Limba Romana Contemporana - Stilistica III-II

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII RII DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ SPECIALIZAREA: Română-Franceză /Germ /German ană

Limba Limba Român Română Contemporană STILISTICA LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE Anul al III-lea, Semestrul al II-lea

Lector univ. dr. Dorel FÎNARU

Trusted by over 1 million members

Try Scribd FREE for 30 days to access over 125 million titles without ads or interruptions! Start Free Trial Cancel Anytime.













INTRODUCERE

Categoria stilurilor funcţionale î şi dezvoltă identitatea, la nivelul stilurilor colective, prin caracterul orientat al mesajului verbalizat, în strînsă legătură cu natura specializată a procesului de cunoastere şi comunicare a cunoaşterii. Specificul restrîns al tipului/perspectivei de cunoaştere în care se înscriu protagoniştii actului de comunicare, desf ăş ăşurarea specifică a actului de comunicare în care se creează sau se recreează mesajul prin textul lingvistic, în interiorul raportului cu limba naţională şi cu limba literară, determină profilul propriu fiecăruia dintre stilurile funcţionale. Înscrise în cel de-al doilea grad de deviere a normei socio-culturale de la norma generală şi, uneori, într-un anume sens, şi de la sistem şi totodată într-o perspectivă de specializare a semnelor lingvistice într-un propriu plan paradigmatic, precum şi al selecţiei şi combinării semnelor lingvistice în planul sintagmatic al textului, stilurile funcţionale î şi datorează apariţia şi dezvoltarea concomitent unor factori extralingvistici (circumscrişi istoriei politice şi culturale a societăţii) şi unor factori lingvistici, care stau în primul rînd în legătură cu raportul limbă naţională – limbaj popular – limbă literară. Prin aceasta, pe de o parte, stilurile funcţionale au caracter istoric, pe de alta, identitatea lor se caracterizează printr-o dinamică permanentă între un nucleu de trăsături distincte şi o zonă de interferenţă între stiluri. Specificul tipului de cunoaştere pe care îl reprezintă stilurile funcţionale se aşază la baza profilului acestora printr-un raport de interdependenţă care se instituie, în actul de producere a textului şi a lumii lui semantice, între factorii extralingvistici şi factorii lingvistici implicaţi în situaţia de comunicare. În acest proces, ca funcţie supraordonată, funcţia stilistică orientează prezenţa, preponderenţa şi ierarhia funcţiilor ale limbii (expresivă, referenţială, conativă etc.) în desf ăş ăşurarea funcţiei globale de comunicare şi cunoaştere şi totodată determină specificul raportului între dimensiunea stilistică şi dimensiunea semantică a textului lingvistic. În func













Bibliografie: *** Le style. Textes choisis et presentes par Christine Noille – Clauzade, Editura Flammarion, Paris, 2004; *** Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Univers, Bucureşti, 1972; *** Probleme de stilistică , Culegere de articole, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; Andriescu, Al., Stil şi limbaj, Editura Junimea, Iaşi, 1977 Ardeleanu, Sanda-Maria; Balaţchi, Raluca-Nicoleta; Coroi, Ioana-Crina; Moroşan, NicoletaLoredana, avec la contribution de Dominique Maingueneau, Perspectives discursives: concepts et corpus, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007

Bercea, Olimpia; Bercea, Liviu, Bibliografia stilisticii române şti, Facla, Timişoara, 1986; Bidu-Vrănceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela; ionar de ştiin ţ e ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, Pană Dindelegan, Gabriela, Dic ţ ionar

2005 (ediţia a II-a) Borcilă , Mircea, Aspecte ale unei sinteze teoretice în stilistică, în rev. „Cercetări lingvistice”, XVII, nr. 2, 1972; Caracostea, Dumitru, Expresivitatea limbii române, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942; Catrina, Mircea-Ionuţ, Stilurile func ţ ionale ionale ale limbii române. Texte func ţ ionale: ionale: repere teoretice ii, Editura Reprograph, Craiova, 2009 şi aplica ţ ii

Charaudeau, Patrick; Maingueneau, Dominique (coord.), Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002 Corniţă, Georgeta, Manual de stilistic ă, Editura Umbria, Baia Mare, 1995; Coşeriu, Eugen[iu], Lingvistică din perspectivă spa ţ ial ială şi antropologic ă. Trei studii. Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura

Ştiinţa, Chişinău, 1994 Coşeriu, Eugenio, El hombre y su lenguaje , Gredos, Madrid, 1991; Coşeriu, Eugeniu, Omul şi limbajul său. Studii de teorie a limbii, filozofie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009 Coşeriu, Eugeniu, Teoria limbajului şi lingvistica general ă. Cinci studii, Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004 ională a limbii române, vol. I: Stil, stilistică, limbaj; vol. II. Coteanu, Ion, Stilistica func ţ ional Limbajul poeziei culte; Editura Academiei, Bucure ti, 1973, 1985;













ionar enciclopedic al ştiin ţ elor elor limbajului , Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie, Noul dic ţ ionar

