentului; -constituie fundalul pe care se realizează trăiri şi sentimente; -reprezintă declanşarea unei game de bogate şi variate emoţii, atitudini; -interiorizează starea de spirit (a autorului, a eului liric)
Două puncte marchează o pauză, uneori mai mică mică decît punctul, pauză care pregăte te ș anunță o vorbi directă, o enumerare, o exclama exclama ție sau o concluzie.
•
•
Punctele de suspensie – ”...”
•
Două puncte au rolul de a atrage aten ția asupra a ceea ce urmează.
și
Formul de utilizat: Exemple: Virgula provoacă cititorul spre ...
•
•
•
•
•
-are valoare de semn de egalitate, de echivalenţă totală între două realităţi, făcîndu-se o identificare între elementele mesajului
•
Semnul interogării exprimă o implicare afectivă puternică: indoială, nedumerire, uimirea, emoția, surpriza, furia, dilema, dilema, incertitudine, căutare căutare febrilă, suferin a,ț nehotărîrea, indignarea etc.
•
Semnul interogării marchează conturul intona intona țional al unui enu ținterogativ, evidențiază starea de incertitudine sau sau starea meditativă a eului liric(în liric(în func ieț de situa situație):
-încearcă de a te plasa pe o poziţie, de a soluţiona o problemă, de a găsi un răspuns (de fapt fiind o întrebare care nu aşteaptă răspuns); -constată un adevăr Semnul întrebării [?]
Poate sugera şi el o gamă variată de sentimente şi stări sufleteşti : suferinţa, uimirea, nehotărârea, indignarea ,, Să cheltuiesc pentru el?...” Valoare expresivă deosebită o au propoziţiile interogative în monologul interior.Propoziţiile interogative care reprezintă de fapt false întrebări se numesc interogative retorice. Vorbitorul comunică ceva, vrând sa sublinieze mesajul, să-i impresioneze şi să-i implice pe ascultători (cititori).
Formule de utilizat Semnul de interogării provoacă un interes... Model: Florile surînd în taină; Oare ce-ar surîde ele? Semnul de interogării relevă starea starea de revela ție, de surprindere, pe care o trăie te ș eul liric în raport cu personificarea Florile Florile surînd. Semnul mai mai exprimă și o încercare a eului eului liric de a găsi găsi un răspuns, de a exprima o nedumerire. Punctul și virgula – ”;”
Punctul și virgula marcează ezitarea atuorului atuorului de a trece la alt segment de comunicare, el el face o legătură între cele enunțate anterior și cele ce urmează să să fie spuse în comunicare. comunicare. se utilizează cînd este necesară o pauză mai mare decît virgula şi mai mică decît punctul; - marchează ezitarea autorului de a trce la alt segment de comunicare; -face o legătură între cele enunţate anterior şi cele ce urmează să fie spuse în continuare Punctul şi virgula
[;]
– marchează ocoborâre a tonului şi o pauză mai mai mare.Conferă frazei frazei o anumită armonie, armonie, ritmicitate. •
•
-se foloseşte cu aceeaşi funcţie ca şi virgula, doar că ea vine, deseori, ca o concluzie, cu valoare de precizare, în susţinerea aserţiunii anunţate pînă la ea; -deschide perspectiva unei dezvăluiri, unei elucidări şi a unei insistări;
Model: Florile surîd în taină; Punctul și virgula marcează finalu unei descrieri a cadrului de natură, realizat printr-o stare calmă, feeric și trecerea la un alt segment de comunicare.
II.1 (adevăr)
Adevarul este, mai intai de toate, o virtute. A f i rm rm a ţ ia ia l u i S t e i n h a rd rd t e s t e v a l a b il il ă p e n t r u n o i t o ţ i.i. N i m ic ic n u e s t e m a i a d e v ăr ăr a t d e c â t f a p tu tu l c ă o a m en en i l o r l e pl a ce să f ie m in ţi ţi . Cu to ţi i n e gă m r e a li ta te a , f ie că e v or ba d e c ee a c e su n t em , d e s oc ie ta te a î n c ar e t r ăi m sa u , d e ce nu, de modul în care banii se obţin. Toţi încercăm să fentăm într-un fel sau altul realitatea. Vrem ca lumea să ne considere mai buni şi vrem să profităm de orice şansă de a ne fi mai bine cu un minimum de efort. Dar pân ă la urmă ce are dacă este aşa? În primul rând, lăsând ipocrizia caracteristică nouă tuturor la o parte, pot spune ca noi, oamenii, avem ne voie cu toţii de minciuni, de iluzii. Adevărul, pe lângă faptul că doare, ne şi dezarmează. Adevărul i-a determinat p e unii oameni chiar să recurgă la masuri extreme, cum ar fi suicidul. Cert este că fiecare dintre noi a pus măcar o dată un bi le t la l ot o , f ie ca r e a m fo st i mp r e si o n a ţi de vi a ţa pe ca r e o v ed e m în fi lm e ş i în ro ma ne sa u d e av e ri le c ar e se p o t câştiga la bursă. Toate aceste şanse ne fac viaţa mai frumoasă şi ne motivează să mergem mai departe cu speranţa că în viitor norocul va fi de partea noastră. Î n a l d o i le le a r â n d a ş p u t e a s p u n e c h i ar ar , c ă î n u n e l e a s p e c te te a r t r e bu bu i s a l e m u l ţ u m im im a c e st st o r n e g u s t or or i d e i l u z ii ii pe n tr u f ap t ul că n e d e te r mi n ă să v e d e m cu al ţ i oc hi vi a ţa . Ac e şt i ne g u st o ri , p e d e al tă p ar te , su n t ş i e i oa me n i ca noi, oameni interesaţi de binele lor. Diferenţa este că ei conştientizează mai bine decât noi faptul că până la urmă nimeni nu-ţi dă nimic degeaba. Fie că este vorba de banci care oferă prima rată gratuit, de patronii de cazinouri şi , de ce nu, de artişti, co toţii au ca scop prezentarea unei realităţi mai puţin dure. Negustorii trăiesc din fericirea noastră, iar noi trăim din minciunile lor. În concluzie, pot spune că, atâta timp cât nu ne lăsăm duşi de val devenind dependenţi de c eea ce vând aceşti negustori de iluzii, putem privi minciuna ca un mod mai uşor şi mai plăcut de a trece prin viaţă. II.2 (menirea artistului)
În opinia mea, afirmaţia lui George Enescu, în care acesta susţine că “artistul dezvălu ie omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace”, este una întemeiată. Din cele mai vechi timpuri, arta are rolul de a satisface omul din punct de vedere spiritual, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă. Muzica, poezia, teatrul sau pictura au toate menirea de a crea în rândul publicului o anumită stare sufletească; de regulă, formele artistice dau naştere unor trăiri interioare intense, dar natura sentimentelor generate depinde şi de mesajul pe care artistul a dorit să îl transmită, dar şi de cel care îi “consumă” şi interpretează opera. De exemplu, muzica rock induce persoanelor care o ascultă o altă stare de spirit decât muzica clasică, un film horror provoacă alte trăiri decât unul romantic, o poezie de dragoste eminesciană trezeşte în rândul cititorilor alte sentimente decât una simbolistă simbolistă bacoviană, dar totodată, o piesă de teatru care se vrea a fi dramă poate impresiona şi emoţiona la nivele diferite două persoane din public, aşa cum o comedie poate fi extrem de amuzantă pentru cineva, dar penibilă pentru altcineva. Totodată, “consumarea” formelor artistice, precum citirea unei carţi, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, poate conduce oamenii spre cunoaşterea de sine, spre autocunoaştere, care, dacă este conştientizată şi interpretată în mod just, constituie “calea spre armonie”. Prin urmare, eu consider ca menirea artistului este aceea de a dezvălui omenirii cale a spre anumite trăiri şi sentimente, iar atunci cand mesajul transmis este unul propice, “spre armonie, care e fericire şi pace”. II.3 (avere)
Consider că afirmaţia făcută de Cilibi Moise, conform căreia “Acei care cred numai în bani nu sunt prea cinstiţi”, este una întemeiată, având în vedere că drumul spre îmbogăţire este dificil şi implică sacrificii uriaşe, ajungâ nduse chiar la pierderea cinstei şi a moralităţii.
În primul rând, preocuparea pentru bani este inevitabilă, având în vedere că banul ne asigură traiul ş i existenţa, dar banii nu aduc fericirea în casa omului, ci viaţa în linişte şi pace alături de cei dragi. Din păcate, unii oameni fac din îmbogăţire un adevărat ţel, setea de avere creându-le dependenţă şi ajungân d, treptat, să le domine existenţa. Aceşti oameni uită să mai acorde importanţă lucrurilor care contează cu adevărat. În al doilea rând, această goană după îmbogăţire poate transforma oamenii cinstiţi în indivizi capabili de a face orice pentru a câştiga cât mai mulţi bani, determinându-i chiar să renunţe la onestitate, la princip iile morale şi chiar să îşi neglijeze propria familie. Aşa cum afirma un vechi proverb românesc, banul este „ochiul dracului”. În concluzie, oamenii „care cred numai în bani” sunt învăluiţi de mirajul averii şi pot acţiona şi pe căi nec instite pe n tr u a o o b ţi ne , n e în ţe le gâ nd că , d e şi su n t ne c es a r i pe n tr u a as ig u ra ex is t en ţa , „ b a ni i nu ad u c f er ic ir ea ” sa u armonia în familie şi nu trebuie consideraţi un ideal. II.4 (bătrâneţe)
Din această afirmaţie a lui Mircea Eliade rezultă că valoarea tinereţii rezidă în efemeritatea ei. Eu sunt de acord cu acest fapt, consider că tinereţea este perioada în care omul are un potenţial maxim de dezvoltare şi afirmare, po te nţ ia l p e ca r e tr e b ui e să îl u ti l iz e ze c u în ţe le p ci u ne ş i ra ţi u ne , p en tr u c ă n u va d is p u n e d e e l p en tr u to td e au na . Cu siguranţă, dacă tinereţea ar fi singurul stagiu al vieţii, dacă oamenii ar rămâne pururea tineri, probabil că nu ar sti să aprecieze acest lucru, nu ar cunoaşte altceva şi nu ar avea un element de comparaţie. Bătrâneţea este etapa ce survine tinereţii, în care omul, deşi are mai multă experienţă de viaţă şi probabil este mai înţelept decât a fost până atunci, nu mai are puterile pe care le avea cand era tânăr, nu are capacitatea de acţiune pe c ar e o av ea c u a n i î n ur mă . De aceea cred că, văzând uneori neputinţa sau slăbiciunea celor în vârstă, cei tineri ajung să preţuiască m ai mult ceea ce au, conştienţi că îmbătrânirea este un proces care nu iartă pe nimeni. Prin urmare, consider că preţuirea fiecărei perioade din viaţa este mai ales urmarea conştientizării că şi aceasta este doar o etapă trecătoare şi ireversibilă. I I . 5 ( î n s e m n ă t a t e a b i n e l u i p e n t r u e d u c a ţ i a i n d i v i d u l ui ui )
Cred că binele ar trebui să joace un rol important în educaţia şi autoeducaţia oricărui individ. Ioan Sl avici, prin afirmaţia sa, pune în vedere faptul că binele este singurul care se potriveşte, din punct de vedere moral, cu firea omenească. Consider că omul nu a fost creat pentru a săvârşi răul, ci pentru a alege binele în orice situaţie, şi de aceea sunt de acord cu Ioan Slavici că binele este singurul care apare ca natural pentru firea omenească. De asemenea, sunt de părere că omul nu alege întotdeauna ceea ce este bun, sau ceea ce este bine, tocmai datorită educaţiei sale. Nu mă refer aici doar la educaţia primită în familie, ci şi la autoeducaţia pe care şi-o face fiecare, educaţie determinată, în mare parte de condiţiile în care individul trăieşte, dar pe care el are posibilitatea posibilitatea (desigur, condiţionată de voinţă), de a şi-o modela. De aceea, cred că un om, pentru a face alegerile bune în viaţă, pentru a distinge binele de rău şi pentru a urma calea corectă, trebuie să aibă parte de o educaţie potrivită în acest sens, în care valorile binelui să îşi aibă locul cuvenit. II.6 (fericire)
Cred că în această afirmaţie, Marin Preda face o descriere succintă a oricărui om, prezentând câteva însuşiri care, pr o b ab il , c ar ac te r iz e az ă ma jo r it at e a in di v iz il o r d in z il e le n o as tr e . În primul rând, el pune în vedere aspiraţia oricărui om de a fi fericit. De asemenea, reliefează faptul că acestă fericire este relativă la cei din jur. Prea de multe ori, unii oameni se simt nefericiţi doar pentru că au impresia că cei de langă ei au mult mai multe motive să fie fericiţi decât ei înşişi. Cred însă că, astfel, respect ivii pierd din vedere motivele pe care le-ar avea chiar ei de a se bucura şi de a se simţi împliniţi. În al doilea rând, cred că prin aceste cuvinte Marin Preda scoate în evidenţă tendinţa oamenilor de a fi invi dioşi, de a se compara întotdeauna cu cel de lângă ei, şi de a fi, de obicei, nemulţumiţi de situaţia lor.
Cred, de asemenea, că o cale pe care un om ar putea ajunge la o stare de fericire ar fi să înceteze să se compare pe sine cu alţii, să devină conştient că el este o persoană unică, că are căi de împlinire unice. În concluzie, consider că fericirea este o stare de spirit, o împlinire şi o linişte interioară de care fi ecare din noi este personal răspunzător. Fericirea proprie nu ar trebui să depindă de nefericirea altora, dar nici nefericirea noastră de fericirea celor din jur. II.7 ( bunătate)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Vasile Voiculescu, “A vorbi de bunătate în vremurile acestea când principiul luptei pe ntr u ex is te nţa ump le , ca u n Du mn ez eu neî nduple cat, to t cer ul cr eaţi un ii pa re o nai vi ta te sa u o ironie ”, deoar ece aceasta exprimă o realitate a zilelor noastre. În primul rând, cred că într-adevăr pare ironic să aducem vorba despre bunătate, când valorile promova te astăzi sunt egoismul, nepăsarea, şi când toţi cei din jurul nostru sunt cuprinşi doar de lupta pentru existenţa . În aceste condiţii, cu greu ne putem închipui cum cineva ar mai putea în zilele noastre să facă o faptă bună doar pe ntru că ştie că a proceda aşa este corect şi frumos. În al doilea rând, cred câ toţi oamenii au devenit atât de preocupaţi de ei înşişi, de dorinţa de a le fi lor mai bine, î n c ât a d e v e ni t u n l u c ru o b i ş nu i t s ă c r e zi c ă c e l c a r e î n c ă m a i s p e r ă î n e x i s t e n ţa b u n ă tă ţ i i, a g e n e r o z i tă ţ i i ş i a ajutorului neinteresat este doar un naiv incurabil, şi că el trebuie tratat ca atare. În concluzie, consider că remarca lui Vasile Voiculescu exprimă succint un adevăr profund şi trist al zilelor n o a st r e , ş i , t o t o da t ă , r e m a r că p e r i co l u l î n c a r e s e a f l ă o m e n i r ea , d e a p i e rd e u n a d i n v a l or i l e e i e s e nţ i a le : a c e l sentiment nobil, bunătatea. II.8 (caracter)
În vremurile noastre, în care interesul şi parvenirea sunt la ordinea zilei, caracterul omului se depreciază înt r-atât încât inconsecvenţa şi duplicitatea sunt tot mai des întâlnite. Un prim argument ar fi faptul că fiecare persoană caută să se afirme în societate, să devină o personalitate recunoscută printre ceilalţi care alcătuiesc grupul său social. În opinia mea, un om valoros este acela care poate rămâne consecvent ideilor sale în orice circumstanţă. Din acest motiv cred că cei care, din interese p ersonale şi materiale meschine, trădează propriul cuvânt, la fel de lesne îşi pot trăda semenii şi, de ci, sunt demni de tot oprobriul. În al doilea rând, consider că un exemplu potrivit de astfel de oameni “încăpători” sunt foştii activişti ş i politici comunişti din ţara noastră. Din acest grup se disting, totuşi, cei care, pe de-o p arte , cred în continuare în convingerile lor şi, pe de altă parte, cei care îşi recunosc vina. Dând la o parte aceste două ca tegorii, rezultă o masă compactă de oameni fără caracter şi fără scrupule, care astăzi se erijează în cei mai virtuoşi conducă tori ai naţiunii. În concluzie, după cum toţi oamenii au defecte, anumite vicii ale societăţii le pot revela şi accentua, dovedindu-se că, într-adevăr, mulţi oameni sunt “încăpători”. II.9 (cunoaştere)
Prin afirmaţia sa “Cu nimic nu p oate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit prin îndelungata experienţă”, Eusebiu Camilar pune în evidenţă importanţa cunoaşterii, şi mai ales, valoarea cunoaşterii îndelung aprofundate. În primul rând, se ştie că, de cele mai multe ori , cunoştinţele se acumulează odată cu experienţa, iar cu cât experienţa este mai îndelungată, cu atât şi cunoştinţele au o mai mare valoare. De asemenea, când o persoană este preocupată de un anumit domeniu, iar preocuparea sa se concretizează într-o m u n că a s i d uă ş i o c o n ti n u ă î n c e r c ar e d e a g ă s i r ă s p u n su r i l a v a r i at e p r o b le m e d i n d o m e ni u l r e s p e c ti v , d u p a u n timp, va ajunge la o cunoaştere minuţioasă a detaliilor, pe care probabil nu le-ar putea învăţa dintr-o carte, sau nu i-ar putea fi dezvăluite de altcineva. De aici consider eu că vine valoarea cunoaşterii dobândite prin experienţa, o valoare într-adevăr deosebită, c e nu po ate fi în loc uită şi nic i ob ţi nută pe alt e că i. II.10 (cinste)
C o n si d e r a d e v a r a ta a f i rm a ţ ia l u i Ş t e fa n Z e l et i n d i n c a r e s e d e s p ri n d e i d e e a c ă o a m e ni i j o s n ic i ( “ s u fl a r ea măgărească”, după cum îi numeşte autorul) care nu inteleg arta şi frumosul, în semn general, încearcă să le distrugă. În primul rând, oamenii parveniţi din ce în ce mai numeroşi, ce controlează societatea, nu apreciază la ade vărata valoare, din punct de vedere cultural sau spiritual un lucru. În al doilea rând, talentul a început să-şi piardă din importanţă în perioada contemporană, în care el se împleteşte cu artificialul şi nonvaloarea, pierzându-şi din strălucire şi fiind chiar dat la o parte, “înăbuşit”, “tăiat din rădăcina” de persoane lipsite de cultură, răuvoitoare, dar cu mare influenţă. Nu în ult imu l rând , est e tr is t că nu se mai pu ne preţ pe cin st e. De exe mpl u, cin e mai apr ecia ză un om cu o conştiinţă curată, cu o privire sinceră şi cu dorinţa de a face bine ? Din păcate, nimeni. Se caută venitu ri rapide, voci artificiale, picturi copiate, sculpturi ieftine, imitaţii, cărţi traduse greşit, melodii ce promovează banii şi nonvaloarea. Cinstea a fost dusă la rangul de ruşine: “Cine e cinstit, e prost, nu va şti să se descurce.” Ca o concluzie, prin afirmaţia sa, Ştefan Zeletin încearcă să ne facă să fim conştienţi de caracterul di structiv al celor ce nu înteleg adevăratele valori precum cinstea şi talentul, criticând dur pe cei necinstiţi. II.11 (conştiinţă)
Pentru a putea avea succes în orice activitate ar întreprinde, omul trebuie să-şi conştientizez e simţul datoriei. Aceasta îl motivează pe om să persevereze în munca sa. Un prim argument în sprijinul afirmaţiei citate ar fi faptul că datoria pe care omul şi-o asumă trebuie să pornească din interiorul conştiinţei sale şi să fie corespunzătoare moralei sale proprii. Astfel, omul, fiind în strânsa legatură cu semenii săi şi cu societatea, trebuie să fie animat de datoria faţă de munca s a, dar şi de datoria faţă de societate. În opinia mea, conceptul kantian al datoriei ca imperativ categoric al existenţei ca racterizează omul ideal. Pe de altă parte, eu consider că legile, deşi sunt factori regulatori indispensabili în societate, prin caracterul lor coercitiv, nu pot influenta conştiinţa omului. Fiinţa umană iubeşte şi conştientizează mul t mai profund rodul gândirii ei decât un imperativ exterior. În plus, eu cred ca propria conştiinţă morală este mai valoroasă decât legea pr in faptu l că, de multe ori , ce ea ce es te le ga l nu est e mo ral. În concluzie, conştiinţa trebuie să fie cel mai ascuţit simţ al omului şi să-l ajute să se înalţe în fiecare zi mai mult . II.12 (copilărie)
Vârsta copilăriei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii omului, motiv pentru care fiecare adult şi-o rememorează cu plăcere. În primul rând, copilăria este perioada inocenţei şi a grijii pentru cei dragi, pentru natură, pentru micul univ ers în care copilul traieşte. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cercetează cu multă curiozitate şi emite păreri una mai originală decât cealaltă. Acestea sunt motivele pentru c are oamenii mari se amuză la emisiunile televizate în care prichindeii îşi dau cu părerea- pe un ton grav- în legatură cu problemele vieţii. Această primă parte a vieţii este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia v i i to a r e i i n d i v i d ua l i tă ţ i ( c o m p or t a me n t , m a n ie r e , c u n o şt i n ţe p r i m ar e ) . D e a c e ea , n u e s t e î n t am p l ă to r f a p tu l c a po po rul ro mân a cri st ali za t ac ea st ă eta pă f or ma ti vă în expre si a “ce i şa pte ani de- ac asă ”. În al doilea rând, este important de menţionat că adevărata conştientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua pa rte a vie ţii . Oda tă cu apa riţ ia copi il or , ap oi a ne poţil or, o mu l ma tu r îş i ami nt eşt e cu nost alg ie de vreme a câ nd era copilul inocent pe care îl întrezăreşte pe chipurile acestora. Grijile vieţii îl aspresc şi îl fac de multe ori să spună: “ ce n-aş da să fiu copil din nou”. În concluzie, copilăria şi imaginea asociată a casei părinteşti sunt două rădacini cărora omul le ră mâne tributar întreaga viaţa. II.13 (necesitatea culturii)
Cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii a fiinţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i indispensabilă celelil alte. De cele mai multe ori, însă, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate, ca nu ar converge spre acela şi punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă instanţa exterioară în ca re toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura este lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de legatură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea există, sub forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale civilizaţiei, s emn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel individual. În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este mult m ai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este supus unui proces de “ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturi i alunecă spre latura prozaică a lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste. În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu merită să se facă în detrimentul celeilalte. II.14 (curaj)
U n a d i n t r e c e l e m a i i m p o rt a n t e c ă i d e c u n o a şt e r e e s t e e x p e r i e nţ a . E a e s t e t o t o da t ă ş i c e a m a i d u r ă , m u l t e întamplări ale vieţii cerându-se abordate cu mult curaj. Un prim argument în sprijinul ideilor mele ar fi faptul că atitudinea fiecărui om faţă d e situaţiile cu care se confruntă este una foarte pesonală, în sensul că există oameni care trăiesc doar câteva decenii şi las ă în urmă o bo ga tă expe rie nţă de v ia ţă şi oa me ni car e, deş i atin g vâ r st e ma tu sa lem ic e, reu şe sc să -ş i păs tr eze in oc en ţa cognitivă. Este vorba aici despre curajul de a păşi pe tărâmuri necunoscute şi de a căuta mereu noi provocări. Un al doilea argument ar fi faptul că cei mai mulţi oameni au predispoziţia de a ceda în faţa obstac olelor, după cum marturiseşte autorul citat. El afirmă, totodată, că de multe ori dificultatea, î nălţimea obstacolului sunt aparente şi trebuiesc înfruntate în mod curajos, ezitarea ilustrând ulterior zicala: “după război, mulţi viteji sea r a tă ” . Î n p l u s, a c c e pt a r ea n e p u ti n ţ e i p r i v e az ă m i n te a ş i s u f l e t u l d e b u c u r ia u n e i v i c t o r ii ; d i n d e z e r t a re î n dezertare, subconştientul se încarcă negativ şi sentimentul eşecului se permanentizează. Aşadar, curajul este una dintre cele mai utile calităţi umane, fiind un energizant al minţii şi o treaptă spre cunoaştere. II.15 (destin)
Personal, nu sunt de acord cu afirmaţia lui Andrei Pleşu, deoarece consider că a afirma supremaţia des tinului în viaţa omului este echivalent cu a te disculpa de propriile greşeli invocand soarta implacabilă. Un prim argument ar fi faptul că aşa-numitul destin reprezintă, de fapt, o predestinare de a te naşte, de a trăi întrun anumit loc şi timp. Însă restul acţiunilor omului, precum şi implicaţiile acestora c ad în responsabilitatea exclusivă a individului. Omul, fiind înzestrat cu discernământ şi intelect, are capacitatea de a-şi construi viaţa independent, dar şi responsabil. Un al doilea argument în sprijinul ideii este perspectiva creştină asupra destinului s i responsabilităţii. Deşi Dumnezeu îl aşază pe om într-un anumit context spaţial şi temporal şi îi transmite setul de norme dupa care s ă se ghideze în viaţă, îi lasă acestuia libertatea de a-şi alege propria cale. Adoptând această atitudine, omul îşi caştigă importanţa în viaţa sa, care devine o întamplare plină de rost. Destinul imuabil nu mai poate fi invocat. În concluzie, destinul trebuie privit ca o predestinare, în contextul libertăţii şi responsabilităţii individuale. II. 16. (dor)
Sunt de accord cu părerea lui Mircea Eliade despre dor, anume că: „Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică omul în totalitatea sa.”. În primul rând, putem preciza că acest cuvânt este intraductibil în alte limbi din cauza semanticii sale deosebit de bo ga te . „Do r” p oa te se mni fic a dra gost e , pa si u ne , fr ămâ nta re se nti me nt al ă, nă ziu nţă, asp ira ţie , al ean, nost alg ie, suferinţă din dragoste, dorinţă de a revedea persoana dragă, durere, atracţie erotică… Toate trăiri ce reprezintă
omul în totalitatea sa. De exemplu, expresiile uzuale: „mi-e dor de tine” (a-ţi lipsi persoana dragă), „a zice cu dor” ( c u p a t im ă ) , „ c â nt ă s ă - şi m a i p o t o le a s că d o r u l” ( t r i st e ţ ea ) , „ d e d o r u l c i r e ş e lo r a b i a a ş t e p ţ i p r i m ă v a r a” ( p o f tă ) , exprimă frământări sentimentale de la pasiune până la senzaţii cu semnificaţii mai puţin profunde, dar ce se identifică la fel de bine cu firea umană. În al doilea rând, prin cuvântul „dor” ne putem exprima şi nevoia de experienţă reală, asp iraţia spre aceasta, deoarece cuvântul sugerează doar dorinţa (faţă de persoana dragă aflată departe, erotică, culinară), dar fără a şti dacă va fi îndeplinită sau este doar utopie. În concluzie, cuvântul „dor” reflectă toate faţetele firii umane, reprezentând-o în totalitatea sa. II. 17. ( iubire)
Sunt de acord cu părerea lui Ioan Slavici conform căreia „Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, făr ă ca să şti de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum şi te duce fără ca să şti u nde.”. În primul rând, iubirea apare spontan, fiind imprevizibilă, ca orice sentiment al omului. Din acea stă cauză, s-a considerat că dragostea „este din altă lume”, pogorându-se asupra noastră ca un har divin, ca o vrajă, ori o b oală. Un exemplu din literatura noastră este mitul zburătorului, regăsit în poezia „Sbur ătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, unde fata care se îndrăgosteşte cere ajutorul mamei pentru a scăpa de acele senzaţii necunoscute ei. În al doilea rând, odată îndrăgostiţi, cei doi tineri pot renunţa la orice pentru a-şi păstra iu birea, trecând peste pr eju decă ţi ma jo re: so cia le , rasi ale , re lig io ase , ce ea ce îi arun că în tu mul tu l vi eţi i, făr ă a şt i unde . Sp re ex emp lu în legenda „Romeo şi Julieta” se ajunge la un final tragic pornind de la o pasiune înflăcărată ce încalcă reg ulilile sociale. Un alt exemplu se regăseşte în romanul „Mara” al lui Ioan Slavici, unde Persida trece peste con trângeri religioase, sociale, etnice, incompatibilitate de temperament ducând la o situaţie mai puţin tragică, dar la o căsnicie nefericită. În concluzie, iubirea poate fi privită ca o pasiune apărută din senin, ce ne poartă pe căi neprevăzute, dacă nu optăm pentru o viaţă constrânsă de rigorile raţiunii.
