A rlette G eneve a cucerit inimile cititorilor spanioli şi nu numai. Romanele ei se află pe primele locuri în topurile de vânzări, iar în 2011 a câştigat concursul Terciopelo pentru romane istorice romantice.
IUBI S I I M \ deschide o nouă trilogie a celebrei
scriitoare spaniole Arlette Geneve. De această dată, eroii sunt bărbaţii din familia Beresford, fraţii englezi ai Aurorei de Velasco, protagonista primei cărţi a acestei autoare, publicate în România - Sn\ i Volumul de faţă se concentrează asupra fratelui mai mare - Christopher Beresford, reprezentantul Coroanei britanice. El este un bărbat rece şi morocănos, care nu crede în dragoste până când o /\ întâlneşte pe frumoasa Agata Martin. încă din prima clipă, cei doi se iubesc şi se urăsc în acelaşi timp, dar împrejurările îi vor forţa să colaboreze. Cât de mult le va complica viaţa această dragoste? ISBN 978-'
Editura LIDER OP 5 CP 15 Sector 4, Bucureşti Tel/Fax: 021.316.32.55 E-mail:
[email protected] Site: www.edituralider.ro
789756
293429
>
/ic C'\XlUl\ { [ I l CIU £\,
P rolog Anglia, 1820 John Nathaniel Beresford, ai şaselea marchiz de Whitam, s-a uitat la întâiul lui născut cu adevărată îngrijorare în ochii albastru deschis. Atitudinea tânărului era de autentică sfidare a autorităţii sale, dar el nu-şi spusese ultimul cuvânt în discuţia pe care o purtau. - Este hotărârea mea! aproape a ţipat Cristopher şi nu a clipit când şi-a mărturisit simţămintele de bărbat îndrăgostit. Am nobila intenţie să mă însor cu ea orice ar fi, a rostit cu glas hotărât. John a înghiţit saliva densă care i se strânsese p e cerul gurii. îşi amintea limpede simţămintele despre care vorbea fiul său; el însuşi le trăise la vârsta lui, dar pentru asta nu trebuia să se abată de la atitudinea sa de tată protector şi neîncrezător. - Eşti prea tânăr ca să te gândeşti la un pas atât de însemnat precum căsătoria, l-a înfruntat John cu duritate, însă o clipă mai târziu s-a căit pentru tonul p e care îl folosise. Nu eşti pregătit. - A m douăzeci de ani. Ştiu ce vreau. John s-a gândit că nu abordase cu duritate problema. Dintre cei trei fii ai săi, Cristopher era cel mai hotărât, nu lăsa niciodată nimic la jumătate. Şi din această pricină hotărârea de a se căsători cu o femeie cu doisprezece ani mai în vârstă decât el îi stârnea un fior de teamă şi îndoieli. 4
______________________________IUBEŞTE-MĂ
A rlette G eneve Iui Napoleon şi acum nu ştia cum să îndrepte relaţia care îl lega pe viaţă de fiii lui. Era conştient de lipsa unei fem ei în educaţia băieţilor săi, dar era târziu pentru lamentări. Nişte bătăi uşoare în uşă l-au smuls din gândurile sale. - îm i pare rău că te întrerup, tată, dar Cristopher a plecat furios fo c şi nu ştiu încotro se duce. Glasul lui Arthur, fiu l lui cel mijlociu, l-a jă cu t să ridice capul deodată. Stătea în picioare în spaţiul care despărţea salonul de bibliotecă. John a oftat înainte să-i răspundă. - Femeia aia nu poate să îl facă fericit, sunt întru totul încredinţat, şi n-am de gând să contribui la nefericirea lui, a spus cu o oarecare şovăială în glas, ca şi cum cearta cu Cristopher l-arfi afectat profund. Arthur şi Andrew cunoşteau fascinaţia pe care o simţea Cristopher pentru văduva O 'Sullivan, dar se abţineau să se amestece sau să adopte o atitudine pro sau contra, amănunt pentru care John le era recunoscător. Arthur s-a uitat gânditor la tatăl său. Credea că fratele lui nu era cu adevărat îndrăgostit de femeie, îl zăpăcise cu făgăduielile ei oferite atât de uşor unui băiat neexperimentat precum Cristopher. Lordul Beresford a oftat adânc în faţa acestui necaz suferit. Ophelia O'Sullivan era cunoscută pentru firea ei uşuratică. Lista de amanţi de când rămăsese văduvă fusese nesfârşită, ca şi cea a defectelor. Blestemată să fie! Chiar el îi fusese amant cu luni în urmă, dar nu avea destul curaj ca să-i spună fiului lui, deşi îşi închipuia că acest amănunt nu ar f i de însemnătate, crezăndu-se Cristopher îndrăgostit cum se credea. Era atât de încăpăţânat, de hotărât şi de neclintit încât aceste însuşiri îl făceau să ia hotărâri greşite. Fratele tău se îndreaptă spre dezastru şi nu pot să fa c nimic ca să-l împiedic. Situaţia asta mă umple de o enormă frustrare, a mormăit el. Arthur a trecut pragul şi s-a îndreptat cu pas hotărât până în locul unde stătea tatăl său în picioare. S-a uitat 6
___________________________________IUBEŞTE-MĂ drept la el şi a observat îngrijorarea care îi umbrea privirea. A remarcat mandibula încordată şi rictusul de supărare pe care nu izbutea să-l ascundă. - Cristopher îşi va schimba hotărârea. John a Jăcut un gest de surpriză auzind vorbele fiului său mijlociu: la cei şaptesprezece ani ai lui, Arthur era mult mai matur decât întâiul născut. S-a uitat la silueta lui un pic slăbuţă şi la obrajii care încă nu-şi pierduseră prospeţimea copilăriei, dar se putea întrezări deja în el bărbatul care va deveni în viitor. - E surd şi orb la sfaturile mele. Şi nu am Ia îndemână decât ameninţări ca să-l determin să se mai gândească. - Dă-i timp. îşi va da seama de nesăbuinţa lui şi se va răzgândi. John s-a gândit că dacă îl caracteriza ceva pe Cristopher era tocmai tenacitatea de a-şi duce la capăt idealurile şi în acel moment, în ochii lui, el devenise cel mai mare duşman al său. Cristopher a şovăit o clipă în faţa uşii de la intrare. Nu era încuiată, şi acest fapt neobişnuit l-a făcut să-şi mijească ochii gânditor. Ştia că personalul avea după-amiaza liberă, îi spusese Ophelia după ce făcuseră dragoste noaptea trecută, cu pasiune şi lascivitate, dar ea nu îl aştepta la ora aceea şi din această pricină a şovăit înainte să deschidă uşa şi să treacă pragul în penumbră. Vestibululfrumos era bogat împodobit cu tablouri cu rame aurite şi vaze chinezeşti de o valoare incalculabilă; mai erau un suport pentru umbrele şi un cuier, amândouă goale. A observat uşile închise care făceau accesul în salon şi bibliotecă. Şi-a lăsat umbrela şi capa agăţate în cuier şi mănuşile din piele pe masa din vestibul, lângă alte mănuşi din piele, mai luxoase decât ale lui, amănunt care l-a fă cu t să se întrebe cui aparţineau dar 7
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ a uitat asta de îndată. Discuţia avută cu tatăl lui îl tulburase foarte mult şi simţea nevoia să audă vorbele drăgăstoase ale Opheliei, să se bucure de zâmbetul cald pe care i-l oferea ea cu drăgălăşenie, li adora gura, ar putea să o sărute ore întregi. Cum îndrăznea părintele lui să-i pună la îndoială simţămintele? O iubea! Şi din această pricină înaltă nu avea de gând să îngăduie ca nişte prejudecăţi absurde să-i despartă, chiar dacă ameninţarea de a f i dezmoştenit îi atârna deasupra capului ca o spadă ascuţită, căci marchizul nu ameninţa în van. Dar lui nu-i păsa, dreptul întâiului născut putea să se ducă dracului. Nu îi lipsea puterea de a încerca să câştige existenţa pentru amândoi şi chiar dacă, la început, nu va putea să-i ofere Opheliei luxul cu care era obişnuită, iubirea pe care i-o purta va f i mai mult decât de ajuns. O secundă mai târziu, Cristopher a rămas ţintuit locului, gata să urce prim a treaptă spre etajul superior. Auzea glasul ei dulce, dar cu cine vorbea? Fără îndoială, nu cu el, căci Ophelia nu ştia că avea de gând s-o viziteze dupăamiaza. Când a auzit râsul unui bărbat, inima i s-a oprit în piept, fiindcă acesta tocmai îi pomenise numele. Iar Cristopher a făcut ceea ce un domn nu ar fa ce niciodată, a ascultat în întuneric, ca şi cum ar f i fo st un răufăcător. Minutele care au urmat au devenit agonice din pricina durerii, a furiei şi a dezamăgirii. Cristopher a oftat adânc şi a închis ochii înainte de a lua o hotărâre care avea să-i schimbe sensul existenţei. S-a întors şi a ieşit din casă; trebuia să facă rost de o armă şi să răzbune o jignire. Sunt un soi aparte de bărbat, care nu are nevoie să rostească anumite vorbe pentru ca o femeie să-şi dea seama ce simte pentru ea. CRISTOPHER GEORGE BERESFORD 8
Partea întâi W in tam H all, A nglia
A rlette G eneve
i Palatul Westminster, 1830 Cristopher George Beresford îl privea pe Robert Jenkinson1 tară să clipească. Documentele pe care i le înmânase erau prea însemnate şi poate de aceea Robert avea chipul umbrit de îngrijorare. - Dacă semnăturile astea sunt autentice, ne confruntăm cu o problemă de o anvergură imensă. Robert a tăcut câţiva paşi care l-au dus, tară să-şi dea seama, spre biroul său. Este necesar să fie convocată de urgenţă o şedinţă cu caracter urgent cu Arthur Wellesley2 . Cristopher a înclinat uşor din cap. Prietenia care îi lega pe Robert şi pe John, tatăl lui, fusese cea care îl determinase să îi ceară ajutorul. De când vărul surorii sale vitrege, Aurora, îi adusese hârtiile din Spania, abia dacă mai putuse să doarmă. - \6i cere să fie urmărit un posibil spion francez, i-a spus deodată pe un ton stăpânit. Individul avea documentele asupra sa. Un prieten al familiei mele le-a recuperat în oraşul spaniol Cordoba. Robert s-a aşezat pe fotoliul moale, capitonat. - Nu m-ar deranja deloc să fie înlăturat monarhul spaniol, 1Al doilea conte de Liverpool şi prim-ministru al Regatului Unit de la 8 iunie 1812 până la 9 aprilie 1827 (n.a.) : întâiul duce de Wellington şi prim-ministru al Regatului Unit de la 22 ianuarie 1828 până la 22 noiembrie 1830 (n.a.)
10
___________________________________lUBEŞTE-MĂ ;i rostit cu glas hotărât, dar sunt oameni politici englezi care conspiră pentru a face acest lucru realitate şi asta ne poate duce la un conflict de interese cu aliatul nostru. Cristopher s-a gândit un moment la vorbele contelui de Liverpool. Dacă spaniolii descopereau că nobili englezi conspirau în Spania ca să-l dea jos pe regele Fernando, relaţia dintre cele două ţări ar putea să se rupă şi să devină foarte fragilă pentru viitoare alianţe. Angliei îi convenea să menţină pactele şi acordurile cu Coroana spaniolă, dar totul se putea duce de râpă dacă susţinătorii lui Carlos îşi atingeau scopul: să-l înlăture pe Fernando. în luna mai a aceluiaşi an, regele Spaniei publicase Sancţiunea Pragmatică, ce anula Legea Salică şi le îngăduia femeilor să acceadă la tronul spaniol, în absenţa moştenitorilor băieţi. Decretul fusese aprobat mai întâi în 1789, dar nu se promulgase niciodată oficial până la data aceasta. Pricina era foarte limpede, Maria Cristina de Bourbon, a patra soţie a lui Fernando, îi dăruise o fiică, Isabel, şi prin naşterea fetiţei, Carlos Maria Isidro de Bourbon fusese îndepărtat pe linia de succesiune de la tron, dar apostolicii continuau să sprijine drepturile de succesiune ale lui Carlos în detrimentul infantei Isabel, considerând ilegală Sancţiunea Pragmatică. însă cel mai îngrijorător dintre toate era faptul că începeau să conspire în favoarea lui Carlos şi să obţină rezultate mulţumitoare. - Credeţi cu putinţă să ia carliştii armele împotriva regelui Fernando? întrebarea lui Cristopher l-a făcut pe Robert să îl privească drept în faţă. - Spania încă se resimte după conflictul armat pe care l-a avut cu Franţa cu ani în urmă, în niciun caz nu este interesată de o nouă dispută între susţinătorii lui Fernando şi cei ai lui Carlos, a răspuns Robert în timp ce şi-a plecat privirea ca să examineze documentele. 11
A rlette G eneve întorcea filele cu o suiprindere neprefăcută. - Dacă mai sunt şi alţi nobili implicaţi, a comentat Cristopher, trebuie să dăm de ei. - Dar trebuie s-o facem din Spania. Acolo avem destui agenţi care să le ia urma conspiratorilor, dar ne trebuie un conducător de echipă. L-a privit pătrunzător. în câteva săptămâni vei pleca spre Cordoba. Cristopher a refuzat categoric să îndeplinească porunca primită. - Nu sunt calificat ca să duc la bun sfârşit această misiune, a spus. De câte ori se gândea să călătorească în Spania, i se făcea părul măciucă. - A trecut prea multă vreme, sunt conştient de asta, a răspuns Robert. Dar ai legături frăţeşti cu spaniolii şi asta poate fi în folosul nostru. Vei putea să te mişti cu uşurinţă printre ei fără să trezeşti bănuieli. Cristopher a ridicat o sprânceană auzind comentariul. Dacă împărtăşea ceva cu spaniolii, era aversiunea reciprocă pe care şi-o nutreau. - Familia surorii mele vitregeAurora locuieşte în Malaga, nu în Cordoba; legăturile frăţeşti de care pomeniţi nu-mi sunt de folos, prezenţa mea acolo ar stârni bănuieli. într-adevăr, era un mic inconvenient, s-a gândit Robert şi s-a întrebat dacă fiica lui John l-ar putea ajuta pe fratele său să se deplaseze prin Cordoba fără să dea de bănuit. - A i fost cel mai bun agent al Coroanei..., a continuat contele în dorinţa sa de a încerca să-l convingă, dar tânărul l-a întrerupt. - îmi lipseşte antrenamentul, a precizat el. Şi era adevărat. După ce, cu doi ani în urmă, împlinise douăzeci şi opt, încetase să mai lucreze sub comanda lui Robert. Să fie moştenitorul de la Whitam Hali fusese 12
IUBEŞTE-MĂ hotărâtor. Cristopher nu ştia că John Beresford, tatăl lui era în spatele acestui fapt. Marchizul nu putea îngădui ca întâiul său născut să fie în continuare amestecat în misiuni riscante care puteau pune în primejdie obligaţia sa ca moştenitor Whitam. - Poţi să te antrenezi din nou, a stăruit Robert cu încăpăţânare. Cristopher l-a privit în faţă. Dacă doreşti, voi vorbi cu John despre asta. Poate ne oferă o alternativă de care să ţinem seama. „Cu tatăl lui? Robert avea de gând să vorbească cu marchizul de Whitam?” s-a întrebat şi imediat a ştiut că trebuia să-l ţină se părintele său deoparte; nu putea îngădui să se amestece în treburile lui, fie ele de stat sau nu. - Nu va fi nevoie, i-a spus brusc. într-o fracţiune de secundă pe hotărâse să-şi reia munca de agent. Voi călători în Spania când va fi nevoie şi voi înştiinţa Coroana în legătură cu conspiratorii, chiar dacă va trebui s-o fac din Ronda, a adăugat. Lady Penword are acolo o fermă, cred că pot să profit de târgurile de vite care au loc în sudul Spaniei. Lui Robert i-a plăcut sugestia. Să se folosească de târgurile de vite i s-a părut foarte interesant. Ar putea să treacă drept cumpărător, fără să stârnească bănuieli. - Spania trebuie să fie o ţară frumoasă pentru cineva care o vizitează prima oară. Cristopher nu putea fi mai în dezacord. - Am mai fost acolo în urmă cu mulţi ani. El şi fratele lui, Andrew călătoriseră până la Malaga ca s-o aducă pe Aurora în Anglia, la cerea tatălui lor, care tocmai suferise un infarct. Iar amintirea a redevenit dureroasă ca odinioară, nu pentru că avea o soră pe jumătate spanioloaică, ci din pricina întâmplărilor care avuseseră ca urmare o fiică nelegitimă. John Nathaniel Beresford îşi 13
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ lăsase în Anglia cei trei fii, de opt, de şase şi de patru ani, ca să meargă să lupte sub comanda generalului Wellesley. Odată ajuns pe pământ iberic şi după mai multe lupte sângeroase, a fost rănit grav în bătălia de la Bailen, în care aproape şi-a pierdut viaţa, dar în timpul recuperării a cunoscut o spanioloaică de care s-a îndrăgostit profund. Iubirea pentru ea l-a făcut să lupte cu înverşunare ca să se refacă. O iubea într-atât încât s-a gândit chiar să abandoneze totul, inclusiv ceea ce lăsase în Anglia: pe fiii lui. Cristopher crescuse Iară mamă şi cu indiferenţa tatălui faţă de el şi de cei doi fraţi mai mici ai lui. îl văzuse tânjind după dragostea unei femei care nu îl preţuise îndeajuns ca să-şi lege viaţa de a lui, fiindcă, în cele din urmă, spanioloaica nu l-a însoţit la întoarcerea în Anglia. Şi ranchiuna a început să i se nască în suflet pentru abandonul, indiferenţa şi uitarea tatălui. Marchizul de Whitam nu a mai fost niciodată acelaşi după ce s-a întors din război. Vreme de ani a fost o nălucă mişcătoare, fără iluzii pentru nimeni şi nimic, dar totul s-a schimbat în ziua când a primit o scrisoare din Spania, scrisă de către Ins de Velasco, în care aceasta îl înştiinţa că aveau o fiică, o bastardă blestemată! John Nathaniel Beresford ieşise din izolarea sa, în care se menţinuse de bunăvoie, nesocotind faptul că fiii lui aveau nevoie de el. De atunci, relaţia dintre Cristopher şi John se îmbunătăţise îndeajuns pentru a se trata cu politeţe, chiar dacă şi cu dispreţ rece. Nici el, nici fraţii lui nu puteau să uite că o femeie intervenise în dragostea pe care le-o purta tatăl lor, că îl transformase într-o cârpă în loc de soţ şi tată de familie. Cristopher îi ura aşadar pe cei care îl ţinuseră pe John departe de familia lui, de tot ce cunoştea şi iubea, iar acum trebuia să se întoarcă în iadul spaniol. - Ştiu că tatăl dumitale petrece vreme îndelungată vara în 14
IUBEŞTE-MĂ i>ra.şul sudic Granada. Cristopher a întârziat câteva secunde până să răspundă. Aşa este, a rostit cu un fir de glas. Amintirile îi lăsaseră mima expusă simţămintelor de abandon pe care nu izbutise să le depăşească, nici cu vârsta, nici cu tăcerea. Tata adoră locul acela şi nu izbutesc să înţeleg pricina. „Şi de aceea eu urăsc pământul ăla”, şi-a spus. Robert a rămas gândindu-se la vorbele lui dispreţuitoare. Spania este un iad potrivit doar pentru nesăbuiţi, a încheiat Cristopher. Ştia că vorbele lui sunaseră prea dur dar nu s-a corectat. - Chiar dacă serveşte planurilor noastre, i-a spus Robert, şederea ta acolo nu va da de bănuit. Vei putea să te mişti printre prieteni şi să afli până unde merg interesele unor nobili englezi care au hotărât să strângă legăturile financiare cu afacerişti spanioli. Richard Moore, conte de Cray era cel care îl îngrijora cel mai mult pe Robert. Era un bărbat foarte influent şi puternic iar Cristopher s-a întrebat ce interes putea avea Moore în conspiraţia spaniolă ca să se alieze cu bonapartiştii. în plus, lista dată de Brandon McGregor conţinea numele mai multor spanioli influenţi, printre care Carlos de Lucena, consilier al secretarului de stat spaniol; de asemena pe cel al lui Adolphe Basile, un important armator francez, şi pe cel al baronului Claude Benoît. - Când trebuie să plec? Cina de la Whitam Hali s-a dovedit stânjenitoare şi încordată, ca de obicei. Andrew se străduia ca discuţia să nu cadă în acelaşi mutism de fiecare zi dar era în zadar. Privirile pe care şi le adresau John şi Cristopher era foarte grăitoare. Arthur rămânea într-o tăcerea suspectă; dintre cei trei fraţi, el era cel care avea cea mai bună stare de spirit, abia dacă se supăra din ceva şi îşi păstra atitudinea senină, fără să-şi 15
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ piardă cumpătul, în cele mai multe dintre conflictele familiale. - Călătoria la Londra a fost mulţumitoare? l-a întrebat John pe Cristopher în vreme ce îşi ducea la buze paharul cu vin roşu. încercările lui de a începe o conversaţie de cele mai multe ori erau zădărnicite de atitudinea intransigentă a întâiului său născut. - Trebuie să mă întorc în câteva zile. John a clipit de câteva ori auzind vestea. Cristopher ar fi putut să dea lămuriri mai amănunţite, dar continua să se poarte cu deosebită răceală şi indiferenţă. - Bănuiesc că vei putea să o iei la timp pe domnişoara Martin din portul Dover. Andrew şi Arthur s-au uitat la fratele lor, foarte interesaţi de răspunsul lui. Laird McGregor va veni sâmbăta viitoare, a continuat John, are de gând să o ia la Ruthvencastle. Va fi musafira lui în următoarele săptămâni. Cristopher şi-a ascultat tatăl fără să facă niciun comentariu. Nu putea să refuze să o ia pe domnişoara Martin, altfel tatăl lui ar putea să bănuiască adevăratele pricini ale întoarcerii la Londra iar el dorea ca revenirea sa ca agent al Coroanei să rămână secretă, ca şi rapoartele şi numele posibililor conspiratori. - Nu am nicio problemă să iau pachetul şi să-I duc unde trebuie. De obicei sunt destul de eficient în asemenea soi de însărcinări, a răspuns pragmatic. Andrew a fluierat înainte de a-şi duce la gură o bucată de friptură. A mestecat-o neîncetând să-şi privească fratele mai mare, care continua să taie bucăţi de carne pe farfurie, intr-un mod atât de meticulos că friza scrupulozitatea. - Pachet? O compari pe domnişoara Martin cu un pachet? Să nu te audă sora noastră, i-a spus în vreme ce lua nişte mazăre în furculiţă, sau vei avea o problemă serioasă cu ea. Din fericire, Aurora nu se afla la Whitam Hali, ci în a sa 16
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ carmen1 din Granada, împreună cu soţul ei Justin şi copiii lor. - Cu Aurora mereu sunt probleme, a răspuns Cristopher pe un ton detaşat. încruntarea lui l-a făcut pe John să ridice o sprânceană. I se părea de neînţeles părerea dură pe care o avea întâiul lui născut despre sora sa Aurora şi despre spanioli în general. - Cristopher nu a trecut, cred, peste faptul că surioara noastră s-a măritat cu cel mai bun prieten al lui, a spus deodată Andrew, cu scopul de a-1 stânjeni, dar fără succes. Era limpede că fratele lui mai mare avea gheaţă în vene. Cristopher a recunoscut în sinea lui că Andrew avea dreptate. Cel mai bun prieten al lui, Justin Clayton Penword devenise un laş de când pusese ochii pe sora lui. Şi după nuntă starea de prosteală în care se afla nu se îmbunătăţise câtuşi de puţin. Continua să fie căţeluşul ei. Oare toţi bărbaţii se prosteau când se însurau? „Nu când se însurau, când se îndrăgosteau”, şi-a spus, dar el nu va îngădui ca un simţământ atât de dăunător să se nască în pieptul său. Nicio femeie nu-1 merita, Cristopher ştia mai bine decât oricine. John îl privea în continuare fix. Atitudinea lui distantă şi rece îl îngrijora mult. De când se crezuse îndrăgostit de Ophelia O ’Sullivan nu mai avusese nicio relaţie cu altă femeie şi asta îl nedumerea. Avea aproape treizeci de ani şi niciun interes să-şi întemeieze o familie şi să aibă un moştenitor care să-i ducă succesiunea mai departe. Vreme de ani s-a întrebat ce i-o fi spus ea de se întorsese hotărât să facă rost de-o armă. Veselia îi fusese înlocuită de nevoia de răzbunare care încă îi dădea fiori pe şira spinării. Cristopher se transformase dintr-un băiat plin de viaţă şi bucurie într-un bărbat închis în el. Dispreţul pe care îl oglindeau ochii lui 1Locuinţă izolată cu turn, cu pepinieră, înconjurată de un zid (n.a.)
17
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ când se uita la femei îi dădea mult de gândit, i se părea iraţional. Atâta indiferenţă era de neexplicat. Nicio femeie nu îl tulbura câtuşi de puţin, nici nu-i trezea interesul masculin şi erau multe cele care încercaseră fără succes. John a lăsat ochii în farfurie şi a încercat să se concentreze asupra cinei, cu un nod apăsător în stomac. îşi iubea fiul, dar Cristopher nu-i îngăduia să ajungă până la el.
Âgata Martin a închis ochii în faţa plăcerii neaşteptate pe care i-a provocat-o blânda briză marină. Ancorau în portul Dover şi nerăbdarea o copleşea. Drumul de la Le Havre fusese greu. Marea se dovedise agitată în timpul zilelor de navigare şi majoritatea pasagerilor suferiseră urmările, dar asta nu a contribuit la micşorarea stării ei de bine, chiar dacă se simţea istovită. Şi-a pus ochii întunecaţi pe pasagerii care se apropiau de balustrada de la tribord ca să privească fâşia de pământ englezesc ce se zărea în depărtare. Câteva femei îşi ţineau pălăriile voluminoase cu amândouă mâinile, temătoare că vântul le va smulge din acele cu care erau prinse şi le va arunca în mare, unde se vor pierde dar nu dădeau atenţie poalelor care li se umflau în jurul picioarelor, părând că în orice moment îşi vor lua zborul lăsând la vedere rufaria de corp. Âgata şi-a întors atenţia către Anglia, care era tot mai aproape. Era nerăbdătoare s-o îmbrăţişeze pe prietena ei Marina şi să-i povestească o mulţime de lucruri. Fusese o adevărată surpriză să primească scrisoarea ei, în care o înştiinţa că se căsătorise cu un scoţian şi că locuia la capătul lumii, dar Agatei totul i se părea o 18
_________________________________IUBEŞTE-MĂ aventură nemaipomenită. Avea ocazia să cunoască o ţară urâtă ile către francezi, dar care ei îi stârnea multă curiozitate, deşi a regretat, preţ de o clipă, minciuna pe care i-o spusese tatălui ei ca s-o lase să plece; o chinuia, pentru că niciodată nu îl minţise in mod deliberat. Jean Michel Martin credea cu tărie că se afla in drum spre Cordoba, ca să-şi viziteze bunicul matern, pe (îines de Lucena. Dar ea schimbase toate planurile şi, odată ajunsă în Paris, a putut să schimbe ruta şi să-şi continue călătoria în Anglia. Să găsească un bilet pe Sfânta Elena nu fusese greu, dar scump da. Aproape îşi epuizase resursele băneşti pe care le avea dar nu îi părea rău, avea să-şi vadă prietena de suflet! Cu toate acestea, când vaporul a ajuns în port, persoana care o aştepta nu era Marina, ci un englez înţepat şi arogant care a facut-o să regrete pornirea de a călători singură într-o ţară străină şi despre care auzise o infinitate de poveşti îngrozitoare. Cristopher era furibund. Niciodată în viaţa lui nu se simţise atât de supărat şi furios pe o femeie - s-a corectat nu femeie, viperă veninoasă. Şi-a întors privirea reci spre persoana care îl scotea din sărite cu fiecare vorbă care îi ieşea din gură. Cum putuse să accepte cu supunere să o ia din Dover ca s-o ducă la Whitam Hali? Ei bine, pentru că fusese singurul care era disponibil şi, în plus, avea de rezolvat nişte treburi însemnate pe care nu putea să le amâne, dar, chiar în momentul în care femeia a aflat că nu se duceau direct la întâlnirea cu Marina, ci în tumultuosul oraş Londra, îşi arătase firea peste măsură de războinică. Caracterul acela spaniolesc indisciplinat îl deranja foarte mult, iar ostilitatea cu care îl privea îl înverşuna. întoarcerea la Whitam Hali se dovedea prea lungă. Agata Martin s-a uitat cu duşmănie la englezul înţepat care o luase 19
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ din port ca s-o însoţească în călătoria către Portsmouth. Era contrariul a ceea ce trebuia să fie un domn, căci se purta ca un om al cavernelor, morocănos, iritabil şi de o aroganţă fără margini. în scrisoarea pe care i-o trimisese prietena Marina nu se spunea cine urma s-o ducă până la ea. Odiseea ei de a merge de la Paris până în Anglia fusese îngrozitor de obositoare şi simţea o nevoie uriaşă să se scufunde într-o baie caldă vreme de ceasuri. Oasele o dureau şi muşchii îi erau înţepeniţi; traversarea cu vaporul se dovedise o experienţă pe care nu dorea s-o mai repete. Din nou şi-a trecut privirea întunecată peste chipul bărbatului, peste ochii lui precum cerul, care arătau o strălucire dispreţuitoare ce a tulburat-o de tot. Avea buzele fine strânse într-o linie care arăta neplăcerea ce îl stăpânea şi un rictus de plictiseală, ca şi cum nu ar fi putut să îndure prezenţa ei în trăsura strâmtă; dar era tocmai ce simţea şi ea. - A i putea să arăţi un pic de bunăvoinţă, i-a spus deodată. Agata nu dorea să îi lase prietenei ei o impresie greşită, pentru că îl tratase pe englez cu dispreţ şi de aceea voia să netezească asperităţile înainte de a ajunge la destinaţie. Cristopher s-a stăpânit din nou. S-o poarte după el prin Londra la rezolvarea feluritelor lui treburi fusese o greşeală totală, dar absolut necesară. Să-i asculte plângerile permanente despre vremea pierdută fusese un supliciu, iar el nu putea să se laude că avea prea multă răbdare cu femeile, mai ales când erau ca domnişoara Martin. între ei se născuse o duşmănie şi o limpede antipatie. încordarea din trăsură devenise sufocantă. - M-aş duce în iad chiar acum, numai să nu te mai aud. Agata s-a uitat la el cu chipul contractat din pricina jignirii. A lăsat ochii în jos înainte de a scoate un oftat adânc. Când coborâse plină de iluzii de pe pasarela vaporului, sperase să-şi întâlnească prietena de suflet, în schimb dăduse peste 20
lUBEŞTE-MĂ |iIh'(;ii mI cel mai dur şi mai rece dintre toţi. Salutul trufaş pe t mc i l-a acordat domnul Beresford de îndată ce-a pus ochii pe ea a facut-o să se simtă ca ultimul om şi, ca şi cum asta nu m 11 fost de ajuns, o purtase prin Londra de parcă ar fi fost un Impaj stânjenitor. Agata putea să treacă peste asta, dar ceea ce umpluse paharul antipatiei era că pe drum, pierduse valiza în nuc se afla darul pentru Marina, ca şi lucruri personale de o valoare incalculabilă şi puţinii bani care îi rămâneau. Nu ştia când t) pierduse dar într-una dintre opririle pe care le-au făcut ca să rezolve el nişte treburi într-unul dintre cele mai sărace i niţiere din Londra, a văzut că mica valiză dispăruse. La început lord Beresford a refuzat să o caute, argumentând că va li cu neputinţă s-o recupereze, că poate căzuse pe drum sau fusese furată de hoţi dar până la urmă a acceptat să facă drumul înapoi, în încercarea de a da de ea. Lord Beresford nu dăduse importanţă pierderii dar Âgata da. El nu putea să-şi închipuie nenorocirea pe care o presupunea pierderea aceasta. Totuşi, chiar dacă pierduseră multă vreme întorcându-se în fiecare dintre locurile vizitate, valiza nu a apărut. Agatei îi venea să plângă din pricina pierderii dar şi-a făcut curaj ca să se stăpânească. S-a folosit de supărare ca de un aliat pentru ca el să nu vadă cât de adânc afectată se simţea. - Ăsta a fost un comentariu dintre cele mai grosolane, venind din partea unui presupus domn englez, i-a spus îndurerată şi pe un ton exagerat. Cristopher a bombănit din nou în sinea lui. Uitase numărul de plângeri pe care le primise de-a lungul vremii petrecute împreună şi s-a temut că nu se va putea stăpâni dacă tânăra va continua cu atitudinea aceea ofensivă. Nu putea să mai piardă vreme căutând o geantă pe care ea o pierduse din neatenţie. Londra era un oraş prea mare iar infractorii umblau în largul lor căutând victime uşoare.