Editura Babel, Bucureşti, 1996; Eco, Umberto, Limitele interpret ării, Editura Pontica, Constanţa, 1996; Guiraud, Pierre, La Stylistique, PUF, Paris, 1963; Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa, Elemente de analiză a structurii conversa ţ iei iei, Editura Tehnică,

Ştiinţifică şi Didactică CERMI, Iaşi, 2003 Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa, Pragmalingvistică. Concepte şi taxinomii, Editura Cermi, Iaşi, 2004 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatic ă lingvistică, Editura ALL, Bucureşti, 2003 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; CHIŢORAN, Dumitru, Sociolingvistica. Orient ări actuale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986; Irimia , Dumitru, Introducere în stilistic ă, Polirom, Iaşi, 1999; Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane , Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; Kerbrat-Orecchioni, Catherine, L’énonciation. De la subjectivité dans la langage, Armand Colin, Paris, 1980 Kerbrat-Orecchioni, Catherine, La conversation, Seuil, Paris, 1996 Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les actes de langage dans le discours, Nathan, Paris, 2001 Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les interaction verbales. Approche interactionnelle et structure s tructure des conversations, Tome 1, Troisième édition, Armand Colin, Paris, 1998

Larthomas, Pierre, Notions de stylistique generale, PUF, Paris, 1998; Laurent, Nicolas, Initiation a la stylistique , Hachette, Paris, 2001; Maingueneau, Dominique, L’analyse du discours, Hachette, Paris, 1991 Milaş, Constantin, Introducere în stilistica oralit ăţ ii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, ăţ ii Bucureşti, 1988; ionar enciclopedic de pragmatic ă, Editura Echinox, Moeschler, Jacques; Reboul, Anne, Dic ţ ionar

Cluj, 1999 Oancea, Ileana, Semiostilistica, Editura Excelsior, Timişoara, 1998; Parpală, Emilia, Introducere în stilistic ă , Editura Paralela 45, Piteşti , , 2005; Riffaterre, Michael, Essais de stylistique structurale, Flammarion, Paris, 1971; Rovenţa-Frumu ani, Daniela Analiza discursului. Ipoteze

i ipostaze, Editura Tritonic,













Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbii române , Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1989; Sfârlea, Lidia, Cotribu ţ ii ii la delimitarea stilurilor literare române şti, în Studii de limbă literar ă şi filologie, vol.II, 1972;

Slama-Cazacu, Tatiana, Psiholingvistica – Psiholingvistica – o ştiin ţă a comunicării, Editura ALL, Bucureşti, 1999 Spitzer, Leo, Études de style, Gallimard, Paris, 1970; Stolz, Claire, Initiation à la stylistique, Ellipses, Paris, 1999; Vianu, Tudor, Stilistica literar ă şi lingvistică, în vol. De la Varlaam la Sadoveanu, Editura

Ştiinţifică pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958; Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968; stilist ică în româna actual ă, Editura Universităţii, Bucureşti, 2001. Zafiu, Rodica, Diversitate stilistic

STILUL ŞTIINŢ TIINŢIFIC. În interiorul procesului de cunoaştere şi comunicare ştiinţifică textul lingvistic î şi întemeiază planul semantic pe un referent extralingvistic preexistent. Prin funcţia referenţială, limba trece lumea extralingvistică – situată între existenţa ei obiectuală, perceperea şi conceptualizarea ei, prin raportul limbă – gîndire, – în lumea lingvistică a semnului denominativ (unităţi lexicale) şi a structurii predicaţionale (enunţuri sintactice). Terminologia ştiinţifică (la nivel lexical) şi structurarea logică a predicaţiei (la nivel sintactic) reprezintă modul şi mijloace specifice de conceptualizare. Dimensiunea stilistică a textului se caracterizează prin reducerea maximă a modalizării afective a planului semantic al unităţilor denominative şi a desf ăş ăşurării predicaţiei. Structura textului se caracterizează prin impunerea nucleului comunicării, în termenii lui Tudor Vianu, faţă de zona reflexivităţii/expresivităţii individuale, care tinde spre zero. Un amplu strat lexical intelectual, cu o prezenţă semnificativă a neologismului în fondul principal terminologic, care reprezintă codul metalingvistic şi modelele structurale morfosintactice ale textului ştiinţific poartă amprenta constituirii şi dezvoltării profilului stilului

ştiinţific, în condiţiile întrebuinţării în scris a limbii naţionale, cu permanenta stare de veghe a factorului voinţă, cu predominarea dimensiunii raţionale a fiinţei umane şi cu subordonarea riguroasă faţă de normele limbii literare. Chiar varianta orală (dezvoltată la congrese, colocvii, dezbaterii ştiinţifice) sau varianta didactă (orală /în scris, dezvoltată în învăţămînt; în scris i prin „ tiinţă popularizată”) se













limbii şi actualizarea unor sisteme de semne – simboluri matematice, fizice etc., cum rămîn în esenţă incompatibile cu oralitatea. În ştiinţele exacte (dar şi în texte formalizate din ştiinţele umaniste; cf., de exemplu, S. Marcus, Poetica matematică), în afara unor situaţii de excepţie, oralitatea constă în citirea enunţurilor matematice, de exemplu, concomitent cu perceperea vizuală a figurilor şi simbolurilor. Avem