II. 18. (dreptate) Acest proverb românesc sugerează ideea cu care sunt şi eu de acord, că dreptatea, valoarea cel mai uşor de negat, iese, la un moment dat la iveală, indiferent de forţa şi dibăcia celor care nu o vor. Eu consider ca învătând regulile jocului şi ale vieţii la perfecţie, omul ştie cum să le încalce. Dreptatea nu poate fi descoperită şi apreciată fără a şti ceea ce o neagă. Există foarte multe persoane puternice, influente care nu numai că fug de dreptate, dar o ascund cu orice preţ şi învinovăţesc pe nedrept. De exemplu, în justiţie, deşi se aduc multe probe false şi cel vinovat scapă nepedepsit, cineva tot ştie adevărul şi mai devreme sau mai târziu el va ieşi la iveală. O altă situaţie este cea în care avem multe motive să plângem, dar când se face dreptate, descoperim că este suficient unul singur pentru a zâmbi. Spre exemplu, la un examen la care toate subiectele au fost grele, iese soarele şi supărările trec atunci când rezultatul ne face dreptate, reuşind să treacă cei ce au învăţat serios şi le este recompensată munca. În concluzie, lumea în care trăim este plină de nedreptăţi (de observat şi faptul ca “dreptate” nu are plural, în timp ce antonimul sau da: „nedreptati”), dar dreptatea există şi ea iese la suprafaţă precum lemnul împins în apă. II. 19. (prietenie)
D u p ă p ă r e r e a m e a , p o l i t i c a I l e a n e i V u l p e s c u d i n a c e s t c i t a t e s t e f a l s ă ş i n u s u n t d e a c o r d c u e a . E a su s ţ i n e c ă pr iet enia treb uie tr ata tă cu di st anţă . Eu cred că fă ră a of er i to tu l şi a nu cere nim ic nu poţi si mţ i împ li nir ea of erită de prietenie. Duşmanul este cel care face rău intenţionat şi o poate face încă o dată, fără a putea vreodată să se apropie de sufletul celuilalt ca un adevărat prieten. Un prim argument este că doar cel capabil să te accepte cu defectele tale, fără a pretinde să te sch imbi, este un pr iet en ade vărat . El cunoa şt e câ nt ecu l in im ii ta le şi îl poa te cân ta atu nci cân d ai uit at ver su r il e. Pri e te nul nu va înşela aşteptările niciodată intenţionat şi de aceea nu va putea face rău precum un duşman. De e xemplu, atunci
când greseşte, pentru că e omeneşte, nu o face cu răutate, chiar dacă ne cunoaşte punctele slabe ş i prietenia va rezista obstacolelor. Pe de altă parte,duşmanul trebuie tratat cu rezervă şi atenţie, cu oarecare respect, dar niciodată ca pe u nul care se va putea într-o zi apropia de sufletul meu. Spre exemplu, duşmanului îi se poate vorbi frumos, fără a avea altceva de împărţit cu el, şi mai ales, fără a dori vreodată răzbunarea. În concluzie, cu teama de dezamăgire, omul nu va descoperi niciodată ce este prietenia. Un prieten adevărat caştigat într-o viaţă nu se poate transforma peste noapte într-un duşman, iar cel care ne-a vrut răul nu va merita niciodată încrederea noastră. II. 20. (educaţie)
Sunt de acord cu părerea lui Marin Voiculescu că faptele noastre sunt oglinda propriei gândiri, cunoaşter i şi mai ales a educaţiei primite. În primul rând, prin fapte împărtăşim şi altora din cunoştinţele noastre şi acesta e un prim pas în cucerirea e t e rn i t ă ţi i . E d u c a ţi a t r a n s f or m ă o m u l ş i - i d ă a l t ă n a t u ră . T o t c e f a c e m e s t e c e e a c e g â n d im , c e ş i c u m e s t e înăuntrul nostru. Cel educat este călăuzit prin convingere spre corectitudine şi datorie şi mai greu va săvârşi ceva nepotrivit. De exemplu, nu ne vom putea încălca principiile şi vom respecta oamenii pe stradă, la şcoală, la serviciu, pe toţi cei cu care intrăm în contact, dacă aşa am văzut la părinţii noştri şi aş a am fost îndrumaţi să facem. Un alt argument este că, dacă educaţia primită este una aleasă, roadele ei se vor vedea în faptele noastre. Propriile sale fapte îl fac pe om însemnat ori ba. Prin ele el ori se înalţă tot mai sus, ori cade. Sufletul făr ă învăţătură nu po ate da roade. De exe mpl u, inte li g en ţa nu po ate sur cla sa n ic iod at ă edu ca ţi a. Ori cât e di plo me ai av ea , comportamentul urât sfidează capacităţile intelecuale. D e a s e m e ne a , e d u c a ţ ia o d a t ă î n s u şi t ă e s t e g r e u d e r e o r ie n t a t. C e i ş a p te a n i d e a c a s ă n u s e v o r î n t oa r c e ş i comportamentul de pe parcursul întregii noastre vieţi va reflecta mereu ceea ce am fost învăţaţi să facem. Cel mai bu n ex emp lu care p oa te susţ ine ace as ta est e că exi st ă ti ne ri cu ju de ca tă şi băt rân i fă ră mi nt e. Nu ti mp ul ne învaţă să gândim, ci o educaţie timpurie şi bună. Aşadar, educaţia este baza firii omului, iar fără ea restul nu ar conta. Ea ne influenţează parcursul în viaţă pentru că de calitatea ei depind toate faptele noastre. Subiectul II. Varianta 20. (educatie)
Sunt de acord cu parerea lui Marin Voiculescu ca faptele noastre sunt oglinda propriei gândiri, cunoaster i si mai ales a educatiei primite. În primul rând, prin fapte împartasim si altora din cunostintele noastre si acesta e un prim pas în cucerirea eternitatii. Educatia transforma omul si-i da alta natura. Tot ce facem este ceea ce gândim, ce si cum este înauntrul nostru. Cel educat este calauzit prin convingere spre corectitudine si datorie si mai greu va savârsi ceva nepotrivit. De exemplu, nu ne vom putea încalca principiile si vom respecta oamenii pe strada, la scoala, la serviciu, pe toti cei cu care intram în contact, daca asa am vazut la parintii nostri si as a am fost îndrumati sa facem. U n a l t a r g u me n t e s t e c a , d a c a e d u c a ti a p r i m i t a e 2 3 2 2 3 k1 0 9 x s t e u n a a l e a s a , r o a d e le e i s e v o r v e d e a î n f a p t el e noastre. Propriile sale fapte îl fac pe om însemnat ori ba. Prin ele el ori se înalta tot mai sus, ori cade. Sufletul fara învatatura nu poate da roade. De exemplu, inteligenta nu poate surclasa niciodata educatia. Oricâte diplome ai avea, comportamentul urât sfideaza capacitatile intelecuale. D e a s e m e ne a , e d u c a t ia o d a t a î n s u si t a e s t e g r e u d e r e o r ie n t a t. C e i s a p te a n i d e a c a s a n u s e v o r î n t oa r c e s i comportamentul de pe parcursul întregii noastre vieti va reflecta mereu ceea ce am fost învatati sa facem. Cel mai bu n ex emp lu care p oa te sust ine ace as ta est e ca exi st a ti ne ri cu ju de ca ta si bat rân i fa ra mi nt e. Nu ti mp ul ne învata sa gândim, ci o educatie timpurie si buna. Asadar, educatia este baza firii omului, iar fara ea restul nu ar conta. Ea ne influenteaza parcursul în viata pentru ca de calitatea ei depind toate faptele noastre.
S2 Varianta 21 Egoism
Proverbul este
roma nesc o
"Nu
afirma tie
e
bun
de
adevarata
nimic si
o
cel
care
nu
sustin
e
bun
prin
decat
pe ntru
urmatoarele
el"
arg umente:
In primul rand acel om care este egoist nu poate nu fi om in adevaratul sens al cuvantului deoarece acesta se gandesti numai la propria persoana fara sa ii pese si de ceilalti din jurul sau.Mai devreme sau mai tarziu va ajunge o
persoana
izola ta,in tr overtita,si
a sta
nu
poate
bucura
pe
nimeni
nici
pe
cel
eg oist.
In al doilea rand cred k cel care este egoist ajunge intr_un final sa fie rautacios,posesiv si din aceasta cauza i-si doreste
sa
aiba
din
ce
in
ce
ma i
mult
si
are
impresia
ca
nu
ii
mai
ajunge
nimic .
In concluzie cred ca este in zadar sa ai cunostiinte,bunuri,daca le tii numai pentru tine si nu le impartases ti si cu cei apropiati.
S2 Varianta 22 (N Iorga-Greselile nu se iarta..)
Afirmatia lui N. Iorga arunca o lumina surprinzatoare asupra ideii de greseala, mutand accentul de pe "repararea", pr in ie rt a re , a con st ii nt ei celu i ca re care a comi s- o pe "r epa ra rea "c ons eci nt elo r rea le a le gres el i, afir ma ti e ce intruneste si adeziunea mea. In primul rand, trebuie spus ca greseala are ecouri, consecinte pe doua planuri: in planul constiintei si in planul exterior unde s-a produs. In acest sens,a ierta rezolva doar primul aspect al problemei: usurarea constiintei pe rso anei car e a co mis eroa re a,co ns ecin te le ram ana nd aco lo . Pe de alta parte,a ierta poate fi o incurajare a greselii, ea putandu-se repeta oricand,de vreme ce nu l-ai determinat pe cel car e a co mi s- o sa ref lc teze as u pr a co nse c in te lo r ei. A rep ar a pr esu pune sa sti i ce nu a fu nc tio nat bin e, sa stii sa faci lucrurile sa functioneze din nou in mod corect. In concluzie,afirmatia de o mare putere educativa mi se pare adevarata.
S2 VaRIANTA 23 Eroism
Sunt de acord cu afirmatia lui Dimitrie Gusti si anume "..." deoarece consider ca eroismul nu poate fi poruncit si nici rasplatit. In primul rand,eroismul este o caracteristica a fiecarui om in parte ce nu poate fi impusa,fiecare persoane avand dreptul la libera alegere,daca doreste sau nu sa faca un act de eroism.Aceasta disponibilitate nativa este caracteristica persoanelor morale,care tind spre binele absolut si sunt gata sa sacrifice totul pentru o cauza nobila sau un ideal.Bineinteles,aceasta calitate se poate si d obandi in timp,prin buna cunoastere de sine,prin acceptarea pu nc te lor sl ab e si dorin ta de a fi mai bun si de a fa ce cev a bu n, ce va de mn de admi ra t,d ar se poate si ca sa det ii aceasta calitate inlauntrul tau si sa n`o descoperi decat intr`o situatie limita,care te impinge sa fii erou in acel moment. In al doilea rand,eroismul vine din inima si nu din considerente materiale,rasplata eroului fiind strict sufleteasca,o inaltare spirituala si o purificare pe care putini au sansa sa o simta.Acetele de eroism sunt de regula rasplatite prin monumente ridicate in memoria celor ce s`au sacrificat pentru o cauza nobila,pentru un ideala,pentru tara sau po po rul sa u.Da r ac es te a sun t re cu no ast er i ma te ri ale ,c are nu f ol ose sc in ni ci un fe l eroil o r. In concluzie,eroismul nu poate fi impus,iar rasplata nu poate fi decat in sufletul generos al eroului
S2 Varianta 24
G a r ab e t A s l a n r e c o m a n d a c e a m a i b u n a a t i t u d in e i n r a p o r t c u m a r e t i a u n u i o m : s a - l a d m i r i s i s a i n v e t i d e l a el,atitudine
care
este
si
asentimentul
meu .
A d m i r a t i a este un sentiment altruist,ea presupune sa fii capabil sa recunosti calitatile de exceptie ale semenilor
a t u nc i c a n d l e i n t a l n e st i s i s a l e a p r e ci e z i l a j u s ta v a l o ar e . C o n t a c tu l c u u n o m m a r e a r e i n s a s i c a p c a n e :a v a n d dotari in plus in fata de tine,poti fi tentat sa-l invidiezi,sa I te simti inferior: Admiratia nu inseamna insa ca tu e sti mai
prejos,
ci
dimpotriva,constiinta
ca
tu
p oti
fi
mai
sus.
Admirand calitatile si actiunile unui om mare este un mod de a identifica,asadar,modele de atitudine si de actiune pe ca re sa le poti urma la ran dul ta u. Totu l e sa le id enti fic am core ct si sa lu am ce e mai bun din le cti a lui de viata. In concluzie,afirmatia mi se pare adevarata.
S2 Varianta 25 Familia
Consider ca afirmatia lui Tudor Musatescu "Ce poate fi mai frumos si mai bun in viata decat o familie unita" este adevarata,deoarece daca familia este unita ea ii poate oferi individului sprijin,protectie,loc de refugiu la nevoie,si in acelasi timp il invata ce inseamna toleranta,intelegerea. In primul rand consider ca o familie unita este o familie in care exista intelegere,care traieste cu micile ei bu curi i, asa cum su nt e le ,f ara sa ravn ea sc a la alte lucr ur i ,ca re n- ar fa ce alt cev a de cat sa o zbuci um e.D ac a pe ntru unii familia este pe primul p lan,ea fiind cea mai importanta,pentru altii conteaza mai mult banii,locul in societate.Astfel daca pentru individ cel mai important lucru este familia,atunci el face tot posibilul ca in aceasta sa existe intelegere,sa fie unita. Pe de alta parte,daca familia este unita,ii poate oferi individului sprijinul,intelegerea,sfaturile de care are nevoie daca se afla intr-o situatie delicata,daca are probleme.De exemplu,daca intr-o familie exista certuri in fiecare zi,aceasta nu-i poate oferi individului sprijinul si protectia necesara,ba mai mult ii creeaza si alte necazuri. In concluzie,consider ca afirmati lui Tudor Musatescu este plina de adevaruri deoarece nimic nu este "mai frumos si mai bun in viata decat o familie unita...traind intr-un colt de lume numai cu bucuriile ei mici,asa cum sunt ele,fara sa ravneasca lucruri care n-ar face decat s-o zbuciume si s-o faramiteze..."
S 2 V a r i a n t a 2 6 ( S l a v i c i - S c r i so r i a d r e s a t e . . . )
Ioan Slavici observa in " Scrisori adresate unui om tanar " ,ca omul este construit astfel incat actiunile sale sa fie in acord cu sine,cu alte cuvinte,sa aiba constiinta impacata. Asertiunea este valida si poate fi sustinuta prin argumente. Viata fiecarui om este pana la urma suma a ceea ce infaptuieste. Gandul daca nu e pe hartie,trece neobservat,numai fapta avand vizibilitate. Prin urmare,actiunile realizate sunt cele ce conteaza si care vorbesc de la sine despre valoarea unui om. Pe de alta parte,faptele au consecinte diverse: potsa sa soldeze cu rezultate bune sau cu rezultate indoielnice. Omul trebuie sa se gandeasca inainte de a actiona astfel incat consecintele sa se fie multumitoare si el sa se simta impacat cu propria conduita. In concluzie I. Slavici surprinde un adevar ce sta la temelia impacarii cu sine a fiecaruia dintre noi.
S2 Varianta 27Frica
Sunt de acord cu afirmatia lui Mircea Eliade ,deoarece consider ca viata este alcatuita din trairi ,din stari pe rso nale a le oam enil or ,ata t de fer ic ir e cat si de fr ic a ,ia r da ca un o m nu le res im te pe ama ndoua in se amna ca nu traieste cu adevarat. In primul rand frica este un sentiment normal in viata omului,deoarece nu suntem invincibili ,ci dimpotriva
,vulnerabili,asadar este normal si nu rusinos sa ne temem de ceva ,important fiind sa reusim sa depasim acea stare .Cei care afirma ca nu se tem de nimik,sunt fie indiferenti la viata din jurul lor,fie nu isi recunosc adevaratele trairi,in consecinta nici una dintre cele doua aspecte nu merita luata drept model de viata. In al doilea rand,viata trebuie traita la intensitate maxima,astfel ca trebuie sa existe obstacole pe care sa le depasim ,frica pe care sa o invingem,pentru ca apoi sa resimtim bucuria unui succes,unei reusite.Pe de alta parte ,o viata in care privim totul de la distanta si nu ne aventuram spre implinirea propriilor vise ,este o viata traita degeaba. In concluzie ,trebuie sa ne recunoastem frica ,si sa o depasim pentru a simti cu adevarat ca traim!
S2 Varianta 28 Frumosul
Afirmatia facuta de Titu Maiorescu este una plina de adevar si intelepicune si exprima intr-o maniera metaforica viziunea sa despre frumos. Frumosul este ceea ce se afla in inima fiecaruia, in mintea si gandurile sale, fiecare om avand propia sa definitie legata de "frumos". In primul rand frumosul este strans legat de simturi, de perceptie si senzatia de placere si se formeaza in ochii fiecaruia in mod diferit. Frumosul este o senzatie fizica,este ceea ce noi simtim. In al doilea rand, spre deosebire de adevar, care este numai unul, frumosul poate fi vazut in mai multe lucruri si din mai multe punte de vedere.El nu este rezultatul unei judecati,cum este adevarul si nu ajungem prin intermediul unor reguli la el. Adevarul insa, este una dintre coordonatele vietii, fara de care nu am putea trai. In conluzie,"frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila", manifestarea ideilor intr/un fapt concret, dupa cum afirma si Titu Maiorescu.
S2 Varianta 29 Gandirea
ceea ce e fundamental pt om,ca personalitate,este fara indoiala gandirea si modul in care fiinta umana foloseste aceasta capacitate.gandirea,desi e proprie tuturor,devine cu adevarat utila numai atunci cand omul reuseste sa se cunoasca pe sine. pe de o par te, gan di rea est e un exe rcit iu me nt al, de fie ca re zi,a l omu lu i. ea po ate fi fo lo si ta la cap acit at il e ei minime,fara ca persoana respectiva sa depuna efort deosebit,ramanand astfel la nivelul strict de fiinta limitata.dar ea nu trebuie sa ramana la acest stadiu. pe de alta par te, pt dez vo lt are a ac es tu i proces me nta l, omul are nevoie de o inte le ger e su pe ri oar aa exi st ente i si ,nu in ultimul rand,de ordine in gandire. haosul,agitatia ,stresul cotidian,dar si lipsa unui exercitiu intelectual pe rman ent, blo che aza ac eas ta cap acit at e a perso a ne i de a se co ncen tr a si de a tra nsf orma gandi rea im edia ta in tr -una creativa,capabila sa raspunda problemlor exstantiale ale omului. asadar,sustin cu tarie afirmatia lui n.iorga care evidentiaza necesitatea unei ordini interioare desavarsite,pt ca gandirea sa se manifeste in mod deplin.