21
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Bănuia chiar că domnişoara Martin ar fi putut s-o uite pe vapor, dar, în orice caz, el avea treburi de rezolvat, iar valiza va trebui să aştepte până când va putea să se întoarcă s-o recupereze. Nu i-a spus totuşi că avea această intenţie; mai degrabă ar fi înghiţit catran încins. - Predispoziţia de a te pune în evidenţă continuă să mă surprindă, mai cu seamă că mă deranjează până şi mirosul dumitale, i-a răspuns. Agata a scos o exclamaţie de surpriză. Comentariul fusese culmea grosolăniei. Nu avusese timp să se spele! Şi nu putea să-l împiedice s-o poarte fără oprire dintr-un loc într-altul. Era istovită şi furioasă, dar plină de curiozitate faţă de englezul acela care părea plictisit de lume. „Din ce motiv se poartă ca un căpcăun?”, s-a întrebat intrigată, dar nevoind să-şi ţină gura. - Niciodată n-ar trebui să spui aşa ceva unei doamne. Cristopher s-a uitat în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar fi căutat ceva. îngustimea trăsurii făcea ca gestul să pară exagerat. - O doamnă! Unde? Unde este? Agata şi-a înăbuşit un strigăt auzind insulta neaişinată. Cristopher Beresford era un bărbat de nesuferit şi o brută. - N-am de gând să-ţi mai adresez cuvântul, a spus. El a oftat adânc uşurat auzind-o, ceea ce a sporit ostilitatea dintre ei. - Dumnezeu există! Vorbele, rostite spre tavanul trăsurii, au făcut ca tăcerea care a urmat să devină înăbuşitoare, dar niciunul dintre ei nu a dat înapoi în atitudinea lui războinică. Cristopher s-a mustrat în sinea lui. întotdeauna ştiuse să-şi stăpânească replica, şi dacă insulta primită ar fi fost neîntemeiată, dar femeia aceea atotştiutoare îl scotea din sărite. Nădăjduia din toată inima ca micuţa vrăjitoare să nu 22
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ rămână la ei pentru multă vreme, altminteri va sfârşi prin n-i suci gâtul. Dacă Brandon şi Marina vor întârzia să vină s-o ia, o va arunca în mare, înapoi în Spania sau în Franţa, dar a continuat s-o privească pe furiş, ca în ultimele patru ore. în ciuda acelui miros aparte trebuia să admită că era destul de interesantă, chiar dacă intratabilă. Avea cei mai negri ochi pe care îi văzuse vreodată, într-atât de negri încât nu era în stare să deosebească pupilele de iris şi făceau un contrast foarte ciudat cu părul, atât de blond încât părea de argint topit, moştenire fără îndoială de la tatăl francez. Era puţin mai înaltă decât cele mai multe fete spaniole dar chiar şi aşa părea micuţă, bine proporţionată; firea războinică şi focul din ochi trebuie să fi fost moştenire din partea mamei spanioloaice. Hispanicii dovediseră vreme de veacuri că trăiau prin şi pentru a cuceri lumea, chiar de-ar pieri în încercare. Iar el îi ura! Orgoliul şi pornirea aceea care îi mâna de cele mai multe ori spre dezastru. Şi datorită acestei reguli, domnişoara Martin, fiind pe jumătate spanioloaică, era inclusă în aversiunea lui. Şi-a fixat din nou privirea pe peisaj, dar s-a gândit mai bine, se va preface că doarme, aşa nu va mai trebui să asculte nicio vorbă a... S-a mustrat. El era un domn, nu putea să-i plătească cu aceeaşi monedă a insultei. Deşi credea că izbutise să-i închidă gura pentru restul drumului şi în plus curând vor ajunge la Whitam Hali. A oftat şi şi-a aplecat capul până l-a rezemat de peretele trăsurii, şi-a pus pălăria pe faţă şi a închis ochii. O împuşcătură l-a făcut să tresară. A deschis ochii dezorientat şi a văzut îngrozit că adormise cu adevărat. Trăsura se oprise, iar fata dispăruse de pe locul ei ca să facă... Dumnezeu ştia ce! Şi-a căutat pistolul în haină. Mereu îl lua cu el când călătorea, fiindcă drumurile erau pline de răufăcători, dar a observat stupefiat că nu-1 avea. A auzit altă 23
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ împuşcătură şi cai care plecau în galop. A rostit o înjurătură şi a început să deschidă uşa trăsurii dar chiar când punea piciorul pe treaptă, sticla geamului s-a spart. Cristopher a simţit o durere ascuţită în umăr. Datorită forţei impactului, capul i s-a izbit brusc de rama uşii. S-a uitat în jos şi a văzut cum haina albastră i se păta de sânge la înălţimea omoplatului; era ca şi cum un cărbune încins i-ar fi intrat în came şi ar arde-o. A simţit o uşoară ameţeală şi chiar dacă a izbutit să se ţină de clanţă, a căzut la pământ cu un sunet surd. A deschis ochii şi a privit cerul albastru. Pentm o clipă s-a simţit confuz. Arsura de la umăr îl făcea să înjure şi atunci a fost conştient că nişte mâini se mişcau pe el. Oare voia să-l omoare? Ea îl împuşcase? Cu o mişcare bruscă, i-a oprit mâna în momentul în care îl înjunghia din nou dar nu a putut să oprească un geamăt care i-a ieşit din gâtul uscat. -A junge! Dacă voiai să mă omori, ar fi trebuit s-o faci când eram încă în nesimţire, i-a spus. Lasă încet cuţitul jos sau am să-ţi rup mâna. Âgata s-a oprit un moment auzindu-i vorbele şi deodată ochii i-au căzut pe cuţit, neînţelegând. O clipă după aceea a zâmbit şi Cristopher a închis ochii din pricina durerii care i-a străpuns măruntaiele. Chipul tinerei se transformase complet, datorită zâmbetului; părea un înger, nu un demon bătăuş. - încerc să-ţi scot glonţul din umăr cu cuţitul. S-a uitat la el şi a continuat să-l lămurească. Ne-au atacat doi bandiţi, dar nu trebuie să te îngrijorezi, noi doi le-am dat ce meritau. Cristopher,a oftat din nou. - Noi...? a încercat să întrebe. Ea a zâmbit iar şi el a putut să-i vadă şirul de dinţi albi şi desăvârşiţi. Soarele arunca reflexe aurii în părul ei blond ciufulit. Fără îndoială, lovitura la cap îi înceţoşase gândirea 24
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ pentru că altfel nu-şi explica schimbarea părerii în privinţa mlăţişării fetei. - Pentru că dumneata dormeai, mi-am permis să-ţi folosesc arma şi să îi înfrunt pe răufăcători. Vizitiul a fost de mare ajutor, de bună seamă. Amândoi tâlharii au fugit înspăimântaţi, păcat că unul dintre ei, drept răzbunare, a tras asupra trăsurii şi te-a nimerit pe dumneata. Ea continua să se ocupe de rană. Vizitiul s-a dus după ajutor, cred că nu va mai întârzia mult. S-a speriat destul de rău când te-a văzut întins la pământ ca un preş. Cristopher era supărat. Adormise şi nu îşi dăduse seama de primejdia reprezentată de atacatori, intr-adevăr îşi pierdea iscusinţa şi ruşinea l-a făcut să fie şi mai brutal. A încercat să se ridice, dar mâna ei l-a oprit ţinându-1 la pământ. Nu te mişca. - N-am să stau întins aici. Să ne întoarcem la Whitam Hali şi mă va vedea doctorul Harry. Dacă te las să continui poţi să-mi provoci şi alte răni în plus faţă de cele pe care deja le am, pe lângă un rău ireversibil, a adăugat. Agata a râs cu glas melodios auzindu-i vorbele, dar Cristopher a stat cuminte sub mâna ei. - Te îngrijeşte deja un medic. Cristopher s-a uitat într-o parte şi-ntr-alta, dar nu a văzut niciun bărbat. Ea a înţeles de îndată. Surpriză! El a oftat simţindu-se din nou înjunghiat. Fac o treabă bună. - Femeile nu pot fi medici, nu sunt în stare de aşa ceva. Vorbele lui au facut-o pe Agata să se oprească. Şi-a îndreptat trufaşă umerii, dar nu i-a răspuns cum se aştepta el. înţepătura o duruse cu adevărat, însă a reuşit să se stăpânească, spre marea sa satisfacţie. - Glonţul nu a atins niciun organ vital, totuşi trebuie să scot aşchiile şi parte din ţesutul care a pătruns odată cu glonţul. Acum îţi acord doar primul ajutor, când vom ajunge la... 25
A rlette G eneve - Whitam Hall, a spus cl fără să-şi desprindă privirea de pe chipul ei. - Când vom ajunge acasă, voi coase rana şi o voi bandaja. Cristophcr a dat din cap doar, căci se simţea puţin ameţit. - Ce mi-ai dat? a întrebat-o deodată. Agata l-a privit surprinsă. - Cum ţi-ai dat seama? El a clătinat din cap neîncrezător. Gustul rânced şi păstos din gură era o dovadă limpede că îi dăduse un tonic ca să-i aline durerea şi să-l adoarmă. - Nădăjduiesc că nu e cianură, a spus pe un ton sarcastic. Ea a plescăit din limbă, nevenindu-i să creadă vorbele lui. Englezul era chiar insuportabil. îi salva viaţa şi el îi mulţumea cu insulte. Aştepta momentul să i-o plătească. - Mă jigneşti, l-a mustrat acră. Niciun pacient de-al meu nu s-a plâns până acum de îngrijiirile mele. El a gemut iarăşi din pricina durerii provocate de degetul ei apăsat pe rana de la umăr. Ţi-am dat puţin laudanum. „De ce simt nevoia s-o întărât?”, s-a întrebat şi a ştiut de îndată răspunsul, chiar dacă nu voia să-l recunoască: i se părea de necrezut că ea îi speriase pe atacatori în vreme ce el dormea ca un prunc. Lovitura suferită de mândria lui era prea mare ca să-şi ţină gura închisă. - Nu cred nicio clipă că ai pierdut prilejul să mă faci să plătesc pentru lipsa mea de cavalerism, ca să te citez. Agata a oftat, jignită până în măduva oaselor. Ea se arătase iritată şi obosită, e adevărat, dar englezul nu trebuia să-i răspundă cu bruscheţe şi exces de egocentrism. - O recompensă meritată pentru o purtare grosolană, i-a spus ea trufaşă. Linele vorbe ale lui încă o dureau. - Fără îndoială, vorbeşte blândeţea întmchipată, a replicat Cristopher, dar fără intenţia s-o supere. 26
lUBEŞTE-MĂ Se simţea cam ameţit şi a ştiut că multe dintre vorbele care îi ieşeau pe gură se datorau laudanumului. - Aveam pricinile mele să mă simt iritată, i-a mărturisit. A fost o dezamăgire că prietena Marina nu a venit să mă ia din port. Nu dorm de mai bine de trei zile; nici nu-ţi închipui cât de rău se pot îmbolnăvi oamenii pe mare când sunt valuri puternice. Am mers printre vomismente şi am curăţat regurgitări, în plus m-am ocupat de ameţeli şi leşinuri, toate astea fără să pot să mă odihnesc şi, drept bomboana de pe colivă, dumneata m-ai purtat ca pe un bagaj stânjenitor dintr-o parte într-alta a Londrei. O scurtă tăcere s-a lăsat între ei. Cristopher a fost primul care a rupt-o. - Nu ştiu ce mă deranjează mai mult, rana de glonţ sau mirosul dumitale. Ea a făcut o mişcare bruscă şi Cristopher a gemut din nou. O merita, pentru că nu se stăpânise. - Ceea ce miroase este un amestec de ardei iute şi grozamă. Pus pe piele sub formă de alifie alungă cele mai multe lighioane şi, crede-mă, pe vapor erau cu zecile. Cristopher trebuia să fi bănuit. Ea nu avea să mărturisească că singurul bilet pe care îl putuse găsi şi plăti era pentru o cuşetă în partea cea mai joasă a vaporului, concret în zona de încărcământ. Nu mai am nicio rochie nepătată de vomă, aşa că poţi fi recunoscător că miros a grozamă şi nu a altceva. - Atunci îţi datorez o scuză. Agata a apăsat bandajul cu putere ca să oprească hemoragia până vor ajunge la destinaţie. Avea încredere că strânsoarea aplicată rănii va ţine până vor ajunge la Whitam Hali. Cristopher a închis ochii o clipă, în vreme ce ea continua să-şi vadă de treabă. îmi va fi greu să te iert că mi-ai folosit arma fără să-mi ceri permisiunea. 27
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Agata a râs de îngrijorarea lui. Pe lângă faptul că era englez, mai părea şi îngâmfat. -A n n a dumitale a fost bine folosită în mâinile mele, sunt 0 trăgătoare excelentă. Tata a fost ofiţer de armată şi m-a învăţat să trag când am fost destul de mare ca să pot ţine un pistol în mână. Cristopher a dat din capul blond ca şi cum ea ar fi spus o prostie. Ce tată învaţă o fetiţă să tragă cu arma? Acum să ne întoarcem la trăsură şi să-l aşteptăm pe vizitiu. Vreau să ajungem la... Agata a lăsat fraza neterminată. I se părea cu neputinţă să-şi amintească numele. - Whitam Hall, a completat Cristopher în vreme ce se ridica. Ea îi dăduse jos haina şi cămaşa şi acum nu putea să se îmbrace cum trebuie tară ajutorul ei. Când s-a ridicat în toată înălţimea lui, Agata şi-a înghiţit saliva cu greu, cu totul hipnotizată de vederea torsului masculin. A privit pieptul gol fără să clipească. în vreme ce îl dezbrăca, nu observase cât de puternic şi viril era dar acum, cu fiecare mişcare pe care o făcea ca să-şi pună din nou cămaşa, muşchii i se vedeau şi îl arătau ca pe un bărbat foarte atrăgător şi primejdios. A ştiut că drumul până acasă o să i se pară foarte lung; imaginea trupului vânos 1 se întipărise pe retină şi se ruga în sinea ei ca englezul să nuşi fi dat seama de interesul trupesc pe care îl trezise în ea. Nu era singuail bărbat pe care îl văzuse pe jumătate dezbrăcat, dar cel mai spectaculos, da. Din fericire, când vor ajunge la destinaţie, va dispărea din viaţa ei pentru totdeauna. Acest gând i-a provocat o senzaţie de adâncă uşurare.
28
IUBEŞTE-MĂ
3 Agata era fascinată de John Beresford. Dincolo de aspectului lui serios şi matur, se ghicea un bărbat fermecător şi atent. Radia gentileţe şi un aer neliniştit şi tainic ce izbutea să-i aţâţe curiozitatea femeiască. Strălucirea din ochii albaştri nu i se stingea niciodată şi nu putea să nu-1 mai privească prostită. Tâmplele îi erau puţin argintii dar asta nu făcea să pară mai în vârstă, dimpotrivă, îi dădea o înfăţişare distinsă. Singurul bărbat distins pe care îl cunoştea şi putea să-l egaleze era contele de Zambra, Alvaro del Valle, ca şi fiul acestuia Lorenzo, dar ei nu dovedeau eleganţa aceea înnscută pe care o aveau unii bărbaţii privilegiaţi, printre care şi gazda ei. John a întors fila ziarului fără să-şi ia ochii din el şi, prin acest gest, a atras din nou atenţia Agatei. Gesturile îi erau blânde iar felul de a da din cap, elegant, ca şi cum totul la el ar fi fost măsurat dar nu studiat. Amândoi se aflau în sufrageria amplă, împodobită în culori vesele. Prima impresie a Agatei, după ce a văzut casa, a fost că nu părea o reşedinţă englezească. în spatele culorilor frumoase, se aflau nişte mâini de femeie nebritanice, putea să jure. S-a uitat la ceaşca pe care o ţinea în mâini şi i s-a părut superbă. Desenul cu flori galbene se armoniza perfect cu frunzele verzi. Totul în casă radia eleganţă şi bogăţie. A ştiut, fără să-i spună nimeni, că familia Beresford era foarte înstărită şi de neam la fel de vechi ca al prietenei sale Marina. Această descoperire a făcut-o să ridice o sprânceană; ea era un amestec destul de ciudat 29
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ datorită împrejurărilor care au dus la naşterea sa. Fiică a unui tată francez, care lupta împotriva spaniolilor şi a unei spanioloaice care se războia cu francezii. „Putea o naştere să fie mai extravagantă?”. Acest gând a făcut-o aproape să izbucnească în râs. Dar s-a corectat, nu era un amestec ciudat ci o femeie cu un părinte destul de neobişnuit iar tatăl ei nu accepta să renunţe la partea galică ce îi revenea, fiindcă ea se simţea cordobeză din cap până-n picioare dar era foarte greu să te simţi adevărat când toţi ceilalţi te socotesc o ciudăţenie. Sunetul hohotului reţinut l-a făcut pe John să ridice ochii peste marginea filei de ziar, ca să se uite la ea. Agata zâmbea cu privirea ţintită pe ceaşca pe care o ţinea în mâini, dar fără să bea din ea şi imaginea fetei i s-a părut peste măsură de fermecătoare. A împăturit ziarul şi l-a lăsat pe colţul mesei largi ca s-o privească mai bine. - Cafeaua e bună, te încredinţez. Ea a tresărit la auzul vocii lui John. întotdeauna aduc din Spania o cantitate îndestulătoare ca să nu lipsească la Whitam Hali. - Vizitaţi des ţara mea? întrebarea fusese rostită cu un real interes. John a văzut-o ducându-şi ceaşca la buze, fără să înceteze să-l privească. Dar nu a putut să-i răspundă din cauza apariţiei în sufragerie a întâiului său născut. Cristopher s-a oprit în prag, ca şi cum s-ar fi îndoit dacă să intre sau nu în încăpere. A scrutat-o cu privirea pe Agata. Ea s-a simţit privită de parcă ar fi fost o catârcă scoasă la vânzare în piaţă. A lăsat ceaşca pe masă şi şi-a privit ţinuta, să vadă dacă nu era pătată sau şifonată, dar înfăţişarea ei era imaculată; mă rog, a recunoscut că nu la fel ca a lui. Când în sfârşit au ajuns la reşedinţă, în după-amiaza de dinainte, Cristopher o lăsase împreună cu bagajul pe treptele de la intrarea conacului şi după un salut politicos şi deosebit de rece, plecase şi dispăruse din faţa privirii ei până în dimineaţa aceea în sufrageria familială. Puţin după aceea, a 30
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ aliat că doctorul Harry îi cususe rana şi îi bandajase umărul dar acum, îmbrăcat impecabil, nu părea defel rănit. Âgata a regretat că nu purta braţul susţinut cu o eşarfa de gât, ca să-i ţină umărul imobilizat; astfel, vindecarea ar fi mult mai iute. Cristopher s-a uitat la fata care ţinea în mâini o ceaşcă de cafea şi care îl privea cu sprâncenele ridicate, cu o expresie întrebătoare. Purta o rochie cu flori de culoare purpuriu intens şi foarte puţin potrivită pentru vârsta ei şi părul prins intr-un coc la ceafă dar atât de strâns încât Cristopher s-a gândit că va avea o durere de cap groaznică dacă nu slăbea acele. Fără să vrea, a schiţat un gest batjocoritor ca răspuns la privirea ei, ceea ce a făcut-o să-l fulgere cu privirea. John a observat uluit schimbul de priviri dintre domnişoara Martin şi fiul lui cel mare. Exprima amuzament din partea lui şi ofensă din partea ei. Era pentru prima oară în mulţi ani când fiul lui arăta o atitudine alta decât indiferentă în prezenţa unei femei şi acest amănunt l-a umplut de un adevărat interes. Intrarea intempestivă a lui Arthur şi Andrew l-a făcut pe Cristopher să ia loc în dreapta tatălui său. Arthur s-a aşezat chiar în faţă iar Andrew alături de Âgata. John s-a uitat la fiii lui mai mici şi s-a întrebat cum puteau să fie atât de diferiţi unul de altul. Chiar dacă aveau o înfăţişare foarte asemă nătoare ca înălţime şi constituţie, la fire şi purtare erau foarte diferiţi. - Ai dormit bine, domnişoară Martin? Âgata s-a întors către Andrew, care îi pusese întrebarea, cu un zâmbet pe buze, în vreme ce ţinea ceaşca de porţelan pentru ca lacheul să i-o umple cu lichidul întunecat. O secundă după aceea, au adus de la bucătărie o tavă plină cu croasante, gogoşi şi biscuiţi proaspăt copţi. Aroma dulce era delicioasă şi a făcut-o să-şi lingă buzele, era într-adevăr flămândă. 31
A rlette G eneve - Foarte bine, lord Beresford, i-a răspuns politicoasă. Râsul înăbuşit al lui Arthur a făcut-o să-şi îndrepte atenţia spre el. Spusese ceva amuzant? Nu ştia. - Să-i spui lord lui Andrew e ca şi cum ai spune domn unui porc. Dar cel pomenit nu s-a supărat din pricina comparaţiei, era prea ocupat să mestece jumătatea de gogoaşă caldă pe care şi-o vârâse în gură; câteva fire de zahăr i se lipiseră de buza de sus, dar el se ocupa deja de ele. Agata l-a imitat şi, simţind gustul plăcut şi suav pe cerul gurii, a închis ochii încântată. Croasantele erau aproape la fel de bune ca acelea de la Paris. Cristopher stătea încruntat. Fiecare mişcare pe care o facea domnişoara Martin era urmărită de el, abia conştient de asta. Ea făcea gesturi iuţi şi deloc elegante cu mâinile de câte ori vorbea, ca şi cum ar fi încercat să întărească înţelesul vorbelor. -A stăzi sunt foarte binedispus şi te asigur că nimic din ce spui nu va putea să schimbe asta, pot să te încredinţez, i-a răspuns Andrew lui Arthur. - S-ar cuveni să o însoţiţi pe domnişoara Martin la Portsmouth. Poate vrea să cumpere câteva suveniruri înainte să plece spre Ruthvencastle. Agata a ridicat brusc privirea auzind sugestia lui John. Ea nu putea să cumpere nimic, banii i se pierduseră pe drum, la fel şi obiectele personale. Şi totul din pricina unui englez înţepat şi prea arogant ca să-şi piardă vremea încercând să le recupereze. Privirea i-a zburat de la chipul lui John la cel al lui Cristopher apoi a strâns buzele de supărarea care încă nu îi trecuse. Să-şi amintească de colierul de perle al mamei sale, pe care nu va mai putea să-l poarte, îi smulgea gemete din inimă. Ca şi de cameea în care păstra portretul părinţilor ei, făcut la puţină vreme după nunta lor. 32
lUBEŞTE-MĂ - Mulţumesc, lord Beresford, dar nu va fi nevoie. Prefer să mă odihnesc la W hitam Hali până vine prietena mea Marina, a răspuns cu glas tremurător. John a privit-o cu neobişnuit interes. Dar lord M cGregor şi soţia sa vor sosi peste o săptămână, i-a spus el uimit. Va trebui să îţi căutăm vreo distracţie până atunci. Agata şi-a înfipt ochii negri pe Cristopher, care îşi păstra o expresie nepăsătoare pe chipul său atrăgător. Continua să mestece în ceai şi clinchetul linguriţei a izbutit s-o enerveze. Cum putea să stea la masă de parcă ar fi stat pe un tron şi demonstrând atâta indiferenţă faţă de tot? - Mi-ar plăcea să mă întorc la Dover ca să caut ceva... Nu a terminat propoziţia; nodul din gât crescuse până ajunsese de mărimea unei nuci. John i-a privit chipul mâhnit neînţelegând pricina. Trecuse de la veselie la tristeţe cu iuţeala fulgerului. - Cristopher trebuie să se întoarcă la Londra. John nu pierdea niciun amănunt din expresia întâiului său născut când a făcut sugestia. îmi închipui că nu va avea nicio pricină să nu te însoţească. Cristopher deja tăgăduia dând din cap, când Arthur a spus: - Te voi însoţi eu, domnişoară Martin. Oferta lui a făcut ca ochii lui John şi ai Agatei să se îndrepte spre el, cu surprindere. - Mulţumesc, a izbutit să spună, cu desăvârşire tulburată. Tăcerea s-a lăsat deodată în sufrageria confortabilă. -T e-ai speriat când aţi fost atacaţi? Nu este ceva obişnuit să dai peste răufăcători pe drumul principal dintre Londra şi Portsmouth, dar uneori se întâmplă. Bine că te însoţea Cristopher. „Putea întrebarea lui Andrew să fie mai nepotrivită?” 33
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ şi-a spus Âgata. îi era ruşine să admită ce se petrecuse dar nici nu voia să exagereze purtarea unui englez înţepat care nu merita asta. Totuşi, a lăsat ca înţelepciunea să vorbească prin gura ei, chiar dacă era manipulată de diavol. - Din fericire mă însoţea lord Beresford şi m-am simţit permanent apărată de el, a spus fără să-şi ia privirea de la Andrew. Doar Cristopher a simţit batjocura din vorbele rostite de spanioloaică dar chipul nu i-a trădat nicio emoţie. A dovedit un curaj nemaipomenit înfruntându-i pe bandiţi, a continuat ea. Este visul oricărei fete de cincisprezece ani: să se simtă în siguranţă în compania unui adevărat domn englez, a încheiat Agata cu această frază sarcastică. John şi-a privit fiul, care continua să-şi menţină atenţia asupra ceştii de ceai, străin de comentariile fals măgulitoare ale domnişoarei Martin, dar zvâcnetul uşor din ochiul său drept arăta că nu se simţea la fel de nepăsător precum părea şi tatăl lui s-a întrebat ce naiba s-o fi petrecut între ei, care să justifice acea aparentă ostilitate şi frazele cu îndoit înţeles ale tinerei. - Dacă e cineva în stare să pună pe fugă nişte răufăcători pur şi simplu doar cu o privire, acesta este Cristopher al nostru, a răspuns Andrew în glumă. Nu-i aşa, frate? Âgata era foarte nedumerită; înţepăturile ei nu avuseseră urmările la care nădăjduise. Pesemne, englezului îi curgea oţet prin vene. - Diseară vom cina la palatul Casterham, i-a înştiinţat John. Am încredere că veţi fi punctuali. Atenţionarea către cei trei fii nu admitea discuţie. Âgata a făcut ochii mari, îngrozită. Ea nu putea să asiste la o cină atât de însemnată. Sau da? De bună seamă că nu! Era un musafir impus, cu niciun chip nu putea să-i pună pe Beresforzi într-o asemenea situaţie. Se înţelege, domnişoară Martin, dumneata ne vei însoţi în calitate de oaspete special. Contele Casterham 34
IUBEŞTE-MĂ MţliNiplâ prezenţa dumitale. I rebuia să refuze de îndată. Ar fi foarte nepoliticos să nu răspund la o invitaţie Mintă intr-un chip atât de binevoitor? s-a aventurat să Inlrebe, neluându-şi privirea de pe chipul gazdei ei. Nu avea nicio rochie potrivită, în afară de una. Foarte nepoliticos, i-a răspuns John cu un zâmbet în i tilţul buzelor fine. Agata s-a gândit ce scuză să invoce ca să lie scutită de prezenţa la acea ilustră cină. Vei merge însoţită de Arthur. Andrew a ridicat cu interes o sprânceană, auzindii-l pe tatăl lui. S-a gândit că domnişoara Martin va muri de plictiseală în compania fratelui său. Nu trebuie să uiţi că eşti o tânără debutantă. Ea nu înţelegea vorbele lui John. O tânără debutantă? Chipul i-a arătat nedumerirea pe care o simţea, dar marchizul a încercat să-i lămurească îndoielile. Fiecărui invitat i se acordă un însoţitor, în cazul unei doamne, sau o însoţitoare în cazul unui domn. Pentru că nu cunoşti regulile noastre englezeşti, am socotit nimerit să îţi dau dinainte un însoţitor care să nu-ţi fie străin şi care să poată să te conducă cu succes pe durata serii. Acum înţelesese. Agata s-a uitat la Arthur, care s-a înroşit sub privirea ei. I s-a părut un amănunt încântător, nu mai văzuse niciodată roşeaţă pe chipul unui bărbat. Să crească înconjurată de veri, cei mai mulţi dintre ei tâlhari, îi dăduse o imagine asupra bărbaţilor foarte destinsă şi diferită şi de aceea i se părea foarte greu să şi-i închipuie pe vărul Lucas sau pe guralivul de Felipe înroşindu-se din pricina privirii unei femei. - Onoarea ar fi trebuit să îi revină lui Cristopher, pentru că este cel mai mare. Andrew a lăsat vorbele să cadă ca din întâmplare. Cel pomenit şi-a fulgerat fratele mai mic cu privirea, din pricina îndrăznelii lui. Ultimul lucru pe care îl dorea la o cină 35
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ plicticoasă era să-i ţină companie unei femei ca domnişoara Martin. Âgata nu voia să îngăduie ca sugestia lui Andrew să fie luată în seamă şi s-a grăbit să încuviinţeze hotărârea patriarhului Beresford. - Vă fi o plăcere, lord Arthur. Nădăjduiesc că voi fi o companie potrivită la masă. - Domnişoară Martin, plăcerea va fi a mea, a răspuns tânărul cu timiditate. Glasul îi sunase prea trist dar nimeni nu a dat însemnătate şi au continuat micul dejun vorbind despre lucruri banale.