Σf (d) = Σ (Σf(d1d2)), d⁄ d1/m d2 /n dacă a ≠ 0, a = mn, iar (m, n) ≠ 1., Fie F(a) = Σf(d). d/a Se desuce că G1(x) – G2(x) = 0 (√x). Din a/ δ şi b/ δ rezultă [a, b] δ., Dacă n ≠ 0, atunci

ΣΦ(δ) = n Textul filozofic stă în legătură cu procesul de cunoaştere ştiinţifică, tipul de cunoaştere

metafizică, propriu textului filozofic, a cărui esenţă constă în transcenderea cunoaşterii lumii fenomenale înscrisă în anumite determinări spaţio-temporale. Fără a avea o identitate distinctă în sistemul stilistic al limbii române – care să se concretizeze într-un profil stilistic propriu în raport cu stilul ştiinţific, textul filozofic se caracterizează printr-o desf ăş ăşurare specifică a raportului expresie – sens, orientată de codul metalingvistic. În stilul ştiinţific, codul metalingvistic reprezintă un lexic fundamental pentru definirea unor concepte operaţionale în cunoaşterea ştiinţifică a determinărilor spaţio-temporale ale lumii extralingvistice. În stilul/varianta stilistică filozofic(ă), procesul de cunoaştere are în centru conceptele în/pentru ele înseşi, din perspectiva unui grad maxim de generalitate şi abstractizare a unor ei umane cu fiin ţ a lumii, categoriile categorii fundamentale pentru a înţelege Fiin ţ a, raportul fiin ţ ei

Fiinţei (cosmice şi umane) şi ale raporturilor interioare Fiinţei şi dintre fiinţa umană şi fiinţa lumii. În cultura modernă, textul filozofic se realizează numai în interiorul variantei scrise a limbii, cu întemeierea pe normele limbii literare, guvernate în mod riguros de dimensiunea















Bibliografie: ia lingvisticii la studiul terminologiilor ştiin ţ ifice ifice, în Dan Bidu-Vrănceanu, Angela, Contribu ţ ia

Tufiş; Florin Gh. Filip (coord.), Limba română în societatea informa ţ ional ională – societatea cunoa şterii, Editura Expert şi Academia Română, 2002, p. 33-38

Bidu-Vrănceanu, Angela (ccord.), Lexic comun, lexic specializat , Editura Universităţii din Bucureşti, 2000 Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexicul specializat în mi ş şcare. De la dicţionare la texte, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007 ifice – delimit ăş Bidu-Vrănceanu, Angela şi alţii, Terminologiile ştiin ţ ifice ăşi, modalit ăţ ăţ i de abordare, caracteristici, în „Analele Universităţii din Bucureşti”, Seria. Limba şi Literatura

română, XLVI, 2997, p. 7-23 ifice. Aspecte. Probleme, în LR, XXXIX, nr. 2, 1990 Coteanu, Ion, Terminologii tehnico- ştiin ţ ifice 199 0

Dănişor, Diana Domnica, Aspect Aspectee genera generale le ale terminolo terminologie gieii ştiin ţ ifice ifice, în „Analele Universităţii din Craiova”, Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică, Anul XXVI, nr. 1-2, 2004, 84-88 Manea, Maria-Camelia, Termeni tehnico- ştiin ţ ifici ifici asimila ţ i de limba română, Cartea Universitară, Bucureşti, 2007 Marcus, Solomon, Din istoria limbajelor formale, Universitatea din Braşov, Braşov, 1988 (lucrarea prezentată la al doilea Colocviu Naţional de Limbaje, Logică, Lingvistică matematică) Miclău, Paul, Dimens Dimensiun iunea ea semantic semantică a limbajelor specializate, în vol. *** Semantică şi semiotică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981 ei şi devenirii limbajelor de Oprea, Ioan, Elemente pentru determinarea tr ăsăturilor formării, existen ţ ei specialitate române şti, în vol. „Limbaje şi comunicare”, vol. IV, Editura Universităţii,

Suceava, 2000, p. 263-269 Oprea, Ioan, Elemente de filozofia limbii, Isntitutul European, Iaşi, 2007 Pană-Dindelegan, Gabriela (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol. I-II,













Semiotica ica discur discursul sului ui ştiin ţ ific ific, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995 Rovenţa-Frumuşani, Daniela , Semiot

Toma, Alice, Lingvistică şi matematică – de la terminologia lexical ă la terminologia discursivă, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006 Toma, Alice, Termeni şi limbaj matematic. Există niveluri de „matematicitate”?, în Omagiu Matilda Caragiu Mario ţ eanu eanu – 80 , 2007, p. 599-608 Jargonul nul inform informati atic: c: între între termin terminolo ologie gie şi expresia colocvială, în „Analele Topală, Dragoş Vlad, Jargo