S2 Varianta 30 Geniul
Geniul izvoraste din efort si inspiratie", spune M.Voiculescu în "Aforisme, maxime si cugetari".Ideea aceasta ascunde un adevar incontestabil, daca privim în ansamblu creatia oricarui poet genial din literatura noastra.Astfel se vorbeste despre geniul eminescian, blagian, bacovian, dar fiecare dintre acestia a transpus în mod diferit realitatea lumii în arta .Ceea ce îi uneste însa este efortul si inspiratia, care au mosit la nasterea genialitatii lor. Inspiratia cred ca ar trebui sa fie amintita prima, fiindca prin ea se naste ideea, este acea scânteie care aprinde imaginatia geniului. Efortul este pârghia mintala prin care creatorul, aduce la suprafata ,din sufletuil sau gândul, sentimentul ce va fi transpus în opera propriu-zisa. Geniul mintii poetice este leaganul care ocroteste si creste opera pâna ajunge la maturitatea necesara, având acum stralucirea artistica specifica, unica. Unicitatea artistica
este ca o emblema în creatia unui autor.Îl recunoastem prin mesajul nobil, prin forma artistica. Noaptea eminesciana abunda de parfumul romantic al teilor în care coboara cu atâta speranta desarta Hyperion. Ar schimba singuratatea cosmica pentru o clipa de iubire, dar menirea lui este sa fie calauza tuturor în noapte. Noaptea ba co vi ana es te pl in a de sp aime le so li tu di nii si fr ig ul pa tru nz at or în cr emen est e su fle te le .I nsp ir ati a mo ment ulu i noptii a dat cititorului sentimente,zbuciumuri diferite fiindca cei doi poeti au transpus în versuri alte culori si alte lumi. Inspiratia si efortul geniului sunt ingredientele de baza a creatiei artistice indiferent din care ramura artistica ar pr oven i oper a.S e spu ne ca Mi c he la ngel o ve dea în colo su l de marm ura deja st atui a fi ni ta ,si asa cu m sp unea , el nu a facut altceva decât a "eliberat"figura lui David, Pieta sau pe Moise. Beethoven, deja surd, a auzit în sufletul geniului sau acordurile eterne ale Odei pacii, fiindca sufletul geniului este acel instrument care face sa rasune cuvântul , culoarea sau acordurile muzicale. Cugetarea lui M.Voiculescu despre geniu pentru noi, consumatorii de arta, cuprinde într-o singura propozitie deopotriva procesul creatiei si nasterea capodoperelor, ca un adevar incontestabil. II. 31 (glorie)
Mă număr printre cei care sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivit căreia nu gloria este efemeră, ci doar aceia care o au. În primul rând, omul este, prin însăşi natura sa muritoare, efemer din punct de vedere fizic, dispariţia trupului său fiind inevitabilă. Însă există oameni care, pe parcursul vieţii, reuşesc prin faptele sau calităţile lor excepţionale să câştige aprecierea şi respectul a numeroase persoane, devenind faimoşi şi fiind încununa ţi de glorie. Aceste pe rso ane de renu me , rep re zent ând ma ri val or i pentr u so ci eta te , pr ime sc numer oa se onoru ri şi rămâ n în ti părit e în mintea semenilor lor. În al doilea rând, gloria obţinută de cei care au reuşit să se remarce în mod deosebit nu se menţine doar pe durata vieţii acestora deoarece ei rămân, prin ceea ce au realizat, în istorie şi devin exemple dem ne de urmat pentru po st eri ta te . Ast fe l, atu nci câ nd ace şt i oam eni se st ing din vi aţă , e i la să în ur ma lor o moş te nire spi rit uală, ca re, datorită valorii ei pentru umanitate, este perpetuată de către urmaşi, iar viaţa şi fapte le lor devin o sursă de inspiraţie pentru generaţiile viitoare. Prin urmare, gloria cu care au fost răsplătiţi oamenii excepţionali dăinuie cu mult după dispariţia lor şi este modul prin care ei reuşesc să devină eterni. În concluzie, oamenii sunt într-adevăr efemeri, dar prin realizările lor remarcabile ei dobândesc glorie, care îi menţine vii în amintirea urmaşilor. II. 32 (rolul guvernării)
Afirmaţia citată exprimă ideea necesitaţii ca un om de stat să fie în primul rând un bun cunoscător al poporului în fruntea căruia se află. Singurul mod în care un guvern îşi poate exercita în mod real menirea este ca oamenii care îl compun să cunoască nevoile, calităţile, dar mai ales defectele naţiunii pe care o reprezintă. În primul rând, se porneşte de la ideea de baza pe care se sprijină orice sistem de guvernare. Prin vot, sunt delegaţi oameni care în opinia alegătorilor pot reprezenta şi proteja cel mai bine interesele lor. Astfel, se ajunge la premisa necesităţii cunoaşterii grupului de oameni pe care omul de stat trebuie să îl reprezinte în sistemul legislativ sau executiv. Omul de stat se aseamănă în cazul de faţă cu un părinte care trebuie să ia hotărârile potrivite pentru copiii săi, cel ce nu îndeplineşte această cerinţă nefiind altceva decât un d emagog. În acest sens, istoria serveşte numeroase exemple de oameni politici care nu au rezistat foarte mult în f uncţiile lor din cauza îndepărtării de oamenii pe care ar fi trebuit să îi reprezinte. Detaşarea de defectele şi scăderile unei naţiuni nu duce decât la crearea unui sistem utopic, ce guvernează bazându-se pe impresii greşite. Lucidi tatea şi spiritul critic ar trebui să fie principiile iniţiale după care să-şi orienteze activităţile un om de stat. În concluzie, omul de stat ar trebui să fie capabil să îşi depăşească poporul, s ă fie în stare să poziţioneze i n t er e s e le p o l it i c e a l e p o p o ru l u i î n a i n t e a i n t e r e se l o r p e r s o n a le d e o r i c e f e l , d e ş i e s t e b i n e c u n o s c u t c ă a c e as t ă condiţie este greu de realizat în practică. II. 33 (ideal)
Panait Istrati afirmă că se poate spune că ai un ideal doar atunci când te dedici acestuia şi nu precupeţeşti niciun sacrificiu pentru a-l atinge. Consider că Panait Istrati are dreptate când afirmă că ,,iubirea” pe ntru un ideal se materializează prin fapte. În primul rând, existenţa unui ideal îi face pe oameni să înfăptuiască tot ce le stă în putinţă pent ru ca acesta să devină realitate. Astfel, despre cei care fac prea puţine pentru idealul lor, se poate afirma că nu-şi doresc în mod real împlinirea acestuia. Î n a l d o i l e a r â n d , s e ş t i e c ă c e i c a r e î ş i p r o p u n s ă a t i n gă u n i d e a l t r eb u i e s ă s a c r if i c e a l t e l u c ru r i î n f a v o a r e a acestuia. De exemplu, cei care doresc să aibă rezultate remarcabile la examene trebuie să-şi dedice ti mpul liber învăţării. Nu se obţine nimic durabil fără un efort susţinut. Pe de altă parte, dacă parcursul până la atingerea unui ideal presupune depăşirea multor dificultăţi, toate acestea îl vor face pe cel care luptă să treacă peste ele să aprecieze mai mult valoarea idealului propus iniţial şi îi vor întări caracterul, conferindu-i şi încredere în forţele proprii. Î n c o n c lu z i e , e x i s t en ţ a u n u i i d e a l i m p l ic ă s a c ri f i ci i d e o a re c e a c e s t a n e c e s i t ă t i m p ş i d e d ic a r e m a x i m ă p e n t ru a deveni realitate. II. 34 (idee)
Barbu Ştefănescu Delavrancea afirmă prin intermediul unei metafore eminesciene că viaţa omului capătă sens în momentul în care el n utreşte idei înălţătoare, în caz contrar aceasta menţinându-se la un nivel inferior. Consider că ideea este tot ceea ce deţinem mai însemnat, ea reprezentând incursiunea minţii umane în planul absolut, intangibil pr in lumea si mţu ril or unde do mneşt e le gea rel ati vit ă ţi i. În primul rând, raţiunea este ceea ce deosebeşte omul de animal, care deşi este inteligent nu are capacitat ea de a raţiona, iar ideea este un produs al raţiunii. Atunci înseamnă că ideea este cea care ridică omul pe o treaptă mai înaltă, care îi conferă statutul de fiinţă superioară cu o viaţă marcată de un sens ce depăşeşte biologicul. În al doilea rând, prin mijlocirea raţiunii şi a ideilor, ca produse raţionale, omul a ajuns să impună o ordine lumii, să îşi adapteze înţelegerii sale mecanismul acesteia prin construirea unui sistem de convenţii pe care l-a dezvoltat ideatic. Astfel, ideile, care sunt adevărate în ele însele, fiind rezultatul unor convenţii şi a unor deducţii raţionale, reprezintă pilonul de siguranţă de care se prinde viaţa omului pentru a se sustrage haosului relativităţii. În concluzie, ideile se asemuiesc iederii care se agaţă de arborii ce semnifică stabi litatea care conferă sens destinului uman, în absenţa unui demers raţional totul s-ar cantona într-o lume lipsită de aspiraţii. II. 35 (iluzie)
Mihail Sadoveanu susţine că omul are tendinţa de a se hrăni cu ceea ce îşi clădeşte el ca fiind ideal. Astfel visul şi iluzia devin rezultate ale dorinţelor subiective ale fiecăruia dintre noi. Consider că afirmaţia sa e ste adevărată, ba zâ ndu- mă pe motiv e precu m dorin ţa omulu i de a se de ta şa în an umi te mo me nte de re al it at ea cot id ia nă, care po ate de ve ni dur ă, li ps it ă de se nsi bili ta te . În primul rând, permanenta încercare de a schimba ceva în viaţa de zi cu zi ţin e de natura umană, care îşi construieşte instinctiv şi o imagine a idealului. Reuşeşte sau nu să-şi atingă „idealul”, omul are nevoie permanent de speranţă, de conservarea dorinţei de a merge mai departe. Iluzia şi visul pot să-i ofere această forţă. În al doilea rând, nu trebuie uitat faptul că suntem fiinţe duale, avem dimensiune materială , dar şi spirituală. Sufletul – latura sensibilă a personalităţii noastre, ne defineşte chiar individualitatea, făcând diferenţa dintre eu şi un altul . În fond, lumea e „visul sufletului nostru”. Nu în ul ti mu l rând, aş menţi on a că u ne ori ilu zia poat e duc e la rea li ta te . Po rnin d de la o idee , ca re ne apa re in iţi al doar ca o iluzie, putem ajunge să înfăptuim lucruri surprinzătoare atât pentru noi, cât şi în viziunea celorlalţi. Trebuie numai să credem cu adevărat. În concluzie, dincolo de realul şi concretul vieţii avem nevoie şi de iluzie, de vis. Determinant pentru om n u este doar ceea ce face zilnic, ci şi ceea ce încearcă să-şi clădească în paralel, pentru a-şi satisface nevoia de „ ideal”. II. 36 (inteligenţă)
Consider că afirmaţia lui Mihai Ralea din „Scrieri”, conform căreia inteligenţa înseamnă succes este nefondată.
Mulţi oameni nu reuşesc în viaţă doar datorită inteligenţei, ci şi datorită capacităţilor de a stabili şi de a atinge anumite obiective, cum ar fi avansarea într-o poziţie socială mai bună. Pe de altă parte, există oameni foarte inteligenţi care cad pradă unor patimi cumplite şi unor impulsuri necontrolate; de exemplu, un om cu o inteligenţă pe st e me di e ca re şi- a câşt ig at un st atu l pr ivi le giat în tr -u n do men iu de act ivit a te , poate să se dov edeas că a fi foa rte slab în faţa unei tentaţii foarte mari, cum sunt drogurile. Din acest exemplu reiese faptul că inteligenţa, nu l-a ajutat să facă faţă ispitei, lăsându-se „învins”. În acest caz, alte calităţi sunt necesare, precum cunoaşterea de sine, motivarea sau autocontrolul. În al doilea rând, pot fa ce re fer ire la fa ptu l că mu lt e stu dii de sp ec ia li ta te ar at ă că facto r ii car e au un ro l dec is iv , atât în plan profesional cât şi în plan social, precum munca, disciplina, respectul de sin e şi respectul faţă de c e il a lţ i, a u o p o nd e re m u lt
m a i r i di ca t ă d e câ t i n te l ig e nţ a . I n te l ig e nţ a e s te , f ă ră î n do i al ă, o c a pa c it a te
extraordinară, dar dacă nu este completată şi de alte capacităţi nu poate face diferenţa. A fi inteligent nu înseamnă totul în viaţă. În concluzie, inteligenţa este doar „un atu” în lupta pentru afirmare a propriei identităţi şi în faţa tentaţiilor, nicidecum garantul succesului, sau cu atât mai puţin echivalentul succesului, victoriei. II. 37 (invidie)
Îndemnul exprimat de G. Călinescu este, nu numai necesar pentru ca omul să-şi poată recunoaşte „specif icitatea speciei”, ci şi esenţial pentru cel în cauză, de aceea mă declar adeptul acestei atitudini la care face referire citatul. La fel cum Mihai Eminescu susţinea în poemul filozofic „Scrisoarea I”, se poate afirma faptul că societatea omenească este, de cele mai multe ori, înclinată spre a minimaliza realizările celor care, prin munca lor au contribuit la evoluţia acesteia. Acest tip de discreditare se datorează, în mare parte, dor inţei de autoafirmare î n d re p t a tă î n t r -o d i r ec ţ i e g r e ş i tă . A c t u l d e a f i r e m a rc a t e s t e î n ţ e l e s î n t r- u n m o d s u p e rf i c ia l , i a r e v o l uţ i a î n ierarhia socială este realizată prin subaprecierea meritelor oponenţilor şi nu prin cultivarea propriilor valori. Pe de altă parte, dispreţul faţă de „omul excepţional” reprezintă o negare a calităţilor regăsite într-o mă sură mai mare în felul său de a fi. Greşeala constă în acţionarea sub impulsul invidiei care determină, am put ea spune, o autodistrugere la nivel moral pentru cel stăpânit de acest sentiment. Rezultatul unei astfel de manifestări colective va produce o inversare a valorilor şi, implicit, o decadenţă spirituală a celor invidioşi. Prin urmare, a înţelege şi a preţui un om de valoare reprezintă, în primul rând, un bun câştigat de înfăptuitor. II. 38 (ipocrizie/ falsitate)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Muşatescu potrivit căreia refuzul sincer este de preferat aprobării ipocrite. Î n p r i m ul r â n d , a s c u n d er e a a d e v ă r a te l o r s e n t i m e nt e , o p i n ii ş i d o r i nţ e î n s p a te l e u n e i a t i tu d i n i a p r o b a t iv e , indiferent de circumstanţe, înfăţişarea realităţii inconvenabile într-un mod care să le facă plăcere celorlalţi, întrun cuvânt – ipocrizia, le dăunează în primul rând celor cărora le este prezentată o versiune mult dis torsionată a adevărului, celor care sunt astfel încurajaţi să-şi creeze o imagine eronată atât despre ceea ce îi înconjoară, cât şi despre propria persoană. Unii oameni recurg la ipocrizie pentru a obţine de la ceilalţi ceea ce îşi doresc, arătânduse mereu dispuşi să-i urmeze şi să îmbrăţişeze credinţele lor. Alţii consideră că este mai bine să îi mintă pe cei din ju r decâ t să îi răn ea sc ă sp unându- le un adev ăr neplă cut. Şi cel de -a l d oi le a caz, deşi d if erit din punct de ved ere al motivaţiei faţă de primul, este reprobabil deoarece nu există nicio scuză pentru înşelarea deliberată a semenilor. În al doilea rând, apelarea la ipocrizie îl influenţează negativ chiar pe cel care alege această atitudine. O persoană care le spune mereu celorlalţi ceea ce îşi doresc să audă, care îşi disimulează trăirile interioare şi care îşi ascunde adevăratul caracter devine frustrată din pricina imposibilităţii de a-şi manifesta adevărata personalitate şi poate ajunge treptat să creadă că numai afişând permanent o atitudine aprobativă, încurajatoare, va fi acceptată de ceilalţi. În concluzie, consider că afirmaţia lui Tudor Muşatescu este adevărată şi că este întotdeauna necesară exprimarea sentimentelor şi a părerilor sincere, chiar dacă în multe situaţii această cale nu e uşor de urmat. II. 39 (ironie)
Tudor Vianu afirmă în Opere faptul că persiflarea nu îţi acordă statutul de popular, ci, de cele mai multe ori, te face doar temut. Personal, sunt de acord cu această afirmaţie întrucât ironia folosită excesiv poate da impresia de artificial, ajungând până la a înlătura persoanele din jur, iar un soi de ironie subtilă va trece probabil neobservată. Consider că oamenii nu îşi câştigă popularitatea prin intermediul unei singure trăsături de caracter, ci printr-un ansamblu a a c e st o r a . P e r s o n al i t at e a , t e m p e r a me n t u l, a p t it u d in i l e d e f in e s c o p e r so a n a , i a r î n f u n c ţi e d e g r a d ul l o r d e dezvoltare, de inedit, de originalitate va surveni şi popularitatea. Pe de altă parte, popularitatea poate să survină şi din aspecte negative, cum ar fi predilecţia permanentă a unei pe rso ane că tr e ir on ie . În caz ul în care ea e du să la ext rem , aş a cum am pre ciz at mai su s, ef ec tu l va fi re negar ea acelei persoane într-un grup şi, de ce nu, într-o societate, pentru că ironia presupune de m ulte ori şi o uşoară ba tjo cu ră, ia r lu mea va în cer ca să se d is ta nţez e de un ast fel de in divi d. A fi popular , în se ns p oz it iv, pr esu pune a fi simplu, natural, a avea un comportament prietenos, cordial faţa de toată lumea. Fără îndoială că iron ia îşi are rolul ei, dar nu atunci când devine o constantă în modul de a fi al unei persoane. În concluzie, ironia ca parte din comportamentul unei persoane nu conferă popularitate, ci ansamblul de tră sături şi modul în care acestea se combină, iar ironia nu reuşeşte decât să te facă temut. I I . 4 0 ( î n s e m n ă t a te a c u n o a ş t e r i i i s t o r i e i )
I. L. Caragiale susţine ideea unei naţiuni ce ar trebui să vadă în istorie ghidul spre viitor, deo arece cu ajutorul conştiinţei formate pe axa timpului, încă din cele mai vechi vremuri, vom reuşi întotdeauna să descoperim v alori pr ecu m ad evăr ul şi v ir tute a. Consider afirmaţia lui I. L. Caragiale a fi cât se poate de veridică, întrucât istoria reprezintă depozitul întregilor noastre acţiuni, martor al trecutului, atât un exemplu pentru prezent cât şi un avertisment şi o îndru mare pentru viitor. Astfel, istoria este totodată cauză şi efect, ceea ce suntem şi, poate mai important, de ce s untem ceea ce suntem. Un alt argument în sprijinul afirmaţiei citate îl constituie formarea unei game de valori, ce nu pot fi at inse decât pr in exe mpl e el oc vente ca re înd ea mnă gener aţi il e vi it oa re la asi mi la rea lo r. Pr in cu noaş te rea tr ec ut ul ui se va atinge virtutea menţionata de scriitor, care este perfecţiunea stării umane, fără însă a exclude carenţel e, întrucât istoria reflectă atât victoriile cât şi eşecurile. În concluzie, cei care nu au o conştiinţa istorică sau cei care îşi uită trecutul riscă s ă nu-şi cunoască propria individualitate cu avantajele şi limitele ei. II. 41 (înţelepciune)
Afirmaţia lui Constantin Noica cuprinde în sine un mare adevăr şi anume acela că nu se poate vorbi de un adev ăr al înţelepciunii, în sensul că nu există o măsură unică care să cuantifice precis acest concept. Î n p r i m u l r â n d , î n ţ e le p c i un e a e s t e u n n i v e l s p i r it u a l a t i n s d e o p e r s oa n ă , p e c a r e f i e c a re o m î l î n ţ e l e g e d i f e r it . Există opinii care susţin că anumiţi oameni se nasc înţelepţi, în vreme ce există şi opinii care cred că înţelepciunea se dobândeşte odată cu câştigarea experienţei. Înţelepciunea, în opinia mea, poate fi dobândită pe ti mpul vieţii, î n s a d e p i n d e d e f i e ca r e c u m a s i mi l e az ă e x p e ri e n ţe l e p e c a r e l e t r ă ie ş t e . Î n ţ e l e pc i u n ea p r e su p u n e e c h i l i br u , pr esu pune armonie
în tre min te şi in im a. Ma rce l Proust spu ne a desp re înţe le pci une că n oi nu ne na şt em cu
î n ţ el e p c iu n e a , c i d i n c o n t ra , c ă e a t r e b u i e d e s c o pe r i t ă î n n o i î n ş in e î n u r m a u n e i c ă l ă t o ri i p e c a r e n i m e n i n u o po ate fac e în loc ul n os tr u. În al doilea rând, consider că înţelepciunea ne poate caracteriza pe fiecare dintre noi dacă avem r ăbdare în a o dobândi. Da, nu ştim exact care este misterul ei, dar p utem să sperăm că într-o zi această capacitate superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor va reprezenta una dintre cele mai remarcabile calităţi ale noastre. În concluzie, nu se poate discuta despre un adevăr unic al înţelepciunii, ci se poate discuta despr e profunzimea conceptului şi despre starea de spirit pe care ţi-o conferă. II. 42 (inteligenţă)
Constantin Brâncuşi se foloseşte în afirmaţia sa de nuanţele diferite pe care limba română le are pentru a de numi în contexte diferite o singură trăsătură. Astfel artistul susţine că cea mai importantă deosebire între deştepţi şi inteligenţi, este aceea că omul înzestrat cu inteligenţă nu poate fi manipulat. Mă număr printre cei ce consideră că Brâncuşi a făcut o afirmaţie adevărată întrucât oamenii dotaţi cu inteligenţă nu doar o conştientizează, dar o folosesc pentru a crea lucruri bune, frumoase, lucruri şi fapte care să reflecte trăsăturile lor de caracter şi principiile puternice pe care le au. De cealaltă parte oamenii deştepţi sunt conştienţi de abilităţile lor, dar nu au o personalitate destul de puternică pentru a realiza ceva prin forţe pr oprii fiin d uş or de in flu enţa t. Deşi atât cei inteligenţi cât şi cei deştepţi sunt înzestraţi, oamenii cu adevărat valoroşi, care merită să fie apreciaţi sunt cei inteligenţi pentru ca ei au ştiut cum să valorifice acest dar, să adauge talentului şi munca necesară înfăptuirii lucrurilor măreţe. Inteligenţa nu este suficientă pentru a fi un om de seama, aici graniţa între cele doua idei fiind greu de stabilit, pentru că modul în care personalitatea fiecăruia conlucrează cu ea dă societăţii cele două categorii de oameni: inteligenţi şi deştepţi. În concluzie, Constantin Brâncuşi redă adevărul în afirmaţia în care susţine că trebuie să facem diferenţa între oamenii deştepţi şi cei inteligenţi, pentru a şti în care să ne încredem . II. 43 (lene)