Trăsura i se părea prea mică. îi lipsea aerul din pricina nervozităţii care o stăpânea. îşi petrecuse toată ziua alegânduşi toaleta cea mai potrivită pentru cină, dar nicio haină nu i se părea indicată pentru eveniment. Slujnicele de la Whitam Hali fuseseră foarte cumsecade şi toate hainele îi erau curate şi călcate de parcă nici nu ar fi îndurat vreodată neajunsurile traversării pe mare. în cele din urmă, alesese o rochie de culoare albastru turcoaz şi cu dantelă de culoarea fildeşului la decolteu. Mătasea era nouă, iar croiala acceptabilă, dar acum regreta că nu acordase mai multă atenţie modei. în ultimii ani, principalul ei interes în viaţă fusese să studieze. Dar studiul se dovedea destul de costisitor, iar tatăl ei nu înota în bani; solda ca ofiţer în retragere era derizorie. S-a hotărât să-şi completeze ţinuta cu un şal spaniol din dantelă toledană, moştenit de la bunica maternă. îl cumpărase bunicul Gines înainte ca războiul să distrugă economia ţării şi pe oamenii ei. 36
IUBEŞTE-MĂ Avea părul strâns la jumătatea capului şi lăsase câteva bucle libere pe umeri. Agata a considerat potrivit să nu-şi facă griji pentru pierderea unor ace de păr în timpul cinei, dar tăcerea din interiorul trăsurii o facea să fie şi mai nervoasă decât voia să admită. Cristopher era conştient de stânjeneala fetei. Stătea chiar în faţa lui şi era îmbrăcată nepotrivit pentru o cină de gală, dar niciunul dintre Beresforzi nu i-a arătat-o, ca să nu se ruşineze. Lumina felinarului trăsurii smulgea scânteieri părului ei blond care, pentru o clipă, i-a amintit de unduirile dunelor de pe o plajă. Buclele se loveau de urechile mici, Iară cercei. Singura bijuterie pe care o purta, în afară de un mic pieptene din sidef şi perle pe care şi-l pusese într-o parte a cocului, era un crucifix simplu din aur agăţat la gât cu un lanţ fin. Şi-a făgăduit să se intereseze de valiza care se pierduse cu câteva zile în urmă, când se va întoarce în agitatul oraş; măcar acest mic gest de compensare îi datora. Andrew se uita cu mare interes la franţuzoaică sau trebuia să spună spanioloaică? Avea şalul strâns peste piept ca şi cum ar fi fost un scut de apărare. Pentru că în vehicul nu încăpeau decât patru persoane, John hotărâse să meargă cu Devlin Penword în trăsura acestuia. Cei doi bărbaţi erau, pe lângă prieteni, rude şi profitau de orice ocazie ca să vorbească despre nepoţii lor, pe care îi adorau. - Nu ai de ce să fii agitată. Glasul lui Andrew a răsunat în tăcerea din trăsură ca un aleluia de speranţă. Sir Arthur te va apăra de orice rău. Agata a încetat să mai privească peisajul ca să-şi pună ochii pe el dar pe drum s-au întâlnit cu cei ai lui Cristopher. Având spatele rezemat de spătarul din catifea, o parte din chipul acestuia era în penumbră dar a putut să îi vadă ochii strălucitori care o priveau indescifrabil. - Mulţumesc, a izbutit să bâiguie cu timiditate. \b i 37
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ încerca să nu-ţi uit sfatul în legătură cu însoţitorul meu. - E nemaipomenit că trebuie să faci o glumă din orice, l-a mustrat Arthur cu glas sec pe fratele său mai mic. într-o zi îţi vei da seama că lumea nu se învârte în jurul tău şi al ideilor tale. Izbucnirea i-a luat prin surprindere pe cei din trăsură. Arthur nu-şi pierdea niciodată cumpătul, pentru nimic. Chipul lui Andrew continua să fie zâmbitor în ciuda criticii dure primite şi Âgata şi-a spus că nimic nu izbutea să îl necăjească sau să îi strice buna dispoziţie celui mai mic dintre cei trei Beresford. Era cel mai vesel şi mai nepăsător. Pe ea o încânta să-i asculte glumele. - Invidia mă face să mă exprim aşa, a recunoscut pe un ton atât de frustrat încât a sunat patetic. Tu cel puţin vei purta o conversaţie plăcută şi interesantă mulţumită domnişoarei Martin; dimpotrivă, Cristopher şi cu mine vom fi nevoiţi să ascultăm vreme de ceasuri nesfârşite cât este de greu să fixezi florile din stofa pe bomrile pălăriilor de damă. Sau şi mai bine, a continuat, cât de greu este să stăpâneşti o iapă când faci o plimbare prin Hyde Park, plin cu desăvârşire de armăsari conduşi de mâinile pricepute ale domnilor londonezi, dar străini de frumoasele amazoane care încearcă să respire un pic de aer curat şi singurul lucru pe care îl izbutesc este să înghită praf murdar. Âgata era uluită. Andrew nu putea să vorbească serios ori da? - Să dea Dumnezeu să-ţi fi picat Isabella, i-a spus Arthur, răzbunător. Geamătul Iui Andrew a sunat foarte adevărat în urechile ei; nu părea să se prefacă. Meriţi asta şi chiar mai mult. - O prefer pe Julie decât pe Isabella, i-a replicat Andrew amuzat. - Cine sunt Isabella şi Julie? a întrebat Âgata foarte curioasă. 38
_____________________________ I ubeşte -m A Lady Isabella Kelly este fiica unui conte scăpătat, dar i ii o dotă generoasă. Chiar dacă nu aurul pe care îl posedă este partea cea mai strălucitoare a persoanei sale, ci un sughiţ deosebit pe care şi-l face auzit cu fiecare silabă pe care o losleşte. Isabella este destul de frumoasă, a lămurit-o Arthur pe Agata, ca şi cum ar fi fost nevoie ca ea să cunoască acest amănunt. Iar Julie Freeman, a continuat să spună Andrew, este cea mai tenace vânătoare de soţi din câte am cunoscut. S-a oprit o clipă ca să tragă aer în piept. îl urmăreşte şi îl hărţuieşte cu neruşinare pe Cristopher şi uneori într-un mod dc-a dreptul vulgar. Andrew a tăcut un moment. Deşi, dacă e să aleg, prefer sughiţul Isabellei decât tertipurile Juliei. - Şi nu puteţi să faceţi schimb sau să-i daţi o sugestie gazdei despre însoţitoarele voastre? a întrebat, cam zăpăcită de lămurirea lui Andrew. - Un domn englez nu şi-ar jigni niciodată gazda punându-i sub semnul întrebării bunul gust în alegerea însoţitorului sau însoţitoarei la masă. Âgata şi-a înfipt pupilele pe figura aproape ascunsă a lui Cristopher, care se menţinea într-o tăcere desăvârşită. Oare el detesta compania domnişoarei Julie la fel de mult cum o detesta Andrew pe cea a Isabellei? Dar iubitul meu frăţior Arthur va avea enormul privilegiu de a sta de vorbă cu o fată absolut normală şi fermecătoare, despre vreme, politica din Spania, serbările câmpeneşti pline de fete frumoase şi chiar despre pasionantele lupte cu tauri. Âgata şi-a astupat gura cu mâna înmănuşată ca să-şi înăbuşe râsul. Ea nu vorbea despre vreme, politică sau tauri. Putea să vorbească despre cum se disecă un cadavru sau cum să recunoşti febra tifoidă, deşi, cu siguranţă, acest subiect de conversaţie nu ar fi potrivit pentru o cină festivă. 39
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Şi inteligentă, a adăugat deodatăArthur. Nu uita, Andrew, că domnişoara Martin, pe lângă faptul că este o fată normală, cum spui tu, este prima femeie medic pe care o cunosc. Inima Agatei a început să-i bată nebuneşte în piept. De ce o linguşeau? Şi de ce Cristopher rămânea în afara discuţiei? Absent la tot. Ca şi cum restul lumii prea puţin l-ar interesa. - Foarte frumoasă şi interesantă, a fost de acord Andrew. Arthur, te vor invidia toţi domnii de la cină şi pentru asta te urăsc. Agata ştia că tânărul nu vorbea serios când spunea că îşi urăşte fratele. în ciuda scurtei vremi petrecute la Whitam Hali, putuse să observe enorma camaraderie care exista între ei. - Mulţumesc, a replicat, în faţa neaşteptatului elogiu, înţelesese că discuţia fusese prilejuită ca să o scape de o parte din nervozitatea care o stăpânea în faţa unui eveniment pe care nu îl controla. A fost un gest foarte frumos să încercaţi să mă faceţi să uit ceea ce am de înfruntat în seara asta. - Dar n-ai de ce să-ţi faci griji. Noi, fraţii Beresford, te vom apăra de orice, altminteri lady McGregor va cere capetele noastre pe o tavă de argint. Ochii Agatei s-au făcut mici la auzul numelui de femeie măritată al prietenei sale. I-ar fi plăcut atât de mult să asiste la nuntă, să-i fie naşă... - \6i putea să vorbesc în franceză pe timpul cinei? întrebarea nevinovată l-a făcut pe Arthur s-o privească uluit. La rândul său, Andrew şi-a reţinut un început de zâmbet. Nu stăpânesc prea bine limba engleză şi presimt că spaniola nu este o limbă foarte cunoscută aici, nu-i aşa? a adăugat cu interes. - în Anglia urâm tot ce are legătură cu francezii, a spus deodată Cristopher şi cu aceste vorbe acre a participat pentru prima oară la discuţie. Ar fi bine să nu uiţi, a avertiza t-o. Dar vei putea să vorbeşti în spaniolă cu fraţii mei dacă nu atragi prea mult atenţia asupra persoanei dumitale. 40
IUBEŞTE-MĂ „Măi să fie! Ascuţişul vocii lui ar putea să se ia la întrecere cu săbiile toledane”, s-a gândit Âgata. L-a privit în lnţ;i dar Cristopher i-a oferit o privire inofensivă de zeflemea u i m i dispreţ, nu ştia prea bine. Ce vrei să spui cu a atrage prea mult atenţia asupra persoanei mele? l-a întrebat cu o anume neplăcere pe care nu h a deranjat s-o mascheze. Spaniolii ţipă prea mult, a răspuns el pe un ton Indiferent. Cristopher urăşte tot ce are legătură cu francezii sau spaniolii, a intervenit Andrew glumeţ. Dar adu-ţi aminte /icala „Câinele care latră nu muşcă”. Ea l-a privit cu sinceră recunoştinţă. Zâmbetul larg al tânărului ar putea să topească inima cea mai rece. Era al naibii de chipeş, ca şi fratele său Arthur, dar Cristopher avea un magnetism sălbatic şi într-o anumită măsură crud, care îi atrăgea atenţia în mod constant fără să poată evita asta. - ’’Câinele care latră muşcă puţin”, l-a corectat cu glas melodios. Andrew a înclinat din cap în semn de încuviinţare dar Agata nu a apucat să-i răspundă căci chiar în acel moment trăsura s-a oprit în faţa unui conac care a lăsat-o cu gura căscată. Era maiestuos, demn de un rege şi îndată s-a încruntat îngrijorată. Ea nu era obişnuită cu protocolul englezesc dar, ca să fim sinceri, nici cu cel spaniol. Singurele ei momente maiestuoase au fost în palatul Zambra şi în compania prietenei sale Marina şi a fratelui acesteia, Lorenzo. Şi atunci, cum o să facă faţă unei cine cu nobili englezi? - \b i încerca să te ajut în toate, nu trebuie să-ţi faci griji. Glasul senin al lui Arthur i-a pătruns în străfundul inimii. Va avea cel mai bun însoţitor la masă, nu ar trebui să-şi facă griji pentru fleacuri, dar îşi făcea. Agata a luat braţul pe care Arthur i-1 dădea înainte de a coborî cele două trepte ale trăsurii şi când a ridicat privirea 41
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ din pământ, Cristopher dispăruse din câmpul vederii ei. Şi-a închipuit că probabil era dornic să se îndepărteze de ei şi din nou s-a întrebat de ce era atât de singuratic, dar şi-a fixat atenţia pe tânărul chipeş care o conducea pe scări în sus, spre intrarea în conac. John şi Andrew îi aşteptau, alături de un bărbat foarte distins, despre care Agata s-a gândit că era de acelaşi rang şi vârstă ca şi marchizul de Whitam. - Domnişoară Martin, dă-mi voie să ţi-1 prezint pe bunul meu prieten Devlin Charles Penword, duce de Arun şi socrul fiicei mele Aurora. Agata i-a zâmbit ilustrei figuri. Avea părul cărunt şi des şi mâini mari dar moi. - Este o adevărată plăcere, domnişoară Martin. Ducele i-a luat mâna şi a dus-o la buze cu un gest atât de firesc încât a facut-o să se simtă tulburată şi încântată totodată. Vorbea spaniola! Glasul ducelui era grav şi puternic, avea siguranţa omului mulţumit de viaţa şi împlinirile sale. Era cu adevărat impunător şi cu toate că privirea îi era mândră, a primit-o cu bunăvoinţă şi căldură în ochii albaştri. Arthur va fi cel mai invidiat bărbat al serii, pot să vă asigur de asta. Agata a zâmbit fericită, chiar dacă ştia că nu era frumoasă şi nici nu avea un chip deosebit se simţea bine printre acei oameni eleganţi şi rafinaţi. Şi-a închipuit că seara putea fi minunată.
Seara se dovedise un dezastru desăvârşit, dar, din fericire, putuse să fugă în grădină, unde aştepta sosirea lui Arthur, cu o băutură răcoritoare. Scuza rostită era adevărată, chiar avea 42
________________________________IUBEŞTE-MĂ m*voiu de un moment în singurătate. Agata a coborât treptele tipie tufele de trandafiri şi îndată mireasma pătrunzătoare a lini ilor a învăluit-o cu prospeţimea ei dulce. A mers spre llhilâna rotundă din piatră, cu statuia lui Neptun sculptată pe ea. S-a aşezat pe marginea lucioasă şi a înălţat chipul către noaptea întunecată şi înstelată. Se simţea chinuită, jignită. Mai multe doamne şoptiseră vorbe neplăcute şi usturătoare când Arthur o conducea înspre sufrageria fină şi elegantă. La început, nu dăduse însemnătate dar stânjeneala tânărului a luat-o ca pe o ofensă personală. în plus, chipurile pline de dezgust şi jignirile stăruiseră pe toata durata cinei, provocându-i o stânjenitoare senzaţie de rău fizic. De ce naiba spusese că era pe jumătate franţuzoaică? Nu era ea vinovată că era un amestec ciudat, deşi recunoştea că îi transmisese stânjeneala ei şi lui Arthur, care înrăutăţise totul încercând s-o ajute. Oare numele ei franţuzesc nu o trăda drept o invadatoare? Fir-ar să fie! Era nevinovată de războiul care avuse loc între cele două patrii ale sale iar tatăl ei nu era vinovat că se născuse de partea greşită. A oftat întristată, simţindu-se împărţită între simţăminte. îşi iubea din suflet tatăl, pe Jean Michel, şi putuse să vadă cu ochii ei iubirea pe care o avea pentru mama ei, Maria Isabel. în ciuda absenţei ei, faptele îi dovedeau convingerile şi tăria inimii. Jean Michel îndurase vreme de ani jignirile şi atacurile spaniolilor care urau tot ce avea legătură cu francezii, dar niciodată nu răspunsese atacurilor. Hotărâse să rămână în Spania în ciuda înfrângerii suferite în război. Faptele lui de iubire necondiţionată nu îl răscumpărau în ochii lumii? Şi cine erau blestemaţii ăia de englezi ca să se erijeze în judecători ai rădăcinilor ei? Ca să îşi dea cu părerea cu atâta libertate, fără să cunoască pricinile şi imboldurile sale? Totuşi, nu trebuia să-i fi răspuns lui lady Margaret într-un 43
A rlette G eneve mod atât de brusc, în ciuda acuzaţiilor voalate. Ea era doar un musafir şi nu avea niciun drept să se arate arţăgoasă sau să pună la îndoială bunăvoinţa familiei Beresford, al cărei oaspete era. Se simţea atât de supărată încât inima îi bătea în tâmple cu un ciocănit neîncetat. Şi în starea aceea de furie şi resentimente, Cristopher a venit după ea ca s-o ducă înapoi în palat, cu obişnuitul său dispreţ şi aroganţă. Cu toate acestea, dacă de ceva era sigură Agata era că nu va mai îngădui încă o jignire în noaptea aceea infernală şi şi-a vărsat pe cel mai mare dintre fraţii Beresford neputinţa pe care o simţea şi furia care o stăpânea. - Fratele meu se simte atât de tulburat că ţi-a îngăduit să-l convingi să te lase singură, încât şovăie să vină după dumneata. De aceea, mi-am luat libertatea de a o face eu în locul lui. Ochii Agatei s-au redus la o linie, auzindu-1. îmi închipui că firea dumitale îndrăzneaţă trebuie să fi fost pricina şi nu temperamentul moale al lui Arthur, dar oricum a fost o greşeală pe care trag nădejde că n-ai s-o mai faci. O fată nu poate rămâne neînsoţită, chiar dacă pătimeşte de un caracter uşuratic. Ea voia să-i răspundă, dar mâna lui a oprit începutul răspunsului. Te rog, data viitoare stăpâneşte-şi firea asta spaniolească la o masă unde se află oameni inteligenţi. Spatele Agatei s-a încordat aidoma corzilor unei ghitare. A luat vorbele lui Cristopher în cel mai rău chip cu putinţă. Rigiditatea atitudinii lui i s-a părut peste poate şi nelalocul ei, purtarea severă a indignat-o şi, împotriva oricăror aşteptări, i-a replicat jignită până în măduva oaselor şi fără să-şi măsoare vorbele. - E plăcut să văd că ai aşa o preţuire deosebită pentru firea noastră spaniolească. Nobleţe invidiată de către englezi de când e lumea lume, nu-i aşa? a răspuns pe un ton sec. Şi, apropo, în afară de tatăl dumitale, nu am văzut niciun om inteligent la masă. 44
_____________________________ IUBEŞTE-MĂ Sprâncenele blonde ale lui Cristopher s-au înălţat deodată Inlicbătoare în faţa insultei neruşinate. la te uită! a exclamat, surprins în parte de izbucnirea nu () femeie care ştie să-şi folosească limba şi pentru ulii ova decât să umezească firul de aţă ca să îl bage în ac. Agata a răsuflat atât de puternic încât aproape s-a înecat. SA umezească aţa...! Ia te uită! a repetat cu ochii ca nişte pumnale. Un bărbat i urc îşi dă aere folosind vorbele în faţa unei femei fără upArare. „îşi dă aere?”, s-a întrebat Cristopher, dar ea nu era dispusă să se oprească din acel război verbal pe care îl începuseră şi nici el nu îi va îngădui vreo pauză. Fără îndoială, eşti supărată şi nu ştii ce spui, i-a răspuns cu condescendenţă. Dar, dacă englezii invidiază ceva la spanioli - mă mărginesc să-ţi citez vorbele - , este capacitatea acestora de a nu face nimic în cea mai mare parte a timpului. Ochii Âgatei s-au deschis cât farfuriile. Şi atunci toată încordarea acumulată, neplăcerile şi insultele din noaptea aceea au alcătuit un vulcan care a erupt înăuntrul ei. Un blestemat de englez îndrăznea să o insulte! O făcuse trântoriţă? Mă rog, pe ea şi pe spanioli în general. - Părere care diferă, fără nicio îndoială, de cea a lui sir Francis Drake1. Nu a existat şi nici nu va exista un jefuitor englez care să fi asudat atâta furând rodul muncii spaniolilor. Cu greu poţi să-mi acuzi compatrioţii de lene când voi sunteţi cei care aţi izbutit să vă umpleţi cuferele fără să vă spetiţi. Cristopher se bucura s-o scotă din sărite. O englezoaică mai degrabă şi-ar fi muşcat limba decât să îi răspundă pe un ton critic, dar pasiunea pe care o arăta domnişoara Martin i 'Corsar, navigator, neguţător de sclavi şi om politic englez; în 1580, regina Elisabeta I l-a făcut cavaler (n.t.).
45
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ se părea foarte atrăgătoare. De multă vreme nu se mul amuzase certându-se cu o altă spanioloaică în afară de sorii lui, Aurora. - Ştii proverbul „Cine fură de la un hoţ...” Nu a terminat fraza, dar Agata era pe punctul să leşine de supărare. S-a uitat la el cu atâta sfidare încât Cristophcr s-a temut serios pentru integritatea sa fizică. Niciodată nu mai văzuse o femeie atât de furioasă şi totodată atât de adorabilă. - Ne-aţi scufundat galioanele, ne-aţi furat posesiunile. Aţi luptat împotriva lui Napoleon pe pământ spaniol, e adevărat, dar numai din interes, ca să conspiraţi şi să puneţi la cale nenorociri. Mă înşel oare, lord Beresford? Ca şi cum şi-ar fi dat seama de absurditatea apărării ei, Agata a tăcut brusc dar cu o strălucire răzbunătoare în ochi. înfierbântată cum era, uitase că era o simplă musafiră în casa lui. El îi era gazdă şi ea tocmai îi dăduse o grămadă de motive ca s-o arunce în stradă. Cristopher se apropia foarte încet, fără să-şi ia ochii de pe chipul fetei, schimonosit de supărare. Agata a detestat stăpânirea de sine pe care o arăta englezul; ţinuta impecabilă, părul bine pieptănat spre spate, fără niciun fir nelalocul lui. Şi deodată a simţit impulsul să strice această ordine atât de conştiincios alcătuită. A coborât ochii până pe batista perfect înnodată de la gât, de proporţii exacte la ambele capete, şi a dorit să rupă acel echilibru desăvârşit pe care îl arăta el în aparenţă. Să-l facă să se clatine în forţa lui masculină, dar cum să izbutească? Dându-i un pumn! - Un bărbat ar fi simţit duritatea caracterului meu în faţa unei asemenea desfăşurări de lipsă de bun simţ. Poţi să fii recunoscătoare că eşti o franţuzoaică supusă, fiindcă noi, englezii, obişnuim să fim mărinimoşi cu învinşii. Spatele Agatei s-a încordat şi mai mult. O făcuse supusă? 46
_____________________________ IUBEŞTE-MĂ învinsă? Cu ce drept se erija în învingător asupra ei? Ca ifhpuns la provocare, a făcut ceva de care se va căi mai târziu, •lin pe care în acel moment, orbită de furie, îndurerată de plivirile pline de prejudecăţi ale doamnelor englezoaice, nu I n considerat nepotrivit. Sufocată de ofensă, nu s-a gândit la iii mările faptelor ei. Cristopher stătea în locul cel mai bun, i In,ii lângă marginea fântânii rotunde, foarte aproape de ea. Agata a făcut un pas ca să ajungă în faţa lui. Cristopher s-a lăsucit puţin ca să n-o piardă din vedere, rămânând cu spatele Iu fântână. Atunci ea a ridicat tocul botinei şi l-a lovit cu pulcre în picior. Exclamaţia lui de surprindere şi durere a avut gust de miere topită pe buzele ei. Cristopher a făcut un pas înapoi dar pantoful i s-a lovit de piatra fântânii şi a rămas un moment dezechilibrat; ea a profitat de lipsa lui de stabilitate ca să-l împingă cu putere. Intenţiile ei au fost cu totul neaşteptate pentru el. Cristopher a simţit cum cade pe spate. Marginea de piatră a fântânii era prea joasă, abia îi ajungea la înălţimea butonilor. A bătut aerul cu mâinile, căutând să sc ţină de ceva în încercarea de a nu cădea în apă. Pentru că Agata era atât de aproape, a izbutit s-o apuce de braţ ca să încerce să-şi recupereze echilibrul dar contragreutatea neaşteptată a făcut tocmai pe dos: a târât-o cu el în cădere. Chiar dacă adâncimea nu era mare, amândoi s-au udat de tot. Ea a început să tuşească şi să scuipe apă pe gură de parcă ar fi fost noroi înfierbântat de căldura iadului. Cum îndrăznise s-o tragă în fântână? I-a înfipt genunchiul drept în stomac şi l-a afundat şi mai mult în mâlul de pe fund. Cu degetele ca nişte gheare, l-a apucat de buclele blonde, acum nu tocmai îngrijit pieptănate, şi i-a băgat capul sub apă. Dar forţa lui Cristopher era mult peste a ei, a izbutit să-i pună genunchiul între picioare şi a aruncat-o pe deasupra capului în partea cealaltă a fântânii. Agata a zburat pe deasupra lui Cristopher şi a căzut cu gura în apă, cu poalele sumese până 47
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ în talie. Amplitudinea fântânii îi împiedicase să-şi facă ur rău mai mare în luptă. Când a reuşit să scoată capul din apă el stătea deja în faţa ei. Cu un gest brusc, a prins-o de braţ ş; a lăsat-o în picioare în mijlocul fântânii. - Bădăran blestemat! Cum îndrăzneşti..., l-a insultat, dai nu a fost în stare să sfârşească propoziţia văzând gestul dc durere pe care l-a făcut el când şi-a atins umărul. Âgata uitase că era rănit. S-a rugat ca rana să nu i se deschidă din pricina izbucnirii ei. -V răjitoare neruşinată! Dacă nu ştii să primeşti o insultă, fereşte-te să le rosteşti. Ea l-a privit cu duşmănie. Se ruga pentru el şi golanul o insulta. Dacă amândoi erau uzi până la oase era doar vina ei, pentru că nu ştiuse să-şi stăpânească pornirile, dar mai degrabă şi-ar lăsa pielea la saramură decât să recunoască. Şi atunci, un tuşit i-a luat pe amândoi prin surprindere. Au întors capetele la unison şi au văzut mai multe perechi de ochi care îi priveau de parcă ar fi fost fiinţe din altă lume. Singurul care avea un zâmbet până la urechi era Andrew. Arthur era profund afectat de spectacolul lamentabil pe care îl ofereau amândoi uzi. Marchizul avea în mână o cupă de şampanie şi o strângea nefiind conştient de ce făcea. Figura lui serioasă l-a făcut pe Cristopher să înjure printre dinţi. Lui John abia dacă îi venea să creadă spectacolul ruşinos pe care îl ofereau fiul lui cel mare şi domnişoara Martin. Se uita la chipurile lor cu o surpriză desăvârşită. Nu era în stare să înţeleagă pricina pentru care amândoi erau uzi şi se certau în picioare în apă. Ce îi scăpase? Cristopher a ieşit din fântână şi, odată afară, i-a întins ei mâna cu un gest galant ca s-o ajute să iasă. Âgata a primit de parcă ar fi fost o regină care îi îngăduie lacheului să o ajute să coboare dintr-o trăsură. Se simţea supărată până într-un punct de neconceput şi incapabilă să spună ceva inteligent. Dar Cristopher a fost mai iute în a lămuri situaţia 48
_______________________________ IUBEŞTE-MĂ In care se găseau. Domnişoara Martin a căzut în fântână şi i inul am încercat s-o ajut am alunecat şi eu. E de necrezut cât de împiedicate pot deveni femeile când sunt lângă apă. S-a uitat la el cu desăvârşire depăşită de emoţii. Dăduse lămurirea de parcă ar fi fost ceva firesc ca o femeie să fie atât de împiedicată încât să cadă într-o fântână. A observat că el îşi netezea părul într-o încercare de a scurge apa şi de a ţine buclele rebele spre spate. Agata a făcut ceva cu totul neaşteptat şi nelalocul său: cu mâna dreaptă i l-a ciufulit din nou, dar s-a căit o secundă mai târziu. „Ce-am făcut?”, s-a întrebat. Dar nu putea să răspundă la întrebare, pentru că nu şl ia ce o împinsese să-l atingă după tot ce spusese despre ea. Cristopher a privit-o uluit dar nu şi-a mai netezit părul. - Este o uşurare să vezi că bărbaţii nu se dovedesc la fel de împiedicaţi ca femeile când se află aproape de o fântână. Şi, fără să aştepte răspuns, s-a îndreptat spre Arthur, care o privea în continuare jum ătate uluit, jum ătate amuzat. Agata i-a făcut un gest din cap ca să îi ofere braţul, iar tânărul a condus-o înapoi la conac, neîncetând să se uite la dâra de apă pe care o lăsa la fiecare pas. Comentariul ei sunase la fel de absurd ca şi lămurirea dată de Cristopher. - întârziaţi prea mult, a fost explicaţia scurtă pe care i-a oferit-o Andrew lui Cristopher ca să justifice prezenţa tatălui lor în grădină. Ar trebui să te vezi, parcă eşti un şobolan ud. Tonul jovial al fratelui său cel mic nu l-a deranjat, dimpotrivă. L-a făcut să schiţeze un zâmbet, pentru prima oară în mulţi ani. într-adevăr, se simţea ca un şobolan ud. Inima lui John i-a tresărit în piept privindu-i. Să-şi vadă fiul cel mare într-o asemenea încăierare i se părea nemaipomenit, iar gestul ei de a-i răvăşi părul i se întipărise pe retină cu o nădejde care îi muşca din măruntaie. Ar fi cu putinţă ca o străină să fi trezit interesul fiului său mai mare? Trebuia să înceapă să facă cercetări în această privinţă, dar 49
A r l e t t e G e n e v e _______________ _____________ presimţirea era prea puternică pentru a o ocoli. Dumnezeule! Şi dacă se înşela? Acum trebuia să le ofere gazdelor o scuză pentru că plecase în nişte împrejurări atât de neaşteptate.