Universităţii din Craiova”, anul XXXI, nr. 1-2, 2009, p. 397-402 Ursu, N.A., Formarea terminologiei ştiin ţ ifice ifice române şti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962 ionarea discursului specializat , Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 2003 Vâlcu, Angelica, Func ţ ionarea

STILUL BELETRISTIC , în interiorul procesului de cunoaştere şi comunicare artistică; textul lingvistic î şi construieşte un referent propriu, independent sau numai autonom în raport cu lumeaextraverbală, preexistentă. Conţinutul funcţiei referenţiale a limbii este reorganizat de funcţia poetică. Printr-un raport specific între Eul scriitorului şi Lume, dimensiunile spaţio-temporale ale acesteia intră într-un proces de d e semnificare; pe fondul trecerii eului empiric/istoric al scriitorului în eu narator , se construieşte lumea de sensuri a textului care funcţionează după categorii specifice, guvernate de principii poetice şi estetice. Desf ăş ăşurarea procesului de semnificare prin eliberarea de referentul extralingvistic implică luarea în stăpînire a nucleului tranzitiv al comunicării de către zona reflexivităţii; dimensiunea stilistică a textului concreşte o dată cu dimensiunea lui semantică. Pe de altă parte, dimensiunea stilistică se dezvoltă pe două nivele: – al modalizării planului semantic al textului în interiorul funcţionării specifice a lumii întemeiate în baza principiilor prin cipiilor şi categoriilor poeticii şi esteticii; – al modalizării subiective a planului semantic i a structurii verbale a textului în













În acelaşi timp, chiar realizat între coordonatele variantei scrise a limbii, în funcţie de raportul care se instituie între textul literar şi limbajul popular, oralitatea se poate impune ca trăsătură stilistică definitorie pentru stilul individual (al scriitorului), ca trăsătură de gradul II, funcţionalizată poetic şi estetic. În interiorul stilului beletristic, există însă şi o variantă a cărei esenţă este oralitatea de gradul I, dar nu oralitatea proprie culturii originar-orale, ci oralitatea ca mod de funcţionare; genul dramatic este prin excelenţă oral. Într-o înţelegere extinsă a stilului beletristic, se poate identifica şi o varintă în mod esenţial scrisă, cu absolutizarea raportului de intimitate scriitor – limbă /text: jurnalul intim. i ntim.

Bibliografie: Booth, W., Retorica romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1976 Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc modern. Schi ţă ie, Editura Universităţii, ţă de evolu ţ ie Bucureşti, 2005 Marin Curticeanu, Valentina, O descriere implicit ă a stilului beletristic: prima retorică românească, în rev. „Originile conştiinţei critice în cultura română”, 1981, p. 180-188

Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara, 1995; Voineag-Merlan, Aurelia, Coordonarea „discontinu ă” în româna vorbit ă popular ă, în rev. „Limbă şi literatură”, v. 41, nr. 2, 1996, p. 102-105

STILUL RELIGIOS , în interiorul cunoaşterii şi comunicării de esenţă religioasă; textul cărţilor sacre se întemeiază pe recunoaşterea existenţei unei lumi a divinităţii, în raport cu care se defineşte o componentă esenţială a fiinţei umane – dimensiunea religioasă. Planul semantic al textului religios î şi are originea într-un „referent” extralingvistic preexistent, dar un referent pentru care categoriile spaţio-temporale de tip istoric sînt doar o ipostază fenomenală













Stilul religios se dezvoltă în două variante, relativ distincte între ele, în strînsă legătură cu cele două moduri de a fi ale textului religios şi de realizare a comunicării: – varianta căr ţ ilor ilor sacre fixate în scris, aceleaşi, indiferent de spaţio-temporalitatea intrării (introducerii) lor în procesul de comunicare; – varianta textului liturgic şi a rugăciunii, de esenţă orală, chiar dacă acestea au ca punct de plecare texte scrise. Varianta orală este esenţială pentru actualizarea funcţional-semantică a textului religios: instituirea unei spaţio-temporalităţii sacre, prin care fiinţa umană să poată intra în comunicare cu sacrul (din lume şi din lăuntrul său). În amîndouă variantele, stilul religios se situează în interiorul limbii literare, care păstrează, însă, în legătură cu o solemnitate stilistică specifică, un fond lexical şi un fond de modele sintactice care se sustrag evoluţiei limbii.