A f ir m aţ ia l u i N i co l ae I o rg a , c o nf o rm c ă re i a „ L en e a e s in u ci d er e b l ân d a” , s u rp r in d e u n ul d i nt r e c e le m a i pe ric ulo ase defe ct e pe care un om le poate av ea: le ne a. Co nsi der că len ea anu le ază u n asp ect im porta nt şi nec esa r oricărei iniţiative umane – entuziasmul, aflat în strânsă legătură cu voinţa, de aceea cred în ideea citată. În primul rând, o atitudine pasivă, lipsită de implicare, fără dorinţa de a construi ceva şi aşteptând doar ca totul să ne fie dat, fără vreun efort personal, ne poate transforma în nişte persoane fără scopuri în viaţă. Or, fără dorinţa de a a j u n g e „ u n d e v a ” e x i s te n ţ a e s t e i n u t i lă . C r e d c a r o s t u l o m u l u i î n v i a ţă e s t e a c e la d e a c r e a , d e a l ă s a c e v a î n urmă, însă odată instalată lenea, aceasta „interzice orice paradis”, cum spune Vasile Ghica, ne face să dăm înapoi, să renunţam înainte de a începe şi, în consecinţă, să nu realizăm nimic. Lenea poate fi considerată un lux permis în mod nejustificat, dacă ne gândim la existenţa noastră limitată în timp De multe ori omul este definit de ceea ce face, de ceea ce întreprinde. Mai mult, dacă ne lăsăm acaparaţi de a c e as t ă s t a re d e l e n e v o m p i e r d e m u l te d i n t r e b u c u r i il e v i e ţ i i c u m a r f i , d e e x e m pl u , s a v oa r e a e m a n at ă d e o victorie obţinută prin efort propriu. Prin urmare, stă doar în puterea noastră să alegem dacă vrem să ne sinucidem „blând”, sau să ne umplem existenţa cu împliniri, luând afirmaţia dată ca pe un avertisment. II. 44 (libertate)
Afirmaţia lui Mihail Sadoveanu se referă la libertatea de a acţiona conform propriilor principii, făcând abstr acţie de ceilalţi, de interes, dar şi de instinct. Personal, mă declar întru totul de acord cu această idee, considerând că libertatea este o lege a naturii în fiecare dintre noi, un dar pe care fiecare l-a primit la naştere. Avem deci un destin. Avem şi o libertate, un fel propriu, natural de a fi. Libertatea e nemăsurabilă, atâta timp cât o conştientizăm şi încercăm s-o valorificăm. Sunt însă de părere că important nu este faptul că am primit acest „dar”, ci cum ne folosim de el şi în ce scop. Aici intervine alegerea, ca o componentă de bază a libertăţii. De multe ori de-a lungul vieţii se face sim ţită prezenţa ezitării în faţa deciziei. Riscul provoacă teamă, inhibă, descumpăneşte. Cum orice alegere poate fi bună ori rea, ea atrage după sine reuşita sau eşecul. Şovăiala face corp comun cu alegerea care stă pe cale să se producă. Odată depăşite aceste ezitări trebuie să facem alegerea fără a ne lăsa influenţaţi de alţii şi să ne asumăm urmările. Ajungem la reuşită sau la eşec, important e că ne-am exercitat dreptul de libertate în alege rea făcută şi nu în ultimul rând am câştigat experienţă pentru viitor. În concluzie, omul este liber în faţa limitelor sale, având drept repere propriile-i principii care îi vor servi, sau n u, la împlinirea de sine. II. 45 (limba română)
Consider că afirmaţia lui I.A.Bassarabescu, conform căreia ,,apărarea intereselor limbii româneşti e una din garanţiile viitorului nostru naţional şi prin urmare o sfântă datorie patriotică” e adevărată. În primul rând, românii au avut un respect deosebit pentru graiul prin care s-au transmis de la o generaţi e la alta marile noastre valori spirituale. Efortul de valorificare a potenţialului expresiv al graiului strămoşesc a fost şi este considerat în cultura noastră un adevărat act patriotic, în care sunt exprimate sentimentele de adâncă dragoste şi pr eţu ir e pent ru li mba ro ma nă. Pe de alta parte, valoarea acestei comori, ce vine din adâncurile trecutului nostru, trebuie redescoperită de fiecare nouă generaţie, care va găsi în ea un străvechi tezaur de gândire, simţire, înţelepciune. Semn de individua litate a po po rului , lim ba roman ă o gl in deşt e via ţa şi id eal ur il e oam enil o r pla iuril or car pat o- dunăren e, co nst it uind conştiinţa de sine a uni neam nevoit să-şi apere permanent independenţa şi integritatea. Muzicalitatea şi farmecul limbii române au transformat-o într-un cântec, simbol al frumuseţii artistice a cărei expresie deplină este în creaţia po pu la ră d oi na, ad evăr ata embl emă a si mţ ir ii şi sp ir itu ali tăţ ii româ ne şt i. Deci, aşa după cum afirmă şi I.A.Bassarabescu, apărarea intereselor limbii româneşti e o garanţie a viitorul nostru naţional. Reflex al existenţei noastre milenare pe acest pământ, limba se constituie ca u n proces în continuă devenire, având puterea miraculoasă de a ne exprima pe toţi prin inepuizabila ei frumuseţe şi forţă de expresie. II. 46 (relaţia dintre limba naţională şi identitatea unui popor)
În condiţiile unei epoci în care globalizarea are un rol din ce în ce mai important, există riscul ca identitatea n a ţ io n a l ă a u n u i p o p o r s ă f i e p u t e r n ic e s t om p a t ă; a c e s t f a p t a p a re c â t s e p o a te d e b i n e e v i d en ţ i at p r i n t e n d i nţ a actuală de a utiliza o limbă de circulaţie internaţională. Nu trebuie să uităm însă că limba naţională este un element care contribuie la conturarea identităţii unui popor şi, aşa cum afirmă Vasile Alecsandri, trebuie privită ca un „actul de nobleţe a unui neam”. În primul rând, limba naţională individualizează şi atestă un trecut istoric şi o evoluţie naţională; particularizează un popor, aşa după cum am mai menţionat. De aceea, Vasile Alecsandri utilizează metafora „act de no bleţe” în descrierea acesteia, prin trimitere la ceea ce desemnează cuvântul „nobil”: ceva nobil are întotdeaun a trăsături, care îl individualizează şi nu poate fi descris prin generalizări. Desigur, există mai multe modalităţi de păstrare şi cultivare a identităţii naţionale, exemple în acest sens putând fi istoria sau valorile folclorului unui neam, însă limba naţională este trăsătura supremă care indi vidualizează un po po r de alt ul. În concluzie, limba naţională defineşte identitatea unui popor, fiind un factor determinant în crearea şi menţinerea acesteia, mai ales în contextul actual, în care globalizarea devine un fenomen din ce în ce mai important şi determinant în evoluţia fiecărei societăţi în parte. II. 47 (impactul literaturii asupra cititorului)
În prima afirmaţia citată, G. Călinescu susţine ideea că operele literare sunt valoroase în măsura în care graniţa dintre realitate şi ficţiune este abia perceptibilă, scriitorul fiind de altfel un adept declarat al formulei estetice realiste. Cu cât personajele par a fi mai reale, cu atât cititorii devin mai interesaţi să cunoască opera respectivă. Autorii au încercat de-a lungul timpului să-şi apropie cât mai mult creaţiile literare de realitate. Ceea ce trebuie s ă ştie însă un cititor despre o operă literară, este că aceasta nu copiază realitatea, ci doar transfigurează anumite aspecte ale ei. Cu cât opera pare mai reală, cu atât receptorii problematizează mai mult, şi au tendinţa de a se pune în locul personajelor, simulându-şi atitudinea în diferite situaţii ale vieţii. Originalitatea unui scriitor constă în tehnicile pe care acesta le foloseşte pentru a-şi convinge cititor ii să creadă ficţiunea propusă, în modalitatea prin care creatorul prezintă printr-o viziune subiectivă realul. Cu cât autorul r e uş e şt e s ă s e a p ro p ie m a i m u l t d e r e al it a te c u a tâ t c i ti to r ii d e vi n d o rn i ci s ă c i te a sc ă ş i s ă m i ze z e p e „ v er i di c it a te a ” s c ri e ri i . Î n f o nd , i m po r ta n tă e s te p u te r ea u n ui s c ri i to r d e a - l f a ce p e c i ti to r s ă- i a c ce p te comunicarea. În concluzie, literatura are un impact mare asupra cititorilor în măsura în care îi poate at rage şi interesa prin pl ăce re a est eti că pe car e viz eaz ă să o in du că . Ci ti to ru l îşi doreş te să găse asc ă într - o ca rte si tuaţi i noi de viaţ ă şi
pr oto ti puri uma ne câ t mai rea le , pe ntru a se pute a pr egăt i pe ntr u ce îi of eră via ţa sau di n co ntră , vrea prin intermediul literaturii să evadeze din realitatea de care este înconjurat, vrea să creadă într-o altă „realitate”. II. 48 (despre condiţia omului în lume)
Definirea condiţiei omului în lume ţine de domeniul filosofiei, preocupându-i în special pe existenţialişt i. Marin Sorescu însă formulează propria sa concepţie referitoare la acest subiect prin piesa „Iona”, limbajul utilizat f iind, a ş a c u m s e p o a t e o b s er v a ş i d i n c i t a t u l d a t , u n u l m e t af o r i c. M a r ea , r e p r e z i n tă l u m ea , p e ş t i i c a r e o p o p u l ea z ă – oamenii, iar nadele – capcanele vieţii, încercările pe care trebuie să le trecem. Trecând de la limbajul figurat la cel denotativ, ideea pasajului ar fi aceea de a nu uita să trăim frumos. Consider că indiferent de mrejele pe care viaţa ni le oferă pentru a ne ademeni într-un fel sau altul, important este ca fiecare dintre noi să-şi stabilească foarte bine, care va fi calea pe care o va urma. Omul aspiră în mod natural la mai mult, la mai bine, dar permanent trebuie să avem în minte şi gândul că viaţa noastră e limitată. Dacă ne pe tre ce m to ată ex is ten ţa în a ati n ge per fec ţiu ne a, abso lu tu l s-ar pute a să ui tă m a ne b uc ur a de luc ruril e măr un te , care dau culoare vieţii. Asta nu însemnă să ne mulţumim cu ceea ce avem, ci doar să fim caracterizaţi de un echilibru în ceea ce priveşte raportul ideal – real. Abordând tema dată dintr-o altă perspectivă, aş sublinia faptul că pentru fiecare persoană „scopul vieţii” poate să fie reprezentat de alte valori, de alte idei decât pentru ceilalţi. Fiind fiinţe sociale nu de puţine ori ave m tendinţa de a ne compara cu cei din jurul nostru şi de a trage în mod pripit concluzia că ceea ce reprezentăm nu ajunge nici pe de pa rte la înă lţ im ea valo rii alt o ra ; de aic i pâ nă la o ad evăr at ă dram ă pe rs ona lă nu mai es te dec ât un pa s. În m ă s ur a î n c a r e f i e c a re o m e d i f er i t d e c e l ă la l t , î n m ă s u ra î n c a r e d e f e ct e l e u n u i a p o t r e p r ez e n ta c a l it ă ţ i p e n t r u celălalt, viziunea ar trebui să se schimbe şi valorile reprezentate de cei din jurul nos tru ar trebui doar să ne ambiţioneze în încercarea de a le atinge şi noi. Concluzionând, e clar că nu e posibilă o definire unică a „condiţiei umane”, în gene ral expresia desemnând ansamblul însuşirilor umane care determină aspectele esenţiale ale existenţei individuale, independent de factorii sociali. Rămâne ca fiecare să găsească modalitatea cea mai potrivită personalităţii sale pentru a trece frumos prin viaţă şi pentru a-şi descoperi menirea. II. 49 (lupta)
În opinia mea, afirmaţia lui Steindhart conform căreia lupta este văzută ca o acţiune obligatorie, condiţ ia de a o câştiga nefiind una esenţială, este încărcată de spirit combativ, încurajând pe fiecare să încerce să se afirme, să lupte pentru ideile şi idealurile sale. În primul rând, lupta denotă curajul celui ce îndrăzneşte să îşi susţină opinia, să ia iniţiativa într-un domeniu, înt ro p r ob l em ă î n c a re s e c o nf r un t ă c u p ie d ic i d i n p a rt e a c e l or d i n j u r , c u ra j ul r e pr e ze n tâ n d n u o d o va d ă d e i n c o nş t i en ţ ă , c i f o r ţ a m o r a l ă d e a î n f r un t a p r i m e j d ii l e ş i n e a ju n s u ri l e d e o r i ce f e l . L u p t a d r e a p t ă p o a t e f i considerată o trăsătură fundamentală a omului, acesta fiind mijlocul prin care se poate apăra de agresiunile ce pr ovin d in exte rio r. În al doilea rând, o importanţă mult mai mare o are faptul că lupta a fost dată, că s-a încercat mo dificarea unor aspecte considerate incorecte decât resemnarea cu gândul că deşi soluţii existau, că se putea schimba cev a, nu a a v ut c i ne s ă p r ei a i n iţ ia t iv a s ă l a ns e ze i d ei le i n ov a to a re ş i u l te r io r s ă l e s u sţ in ă . Î n fr â ng e ri l e n u t r eb u ie considerate a fi demoralizatoare ci, dimpotrivă, trebuie să motiveze şi mai mult, să impulsioneze. Nu în ult imu l rân d, oric e om ar tr ebui să fie co nş ti en t de fap tu l că lu pta est e ech iva le ntu l sup ra vie ţui rii , ia r ce i ce renunţă fără a încerca măcar să câştige bătălie cu bătălie, pot pierde chiar lupta cu v iaţa însăşi. Deci, lupta e importantă chiar dacă e urmată de înfrângere, pentru că aceasta poate însemna o determinare mai fermă în acţiunile viitoare, sau de satisfacţia unei victorii; ambele consecinţe sunt elemente ce te pot orienta spre a atinge fericirea la un moment dat. II. 50 (dragostea de mamă)
Mă număr printre cei care sunt de acord cu ideea expusă în afirmaţia lui Honore de Balzac din ope ra „Gobsek” conform căreia capacitatea de a iubi a unei mame este nemărginită şi necondiţionată, aceasta fiind capabilă întotdeauna să ierte. Una dintre cele mai puternice legături interumane este, cu siguranţă, cea dintre o mamă şi copilul său. În cele mai multe cazuri, această legătură nu poate fi clătinată de niciun factor extern. O adevărată mamă simte nevoia de a fi alături de copilul său în orice situaţie şi ipostază, este permanent dispusă să-l ajute, să-l ghideze în vi aţă, şi să-i înţeleagă acestuia deciziile chiar şi în momentul în care ele nu sunt bazate pe o r aţiune corectă. Din aceste considerente definirea metaforică a sufletului mamei ca un abis mi se pare foarte potrivită; e imposibil să înţelegem până la capăt de unde poate veni iertarea din inima mamei. Este bine ştiut faptul că mama este persoana la care oricine, în mod obişnuit, s-ar putea îndrepta în căutare a unui sfat sau în căutarea înţelegerii. Dacă aceasta nu ar avea resurse spirituale suficiente sau ar refuza să îşi ierte copilul, atunci s-ar dărâma ideea bine stabilită a sprijinului permanent şi necondiţionat al oricărui om. În concluzie, într-o lume în care încă se mai respectă regulile nescrise ale legăturilor între oameni, mama este a c e ea c a r e, î n f e l u r i t e s i t u aţ i i , î ş i v a i e r ta c o p il u l , c o n t i nu â n d s ă î l i u b e a s că ş i i m p l i c it , s ă î l î n d r u m e s p r e u n echilibru mai bun. II. 51 (mândrie)
Mândria pe care un om o simte şi o exprimă cu privire la realizările sale îl face să î şi construiască şi să îşi fortifice personalitatea, într-o lume plină de mediocritate. Astfel, un om care este mândru de ceea ce a reuşit să realizeze sau să obţină, atât pentru el cât şi pentru societate, va fi, în primul rând, un om care impune respect chiar prin felul său de a fi. Un prim argument în acest sens este că a fi mândru înseamnă a nu da dovadă de falsă modestie. Realizările nu ar trebui ascunse, ci ar trebui să reprezinte o motivare pentru ceilalţi, pentru ca ei să depăşească această condiţie de mediocritate. Tot astfel, falsa modestie înseamnă suprimarea adevăratei personalităţi a unui om, fiind inautentică. Al doilea argument ce poate veni în sprijinul afirmaţiei lui Petre Pandrea este acela că , într-o lume plină de interese mediocre şi meschine, omul mândru, atâta timp cât mândria nu se transformă în infatuare, îşi do vedeşte sieşi că este cu un pas înaintea celorlalţi, că este unic, iar acest lucru sporeşte încreder ea de sine şi întăreşte pe rso nali tat ea. Ca o concluzie, se poate afirma că citatul din Petre Pandrea ar trebui să aibă un ecou în mintea fiecăruia. Mândria, în sens pozitiv, este o parte a personalităţii, care trebuie manifestată plenar. II. 52 (melancolie)
Melancolia apare în momentele în care simţim că realitatea ne dezamăgeşte şi se identifică cu starea d e tristeţe vagă, aparent fără motiv, care conduce către dorinţa de izolare de tot, într-un loc ascuns, sigur. Aici melancolicul îşi ţese o reţea de vise şi speranţe deoarece, mai presus de toate, el simte nevoia de a evada şi devine obsedat de pr oblem a ti ca mo rţii şi a si nuc id eri i. Emil Cioran este de părere că melancolia este rezultatul conştientizării brutale a omului că tot ceea ce el cunoaşte, ceea ce iubeşte, este efemer, la fel ca şi propria sa existenţa. Acesta simte că lucrurile „trec” şi es te îngrozit de pe rsp ec ti va o pr iri i lor. C o n si d e r c ă a f i r ma ţ i a l u i C i o r a n e s t e p e r t i n e nt ă , î n t ru c â t , î n p r i m u l r â n d , e s t e î n c o n c or d a n ţă c u c o n c l u z ii l e dezbaterilor unor importante figuri din filosofie, sociologie, psihologie etc. Pierderea unui obiect sau a unei f iinţe apropiate ne poate lăsa într-o stare de tristeţe profundă. Pradă ideilor negativiste şi pustietăţii sufleteşti , omul se afundă într-o lume întunecată, renunţă la pozitivism, se desprinde de lume, fiind sigur că la un moment dat u n alt lucru iubit îi va fi răpit. Aşadar, el alege să se izoleze şi să mediteze la nedreptatea sorţii de a fi muritor. În al doilea rând, pentru a vă convinge şi mai bine de veridicitatea cuvintelor lui Emil Cioran, vă propun să analizaţi portretul unui melancolic veritabil. George Bacovia, de exemplu, poetul simbolist cel mai cunosc ut din R o m an i a , e s t e c o n s id e r a t u n u l d i n t re c e i m a i i m p re s i o na n ţ i m e l a n c o li c i . A c e s t a a f o l o si t î n p o e z ii l e s a l e t e m e
pr ecu m reg re tul pen tr u trec ut, pentr u lu cr ur il e răpi te de tim p (cum se în tâ mp lă în po emu l „De ia rnă ” ), te ma dorinţei de izolare, de rupere de lume (în poezia “Rar” ) şi cea a neantului existenţial („Plumb” ). În concluzie, comparând definiţia recunoscută a melancoliei şi coroborând-o cu exemplul unui melancoli c tipic, pu te m af ir ma ju st că Em il Ci oran a in tu it co rec t ca uza prin cip ală a me la ncoli ei, şi anu me, ace ea a „tr is teţ ii de a fi”. II. 53 (milă)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Garabet Ibrăileanu, deoarece consider că mila este un sentiment frumos, foarte nobil dacă este sincer şi creştinesc. În primul rând, mila trebuie să fie însoţită de iubire, deoarece la baza tuturor celor întreprinse de om , trebuie să stea cel mai înălţător sentiment, acela al iubirii. În al doilea rând, mila, în cazul în care nu este însoţită de iubire, poate fi ofensatoare, deoarece persoanei căreia îi „adresezi” acest sentiment se poate simţi umilit sau dispreţuit. Poate că unii preferă să înfrunte dir ect dispreţul decât viclenia acestui tip de milă. A c te l e d e c a r i ta t e î n t â l n it e î n z i l e le n o a st r e l a t o t p a s u l s u n t r a r eo r i î n s o ţ i te d e m i l a c r e ş t in e a s că î m p le t i tă c u iubire. Din păcate, aceste acte se fac doar în apropierea sau cu ocazia marilor sărbatori creştine şi în „luminile rampei”, foarte vizibil, mulţi uitând, pe de o parte, că anul nu este alcătuit doar din zile de sărbatoare şi, pe de altă parte, că discreţia însoţeşte cel mai bine caritatea. În concluzie, atunci când mila nu este dublată şi de iubire, poate fi, de multe ori, mai ofensatoare decât dispreţul. II. 54 (minciună)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Dimitrie Cantemir, „Cine spune minciuna întâi obrazul îşi ruşinea ză, iar mai pe urmă sufletul îşi ucide”, deoarece o minciună spusă iniţial pare un lucru inocent şi i nofensiv, dar mai multe minciuni spuse în timp pot distruge sufletul unei persoane. În primul rând, când spui o minciuna nu ai cum să dai înapoi, trebuie să mergi p ână la capăt, iar dacă eşti descoperit obrazul ţi „se înroşeşte” În al doilea rând, n u numai frica de a fi prins îţi „ucide” sufletul, ci sentimentul inautenticităţii existenţei. O viaţă c l ă di t ă p e m i n c iu n ă e s t e c a d e c or u l c a l p a l u n u i t e a t r u , d o a r o i l u z ie . O r i c â t d e i n o f en s i ve p a r u n e l e m i n c i u n i, toate duc spre o viaţă în negare, creându-ţi o viaţă falsă. Minciuna este ca o boală a sufletului, pentru că are multe ramificaţii şi consecinţe, fiind în acelaşi timp riscantă şi, după cum am spus, oricând poate distruge: aflată, distruge imaginea socială a unei persoane („obra zul”, cum s p u ne C a n te m i r) , c h i ar r ă m a să a s c u ns ă , d i s tr u g e v i a ţ a i n t e r i oa r ă , s t r uc t u r a m o r a l ă a u n u i c a r a c t e r, c o e re n ţ a lăuntrică a fiinţei („sufletul”) În concluzie, nicio minciuna nu ar trebui spusă, oricât de nevinovată ar părea, deoarece fiecare aduce după ea o altă minciună, într-o spirală care nu poate duce la nimic bun. II. 55 (raportul dintre raţiune şi pasiune)
Titu Maiorescu susţine că omul se lasă condus de inimă în momentele în care raţiunea ar t rebui să îi dicteze direcţia finală. Eu consider că are dreptate deoarece, deşi este fiinţă raţională, esenţa omului este reprezen tată de pa si u ne , se n ti mente , v is e şi asp ir aţi i. În primul rând, aşa cum spune şi criticul, raţiunea arată alternativele deciziei optime. Ea reprezint ă capacitatea specific umană de a distinge binele de rău, de a alege şi de a acţiona responsabil. Însă rolul său de judecăt or este diminuat de fondul sentimental permanent activ, în care se află dorinţele şi trăirile noastre interioare. Prin urmare, tindem să ne lăsam ghidaţi de pasiune şi să urmăm calea inimii, fiindcă ea reflectă ceea ce ne dorim cu adevărat. Un alt argument ar fi că inima, identificându-se cu vocea interioară a omului, este singura capabilă să ştie ceea ce este mai bun pentru noi. De aceea, ea lasă raţiunea să îşi „expună” variantele şi o alege pe cea potrivită. A şadar, raţiunea şi pasiunea ar trebui să fie complementare, ajutându-se reciproc.