îl ura! Era cel mai nesuferit bărbat din câţi cunoscuse. Se aştepta la o scuză din partea lui, dar, văzându-i tăcerea, mai bine ar pune o piatră într-o colivie şi s-ar aştepta să cânte. Canalia o evita cu orice preţ. De două nopţi, de când se întorseseră de la cina din palatul Casterham, nu-1 mai văzuse şi nu ştia dacă nerăbdarea pe care o simţea de a-1 înfrunta se datora dorinţei de revanşă sau fiindcă într-adevăr îi era dor de el. Ultimul gând a paralizat-o preţ de câteva clipe. Cum putea să-i fie dor de un om care, în loc de vorbe, scotea şeipi pe gură? Dar era adevărat, îi era dor de prezenţa lui, de comentariile lui tăioase. De chipul lui aspru şi lipsit de căldură, de ochii strălucitori şi inteligenţi, chiar dacă reci şi calculaţi. îşi petrecea ceasurile gândindu-se la el şi la comentariile lui usturătoare. Maică Precistă! Se simţea atrasă de Cristopher Beresford! îşi pierduse minţile. Pesemne bălăceala din fântână îi înmuiase creierul, era singura explicaţie plauzibilă pentru simţămintele pe care le nutrea şi pe care în acel moment nu le stăpânea. Agata era atât de concentrată pe gândurile ei încât nu l-a auzit pe John venind. El a ieşit pe uriaşele uşi cu geam dinspre grădini şi s-a îndreptat spre locul unde se afla ea. îl însoţea un servitor cu o tavă cu răcoritoare. Auzindu-i paşii, Âgata s-a întors spre casă şi a privit gestul amabil al marchizului când a salutat-o. 50
_________________________________IUBEŞTE-MĂ Mi-am îngăduit libertatea de a cere nişte răcoritoare pentru amândoi. Este o după-amiază superbă de care să te bucuri în grădină. Ea nu a ştiut să vadă intenţia ascunsă în această invitaţie făcută într-un chip care i s-a părut altruist dar o emoţiona dclerenţa pe care o arăta. La Whitam Hali se vorbea în spaniolă în toate ocaziile când era prezentă. în plus, o ajutau să-şi perfecţioneze engleza, care se îmbunătăţea pe zi ce licee. Beresforzii erau nişte gazde minunate. John părea foarte interesat să stea de vorbă cu ea. Voia să-i vorbească despre familia ei; scopul lui, la urma urmei, era să cerceteze. Să cunoască. I-a oferit braţul ca s-o însoţească în foişor, unde servitorul lăsase tava. Agata s-a lăsat condusă cu zâmbetul pe buze. Frumosul foişor era folosit uneori ca pavilion şi era situat într-un colţ al superbei grădini, foarte aproape de iaz. Era acoperit de o plantă agăţătoare cu nişte flori asemănătoare iasomiei, dar, privindu-le mai de aproape, Agata a văzut că nu asta erau. Construcţia era uşoară, dar rezistentă şi păstra esenţa locului în care se găsea. Când s-au aflat în primitorul salonaş de vară, au luat loc unul în faţa celuilalt. - Este superb, i-a spus lui John cu desăvârşire copleşită. Din colţişorul acela se putea bucura dc linişte mult mai mult. în depărtare, putea să vadă începutul labirintului. Arthur îi vorbise despre partea cea mai frumoasă a grădinii din spatele conacului. - După aceea vom face o plimbare prin seră. Am izbutit să cultiv flori exotice aduse din alte părţi ale lumii. Mă fac să mă simt foarte mândru. - Va fi o plăcere să vă însoţesc în seră, lord Beresford. - Spune-mi John, te rog, i-a zis pe un ton foarte corect. Ea a primit încântată. Marchizul a umplut un pahar cu limonadă şi i l-a oferit; l-a luat recunoscătoare, neîncetând să privească florile mici şi albe ale plantei agăţătoare. 51
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Trebuie să-mi cer scuze, a început Agata, pentru lamentabilul spectacol pe care l-am oferit în seara aceea la palatul Casterham. A fost o purtare neîngăduită şi copilărească din partea mea. John a studiat-o câteva momente înainte de a-i răspunde. - Nu te învinovăţi întru totul, domnişoară Martin, şi fiul meu a fost răspunzător pentru spectacolul pe care l-aţi oferit. Eraţi amândoi în fântână. Ea a tăgăduit dând din cap. - Eu l-am împins fără să gândesc. M-a înfuriat aşa de rău încât nu mi-am măsurat faptele. Simţeam o dorinţă enormă să mă răzbun. Cam la asta se aştepta John, dar ce o fi făcut Cristopher de a înfuriat într-atât o fată? - Am încredere că purtarea lui a fost cea a unui cavaler. Ar fi de neiertat să te fi jignit în chip voit. Agata şi-a mijit ochii negri, gândindu-se la vorbele lui. - De fapt, nu m-a jignit, dar mi-am vărsat nervii pe el. John a ştiut că îi lua apărarea lui Cristopher şi acest amănunt i-a plăcut. - Fiul meu este un bărbat extraordinar. Un domn, chiar dacă un pic cam rezervat. îţi cer scuze în numele lui dacă a spus vreo vorbă nepotrivită care te-a jignit. Agata a strâmbat din gură auzindu-1. Cristopher nu era rezervat, era inuman. - îi urăşte pe spanioli şi pe francezi, a zis, ca răspuns la comentariul lui John şi de parcă ar fi fost o taină pe care tocmai o descoperise. Şi din păcate sau din fericire, eu sunt şi una şi alta. El a schiţat un zâmbet. Tonul ei fusese de mâhnire adevărată. Domnişoara Martin era extraordinară. Naivă, dar totodată vioaie, isteaţă. O undă de aer proaspăt în stătuta ambianţă englezească. 52
________________________________ lUBEŞTE-MĂ Cristopher nu îi urăşte pe spanioli, a replicat şi Âgata s n grăbit să-l corecteze, să-l scoată din greşeală, dar John nu i a dat voie. Iar dacă intr-adevăr ar simţi aversiune faţă de ei, iii li numai vina mea. Ea l-a privit atentă şi el i-a dat o lămurire scurtă. L-am lăsat singur în Anglia când avea mai multă nevoie de mine, ca să mă duc în Spania să lupt împotriva lui Napoleon. Tocmai îşi pierduse mama. Nu mitm gândit la urinările faptelor mele, nici la răul pe care ar putea să i-1 facă absenţa mea. Âgata a oftat uşor. Războiul din Spania se terminase de mulţi ani dar rănile pe care le provocase nu se cicatrizaseră încă, nici în tabăra engleză, nici în cea franceză şi nici în cea spaniolă. - în străfundul privirii lui are un dispreţ pe care nu izbutesc să-l înţeleg şi care mi se pare neobişnuit... Nu, interesant, a spus Âgata într-o şoaptă, nefiind conştientă că John o manipula ca să-şi exprime sentimentele. în candoarea ei tinerească şi pasiunea iberică nu îşi măsura tonul nici semnificaţia vorbelor. - O femeie l-a rănit adânc acum mulţi ani, a mărturisit deodată John. Âgata a clipit de mai multe ori, încercând să asimileze revelaţia. Şi de aceea se dovedeşte uneori cam trufaş şi rece. Ea nu era în stare să facă sau să spună ceva. I se părea neobişnuit că domnul Beresford îi povestea aşa ceva despre unul dintre fiii săi şi şi-a închipuit că respectivului nu îi i-ar plăcea ca ea să cunoască partea aceea emoţională a poveştii lui. La urma urmei, o considera duşmancă. - Nu toate femeile sunt la fel, a spus deodată. John a observat că ea nu se indusese în exprimare. - De bună seamă, dar abandonul meu şi purtarea din trecut a doamnei i-au hotărât firea de acum. Âgata şi-a băut dintr-o înghiţitură limonada care îi mai 53
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ rămăsese în pahar, străină de tot ce nu era interesul pe care i-1 trezea trecutul lui Cristopher. - Şi mama lui Cristopher? John a băut o înghiţitură scurtă din răcoritoare înainte de a-i răspunde. - A murit după naşterea lui Andrew. Nişte fierbinţeli au doborât-o. La scurtă vreme, m-am înrolat în armată ca să lupt împotriva lui Bonaparte. - Şi mama mea a murit. A luat-o războiul, ca pe multe mame pe vremea aceea. - Ştiu, am fost acolo şi am văzut grozăvia care îi lovea pe spanioli. John a privit chipul mâhnit al fetei când şi-a amintit de moartea mamei sale şi atunci şi-a dat seama de pierderea uriaşă pe care au suferit-o cei trei fii ai lui. A simţit că parcă i se lua un văl de pe ochi. Agata şi-a muşcat gânditoare buza. Chiar dacă nu-şi amintea de chipul mamei ei, pentru că era doar un bebeluş când ea a murit, avea în schimb o mulţime de amintiri dăruite de tatăl ei, care o iubise din tot sufletul. Iar într-un jurnal scrisese tot ce îşi amintea despre ea, felul ei de a privi, de a zâmbi. Câteva versuri ale unor cântece pe care le învăţase pe de rost. Zicători populare spaniol eşti care o amuzau pentru că în ele erau insultaţi franţuzii. Şi atunci, sentimentul de singurătate a devenit prea profund şi dureros. îmi pare rău că ţi-am trezit amintiri triste, s-a scuzat John oarecum ruşinat. Dar Agata a zâmbit şi durerea a dispărut din ochii ei căprui. - Am atâtea întrebări pe care mi-ar plăcea să i le pun - a tăcut un moment înainte de a continua - încât mi-e teamă să recunosc. John i-a umplut din nou paharul cu limonadă şi Âgata i-a mulţumit cu un gest al capului. Este chiar foarte bună, a admis simplu. - în seră, pe lângă flori exotice, avem un lămâi şi un portocal pe care fiica mea Aurora s-a încăpăţânat să-i aducă 54
_______________________________ IUBEŞTE-MĂ tiniime din Spania. Âgata a făcut ochii mari de surpriză. Nu i' nIc chiar aşa de neobişnuit. Dar aici trebuie să fie al naibii de frig, a spus surprinsă. I se părea foarte ciudat că fructe originare din Spania puteau fi recoltate de pe pământ englezesc. De aceea le cultivăm în seră. Dar Âgata nu a mai apucat să spună nimic fiindcă în loişor au sosit Arthur şi Andrew, ca să li se alăture pentru gustarea din grădină. - Mai e limonadă? Privirea Âgatei s-a îmblânzit când Arthur s-a aşezat lângă ca. Găsise în el un prieten bun. Ce-o avea Beresforzii de îi trezeau un asemenea interes? Cristopher îi privea în tăcere pe Robert Jenkinson şi pe Arthur Wellesley. Amândoi bărbaţii stăteau faţă în faţă lângă birou iar el stătea în picioare foarte aproape de uriaşa bibliotecă plină cu cărţi vechi. Preţ de câteva secunde, şi-a luat privirea de pe tomurile luxoase din piele gravată ca săşi fixeze atenţia pe pergamentele pe care Robert le înrămase ca şi cum ar fi fost tablouri. Indiscutabil, contelui îi plăcea să se înconjoare de istorie; biroul lui era o dovadă a acestui lucru. Existau obiecte de o valoare incalculabilă pe frumosul birou şi pe diversele mese şi rafturi care împodobeau încăperea. - Richard Moore a fost poftit la cina pe care o va oferi contesa Grant la conacul ei din Southsea. Southsea era o staţiune balneară din Portsmouth, situată în extrema sudică a insulei Porsea şi aparţinea comitatului Hampshire. Centrul staţiunii se afla la doar o milă de centrul oraşului Portsmouth, foarte aproape de Whitam Hali, locul de reşedinţă al familiei Beresford. Contesa a extins invitaţia pentru tatăl dumnitale lohn şi pentru restul familiei. Cristopher a înclinat din cap. 55
A rlette G eneve Dar este de importanţă capitală să nu-1 pierzi din vedere pc Moore. Un agent îi urmăreşte paşii dar ştim că la cină va încerca să ia legătura cu informatorul lui. - Ii voi supraveghea fiecare pas, a fost răspunsul lui scurt. - Am încredere că în aceste zile de dinaintea plecării în Spania, vei lua măsuri ca să redevii acelaşi agent antrenai de altădată şi cu aceleaşi rezultate. Cristopher nu a clipit auzind îndoiala din glasul lui Arthur Wellesley. - Jeffrey Anderson şi Frank Kenner fac o treabă excelentă, abia pot să dorm noaptea de cât sunt de obosit. Jeffrey Anderson şi Frank Kenner erau vechi agenţi deja pensionaţi, care se ocupau de instruirea diferiţilor membri pe care îi recruta Coroana pentru serv icii le secrete. - Bine, a încheiat Robert. Aşteptăm mult de la această nouă misiune. Iar acum, o să lămurim câteva amănunte înainte de plecarea dumitale în Spania. Cristopher a lăsat locul de lângă bibliotecă pentru a se apropia de Robert şi de Arthur. A luat unul dintre scaunele cu spătar îmbrăcat în stofa şi s-a aşezat comod între cei doi cei mai de seamă bărbaţi din Anglia.
7 Agata era dezamăgită. Prietena Marina amânase întâlnirea cu ea cu câteva săptămâni. în scrisoarea pe care o primise chiar în dimineaţa aceea, o înştiinţa că treburi însemnate o reţineau la Ruthvencastle. Chiar dacă Agata se simţea foarte în largul ei la familia Beresford, o deranja să 56
________________________________IUBEŞTE-MĂ lie considerată o povară sau un musafir nepoftit. Arthur Ucrcsford devenise protectorul ei şi încerca prin toate mijloacele să o facă să se simtă bine în mijlocul lor. O invita In plimbări lungi pe câmp, prin oraş şi chiar la piaţă. Ei îi plăcea timiditatea lui, felul în care roşea când îi adresa vreo Imidă meritată. Era un bărbat foarte chipeş, cu o inimă caldă, o lire plăcută, respectuos; ar putea să fie tovarăşul ideal dacă ca nu şi-ar fi pus ochii pe bărbatul cel mai puţin potrivit dintre toţi: fratele lui, Cristopher. Abia dacă îl vedea la VVhitam Hali. De la incidentul din fântâna lui Neptun, din palatul Casterham, nu mai ştia nimic despre el. A respirat cu plăcere aromele grădinii. Contesa Grant se arătase foarte binevoitoare şi educată cu ea deşi era o invitată surpriză. încuviinţase prezenţa ei la cină cu o deosebită politeţe. Iar ea era dornică să nu se mai simtă o intrusă. Ochii i-au străbătut frumoasele tufe de trandafiri, luminate de razele lunii. Nu era o întâmplare că se afla singură în grădina din spatele casei, trebuia să respire un pic de aer. Cunoştinţele ei de engleză erau foarte puţine şi, chiar dacă în ultima vreme putuse să exerseze mult, încă îi era greu să se facă înţeleasă, din pricina accentului puternic. Şi-a fixat privirea pe o sculptură dintr-un colţ al grădinii; proporţiile siluetei goale i-au smuls un zâmbet şi a hotărât să arunce o privire mai de aproape. A coborât în grabă treptele dar s-a oprit pe ultima ca să-şi întoarcă faţa spre uşile deschise care făceau accesul în salon. Candelabrele străluceau în spatele sticlei transparente iar era s-a îndoit o clipă dacă să se îndepărteze, căci îi lagăduise lui Arthur că va lipsi doar câteva minute ca să ia o gură de aer înainte de a se întoarce în salonul de dans. Grădinile englezeşti erau frumoase. Fiecare dintre cele pe care le vedea i se părea mai frumoasă decât cea de dinainte iar cea a contesei Grant era spectaculoasă. Diferitele figuri din marmură situate în mai multe colţuri făceau ca 57
A rlette G eneve locul să pară un muzeu în aer liber. Când aproape ajunsese lângă figura care îi atrăsese atât de mult atenţia, a auzit glasuri în spatele ei. S-a întors cu iuţeală şi a văzut speriată că o femeie şi un bărbat se îndreptau chiar spre locul unde se afla ea. Din fericire, rochia albastru închis o făcea aproape nevăzută în ochii lor. S-a ascuns după statuia uriaşă şi şi-a ţinut răsuflarea ca să nu fie descoperită. Ultimul lucru pe care îl dorea era să spună ce făcea neînsoţită în grădină, căci asta ar putea să-l pună pe Arthur într-o situaţie destul de neplăcută pentru că o lăsase iarăşi singură. Femeii şi bărbatului li s-a alăturat un al treilea, care a ieşit dintr-un loc ce scăpase atenţiei ei şi când l-a auzit vorbind într-o engleză la fel de proastă ca a ei a zâmbit dar o secundă mai târziu şi-a ciulit urechile. în tăcerea nopţii, răsunase un nume şi era un nume pe care ea îl cunoştea foarte bine. Un moment după aceea, conversaţia clandestină a continuat dar într-o spaniolă forţată, Agata a bănuit că din pricină că unul dintre participanţi era spaniol. A îndrăznit să se aplece un pic ca să vadă feţele persoanelor care vorbeau în şoaptă şi a putut să observe un bărbat. Părea spaniol. Era slab şi avea părul negru, purta haine bine croite dar în niciun caz nu se puteau compara cu cele ale englezului cu părul roşu. Un moment după aceea şi-a pus ochii pe femeia frumoasă şi elegantă care din când în când intervenea în discuţie. I se părea o doamnă de neam mare şi foarte sofisticată pentru că era îmbrăcată ca pentru a seduce bărbaţii. Vălurile şi decolteurile ei scandaloase nu urmăreau decât un scop. I-a văzut buclele negre prinse în ace cu diamante şi rochia din atlaz de culoarea fildeşului, care sub razele lunii părea de argint. A văzut că îi dădea un sul de hârtie spaniolului şi îi atrăgea atenţia să nu îl piardă. Buzele roşii abia dacă i se depărtau când vorbea şi sâsâitul anumitor vorbe a deranjato imediat 58
IUBEŞTE-MĂ Sulul de hârtie conţinea informaţii foarte însemnate, şi m ost amănunt a facut-o pe Agata să ridice o sprânceană. Ce limba se petrecea? înţelesese perfect numele regelui Spaniei: I cmando. De asemenea, pe cel al unui francez, Claude llcnoît şi pe cel al lui Carlos de Lucena y Moreno, vărul ei şl pe al unuia dintre consilierii secretarului de Stat spaniol, Manuel Gonzalez y Salmon'. A intuit că conţinutul hârtiilor implica probleme pentru vărul ei. Trebuia să facă rost de ele, micât ar costa şi de aceea s-a hotărât să-l urmărească pe spaniol de îndată ce acesta s-a despărţit de femeie şi de englez. Nădăjduia să nu întârzie prea mult, nu dorea să-l îngrijoreze fără rost pe Arthur Beresford, dar ştia că se petrece ceva de însemnătate. în vreme ce aştepta ca femeia şi englezul să plece din grădină ca să poată să-şi înceapă urmărirea personală, a auzit discuţia lor particulară. Chiar dacă engleza ei nu era prea bună în practică, a putut să înţeleagă cele mai multe dintre vorbe. Şi surpriza ei a fost majoră când a auzit numele lui Cristopher de mai multe ori. Au pomenit de o capcană. Despre recuperarea încrederii lui şi a unei părţi dintr-o mare moştenire. Când în sfârşit s-au îndepărtat de grădină, Agata s-a pregătit să-l urmărească pe spaniol până în ascunzătoarea lui. Nu a fost anevoios să-l urmeze, ci istovitor; să urmărească un bărbat îmbrăcată de ocazie şi cu pantofi cu toc era un supliciu. Deşi spaniolul a întors capul de mai multe ori ca să vadă dacă nu era urmărit, ea a dovedit aceeaşi iscusinţă în a se ascunde. Strada străbătută de marinarii care înţeseau multele taverne din apropierea portului fusese un obstacol pe care l-a depăşit cu chiu cu vai. Din fericire, cartierul spre care se îndrepta la era la fel de elegant ca acela în care era situat conacul contesei Grant, şi Agata îl cunoştea. Cu câteva zile1 1Secretar de stat spaniol din anul 1826 (n.a.)
59
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ în urmă Arthur îi arătase împrejurimile zonei castelului Southsea. încă îşi amintea lămuririle lui amănunţite. Castelul fusese construit în anul 1544, ca parte a unei serii de fortificaţii, Regele englez Henric al VUI-lea poruncise construirea Iul în jurul coastelor Angliei, ca să apere în felul acesta ţara de invadatori. Arthur îi mai spusese că un vapor foarte însemnai numit M ary Rose se scufundase în chip tragic în faţa castelului Southsea, la puţină vreme după construirea sa. Cil amănunte precise, i-a spus că nava fusese construită în portul Portsmouth şi că îşi datora numele celei mai apreciate surori a regelui Henric, Maria şi emblemei dinastiei Tudorilor, trandafirul. Arthur şi cu ea străbătuseră cheurile, parcul şi castelul şi de aceea i-a fost acum atât de uşor să-l urmărească pe spaniol prin această zonă. Âgata s-a oprit la un colţ de stradă şi s-a uitat la necunoscut, care scotea o cheie din buzunar şi o băga într-o broască. Deşi se simţea obosită a străbătut distanţa care o despărţea de clădire. După câteva minute, o fâşie de lumină a scăldat una dintre încăperile de la primul nivel al clădirii şi ea s-a deplasat pe trotuar până la partea din spate, unde o poartă din fier, mică şi ruginită dar deschisă făcea accesul în grădina din spate. Fără să stea pe gânduri, a intrat rugându-se să nu o atace niciun animal. A socotit distanţa dintre fereastra de la primul nivel şi pământ, unde se afla ea; înălţimea nu era mare şi în plus castanul uriaş ar putea să-i folosească de reazem când va încerca să se caţere. Convinsă de ceea ce avea de făcut în zilele următoare, s-a pregătit să facă drumul înapoi către conac, la bal. Va trebui să găsească o lămurire pe care să i-o dea lui Arthur Beresford pentru lipsa ei prelungită dar îngrijorarea pe care o simţea pentru ceea ce descoperise a micşorat vina de a fi plecat tară să spună nimic. Când a închis cu grijă poarta şi s-a întors, 60
lUBEŞTE-MĂ uiumul lucru la care se aştepta era să dea nas în nas cu
I iMuplier Beresford, care o privea cu ochii mijiţi. Şocul o lăsase fără răsuflare dar el a izbutit s-o prindă de III1111>c .şi să n-o lase să cadă. Preţ de câteva clipe nesfârşite, Anula nu a ştiut ce se petrecea dar simţea răsuflarea lui I iMopher pe frunte, mâinile lui puternice care o ţineau Utilii) şi posesiv, prelungind atingerea într-un fel care i s-a |tiliul dulce, chiar dacă scandalos, le-ai rătăcit? I uluirea a luat-o cu totul prin surprindere. Da, voiam să fac o plimbare şi m-am rătăcit, a spus ea primul lucru care i-a trecut prin minte. Iu lumina felinarelor cu gaz chipul lui Cristopher i se pflica al naibii de atrăgător şi nu a ştiut să interpreteze plivirea pe care a văzut-o în ochii lui strălucitori. Era Imi jocură? Interes? Deodată, el a strâns-o mai tare şi a târâţ ii iii josul străzii, spre port, unde câteva perechi se plimbau îmbrăţişate sub lumina lunii, schimbând vorbe drăgăstoase. ( Tind s-au îndepărtat îndeajuns de clădirea pe care ea o spionase cu neruşinare, Cristopher i-a dat drumul şi a priviţ ii cu ochi de gheaţă. Agata fusese atât de copleşită de senzaţiile pe care i le trezea atingerea mâinilor lui încât mlase să născocească o scuză bună. - Sunt un bărbat inteligent. Pot să accept orice explicaţie, eu condiţia să fie plauzibilă şi să aibă o oarecare coerenţă. Bun, dar ea nu avea o explicaţie pe care să i-o dea. Avea doar bănuieli şi nu se gândea să implice o familie atât de însemnată, precum familia Beresford, în concluziile ei, cel puţin până nu avea dovezi de netăgăduit. Cristopher s-a uitat uluit la emoţiile pe care le oglindea chipul fetei în faţa stăruinţei lui: vină, ruşine, încăpăţânare... - \biam să fac o plimbare şi m-am rătăcit, a repetat declaraţia de mai înainte. 61
A rlette G eneve Era singurul lucru pe care avea de gând să-l recunoascfl în faţa lui. - Pot să fiu orice, G ata\ dar nu prost. - Agata, l-a corectat ea, numele meu este Agata. Tăcerea lui Cristopher i-a sporit nervozitatea. Era în* tr-adevăr stânjenitor să-i susţină privirea, să rămânfl neclintită în faţa scrutării lui dar nu făcuse nimic rău, doar fugise de la o cină o vreme, îndeajuns pentru ca bărbaţii sil guste un pahar de coniac în saloanele amenajate în aces! scop. - Tata era foarte îngrijorat de întârzierea ta. Auzind asta, obrajii i s-au făcut roşii ca focul. Voia să lipsească cât mai puţină vreme cu putinţă dar să meargă pc tocuri şi în rochie de ocazie nu fusese uşor. - îmi pare rău, s-a scuzat mâhnită. Cristopher a cerceta t-o şi mai amănunţit. Stăteau faţă în faţă. înălţimea lui o intimida dar a încercat să n-o arate. Se simţea de parcă ar fi fost prinsă făcând vreo poznă. Starea de stânjeneală, adăugată la îngrijorarea în legătură cu ce descoperise, o împiedica să inventeze ceva care să pară convingător. Nu se va mai repeta, făgăduiesc, a adăugat. El a hotărât să nu mai stăruie asupra subiectului. - Ne vom întoarce la petrecere. Fratele meu Arthur este supărat că a cedat capriciilor tale uşuratice. O doamnă nu trebuie să se plimbe neînsoţită, este una dintre regulile cele mai elementare ale etichetei. Ea începea să urască toate vorbele care aveau legătură cu eticheta şi normele. Era obişnuită să ia hotărâri de una singură, să nu trebuiască să dea lămuriri şi de aceea îşi uitase datoria ca musafir: să nu-şi supere gazda cu fapte nepotrivite.1 1Joc de cuvinte, în limba spaniolă gata însemnând pisică, (n.t.)
62
_______________________________IUBEŞTE-MĂ A fost vina mea, i-a răspuns într-o şoaptă. Sunt întru totul convins de asta, a spus el pe un ton sec. |)iir intr-adevăr nu se va mai repeta, a avertizat-o. Chiar iii* nr trebui să te leg de piciorul unei mese ca să nu-i mai piicinuieşti neplăceri Iui Arthur. Agata nu a putut să-şi înăbuşe geamătul de pe buze iiu/ind avertismentul. S-o lege de piciorul unei mese? Mă mg, scăpase din alte noduri mai strânse, numai că el nu avea ile unde să ştie iar ea nu avea de gând să-i spună. N-am făcut niciodată nimic cu intenţia de a-1 supăra pe Arthur, i-a răspuns, în parte îndurerată. Doar că nu stăpânesc prea bine limba engleză şi mă simt nelalocul meu. De aceea minţeam nevoia să fiu un pic singură, ori în grădină ori plimbându-mă pe stradă. Am acţionat dintr-o pornire şi îmi pare rău. Cristopher s-a oprit brusc şi s-a uitat la ea uluit. - Fratele meu se simte responsabil. Ea l-a privit la rândul ei neînţelegând ce încerca să-i spună. Nu voi îngădui să îi Iaci rău, a adăugat el. Asta fusese culmea impertinenţei. - Niciodată nu i-aş face rău. îi port o afecţiune sinceră, a replicat cam iritată. - Nu te juca cu el, altfel vei avea de-a face cu mine. „Să se joace cu Arthur? Ce încearcă să-mi spună?”, s-a întrebat indignată. - Nici nu-mi trece prin minte, a spus ea îndurerată, f ratele dumitale este un bărbat extraordinar şi merită toată preţuirea şi admiraţia mea. Ochii lui Cristopher au scânteiat auzind-o. A privit-o atât de pătrunzător încât Agata a simţit nevoia să-şi facă cruce. Ochii lui albaştri aveau o undă de crispare care a zăpăcit-o, ca şi cum această din urmă declaraţie ar fi fost pentru el ca o picătură de venin ce îi ardea măruntaiele. Dar nu şi-au mai 63
A r l e t t e G e n e v e _________________________ spus nimic pc drumul de întoarcere la conac. Âgata putea nil simtă supărarea lui Cristopher, dar nu era în stare înţeleagă pricina care dusese la creşterea răcelii dintre ei.