Bibliografie: *** Biblia sau Sfânta Scriptur ă, Ediţie Jubiliară a Sfîntului Sinod, tipărită cu binecuvîntarea şi

prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 Bejan, Petru, Istoria semnului în Patristică şi Scolastică, Editura Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1999 ia Bisericii, Editura Patmos, Cluj, 2003 Breck, John, Sfânta Scriptur ă în Tradi ţ ia

Bria, Ion, Dic ţ ionar ionar de teologie ortodox ă, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1994 Caillois, Roger, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1997 Chermeleu, Adia, Sacrul în limba român ă, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2003 ie şi cultur ă. Consideraţii asupra limbajului bisericesc actual, Editura Chivu, Gheorghe, Civiliza ţ ie

Academiei Române, Bucureşti, 1997 Chivu, Gheorghe, O variant ă ignorant ă a românei literare moderne – limbaj bisericesc , în rev.













Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de R ăsărit , Polirom, Iaşi, 1996 Gerhard Maier, Hermeneutica biblică , Editura Lumina Lumii, Sibiu, 2008 Guia, Sorin, Discursul religios. Argumentaţie şi structură, în rev. „Philologos – Revistă de lingvistică generală şi românească”, nr. 1-2, Iaşi, 2005, p. 111-119 Iacob, Niculina, Limbajul biblic românesc (1640-1800), vol. I, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2001 Ivăniş-Frenţiu, Maria, Limba română şi limbajul rugăciunii: limba română ca limbă liturgică, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001 Munteanu, Eugen, Lexicologie biblică românească, Humanitas, Bucureşti, 2008 Munteanu, Eugen, Studii de lexicologie biblic ă, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1995 Onu, Constantin, Comunicarea şi slujirea prin limbajul mimico-gestual , Editura Universităţii, Piteşti, 2003 Origen, Despre rugăciune, Editura Herald, Bucureşti, 2005 elegem Biblia, Polirom, Iaşi, 2002 Ricoeur, Paul; LaCocque, André, Cum să în ţ elegem

Ricoeur, Paul; Chretien, Jean-Louis; Henry, Michel; Marion, Jean-Luc, Fenomenologie şi teologie, Polirom, Iaşi, 1996

Scărlătescu, Doru, Odiseea cuvîntului. Prolegomene la o hermeneutică a textului sacru, Editura Timpul, Iaşi, 2003 ionar religios, Garamond, Bucureşti, 1994 Stoian, Ion M., Dic ţ ionar

Wunenburger, Jean-Jaques, Sacrul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

STILUL PUBLICISTIC , propriu mijlocelor de comunicare în masă; textul lingvistic descrie/interpretează lumea extralingvistică printr-un raport variabil între funcţia referenţială şi funcţia conativă în desf ăş ăşurarea complementarităţii dimensiunilor semantică şi stilistică. În strînsă legătură cu raportul, de asemeni, variabil între funcţia informativă i funcţia















concomitent o variantă anumită de cunoaştere, care poate ajunge pînă la mistificarea totală a realităţii extralingvistice, şi o anumită reacţie din partea receptorului, corespunzătoare acestui nou „real”. Limba, aflată, prin esenţa ei, dincolo de opoziţia adevăr – fals, este forţată acum să se pună în termenii acestei opoziţii, şi cuvîntul este adus în situaţia de a min ţ i, dacă „ideologia” (politică sau economică) o cere. Aşa s-a constituit limba de lemn sau antilimba, instrument al demagogiei şi despotismului.

Funcţia stilistică se îngemănează acum cu funcţia etică, cu originea în raportul adevăr – fals, pe care se întemeiază constituirea dublului semantic în „interpretarea” realităţii

extralingvistice. Începîndu-şi dezvoltarea în interiorul desf ăş ăşurării comunicării prin publicaţii scrise (ziare, reviste), stilul publicistic s-a situat o lungă perioadă între coordonatele descrise de normele limbii literare, la fixarea cărora, de altfel, a şi avut un rol important. În strînsă legătură cu funcţia persuasivă a jurnalisticii, stilul publicistic a fructificat, încă de la început, ajungînd pînă la exacerbare în etapa actuală, materialitatea vizuală a scrisului: tipul de caractere tipografice, culoare etc. În acelaşi timp, la început prin publicaţii satirice, apoi în spaţiul celor mai multe dintre publicaţii (cotidiene sau un alt ritm de apariţie), semnul lingvistic a fost înscris în diferite raporturi cu alte sisteme grafice: desen, caricatură, fotografie, tabele etc. Pe mă

ă ce s-au multiplicat direcţiile de orientare spre receptor, registrul lingvistic s-a













„Stilul” politic î şi construieşte o identitate relativ specifică în realizarea pe cale orală, cînd structurile retoric-persuasive se împletesc cu gestica, mimica şi cu elemente suprasegmentale ale enunţului lingvistic (accent, intonaţie, pauză). Teoretic, fondul lexical şi structurile morfo-sintactice ale textului politic stau sub rigorile limbii literare, expresie a întemeierii discursului pe eleemnete fundamentale de cultură politică şi cultură lingvistică. În limba română actuală însă, discursul parlamentar sau discursul desf ăş ăşurat în interiorul dezbaterilor sindicale şi politice în cele mai frecvente realizări, deficitare din punctul de vedere al culturii politice, se află în permanenţă în conflict cu normele limbii literare. Textele politice scrise, elaborate (nu transpuneri în scris ale unor discursuri), rămîn în interiorul limbii literare, cînd, f ără a ajunge la o identitate distinctă, se situează mai aproape de stilul oficial-administrativ.