Având în vedere argumentele de mai sus, eu cred că în momentele hotărâtoare, „direc ţia finală o dă inima” deoarece, dincolo de raţiune, omul este un cumul de sentimente, pasiuni, năzuinţe care îl definesc întreaga viaţă, indiferent de moment sau situaţie. II. 56 (relaţia viaţă-moarte)
Sunt de acord cu afirmaţia exprimată de personajul Victor Petrini deoarece moartea este un lucru cât se poa te de normal şi de natural. Omul trebuie să moară. Se naşte, creşte, se înmulţeşte şi moare, ca orice e viu. Moartea este văzută de oameni ca un element negativ al vieţii, ca o pieire definitivă ori ca o catastrofă. Dar oare de ce ne sperie atât de tare un lucru atât de firesc? Un prim argument ce susţine ideea exprimată mai sus ar fi acela că frica de moarte se naşte din cauză că suntem mult prea legaţi de viaţă, de ceea ce este material, iar acest lucru ne împiedică să înţelegem ce este moartea. Omul incapabil de a cunoaşte moartea va fi incapabil să cunoască viaţa, pentru că în fond nu este vorba de altceva decât despre două ramuri ale aceluiaşi copac. Numai trăind vei ajunge să mori. Un al doilea argument ce vine să întărească afirmaţia se referă la faptul că noi ne formăm o imag ine culturală, educată asupra fenomenului morţii făcându-l traumatizant. Diversele cărţi apărute de-a lungul timpului, în legătură c u s u b ie c t u l m o r ţ i i, a p a s ă i n c o n şt i e n t c h i a r ş i a s u p ra c e l or m a i n e i n s t r ui ţ i d i n t r e n o i c u g r e u ta t e a u n o r r e f le x e acumulate vreme de mii de ani. Prin urmare privim moartea cu spaimă şi cu îngrijorare, asemeni modului în care anticipăm durerea. În concluzie, oricâte convingeri livreşti am avea, oricât de multă încredere am fi investit în acestea, nimeni şi n i m ic n u n e v a o f e r i î n c u r s ul v i e ţ i i v r e o c e r ti t u d in e a s u p r a m o r ţ i i p â n ă c â n d e x p e ri e n ţa a c e st e i a n u v a d e v e n i pe rso nală . II. 57 (modestie)
C r e d c ă i d e e a p r i n ci p a l ă d i n a f i r m a ţ ia l u i N i c o l ae I o r g a e s t e a c e e a c ă o m u l m o d e s t î ş i c u n o a ş te m u l t m a i b i n e interiorul, care este mai de preţ şi poate mai frumos decât exteriorul pe care îl vede „acel care se potriveşte în oglindă”. Sunt de acord cu afirmaţia aceasta şi voi demonstra de ce. În primul rând, modestia este una din virtuţile creştine pe care trebuie să le dobândească un om pentru a accede la viaţa veşnică promisă de Dumnezeu oamenilor credincioşi, smeriţi, miloşi etc, după cum spune şi Biblia, în Epistola după Matei, capitolul 18, versetul 4: „De aceea oricine se va smeri (ca acest copilaş), va fi cel mai mare în Împaraţia cerurilor”.
În viaţă, modestia cântăreşte mai mult decât mândria. De obicei, dacă eşti modest, eşti luat drept fraie r sau fără caracter. După părerea mea, modestia este, în zilele noastre, o calitate foarte puţin întâlnită într- o lume în care competiţia primează, şi reprezintă faptele în locul cuvintelor. De câte ori nu am văzut, copii fiind, la desene animate, eroi care, după ce salvau lumea, dispăreau? Eram uimiţi de atitudinea lor, pentru că, deşi erau oameni normali atunci când nu purtau hainele de supererou, nu ave au posturi importante, ci lucrau ca orice om, nefăcând caz de popularitatea lor. Şi ne doream foarte mult să fim şi noi ca ei, nu-i aşa? În mod sigur, să fii modest nu înseamnă să mergi privind în jos, ci să te cunoşti pe tine însuţi, să capeţi c alitatea modestiei şi să devii în ochii tăi eroul care ai dorit mereu să fii. II. 58 (moralitate)
Sunt de acord cu afirmaţia „ Mor al it at ea se ra zim ă pe re sp ectu l [fa ţă ] de alţ ii şi pe re spec tu l de si ne ”, întrucât o pe rso ana in te gr ă îş i resp ec tă se men ii şi to to dată pe ea în să şi . În primul rând, în opinia mea, o persoana morală trebuie să aibă o serie de calităţi morale. De exemplu, trebuie să fie tolerantă cu celelalte persoane şi să nu judece pe nimeni după aparenţe. Trebuie, mai cu seamă, să practi ce ea însăşi atitudinile morale pe care le doreşte de la ceilalţi. În al doilea rând, moralitatea se bazează pe cunoaşterea legilor şi a drepturilor omului, pentru ca persoanele înzestrate cu această calitate să ştie să acţioneze întotdeauna corect. De asemenea, o persoana morală trebuie să fie întotdeauna mai exigentă faţă de sine decât faţă de ceilalţi, în acest fel ea putând sa se analizeze mai bine si să-şi
stabilească anumite principii după care să se ghideze. Principiile sunt esenţiale pentru moralitate, întrucâ t un tip moral are un mod de viaţă bine organizat şi nu îşi încalcă regulile impuse aşa de uşor. Concluzia pe care o putem deduce din această afirmaţie este faptul că o persoană morală trebuie să fie indiscutabil tolerantă, cu bun-simţ şi să se autocunoască pentru a-şi putea stabili anumite principii în viaţă. II. 59 (muncă)
E o axiomă să spunem că munca stă la baza consolidării caracterului fiecărui om, definirii corecte a unui dru m în viaţă, drum pe care fiecare dintre noi alege să-l urmeze prin mai multă sau mai puţină trudă. P e d e o p a rt e , o a c ti v it a te î n tr e pr i ns ă p o at e c o nd u ce l a l ib e rt a te a m a te r ia l ă, d a r ş i s p ir i tu a lă , n u ma i p r in consecvenţă, onestitate, disciplină şi înţelepciune. Astfel, pentru a ne dobândi libertatea personală este necesar ca munca depusă să fie justă, să nu creeze prejudicii. Din aceasta perspectivă, munca poate î nsemna purificarea fiinţei. Pe de altă parte, fără efortul de a munci permanent asupra noastră şi nu numai pentru ceea ce este strict mat erial, noi nu vom putea avea acces la cultură şi totodată nu vom putea dobândi experienţa necesară. Aşadar, cultura înseamna cunoaştere, înseamna strădanie şi perseverenţă în timp, deci este o valoare obţinută prin muncă. Nu în ult imu l rân d, de munc ă est e nevoie şi nu atâ t de ta len t pen tr u a rea li za cev a în via ţă. Thom as E di so n spu ne a că geniul este „1% inspiraţie şi 99 % transpiraţie”, idee ce exprimă foarte expresiv, în termeni st atistici, că nu neapărat harul, inspiraţia, talentul nativ fac dintr-un om un geniu, ci volumul imens de muncă şi dorinţa de autodepăşire. În concluzie, a munci semnifică a avea o atitudine liberă, o gândire corectă, iar experienţa cunoaşterii tr ebuie să fie asociată cu bogaţia de a fi cult. II. 60 (natură)
Pornind de la afirmaţia lui Nicolae Iorga: „natura-ţi dă zilnic exemplul de a trăi”, putem înţelege că natura este ansamblul de lucruri şi fiinte din univers care nu face prea mari sacrificii să ne înveţe să trăim, ea recurgând la naturaleţe. În primul rând, natura nu are nimic artificial, acest lucru dovedindu-ne nouă că se poate trăi firesc şi fără falsuri. Comunităţile tradiţionale, arhaice, trăiau în interdependenţă cu natura şi ştiau să-i asculte semnele, organizându-şi existenţa conform marilor cicluri naturale. Omul arhaic celebra soarele, apa, vegetaţia şi animalele care-l hrăneau. Ritmul vieţii sale se integra firesc în ritmurile naturii. Din păcate, omul modern a ajuns, prin cultură şi civilizaţie, foarte departe de natură, pe care nu o mai înţelege şi nu o mai protejează. Un al doilea argument adus afirmaţiei de mai sus este acela că omul nu este un „prizonier” al naturii, ci dimpotrivă, natura îi arată cum să trăiască, oferindu-i toate bogăţiile şi frumuseţile sale. Prin urmare, orice fiinţă din univers trebuie să descopere misterele naturii, are libertatea de a-şi lua drept exemplu de a trăi de la ea, fără ca aceasta să aştepte ceva din partea noastra, singura ei condiţie fiind să o respectăm şi să o ocrotim, deoarece natura este viaţa în sine, iar noi facem parte din ea. II. 61 (minciună)
În opinia mea, afirmaţia lui Alexandru Macedonski este cât se poate de adevărată, deoarece minciun a este unul dintre cele mai imorale lucruri, care deformează realitatea şi dezumanizează persoana. Odată descoperit, individul po ate că dea în dizg ra ţi a cel or din ju r. U n p r i m a r g u me n t a r f i a c e l a c ă , m i n c iu n a , p r i n e s e nţ a e i d ă u n ăt o a re , d e g r ad e a ză n a t ur a u m a nă , a f e c te a z ă pe rso ana, ca fii n ţă raţ ion al ă , în to ta li ta te a ei . Ac es t fe no me n conduce la prej udic ie re a in te grit ăţ ii in div id ulu i, la şubrezirea credibilităţii şi a poziţiei ocupate de el în cadrul societăţii, pervertind relaţiile di ntre oameni, chiar distrugându-le. Pe de altă parte, efectele minciunii nu se fac simţite doar la nivelul relaţiilor interpersonale. Treb uie menţionat faptul că minciuna este cea care a dus la declinul unor mari puteri şi a dete rminat instaurarea regimurilor totalitare: comunism, fascism, rezultatele ei fiind puternice şi nocive.
În concluzie, minciuna denotă decadenţă şi lezează onestitatea persoanei. Ea răpune datorită forţei de persuasiune, a felului în care îl face pe individ să fie vulnerabil, neţinând cont de sisteme de valori, de calităţile şi capacităţile celui pe care îl afectează. Aşadar, afirmaţia lui Alexandru Macedonski îşi dovedeşte pe deplin valabilitatea. II. 62 (nădejde)
Este foarte adevărat faptul că „Forma reală a fericirii e nădejdea. Cine nu mai speră, nu poate fi f ericit.”, după cum spune Victor Eftimiu în Spovedanii. Un prim argument ar fi că fericirea poate fi definită ca fiind suma trăirilor pe care le avem legate de împlinirea unui vis. Astfel asociem drumul spre reuşită cu un scop, nu cu un mijloc, adevărata bucurie fiind savurată intens atunci când sperăm, visăm la ceva, bucurie mult mai mare decât cea din momentul reuşitei. Un al doilea argument îl constituie faptul că viitorul ni-l creăm singuri prin ceea ce visăm, de a ici putem trage c o n c lu z i a c ă u n o m f ă r ă v i s u r i, s p e ra n ţ e o r i i d e al u r i e s t e u n o m n e f e ri c i t. C o n şt i in ţ a f i e că r u i i n d i v i d e s t e influenţată de speranţe, până la urmă de aici provenind şi fericirea. Cum fiecare este diferit, văzând fericirea întrun anumit fel, este cu atât mai dificil să îi găsim o definiţie. Însă de aici putem deduce că singurul lucru în comun în definirea fericirii este speranţa. Cel mai elocvent exemplu pentru argumentele de mai sus este că atunci când eşti fericit, transmiţi şi celor din jur starea ta de bine. De fapt, este vorba de transmiterea speranţei, speranţa că vor fi şi ei fericiţi ca tine, căci ei nu se po t buc ur a pentru reuş it a ta, ese nţa eg ois tă a omul ui ne per mi ţâ nd u- le ace st lu cru ,d ac ă ar fi să -l cre de m pe Schopenhauer. Concluzionând, mulţi au încercat să definească fericirea şi din atâtea încercări au reieşit tot atâtea definiţii , drept urmare fericirea nu poate fi un rezultat. Ceea ce obţinem noi şi credem că ne face fericiţi nu poate fi co nsiderată expresia fericirii, esenţa ei trebuie căutată în altă parte. De aceea, speranţa este indispensabilă din viaţa unui om împlinit, cu adevărat fericit. II. 63 (nedreptate)
Consider că afirmaţia lui Ioan Slavici este pe deplin justificată, întrucât dreptatea presupune a-i acorda fiecăruia ceea ce merită. A priva pe cineva de ceea ce-i revine înseamnă evident a face o nedreptate. Tot o nedreptate va fi deci şi a oferi ceva în mod nejustificat. În primul rând, a fi drept presupune a trata pe fiecare în mod obiectiv, a-l evalua corect, iar apoi a-i a tribui ceea ce este în concordanţă cu meritele sale. Eforturile trebuie desigur răsplătite, iar dezinteresul şi neimplicarea nu ar trebui să aibă nici un fel de consecinţe pozitive. Acest lucru însă nu este mereu aplicat în societate. Pe de altă parte, consider că o nedreptate trebuie pedepsită indiferent de modalitatea prin care se realizează. Problema este însă a sesiza injusteţea, şi atunci când se omite meritul celui în cauză, dar şi atunci când ce lorlalţi li se dă ceva fără ca aceştia să aibă vreo contribuţie. Fiecare ar trebui să primească ceea ce i se cu vine strict în funcţie de ceea ce realizează, şi nu pe baza altor motive (în funcţie de simpatii ori interese, de exemplu). Prin urmare, sunt de acord cu afirmaţia lui Ioan Slavici. Cred că a acţiona injust înseamnă a comite o eroare de ju dec ată şi est e un fapt ie şi t din sf era mora li tă ţi i sa u în u ne le ca zu ri, ch ia r a le gal it ăţ ii . II. 64 (nefericire)
Dintotdeauna, între om şi natură a existat o legatură specială, fără de care viaţa nu ar fi fost posibilă. Natura a fost când element protector, când factor negativ, când minimalizată, cand înzestrată cu puteri magice, dar întotdea una un element constant, ce a stârnit atât admiraţie cât şi controverse. De aceea, în opinia mea, afirmaţia este mai mult decât adevarată. în primul rând, starile sufleteşti pe care le experimentăm ne influenţează semnificativ per cepţia despre lume. Întotdeauna când suntem fericiţi, toate celelate probleme par mult mai u şor de rezolvat, vremea este mai frumoasă, soarele strălucitor, iar norii dispar cu desăvârşire de pe cerul sufletului. De accea, când în suflet este senin, afară nu va ploua niciodată. Apoi, când oamenii sunt trişti, deziluzionaţi sau dezamăgiţi, întodeauna vor considera că natura le împartăşeşte sentimentele, regăsind parcă în stropii de ploaie picăturile lor de tristeţe.
În al doilea rând, participarea naturii la stările sufleteşti ale oamenilor este reliefată şi în d iverse opere literare. În general apa este elementul cel mai des întâlnit, dar putem regăsi şi pădurea sau vântul. Apa poa te simboliza în acelaşi timp împlinire sau disperare, iar padurea poate fi atât spaţiu protector, cât şi labirint. Soa rele în schimb este mereu asociat cu pacea, seninătatea, bogăţia. În concluzie, având la baza aceste argumente, putem afirma cu convingere că Mihail Co dreanu are dreptate. Ni cio data soa rele nu st rălu ce şt e aş a de pute rnic ca at unc i câ nd suf le tu l îţ i râd e, pr ecum nic i pl oaia nu est e vreodată aşa de rece, ca atunci când sufletul îţi plânge. II. 65 (muncă)
Problema pe care o ridică munca este că ea poate fi privită din două perspective: a pasiunii şi a datoriei. Î n o p i n i a m e a , p e n t ru a e v o l ua î n t r- u n d o m e n i u ş i , d e a s e me n e a , p e n t ru a e v o l ua c a p e r s o a n ă, p r a c ti c a re a u n e i meserii trebuie să fie însoţită de pasiune. În caz contrar, omul poate dezvolta un sen timent al inutilitaţii, al înstrăinării de sine. Cel a cărui muncă nu este un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a obţine satisfacţii financiare, se va dezumaniza treptat şi nu va găsi resursele interioare necesare pentru a continua să munce ască o pe rio adă lu ng ă de tim p. Pe de altă parte, gânditorul Immanuel Kant subliniază importanţa simţului datoriei în faţa instabilităţii firii umane. Dacă omul continuă să lucreze doar atâta timp cât pune suflet, el va observa că suf letul lui e schimbator şi ataşamentul excesiv pentru muncă îi poate fi dăunător. De aceea Kant consideră că un om cu adevărat evoluat va pu te a lă sa la o par te înc li n aţ ia pe nt ru o mun că sa u al ta şi va co ntin ua să lucr ez e atu nc i cân d îi di sp la ce , pentr u că îşi dă seama că e de datoria lui. Prin urmare, ambele aspecte sunt importante când ne raportăm la muncă dar cheia este să ştim cum să le îmbină m pe ntr u a avea o et ic ă ech il ib rată a luc rului . II. 66 (noroc)
A fi norocos este poate un dar, pe cât de preţios şi râvnit, pe atât de iluzoriu. Se spune că norocul îl poţi av ea sau nu, şi că te poate urmări toată viaţa la fel cum te poate şi părăsi. A face din acesta un adevăr tangibil folosit drept scuză privatoare de orice argument aduce cu sine ancorarea în superficialitatea clişeelor. P r im u l a r gu m en t î n a c es t s en s e s te i m po s ib i li t at e a d e a d e fi n i ş i d e li m it a norocul î n r e a li t a te a c o t i di a n ă . Subiectivitatea îşi spune cuvântul mai ales pentru că nimeni nu poate stabili cu exactitate unde a fost vorba de noroc, soartă, coincidenţă sau doar capacitatea cuiva de a îndeplini cu succes ceea ce îşi propune prin propriile forţe. Dacă unii susţin că fă ră noro c n u o bţ ii nim ic în via ţă, alţii sunt de părere că nu ai nevoie de noroc dacă faci tot c e e a c e î ţ i s t ă î n p u t i n ţ ă p e n t r u a - ţ i î m p l i n i v i s u l . Acestea fiind spuse, un al doilea argument reprezintă faptul
că norocul poate fi doar o scuză pentru cei incapabili sau insuficient pregătiţi pentru a-şi asuma responsabilităţi, care fac prea puţin şi se aşteaptă la prea mult în schimb. În concluzie, chiar dacă nimeni nu poate spune exact ce este norocul sau ce trebuie făcut pentru a-l avea, cei mai mulţi vorbesc despre noroc ca despre ceva obţinut fără niciun merit şi fără nimic în schimb. Dar aşa cum nimic nu se obţine fără un preţ sau fără efort, putem afirma că norocul nu este altceva decât cea mai bună sc uză pentru o aglomerare fericită de împrejurări. II . 6 7 ( d e s c h i d e r e a c ă t r e n o u )
Discutând problema omului şi relaţia acestuia cu elementele noului, Eugen Lovinescu afirma că dorinţa de nou este calitatea de bază a omului şi cea mai nobilă dintre acestea. Întrebarea care urmează est e dacă suntem sau nu îndreptăţiţi să credem astfel. În primul rând, privind omul ca pe o componentă socială, ca pe un element din mecanismul societăţii, putem constata că dorinţa şi atracţia spre noutate a stat la baza progresului activităţilor umane. Aceasta afirmaţie poate f i d e m on s t r at ă d i n p u n c t d e v e d e re i s to r i c . C u r i o z it a t ea c a r e r e z i d ă î n n a t u ra u m a n ă a c o n d u s l a a p a r iţ i a m a r i l o r i n v e nţ i i a l e u m a n it ă ţ ii , d e l a r o a tă l a c o m p u t e r, d e l a e l e me n t e c u l t u r al e ş i s o c ia l e p â n ă l a c e l e d o u ă r e v o l u ţi i industriale.