8 Cristopher era iritat. Deşi cunoştea pricina supărării lui, nu putea să facă nimic în legătură cu asta. Stătea departe di ea din proprie voinţă, dar crisparea îi creştea într-un ritm accelerat. Ştia că fata ascundea ceva şi de aceea o urmărea din ochi tot timpul, nu scăpa nimic atenţiei lui dar se simţea neputincios în a obţine un răspuns convingător la întrebările lui. Din noaptea în care o prinsese iscodind aceeaşi clădire pe care o pândea şi el, Âgata stătea câte de departe putea de el; nu o văzuse niciodată aşa de apropiată de Arthur ca în ultimele zile. Acum, când îi cunoştea sentimentele faţă de fratele lui, se simţea mai liniştit dar şi supărat în acelaşi timp. Intrarea în birou a tatălui său l-a făcut să înceteze să mai facă speculaţii. - Zilele astea îmi pari cam absent. Reproşul lui John l-a luat prin surprindere. - Am treburi însemnate de rezolvat, a fost răspunsul lui scurt. - într-o zi va trebui să nu mă mai ignori, i-a spus John îndurerat. Tată şi fiu şi-au susţinut privirea, sfidându-se reciproc. - Nu te-am ignorat niciodată, a replicat Cristopher pe un ton ridicat. John a oftat adânc în vreme ce înainta spre fiul lui cel mare. 64
______________________________ IUBEŞTE-MĂ A venit vremea să uiţi trecutul şi să-mi ierţi atitudinea, h ‘.pus tatăl lui, cu ochi strălucitori. Cristopher a strâns Ini/cle transformându-le într-o linie fină. Tot ce-am făcut a lost pentru binele tău. ( )chii tânărului au fulgerat mânioşi. Nu doresc să vorbesc despre asta, a răspuns sec. John şi-a privit fiul şi durerea a crescut şi mai mult în •miletul lui de tată chinuit. Stătea ţeapăn în faţa lui dar fără •A piardă controlul. îi susţinea privirea de parcă ar fi fost un nval primejdios, un duşman căruia nu trebuie să-i întorci •palele. Şi strălucirea dispreţuitoare din ochii lui albaştri i • a înfipt în stomac ca un pumnal ascuţit. Ştiu că eşti implicat într-o nouă misiune, sub conducerea lui Robert, a spus John după câteva clipe nesfârşite, dar a venit vremea să-ţi îndeplineşti datoria de întâi născut şi să dai un moştenitor familiei. Nările lui Cristopher s-au dilatat auzindu-1. - Arthur poate să continue cu linia succesorală, l-a înfruntat cu amărăciune. Tatăl lui a oftat obosit. Fiecare vorbă pe care o rostea ca să se apropie de fiul său avea efectul opus: îi despărţea şi mai mult. - Este datoria ta să oferi un moştenitor familiei, a repetat cu chipul sever. Să cauţi o soţie demnă... Cristopher l-a întrerupt pe un ton glacial. - Singura pe care am iubit-o nu ţi s-a părut potrivită, îţi aminteşti? a scuipat cu ranchiună. John a ştiut că greşise vorbele. Fiul lui se retrăgea din nou şi punea şi mai multă distanţă între ei. -- N-am să cad în greşeala de a-ţi aminti amănunte pe care le-ai uitat după cum ţi-a convenit, a replicat autoritar. Ar fi o dovadă de înţelepciune din partea ta să ţii cont de ele. Cristopher a crispat pumnii peste masă. 65
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ - Şi cc femeie ţi se pare demnă şi potrivită de a purtii ilustrul nume de Beresford? Poate insipida lady Kelly? Sau scorpia de lady Freeman? John l-a privit furios. Nu era tocmai cavaleresc să so refere la două doamne într-un mod atât de nepoliticos. - Chiar dacă ţi se pare de necrezut, nu mă gândisem la niciuna dintre ele. Şi n-am să te mint, domnişoara Martin ma făcut să regândesc anumite amănunte ale acestei chestiuni. Cristopher a făcut ochii mari, uluit. Câteva clipe mai târziu un puternic hohot de râs cinic a rupt tăcerea din birou dar a încetat la fel de repede cum începuse. Tatăl lui nu putea să vorbească serios. - îmi spui că ţi-ar plăcea să vezi ca viitoare marchiză de Whitam pe o femeie de neam atât de prost? John l-a privit cu adânc dezgust. Care este cuvântul spaniolesc? A, mi-am amintit! O mahalagioaică, a încheiat pe un ton veninos. - Nu este nevoie să te străduieşti s-o descalifici, i-a răspuns tatăl lui cu glas de gheaţă. Am crezut că văd la tine un anume interes faţă de ea, a recunoscut oarecum tulburat. John era supărat că interpretase greşit purtarea fiului său. - Din fericire, domnişoara Martin, a subliniat Cristopher vorbele, a pus ochii pe Arthur. Nu putea să-şi reţină repulsia faţă de tatăl lui. Nu conta câtă vreme trecuse, durerea era tot vie şi îl chinuia. - Ştii ceva ce eu nu ştiu şi ar trebui? l-a întrebat John. Cristopher s-a gândit un moment dar în cele din urmă a răspuns: - Doamna a mărturisit interesul pe care îl are pentru Arthur. Tatăl lui a şovăit dacă să-l creadă sau nu. Experienţa îi spunea că domnişoara Martin nu era interesată sentimental de fiul său mijlociu. Văzuse cu ochii lui privirile pe care i le arunca lui Cristopher când credea că nu o observă nimeni, 66
______________________________ lUBEŞTE-MĂ rilimţia pe care o simţea, chiar dacă încerca s-o ascundă. Nu, Ililin(ia nu îl înşela. ( 'ontinui să te porţi ca un prost, i-a spus John. Surd în dispreţul tău, orb pentru că stăruieşti pe ceva ce s-a întâmplat Iii trecut. ( ristopher l-a privit îndurerat şi dispreţuitor. Nu voi lua niciodată în calcul posibilitatea de a o curta |*o domnişoara Martin. Nu are clasă şi nici titlu. La urma uimei, nicio însuşire vrednică de pomenit. John se simţea cu adevărat stânjenit auzindu-1 pe fiul lui t el mare şi dispreţul acestuia faţă de sexul feminin. îmi pare rău că ai o părere atât de proastă, fiindcă, spre deosebire de tine, am putut să văd cu ochii mei cât de Inimoasă... ( ’ristopher l-a întrerupt cu asprime. Este necioplită, neîndemânatică. Mişcările îi sunt greoaie şi atât de neatente încât într-o zi o să-l dea jos pe Arthur cu o lovitură a mâinii. Geamătul unei femei l-a făcut pe John să închidă ochii şi pe Cristopher să expire zgomotos. Agata şi Arthur stăteau iii pragul uşii deschise a biroului. Ea îşi ţinea mâna la gură, poate pentru a înăbuşi un ţipăt de groază în faţa criticilor pe eare tocmai le auzise în legătură cu persoana ei. Arthur îşi privea fratele cu desăvârşire uluit, deşi după surpriza de început pe care i-au provocat-o vorbele lui. chipul i-a căpătat treptat culoarea cenuşie a furiei, dar credincios lirii lui liniştite, i-a aruncat doar o privire mâhnită înainte de a pleca luând-o pe Agata de braţ ca s-o scoată din casă. Cristopher regreta vorbele jignitoare pe care le rostise, dar nu mai putea să le retragă. S-a uitat la tatăl său, care i-a răspuns cu o privire dezamăgită. - De multe ori mi-a fost ruşine de purtarea ta. Din păcate, astăzi este unul dintre acele prilejuri. 67
A rlette G eneve John nu a mai spus nimic. Cu mişcări încete, dar elegant» s-a sculat de pe fotoliu şi s-a îndreptat către vestibul fără nA întoarcă privirea. Avea o mulţime de scuze de cerut tll numele fiului său. Cristopher şi-a trecut mâna prin păr, dezgustat de el însuşi, Vorbise sub efectul durerii provocate de vorbele tatălui său iar domnişoara Martin fusese ţapul ispăşitor pentru izbucnire» lui; acum regreta profund. Se purtase atât de prosteşte cum spusese tatăl lui. Şi dacă era sincer cu el însuşi, trebuia să admită că vorbele lui dispreţuitoare fuseseră provocate de sentimentul de nemulţumire pe care i-1 producea interesul domnişoarei Martin pentru fratele lui, Arthur. De la prima lor întâlnire, în portul Dover, fusese fascinat şi dezgustat totodată de năvalnica fată care îi furase stăpânirea de sine, însuşire pe care şi-o desăvârşise în multă vreme, ca şi cum ar ti fost o armură protectoare. Vreme de ani, ştiuse să-şi controleze simţămintele. îşi închisese voit sufletul dar sosirea ei îi provocase o revoltă a simţurilor pe care nu putea şi nici nu ştia să o stăpânească. Şi acum, ce naiba să facă? Tăcerea dinăuntrul bisericii St. Thomas era ca un balsam pentru rănile ei sufleteşti. Simţea nevoia să fie singură dar Arthur refuza să o lase într-o asemenea stare de nervi. Credea că era foarte supărată, dar nu era aşa. Cu toată răbdarea din lume, Arthur încerca să-i povestească amănunte despre biserică şi însemnătatea ei. Din secolul al XII-lea catedrala avusese un rol însemnat în dezvoltarea oraşului Portsmouth, l-a mai povestit că în anul 1449 fusese închisă şi parohul excomunicat din pricina incidentului legat de uciderea episcopului de Chichester, dar pe ea nu o interesa niciunul dintre aceste amănunte, îl asculta vorbind dar nu era atentă. Deşi îi venea să ţipe, rămânea neobişnuit de calmă. Compania plăcută a lui Arthur o liniştea dar în acelaşi 68
_____________________________ lUBEŞTE-MĂ limp o împiedica să dea frâu liber adâncii dureri care o i Imuna. Fiecare vorbă rostită de Cristopher i se înfipsese în Inimă ca un cui ascuţit. Putea să îl ierte pentru insultele mill-sale dacă nu le-ar fi rostit în faţa lordului Beresford. Asta piu ceva ce nu putea să uite şi nici nu voia. Ştia mai bine (Icnii oricine că era un musafir impus la Whitam Hali şi, |H'ii!ru un moment chinuitor, i-a venit să înjure dar s-a klApănit cu o voinţă de fier pe care nu ştia că o are. Cristopher îşi va cere scuze, i-a spus Arthur deodată. Agata l-a privit îndurerată. Nu are de ce, s-a mărginit să spună adevărul şi acesta nu lAneşte. Dimpotrivă, ne pune la locul nostru când uităm care cslc, a răspuns cu glas reţinut. Nu avea niciun drept să te jignească, i-a spus pe un ton i ni ic dar nu a consolat-o câtuşi de puţin. De la povestea cu ( iphclia O ’Sullivan, Cristopher nu a mai fost acelaşi. Pupilele Agatei au strălucit cu un anume interes. - Ophelia O ’Sullivan? a întrebat, chiar dacă nesigură că voia să asculte o apărare a lui Cristopher. Canalia, îşi merita toate şi fiecare dintre blestemele ei. - Fratele meu o iubea şi de aceea l-a înfruntat pe tata cu mllăcărarea unei inimi îndrăgostite. în ciuda ameninţării cu dezmoştenirea, a fost neclintit în convingerile lui dar doamna nu s-a dovedit aşa fidelă cum o credea el. L-a înşelat vreme de săptămâni facându-1 să creadă că îl iubea. I-a spus că dorea mai mult decât orice pe lume să devină soţia lui, următoarea lady Beresford. - Dorinţa de a-şi uni vieţile prin căsătorie este de obicei urmarea firească atunci când doi tineri se îndrăgostesc, a comentat ea. Arthur s-a gândit o clipă înainte de a continua. - O ’Sullivan era cu doisprezece ani mai în vârstă decât Cristopher. în plus, văduvă şi ambiţioasă. Âgata s-a uitat la 69
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ el surprinsă. I-a spus că era singurul bărbat pe care îl iubişi cu adevărat, dar nu era aşa. - L-a tăcut să creadă aşa ceva, minţindu-1? a întrebat, ma interesată decât voia să recunoască. - O minciună neruşinată. Când Cristopher a ajuns la et acasă ca să-i spună că trebuiau să fugă la Gretna Green... Ea l-a întrerupt: - Gretna Green? a repetat cu un fir de glas. - Este un sat din sudul Scoţiei, vestit pentru căsătoriile celebrate acolo când tinerii nu au binecuvântarea părinţilor lor. Dar n-a apucat să-i spună nimic fiindcă, atunci când a ajuns la conac, lady O ’Sullivan nu era singură. Toate acestea căpătau nişte proporţii gigantice. A auzit-o râzând de el. Agata era peste măsură de uluită. Era cu ultimul amant de serviciu. Amândoi râdeau de cât de naiv se dovedise a fi moştenitorul de laWhitam Hali. De cât de uşor fusese să-i manipuleze ardoarea tinerească. Ochii Agatei au arătat toată groaza pe care o simţea. - Şi ce a tăcut Cristopher? Era tot mai interesată. - S-a întors la Whitam Hali ca să caute o armă. Era hotărât să-l omoare pe bărbatul pe care îl credea vinovat pentru tot dar tata l-a împiedicat să comită o imprudenţă care ar ti putut să-l coste foarte scump. Discuţia care a avut loc între ei a fost monumentală. Cristopher era convins că Ophelia era nevinovată, sau cel puţin aşa cred, a trecut atât de multă vreme că abia îmi mai amintesc. Atunci, tata i-a luat o dată pentru totdeauna pânza de pe ochi. I-a mărturisit că el însuşi fusese amantul ei cu luni în urmă. Agata şi-a stăpânit o exclamaţie de surpriză. Din după-amiaza aceea, relaţia dintre ei nu a mai fost la fel. Şi de atunci Cristopher nu mai are încredere în nicio femeie, le consideră nişte manipulatoare fără inimă. Agata putea să înţeleagă mai bine 70
_________________________________IUBEŞTE-MĂ emoţiile contradictorii pe care le simţea Cristopher dar asta im ii dădea dreptul să fie muşcător şi despot. Crede că toate simt perverse, manipulatoare şi nedemne de încredere. - Ce s-a întâmplat cu doamna? - Cu Ophelia O ’Sullivan? Nimic. - Nu a primit o învăţătură de minte? Agatei nu-i venea să creadă. - învăţătură de minte? a repetat Arthur, uimit de vorbă. - Vreau să spun, o pedeapsă pentru viclenia ei. Tânărul a clătinat o singură dată din capul blond. Cineva ar fi trebuit să i-o dea, a rostit ea. - în ultima vreme îl pândeşte ca să încerce să reînnoade relaţia pe care au avut-o în trecut. Dar Cristopher se arată atât de rece încât îmi vine greu să cred cum de doamna nu sfârşeşte îngheţată în încercările ei. - Lady O ’Sullivan doreşte să se întoarcă la fratele dumitale? - Cel puţin încearcă, dar nu cred să izbutească. Participă adesea la aceleaşi evenimente ca şi el şi când nu este poftită vine ca însoţitoare a cuiva care este. De aceea Cristopher ocoleşte cu orice preţ astfel de evenimente sociale. Agata s-a ridicat de pe banca din lemn şi Arthur a tăcut la fel. Amândoi au ieşit în lumina după-amiezii şi s-au întors la Whitam Hali. Aveau un drum lung până acasă, care era situată în afara oraşului. Trag nădejde că vei şti să păstrezi tăcerea în legătură cu ce ţi-am spus despre trecutul zbuciumat al fratelui meu. Ea l-a privit cu atenţie şi o scânteie de maliţiozitate. într-adevăr. lămuririle lui Arthur o ajutaseră mult. Acum putea să înţeleagă mai bine pricina pentru care Cristopher se purta aşa cum o facea: era un mecanism de apărare. - Nădăjduiesc să nu dau vreodată nas în nas cu acea O ’Sullivan... 71
A rlette G eneve
9 Cristopher se hotărâse să treacă la fapte. Vreme de două zile îl urmărise pe Gonzalo Perez, informatorul nobilului englez care conspira cu bonapartiştii ca să-l dea jos pe regele Spaniei. Dar Perez nu mai avusese nicio întâlnire cu complicii lui şi acest amănunt îl îngrijora. S-a uitat din nou la ceasul de buzunar, arăta ora unsprezece fără un sfert a nopţii. A coborât din trăsură şi i-a dat instrucţiuni lui Simon să-îl aştepte până când se va întoarce. Pentru un moment, a regretat că nu luase o trăsură închiriată dar nu avea încredere în angajaţi străini, care obişnuiau să-şi dea drumul la gură, iar Simon lucra pentru familia Beresford de peste zece ani, de aceea tăcerea lui era garantată. A traversat strada mărginită de copaci şi a deschis poarta din fier, care a scârţâit când a ajuns la jumătate. Tăcerea şi întunericul străzii au făcut ca zgomotul să fie şi mai puternic dar după ce a aşteptat câteva momente în deplină linişte, a intrat în grădina din spate. A cercetat conştiincios fiecare dintre ferestrele închise; nu se vedea lumină la niciuna dintre el. Era fără putinţă de tăgadă că singurul chiriaş din casă se afla încă la clubul Adams, ca în ultimele două seri. A ales fereastra de la unul dintre dormitoarele de jos pentru că i s-a părut cel mai puţin accesibil şi cel mai probabil să conţină informaţia pe care o căuta. Clădirea era un han vechi nefolosit care urma să fie refăcut în scurtă vreme, de aceea era nelocuit, în afara 72
IUBEŞTE-MĂ t nmcrci pe care o ocupa Gonzalo Perez. Nu fusese greu xA i afle identitatea. Ambasada spaniolă îl ajutase în cercetările lui şi relaţiile bune dintre Arthur Wellesley şi I lancisco Cea Bermudez1 făcuseră cu putinţă găsirea informa- torului. ( ristopher îşi dădea toată silinţa să afle pentru ce nobil englez lucra individul dar căutările lui nu dăduseră încă made. Din buzunarul interior al redingotei a scos un soi de ţperaclu ca să forţeze deschiderea ferestrei dar înainte de a începe s-o forţeze, ceva greu a căzut chiar lângă el, la câţiva centimetri de locul unde se afla. Iarba deasă din grădină a amortizat zgomotul. S-a uitat uimit la casa de bani care se odihnea la picioarele lui. Doar câţiva centimetri au lipsit ca să-şi piardă capul de pe umeri. A făcut un pas înapoi şi a i ulicat privirea către locul de unde căzuse, iar ceea ce a văzut I n lăsat cu gura căscată. Un flăcăiaş cobora cu destulă ngilitate de la fereastra deschisă. L-a văzut apucându-se cu mâinile de creanga cea mai groasă a castanului şi lăsânduşi corpul să se legene în gol până când a reuşit să urce un picior şi apoi pe celălalt pe creangă, ca să rămână lipit de ea ea o maimuţă. Câteva momente după aceea l-a văzut lârându-se ca un şarpe până la trunchiul gros dar pesemne nu a socotit bine fiindcă una dintre crengile mici şi răsucite i s-a prins de şapcă şi i-a smuls-o de pe cap. într-o clipă o cascadă de păr blond i-a dezvăluit identitatea hoţului. A închis ochii şi şi-a stăpânit o înjurătură. Trebuia să-şi fi închipuit. Coborârea se dovedea mai anevoioasă decât urcuşul. Agata s-a prins de creanga groasă înainte de a-şi da drumul de pe pervazul ferestrei. Deşi rămăsese atârnată în gol, nu Ambasador spaniol în Anglia între anii 1828 şi 1832 (n.a.)
73
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ i-a fost frică. De copilă coborâse şi urcase în copaci, ca un joc. Ceea ce o îngrijora era cum să ducă o cutie de bani aşa de grea până la Whitam Hali. S-o arunce pe fereastră în faţa neputinţei de a o căra, fusese cea mai mică dintre rele, dar şi-a spus că pentru moment, cel mai grabnic era să se dea jos din copac şi să plece de acolo, apoi va vedea cum s-o târască până la o trăsură închiriată. Şi-a luat un nou avânt şi a izbutit să se prindă de creangă cu amândouă picioarele. Acum urma partea cea mai complicată: să se forţeze să rămână deasupra crengii şi nu dedesubt. Când a văzut că aluneca şi nu putea să se ţină, a ales să se târască până la trunchi; sarcina s-a dovedit foarte grea şi înceată pentru că propria greutate o trăgea în jos, dar a izbutit şi deja pusese un picior în golul în formă de „V” care împărţea trunchiul în mai multe crengi. - Ai nevoie de ajutor? Glasul cunoscut a făcut-o să se dezechilibreze şi să alunece. Nu a fost îndeajuns de iute ca să se ţină şi greutatea corpului a făcut să îi scape una din mâini; până la urmă, i-a scăpat şi cealaltă. Âgata s-a pregătit pentru lovitură dar nu a căzut pe pământ. Un corp tare şi puternic a împiedicat-o. A tras în piept parfumul bărbătesc pe care îl cunoştea atât de bine şi s-a pregătit să-l înfrunte pe cel mai mare dintre fraţii Beresford. Cristopher a ţinut-o în braţele lui mai mult decât cerea bunacuviinţă şi neştiind să spună dacă s-o ţină aşa îmbrăţişată se datora surprizei de a o revedea sau plăcerii de a o atinge. Fata era foarte uşoară. - Mulţumesc, a fost singura vorbă chibzuită pe care a putut să o spună. El continua s-o ţină în braţe fără să piardă niciun amănunt de pe chipul ei îmbujorat, în ciuda întunecimii nopţii. Poţi să-mi dai drumul, nu mai e nicio primejdie să cad. Şi Cristopher a ascultat: i-a dat drumul deodată, fără menajamente. Âgata a căzut cu fundul de pământ. Vaietul ei l-a făcut să zâmbească. Ochii fetei l-au 74
IUBEŞTE-MĂ lulgerat. S-a ridicat, masându-şi fesele dureroase. Nu era nevoie să mă laşi să cad aşa de brusc, ai fi putut să-mi faci mult rău, l-a mustrat cu glas şoptit. - Iar tu ai fi putut să mă omori. Vorbele lui erau lipsite de reproş, amănunt care a facut-o pe Agata să ridice o sprânceană, căci se aştepta la un pomelnic de insulte. Dar era adevărat, dacă ar fi căzut cutia de bani în capul lui Cristopher, acum ar avea o mare belea. Dar nu avea de unde să ştie că el era dedesubt, făcând Dumnezeu ştia ce! - îmi pare rău, dar în apărarea mea voi adăuga că nu ştiam că te aflai sub mine. Cristopher a răsuflat auzind-o. Vorbele ei i s-au părut senzuale şi păcătoase, de bună seama că i-ar plăcea să fie sub ea. Ce dracu era cu el?! - îmi închipui că nu este cutia ta. A încercat ca vocea să-i sune neutră. - O concluzie corectă. - Şi nu ai de gând să-mi spui cui aparţine. -A devărul este că nu ştiu, a recunoscut ea temătoare. - Furi o cutie de valori fără să ştii cui aparţine? Lui Cristopher nu-i venea să creadă şi nu putea să nu se mai uite la înfăţişarea ei. - Dacă mai stăm aici în picioare certându-ne pentru (leacul ăsta, autorităţile vor avea vreme să ne aresteze. - E ciudat că nu au făcut-o deja, te vezi de la o poştă; capul tău e ca o torţă arzândă şi cu hainele astea pari un derbedeu sadea. Ea ştia că se referea la culoarea păndui ei care, fără reţinerea şepcii, i se revărsa în valuri pe spate. - Mi-am pierdut şapca la coborâre. Şi-apoi, în clipa asta nu mă îngrijorează autorităţile de vreme ce nu sunt singură în această misiune. 75
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Vorbele ei îl implicau în mod direct pe el. - Eu nu am nimic de-a face cu acest furt şi n-ai să mă amesteci, a răspuns ameninţător. Ea continua să-şi maseze fundul, dornică să se răzbune pentru că îi dăduse drumul aşa de neaşteptat dar recunoscătoare că era acolo şi astfel putea s-o ajute cu cutia de bani. Cristopher îi urmărea mişcările mâinii cu prea mult interes. - De bună seamă! a spus ea. Domnia ta făceai liniştit o plimbare prin zonă, nu-i aşa? - Te supravegheam. Ochii Agatei s-au deschis cu groază. Ştiam că pui ceva la cale în locul ăsta unde te-am găsit serile trecute şi după cum se vede, intuiţia nu m-a înşelat, a continuat el. Tânăra rămânea tăcută. Şi cum aveai de gând să o cari? Cristopher se referea la cutia de bani. - N-am avut vreme să mă gândesc la asta. - Neajunsul de căpătâi al femeilor, niciodată nu gândesc, trec direct la fapte. Agata a plescăit din limbă, jignită de vorbele lui. El părea iritat dar ea era obosită şi dorea să ajungă la Whitam Hali. Aventura îşi cerea poliţa. Să mişte cutia grea de la dulap până la fereastră o lăsase aproape fără puteri. - Pierdem vreme preţioasă. Ai adus o trăsură? Neliniştea din glasul ei l-a făcut pe Cristopher să bombăne printre dinţi. - Ceea ce ai făcut este considerat un delict, a mustrat-o cu glas aspru. - Ştiu, dar doresc să protejez pe cineva. El nu se mişca din loc. Ai cuvântul meu că îţi voi lămuri totul când vom fi într-un loc sigur. Cristopher s-a aplecat ca să ia cutia şi când a avut-o în mâini, i-a făcut semn cu capul să-l urmeze. Cutia era mai grea decât bănuise dar nu i-a fost greu s-o care, având destulă grijă să nu se păteze de iarba strivită. 76
________________________________ IUBEŞTE-MĂ Mergi în spatele meu şi nu mai face nicio imprudenţă. Strada era pustie aşa că au putut s-o traverseze fără nicio problemă. Âgata a deschis portiera trăsurii şi a ţinut-o pentru ca el să poată să lase cutia. Un moment după aceea a urcat diiitr-un salt cele două trepte înăuntru. Când amândoi au fost aşezaţi confortabil în trăsură, cu cutia la adăpost sub picioarele lui Cristopher, Âgata şi-a îngăduit să scoată un oftat adânc. Chiar dacă chipul îi rămânea senin, avea un nod iii stomac de care nu va putea să scape cel puţin pentru o vreme. El stătea în faţa ei şi o privea cu imensă neruşinare, îmi închipui cui aparţin pantalonii şi cămaşa pe care le porţi ca un adevărat tâlhar. Âgata şi-a privit hainele un pic ruşinată, dar nu avea de gând să mărturisească de unde le împrumutase; numai că nu a fost nevoie, Cristopher a ghicit. Pot să afirm că au fost luate din garderoba mea personală, nu c aşa? Tăcerea ei a fost confirmarea bănuielii lui. Este una dintre cele mai bune cămăşi ale mele. Âgata a izbucnit în sfârşit, supărată că fusese descoperită. - Nu puteam risca să stric hainele lui Arthur sau ale lui Andrew, nu mi se părea drept, şi nici nu puteam să cer împrumut de la personal, fiindcă ar fi putut să mă dea în vileag după aceea. Cristopher a ridicat o sprânceană formând un arc perfect. - în schimb, nu ţi-a păsat dacă îmi stricai hainele în înfruntare, aşa-i? Obrajii Âgatei au căpătat culoarea cireşelor. L-a privit cu ochii mijiţi, fără să ştie dacă vorbele lui erau de batjocură sau de supărare. Cristopher stătea în faţa ei cu toată eleganţa, cu redingota impecabil încheiată, şiretul batistei de la gât perfect înnodat şi fără un singur fir de păr nelalocul lui. S-a întrebat cum naiba izbutea să fie mereu impecabil, fără o cută pe haine, fără un fir de praf pe pantofii strălucitori. Nu exista niciun fir de iarbă pe hainele lui, deşi luase cutia de pe 77
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ solul grădinii. într-adevăr, era un bărbat care se evidenţia prin eleganţă şi rafinament, dar în momentul acela ea l-a urât căci o făcea să se simtă mai mahalagioaică decât oricând. - Hainele nu au suferit nicio stricăciune, a răspuns cu un zâmbet nevinovat care nu l-a păcălit defel. Şi vor fi repuse de îndată la locul lor. Cristopher a ştiut că niciodată nu va mai putea să se îmbrace cu cămaşa pe care o purta ea tară să-şi aducă aminte că mângâiase pielea ei aurie. Că parfumul ei pătrunsese în fiecare fir al ţesăturii. Hoţomana nu-şi pusese vestă de aceea curbele moi ale sânilor erau cu desăvârşire vizibile pe sub pânză; a putut să observe aureola întunecată şi sfârcurile drepte. Şi dorinţa a pus stăpânire pe el fără milă, zăpăcindu-1. A clipit de mai multe ori, încercând să-şi controleze răsuflarea, care devenise gâfâitoare dar Âgata nu era conştientă de stânjeneala lui fizică, se uita pe geamul trăsurii. Şi-a pus un picior peste celălalt şi a început s-o observe, pe cât de zăpăcit pe atât de interesat de fiecare gest al ei. Dorinţa îl biciuia în continuare fără control, dar era un bărbat obişnuit să şi-o stăpânească.
Sosirea la Whitam Hall a dezlănţuit o discuţie aprinsă între ei. Agata voia să ducă în odaia ei cutia dar Cristopher s-a împotrivit cu hotărâre. în cele din urmă, ea cedase, chiar dacă fără voie, şi acceptase ca el s-o ducă în apartamentele lui. Cristopher îi spusese că nu va putea s-o deschidă fără 78
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ ajutorul lui, adăugând cu aroganţă că ajutoad avea un preţ. ( uda de bani va fi deschisă în odaia lui, departe de privirile personalului şi de posibili curioşi nepoftiţi, precum tatăl sau fraţii lui. Agata a fost de acord până la urmă. Tăcerea din conac i s-a părut ciudată dar nu neaşteptată. ( 'ristopher i-a spus că tatăl lui, Arthur şi Andrew se aflau la o întâlnire cu ducele de Arun, la Crimson Hill şi că aceste întâlniri de obicei se prelungeau multe ceasuri, fapt pentru care nu se vor întoarce decât spre dimineaţă, împrejurare care îi avantaja. Ea s-a abţinut să îi spună că deja ştia şi că de aceea se hotărâse să intre în clădire şi să fure cutia de bani a unui necunoscut tocmai în noaptea aceea. Agata s-a uitat cu multă curiozitate la încăperile private ale lui Cristopher; era pentru prima oară când vedea o locuinţă bărbătească atât de curată şi de ordonată. Uşa de sliclă care dădea în terasa particulară era închisă, dar cu draperiile din catifea albastră strânse, lăsând să intre lumina lunii. A privit mobila elegantă de cireş. Dormitorul avea un salonaş privat care conţinea o comodă cu sertarele închise şi fără cheie şi un scaun tapiţat într-un bleumarin pal, asortat cu draperiile. Mai era şi o bibliotecă micuţă, cu felurite cărţi în engleză; a putut să observe şi una în franceză şi alta în spaniolă. Pereţii nu erau acoperiţi cu tapet, ca în restul locuinţei, ci zugrăviţi în tonuri aurii care se asortau perfect cu mobila şi cu aştemuturile de pe pat. Cristopher a pus cutia pe comodă, ca să se dezbrace de redingotă şi să-şi desfacă batista de la gât. Agata îi urmărea atentă fiecare mişcare. Canalia, nu-şi pierdea eleganţa nici când se dezbrăca. A văzut cum lasă haina şi batista pe scaun. O secundă după aceea a deschis unul dintre sertăraşele din partea de sus a comodei şi a scos un soi de cheie. Ea a hotărât să nu stea deoparte dar înainte de a ajunge lângă el, uşa cutiei fusese deschisă cu deplină uşurinţă. Şi o întrebare a început să-i 79
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ sfredelească creierii: de ce era interesat lordul Beresford do conţinutul ci? Dc unde avea abilitatea asta de a deschide cutiile de bani ale altora? Ei i-ar fi luat foarte multă vreme, trebuia să recunoască, dar el izbutise aproape tară sforţare. Ce îi ascundea? Şi-a ridicat ochii din cutie spre chipul lui Cristopher; strălucirea din pupilele lui creştea pe măsură ce scotea feluritele documente, de parcă s-ar fi simţit mândru de el. - Mă interesează doar unul dintre aceste documente, a spus Âgata cu un fir de glas. A scotocit cu degetele înăuntru până ce a dat de pergamentul făcut sul dar înainte de a-1 putea lua, Cristopher i l-a smuls. - Poate fi primejdios, i-a spus pe un ton autoritar. Ea nu i-a înţeles vorbele. Se poate dovedi riscant pentru tine să cunoşti conţinutul, a adăugat. El a desfăcut pergamentul şi a citit numele de pe el. îndată s-a încruntat ca şi cum s-ar fi gândit la feluritele posibilităţi care se deschideau. Ce nume vrei să aperi? Şi de ce? Cele două întrebări le rostise cu glas sec, neîncctând s-o privească. Âgata a hotărât să fie sinceră. - Când, acum câteva seri, am cinat la Southsea, am descoperit ceva ce mi s-a părut semnificativ şi foarte însemnat. în vreme ce mă plimbam prin grădinile conacului Grant, un bărbat şi o femeie s-au întâlnit cu un al treilea întrun loc retras din grădină şi i-au dat această hârtie. - Te-au văzut? a întrebat-o. Ea a clătinat din cap. -A m izbutit să mă ascund în spatele unei statui. Cristopher şi-a amintit la perfecţie ansamblul de statui care împodobea grădinile lui lady Grant. - Unul dintre ei era spaniol, nu-i aşa? De data asta a confirmat cu un gest. Trebuie să aflu ce ştii ca să pot să te protejez. 80
lUBEŞTE-MĂ - Adevărul este că nu ştiu nimic. S-o protejeze? De ce? Sau, mai bine zis, de cine? s-a întrebat. - îi cunoşti conţinutul? Ea a negat din nou cu o expresie gravă. - Este o listă, s-a aventurat să afirme câteva clipe mai târziu. Şi conţine numele unei persoane pe care o iubesc mult. Cristopher a recitit numele dar Agata i-a luat-o înainte: - Carlos de Lucena y Moreno. - De Lucena este unul dintre consilierii lui don Manuel ile Gonzalez y Salmon, nu-i aşa? Ea şi-a muşcat buza inferioară, dar a confirmat. - De Lucena este vărul meu. Cristopher a dat drumul aerului pe care îl reţinuse de la mărturisirea ei anterioară. Să audă că iubea un bărbat îi provocase o emoţie pe care nu ştia cum să şi-o explice. Nepotul mamei mele Maria Isabel. - Dar numele tău de familie este Martin, i-a spus uşor iritat. - în Spania, copiii poartă două nume de familie, cel patern şi cel matern. Cristopher şi-a blestemat superficialitatea. Dacă şi-ar fi amintit acest amănunt, ar fi putut să afle cu mult înainte de legătura de rudenie care o unea pe domnişoara Martin de Carlos. - Cred că există o conspiraţie pentru răsturnarea regelui vostru, Fernando. Agata a clipit surprinsă. Numele vărului tău este vehiculat printre posibilii conspiratori. Ea a negat cu hotărâre acuzaţia lui limpede. - Familia mea este credincioasă coroanei spaniole. - Trebuie să păstrez acest document, înţelegi? Este necesar, pentru că încerc să-i descopăr pe posibilii trădători. - Vărul meu nu este un trădător. Apărarea sa era 81
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ previzibilă, chiar dacă inoportună. Cristopher regreta că familia ei era amestecată în posibila conspiraţie căci începea să simtă o oarecare simpatie faţă de ea. Âgata a simţit un fior de teamă. Toate piesele începeau să se aşeze la locul lor. A înţeles că lordul Beresford era foarte implicat în chestiune. De ce eşti aşa de interesat de problemele Spaniei? l-a întrebat brusc. Cristopher a şovăit să-i răspundă, dar până la urmă s-a hotărât să-i spună adevărul. - Sunt agent al coroanei engleze. Ea a dat capul pe spate ca şi cum mărturisirea ar fi fost absurdă. însărcinat cu această misiune. -A g en t al coroanei? Ce însemna asta? Nu avea de unde să ştie. - Dacă vrei un vinovat, caută-1 în casa dumitale, nu într-a mea, l-a înfruntat cu glas întretăiat. - E adevărat că sunt amestecaţi englezi dar şi spanioli. - Vărul meu nu este unul dintre ei! a rostit cu înflăcărare. Cristopher a studiat cu atenţie chipul fetei. Obrajii îi erau aprinşi şi răsuflarea grea. Nu a ştiut dacă asta se datora nervozităţii sau posibilităţii ca familia ei să fie amestecată în complot, dar funcţia pe care o îndeplinea Carlos de Lucena îl fâeea potrivit pentru urzirea unei lovituri de stat, alături de susţinători ai lui Bonaparte. Era foarte cunoscut faptul că nobili spanioli îl ajutaseră pe împăratul francez, Napoleon să supună cu succes poporul spaniol în războiul din 1808. - Ai putea să-l recunoşti pe englezul care s-a întâlnit cu Gonzalo Perez? - Gonzalo Perez? a întrebat curioasă. Agata nu mai auzise niciodată acel nume. - Stăpânul cutiei de valori, a lămurit-o el pe scurt. Ea s-a gândit preţ de un moment. - Da, şi aş putea s-o recunosc şi pe femeia care îi însoţea 82
IUBEŞTE-MĂ dacă aş avea-o în faţă, a admis convinsă. - Atunci, poţi să fii de mare ajutor. Pupilele Agatei s-au redus la un punct când a devenit conştientă de ceea ce presupuneau vorbele lui. - N-am să te ajut să-mi spânzuri vărul. El a oftat obosit. S-o facă să fie rezonabilă era ceva aproape cu neputinţă. - N-am de gând să spânzur pe nimeni, fie el vărul cuiva sau nu. In orice caz, coroana spaniolă se va ocupa de asta dacă va fi nevoie. - De ce vor englezii să-l răstoarne pe regele nostru? a rostit pe un ton imperativ. - Asta încerc să aflu. Anglia menţine relaţii bune cu Spania iar Coroana nu doreşte să fie întrerupte de conspiraţii bonapartiste. Agata nu ştia ce să creadă. Când în seara aceea a auzit numele vărului ei, a ştiut că trebuia să pună mâna pe listă şi să încerce să-l ajute. Avea obligaţia să-l prevină dar din nefericire nu putea s-o facă pentru că se afla în Anglia. - Bonaparte nu mai reprezintă o problemă pentru spanioli, a afirmat cu hotărâre. - Dar sunt şi nobili francezi amestecaţi în conspiraţie, de aceea sunt dispus să fac tot ce depinde de mine ca să dezvălui complotul. -A m auzit două nume, şi-a amintit Agata brusc. Adolphe Basile şi Claude Benoit. Şi-a trecut degetele peste frunte încercând să-şi mai amintească şi altceva dar nu a izbutit. Cristopher a adoptat brusc o atitudine blândă faţă de ea, care a prins-o cu garda jos. - Eşti istovită, ar fi mai bine să te întorci în odaia ta şi să te odihneşti. - Ce se va întâmpla cu cutia de bani? - Nu ai de ce să-ţi faci griji pentru asta, mă voi ocupa eu 83
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ de tot. Şi tăgăduiesc să nu fac nimic care să îi dăuneze vărului tău. Ai cuvântul meu. Âgata s-a întrebat dacă putea să aibă încredere în el, dar nu avea altă soluţie decât să-i accepte făgăduinţa. încă nu se putea întoarce în Spania ca să îl avertizeze pe Carlos, dar ar putea încerca să-i trimită o telegramă. Da, asta va face a doua zi. A oftat, mâhnită. Trebuia să se întoarcă dar nu avea bani pentru asta, va trebui să aştepte sosirea Marinei ca să o roage să-i cumpere un bilet pe următorul vapor. Totul i se părea descurajant. Dar deodată să lase responsabilitatea în mâinile lui Cristopher a făcut ca uşurarea să fie instantanee. El a observat emoţiile care îi brăzdau chipul: istovire, hotărâre, durere şi uşurare. Instinctiv, i-a luat o mână şi i-a strâns-o într-ale lui ca s-o liniştească. Ea l-a privit uimită de gestul lui neaşteptat dar fără să se retragă din strânsoare. - îmi datorezi o scuză, i-a spus pe negândite. Cristopher i-a adresat un început de zâmbet care i-a schimbat complet înfăţişarea. Chipul sever cu trăsături dure devenise foarte atrăgător. Radia un farmec copleşitor. Inima Agatei a tresărit în piept. îl găsea irezistibil, dar totodată de neatins. - O mie şi nu ar fi de ajuns, i-a spus el. Recunosc că eşti o permanentă durere de cap dar în niciun caz nu eşti mahalagioaică. A tăcut un moment ca să-şi plimbe ochii deschişi la culoare peste figura ei. Deşi, văzându-te îmbrăcată în hainele mele, nu sunt convins întru totul de vorbele acestea. Agata a răsuflat adânc şi îngrijorarea s-a micşorat îndeajuns ca să descopere că era îngrozitor de obosită, încordarea o istovise, mental şi fizic. Teama era cel mai mare duşman care exista dar a hotărât să nu arate cât de speriată se simţise în ceasurile de dinaintea furtului cutiei de bani, nici în faţa viitorului nesigur care se deschidea pentru 84
__________________________________IUBEŞTE-MĂ vărul ei Carlos şi bunicul Gines dacă documentele găsite se dovedeau a fi adevărate. - Nu l-aş da niciodată jos pe Arthur cu o lovitură a mâinii, i-a amintit în şoaptă. Cristopher a izbucnit în râs din pricina tonului îndurerat pe care putuse să-l perceapă în glasul ei. - Pe mine nu m-ai da jos, de asta te asigur. Cum naiba putea să ia această afirmaţie, spusă pe un ton atât de arogant? s-a întrebat Agata, negăsind răspuns. N-am întâlnit niciodată o femeie care să primească nişte insulte nemeritate într-un chip mai demn. Purtarea mea nu are justificare. îmi pare foarte rău. Vorbele lui Cristopher erau sincere şi ea le-a interpretat ca atare. - îţi accept scuzele. Şi atunci el a făcut ceva cu totul neaşteptat şi lipsit de luinăcuviinţă. A aplecat capul spre ea şi i-a atins uşor cu gura buzele pline, care s-au deschis aşa cum se deschide o floare când o sărută soarele dar atingerea a fost atât de scurtă încât Agata s-a întrebat dacă într-adevăr existase sau, dimpotrivă, îşi închipuise. A însoţit-o până la uşa odăii, a deschis-o şi i-a făcut loc să iasă. Ea a făcut asta ca un automat; abia se ţinea pe picioare. Cristopher a condus-o până în iatacul ei, care se afla în capătul celălalt al coridorului. I-a deschis uşa ca un cavaler şi, cu mâna întinsă, a poftit-o să intre. Fata a ascultat supusă dar înainte de a intra de tot, s-a întors ca să-şi ia rămas bun. Zâmbetul bărbătesc îi provoca gâdilături în stomac şi îi punea aripi inimii să zboare. - Vise plăcute, Gata\ Preţ de o clipă nesfârşită, amândoi s-au privit cu sinceritate şi fără ranchiună. - Agata, l-a corectat din nou. Numele meu este Agata. Şi a închis uşa în urma ei. 85
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Cristopher a rămas câteva secunde în faţa uşii închise fără ca mintea să înceteze să-i lucreze cu toată iuţeala. Cutia de bani conţinea mult mai multă informaţie decât prevăzuse. Trebuia să-i înmâneze lui Robert Jenkinson o parte din documente ca să le păstreze la loc sigur.