Bibliografie: Bălan, Aurora Nina, Discursul politic românesc, Editura Universitaria, Craiova, 2005 ie sentimentală, Editura Sport-Turism, Bănciulescu, Victor, Limbajul sportiv: o investiga ţ ie

Bucureşti, 1984 Bogdan-Dascălu, Doina, Limbajul publicistic actual: de la perspectiva func ţ ional ională la cea func ţ ionalist ionalist ă, Editura Augusta, Timişoara, 2006

Cernicova-Buca, Mariana, Stilul publicistic actual: cu privire specială asupra interviului













ionale şi de redactare, Editura Fundaţiei Ruşti, Doina, Presa culturală: specii, tehnici compozi ţ ionale

Pro, Bucureşti, 2003 Stan, C. C., Manipularea prin presă, Humanitas, Bucureşti, 2004 Stelian, Dumistrăcel, Discursul repetat în textul jurnalistic: tendin ţ a instituirii comunicării fatice prin mass-media, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006 ionale, Stelian, Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor func ţ ionale

Institutul European, Iaşi, 2007 Stoian, Marin, Genuri ziaristice: note de curs, Editura Fundaţiei „România de Mîine”, Bucureşti, 2000 Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Observa ţ iiii privind influen ţ a engleză în limbajul publicistic , în rev. „Limbă şi literatură”, v. 41, nr. 2, 1996, p. 37-47

Şerban, Vasile, Exprimarea corect ă în jurnalistică, Editura Augusta, Timişoara, 1996

STILUL JURIDICO-ADMINISTRATIV , în interiorul raportului om – instituţii ale ia, texte de legi, documente juridice, regulamente, organizării sociale, textul lingvistic (Constitu ţ ia

documente administrative – procese verbale, adeverinţe, certificate etc.) dezvoltă un plan semantic prin care se instituie coordonatele strict sociale între care este înscrisă fiinţa umană în cotidian.

Şi planul semantic i planul expresiei î i au originea într-o reţea de convenţii sociale cu













frecvent, şi aici, o dezvoltare în negativ a „creativităţii” lingvistice; „Avocatul – se fixează printr-un enunţ cvasignomic – face din alb negru şi din negru alb ”. Şi în vremi tulburi, judecătorul îl secundează. Structurarea textului înscris în această dezvoltare în negativ a „creativităţii” (căreia uneori i se opune, dar cu foarte mari dificultăţi, textul care î şi propune doar să fie imaginea lingvistică adevărată a unei realităţi extralingvistice) se întemeiază pe un raport de convergenţă între: – caracterul relativ ermetic al unor termeni specifici (şi datorită fixării lor într-un cod metalingvistic special, construit convenţional prin derivare sau prin schimbarea valorii gramaticale, şi care se sustrage evoluţiei limbii române literare) sau care au un plan semantic nedeterminat, lăsat deschis funcţionării libere (chiar arbitrare) a unor opoziţii fundamentale, de tipul: legal / ilegal, permisiv / imperativ etc.; – impregnarea predicaţiei enunţului cu elemente de modalizare (cel mai adesea, verbul a putea, cu o mare frecvenţă, de altfel, şi în textul juridic scris), ceea ce deschide spre arbitrar

semantica enunţului; – amplificarea reţelei de relaţii sintactice, cu subordonări condiţionale, mai ales, în împletire cu mare frecven frecve nţă a unor structuri redundante cu structuri brevilocvente, reduse adesea la invocarea unor articole de legi doar prin număr şi alineat; – construirea unui plan semantic în mod frecvent derutant prin multiplicarea componentelor sau straturilor lui, care tinde să funcţioneze oarecum autonom de punctul de













Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Semiotica discursului juridic, Ediţia a 2-a, Editura Universităţii, Bucureşti, 2006 Stoichiţoiu, Adriana, Sens şi defini ţ ie în limbajul juridic , în rev. „Studii şi cercetări lingvistice”, ţ ie v. 41, 1990, p. 377-383 Stoichiţoiu, Adriana, Stilul juridic în România , Editura Universităţii, Bucureşti, 1984 Zărvescu, Mădălina, Glossaire de termes juridiques et policiers, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2009

STILISTICA LIMBAJULUI ORAL Constituit în interiorul şi în strînsă legătură cu cultura orală, limbajul popular dezvoltă trei principale funcţii, în desf ăş ăşurarea raportului fiinţei umane cu lumea: – înscrie fiinţa în raport i-mediat cu lumea fenomenală, determinată temporal, spaţial, social, printr-un proces de cunoaştere empirică şi comunicare interumană în permanentă actualitate; cu această funcţie este actualizat în stilul conversa ţ iei iei; – înscrie trăirea raportului cu lumea într-un proces de cunoaştere în care dimensiunea cognitivă (de natură experenţială) şi dimensiunea etică sînt complementare; este proprie această

funcţie stilului gnomic; – întemeiază lumi semantice prin care se transcede lumea fenomenală, prin recuperarea funcţiei reprezentative a limbii i desf ăş ăşurarea specifică a imaginarului lingvistic; această funcţie















În stilurile beletristic şi gnomic se desf ăş ăşoară concomitent actualizarea, selectivă şi ul gnomic sau orientată funcţional, a procedeelor stilistice şi actualizarea textului ca întreg: enun ţ ul basmul.