În al doilea rând, nevoia de nou şi spiritul inovator sunt însuşirile fundamentale care ne separă de celelalt e fiinţe a l e l u m i i. F ă r ă a c e st e d o u ă c a l i t ă ţi c e î ş i a u i z v o r u l î n r a ţ i u n e , o m u l n u a r f i p u t u t e x i s t a ş i , c u a t â t m a i m u l t, evolua. Luând în considerare afirmaţia lui Eugen Lovinescu, precum şi aceste două argumente, putem conclude că, întradevăr, dorinţa de nou este cea care îi conferă omului caracterul său de fiinţă superioară. II. 68 (menirea operei de artă)
În general, operele de artă au fost gândite de artişti cu un scop precis, ele având ca destinaţie finală impresionarea celor care iubesc cultura. Asta deoarece în momentul în care se stabileşte primul impact între artist şi cel căruia i se adresează, ceva cu totul miraculos se petrece: odata cu înţelegerea operei de arta şi integrarea semnificaţ iei în pr opriu l si ste m de gâ nd ir e , rece pt orul va înc epe să se si mtă din ce în ce mai inf lu enţa t de no ua ta ina desc oper ită . Se creează astfel o legătura între artist şi receptorul său, cel din urmă, sedus fiind, se va lasa m odelat cu bunaştiintă de puterea simbolisticii aflate ce va deveni o parte permanentă din viaţa lui mentală şi sufletească. Artistul are responsabilitatea de a crea prin operele sale modele de caractere viabile şi de a descoperi sacrul î n locul cel mai întunecat al universului: în sufletul uman. În viziunea mea, artistul este un fel de magician, un vrăjitor de suflete care aduce astfel în viaţa citit orului, prin opera sa, o lume misterioasă, nemaivazută şi, pocnind din degete, îl trezeşte pe acesta pentru a vedea cele mai mici detalii care dau farmec vieţii. În primul rând, există o aură halucinatorie a oricărei opere de artă care evocă mister ul, straniul într-un mod n e de c la r at , d a r p e rs is t en t . A c es t m i st e r n u t re b ui e s ă f i e c r ea t or d e v i d, î n să n i ci d e a d ul a ţi e , p e nt r u c ă semnificaţia lui poate pendula între extreme şi acest lucru nu face bine sufletului ome nesc. Omul trebuie să întrezărească lucid încă de la început puterea pe care o creaţie o poate exercita asupra sa, pentru a nu se lăsa copleşit de ea, ci pentru a învăţa din ea. În al doilea rând, artistul alchimist preface prin operele sale oamenii în indivizi plini de înţelesuri, mai buni, mai bl ânz i sa u, di n co nt ra, ma i cruz i, ma i re vo lt aţi. Oricum ar fi opera de artă, frumuseţea ei stă în încremenirea tuturor formelor sale de manifestare în nişte rame fixe care, pentru oameni, reprezintă un joc nesfârşit al regăsirii şi despărţirii de lume. II. 69 (orgoliu)
Contrar concepţiei adânc înrădăcinate, orgoliul este o trăsătură generală, proprie fiecărui om normal, într-o măsură mai mică sau mai mare. Orgoliul este un viciu când întrece anumite limite, dar şi o calitate utilă dacă este corect orientat. De fapt, orgoliul este expresia principiului universal al dezvoltării, o manifestare particulară a acestui a în spaţiul specific şi complex al psihicului uman. Orgoliul este motivul psihologic din cauza căruia tindem spre un anumit ideal omenesc, care ne face să ne afirmăm şi să ne realizăm atât intelectual, cât şi spiritual şi fizic. Orgoliul generează simţul demnităţii şi ne îndeamnă să ne cunoaştem pe noi înşine. Dacă este însoţit de talent, intelect, bunătate sufletească şi bună-creştere, orgoliul devine instrumentul nos tru cel mai de preţ, cu ajutorul căruia ne făurim destinul. Orgoliul este forţa priomordială a progresului în orice domeniu de activitate, de la meşteşuguri şi arte până la ştiinţe şi politică. Dar când întrece limitele raţionalului, orgoliul devine cu adevărat un viciu. Dintr-o f orţă benefică, orientată spre creaţie şi activitate utilă, el devine un instrument al distrugerii. Conflictele cauzate de ciocnirea o rgoliilor sunt c e l e m a i d u r e r o a s e ş i m a i g r e u d e a p l a n a t . I n v i d i a ş i u r a , a c e s t e m a n i f es t a ri a l e o r g o l i u lu i r ă n it , s u n t c e l e m a i dezastruoase emoţii – ele distrug şi macină în primul rând sufletele acelora care nu se pricep să le ţină în frâu. Orgoliul este în stare să nimicească cele mai frumoase relaţii omeneşti, întinându-le şi întunecându-le, substituind c o m pe t i ţi a s ă n ăt o a să p r i n i n t ri g ă ş i d u ş m ăn i e , a c t iv i t a te a u t i lă p r i n s p e c u l a ţi e ş i d e m a go g i e, a d e v ăr u l p r i n minciună şi lupta ideilor prin lupta indivizilor. Lipsa totală de orgoliu generează inactivitate şi laşitate, excesul acestuia macinând şi distrugând ceea ce au creat alţii. Trebuie să ne ferim a parcurge distanţa între „vreau să fiu cel mai bun” şi „vreau să fiu primul”, între „vre au
să fiu respectat“ şi „vreau să mi se ştie de frică“ . Aici se află hotarul dintre orgoliul pozitiv, edificator şi cel negativ, malefic. Pe aici trece limita dintre puterea intelectuală benefică, bazată pe înţelepciune şi bunătate, şi pu te rea brută , în tem e ia tă pe te r oar e şi umil in ţă . II. 70 (pasiune)
Pasiunea este însuşirea fundamentală a umanităţii, este baza pe care se construieşte structura societăţii, precum şi orice produs spiritual. În numele şi datorită pasiunii, umanitatea înaintează, această noţiune dă imboldul creaţiei. Dacă există o calitate indispensabilă omului, aceea este pasiunea, căci din ea decurg voinţa şi dedicarea. Nimic nu po ate fi co ns tr uit făr ă motiv aţ ie , oam enii su nt fii nţe em piri ce , un am es te c de se ntim en te şi im puls uri, ca re au nevoie de motive şi imbolduri pentru a acţiona. Prin urmare, dacă nu suntem motivaţi de nimic, nu vom putea crea nimic. În schimb, dacă avem interesul necesar, produsele eforturilor şi ale dăruirii noastre vor fi valoroase. Calitatea muncii noastre este direct dependentă de gradul de implicare. În plus, putem spune că pasiunea şi dedicarea au un rol decisiv în naşterea unor creaţii de valoare, modele pentru viitoare realizări. Ast fel, evoluţia n o a st r ă p s i h o l o g ic ă ş i c u l tu r a l ă e s t e i n f lu e n ţ at ă î n m a r e m ă s ur ă d e p u t e re a v o l it i v ă , d e t e r m in a t ă l a r â n d u- i d e pr eze nţa co nv in ge ril or şi trăi ril or pute rnic e . Aşadar, existenţa unor creaţii valoroase este posibilă numai datorită existenţei pasiunii. Nu putem fi constrânşi sa creăm, realizăm actul de creaţie, nu un act impus, doar în prezenţa unui puternic imbold dat numai şi numai de pa si u ne II. 71 ( păcat)
Cred că afirmaţia lui Vasile Băncilă este adevărată în parte, în majoritatea cazurilor. Tentaţia este pretutindeni, acolo unde omul are libertatea alegerii, acolo unde poate alege cum să trăiască. Dar libertatea acestuia nu existã decât atâta timp cât nu limitează viaţa şi libertatea celor din jur. Păcătuim numai când ştim că păcătuim, afirmă eseistul. Eu cred că este vorba doar de una dintre situaţiile în care apare păcatul. În acest caz, omul conştientizează faptul că nu poate rezista tentaţiei care ia forma ins tinctelor, a dorinţei de supravieţuire, de fericire, de dominare a celorlalţi. Spre exemplu în literaturã, drama acestui păcătos, conştient de păcatul lui, este fundamentală la Dostoievski. Pe de altã parte, eu cred că şi acţiunile care au urmări dezastruoase, comise fără acest ,,liber consimţământ” intră tot în categoria vastă a păcatelor. Păcat este tot ceea ce încalcă libertatea celuilalt şi drepturile lui. Putem spune astfel că Ion, personajul lui Rebreanu, a păcătuit. Este ,,bruta ingenuã” (N. Manolescu), prin urmare, un o m care nu are conştiinţa răului pe care-l face şi, totuşi, nu putem spune că nu păcătuieşte. In concluzie, păcatul este în strânsã legătură cu conştientizarea sau neconştientizarea lui, dar, poate, în şi mai strânsă legătură cu consecinţele. II. 72 (plăcere)
Afirmaţia lui Tudor Arghezi nu e valabilă întotdeauna. Descoperirea lumii din nou poate fi plăcută sau poate crea suferinţă si dezamăgire, în funcţie de trăirile si destinul fiecărui om. În general, oamenilor le place să descopere ceva nou, fie că e v orba de un loc, de o persoană, de o teorie ştiinţifica s a u d e o o p e r ă d e a r t ă . D u p ă c u m s p u n e s i T u d o r A r g h ez i , d e s co p e r ir e a l u m i i d i n n o u e o p l ă c e r e d u r a bi l ă deoarece complexitatea lumii înconjurătoare ne determină să găsim n oi sensuri ale vieţii, să ne schimbam viziunea asupra existentei, să ne bucuram de fiecare dată când descoperim ceva, deorece am găsit un motiv în plus pentru a trăi. Din punctul de vedere al savanţilor, preocuparea de a descoperi şi de a emite teorii noi e un lucru plăcut, f ie că o teorie e adevărată sau eronată . Pentru artişti descoperirea lumii din nou e un fapt esenţial, deoarece putem spune că ei creează lumea din nou; iar pentru a crea o lume, trebuie mai întâi să o descoperi. Fiecare creaţie sau imagine artistică arată o viziune nouă si spectaculoasă asupra lumii. Un exemplu este poezia argheziană cu tematica ei foarte variată. Spuneam că descoperirea lumii din nou poate provoca si dezamăgire. Descoperirea că speranţe le noastre s-au spulberat, că am fost trădaţi, că oamenii nu sunt aşa cum credeam ne întristează. Şi dacă destinul nostru e t ragic,
această descoperire provoacă răni care nu se mai v indecă niciodată . În cel mai bun caz ne putem resemna şi chiar dacă avem puterea să luam totul de la început, rămânem cu un gust amar. În “Luceafărul”, de exemplu, Hyperion doreşte să-si sacrifice nemurirea “pentru o oră de iubire”, dar este dezamăgit când descoperă că iubirea sa nu se po ate îm pli n i, că oam enii sunt măr gin iţ i şi altf el dec ât el. În r om a nu l lu i Ca mil Pe tr e sc u, Şte fan Ghe orghid iu ca re la început o idealiza pe Ela, descoperă că ea îl trădează şi că dragostea pură, absolută este greu de întâlnit. Viaţa nu e întotdeauna însoţită de plăcere. Dar fie că e plăcută sau nu, din fiecare experienţă învăţăm ceva nou. II.73 (poezie)
Fireşte, ideea lui G. Călinescu conform căreia o mare poezie este interpretată diferit pe parcursul timplul ui, este adevărată. Operele scriitorilor consacraţi, din orice literatură au fost, în multiple rânduri co mentate în diverse moduri. Aceasta pluritate a lecturilor a condus la o permanentă actualizare a lor. “O mare poezie” creează impresia că o putem întelege altfel la fiecare lectură. Sensul operei nu diferă doar în funcţie de receptarea critică, ci şi de experienţa personală. Spre exemplu, “Luceafărul”,capodopera lui Eminescu, pe rmit e şi o le ctu ră în funcţ ie de vârst ele la care est e c it it p oe mul : ca un basm ( în copil ă ri e ), ca im agin ea iu biri i imposibile (în adolescenţă) sau ca poem al singurătăţii geniului (la maturitate). Pe de altă parte, “o mare poezie” oferă cititorului, printre altele, şi un joc al sens urilor, pe care cititorul le descoperă, plăcerea lecturii fiind cu atât mai mare cu cât este mai variată pluritatea sen surilor. “Luceafărul” pr ezi nt ă în apa ren ţă o povest e de st u l de sim plă, avâ nd ca te mă drago st ea. În reali ta te , te ma poe mulu i est e o mu l de geniu. Din epoca în care a apărut textul şi până astăzi, “Luceafărul” a fost dezbătut şi interpreta t diferit, chiar contradictoriu. În concluzie, eu cred că marea poezie rezistă în timp pentru că ne permite să o regândim şi s-o retrăim. II. 74 (prezent / viitor)
I o n H e l ia d e R ă d u le s c u p r i v e ş te p r e z en t u l ş i v i i to r u l î n r e l aţ i e d e i n t er d e p en d e n ţă : î n o p i n ia l u i , e x i s t e n ţa m o m e nt u l u i a c t u a l ş i c u n o aş t e r ea l u i f a c p o s ib i l ă î n t re z ă r ir e a v i i to r u l ui . A f i r ma ţ i a s a c o n t ra z i c e e x e m p l e a t â t reale, cât şi virtuale, ceea ce mă determină să o combat. În primul rând, literatura oferă argumente în acest sens. De exemplu, nuvela Laţi gă nci de Mircea Eliade prezintă modelul omului simplu, ratat în toate planurile vieţii.Gavrilescu este conştient de insuccesul său şi îşi plasează existenţa în trecut, apoi în viitor. Nu numai că nu a reuşit să anticipeze evenimentele, dar nici în faţa lor nu înţelege ce se întâmplă. Pe de altă parte, în plan real, timpul este, de asemenea, neputincios în a ne ajuta să-l întrezărim.Un exemplu concludent este acela al atacului din anul 2001 în ziua de 11 septembrie asupra SUA. P opulaţia de acolo îşi cunoştea prezentul, trăia după regulile lui, însă acest lucru nu i-a putut nici măcar sugera ceea ce avea să urmeze. În concluzie, timpul ne oferă doar posibilitatea de a privi înapoi, viitorul fiind o fereastră închisă până în momentul trăirii lui. II. 75 (prietenia)
Aserţiunea lui La Rochefoucauld privind faptul că “Prieteniile reînnodate cer mai multă răbdare decât cele care nau fost rupte niciodată” se referă atât la rezistenţa în timp a prieteniei, cât şi la faptul că p rieteniile adevărate trebuie cultivate, preţuite şi întreţinute cu grijă, căci adevăratul prieten este un lucru rar. Consider că opinia lui La Rochefoucauld este adevarată numai atunci când vorbim de adevărata prietenie, căci indiferent de schimbăr ile pr in care tr ec prie te nii , ace st se nti me nt es te ne ce sa r sa f ie tr ăit în mo d aut en ti c. Un prim argument este faptul că prietenia se bazează pe fidelitate şi dăruire. Prietenia reînnodată ar e nevoie de mai multă atenţie, grijă, deoarece ea nu cunoaşte jumătate de măsură. Din punctul meu de vedere, prietenia nu cunoaşte jumătate de măsură, fiindcă ea nu poate înceta, dacă există cu adevărat. Un alt argument ce vine în sprijinul afirmaţiei lui La Rochefoucauld se referă la sentimentul ce ţine prietenii uniţi. O prietenie adevărată se bazează pe un sentiment puternic, manifestat prin grijă, respect, înţele gere, toleranţă, încredere. O prietenie reînnodată trebuie sa ţină seama şi de evenimentele sufleteşti şi spirituale ale c eluilalt. O astfel de prietenie te îmbogă ț eşte, mai ales pentru faptul că trebuie să ţii cont şi de ceea ce îl preocupă pe celălalt.
B i ne n ţ e le s c ă o a s t fe l d e p r i e te n i e n u s e v a e p u iz a a t u n c i c â n d f i e ca r e d i n t r e c e i d o i î ş i d e s c o pe r ă a c e s t e pr eoc upări. Desi gur că est e dif ic il să fii în to td eauna pe rf ect în tr -o pr iet enie, dar având ate nţi a tr ea ză şi fiin d autentic în relaţia ta de p rietenie, îţi poţi descoperi noi valenţe sufleteşti. În concluzie, cred că o prietenie reînnodată nu poate fi influenţată de trecerea timpului şi este la fel de s tabilă ca orice prietenie. II.76 (gloria)
Ceea ce spune Victor Eftimiu e un loc comun, o banalitate acceptată de toată lumea. Cu atât mai mult pare adevărată ideea în epoca noastră care a creat fenomenul gloriei de scurtă durată, datorate în mare măs ură massmediei.
Concurenţa acerbă pentru vizibilitate publică reclamă mai mult decât altădată puterea de a câştiga gloria
zilnic. Nu sunt suficiente talentul, ingeniozitatea şi munca. Pentru această continuă vizi bilitate, apariţia ”pe sticlă” sau în presa scrisă este esenţială. Câţi dintre noi ar şti despre succesul echipei femini ne de gimnastică, dacă ultima întrecere europeană n-ar fi devenit subiect important în media, câteva zile la rând? Pe de altă parte, dacă gloria e autentică, ea nu înseamnă decât recunoaşterea publică a unei valori. Ceea ce trebuie câştigat zilnic, până la urmă, este chiar această valoare. Spre exemplu, marii creatori sunt, într-un fel, nişte eterni debutanţi, din cauza competiţiei dramatice, de multe ori, cu propriile limite fizice şi intelectuale. În concluzie, te poţi culca pe lauri dacă iubeşti anonimatul, rutina, dulceaţa existenţe i care întoarce spatele competiţiei. Dar, dacă vrei performanţă şi faimă, trebuie să trăieşti zilnic pentru ele. II. 77 (educaţia)
Fără îndoială, Horaţiu are dreptate când afirmă că omul poate fi educat, că în orice fiinţă există ceva care per mite îndreptarea ei spre ceea ce este bun, valoros, în viaţă. Consider că educaţia este ceva dobândit, ceva ce preluăm de la părinţi, de la familie, de la toţi cei ce ne înconjoară. Dacă avem şansa să întâlnim ce trebuie, putem deveni mai bu ni . Î n p r i m u l r â n d , s ă n e g â n d im l a o a m e n i i c a r e a u c o m i s f ă r ă de l e g i. A c e ş t i a i s p ă şe s c o p e d e ap s ă c a r e î i v a f a c e , po ate , să - şi de a se am a cât de mult au gr eşi t. Spe ră m că în cel e mai mult e caz ur i, la ter min are a ac est eia , ei se schimbă în bine. O altă situaţie o reprezintă copiii ce provin din familii sărace. Dacă nu au avut parte de o bună creştere, de multe ori pleacă de acasă pentru a căuta o viaţă mai bună. Sunt găsiţi pe stradă, luaţi în centre de plasament, îngrijiţi şi a l f ab e t iz a ţ i. A p o i o f a m i li e b u n ă d o r e şt e s ă - i î n f ie z e . I a r d e a i c i î n c e pe p r o ce s u l d e e d u c ar e a a c e st o r m i t i t el e fiinţe. În concluzie, sunt de acord cu Horaţiu, care susţine rădăcina bună a omului. Acesta nu poate fi într- atât de rău, încât să nu poată fi educat, căci avem încă din naştere simplitatea şi atracţia către frumos şi către bine. I I . 7 8 ( ş c o a l a )
C o n si d e r c ă a f i r ma ţ i a l u i I o n H e l ia d e R ă d u l e sc u , d e d e p a rt e a d e v ă r a tă , f a c e u n a p e l l a c e i d i n î n v ă ţ ă mâ n t ş i î i atenţionează că instruirea în şcoli a copiilor de azi, va avea urmări mai bune sau mai puţin bune în ziua de mâine. În opinia mea. tineretul, influenţabil de altfel, trebuie bine educat, întrucât formarea lui se realizează înt r-o mare măsură în timpul şcolii. Dacă acest fapt va fi neglijat , generaţiile următoare vor avea de suferit din mai multe pu nc te de ve der e. Soc ie tat ea, sp re ex em plu, va fi al căt uit ă din oam eni mai puţi n in st ru iţ i, organiz area st at ulu i va lăsa de dorit, iar de aici o multitudine de probleme îşi vor face loc încetul cu încetul şi vor duce la prăbuşirea sistemului. În plus, cred că este mai indicat şi mai simplu să prevenim decât să îndrept ăm ceva care ţine de fapt de responsabilitatea noastră. Î n c o n c lu z i e , r o l u l ş c o l i i e s t e î n t r -a d e v ăr f o a r te i m p o r ta n t . A c e s t ei i n s ti t u ţi i t r e b ui e s ă î i a c o r dă m o m a i m a r e atenţie, întrucât deciziile luate în grabă ori aspecte neglijate cât de puţin, pot avea consecinţe grave asupra noastră şi mai ales, asupra copiilor noştri. II.79 (destinul)
Viziunea lui Nicolae Titulescu asupra destinului coincide şi cu punctul meu de vedere. Destinul de sine stătător nu există. El este scuza folosită de oamenii “slabi” pentru a nu-şi asuma responsabilitatea deciziilor şi faptelor lor. Conceptul de “destin”, de-a lungul timpului, în culturi si religii, a luat mai multe forme, toate pornind de la ideea unei forţe superioare ce hotărăşte desfăşurarea evenimentelor din cursul vieţii unei persoane. In mitologia greacă destinul avea caracter implacabil – putea fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Un exe mplu în acest sens ar fi încercările, inutile, ale lui Oedip ( Oedipus Rex – Sofocle) de a se împotrivi prezicerilor oracolului conform cărora el urma să-şi omoare tatăl şi să se căsătorească cu propria mamă. Conform lui J. P. Sartre, ceea ce ni se întâmplă este rezultatul deciziilor noastre şi al relaţiilor cu cei d in jur. Un om puternic îşi asumă responsabilitatea faptelor sale şi îşi creează propriul destin. El nu dă vi na pe Divinitate pe ntr u soar ta sa de oa re ce , cum sp un e şi I oa n Da ma sc hin , fie car e dint re n oi est e înz est ra t cu li berul ar bit ru (av em capacitatea de a alege între bine şi rău). În funcţie de caracterul omului, destinul este, pentru cei “slabi”, o înlănţuire de evenimente a căror desfăşurare nu o pot controla, iar pentru cei “tari” rezultatul alegerilor făcute în decursul vieţii. I I . 8 0 ( s i n c e r i t a te a )
A fi sincer înseamnă a nu avea nimic de ascuns, a spune tot ceea ce gândeşti sau simţi. Sinceritatea este importantă şi apreciată, deoarece un om sincer obţine mai uşor respectul celor din jur decât cineva care nu s pune lucrurile direct şi clar. Afirmaţia lui George Coşbuc combate sinceritatea exagerată, care devine un defect. Persoanele sincere, însă, se pot confrunta cu probleme pentru că sinceritatea câteodată nu este privită b ine. A fi sincer implică a spune adevărul şi, nu de multe ori, adevărul este acceptat. Oamenii preferă să audă o minciună, decât adevărul care doare şi care p oate fi deranjant. Astfel, cei care sunt sinceri nu sunt întotdeauna agreaţi pentru această calitate. Între sinceritate şi insultă este uneori o linie foarte subţire, deoarece o părere sinceră, dar dură î n legătură cu o pe rso ană po ate să ji gneasc ă şi să na sc ă contro ve rse . Si nc erit at ea exa gera tă po ate duc e la di sp ut e şi , în ace st ca z, nu mai este o calitate, ci devine un defect. Sinceritatea trebuie preţuită, deoarece ea implică spunerea adevărului în limitele bunei-cuviinţe, iar acest lucru nu ar trebui sa lipsească din viaţa noastră. II.82 (speranţă)
Auzim adesea: „speranţa moare ultima”. Aşa o fi oare? Întotdeauna? Eu aş zice ca aceasta e doar încă unul din tre multele clişee care are priză la populaţie deoarece sună „frumos”. La o privire mai atentă însă, n-are cine ştie ce ba ză rea la . Poa te la unii oa me n i, „s per anţa mo ar e u lt im a”, la un ii e st e ad ev arat. La alţ i oam eni nu est e val abil . Speranţa nu moare ultima – nu întotdeuna. Uneori, speranta sau moare cu mult înaintea celor care au gazduit-o pe ntr u o vre me sa u o ab andon am noi înş in e, aşa , de buna voie . La ce sperăm? 1.
La ceva imposibil. Ce rost are să sperăm la aşa ceva? Singurul rezultat este că speranţa în lucrurile acelea
i m p o si b i le ( s a u p o s i b i le , d a r c u o ş a n să d e r e a li z a re i n f i mă ) v a a d u ce d u p a s i n e d e z am ă g i re a , f r u s t r a re a ş i amarăciunea atunci când ceea ce sperăm nu se va întâmpla. 2.
L a c e va p o s ib i l . Da r a t un c i n u e ma i b i ne s ă p u ne m u m ă ru l l a t ra n s p un e r e a în r e a li t a te a a c e st o r l u cr u r i
po si bil e , în lo c să aşt eptă m, să sp er am ca ele se vo r în tâ mp la aşa , ca din se nin sau cu aju tor ul alt ora? Speranţa nu este bună la casa omului. Este un drog. Desigur, speranţa îţi ofera o falsă senzaţie de călduţ confort ps ih ic dar, în sc him bul ac est eia , te tran sf o rm ă în priz on ie r. Li ber ta tea şi sp er anta se exc lud re cip roc, nu po t coexista. Omul care speră nu este liber. II. 83 (iubire)
Din afirmaţia lui Phil Bostmans, din „Reflecţii şi maxime’’ se distinge ideea că iubirea distruge bariera dintre po si bil şi im po si bil , real ita te -fic ţi un e. Împărtăşesc această idee, deoarece dragostea ne dă aripi să depăşim cadrul tangibil şi realizabil al vieţii, pentru a ne atinge scopul de a fi fericiţi, astfel, făcându-ne mai puternici şi mai încrezători în forţele proprii.