Carlos de Lucena nu putea fi amestecat într-un complot pentru răsturnarea monarhului Spaniei. Gândul la o asemenea posibilitate îi producea fiori de teamă. Era prea bine cunoscut temperamentul regelui Fernando şi pedepsele lui exemplare pentru trădători, dar vărul ei mereu se arătase respectuos şi fidel legii, atunci de ce numele lui era trecut pe lista suspecţilor? Cui îi era adresată lista aceea? Să se gândească la multele variante îi prilejuia o cumplită durere de cap. Âgata nu putea să afirme sau să dezmintă nimic, dar avea obligaţia să-l alerteze pe Carlos în legătură cu ce se punea la cale în Anglia, cel puţin, cu ceea ce credea ea că se urzea. Trebuia să-l convingă pe Arthur s-o însoţească pentru a trimite o telegramă. S-a oprit brusc. Dacă agentul însărcinat cu misiunea era Cristopher, cercetările lui nu se vor mărgini doar laAnglia. Dacă erau amestecaţi şi spanioli, logic ar fi să se ducă în Spania ca să cerceteze... A făcut ochii mari în faţa ideii care îi venise: ea ar putea să îi ofere posibilitatea de a lua legătura direct cu Carlos şi cu secretarul de Stat spaniol. Era o idee extraordinară! Ar putea să se întoarcă la Cordoba. Dar deodată s-a dezumflat. în cazul în care 86
__________________________________ lUBEŞTE-MĂ ( 'ristopher avea de gând să plece curând, nu va putea să stea cu Marina, cum voise când a început aventura ei şi atunci călătoria în Anglia se va dovedi în van. Inima i s-a împărţit intre două emoţii limpede deosebite: dorinţa de a-şi vedea prietena de suflet şi iubirea care o lega de familie. Nu ar putea să-şi ierte dacă vărului ei i se întâmpla ceva grav pentru că îşi satisfacuse un moft trecător. Marina va rămâne in Scoţia ani de zile şi va putea să o vadă într-un viitor nu foarte îndepărtat. A oftat gânditoare. I se părea nemaipomenit că întârzia atâta să vină după ea dar nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Agata nu s-a mai gândit la asta şi a părăsit foişorul ca să se ducă să-l caute pe Arthur. A presupus că îl va găsi în birou şi într-acolo s-a îndreptat. Cristopher stătea pe un colţ al biroului tatălui său, cu braţele încrucişate peste piept şi o expresie tainică pe chip. Dimpotrivă, Arthur stătea comod pe unul dintre fotoliile aşezate în faţa mesei luxoase. îşi privea fratele mai mare drept, cu chip senin. Ţinea în mână registrul de socoteli al familiei şi tocul pe care îl folosise ca să corecteze câteva dintre ultimele intrări şi ieşiri de capital. Când a terminat de notat ultimul număr, a lăsat tocul în călimara de pe masă şi s-a şters pe mâini cu o batistă pe care a pus-o după aceea în buzunarul de la pantaloni. - E mare păcat că talentul tău se risipeşte numai în folosul familiei. Ai fi un avocat grozav în Londra, i-a spus Cristopher. Arthur a schiţat un zâmbet; auzise plângerea asta vreme de luni, până ce a recunoscut că nu avea de gând să plece din comitatul Hampshire. - Ştii doar că nu mă interesează să deschid un birou într-un oraş atât de agitat. îmi place să trăiesc la ţară, liniştea care se respiră aici. 87
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Cristopher a mijit ochii albaştri auzind aceste vorbe. Arthur era, fără îndoială, cel mai bun student pe care îl avusese Universitatea din Oxford. Şi Andrew se dovedise un student silitor, cu note extraordinare, dar Arthur avea o capacitate intelectuală mult peste a amândurora. Inteligenţa lui îl uimea. - Şi ce anume te interesează? Ochii fratelui său exprimau o îndoiala la auzul întrebării. Eşti un bărbat liniştit şi îmi închipui că de casă... Arthur l-a întrerupt, ştia deja unde voia să ajungă cu vorbele lui. - Mult mai interesat de familie decât tine. Răspunsul lui a sunat un pic cam brusc dar Cristopher nu l-a luat în seamă. S-a gândit la spusele lui câteva momente înainte de a începe să vorbească iarăşi: - De aceea socotesc că eşti cel mai potrivit să dai un moştenitor familiei. Arthur l-a privit uluit, se aştepta la altceva. - Responsabilitatea asta este doar a ta, n-am râvnit-o niciodată şi nici n-o voi face. - Eşti îndrăgostit, Arthur? - Ce tot spui...? Dar nu a reuşit să termine fraza. Cristopher îi punea nişte întrebări tare ciudate şi nu ştia de ce. Fugi de obligaţiile tale? l-a întrebat brusc. Cristopher a izbucnit într-un hohot de râs care a făcut ca sprâncenele lui Arthur să se ridice întrebătoare. Era multă vreme de când fratele lui nu îi mai dăruise o dovadă de bună dispoziţie. Era ca şi cum ar fi redevenit acelaşi băiat de acum zece ani. Ce se schimbase? Mai bine zis, care era pricina acestei schimbări neaşteptate? - N-am de gând să mă însor, a recunoscut Cristopher. Şi, ca atare, responsabilitatea de a continua linia succcesorală cade pe tine. Ai obligaţia de a da un moştenitor familiei şi 88
IUBEŞTE-MĂ cred că tata nu se va opune alegerii tale. Arthur era tot mai nedumerit. El nu alesese pe nimeni; atunci, de ce fratele lui afirma contrariul? Mărturisesc că la început am avut îndoielile mele în această privinţă dar timpul mi-a arătat că ai un al şaselea simţ nu numai pentru studiu ci şi pentru femei. -A s ta înseamnă că am binecuvântarea ta? Arthur începea să se amuze de discuţia cu fratele lui cel mare. Acesta se încurca într-o sfoară pe care el va fi încântat să o strângă, dacă i se îngăduia. - Ştii doar că, fiind viitorul cap al familiei, ai nevoie de acordul meu pentru o hotărâre atât de însemnată. Arthur nu a stat la îndoială nici o clipă să strângă sfoara. - îmi aminteşti de tatăl nostru de acum zece ani. Vorbele lui au avut efectul dorit. Cristopher le-a simţit ca pc un pumnal în stomac. Pupilele i s-au dilatat de surpriză. - Asta a fost o lovitură sub centură, i-a răspuns îndurerat. Mai cu seamă că am hotărât să te sprijin în cazul în care tata s-ar opune alegerii tale. Şi, dintr-o dată, a ştiut la ce alegere se referea. Credea că era interesat de domnişoara Martin! Sincer vorbind, trebuia să admită că ar putea ajunge să fie. Dacă Agata l-ar privi cu aceeaşi intensitate şi candoare cu care îl privea pe fratele lui cel mare. Când Cristopher intra în încăperea unde se afla ea, ochii ei căprui căpătau o suavă nuanţă aurie. Iar buzele, roşii aidoma căpşunilor coapte, schiţau un zâmbet pe care Cristopher nu ştia să-l aprecieze şi nici ea nu-i îngăduia să îl observe. într-adevăr, fratele lui era un prost fără pereche. Dacă ar înceta să se mai zvârcolească în compasiune pentru ce se petrecuse în trecut, ar putea să înţeleagă cât de mult valora domnişoara Martin. Cât de special era pentru ea şi ce putea însemna în viitor. - Mă bucur să aflu că nu eşti deloc interesat de aceeaşi persoană ca şi mine, a spus Arthur. Aceste vorbe l-au prins 89
A rlette G eneve pe Cristopher oarecum nepregătit. Pesemne aceasta era pricina pentru care a tresărit când l-a auzit. Este o mare uşurare, intr-adevăr, a continuat fratele lui dar tonul nu era aşa de serios cum se aştepta. Cu incidentul de la fântână, am ajuns să cred că interesul tău pentru ea ar putea depăşi răzbunările vizigote la care de vorbele lui în ultimele zile. Cristopher a clipit ca să alunge de nedumerirea provocată auzindu-1 pe Arthur. Credea că el era interesat de domnişoara Martin? Incidentul de la fântână folosise doar la întărirea convingerii sale. Aşa că s-a hotărât să şteargă dintr-o lovitură orice impresie greşită pe care fratele lui mai mic ar avea-o despre el. Răzbunări vizigote? S-a întrebat unde o fi auzit Arthur expresia aceea. - Nu m-a interesat niciodată domnişoara Martin, a spus cu glas limpede şi pe un ton precis. Arthur a mijit ochii până i-a transformat într-o linie. Are toate neajunsurile pe care le urăsc la o femeie deşi, din fericire, prezenţa ei nu mi se mai pare de neîndurat şi, cu vremea, sunt sigur că voi învăţa s-o suport. - Am crezut că... Arthur nu s-a simţit în stare să continue. Semnele pe care le văzuse la fratele lui cu câteva zile în urmă erau false? Atunci, toţi se înşelau în privinţa lui Cristopher. Până şi Andrew făcuse câte o glumă în legătură cu asta. Şi i-a părut cu adevărat rău pentru Agata, fiindcă ştia că el nu îi era indiferent, fapt pentru care va avea de luptat cu ceea ce era mai greu: dezamăgirea. - Cu îndrumarea potrivită, a continuat fratele lui pragmatic, şi o atenţie necontenită, va învăţa să se poarte şi să se mişte în cercul nostru în mod cuviincios, dar trebuie să-i dăm răgazul necesar. Arthur a crezut că, mânat de intenţii bune, Cristopher 90
lUBEŞTE-MĂ încurcase lucrurile din ce în ce mai mult. - De bună seamă că pot să învăţ să fiu o adevărată doamnă, cu îndrumarea potrivită. Amândoi fraţii au tresărit deodată auzind glasul celei pomenite. Au întors privirile spre uşa de la intrare şi au văzut-o pe Agata oprită în prag. Spatele îi tremura de cât era de încordată iar ochii, spre deosebire de zilele trecute, arătau o furie arzătoare. Dacă aş fi interesată de asta, a încheiat. Arthur a închis ochii în vreme ce îşi înghiţea saliva. Cât o fi auzit? De ce voia el să-l înghită pământul iar fratele lui în schimb, zâmbea de parcă i-ar fi făcut un hatâr? Participase la asta încercând să afle ce simţea Cristopher; acum se căia, nicio femeie nu merita să se vorbească despre ea într-un fel atât de lipsit de pasiune şi crud. Cristopher o privea cu băgare de seamă. Ochii fetei făgăduiau o răzbunare cruntă, dar el era sigur că supărarea ei nu îşi avea rostul. Interesul ei pentru fratele lui era întru totul justificat şi chiar el îl susţinuse. Atunci, de ce părea că îi vine să-l omoare? Agata a făcut paşii care o despărţeau de Arthur şi când a ajuns lângă el, s-a oprit neîncetând să-l privească. Tânărul s-a ridicat politicos. Arthur, el a privit-o cu o anume roşeaţă, aş vrea să merg în oraş să-i trimit o telegramă Marinei, pot să iau trăsura familiei? Nu mă deranjează să merg pe jos la dus, dar drumul de întoarcere este destul de anevoios. Distanţa care despărţea Whitam Hali de Portsmouth era de trei mile. - Te voi însoţi chiar eu. Agata bănuia. Am să-i cer lui Simon să pregătească trăsura. Aşteaptă aici un moment, mă întorc îndată. Un minut după aceea, Arthur a ieşit din bibliotecă val vârtej. Ea se pregătea să-l urmeze, dar vorbele lui Cristopher au oprit-o. - Dacă mi-ai fi cerut, te-aş fi însoţit cu plăcere. Privirea ei ardea când s-a întors să-l înfrunte. Şi a avut 91
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ acelaşi gest de scârbă pe care l-ar avea privind o insectă strivită pe podea. Repulsie şi încă ceva ce Cristopher nu a ştiut să interpreteze. - Niciodată, niciodată să nu-mi mai adresezi cuvântul rac îngâmfat. Tonul ei furios l-a luat cu totul prin surprindere şi nu a ştiut cum să-l ia. Câteva momente mai înainte, ca să se adreseze lui Arthur, tonul ei fusese dulce, dar acum că vorbea cu el, era aspru ca acidul. - Am crezut că îmi vei mulţumi pentru intervenţie. Agata a deschis gura ca să răspundă dar a închis-o din nou fiindcă nu era sigură că-şi stăpâneşte veninul care ar putea să-i iasă pe ea. Şi-a luat timp înainte de a putea să îi dea un răspuns. - Iertare dacă îţi par confuză, lord Beresford. dar după sărutul de ieri nu puteam să-mi închipui că azi îi vei da sfaturi fratelui dumitale în privinţa mea. - Sărut? a întrebat Cristopher, nedumerit. Pupilele Agatei au strălucit din cauza spaimei pe care o resimţea. Sărutul nu însemnase nimic pentru el! Şi conşti entizarea acestui fapt i-a provocat o durere ascuţită în piept. - Tăgăduieşti? Se întrebase mai degrabă pe ea însăşi, şi mai puţin pentru a afla răspunsul lui. Se simţea atât de ruşinată... Am crezut că... îi era foarte greu să continue să vorbească; nodul pe care îl simţea în gât o îneca. îmi pare rău... Agata se întorcea ca să iasă din încăpere, dar mâna lui Cristopher i-a prins braţul. Ea a încercat să scape din strânsoare dar nu a izbutit, de aceea l-a împins cu amândouă mâinile ca să se elibereze. Netrebnicule! Ochii lui Cristopher s-au redus la o linie rău prevestitoare la auzul insultei dar nu i-a dat drumul. A continuat s-o ţină cu putere. O secundă după aceea a tras-o spre el şi i-a prins bărbia cu mâna stângă ca s-o imobilizeze. Şi deodată i-a 92
IUBEŞTE-MĂ strivit gura de a lui ca să amuţească orice ocară. Sărutul lung şi profund a dezlănţuit în ea o furtună neaşteptată, care îi era necunoscută. Cu un geamăt de plăcere şi cu o îndrăzneală inconştienţă, Agata a atins cu limba lui Cristopher, provocându-i un răspuns pe loc. Cu un mormăit izvorât din străfundul gâtului, şi-a aşezat mâna pe părul ei şi i-a dat capul pe spate pentru ca limba să pătrundă şi mai adânc; părea că încerca să-i taie răsuflarea. Sărutul lui voia s-o pedepsească, s-o însemne cu foc şi reuşea pe deplin. Dar pe neaşteptate, nu a mai sărutat-o. Agata avea buzele umflate şi sensibile din pricina asaltului neaşteptat dar dorit. - Nădăjduiesc că acum vei şti să faci deosebirea dintre un sărut şi un gest binevoitor de empatie. Vorbele lui au lovit-o cu severitate. Cristopher era o fiinţă insensibilă. O sărutase ca s-o pedepsească! Era atât de tulburată şi îndurerată încât nu şi-a măsurat faptele şi l-a pălmuit; loviturile au răsunat în tăcerea din birou ca nişte împuşcături. Acum înţelegea prea multe lucruri. - Te detest, lord Beresford, te dispreţuiesc pentru deosebirea pe care tocmai mi-ai arătat-o. O secundă mai târziu, Agata alerga pe vestibul spre uşa de ieşire în stradă.
Călătoria la Portsmouth se dovedise lungă şi anevoioasă. Tăcerea lui Arthur, adăugată la tristeţea care o copleşea, a izbutit s-o descurajeze şi mai mult. Din fericire, putuse să-i trimită o telegramă Marinei, în care îi spunea că trebuie să 93
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ se întoarcă neîntârziat în Spania ca să se ocupe de o chestiune de viaţă şi de moarte. îi trimisese un mesaj şi vărului Carlos, avertizându-1 de conspiraţia care se punea la cale în Anglia împotriva regelui Spaniei, exprimându-şi îngrijorarea şi rugându-1 să fie pregătit pentru orice eventualitate. Dar ceea ce Âgata nu ştia era că, folosindu-sc de influenţa lui, Cristopher dăduse la toate oficiile poştale din Portsmouth şi împrejurimi o alertă în legătură cu toate mesajele care se vor trimite în Spania. Atenţionarea ei nu va ajunge niciodată la Madrid! Acum, privindu-se în oglindă, s-a lăsat pradă deznădejdii. O interesa un bărbat care o considera mai mult decât o pacoste. Nu exista pentru el. Putea viitorul ei să fie mai trist? Dorinţa inimii mai nepotrivită? Se îndoia, dar trebuia să asiste la o cină de gală oferită de lordul Beresford înainte de începerea sezonului monden din Londra. La cină urma să participe elita societăţii din Portsmouth şi Southampton, ca şi oameni politici de vază şi comercianţi bogaţi din alte comitate. Influenţa lui John Beresford era bine cunoscută. Va veni la cină şi ducele de Arun, nobilul care o fermecase din prima clipă când îl văzuse. Agata a privit imaginea pe care o reflecta oglinda de alamă. Nu avea alte mai potrivită pe care o avea pentru un eveniment de o asemenea amploare. Nu degeaba fusese rochia de mireasă a mamei sale şi avea pentru ea o afecţiune foarte specială. Era de un stil foarte pe placul nobilimii celei mai neaoşe din Madrid. De culoarea fildeşului, o acoperea foarte cast, deşi insinuant, de la gât până la glezne. A completat ţinuta cu nişte ciorapi din mătase, dar de la tatăl ei când a împlinit şaisprezece ani. Chiar dacă în Cordoba nu avusese niciodată prilejul să-i poarte, Âgata a considerat că sosise momentul potrivit. Fileul negru îi strângea părul cu severitate şi îi scotea în evidenţă într-un fel încântător culoarea deschisă. 94
___________________________________IUBEŞTE-MĂ Nişte bătăi în uşa iatacului au făcut-o să se întoarcă în vreme ce îşi punea cerceii. Când a deschis, a rămas fără grai. ( ristopher stătea în prag, îmbrăcat într-un fel spectaculos. I)acă de obicei era un bărbat impunător, în costum de gală îţi tăia răsuflarea. Cristopher nu-şi putea lua ochii de la Agata. Moliciunea stofei rochiei lăsa să se ghicească silueta voluptuoasă şi senzuală. Femeia cu părul blond care îl privea nu avea nicio lărâmă de cochetărie pe trup. Gâtul de lebădă, fără podoabe, scotea în evidenţă desăvârşita transparenţă a pielii aurii. Gura provocatoare te aţâţa s-o săruţi, ochii scânteietori îl priveau cu o sinceră curiozitate. Părea atât de vie încât a simţit o biciuire în măruntaie care l-a nedumerit. Domnişoara Martin nu era o frumuseţe excepţională dar avea ceva în felul de a fi care atrăgea spre ea privirile bărbaţilor; s-a corectat, îl atrăgea pe el fără leac. - Trebuie să-ţi dau ceva. Agata nu a spus nimic; a rămas tăcută, aşteptând. Am izbutit să recuperez colierul cu camee pe care l-ai pierdut în Londra. Ochii ei s-au umezit de recunoştinţă. Când Cristopher i-a întins cutiuţa de culoare închisă, a şovăit dacă să o deschidă sau să o strângă la piept, atât de emoţionată se simţea. Am putut să recuperez doar bijuteriile, fiindcă erau amanetate. - Nu voi putea să te răsplătesc niciodată pentru acest serviciu, a spus ea cu glas întretăiat. - Este felul meu de a-mi răscumpăra lipsa de sensibilitate din zilele trecute. Singura mea scuză este că mă grăbeam, iar răbdarea nu este una dintre calităţile mele cele mai însemnate. Agata a strâns la piept cutiuţa, cu o recunoştinţă născută din străfundul inimii ei. Dă-mi voie. Cristopher a luat cutia îngustă din lemn şi a deschis-o. A scos frumosul colier de perle şi l-a pus în jurul gâtului ei, care s-a întors ţinându-şi fileul, ca să-i îngăduie lui să-l închidă cu uşurinţă. 95
A rlette G eneve Dorinţa de a-şi trece degetele pe gâtul ferm l-a făcut să înghită cu greutate. Ce naiba i se întâmpla? Dintr-o dată, dorinţa îl îmboldea şi îl zăpăcea. Gata. Ea s-a întors cu o privire dulce. Era cel mai frumos dar pe care putea să-l primească. Şi-a înfipt pupilele negre pe chipul bărbatului şi l-a studiat cu atenţie. Dorinţa de a-l îmbrăţişa din recunoştinţă aproape o întrecea pe cea care o chinuia de când descoperise că era îndrăgostită de el. - Mulţumesc, a izbutit să spună cu glas întretăiat, dar Cristopher nu a putut să-i răspundă la mulţumiri din pricina apariţiei bruşte a lui Andrew pe holul vestibulului de la etaj. Agata a putut să zărească abia o secundă întunecimea pupilelor lui înainte de a-şi întoarce chipul către fratele cel mic. - Cristopher! Credeam că eşti în salon întâmpinându-i pe oaspeţi, alături de tata. - Mi-a recuperat bijuteriile, Andrew! Agata i-a arătat colierul de perle care îi strălucea la gât şi cameea pe care o ţinea în mână. Tânărul i-a făcut cu ochiul complice. Pe Cristopher l-a deranjat camaraderia pe care a remarcat-o între ei, deşi nu ştia să spună de ce. Unde naiba era Arthur? - Câteodată, când îţi propui, ştii să faci lucrurile bine. Ochii lui Andrew l-au privit ştrengari. Şi te înştiinţez că, în absenţa lui Arthur, eu sunt însoţitorul oficial al domnişoarei Martin; aşa a decretat tata. Cristopher s-a scuzat şi, cu o aplecare a capului, s-a despărţit de ei. Cu paşi energici, a coborât scările până la parter. Agata şi-a muşcat buza, gânditoare. Cel mai mare dintre fraţi nu îşi pierdea educaţia severă nici când era vorba de o simplă despărţire. Pregătită? Ea a primit cu plăcere braţul pe care Andrew i-1 întinsese. Scara putea să se dovedească interesantă, la urma urmei. 96
IUBEŞTE-MĂ Whitam Hali strălucea. Conacul era superb, dar în seara aceea strălucea într-o lumină aparte. Agata simţea parfumul gardeniilor aşezate strategic prin colţuri, aroma lor dulceagă umplea fiecare sală. Candelabrele din tavane luminau cu o lucire incandescentă încăperile ample şi pline de oaspeţi, iar cina fusese spectaculoasă. Ea nu ştiuse că la bucătăriile de la Whitam Hall era un bucătar din Salamanca. După cum îi spusese Andrew, meritul era al lui John care dorea să-i facă pe plac singurei sale fiice, Aurora, ca să se simtă cât mai bine când se afla acolo. Orchestra acompania cu muzică feluritele conversaţii uşoare dintre participanţi. Uşile mari cu geamuri care făceau accesul în grădinile din spate erau deschise către noaptea caldă şi înmiresmată, parfumul trandafirilor şi al iasomiei se întrecea cu mirosul florilor tăiate dinăuntru. Agata privea cu mare interes rochiile elegante şi scumpe ale femeilor, care îşi ascundeau mare parte a chipului în spatele unor evantaie uriaşe. O atingere uşoară pe umăr a făcut-o să se întoarcă iute. Era John Beresford, care îi întindea mâna în semn de invitaţie, pe care ea nu avea de gând s-o dispreţuiască. - E vremea să înceapă dansul, iar acesta trebuie deschis de către gazdă şi invitata specială a serii. Vorbele lui amabile o făceau să se simtă foarte bine. - Nu cunosc prea bine paşii de menuet, i-a spus. John i-a adresat o privire tainică, a cărei semnificaţie a fost aflată în clipa în care notele muzicale au inundat salonul. Nu era un menut, ci un vals. Şi, la început, ei erau singurii dansatori. Oaspeţii le-au lăsat un spaţiu amplu, înghesuindu-se lângă perete ca să-i privească. Dansul elegant, interpretat intr-un ritm mediu, îngăduia ca piruetele să nu fie foarte iuţi, şi astfel mişcările graţioase se intensificau. John o susţinea cu fermitate dar cu mare corectitudine, fără să-şi ia ochii de pe chipul ei, care îi zâmbea cu o plăcere neobişnuită. Marchizul 97
A rlette G eneve de Whitam a făcut un gest cu mâna şi mai mulţi oaspeţi li s-au alăturat la dans. După câteva minute, care ei i s-au părut de vis, muzica a încetat şi în vreme ce continua să râdă de excitată ce era, unul dintre oaspeţi a preluat ştafeta de la John; surpriza ei a fost majoră când a observat prezenţa atrăgătoare a lui Andrew, cel mai vesel şi mai petrecăreţ dintre cei patru Beresford. Âgata a fost neatentă câteva secunde, atât cât i-a trebuit lui să îi ia mâna dreaptă într-a lui, apoi şi-a pus palma mare şi caldă pe talia ei ca s-o conducă în mijlocul spaţiului de dans. A aşezat-o în faţa lui, cu trupurile amândurora uşor aplecate spre stânga. I-a pus mâna dreaptă pe umăr. Âgata a deschis ochii mari, uluită. Andrew doar nu voia să danseze un dans spaniol, dar chiar aşa era. Orchestra a început câteva note pe care ea le cunoştea prea bine şi care în acel moment i s-au părut minunate. îi era dor de atâtea lucruri din Spania! Andrew executa paşii cu palma rezemată de spatele ei şi strălucirea din ochii lui i se părea ştrengară şi zeflemitoare dar Âgata s-a concentrat să menţină ritmul. în momentul culminant al dansului, braţul lui a învârtit-o cu putere şi a prins-o din nou fncând-o să se rotească de mai multe ori. Mi se pare de necrezut că ştii să dansezi un dans dc-al nostru, i-a spus glumeaţă. Andrew a mai învârtit-o o dată. - Când o vei cunoaşte pe sora mea vei înţelege că este foarte greu să-i refuzi ceva. Să învăţ să dansez pe ritmurile voastre ca s-o acompaniez, m-a plictisit, dar recunosc că am facut-o ca să-i fiu pe plac. Mărturisirea lui sinceră a facut-o să ridice o sprânceană, dar nu a apucat să-i răspundă fiindcă tocmai îl văzuse pe Cristopher. Stătea rezemat neglijent de una dintre coloanele de la intrarea în marele salon şi părea că ascultă vorbele unuia dintre oaspeţi, dar ochii lui urmăreau mişcările ei şi ale lui Andrew; privirea lui părea întrebătoare şi de o adâncă 98
IUBEŞTE-MĂ melancolie, care a izbutit s-o descurajeze. Părea atât de inaccesibil. Piesa muzicală se sfârşise şi Andrew a condu s-o către unul dintre servitorii care duceau tăvi cu cupe pline de şampanie. A luat una şi i-a oferit-o. Agata a primit-o cu drag. A băut cu plăcere lichidul răcoritor, în vreme ce se întorcea ca să fie în faţa lui Cristopher, care continua să stea iczemat neglijent în celălalt capăt al sălii. Aştepta un gest de recunoaştere din partea lui dar a înţeles că erau iluzii deşarte, el nu avea de gând să-i ofere nicio intenţie de zâmbet. Deodată, l-a văzut privind-o cu o furie care a lăsat-o perplexă. Ochii lui albaştri au devenit indigo din pricina dispreţului şi Agata şi-a dus o mână la gât ca să-şi înăbuşe un geamăt. A observat cum trupul bărbatului se încorda şi Iclul mânios în care îşi strângea pumnii pe lângă coaste i-a arătat că, în starea aceea de nervi, un bărbat putea să devină foarte primejdios. A putut să vadă cum nările i se dilatau ca să răsufle mai adânc, într-o încercare de a se stăpâni. Andrew, care se afla lângă ea privind dansatorii, era străin de emoţiile prin care trecea fratele lui în capătul celălalt al salonului. Ochii Agatei s-au înecat în lacrimi crezând că sentimentul de aversiune şi respin- gere îi era adresat dar când i-a urmărit privirea, care acum se îndrepta peste umărul ei, a înţeles că îi atrăsese atenţia ceva ce se afla în spatele ei. S-a întors ca să vadă ce trezise în felul acela furia lui Cristopher. O femeie era ţinta furiei lui şi era aceeaşi pe care o iscodise ea în grădinile lady-ei Grant. S-a uitat la bărbatul care o însoţea şi l-a recunoscut şi pe el, era englezul trădător! De îndată şi-a îndreptat ochii de la ei spre Cristopher, care stătea tot în picioare, nepierzându-i din vedere pe niciunul dintre ei. Agata s-a lipit şi mai mult de Andrew. - Cine este femeia din spatele meu? l-a întrebat în şoaptă. Tânărul a vrut să se întoarcă spre unde îi arăta, dar ea l-a ţinut de braţ ca să-l împiedice. Andrew a făcut un gest de 99
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ încuviinţare şi a aruncat o privire peste umăr, cu discreţie. - Este lady Ophelia O ’Sullivan, iar însoţitorul ei este Richard Moore, conte de Cray. Agata a bombănit într-un mod abia inteligibil. Era englezoaica aceea care îşi bătuse joc de Cristopher în trecut, cea care îi pricinuise o durere atât de adâncă şi cu neputinţă de vindecat. Şi în momentul acela a urât-o din toate puterile, cu aceeaşi intensitate ca şi el.