În această dublă actualizare, principiul prozodic, pe lîngă funcţia primară, care ţine de subordonarea structurilor faţă de principiul armoniei interne a expresiei lingvistice, stă în legătură şi cu funcţia de „tezaurizare” şi transmitere în timp şi spaţiu a textelor prorii culturii orale.

STILUL CONVERSAŢ CONVERSA ŢIEI se constituie şi se manifestă în/prin dialog – structură nucleară a actului de comunicare interuman („model al discursului pe două voci”), reprezentat de un schimb alternativ de enunţuri primare, autonome, sau enunţuri-fragment, dezvoltînd între ele relaţii sintactice specifice în procesul de împlinire a unui întreg semantic. O formă specială în desf ăş ăşurarea dialogului este ă

, care func ionează semantic













- Nu, ai să le depăşe şti tu pe toate, îmi spunea cu o voce cald ă , ai de partea ta adevărul şi asta e cel mai important...

- Adevărul... Cine mai d ă ast ă zi doi bani pe adevăr?! - Eu şi tu, a şa mi-a spus, cu o voce ferm ă , gravă , eu şu tu... Desf ăş ăşurarea dialogului pe cale orală în condiţiile specifice ale coparticipării ambilor protagonişti şi reversibilităţii permanente a rolurilor şi a înscrierii lor între aceleaşi coordonate spaţio-temporale ale situaţiei de comunicare guvernează structuri stilistice proprii stilului conversaţiei în ansamblu precum şi mărci distinctive în funcţie de coordonate socio-culturale şi de raporturile interumane în care se desf ăş ăşoară comunicarea.Aceşti factori extralingvistici impun dezvoltarea a trei variante stilistice, în care se actualizează în mod diferit sistemul lingvistic şi sistemul stilistic al limbii române: a) stilul conversaţiei familiare (stilul familiar , numai în mod frecvent limbaj familiar ); ); este cel mai eterogen; actualizează deopotrivă procedee specifice limbajului popular cu oralitate originară (varianta rurală) i procedee caracteristice întrebuinţării orale ca variantă a limbii













la nivel lexical: termeni de adresare (substantive, pronume, interjecţii), la nivel morfo-sintactic: persoana a II-a (pronume şi verb), vocativul, imperativul, enunţurile interogative, imperative şi exclamative; aceste categorii actualizează mărci proprii şi determină actualizarea, în acelaşi sens, a dezvoltării identităţii stilului conversaţiei, a termenilor corelaţiei în planul paradigmatic al sistemului limbii şi al sistemului procedeelor stilistice: persoana I (la pronume şi verb), nominativul (substantival sau pronominal), indicativul şi conjunctivul verbului, enunţurile asertive ş.a.m.d. Actualizarea acestor procedee poartă concomitent mărcile stilului conversaţiei şi ale variantelor acestora. Frazele de început de comunicare sau numai de tentativă de provocare a intrării în comunicare (ipostază proprie cu preponderenţă stilului familiar) sînt enunţuri exclamative: – nominale şi verbale; – formule de salut: Bună diminea ţ a!, a!, Te/vă salut!, S ăru’mîna! etc. – vocative: Mamă! Ioana!













O situaţie specială o reprezintă întrebuinţarea aceluiaşi enunţ cînd, dintre protagoniştii comunicării, unul aparţine lumii bisericii; subiectul vorbitor poate fi bărbat sau femeie (mai ales în lumea culturii orale primare) pri mare) iar interlocutorul poate p oate fi, de asemeni, monah sau preot p reot / călugăr. Aceste enunţuri funcţionează deopotrivă în mod autonom, ca formule de salut, sau se integrează în structura dialogului ca fraze de început şi / sau fraze de încheiere. În inventarul acestor categorii de enunţuri, unele au numai funcţia de deschidere a dialogului: Bine v-am găsit!, altele numai funcţia de încheiere: La revedere!, Noapte bun ă! Dintr-o altă perspectivă, unele enunţuri poartă marca sau a unui context situaţional strict i! – întrebuinţat autonom ca specific, sau a unei atitudini. Aşa, de exemplu, enunţul verbal S ă tr ăi ţ ţ i!

formulă de salut, dar şi la începutul şi / sau sfîrşituk unui dialog – este propriu, fie existenţei unor relaţii instituţionalizate, de la inferior la superior, într-o anumită ierarhie socială, fie asumării unei poziţii sociale umile. În lumea vieţii monahale, instituirea unui alt tip de relaţii este reflectată de enunţulformulă de salut: „Binecuvîntează ărinte!”.