Ni mi c n u es te umil it or sa u în jo si to r, când si mţi m iubir e şi vre m să face m oric e pentr u a me nţ in e viu ace st sentiment pur, care, de multe ori, desenează zâmbete sau aduce lacrimi pe chipurile oamenilor. În viaţă, de foarte puţine ori, ne vom întâlni cu dragostea adevărată şi vom ştii s-o preţuim, însă când v om lupta pe ntr u cee a ce iu bi m ne v om lo vi de pre ju decăţ i, ce le vom pu te a depă şi , d oa r dacă vo m şt ii să ap lic ăm af irm aţi a lui Phil Bostmans. Pe de altă parte, a simţi acest pur sentiment nu este de ajuns, deoarece iubirea implică o serie de responsab ilităţi pr ecu m, resp ec tul şi compromi su ril e de dr agul pe rs oan ei de lâ ngă noi . În plu s, dr agost ea ad uc e în via ţa oame nil or linişte şi fericire, doar dacă ştim să iubim cu adevărat, căci, altfel vom suferi iubind sau neştiind să distingem iubirea în cadrul vieţii noastre. În concluzie, necesar este să învăţăm să facem orice din şi pentru iubire, căci nu este de ajuns să simţim. Important este să învăţăm să preţuim şi să menţine vie flacăra dragostei, căci în război şi in iubire totul este pe rmis şi nim ic im posi bil de real iz at. 84. II (orgoliul profesional)
În concepţia lui Marin Preda „Orgoliul profesional este singurul care este creator şi care poate fi, din punct de vedere moral, justificat.”, adică este unicul demn de o persoanã , care se doreşte respectatã, idee cu care sunt de acord. În primul rând, acest orgoliu profesional poate fi pus în antitezã cu orgoliul personal, care reprezintã înfumurarea, deoarece cel dintâi rezultã în urma unor realizãri ale individului, iar cel de-al doilea este doar un sentiment egoist şi lipsit de o bazã solidã. În al doilea rând, orgoliul profesional este unul constructiv , creator ,cãci individul are nevoie de recunoaşterea muncii sale şi lucreazã în acest scop. Aşadar, acest tip de orgoliu este moral şi este justificat de nevoia persoanei de a se afla în centrul atenţiei celorlalţi, dar care cautã şi admiraţia lor. În concluzie, orgoliul obiectivat în mediul profesional, este cel care angajeazã toate forţele individului pentru obţinerea unor rezultate demne de admiraţia celor din jur. II. 85 (realitate şi aparenţă)
Afirmaţia „ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi”, cu care sunt de acord, susţine sensibilitatea sufletului uman în perceperea realităţii. Un prim argument ar fi acela că arta şi într-un cadru mai larg, cultura, nu pot fi apreciate la valorile lor reale doar pr int r-o an ali ză la pr im a ve dere . Pen tr u ca apa re nţa să f ie depăş it ă şi sa se aj un gă la valo area ade va rat ă şi e se nţa mesajului transmis de o operă de artă, ea trebuie să treacă prin filtrul sensibilităţii sufleteşti. Un cuvânt, o pată de culoare, un acord de vioară pot exprima mai mult decât mesaje, imagini şi sunete seci, pot a vea o încărcătură sentimentală, stârni emoţii care reprezintă realitatea la un nivel mai profund, doar că este necesar acel „simţ” al inimii, specific uman, pentru a percepe mesajul ascuns sub aparenţă. Un alt argument, în sprijinul afirmaţiei de mai sus, ar fi acela că orice individ depinde foarte mult de sensibilitatea inimii pentru a descoperi realitatea din viaţa socială. Oamenii sunt mânaţi în acţiunile lor în egală măsură de afecte cât şi de instincte şi de raţionamente şi pentru a înţelege motivaţia, natura şi consecinţele acţiunilor umane i n im a f u nc ţ io n ea z ă c a u n o r ga n d e s i mţ c u c a re p e rc e pe m a c el e a f ec t e, c o mp l et â nd i ma g in e a a p ar e nt ă ş i transformând-o într-una completă, reală. În concluzie, putem afirma că inima este foarte importantă în distingerea aparenţei de realitatate. II.86 (singurătatea)
Consider că afirmaţia privitoare la singurătate este adevărată. Un prim argument este acela că singurătatea este cea mai mare dramă a omului; izolarea de semeni poate duc e la pi erd er ea une ia di ntr e ce le ma i im porta nte car ac te rst ici ale sa le : so ci abil it ate a. În să ma i grav ă dec ât iz ol ar ea fizică este izolarea metafizică, lipsa comunicării intrapersonale. În al doilea rând, comunicarea intrapersonală este foarte importantă deoarece prin intermediul ei omul aj unge la autocunoaştere. Discutând cu sine el îşi poate descoperi noi păreri, calităti sau defecte deoarece sinele este singura
pe rso ană în car e u n om p oa te av ea de pli nă în cre dere, est e si ngurul sp rij in car e n u- l va pără si sa u tr ăda vre odată , Datorită acestei încrederi, omul este sincer cu sine însuşi, îşi mărturiseşte toate pasiunile, temerile, dorinţele, scopurile şi ideile iar acest lucru îl ajută să relaţioneze mai bine cu cei din jur deoarece cunoscându-se, el va şti să-şi aleagă prietenii şi partenerul de viată bazându-se pe preocupările lor comune, Acest lucru p rezintă numai avantaje deoarece aceia care se aseamănă se înţeleg şi se sprijină reciproc, Astfel, comunicarea cu sine devine o condiţie esenţială a convieţuirii paşnice cu cei din jur, deoarece un om trebuie să înveţe sa trăiască cu sine înainte de a trăi cu ceilalţi. Un al treilea argument ar fi acela ca datorită comunicării intrapersonale, omul poate evolua. Vorbind cu sine el decide cine vrea să devină, îşi analizeaza calităţile şi defectele şi stabileşte modalităţi de autoperfecţionare, Lucrând asupra sa, omul evoluează continuu, iar acest lucru îi dă un sentiment de satisfactie şi de respect f aţă de sine, În concluzie, comunicarea intrapersonală este vitală pentru o dezvoltare normală, omul care nu comunică cu sine nu va fi capabil sa aibă relaţii normale cu cei din jur deoarece necunoscându-se, el nu va avea o imagine corectă despre sine iar acest lucru poate deveni o sursă de conflict cu cei care îl văd într-un mod diferit. El nu va şti cine este de fapt, ce vrea şi nu va şti să se mobilizeze pentru a-şi atinge scopurile. Un om care nu comunică cu sine este un om singur deoarece el nu poate relaţiona nici cu sine, nici cu ceilalţi. II. 87 (singurătate)
Atunci când suntem singuri, trebuie să folosim momentele de solitudine pentru a face o introspecţie în strafun dul pr opriu lu i suf le t. De multe ori, prinşi în vârtejul activităţilor de zi cu zi, al faptelor mărunte, nu mai apucăm să ne ascul tam vocea interioară. Ar fi bine ca seara, când punem capul pe perna, să ne analizăm în linişte faptele din ac ea zi şi să ne facem un bilanţ al lucrurilor întâmplate, să ne gândim dacă suntem multumiţi de ceea ce am realizat. Ar fi bine de asemenea să ne analizăm mai des sentimentele şi să ne ascultam vocea inimii. Dacă în fiecare seară sufletul nostru va fi împăcat cu ceea ce noi am facut în acea zi, dacă noi suntem multumiţi de propriile fapte, atunci cu siguranţă, deşi aparent singuri, vom avea alături cel mai bun prieten, propriul nostru eu. În concluzie, sunt singuri numai cei care nu-şi hrănesc sufletul cu fapte şi sentimente şi care neavând grija de cel mai bun prieten al lor, îl lasă să se usuce şi să îmbătrânească de tănâr. I I . 8 8 ( r e l a ţ i a i n d i v i d - s o c i e t a te )
Nu to ţi ne naşt em lib eri, moti v pe nt ru car e nu toţi indiv iz ii ajun g la o de să vâ rş ir e a fii n ţe i. O societate democratică este cea în care nicio forma de libertate a individului nu îi este îngrădită. La polul opus se află regimurile totalitare. Pentru a avea anumite libertăţi însă, în societatea în care trăieşte, omul trebuie să respecte o serie de norme sau să îndeplinească anumite sarcini în vederea câştigării unei libertăţi anume. Societatea în care trăim este obligată se ne ofere libertatea de a ne putea defini ca indivizi, libertatea de a c o m un i c a , d e a n e s p u n e p u n c t u l d e v e d e r e , d e a a l e ge î n c e s ă c r e de m ş i c e i d e i s ă n e g u v e rn e z e v i a ţ a. A c e s t e libertăţi sunt imperioase în formarea sinelui unui individ. În conluzie, o societate funcţională, despre care am putea afirma că este mai buna / superioară alteia, este aceea care îi ofera cetăţeanului ei mediul şi libertăţile de care acesta are nevoie pentru a deveni el însuşi. II. 89. (speranţă)
Sunt de acord cu afirmaţia „Lumea are nevoie de speranţă ca de lumină.” Aceasta subliniază faptul că speranţa este o necesitate a sufletului ce nu poate fi ignorată. Speranţa este lumina sufletului, ea călăuzeşte şi înalţă spiritul. În primul rând, în viaţă, individul se loveşte de tot felul de obstacole, de greutăţi. Existenţa este un şir de victorii şi eşecuri, iar fiinţa umană nu poate rezista decât dacă găseşte în propria interioritate puterea necesară de a merge mai departe. O asemenea sursă de putere de renaştere este speranţa. Speranţa este hrană spirituală, întăreşte spiritul. Renunţarea la lupta cu viaţa, incapacitatea de a depăşi deznădejdea ameninţă integritatea şi posibilitatea
f i i nţ e i d e a e v o l ua . D a c ă l u m i n a p e r m i ta o c h il o r s ă v a d ă c e e a c e e s t e î n j u r , s p e r a n ţa d e s ch i d e o c h i i s u f l e t u lu i arătându-le că există o cale de a merge mai departe. Un al doilea argument susţine ideea speranţei care încălzeşte sufletul, consolează. Aceasta întăre şte spiritul în sensul că oferă sentimentul unei posibile salvări. Cuprins de speranţă, omul nu mai are impresia că eşecul său are dimensiuni catastrofale. Înţelege că ceea ce i se întâmplă aparţine normalităţii vieţii şi că, în definit iv, va trece, lăsând loc renaşterii spirituale. Speranţa pune totul într-o lumină mai blândă, îndulceşte amarul vieţii şi încălzeşte sufletele împietrite. În concluzie, speranţa este necesară spiritului, progresului în plan spiritual aşa cum lumina face posibilă vederea, pe ntr u că ofe ră pu te rea de a de pă şi eşe cu ril e, de a me rge ma i dep arte şi de a înţ el ege că nu totu l e atâ t de negru pr ecu m pa re. II. 90 (stare de spirit)
Afirmaţia lui Mihail Codreanu reflectă o profunzime şi o înţelegere deosebită a firescului uman. Un prim argument este acela că legătura dintre starea interioară a sufletului şi starea vremii de afară este dată de ceea ce simţim. De cele mai multe ori există posibilitatea ca starea de afară să influenţeze starea nostră sufletească (ex: atunci când plouă afară, cu toţii suntem trişti). Numeroase studii arată că vremea de afară ne influenţează at ât sentimentele cât şi comportamentul. Într-o zi mohorâtă, majoritatea oamenilor nu au niciun fel de tragere de inimă să desfăşoare vreo activitate. Al doilea argument este acela că sufletul este cel mai bun barometru. Starea de supărare poate i nfluenţa orice, pr iet eni, fami li e, re uş it e sa u eşe cur i, până şi vr eme a de af ar ă. Ce l ma i imp orta nt luc ru est e ,îns ă, să tre ce m pest e astfel de momente. Supărarea este un rău necesar, în sensul că dă posibilitatea omului să se întărească şi să meargă mai departe. În concluzie, supărarea este atât o stare cât şi o perioadă grea a sufletului, o stare ce poate influenţa orice din ju rul no st ru. Ese nţi al es te cum tr ec em pest e ac es te momen te , un spe ct aco l, o muz ic ă bu nă, pot da rez ul ta te poa te neaşteptate. Vorba latinului:”Carpe diem!”-“Trăieşte clipa!” II. 91 (suflet)
Sunt de acord cu Eugen Lovinescu, care vede sufletul uman ca pe u n lucru complex, schimbător, deloc asemănător cu un bloc de stâncă. D e- a l u ng u l v r em i i, t e or i il e d e sp r e s u fl e t a u s t at î n c e nt r ul p r eo c up ă ri lo r f i lo z of i lo r o m en e şt i. D a că î n reprezentarea medievală duală a umanului, sufletul vine de la Dumnezeu, pur şi angelic, iar trupul este veşmântul lui trecător şi întinat de păcate , umaniştii Renaşterii revin la doctrinele antice şi încearcă să împace „conţinutul” şi „forma”, spiritul şi materia, în timp ce omul modern este o conştiinţă scindată, înstrăinat de sine. Oricum ar fi pr ivi t, su fl e tu l ră mâ ne pen tr u majo rita te a oame nil o r sed iu l se nti me nte lor , al emoţ ii lo r şi a l pasi un il or. Su fle tul este, se pare, ceea ce ne diferenţiază de regnul animal şi de cel vegetal. Omul se identifică prin această st ructură energetico-informaţională, ea este cea care ne „umanizează” şi ne defineşte. În acelaşi timp, sufletul este atât de c o m pl e x , î n c â t t o a t e s o l u ţ ii l e f i l oz o f i ce , r e l ig i o a se , a r t i st i c e n u p o t d a s o l u ţi i d e f i ni t i ve , c i m a i d e g r a b ă complementare, iar natura interogativă a filozofiei se dezvăluie astfel în toată splendoarea ei. În concluzie, sufletul rămâne o enigmă. II. 92 (talent)
O aptitudine ieşită din comun, remarcabilă este numită talent. Însă pentru a realiza cu adevăr at ceva deosebit, talentul rămâne doar punctul de pornire, pe care eu cred că se adaugă multa trudă, dup a cum spune şi Liviu Rebreanu, cu opinia căruia sunt de acord. Î n p r i m u l r â n d , t a l e n tu l n u d e p i nd e d e p e r so a n ă . E l e s t e u n d a r c u c a r e t e n a ş t i s a u n u , u n d a r d u m n ez e i es c , p e care, odata ce l-ai primit, eşti dator să-l creşti, să-l dezvolţi şi să-l oferi tuturor. Talentul îţi este dat nu numai pe ntr u ti ne, pers oa na cre at oare, ci pe nt ru o lume în tr eagă. Î n a l d o i le a r â n d , p e n t ru a - l d e z v o l ta , p e n t r u a - l m a t e r ia l i za d i n h a r î n c r e a ţ i e , î n o p e r a d e a r t ă , t r e bu i e m u l t ă muncă. Atât orele întregi de practică, de execrciţiu, cât şi o motivaţie interioară şi o voinţă neclintită, pentru care
niciun obstacol nu este decât un salt înainte reprezintă acea trudă fără de care Liviu Rebreanu considera t alentul sterp. Şi într-adevăr, munca realizează opera de arta, în timp ce talentul o apropie de sensul creaţie i, îi conferă scopul pentru care a fost creată. Astfel, eu cred că opera de artă există în creator prin talentul său, dar nu poate „ieşi” din el decât prin sacrificiul acestuia, prin truda sa dăruita unei lumi şi care deşi este într-o măsura mai mare decât talentul, îşi merită întotdeauna efortul. III. 93 (tăcere)
În opinia mea, afirmaţia lui Traian Dumitrecu este adevarată, deoarece tăcerea presupune o comunicare dincolo de cuvinte, o reducere la esenţă a unei replici / a unui răspuns; ea accentuează devalorizarea, lipsa de profunzime ori inutilitatea cuvintelor în anumite situaţii de comunicare. În primul rând, tăcerea poate semnifica superioritatea înţeleptului faţă de restul lu mii, detaşarea sa faţă de senzorial, faţă de superficial; astfel înţeleptul răspunde acuzelor celorlalţi prin tăcere. Aceasta este arma sa contra ignoranţei celor din jur. În al doilea rând, tăcerea şochează prin directeţea şi francheţea ei, deşi n u foloseşte niciun mijloc verbal prin care s ă s e e x p r i m e : p o ţ i s p u n e a t â t d e m u l t e f ă r ă s ă s p u i n i m ic î n f o n d . E s t e p u r ş i s i m pl u c e v a î n f a ţ a c ă r ei a o r i c e cuvânt pare fad, plat, gol, estompat. Î n a l tă o r di n e d e i d ei , t ă ce r ea l a c a re s e r e fe r ă a u to r ul p o at e s e mn i fi ca ş i i m pa r ţi a li t at e a, d i st a nţ a re a ş i s u p er i o r it a t ea u n e i f i i nţ e d i v i n e ; s e r e f e r ă l a u n D u m n ez e u c a r e p a r c ă r e f u z ă , î n m o d c o n s t a nt , s ă r ă s p un d ă rugăminţilor tale de a se face auzit; astfel nu te înconjoară decât tăcerea apăsătoare a unei forţe divine. În concluzie, tăcerea e ceva pe care o înţelegi fără să ai nevoie de cuvinte, e dincolo de orice comunicare, aşadar afirmaţia lui Traian Dumitrescu este în totalitate adevarată. II. 94 (tinereţe)
Tinereţea este consideratã comoara vieţii. Un argument pentru a susţine aceastã idee este cã tinereţea oferã, celor are au parte de ea, dreptul de a visa şi de a spera în propriile forţe. Tinerii sunt puternici şi orgolioşi, au planuri de viitor, se imagineazã cum vor fi peste câţiva ani. U n a l d o i le a a r g u me n t e s t e c ã , a ş a c u m s u s ţ i n e ş i c i t a tu l d a t , u n e o r i t i n e ri i d e v i n n e c u mp ã t a ţi , „ a s up r e sc ” drepturile altora pentru a-şi atinge ţelul propus. În societatea de astãzi, interesele sunt mai presus de m oralitate, iar aceasta este încãlcatã pe alocuri pentru a promova în diferite domenii. Tinerii par a avea un simţ al p osesiunii ego-ului dezvoltat, sunt îndrãgostiţi de propriul efort. De cele mai multe ori, tinerii devin o rgolioşi, deoarece îi dominã o stare de spirit schimbãtoare, şi deseori se cred s u p er i o r i c e l o r la l ţ i. E n t uz i a sm u l t i n e r i l or e s t e d a t d e î n t â ie t a te a p e c a r e o a u î n d i v e r s e d o m e n i i . A c e ş t ia s u n t pr efe raţi , în tr uc ât sun t re ce pti v i la nou, au imp ri ma t si mţ ul prac ti c, mo ti v pe ntr u ca re se su sţ ine id eea „ti n er ii reprezintã viitorul”. În concluzie, tinereţea este atât o perioadã de progres, cât şi de cunoaştere proprie, de delimitare a capacitãţilor şi de realizare profesionalã. II. 95 (timp)
C o n f or m c o n c ep ţ i ei l u i E u g e n L o v i n e s cu , d e r i va t ă d i n t e o r ia si n cr on is mu lu i şi a imitaţiei din literatura română, c u l tu r a , c i v il i z aţ i a , î n t r e g g l o b u l ş i , i n d i vi d u a l, n o i î n ş i n e , t r e b u i e s ă l u a m p a r t e l a r i t u al u l n a t u r i i u n i v er s a le condus de timp. Sunt de părere că ideea evidenţiată de Eugen Lovinescu poate fi aplicată în realitatea cotidiană, în pr imu l rând pentr u că disc uţ ii le desp re tim p su nt per ma nen t actu ale , ia r în al do il ea rân d pe nt ru că în zi ua de az i, mai mult ca oricând, totul se derulează cu o viteză incredibilă, de la tehnologie la viaţa de zi cu zi a oamenilor. A v e m m a ş i ni d i n c e î n c e m a i p u t e r n ic e , c l ă d i r i c â t m a i î n a lt e , d i s p u n em d e t e h n o l o g ii d e u l t i m ă o r a ş i f i e c ă suntem pregatiţi, fie că nu, trebuie să ne conformăm. Pe de altă parte, dacă nu am face asta, am fi priviţi ca „demodaţi” de cei din jur, dar totodată am pierde foarte multe lucruri, care într-o existenţă banală ar fi probabil de neimaginat.