Să răspundă la întrebările lui Andrew în vreme ce urmărea din ochi toate şi fiecare dintre mişcările lady-ei O ’Sullivan s-a dovedit o treabă anevoioasă. Femeia vorbea cu glas atât de şoptit şi cu un accent atât de pronunţat cu însoţitorul ei încât i-a fost cu neputinţă să înţeleagă ce spunea. - Tata a pregătit o surpriză. De fapt, întotdeauna ne oferă una, când dă o cină la Whitam Hali. - O surpriză? a întrebat dar fără să piardă niciun amănunt din mişcările englezoaicei, în spatele ei. Dar Andrew nu a putut să-i răspundă, tocmai intraseră în salon doi bărbaţi pe care ea nu-i mai văzuse niciodată în zilele de când se afla acolo. - Sunt Rafael şi Francisco, i-a explicat Andrew. Au însoţit-o pe sora mea în călătoria ei în Anglia şi de atunci nu s-au mai întors. Au o tavernă în Farlington numită Blood Sand. Coniacul pe care îl servesc este cel mai bun din toată ţara. Amândoi bărbaţii aveau părul negru şi pielea oacheşă. Erau îmbrăcaţi cu multă eleganţă, iar perciunii şi tunsoarea îi trădau 100
IUBEŞTE-MĂ cu Hind spanioli în mai mare măsură decât ghitarele pe care le duceau. Au străbătut încăperea până ce au ajuns în faţa lui John. Câţiva servitori au pus două scaune din papură în mijlocul salonului şi ea a ştiut că cei doi vor desfăta oaspeţii cu muzică din ţara ei. Aplauzele entuziaste ale oaspeţilor au luat-o cu totul prin surprindere; tară îndoială, erau foarte cunoscuţi de către nobilii din Portsmouth şi Southampton. Agata l-a căutat din priviri pe Cristopher, dar nu mai stătea rezemat de coloană, dispăruse din câmpul ei vizual. Andrew a luat-o de braţ ca s-o ducă într-un loc mai bun, mai aproape de cei doi ghitarişti. Ea s-a împotrivit un pic, fiindcă nu voia să fie atât de departe de englezoaică şi de trădător, ilar să stăruie să rămână unde era însemna să îi dea lămuriri lui Andrew de ce nu voia să se mişte. L-a urmat fără să împotriviri şi când au fost aşezaţi mai bine, el a înştiinţat-o despre muzica pe care urmau s-o audă. Agata a ascultat atentă ce îi spunea şi fără să piardă niciun amănunt. Ea cunoştea instrumentul; ghitarele erau de obicei tăcute din lemn de castan sau de nuc şi calitatea lor depindea de temperatura şi umiditatea din momentul fabricării; orice spaniol cunoştea aceste amănunte. Când unul dintre ghitarişti a început să ciupească corzile, a fost semnalul pentru ca tăcerea să inunde salonul de dans. în aşteptare, s-a întins rumoarea printre oaspeţi, care murmurau în şoaptă, încântaţi. Agata a continuat să-l caute cu privirea pe Cristopher şi iii sfârşit l-a zărit foarte aproape de tatăl lui, marchizul de Whitam; îi despărţeau doar câţiva centimetri. A observat cu atenţie discuţia pe care păreau că o poartă. John îl ţinea de încheietura mâinii pe fiul său cel mare, în vreme ce făcea din cap un semn de tăgăduire. Cristopher a strâns buzele cu un gest de mânie şi s-a eliberat brusc. Niciunul dintre oaspeţi iui a părut să-şi dea seama de ceea ce se petrecea între tată şi fiu. Când marchizul a ridicat privirea şi s-a uitat în spatele 101
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ ei, Agata i-a văzut expresia de durere şi nu a mai fost nevoie de altceva ca să ştie că pricina înfruntării a fost prezenţa lady-ei O ’Sullivan în casă. S-a răsucit un pic ca să se uite la femeie şi a văzut-o urmărindu-1 cu privirea pe Cristopher, care începea să se îndepărteze de salonul de dans. A ştiut că avea de gând să se ducă după el şi s-a hotărât s-o urmeze. - Iartă-mă, Andrew, s-a scuzat, trebuie să ies un moment. Acesta i-a oferit un început de zâmbet care i-a făcut inima să bată mai tare. Fraţii Beresford erau prea chipeşi pentru liniştea unei femei. - Nădăjduiesc că nu vei întârzia prea mult. Ar fi păcat să pierzi spectacolul. Âgata a făcut doi paşi în spate înainte să se întoarcă şi să iasă aproape în fugă în vestibulul de la intrare. Foşnetul unei rochii i-a dat de veste încotro se îndrepta femeia, care mergea câţiva metri înaintea ei, dar s-a oprit înainte s-o ajungă. A observat zona de intrare în casă şi a văzut că majordomul ţinea capa şi pălăria lui Cristopher în vreme ce el îşi punea mănuşile de piele. Fără îndoială, avea să părăsească petrecerea. Lady Ophelia a izbutit să-l ajungă din urmă când Cristopher era pe ultima treaptă a scării ce cobora în grădina din faţa conacului. Âgata s-a apropiat încet iar majordomul a vrut să-i deschidă uşa dar ea a refuzat dând din cap. A dat la o parte câţiva centimetri draperiile de la fereastră, ca să se uite. Tonul implorator al femeii era limpede auzibil, deşi nu putea să-i înţeleagă vorbele. Cristopher nu s-a oprit, ci a mers mai departe spre tufele de trandafiri. Âgata şi-a închipuit că nu ştia prea bine încotro se îndrepta. Lady Ophelia l-a urmat iar ea a hotărât să-i urmărească. Cristopher se simţea atât de furios şi plin de mânie încât a ştiut că trebuia să plece, ca să nu facă vreo prostie. Tatăl lui 102
________________________________ IUBEŞTE-MĂ il încredinţase hotărât că nu ştia că printre oaspeţi s-ar fi aflat şi lady Ophelia, dar el nu putea să creadă. Mica discuţie pe care o avuseseră fusese grozav de tăioasă. Când deja atingea ullima treaptă de la coborâre, a auzit glasul femeii, care îl chema. A grăbit pasul, căci, dacă se oprea, ar putea face ceva drastic, ca de pildă s-o lovească. A pornit către tufele de Irandafiri, pentru ca de acolo să se ducă la grajduri. Voia să inşeueze un cal şi să dispară, dar Ophelia a izbutit să-l ajungă din urmă şi să-l prindă de braţ. - Te porţi ca un copil mofturos, \5rbele au izbutit să-l oprească. Whitam Hall era plin de oaspeţi, iar el nu voia să dea un spectacol în onoarea ei, lucru pe care îl urmărea ea. începe să mă obosească jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica. - Iertare, dar mă grăbesc. - Intr-o zi va trebui să încetezi să mă mai pedepseşti. Cristopher a pufnit supărat. S-a întors spre ea cu ochi arzători. - Scuteşte-mă de deranjul de a trebui să-ţi fac vreo figură, ca ultimele cinci dăţi. Lady Ophelia a respirat adânc şi a făcut o strâmbătură cochetă la vederea căreia Cristopher a început să bombăne in sinea sa. - Ştiu că eşti încă supărat pe mine fiindcă nu ai putut să mă uiţi, a continuat ea, dar, dacă te consolează cu ceva, nici eu nu am putut s-o fac. Şi dc luni de zile încerc să te conving de asta, în ciuda reticenţei tale. Cristopher a înjurat cu violenţă şi i-a prins mâna ca s-o ia de pe braţul lui. Dar Ophelia nu l-a lăsat. A profitat de plimbarea sub clar de lună a câtorva oaspeţi la cină ca să se lipească şi mai mult de el. Ştia că viitorul marchiz nu se va da în spectacol la petrecerea tatălui lui. Era prea orgolios şi educat pentru a face aşa ceva. M-am înşelat şi vreau să repar greşeala. Cristopher a privi t-o de parcă deodată ar fi înnebunit. Te iubesc, i-a spus cu 103
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ glas mieros. Niciodată nu am încetat să te iubesc şi mă căiesc foarte mult pentru răul pe care ţi l-am făcut dar eram confuză şi mă temeam de tinereţea ta. Erai atât de pasional! El a crezut că nu auzise bine. Era confuză? Se temea de tinereţea lui? Era o prefăcută! - Poartă-te ca o femeie şi nu te mai da în spectacol. - Ştiu că nu ai putut să mă uiţi, altfel ai fi deja însurat şi tată a o droaie de copii nesuferiţi. Dar uite, eşti încă singur, fără pereche. Atitudinea ta este mai mult decât grăitoare şi nu ştii cât mă bucură acest fapt, chiar dacă purtarea ta din ultimele săptămâni mă scoate din minţi. Dar sunt încă singura femeie din viaţa ta, acceptă asta! Amintirea vicleniilor puse de ea la cale ca să-l prindă în cursă încă îi făcea greaţă. Cum a putut să creadă cândva că era îndrăgostit de ea? Că o iubea? Era rece, interesată şi cea mai mincinoasă femeie din lume. - Mereu vei fi pentru mine singura femeie nedemnă să se numească doamnă, a înfruntat-o cu glas de gheaţă. Ophelia a scos un geamăt la auzul insultei. Şi acum, scuză-nră, am de rezolvat chestiune grabnică pentru care este nevoie de prezenţa mea. O umplea de o imensă mulţumire că moştenitorul de la Whitam Hali nu o uitase. Furia care îl consuma era o dovadă limpede a acestui fapt şi avea de gând s-o folosească în avantajul ei. - Te-am învăţat să fii bărbat, i-a amintit cu venin în glas. Cristopher a privit-o cu ochi ce prevesteau furtuna. Avea întipărite cu foc în memorie vorbele pe care le-a auzit în dupăamiaza aceea blestemată, care i-a schimbat viaţa cu totul. Da, existau atâtea lucruri pentru care trebuia să-i mulţumească... - Dar nu m-ai învăţat să fiu un amant mai bun decât tatăl meu, nu-i aşa? Ophelia a regretat vorbele spuse în trecut. într-un acces 104
_________________________________ lUBEŞTE-MĂ ilc furie hotărâse să reia relaţia cu moştenitorul şi să-i dea o nouă şansă; averea lui era una dintre cele mai mari din Anglia iar ea prea ambiţioasă. într-o încercare de a obţine iertarea lui, declinase numeroasele propuneri de protecţie oferite de nobili care căutau alinare în braţele ei dar ea stabilise ştacheta foarte sus. îl voia pe el! Şi nu-i păsa de anii scurşi de atunci. I)acă trebuia să-l urmărească aidoma unei stricate, o va face. I)ar blestematul de Beresford nu se dădea învins. - lartă-mă, te rog, n-ar fi trebuit să spun niciodată ceva alât de grosolan şi nelalocul său. A tăcut un moment şi a oftat ca să dea mai multă greutate vorbelor mieroase. Eram îndurerată şi băusem prea mult... El nu i-a îngăduit să continue. Dintr-un singur gest, a izbutit să se desprindă de ea, dar Ophelia a reacţionat într-un mod foarte diferit, şi-a aruncat braţele pe după gâtul lui şi i-a căutat buzele ca să-l silească s-o sărute. Cristopher a întors faţa şi i-a dat scârbit braţele la o parte. - Dispari dracului o dată din ochii mei! Nu doresc să mai am de-a face cu tine şi nădăjduiesc să nu uiţi asta niciodată. înainte de a se putea întoarce, ea l-a lovit cu furie. Palma a răsunat în tăcerea grădinii dar Cristopher nu a făcut niciun gest. A rămas nemişcat, privind-o detaşat şi rece. - Te vei întoarce la mine, Cristopher, pentru că nicio femeie nu va însemna pentru tine ceea ce am reprezentat eu. Niciuna nu a reuşit să-ţi stârnească interesul şi nu ştii cât mă bucură asta. în cele din urmă, Ophelia s-a întors şi a plecat râzând. El şi-a trecut foarte furios mâna prin păr. Se simţea de parcă ar fi susţinut pe umeri toată greutatea lumii. A aruncat o ultimă privire înspre Whitam Hali ca şi cum ar fi fost ultima oară când mai vedea conacul şi o secundă mai târziu a început să meargă spre el de parcă ar fi fost urmărit de diavol. 105
A rlette G eneve Un bărbat într-o asemenea stare de supărare era în stare de orice. Iar el nu avea de gând să îngăduie ca o muieruşefl precum ea să-l dea afară din propria casă. Cum putea să se arate fericită pentru răul pe care i-1 făcuse cu ani în urmă? Să se considere singura femeie din viaţa lui? Blestemata, îi va da o lecţie!
Rafael şi Francisco îi desfătau în continuare cu arta lor pe oaspeţi, străini de comentariile pe care Ie isca felul lor de interpretare. Agata privea cu atenţie chipul sumbru al marchizului, care stătea de vorbă în chip forţat cu ducele de Arun. Când s-a întors în salonul de dans pe urma paşilor lady-ei Ophelia, nu se aştepta să dea nas în nas cu Arthur Beresford. -Arthur...! a exclamat. Ai ajuns la vreme! - Cred că niciodată nu m-am grăbit atâta să ajung la un bal. îl caut pe Cristopher... -A p lecat. Arthur a tras-o lângă un perete ca să-i poată vorbi, fără să îi deranjeze pe cei care ascultau concertul lui Rafael şi Francisco. -A p le c at? a întrebat-o. Agata a confirmat dând din cap. - A avut o întâlnire cu lady Ophelia în grădină. Tânărul a mijit ochii auzind-o. - Lady Ophelia se află aici, la Whitam Hali? Ea a făcut un gest din cap ca să-i arate unde se afla femeia. Arthur a 106
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ întors privirea spre locul pe care i-1 arăta. Cine a poftit-o? Agata bănuia. Bărbatul care o însoţea era acelaşi care îi (Induse informaţiile spaniolului. - A venit cu sir Richard Moore, conte de Cray. Arthur a clipit ca să asimileze informaţia. I se părea nemaipomenit că doamna avusese neruşinarea asta, dar de luni de zile încerca să reînceapă relaţia pe care a avut-o în Irecut cu fratele lui şi nădăjduia că nu va izbuti. - Cum a reacţionat Cristopher? Ea a preferat să nu-i răspundă. încă avea înfiptă în suflet privirea lui mâhnită şi pierdută când femeia l-a înfruntat. Deodată a auzit un râs fals în salon şi a dorit s-o facă să plătească pentru tot răul pricinuit lui Cristopher. Ochii celor două femei s-au întâlnit dar Agata nu a întors privirea, dimpotrivă, i-a susţinut-o cu toată neobrăzarea pe care o avea. A observat gestul de dispreţ pe care i l-a adresat cealaltă şi râsul batjocoritor când îi spunea câteva vorbe bărbatului care o însoţea. A ştiut că vorbeau despre ea, căci contele de Cray a căutat-o din priviri până a găsit-o. Gestul ci de batjocură şi râsul au facut-o să încordeze spatele şi să ridice o sprânceană. Fără nicio îndoială, petreceau de minune, dar ea suferise afronturi mai grave decât acesta şi care o făcuseră mai puternică. -A rthur! Acesta a lăsat chipul în jos spre ea. Am nevoie să-mi ţii isonul. - Să-ţi ţin isonul? a repetat şi Agata a văzut că nu înţelesese. - Vreau să zic să mă aprobi în ceea ce fac, chiar dacă ţi se pare neobişnuit sau nepotrivit. în capul lui a început să sune alarma. Tocmai sosise la Whitam Hali cu un mesaj urgent de la Robert Jenkinson pentru fratele lui. - Cred că n-o să-mi placă să-ţi dau dreptate dacă n-o ai. 107
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ Ai o privire care m ă în fio ară. Agata l-a luat de m ân ă ca să-l ducă înspre ghitarişti. - \6m dansa o za m b ra m ora. Arthur s-a oprit b ru sc . N ici mort! Era un dans spanio obişnuit la nunţile ţig ăn eşti. - Este un dans p ăcăto s, a spus îngrozit. - Este un dans senzual, nu păcătos. - Eşti nebună! N u am d e gând să dansez cu tine. Agata a râs scurt auzindu-1. îl vedea într-adevăr stânjenii - Nu mă gândesc să d a n se z desculţă şi nici cu castanicle. Voi folosi batista ta, ca să fie m ult mai uşor. Oaspeţilor le va plăcea. Arthur se te m e a de un dezastru. O văzuse de nenumărate ori pe sora lui dansând acest dans, împreună cu Justin şi s-a gândit că d a c ă prietenul lui putea ”să-i ţină isonul”, cum spusese A g ata, şi el ar putea s-o facă, deşi nu avea niciun chef. îm prum ută-m i batista ta, i-a spus. încerca să-l târască, d a r picioarele lui Arthur rămâneau nemişcate; parcă ar fi fost înfipt în podea. - Nu se cuvine să-ţi îm prum ut batista mea. Asta ar putea să-i scandalizeze pe oaspeţi, i-a răspuns în vreme ce încerca să dea un pas înapoi. A gata a profitat ca să-i dezlege batista albă pe care o purta la gât. G esturile ei iuţi i-au făcut pe unii oaspeţi să-i privească m iraţi dar ea le-a oferit un zâmbet dulce. încălca norm ele etichetei englezeşti dar de când le păsa de asta spaniolilor? C a o femeie să îi dezlege unui bărbat batista era cu totul scandalos dar Agata nu ştia. N-am să dansez cu tine, s-a îm potrivit A rthur hotărât. - Nu numai că vom d an sa dar îi vom da unei scorpii veninoase o lecţie pe care n-o va uita în viaţa ei. El se tot îm potrivea cu înverşunare şi Agata a pufnit privindu-1. Nu putea să-l silească să danseze dar voia să atragă atenţia lady-ei O ’Sullivan şi pentru asta avea nevoie de ajutorul unui Beresford. 108
_______________________________ IUBEŞTE-MĂ Vti dansa eu în locul lui. \6rbelc lui Cristopher i-au stârnit n mii priză neobişnuită şi s-a întors grăbită spre el. Nu aş putea #il mi iert dacă Arthur leşină în faţa atâtor persoane pentru că I ui împins să păcătuiască dansând un dans scandalos. ( iistopher nu a ştiut cum să interpreteze expresia fratelui lui uliul il privea, era uşurare sau resemnare? I-am văzut pe sora Mieii şi pe soţul ei Justin dansând aici de câteva ori şi cred că voi putea să-ţi urmez paşii. Agata a putut să observe încordarea pe care Cristopher şi-o stăpânea. Era rezultatul întâlnirii licdorite pe care o avusese câteva minute mai înainte cu ( iphelia. A schiţat un zâmbet de recunoştinţă. Să danseze cu el eni o adevărată delectare. O vei folosi pe a mea. in vreme ce spunea asta, şi-a desfăcut batista din mătase pi i pe care o purta înnodată la gât şi i-a dat-o ei, iar fata i-a Inapoiat-o lui Arthur pe a lui. Agata a profitat de pauza ghitariştilor ca să se apropie de ri cu o cerere. Când s-a întors ca să rămână în faţa lui ( iistopher, a văzut agitată că acesta îşi descheia cămaşa. Cu mişcări încete, calculate, şi-a desfăcut câţiva nasturi, ceea ce le-a entuziasmat pe câteva doamne mai tinere de la petrecere, ce îl priveau prostite, iar pe ea a făcut-o să scoată o exclamaţie. Bărbatul ăla o va ucide cu magnetismul lui. Mişcările îi erau ca de felină, privirea arzătoare. Agata s-a îndoit că va putea să se concentreze la dans fiind atât de aproape de el. Francisco i-a făcut un semn să se îndrepte spre mijlocul salonului. Când a luat braţul lui Cristopher, şi-a dres glasul ea să atragă atenţia oaspeţilor. - Doamnelor şi domnilor, în semn de mulţumire pentru o gazdă perfectă, sir John Bcresford, doresc să vă dăruiesc puţin din muzica ţării mele, pe care el o admiră atâta, şi care adesea este ascultată aici, la Whitam Hali. Am înţeles că uneori fiica sa Aurora a înveselit unele cine de la conac, iar 109
A rlette G eneve eu doresc să dansez în seara aceasta pentru domniile voastre, Francisco şi Rafael mă vor acompania cu ghitarele, lordul Cristopher Beresford va fi partenerul meu de dans. Exclamaţia zgomotoasă a lui Andrew a ajuns până la ei printre murmurele celor strânşi în jurul lor şi care au reacţionat cu entuziasm în faţa spectacolului neaşteptat. Agata îi vorbise lui John din priviri şi acum i-a cerut îngăduinţa să înceapă. Lordul Beresford i-a dat-o, cu o strălucire tainică în ochii senini. John nu-şi putea lua privirea de la chipul furios, dar hotărât al fiului său cel mare şi i se părea o adiere de aer proaspăt să-l vadă pe Cristopher fără indiferenţa de totdeauna. Era rezervat, introvertit, şi de aceea voia să vadă influenţa pe care o avea spanioloaica asupra lui. Poate Agata nu ştia că Andrew şi nu Cristopher accepta uneori s-o acompanieze la dans pe Aurora, dar faptul că întâiul lui născut primise să danseze cu ea era un semn limpede a ceea ce simţea pentru tânără, chiar dacă încerca să tăgăduiască. A observat strălucirea ochilor lui când o privea aşezându-se, atitudinea relaxată a umerilor şi aerul degajat pe care îl avea fără batistă şi cu cămaşa descheiată. - N-am mai dansat niciodată o zambra mora, dar voi încerca, i-a spus cu glas şoptit şi privind intr-un loc anume din sală. Agata a urmărit direcţia ochilor lui şi a văzut că obiectul interesului lui Cristopher era englezoaica; pentru ea se afla acolo. Ca să-i facă pe plac l-a aşezat în faţă. foarte aproape de unde stăteau lady Ophelia şi sir Richard Moore. I-a cerut să ţină de capătul batistei. El a făcut-o de parcă ar fi fost obişnuit cu asta; a apucat capătul pânzei fine cu vârful degetelor. - Trebuie doar să mă urmezi. Batista va folosi ca să rămâi aproape de mine la rotiri. In mod normal se foloseşte un evantai dar va fi bună şi batista la. 110
lUBEŞTE-MĂ Amândouă ghitarele au început să sune la unison. Stând într-unul dintre colţurile salonului, Andrew se bucura ilin plin văzându-1 pe mândrul de frate-său mai mare dansând t ii Agata. Privea cu ochi întrebători mişcările ei senzuale, mtirile mâinilor şi zâmbetul care îi lumina chipul. Cristopher mii se descurca deloc rău, chiar dacă abia depărta picioarele la mişcările în cerc dar urma cu uşurinţă ritmul Agatei. I se părea nemaipomenit să-l vadă în centrul atenţiei şi s-a întrebat ce o li înlesnit această schimbare de atitudine. Era pentru prima nară când îl vedea dansând pe ritmuri spaniole şi privind o temeie într-un fel atât de înflăcărat şi pătimaş. Oaspeţii se bucurau de spectacol. Era cu adevărat o privelişte unică. în unele momente, mişcările Âgatei erau de exaltare, ca şi cum o stăpânea o fierbinţeală, ca şi cum ar fi lost posedată de o forţă străină; dădea drumul batistei şi apoi o prindea iarăşi. Ochii ei negri ardeau iar chipul exprima pe rând o fericire nestăpânită şi o durere chinuitoare. Gesturile ii erau expresive şi emoţionate, păreau mai degrabă urmarea unui sacrificiu decât un dans. Când amândouă ghitarele au tăcut, aplauzele oaspeţilor au fost asurzitoare, dovedind că erau obişnuiţi cu acest fel de spectacol la conacul Whitam Hali. Pieptul Agatei suia şi cobora cu iuţeală din pricina efortului făcut. Gura îi zâmbea cu fericire adevărată, până ce a auzit comentariul dispreţuitor al lady-ei Ophelia. L-a rostit cu glas atât de tare încât a fost auzit de cei mai mulţi dintre spectatorii adunaţi în jurul ei. Venise vremea răzbunării! Nimeni nu putea să-şi închipuie că purtarea ei avea acest scop: să atragă atenţia femeii asupra ei iar Cristopher o ajutase, fără să ştie, cu mult mai multă eficienţă. Ştia că dansul cu ea va fi o provocare pe care englezoaica nu o va ignora. O ’Sullivan era furioasă din pricina dispreţuirii de acum câteva momente din grădini a moştenitorului şi, după 111
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ cum putuse să audă, din pricina neîncetatelor lui respingeri. De aceea, Agata a închis ochii şi a cerut tăcere restului oaspeţilor. Şi-a îndreptat privirea liniştită către cei doi ghitarişti. - Don Francisco, don Rafael, o tonadilla, vă rog. Cristopher a privit-o uluit de cerere. Stătea tot în picioare în mijlocul salonului dar s-a îndreptat spre ea, care i-a luai din nou braţul. Tonadilla era o muzică veselă şi sprinţară, care în general era însoţită de versuri zeflemitoare despre dragoste. Cântecelele acelea făceau furori la curtea spaniolă. De câte ori Aurora se întorcea din Spania, obişnuia să cânte ultimul repertoriu învăţat; unele versuri îl puneau pe regele spaniol într-o situaţie foarte stânjenitoare. Agata şi-a înnodat la brâu batista lui Cristopher, lăsând un capăt să-i atârne pe şold. A apucat de poala rochiei şi a ridicat-o până la jumătatea genunchiului, apoi l-a luat de braţ pe Cristopher cu un zâmbet şi şi-a îndreptat paşii spre lady Ophelia. Amândoi s-au oprit în faţa ei şi, cu o privire ştrengărească, Agata i-a spus: - E despre domnia voastră..., doamnă. Şovăirea de a rosti această vorbă, spusă într-o spaniolă perfectă, a fost ca o ocară neruşinată şi aşa a şi socotit-o englezoaica, privind-o cu ură adevărată. Nu ştia de ce spanioloaica o transformase în ţinta tuturor privirilor. Cristopher a rămas uitându-se la furia pe care Ophelia nu izbutea s-o ascundă. îl deranjase foarte mult să spună că nu putuse s-o uite, că era încă singura femeie din viaţa lui. Simţise pornirea de nestăpânit de a se răzbuna şi a-i arăta cât de mult se înşela, dar nu s-a mai gândit la ea când a început să audă versurile tonadillei interpretate de Agata, înnebunise!
________________________________ IUBEŞTE-MĂ l'Undea se crede doamnă vrea o coroană, ilar un marchiz e prea mult pentru una ca ea. Merită o spadă ruginită ca s-o folosească la Coso del Barat iiio 1 Exclamaţia generalizată i-a smuls un zâmbet Agatei, care im şi-a oprit mişcările unduioase în vreme ce cânta. ( iliitarele sunau vesele, ca şi versurile, dar când lady Ophelia ii înţeles că tonadilla avea un dublu tâlc, i-a dedicat o strâmbătură dispreţuitoare. în întregul Portsmouth nu se vorbea despre altceva decât despre frumoasa fată care îi vrăjise pe Beresforzi. Făcuse cercetări îmboldită de curiozitate şi văzând-o acum unduindu-se lângă obiectul dorinţei ei, a măcinat-o invidia. De aceea a încercat s-o blameze în ochii lui Richard Moore, însoţitorul ei, pe care îl văzuse urmărind evoluţia fetei cu prea multă plăcere, ca şi restul domnilor. - Este o femeiuşcă necioplită şi ordinară, dar la ce poţi să Ic aştepţi de la o oarecare. Vorbele spuse lui Moore au fost auzite de foarte mulţi oaspeţi. Agata a urmat notele ghitarei bătând din palme, iar ceilalţi oaspeţi au început s-o imite, străini de versuri şi de persoana căreia îi erau dedicate. - Măsoară-ţi vorbele când te adresezi musafirei mele, a avertizat-o Cristopher cu o privire tainică dar Ophelia nu a dat înapoi din atitudinea ei ofensivă de femeie jignită. Agata a fost foarte fericită că el o apăra, că îi urmărea din ochi mişcările şi bătăile din picioare dar în schimb nu o îngrijorau deloc insultele englezoaicei, fiindcă erau stârnite de dorinţa ei nesatisfacută. Pentru un moment, s-a simţit o Arenă pentru lupta cu tauri în Sevilla la 1733 (n.a.).