– pronume; în funcţie de natura relaţiilor interumane, se alege între pronumele personal tu şi pronumele de politeţe mata şi d-ta (cu variante regionale).

În stilul oficial (neutru), se recurge la pronumele de politeţe dumneavoastr ă etc., iar în stilul solemn la Domnia-Voastr ă , Excelen ţ a voastr ă etc. – adjective substantivizate prin desinenţă de vocativ; predomină adjectivele cu conţinut semantic negativ, sau numai conotat negativ; în oricare din situaţiile semantice, aceste vocative sînt expresia cea mai directă a stării afective (de indignare cel mai adesea) şi a atitudinii subiectului vorbitor faţă de interlocutor: idiotule, ignoran ţ ilor, ilor, ticălo şilor, tîmpitule etc., sau a reacţiei locutorului la un mod de a fi acţionat interlocutorul: prostule, nechibzuitule etc. Relativ puţin şi puţin frecvente, adjectivele cu conţinut substantivizate prin vocativ se înscriu tot în varianta familiară, expresie a unui raport afectiv: iubito, iubitule, minunato etc., dar ule, frumosule, cînd sensul generat este opus. şi a unei atitudini ironice: de şteptule, iste ţ ule, Adjectivele substantivizate prin vocative realizează cel mai frecvent enunţuri nominale „De teptule!”, „Nechibzuitule!”, dar intră i în rela ii de incidenţă, în structura unor















se realizează în mod specific prin vocativ desinenţial şi se încarcă de o anumită atitudine, cel mai adesea ironică: – birjarule! (trimite spre comportament); – birjar! (trimite spre meserie). La fel frizerule, chelnerule, ţăranule etc. Opoziţia caracterizează şi alţi termeni, care se încarcă însă cu alte atitudini stilistice; dimensiunea caracterizatoare aparţine structurii cu desinenţa –ule, atunci cînd substantivul













Enunţurile interjecţionale marchează varianta familiară a stilului conversaţiei; funcţia lor principală este de declanşare a actului de comunicare, prin provocarea la dialog a unui interlocutor, cunoscut sau încă necunoscut: - Ei! / - M ă! / M ăi! Orientarea către interlocutorul avut în vedere poate fi întîrită prin introducerea în enunţ a vocativului pronominal tu: - Ei, tu! sau şi a unui adverb circumstanţial de loc: - Ei, tu de colo! Într-o variantă agresivă a stilului familiar, suburbană, enunţul se realizează prin













gnomice a limbajului popular) se întemeiază pe consubstanţialitatea dimensiunilor cognitivă şi morală, în complementaritate cu dimensiunile estetică şi etnică (în interiorul raportului Eu general-uman – Eu na ţ ional ional).

Procesul semnificării enunţului gnomic în actul de comunicare reflectă în modul specific în care se desf ăş ăşoară raportul dintre semnificaţia sa în plan paradigmatic şi actualizarea acesteia în planul sintagmatic al textului care-l înglobează şi al contextului situaţional. Enunţul gnomic, ca unitate sintactică finită, preexistentă actului de comunicare,













paradigmatic al componentei gnomice a limbajului şi culturii populare un sens predicaţional fundamental, caracterizat printr-un grad maxim de generalitate şi impersonalitate. Sens predicaţional de tip gnomic al proverbului se întemeiază în esenţa lui pe principiul metaforic, înţeles ca transcedere a lumii fenomenale, dincolo de desf ăş ăşurarea unui proces analogic la nivelul componentelor sau a nivel global: „Buturuga mic ă r ăstoarnă carul mare”. Din această perspectivă, orice proverb are esenţă metaforică anterior procesului enunţării. Însăşi situarea sa în corpusul de texte gnomice este condiţionată de acest proces de













situaţie cu o desf ăş ăşurare împotriva aşteptărilor, aşteptări bazate pe o cunoaştere de suprafaţă generată de o atitudine de subestimare. Categoria de persoană gramaticală este reprezentată de persoanele a II-a şi a III-a, amîndouă cu sens nedeterminat. Persoana a II-a caracterizează cu deosebire enunţurile „de învăţătură”, cu verbul la imperativ: Srînge bani albi pentru zile negre!, Ce ţie nu-ţi place altuia nu face!, dar şi la indicativ: Ai carte, ai parte, Bine faci, bine găse şti. Întrebuin















În strînsă legătură cu aceste variante, prin relaţia semantico-sintactică instituită între cei













pe fondul împletirii principiului metaforic cu categorii prozodice: „Ce trece prin sat şi cîinii nu













anecd ote, expresii hazlii, Editura Vestala, Bucureşti, Oprişan, Ionel; Popescu, Mircea, Bancuri, anecdote,

Limba Romana Contemporana - Stilistica III-II

Recommend Documents