No ţi un ea de ti mp es te, pent ru omu l a căr ui co ndiţ ie es te una lim it at ă, mu rito are , vagă, gre u de pr eciz at ca d ur ată şi manifestare, căci timpul este infinit. Timpul este într-o perpetuă modificare, transfigurare, ia noi forme. Pe zi ce trece, totul capătă o noua înfăţişare; moderna, inovatoare, total diferită de ceea ce a fost ieri, dar şi de ceea ce va fi mâine. Noi, ca pionii pe tabla de şah a marelui timp, avem drept fatalitate înlănţuirea aceasta, devenită zbucium în zilele noastre. În concluzie, pentru o comuniune armonioasă cu ceea ce vine, cu ceea ce încă nu poţi să cunoşti astăzi, trebuie să te adaptezi, să te schimbi, să porţi măşti noi pentru ceea ce va fi mâine. Şi iată cum timpul, ceva ce nu poate fi atins, prins, micşorat sau mărit, devine o oglindă clară, deschisă a ceea ce ai fost până în momentul când acum se pr efa ce în atunci , azi în ieri , mâine în azi , va fi în a fost… II. 96 (trecut)
„Istoria e cea dintâi carte a unei naţii” după cum spunea Nicolae Bălcescu. A ş a c u m o p l a n tă n u p o a te c r e ş t e f ă r ă r ă d ă c i ni , n i c i u n p o p o r n u p o a t e e x i s t a ş i n u s e p o a t e d e z v o lt a f ă r ă a s e sprijini pe propria-i istorie şi pe tradiţii. Fără o bază preluată de la predecesor i, un popor nu-şi poate crea identitatea proprie ex nihilo, de aceea, consider afirmaţia lui Mihai Eminescu ca fiind una adevărată. În primul rând, veridicitatea faptului că „fiecare popor” se sprijină pe trecut este dovedită de existenta conşt iinţei naţionale. Cunoaşterea originilor, a vremurilor trecute, a istorie, a religiei şi a ob iceiurilor comune strânge legăturile dintre membrii societăţii formând astfel conştiinţa naţionala. Fiecare generaţie, oricâte opinii radicale ar a v e a, p r e i a, î n t r -u n f e l s a u a l t ul , m o ş te n i r ea c u l tu r a l ă a g e n e ra ţ i il o r a n t e ri o a r e, a d ă u gâ n d p r o p ri a c o n t ri b u ţ ie , viziune şi dezvoltare la evoluţia naţiunii. În cel de-al doilea rând, „vremurile trecute” şi cunoaşterea lor dau deschidere spre viitor. Această idee este redată pr in si nt ag ma „fie car e ep oc ă” ce su ger eaz ă fap tul că trec utu l comun al unui popor dete rm in ă p re ze ntu l şi , im pli c it , viitorul lui. În concluzie, consider că afirmaţia citată adevărată pentru că într-adevăr trecutul determină atât trăsăturile de bază ale unui popor cât şi viitorul lui. II. 97 (ură)
M ă n u m ă r p r i n t re c e i c a r e s u s ţ i n i d e e a e n u nţ a t ă î n c i t a t ul d a t ş i a n u m e a c e ea c ă
i u b i re a , d e o r i c e f e l , e s t e
sentimentul care luminează şi face viaţa mai frumoasă, pe când ura nu face altceva decât să aducă amărăc iune şi frustrare în viaţa oamenilor. În primul rând, atât iubirea pe care o dăruim cât şi cea pe care o primim, ne face să privim viaţa şi din alte puncte de vedere şi să uităm de lucrurile materiale. Aşa, noi oamenii, ne dăm seama că a vând iubire avem o viaţă frumoasă şi învăţăm să preţuim momentele cu adevărat minunate. Acest lucru îl poate face orice tip de iubire, fie ea părintească, pasională, pentru prieteni sau pentru oricare dintre semenii noştri, dar consider că dacă în viaţa unui om se regăsesc toate acestea, acel om poate spune că este cu adevărat împlinit. Fireşte că iubir ea aduce şi suferinţă, dar numai cunoscând toate trăirile pe care iubirea le aduce ne vom da seama că nu există sentiment mai înălţător ca acesta. Î n c e e a c e p r i v e ş t e u r a , o p i n ez c ă n u a r t r e b ui s ă e x i s te î n v i a ţa n o a s t r ă î n t r uc â t n e f a c e s ă u i t ăm d e n o i , s ă n u a c o rd ă m a t e n ţ i e l u c r ur i l o r f r u m o as e d i n v i a ţă ş i s ă n e c o n c e n t ră m d o a r p e a l e f a c e r ă u c e l o r d i n j u r u l n o s t r u. Astfel nu vom deveni decât nişte oameni frustraţi care îşi vor da seama în final că viaţa a trecut pe lângă e i şi nu s-au bucurat de lucrurile cu adevărat importante. Aşadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viaţa lui dar în cele din urmă toţi ne vom da seama c ă prin iubire toate lucrurile frumoase sunt posibile, că acest sentiment ne face mereu să tresărim de emoţii şi ca nu mai există vreunul care să dea mai multă frumuseţe vieţii, pe când ura ne va aduce doar o viaţă tristă şi întunecată. II. 98 (vârstă)
Pe parcursul vieţii, dezvoltarea individului trece prin mai multe perioade ce se succed, fiecare dint re ele având caracteristici individuale. Copilăria este vârsta naivităţii, a inocenţei, a jocului, adolescenţa este caracterizată de emoţii puternice şi de cele mai multe ori contradictorii, de experienţa primei iubiri. Tinereţea înseamnă acţiune,
energie, impetuozitate şi entuziasm, încrederea că lumea poate fi schimbată, dar şi naivitate. Matu ritatea aduce echilibru, responsabilitate, grija faţă de copii şi familie şi acumulari pe toate planurile, iar bătrâneţea, dincolo de înţelepciune, linişte, experienţă şi dragostea nepoţilor, înseamnă uneori şi dezamăgire, singurătate şi suferinţă. De aceea, consider că fiecare vârstă are frumuseţea ei, pe care, însă, nu trebuie neapărat să o piardă pe par cursul evoluţiei prin viaţă. Creativitatea şi inocenţa, proprii copilăriei, pot însoţi un om până la senectute , pastrându-i sufletul tânăr. Entuziasmul şi impetuozitatea tinereţii, împreună cu experienţa de viaţă şi echilibrul maturităţii, sunt o combinaţie care poate asigura succesul profesional şi familial. Viaţa unui om reprezintă un lung şir de schimbări şi transformări care cristalizează, în final , personalitatea şi c a ra c te r ul u n u i o m . L u ci a n B la g a s u rp r in d e f o ar t e b i ne a c ea s tă d e ve n ir e a f i in t ei u m an e : C o pi l ul r â de : Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jo cul me u e înţe le pci un ea .” Prin urmare, fiecare vârstă are propriul ei moment de glorie, pe care îl apreciem de obicei, după ce a tre cut, prin pe rsp ec ti va me morie i afec ti ve ca re ti nde să ate nu eze momen te le nep lă cute . Cu to ate ace st ea, “par adis ul” fie căre i vârste nu se pierde în mod obligatoriu prin înaintarea în vârstă, ci capătă valenţe noi, fiind liantul dint re etapele dezvoltării. II. 99 (viitor)
Fragmentul dat exprimă ideea conform căreia viitorul fiecărei persoane este influenţabil, prin v oinţa proprie a individului, care îi determină acestuia acţiunile din prezent. Una din principalele învăţături spirituale se referă la liberul arbitru, în baza căruia fiecărei persoane îi este asigurată libertatea de acţiune la toate cele trei niveluri de manifestare: gândire, e xpresie şi comportament. Constrângerile aplicate acestor libertăţi sunt de obicei exterioare şi ţin de elemente cu neputinţă de a fi controlate de către persoana aflată în cauză. Acceptându-se ideea de liber arbitru şi, odată cu aceasta, implicaţiile aferente, unul din principiile mereu valabile în viaţă este cel al acţiunii şi reacţiunii. Astfel, deşi efectele pe care gesturile sau dorinţele noastre le au în viitor sunt în principiu imprevizibile, fiinţa omenească are capacitatea de a-şi înţelege propriile intenţii şi de a aprecia eventualele consecinţe. De asemenea, conştiinţa poate juca un rol important în structura decizională, acţionând în anumite cazuri ca o înfrânare a unui impuls considerat negativ sau, alteori, ca un imbold spre a săvârşi binele. Privind din perspectiva psihologică, „forma” pe care „lutul” vieţii fiecărui individ o poate lua, se identifică cu pe rso nali tat ea ace st u ia . Ace ast a est e fle xib il ă, în fu nc ţie de varia ţi a şi con te xt ul deciz iil or lu ate ; de ex emp lu , o hotărâre de a renunţa la o carieră de succes din motive principiale va da o notă de integritate înfăptuitorului. În concluzie, se poate spune faptul că ideea expusă de către Liviu Rebreanu se aplică tuturor oamenilo r, fiecare fiind responsabil de modul în care îşi modelează propria existenţă şi, în acelaşi timp, de rezultatul muncii sale. II. 100 (voinţă)
Din punctul meu de vedere, afirmaţia lui Dimitrie Bolintineanu este adevărată. Dacă vrei ceva cu orice preţ, atunci sigur vei reuşi, pentru că în faţa unei voinţe puternice nu sunt multe forţe care să reziste. D u pă c u m s p u n e ş i z ic a la „ N u e x i s tă n u p o t, e x is t ă n u v r ea u !” , v o in ţ a ş i p u te r ea s u nt î n tr - un r a po r t d e interdependenţă, voinţa trebuie să apară prima, dar, numai susţinută de puterea, te va determina să înfru nţi toate obstacolele care vor apărea pe parcursul drumului anevoios ce te aşteaptă până la atingerea ţelului. Din acest punct de vedere un rol important îl are şi puterea fiecăruia de a fi constant cu sine şi de a nu renunţa la primul obstacol ieşit în cale. Pe de altă parte, este foarte important ca voinţa să fie bine motivată, cum subliniază şi Bolintine anu, „o voinţă fierbinte”; totul vine din interior, din nevoia umană de a duce la capăt un lucru ce-l domin ă, numai că acesta trebuie să simtă că vrea, nu îi poţi impune. Puterea de a transforma gândul în realitate creşte, astfel, prin motivarea voinţei. În concluzie, poţi obţine ceea ce îţi propui prin voinţă, trebuie doar să vrei cu adevărat şi vei reuşi!
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre tema iubirii, reflectata intr-un text narativ/ poetic studiat, apartinand unuia dintre autorii canonici (Mihai Eminescu, Camil Petrescu sau G.Calinescu).
Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate timpurile si din toate epocile literare. Acest sentiment uman complex, in care oricine isi poate gasi implinirea si echilibrul sufletesc, se poate asocia cu explorarea propriului suflet, cu o modalitate de cunoastere sau cu multe alte sentimente. in literatura romana, tema iubirii este abordata de multi scriitori, indiferent de formula estetica ilustrata de romanele lor. Ca este vorba despre romanul de tip realist - obiectiv ( Enigma Otiliei de George Calinescu, Ion de Liviu Rebreanu ) sau despre romanul de tip subiectiv, iubi rea este una dintre coordonatele esentiale ale evolutiei personajelor. Astfel, se poate vorbi despre sentiment care sta sub semnul instinctualitatii in cazul personajului Ion, al lui Liviu Rebreanu, despre o iubire adolescentina in cazul lui Felix Sima, despre o iubire matura, poate ultima sansa la implinire sentimentala, in cazul lui Leonida Pascalopol. Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, se inscrie in seria operelor de analiza psihologica, in care luciditatea si constiinta diferentei dintre sine si lume potenteaza trairea oricarui sentiment, deci si a sentimentului de dragoste. Iubirea este una dintre marile obsesii ale personajului - narator stefan Gheorghidiu, care se incadreaza in tipul intelectualului lucid, preocupat sa inteleaga diferenta dintre absolut si relativ, dintre realitate si autosugestie. Alcatuit din doua parti care n-au intre ele decat o legatura accidentala ( in opinia lui George Calinescu ), acest roman este - dupa opinia lui Perpessicius - , romanul "unui razboi pe doua fronturi": cel al iubirii conjugale si cel al razboiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieste eroului "un neintrerupt mars, tot mai adanc in constiinta". Experienta iubirii, care da substanta primei parti a romanului, este actualizata prin rememorarea relatiei lui stefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creeaza iluzia temporalitatii in desfasurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compozitional din incipitul romanului - discutia de la popota ofiterilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un sot care si-a ucis sotia infidela a fost achitat ) permite aducerea in prim plan a unei dintre temele principale ale romanului - problematica iubirii. Personajele adunate la popota - capitanul Dimiu, capitanul Corabu, capitanul Floroiu si sublocotenentul Gheorghidiu - exprima diferite opinii despre dragoste. Gheorghidiu e tacut, cel putin la inceputul discutiei, pentru ca spera in bunavointa lui Dimiu, de care depinde acordarea unei permisii la Campulung, pentru a se intalni cu Ela. Punctele de vedere exprimate insa, ajung sa-l exaspereze, iar interventia lui e de o violenta verbala care provoaca mania lui Corabu. Pentru capitanul Dimiu, conformist, de moda veche, casatoria si iubirea se supun unor reguli "casnice": "Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa." Corabu, "tanar si crunt ofiter", si Floroiu, "putintel si delicat", sustin un punct de vedere contradictoriu: "Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decat sa te desparti." in mijlocul acestei discutii se produce interventia lui Gheorghidiu, care exprima un punct de vedere radical: "O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie… Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. [...] Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. [...] Caci acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt." Discutia de la popota este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul careia stefan rememoreaza etapele evolutiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele si evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectiva unica, subiectiva: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala. Din cauza asta, nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii, si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna din matusile ei. Era o suferinta de neinchipuit, care se hranea din propria ei substanta". Naratorul nu spune ( si nu o va face nici mai tarziu ) nimic altceva in afara de banuielile lui. Tot ce afla cititorul despre Ela si despre relatiile dintre soti provine din aceasta sursa, care e departe de a putea fi considerata infailibila sau, macar, obiectiva. stefan Gheorghidiu recunoaste de la inceput ca are banuiala infidelitatii Elei si ca aceasta banuiala ii trezeste in suflet cumplite indoieli. Pe de alta parte, personajul este constient ca isi agraveaza suferinta prin interpretarea tendentioasa sau prin exagerarea celor mai marunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu insusi se recomanda ca narator necreditabil al intamplarilor. De aceea, toate informatiile cu privire la modificarea comportamentului Elei dupa primirea mostenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea sa se schimbe doar in ochii gelosului ei sot. Schimbarea din viata tanarului cuplu aduce in jurul Elei prezente masculine mult mai apte, in opinia lui stefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competitiei mai vii decat inainte. Situat exclusiv in interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va sti niciodata cu certitudine daca Ela si-a modificat cu adevarat sentimentele fata de sotul ei, inselandu-l cu G. sau daca nu e vorba decat despre imaginatia unui barbat neincrezator si orgolios. Ceea ce se modifica neindoielnic este atitudinea naratorului ( stefan Gheorghidiu ) in raport cu eroina, chiar daca, uneori, el urmareste sa-i creeze cititorului iluzia ca se afla in posesia celor mai sigure fapte si interpretari. Iubirea lor ia nastere sub semnul orgoliului. Chiar daca la inceput Ela nu ii placea, stefan se simte, treptat, magulit de interesul pe care i-l arata "una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate". Personajul - narator marturiseste ca orgoliul a jucat un rol important in constituirea relatiei lor: "Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Admiratia celor din jur este un alt factor care determina cresterea in intensitate a iubirii lui stefan: "incepusem totusi sa fiu multumit fata de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente." Pasiunea se adanceste in timp, iar faptul ca Ela traieste o admiratie neconditionata pentru viitorul ei sot contribuie la crearea iluziei ca relatia lor are o baza solida. Pentru stefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decat unica, absoluta. Sentimentul pe care il traieste in raport cu Ela devine ratiunea sa de a fi, modul de a se implini in plan spiritual: "sa tulburi atat de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele." Cuplul traieste o perioada linistit, cu iluzia comuniunii perfecte. stefan e magulit ca universul lor domestic este dominat de prezenta sa spirituala si ca Ela il priveste cu admiratie, considerandu-l o autoritate absoluta ( edificatoare in acest sens este scena in care cei doi au o discutie despre "ce este filozofia…", dupa ce stefan tine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionata de eruditia lui ). Mostenirea de la unchiul Tache schimba insa cercul relatiilor celor doi. Lumea mondena, in care Ela se va integra perfect, este, pentru stefan, prilejul de a trai suferinte intense, provocate de gelozie. Daca in prima parte a relatiei lor iubirea sta sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domina devine gelozia. Antologica pentru modul in care ia nastere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena in care stefan Gheorghidiu, Ela si foarte vag conturatul G., asezati pe bancheta din spate a unei masini - intre Gheorghidiu si G. se afla Ela - , merg catre Dragasani. Viata cuplului se modifica radical, cei doi se ranesc permanent, prinsi continuu intr-un joc razbunarii. stefan si Ela traiesc, poate, cu intensitate, acelasi sentiment, dar comunicare ineficienta nu le permite sa lamureasca ceea ce e adevarat si ceea ce este minciuna in sentimentul pe care il traiesc, pentru ca "iubirea are atatea fete, atatea devieri si atatea forme". Tensiunile, despartirile si impacarile devin un mod de existenta cotidian pana cand stefan este concentrat, in preajma intrarii Romaniei in razboi. Ela se muta la Campulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relatia lor pare sa intre, din nou, pe un fagas al normalitatii. Chemat cu insistenta la Campulung, stefan obtine cu greu permisia, dar descopera ca Ela e interesata de asigurarea viitorului ei in cazul mortii lui pe front. Cand il vede pe G. pe strada, e convins ca Ela il insala, desi nu are nicio dovada concreta, asa cum nu a avut, de altfel, niciodata. Pentru Gheorghidiu, esecul in iubire e un esec in planul cunoasterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativa pentru toti eroii lui Camil Petrescu, este dublata de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaste ca e hipersensibil, ca nu poate fiinta in limita canoanelor, dar nu accepta ideea ca realitatea propriei constiinte nu e valabila in plan exterior. Desi stefan Gheorghidiu este un analist lucid al starilor sale interioare si al evenimentelor exterioare, el nu poate sa se detaseze de subiectivitatea pe care gelozia si orgoliul ranit i-o accentueaza. Confruntat cu experienta-limita a razboiului care redimensioneaza orice relatie umana, stefan Gheorghidiu isi analizeaza retrospectiv si critic intreaga existenta. Drama erotica este reevaluata din perspectiva experientei razboiului. intors in prima linie dupa cele cateva zile petrecute la Campulung, stefan Gheorghidiu participa la luptele de pe frontul Carpatilor cu sentimentul ca este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatantilor, ci pe haosul si absurditatea situatiei - si are - sub amenintarea permanenta a mortii - revelatia propriei individualitati, ca si a relativitatii absolute a valorilor umane: " imi putusem permite atatea gesturi pana acum - marturiseste naratorul -, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, in infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca... " Finalul romanului consemneaza despartirea definitiva de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care "distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei stiu ca eroarea se afla in propria constiinta, si nu in obiectele constiintei" ( Marian Popa ) "Ultima noapte de dragoste" pe care o petrece alaturi de Ela marcheaza instrainarea definitiva de trecutul propriu si recunoasterea esecului in planul cunoasterii: "I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti… de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul." Urmarind problematica iubirii intr-un complicat mecanism de analiza a sentimentului, infaptuit de un personaj - narator cu o structura sufleteasca unica si originala, romanul lui Camil Petrescu ilustreaza intr-o maniera originala ideea ca iubirea este cel mai atipic sentiment uman, imposibil de incadrat intr-o forma tipica. stefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar si atunci cand povesteste despre Ela, iar istoria sentimentelor sale - iubire, orgoliu ranit, gelozie - dobandeste o semnificatie aparte prin profunzimea si luciditatea analizei.
Înainte de toate, voi încerca să exprim ce înseamnă pentru mine mama; înseamnă dragoste, iubire necondiţionată, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfetnic, sfătuitor, altruism, corectitudine, sinceritate, sprijin. Voi face apel la literatură pentru desăvârşirea a tot ce presupune conceptul „mamă”. Mă voi referi, desigur, la literatura română, căci ea este cea mai apropiată sufletelor şi înţelegerii noastre. Începând cu primii paşi ai poeziei populare, doinele şi baladele au cântat în cuvinte simple dragostea copilului pentru mama şi, mai ales, dragostea mamei pentru copil. Durerea resimţită de măicuţa baciului moldovean la întârzierea veştilor despre acesta, deschide larg porţile iubirii de mamă şi ale subiectivismului matern care vede întruchipat în feciorul său toate calităţile fizice şi sufleteşti: „Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel?/Feţişoara lui/Spuma laptelui,/Mustăcioara lui,/Spicul grâului,/Perişorul lui,/Pana corbului,/Ochişorii lui/Mura câmpului?”. Iubirea fiului pentru mamă îl face să o menajeze şi să-i ascundă adevărul pentru a nu o mâhni. Mioara va trebui să-i ascundă o parte a realităţii pentru ca mama, cu intuiţia ei, să nu-şi dea seama ca fiul ei a pierit: „Iar la cea măicuţă/Să nu spui, drăguţă,/Că la nunta mea/A căzut o stea/C-am avut nuntaşi/Brazi şi păltinaşi,/Preoţi, munţii mari,/Paseri, lăutari,/Păsărele mii,/Şi stele făclii…” Poetul popular a simţit nevoia sa-şi plângă amarul brazilor, munţilor, florilor, codrului, armelor, murgului, dar cea mai mare înţelegere şi mângâiere o primeşte tot de la mamă: „Jelui-m-aş brazilor/De doruţul fraţilor;/Jelui-m-aş munţilor/De dorul părinţilor;/Jelui-m-aş florilor/De dorul surorilor;/…Maică, măiculeana mea,/Auzi-mi tu jalea mea?” Cel mai adesea tatăl pleca la oaste ori la câmp pentru cultivarea pământului sau cu oile la păşunat. Cea care rămânea acasă şi se îngrijea de treburile gospodăriei era mama. Ea veghea pe lângă casă şi creştea pruncii, pregătindu-i să devină oameni vrednici, care să perpetueze existenţa neamului în veac. Exigenţa mamei de a asigura puritatea sufletească a fecioarelor, face ca tânăra fată să se teamă în poezia „La oglindă” de George Coşbuc: „Azi am să-ncrestez in grindă/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu dorul/Azi e singur puişorul,/Si-am închis uşa la tindă/ Cu zăvorul.”, „Intră-n casă? O, ba bine,/Şi-a găsit nişte vecine,/Stă la sfat... toata-s văpaie!/Junghiul peste piept mă taie:/Doamne, de-ar fi dat de mine,/ Ce bătaie!” Duioşia cântecelor de leagăn îngânate lângă pătuţul pruncilor alungă orice durere şi orice lacrimă de copil: „Hai, odor, hai, păsărică,/Dormi, o, dormi, fără de frică,/Să te-alinte Moş cuminte/Şi să-ţi cânte-ncetinel:/Mugur, mugur, mugurel…” (Şt. O. Iosif-„Cântec de leagăn”) În basme, mama este cea care deţine batista fermecată, din sângerarea căreia află că feciorul îi este în primejdie şi astfel porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute. De la îngânările de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete, folclorul românesc aduce un elogiu impresionant Mamei. Ea se adresează cu bucurie sau cu dojană fetelor şi flăcăilor, ea se jertfeşte sau se răzbună pentru copilul ei, ea plânge şi râde, participă la marile evenimente din viaţa acestora, acordându-le sprijin şi încredere în propriile forţe. Din folclorul nostru se desprinde şi dragostea fiilor şi fiicelor pentru Mama care le-a dat viaţă şi care i-a crescut. Sincere, duioase, exprimând direct gândurile, ideile şi sentimentele, cântecele, doinele, baladele noastre, prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă, hotărâtă, necruţătoare, activă, care caracterizează femeia-mamă din literatura română. Andrei Mureşanu alătură dragostea de mamă şi cea pentru patrie, în poezia intitulată iniţial „Un răsunet” şi devenită apoi imnul nostru naţional: „O mamă văduvită de la Mihai cel Mare/Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,/Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare/În astfel de pericol sar face vânzători”. În contextul social al începutului de secol al XIX-lea, literatura română a început să se dezvolte tematic. Totul este subordonat ideii de „patriemumă”. Cântecul de leagăn al lui Cezar Bolliac se transfigurează în poemul social „Muncitorul”: „Amorul mamei însă hrăneşte şi-ncălzeşte,/Şi biata măiculiţă, cu doru-i, izbuteşte/Din viaţă-i să-mi dea viaţă,/Lucrând şi zi şi noapte, şi vara pe greu soare,/Şi fără foc pe iarnă când firea toată moare,/Când firea toată-ngheaţă,/Ea n-avea altă grijă decât să mă ferească/De tot ce doare-n viaţă, să poată să mă crească,/Să poată a-mi zâmbi.” În perioada marilor clasici, paginile închinate mamei, capătă un rol hotărâtor în literatura română: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.” Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea mamei: „Doamna Chiajna” de Al. Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc. „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă dezvăluie dragostea pentru mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor: „Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: <> şi vremea se îndrepta după râsul meu…Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei…”. Slavici foloseşte aceleaşi cuvinte elogioase vorbind despre mama sa: „Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram stăpânit cu desăvârşire de sentimentul că acolo unde e mama nu mi se poate întâmpla nici un rău, fiindcă ea ştie ce <> pentru mine”. Pictorul Nicolae Grigorescu lasă şi el câteva mărturisiri emoţionante amintindu-şi de mamă: „Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, ş-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte”. Recompensa copilului- Grigorescu pentru iubirea mamei, este lucrul pe ascuns la nişte icoane pictate, pe care, mai apoi, le-a scos la vânzare. El spune în continuare: „Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare - aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, eu, cu munca mâinilor mele…Cine mai era ca mine?”. Există şi reversul, pilde date de marii noştri scriitori, despre cum nu trebuie să fie nişte mame. Asemenea mame ne întâmpină în „Coana Chiriţa” a lui Alecsandri sau în „Vizita” ori „D-l Goe…” ale lui Caragiale. Prezenţa lor ilustrează o întreagă operă social-politică, privită cu asprime. Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie, duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice de valoarea capodoperelor, ca şi scrieri mai modeste care impresionează, oricum, prin sinceritate şi căldură. Cum am putea să încheiem mai meşteşugit scurta incursiune în literatura ce-o are în centrul său pe mamă, decât lăsându-ne visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de vers eminescian: „O, mamă, dulce mamă…”