113
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ femeie pe deplin fericită; se bucura de toată atenţia lui Cristopher, chiar dacă era din pricina alteia. Doamnă, nu-mi ajungi cu vicleşugurile nici la talpa din piele a saboţilor. Şi prefer cu mult să fiu mahalagioaică decât să mă vând pentru aur. Geamătul englezoaicei a umplut-o de încântare. Se bucurase să constate că doamna ştia limba ei maternă, fiindcă altmineri cântecul nu şi-ar fi avut rostul. Datorită părerii pe care o aveau britanicii despre francezi, mulţi nobili refuzaseră să înveţe limba lui Bonaparte, fapt care favorizase limba spaniolă. Agata şi-a înfipt ochii pe marchizul de Whitam, care o privea uluit, neputând să-i creadă îndrăzneala, dar Iară să intervină. Fiica lui, Aurora obişnuia să înveselească uneori cu dansurile şi cântecele ei unele cine oferite la Whitam Hali, dar i se părea ciudat că musafira lui o cunoştea pe femeia care îi distrusese viaţa lui Cristopher şi nu a ştiut cum să ia această mică răzbunare din partea ei, în complicitate cu primul lui născut. Acesta, de obicei serios şi morocănos, cu Agata se transforma într-un bărbat hotărât, vorbăreţ şi cu o undă de umor pe care el nu ştia că o are. Da, fata era o influenţă bună pentru Cristopher, dar oare el îşi va da seama? Chiar acum privea una dintre piruetele tinerei cu o strălucire de real interes în ochi, care lăsa foarte puţin loc pentru închipuire. Arthur era stupefiat. O vedea pe Agata dansând într-un fel atât de încântător. Crezuse că o facea ca să distreze oaspeţii dar când a auzit prima strofa a tonadillei a ştiut că spanioloaica îşi ascuţise pumnalele la adresa lady-ei Ophelia şi că le arunca la ţintă dar s-a simţit un pic îngrijorat de spectacol în privinţa lui Cristopher. S-a gândit că fratele lui nu merita asta şi a vrut s-o întrerupă dar a văzut că oaspeţii 114
IUBEŞTE-MĂ se bucurau de dansul şi de cântecul explozive. Nu era în stare să descifreze privirea fratelui său la auzul versurilor, lira complicitate? Nu putea fi sigur. Părea că se bucura cel mai mult de versurile cântecului. Andrew era mulţumit. Niciunul dintre ei nu o pusese la locul său pe lady Ophelia în trecut, nici în prezent şi o necunoscută, prin patru vorbe o facea să se înverzească la Ici ca frunza unui lămâi, cum spunea adesea Eulalia. El participase împreună cu Aurora la câteva petreceri ţigăneşti să aibă o doică de acest neam fusese un factor însemnat ca să-l convingă - şi se bucurase de ele fiindcă absenţa normelor şi rigidităţii era ceva pentru care era recunoscător. ( 'hiar dacă Âgata nu avea un ton atât de puternic ca sora lui, o tăcea destul de bine; glasul ei melodios captiva deopotrivă femeile şi bărbaţii. Fetele mai tinere erau uluite de dezinvoltura Âgatei şi de mişcările ei vesele şi, mai cu scamă în ochii bărbaţilor, atât de aparte. Cristopher nu părea un domn englez, ci un destrăbălat în toată legea. Oare ea era conştientă de influenţa pozitivă pe care o avea asupra fratelui lui? Nădăjduia că nu, fiindcă atunci Cristopher era pierdut. - Meriţi să fii aruncată în stradă în şuturi, a protestat cu glas şoptit Ophelia. Se uita cu o antipatie zdrobitoare la spanioloaică. Ştia că oaspeţii nu înţelegeau versurile cântecului aceluia stupid şi asta a facut-o să nu se simtă atât de ruşinată. Nici noroiul ei nu pătează, nici insultele nu dor, măgăriţo, întoarce-te la treburile tale, Căci în iubire şi război povestea spune că totul e îngăduit... folosindu-te de talent. Dar o să-i ceară lămuriri marchizului de Whitam pentru că îi îngăduise unei muieruşti s-o insulte la o petrecere dată în casa 115
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ lui. Râsetele lui Andrew la auzul ultimei strofe au făcut-o pe Ophelia să se înroşească la fel ca focul şi să se înfierbânte, dar muzica veselă şi versurile batjocoritoare în sfârşit încetaseră. Ea nu a aplaudat, ca restul oaspeţilor, şi nici nu a zâmbit. Spanioloaica îi aruncase mănuşa simbolică a războiului şi ea a ridicat-o încântată. S-a îndreptat spre locul unde se afla. Fata era cu spatele, primind felicitările câtorva oaspeţi care rămăseseră încântaţi de interpretarea ei, ca şi ale celor doi ghitarişti spanioli, care o secundă mai târziu şi-au ocupat din nou locul în sală ca să cânte mai departe. Contele de Cray se uita nepăsător la Agata. Interpretarea străinei i se păruse mai degrabă ciudată, dar se temea că Ophelia se va da în spectacol şi mai tare în seara aceea dezastruoasă. Ştia de respingerea din partea moştenitorului de la Whitam Hali, dar era conştient că acţiunea Opheliei fusese nelalocul ei. Trecuseră prea mulţi ani pentru ca puiul lui John Beresford să mai fie interesat de ea. S-a uitat la marchiz, care rămânea senin, departe de locul unde se afla interpreta cântecului, împărţind zâmbete şi comentarii cu ducele de Arun. Fraţii Beresford o felicitau cu înflăcărare pe tânără. Fui Richard Moore i se părea intolerabil că John îngăduise un spectacol de aşa prost gust la o cină la care participau oaspeţi iluştri, aparţinând celor mai bune familii din sudul Angliei. Sunetul aplauzelor Opheliei a facut-o se întoarcă fără ca de pe chip să-i piară zâmbetul, chiar dacă a mijit ochii ca s-o privească. De atât de aproape a putut să vadă că faţa englezoaicei nu mai avea prospeţimea tinereţii; ridurile adânci de la ochi şi gură nu se puteau ascunde cu praf de orez, nici cu fard. Pielea palidă îi era ofilită şi fără strălucire. Păml vopsit creştea impresia de maturitate a trăsăturilor, deşi, pe de altă parte, izbutea să ascundă firele albe. Dar, Agata a trebuit să recunoască, era îmbrăcată superb, deşi nu a invidia-t-o deloc. Cristopher a venit foarte aproape de ea şi a prins-o de cot. 116
IUBEŞTE-MĂ - Frumoasă interpretare, dar nu putea fi altfel din partea unei artiste a străzii, l-a înfruntat lady O ’Sullivan sarcastică. Agata nu a răspuns la insultă. Credea cu tărie că englezoaica nu cunoştea semnificaţia cuvintelor folosite. Artistă a străzii, ha! Nici nu-şi închipuia cât de artistă putea să fie şi avea de gând să-i facă o demonstraţie cu primul prilej. - Lady Ophelia, a intervenit Cristopher cu glas îngheţat, este o adevără surpriză să vă vedem la Whitam Hali, când este limpede că nu aţi fost poftită. Arthur şi Andrew şi-au înfipt privirea pe Richard Moore, eare părea cam nervos şi dornic să plece. Amândoi şi-au dat seama că fratele lor căuta o înfruntare. - Am venit ea însoţitoare a lordului Cray, a răspuns ea şi eel pomenit a devenit şi mai nervos. Iar ceea ce a fost cu udevărat o surpriză a fost să descopăr că marchizul de Whitam se ocupă, în prezent, cu strângerea femeilor de pe stradă. Cristopher a făcut un pas înainte, ameninţător dar Agata l-a prins de braţ ca să-l oprească. - Retrage-ţi vorbele sau am să te fac să le înghiţi! Tonul lui Cristopher prevestea declanşarea furtunii. - Cere-ţi scuze, lord Beresford! Richard Moore a intervenit pentru prima oară în schimbul de cuvinte dintre Ophelia şi Cristopher. Arthur a crezut că vede altă intenţie în gestul Agatei de a se interpune între Moore şi Cristopher. Şi Andrew şi-a dat seama de încordarea care era între fratele lui, Ophelia şi Richard şi nu a lăsat ca posibila altercaţie să degenereze. Arthur a prins-o eu putere pe Agata şi a dus-o în grădinile din faţa conacului, în vreme ce lua o cupă şi i-o dădea. Din politeţe, ea nu l-a refuzat. La rândul său, Andrew şi-a pus braţul peste umerii lui Cristopher şi l-a îndepărtat de lady O ’Sullivan şi de Richard, 117
A r l e t t e G e n e v e __________________________ care îl privea cu autentic dispreţ în ochii de corb. - Nu merită, Cristopher, să plecăm de-aici. Dar el voia să se răzbune şi nu s-a mişcat din loc. - Dă-mi drumul, Andrew! însă fratele cel mic nu l-a ascultat şi l-a dus în afurit salonului încercând să-l liniştească. - Nu sunt de acord să-i dai satisfacţie scorpiei ăleia, n-uj să dai un spectacol în onoarea ei. Prin vorbele lui încerca să obţină renunţarea fratelui său, care se împotrivea să plece de lângă doamnă. Când în sfârşii a cedat, Andrew a răsuflat uşurat. Disputa aparentă trecuse practic neobservată de către ceilalţi oaspeţi, care continuau să asculte muzica celor doi ghitarişti. - Bea, i-a poruncit hotărât Arthur Âgatei. Ea a vrut să se elibereze din strânsoarea lui dar a băut cupa fără să crâcnească. Mi se pare de necrezut că te-ai folosit de ospitalitatea tatei ca s-o pui într-o situaţie ridicolă pe lady Ophelia, i-a reproşat. Ea şi-a ars gâtul cu lichidul din cupă. Era coniac, nu vin şi l-a băut dintr-o înghiţitură. A tuşit de câteva ori, încercând să uşureze arsura pe care o simţea. Cât au mers prin sală, Arthur a mai luat o cupă. Când au ajuns pe terasa din faţă, a pus-o să treacă de uşile cu geam deschise care dădeau în grădină şi să meargă spre uriaşele ghivece din teracotă care împodobeau laturile frumosului glasvand, dar s-a oprit înainte să ajungă la balustrada groasă din piatră, aproape de o bancă din lemn. Bea, a spus din nou dar ea a refuzat dând din cap. Ai fost foarte şireată. Âgata a confirmat cu o mişcare a capului. Nu ai fost învăţată să te porţi la un bal plin de oaspeţi? - O merita, a răspuns cu glas sec. Arthur era de acord dar nu i-a dat satisfacţia să i-o spună. Spectacolul pe care îl oferise ea va fi comentat de toţi participanţii la cină până în
MX
______________________________ IUBEŞTE-MĂ ntvonul următor şi poate chiar şi în următoarele. Cineva In Imia să facă ceva în privinţa asta, a afirmat Agata fără să t lipească. I)ar nu tu, a spus cu glas mâhnit. Dansul scandalos lăsa pii|in loc închipuirii. Te-ai pus în evidenţă iar fratele meu nu ii avut precauţia să te protejeze. Reputaţia ta a fost foarte afectată. Nu-mi pasă de reputaţia mea, vrei să ştii de ce? l-a Inii chat ea. Arthur a confirmat dând din cap. Dar mai întâi termină-ţi vinul, i-a spus din nou cu glas hotărât. l a ţinea cupa în mâini dar fără s-o ducă la buze. Bunul meu nume este pe mai departe nepătat în locul în i are mă interesează, casa mea. Iar la Whitam Hali pur şi •amplu am înveselit seara cu încuviinţarea tatălui vostru. Arthur voia să-i răspundă dar deodată s-au auzit nişte ţipete în salonul de dans. Era lordul Cray care se adresa ma jordomului. Arthur s-a uitat la ea cu resemnare înainte de ş i întoarce ochii spre ferestre. Nu te mişca de-aici. Nu mai vreau niciun spectacol. Mă inlorc îndată, astfel vei avea vreme să te linişteşti. Am să văd ce se petrece în casă. ii
Se simţea atât de frustrată încât a lăsat cupa cu vin pe bancă şi s-a uitat la ea de parcă ar fi fost vinovată pentai tot. I )c ce se încăpăţâna Arthur s-o facă să bea? Ca s-o convingă 119
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ să renunţe la dorinţa ei de răzbunare, dar ea nu terminase cu lady O ’Sullivan, mai avea poliţe pe care voia s-o facă să Io plătească mai devreme sau mai târziu. Şi se părea că soarta îi împlinea dorinţele, oferindu-i prilejul. - \â să zică aici te ascunzi, stricata! Glasul Ophelici a ajuns la ea stins dar plin de venin. Agata s-a întors şi a privit* o tară să clipească. Purtarea dumitale a fost grosolană şi meriţi un răspuns din partea mea, a continuat englezoaica, cu glas strident. Acum că erau amândouă singure, a profitat de ocazie ca să încerce s-o intimideze. Richard insistase să plece de la petrecere iar ea fusese de acord dar mai înainte voia să-i scoată fumurile din cap spanioloaicei neobrăzate şi o va face de îndată. Din fericire, lordul Moore acceptase să se ducă să-i ia capa, dându-i astfel posibilitatea să răzbune un afront. - Atâta zarvă pentru un cântec oferit în onoarea gazdei? a întrebat-o Agata cu glas blând, lipsit de duşmănie sau de îngâmfare. Ophelia ştia că fata minţea. Intenţia ei fusese s-o facă de ruşine şi ar fi izbutit dacă oaspeţii ar fi înţeles scandaloasele versuri ale tonadillei. O femeiuşcă vulgară merită asta. Agata nu se aştepta la palma pe care a primit-o după aceea. Şi-a dus mâna la obraz şi, pentru o clipă, nu a ştiut cum să reacţioneze, dar credincioasă firii ei pătimaşe, a hotărât să-i întoarcă ofensa. Şi ştii ce fac artistele străzii cu târfele ca dumneata? a întrebat pe un ton necioplit, neaşteptând răspuns din partea celeilalte. Dintr-odată şi fără ştire, şi-a izbit pumnul cu poftă de chipul Opheliei. Şocul loviturii a împins-o pe englezoaică pe spate şi femeia a căzut încurcându-se în poalele din mătase galbenă. Atunci, Agata s-a aplecat asupra ei şi a avertizat-o cu ochii ca nişte pumnale: Să nu te mai apropii niciodată de vreunul dintre Beresforzi sau vei simţi puterea dinţilor mei; te asigur că fac mai mult rău decât pumnii. 120
IUBEŞTE-MĂ Arthur privea uluit scena. Tânăra era aplecată peste mlucta căzută a lady-ei O ’Sullivan şi o ameninţa clar. I nglezoaica avea pe chip o expresie de groază. Agata! Glasul lui Arthur a facut-o să ridice chipul de |u* faţa Opheliei. El o privea cu totul uluit, incapabil să inicţioneze. Dacă Whitam Hali s-ar fi năruit chiar în acel moment nu s-ar fi simţit atât de confuză şi de supărată. Fir«i să fie! De ce alesese Arthur tocmai momentul acela ca să ne întoarcă? El a reacţionat în sfârşit şi a apucat-o de braţ Inlr-o încercare de a nu o mai lovi pe lady O ’Sullivan. Apoi, ii njntat-o pe aceasta să se ridice de jos, gemând neajutorată. Agata s-a uitat la el cu buzele strânse. Se băgase între ele npărând-o pe englezoaică! O supăra că văzuse răzbunarea ilar nu avea de gând să se căiască. Oare nu văzuse palma pe rare cealaltă i-o dăduse? Acea Ophelia o făcuse artistă a străzii, femeiuşcă şi o lovise cu neruşinare; ea nu putea să primească asemenea insulte fără să răspundă hotărâtă. Dacă s-ar fi aflat în Spania şi nu în Anglia, doamnei nu i-ar mai fi rămas niciun fir de păr pe cap. Cere-ţi scuze, te rog! i-a poruncit Arthur cu glas hotărât şi porunca lui a jignit-o. Inima rănită a lui Cristopher merita din plin răzbunarea consumată şi răspunsul primit. Dar nu putea să uite că se illa în casa Beresforzilor, bucurându-se de ospitalitatea lor, ile aceea a dat înapoi în atitudinea ei războinică, deşi nu s-a scuzat în felul cum se aştepta Arthur. - Scuzele mele, lady Ophelia, data viitoare voi fi mai hotărâtă. Nu a dat atenţie oftatului tânărului la auzul vorbelor ei. Ophelia nu a catadicsit să răspundă şi a luat braţul pe care i-l dădea lordul Beresford ca s-o ajute să-şi recapete firea. Richard Moore tocmai sosise pe terasă, unde se aflau toţi trei şi nu pricepea ce se petrecuse de se simţea o ostilitate palpabilă între cele două femei. A aşezat capa pe umerii 121
A k l e t t e G e n e v e ___________________________ însoţitoarei sale şi au părăsit casa cu capul sus dar înainte sA ajungă în pragul uşii cu geam şi să intre în salonul maro, s-a întors spre Arthur. - Scuzele mele lui sir John Beresford, a spus lordul Moore. O să-l revăd la club săptămâna viitoare. Tăcerea care a urmat a fost destul de stânjenitoare. - Ai obrazul roşu. Agata şi-a muşcat buza, dar înainte sA poată să-i dea un răspuns la comentariul lui, s-au auzii glasuri în marele salon. Păreau strigăte, urmate de destulA zarvă. Arthur s-a uitat într-acolo într-o încercare de afla ce sc petrecea şi şi-a închipuit că Brandon McGregor avea vreo legătură, căci puternicul lui accent scoţian nu trecea neobservat. Un mare zgomot de sticle a răsunat în continuare. Vino cu mine, să vedem ce se întâmplă. Dar Agata a refuzat invitaţia, dorea să mai stea o vreme în grădină. - Prefer să te aştept aici, am nevoie să respir un pic de aer şi să-mi treacă roşeaţa din obraz. Nu vreau să-i dau lordului Beresford o lămurire despre ce s-a întâmplat. Aş muri de ruşine. Arthur a şovăit preţ de un moment dar ea avea dreptate; răcoarea nopţii va ajuta la atenuarea loviturii pe care o primise. - Mă întorc îndată. Şi s-a dus către marele salon. Agata a fost recunoscătoare pentru prilejul de a se linişti şi a-şi încetini ritmul răsuflării. Acum că avea un moment ca să se gândească, a regretat pumnul pe care i-1 dăduse lady-ei Ophelia, dar niciodată în viaţa ei nu se simţise atât de furioasă. Fusese cu neputinţă să-şi măsoare faptele şi urmările lor. A luat din nou cupa din cristal care rămăsese uitată pe banca din lemn şi, privind lichidul închis la culoare pe care îl conţinea, a şovăit dacă să bea o înghiţitură, căci nu voia să aibă mintea tulburată de alcool. în cele din urmă, a hotărât să n-o facă, fiindcă şi-aşa 122
________________________________IUBEŞTE-MĂ *r simţea destul de ameţită de la coniacul pe care îl băuse cu i illeva minute mai devreme. ( 'ristopher devenise un spectator neaşteptat în întunericul nopţii. Când Andrew a izbutit să-l convingă să încerce să se liniştească în grădină, nu se aştepta să se afle atât de aproape ile Agata; îi despărţea doar balustrada din marmură de deasupra şi fetişcana aceea îi dăduse o lecţie pe care nu o va mia în viaţa lui. El îi adresase doar vorbe sarcastice şi /cllcmitoare, se purtase ca o adevărată canalie, dar în seara neeea, domnişoara Martin îi făcuse un dar pe care nu îl merita defel. De câte ori îşi amintea de scandaloasele versuri nle lonadillei, îi venea să râdă dar apariţia Opheliei care o eîluta pe Agata cu intenţii rele îl prinsese cu garda jos. Când n iiiizit insultele şi a văzut palma pe care i-a dat-o Ophelia, făcuse deja mai mulţi paşi ca să iasă din locul în care se afla dar răspunsul Agatei l-a ţinut pe loc nemişcat şi privind uimit altercaţia. Să o vadă pe mândra şi aroganta lady ( tplielia trântită la picioarele domnişoarei Martin după ce primise un pumn, a fost un balsam pentru sufletul lui. Trăia nişte emoţii care îl duceau într-un loc de unde nu era cu putinţă să se întoarcă. Nimeni niciodată nu mai făcuse ceva atât de generos şi de dezinteresat pentru el, chiar dacă amploarea fusese disproporţionată, fiindcă pumnul ar fi putut să-i rupă nasul. A rămas ascuns cât a durat înfruntarea dintre femei şi fusese cea mai bună hotărâre din viaţa lui, eh iar dacă îl costase un adevărat efort. El cunoştea mai bine decât oricine trucurile şi josniciile la care putea să recurgă (tphelia, dar Agata ştia să se apere destul de bine singură şi, după zece ani, a descoperit ce putea să însemne iarăşi o femeie în existenţa lui: necazuri; dar nu i-a păsat, dimpotrivă. Cu această nouă perspectivă, se simţea din nou viu. Inima îi bătea plină de proiecte şi de ţeluri pe care din 123
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ nefericire nu putea nici măcar să le ia în considerare. Foşnetul rochiei Agatei l-a scos pe moment din gândurile lui. A observat paşii ei fermi şi a auzit foarte bine murmurul care îi însoţea. A auzit-o înjurându-1 pe Arthur, blestemând-o pe Ophelia şi hulind împotriva tuturor gânditorilor din istorie, inclusiv sfântul Pavel. De câte ori îi cădeau ochii pe ea i se înfierbânta sângele dar simţămintele fratelui lui mai mic faţă de tânără îi puneau stavilă bătăilor inimii. Stătea mai departe ascuns sub balustrada din marmură. Alesese acest loc fiindcă nu se simţea în stare să rămână în aceeaşi încăpere cu lady Ophelia. De fapt, gândul lui fusese să plece de acasă dar să facă asta ar fi însemnat să-şi umilească tatăl, iar el nu acţiona cu o asemenea laşitate şi de aceea sc hotărâse să rămână în grădini la sfatul anume al fratelui său Andrew, până se va linişti. Uşile cu geam deschise lăsau să sc audă muzica interpretată în salon şi putea să audă şi conversaţiile unor oaspeţi îndrăzneţi care ridicau glasul ca să se facă auziţi printre lumea care râdea. Cristopher şi-a îndreptat din nou atenţia către Agata. Din locul unde se afla, putea să-i vadă părul blond şi tenul auriu; expresia de supărare de pe chip şi frumoşii ei ochi negri. Era cea mai năvalnică femeie din câte cunoscuse şi cea mai atrăgătoare. A văzut-o privind câteva secunde înspre salonul de dans înainte de a întoarce capul spre unde se afla el; era limpede că nu putea să-l vadă. Dacă ar fi coborât privirea, ar fi văzut cine era sub balustrada din piatră. Cristopher a văzut că întorcea capul spre uşile de acces în salon, ca pentru a se încredinţa că nu o vede nimeni şi, îndată după aceea, a golit cupa pe care o ţinea în mâini, dar ghinionul a făcut că a căzut tocmai în capul lui. Lichidul călduţ i s-a prelins pe faţă şi părea că picăturile de alcool îşi băteau joc de el şi de uluirea lui. Era nedumerit. Se îndoia că o făcuse dinadins, fiindcă era încredinţat că nu ştia că el se afla acolo dedesubt. Dar acest fapt i-a dat ocazia 124
_________________________________ lUBEŞTE-MĂ
unei apropieri fără să poată să scape iarăşi. Tocmai când Agata se întorcea ca să se ducă în salon, a întrebat-o cu cel mai puternic glas cu putinţă: - întotdeauna ataci pe la spate? Ea s-a întors iute înspre glas şi atunci a coborât ochii către tufele de trandafiri de unde o privea un Cristopher cu ochii mijiţi; părea furibund dar din pricina întunericului nopţii nu putea fi sigură. Avea părul ud şi acum nu părea blond, ci roz. Pe bărbie i se prelingea un lichid închis la culoare care ajunsese deja la gulerul cămăşii albe. „Ce făcea acolo, ascuns ca un hoţ?”, s-a întrebat Âgata. ( )chii lui aruncau flăcări şi ea a făcut un pas înapoi din precauţie, dar stăpânindu-şi râsul. Era pentru prima oară când iui arăta impecabil. Nu purta batistă la gât, fiindcă era înnodată pe talia ei, cămaşa îi era încă descheiată, arătând un triunghi de piele şi nişte păr blond creţ, care i-au grăbit bătăile inimii. Priveliştea i-a plăcut mult, dar a încercat să ascundă asta. Este de cel mai prost gust să verşi vinul dintr-un pahar in capul unui bărbat, nu ţi s-a spus niciodată? Glasul lui ( 'ristopher ardea iar ea nu putea să spună dacă era din pricina supărării sau a surprizei. Poţi să fii recunoscătoare că eşti femeie, altfel acum nu ai mai avea capul pe umeri. Âgata continua să tacă, îngrozită să vadă că lichidul din paharul ei nu căzuse peste tufele de trandafiri. Licoarea păta treptat în culoarea cireşelor cămaşa lui albă şi văzându-1 a fost gata să izbucnească în râs, dar s-a stăpânit la vreme. Ştia că dacă râdea de acest accident putea să-şi piardă dinţii după aceea, dar ceva mai puternic decât ea a făcut-o să-şi bată joc de situaţia comică în care se văzuse băgată. Coniacul pe care il băuse mai înainte îi dăduse o putere de necrezut şi era de vină într-o măsură pentru ilaritatea pe care o simţea. - Dacă nu te-ai fi ascuns ca un hoţ ordinar, vinul nu ar fi căzut în capul dumitale. Cristopher a pufnit uluit şi s-a minunat de seninătatea 125
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ înfăţişării ei, în ciuda uşoarei şovăiri a picioarelor. A străbătut cu iuţeală distanţa care îi despărţea. A urcat cele şase trepte care duceau de pe terasă în grădină, atât de plin de nerăbdare încât i-au scrâşnit dinţii. Ea a mai dat înapoi un pas, cu băgare de seamă, dar fără respectul la care se aştepta el. Dumnezeule! Femeia aceea îl înnebunea. Agata l-a privit cu plăcere. Cristopher se proţăpise în faţa ei ca o panteră în faţa prăzii. S-a îndoit de gândurile lui, căci ochii nu îi arătau ce va face mai departe. în ce o privea, ea se simţea cam ameţită şi cu curajul trecător pe care ţi-1 dă de obicei alcoolul. - De la o doamnă educată ar fi de aşteptat măcar o scuză şi o batistă, dar aici nu se află nicio doamnă, nu-i aşa? Poate o mahalagioaică? Agata ştia că îi datora o scuză dar felul lui de a o cere a revoltat-o. O făcuse iarăşi mahalagioaică? Asta nu avea de gând să uite. Se luptase pentru el, se vârâse într-o luptă ca să-i apere onoarea; aştepta măcar o dovadă de recunoştinţă, nu tonul acela superior. - Scuzele le-aş oferi unui domn, nu unui rac englez care e mereu prost dispus. Cristopher a mai făcut un pas spre ea. îl amuza trufia cu care îl privea. - Nu ştiu ce ai împotriva englezilor de îi numeşti în felul acesta atât de dispreţuitor şi am obligaţia să te avertizez că am să te trântesc pe genunchi şi am să-ţi dau atâtea bice câte trebuie ca să te fac să-ţi schimbi părerea. Ea a ridicat nasul mic, într-o atitudine sfidătoare. Tocmai gestul pe care nu îl suporta el la nicio femeie dar pe care la Agata îl găsea irezistibil. - Ar fi o purtare tipică a unui domn englez, nu-i aşa? Vorbele au sunat ca o insultă voită. Cristopher a oftat din nou. 126
___________________________________lUBEŞTE-MĂ - Dacă nu ar fi fost domnii englezi, a folosit acelaşi ton ca şi ca, dar cu o anume batjocură în străfund care a deranjat-o şi mai mult, acum spaniolii ar vorbi franceza şi ar cânta Marseilleza. Agata a deschis gura uimită. Asta fusese o lovitură sub centură. - Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa despre compatrioţii nici? Cristopher şi-a pus mâinile în şolduri ca să nu le pună în gâtul ei. Dorinţa să o sărute îl scotea din minţi. De când îi incercase gustul, nu putea să mai doarmă nopţile. O sărutase ca s-o pedepsească şi nici nu-şi închipuia chinul care însemna pentru el să se stăpânească. - Dacă nu-ţi place să primeşti insulte, încearcă să nu le rosteşti, a sfătuit-o. Agata l-a privit jignită până în măduva oaselor. Este un fapt demonstrat că spaniolii nu ştiu să-şi poarte bătăliile dar, Dumnezeule, aici sunt racii englezi ca să scoată castanele din foc. Cristopher ştia că ataca voit sentimentul patriotic al tinerei, care se simţea mai mult spanioloaică decât franţuzoaică, dar Irebuia să-i scoată fumurile din cap de îndată, ori va face ceva drastic, ca de pildă s-o trântească pe spate şi să se bucure de ca. Şi la dracu cu pretenţiile lui Arthur! Agata care nu suporta să se vorbească dispreţuitor despre rădăcinile ei materne, a interpretat vorbele lui în chipul cel mai ofensiv cu putinţă. Adora Spania, chiar dacă primul ei nume de familie era franţuzesc. A mijit ochii negri şi i-a aruncat lui Cristopher o privire înflăcărată. - Lovi-te-ar diareea! El a privit-o surprins de ocară şi i-a întors-o încercând să-şi stăpânească zâmbetul. - Spanioloaică alunecoasă. Agata a rămas cu gura căscată, dar şi-a revenit iute. 127
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ -G ăgăuţă! Dobitocule...! Cristopher a mai înaintat un pas până a prins-o între balustradă şi el. - Aştept o scuză, a tunat, jum ătate amuzat, jumătate uimit. Tocmai descoperise că îi plăcea să o provoace. Insultele ei îi biciuiau simţurile. - Nu! a răspuns Agata cu mândria unei regine. - Ştiu cum să te fac să-ţi înghiţi insultele. Ea l-a privit de parcă ar fi fost un coşar slinos şi s-ar fi temut să nu se murdărească. îţi dau o ultimă şansă să te scuzi. Tânăra a refuzat din nou hotărâtă, dând din cap. Agata era o femeie grozav de orgolioasă iar englezul întrecuse marginile îngăduinţei. Avusese de gând să-i ofere o scuză pentru că îi vărsase vinul în cap dar atitudinea lui nepăsătoare a pus-o în defensivă. Fusese gata să-i scoată ochii unei englezoaice pentru răul pe care i-1 făcuse în trecut, iar el îi mulţumea insultând-o. încordarea dintre ei scotea scântei. Ai căutat-o cu lumânarea! Cristopher a fost atât de iute încât ea nu a putut să sc împotrivească. A luat-o pe sus, a coborât cele şase trepte spre tufele de trandafiri şi a pornit spre frumoasa seră. Dintr-o lovitură cu piciorul a deschis uşa şi aromele exotice i-au pătruns în nări dar nu a dat atenţie păcii care se respira înăuntru, avea ceva mult mai însemnat de făcut şi care cerea atenţia lui grabnică. A ajuns la banca din piatră şi a trântit-o pc genunchi cu faţa în jos, de parcă ar fi fost o fetiţă. A început s-o bată la fiind, tacticos, înfuriind-o. Agata era atât de năucită că nu putea să scoată o vorbă. Asta e pentru văicărelile tale! De data asta ea nu s-a văitat. Asta, pentru că mi-ai luat arma fără să-mi ceri îngăduinţa! A continuat să tacă dar nătărăul uita că mulţumită acestui amănunt putuse să-i pună pe fugă pe hoţi. Asta, pentru că mi-ai vărsat vinul în cap! Agata şi-a muşcat buzele, nu era vinovată că el se ascundea sub 128
________________________________ IUBEŞTE-MĂ balustradă. Şi asta pentru că m-ai făcut dobitoc. Orgoliul de Icmeie îi era rănit dar nu a scos o vorbă. Cristopher a ridicaţ ii din nou şi a privit-o în ochii care făgăduiau răzbunare absolută. Era cu adevărat frumoasă! Pe buzele lui s-a ivit un /rtinbet pe care a reuşind să-l reprime la vreme; dacă Agata ducea la îndeplinire ameninţarea din ochi, gâtul lui chiar era iii primejdie. Şi deodată, fiind conştient de vulnerabilitatea sa, dorinţa de a o săruta i-a perforat mămntaiele. Ce i se întâmpla!? (> vedea atât de furioasă încât se bucura de asta. Tânjea să-i soarbă supărarea de pe buze şi atunci şi-a pierdut raţiunea, şi a strecurat degetele pe sub braţele ei, desfatându-se cu moliciunea pielii. Părea satin încălzit de soarele primăverii. Ea nu s-a depărtat. Purtarea lui bruscă o paralizase şi nu putea să reacţioneze. Ruşinea o copleşea, furia o consuma şi şi-ajurat că el avea zilele numărate. Iar asta, pentru ceea ce mă faci să simt de câte ori te privesc. Gura lui a coborât peste a ei de parcă ar fi fost a unui lup llămând, jefuindu-i locurile sfinte, sorbindu-i gemetele întretăiate pe care le scotea fără să vrea. Sărutul era la fel de brutal ca simţămintele trăite de amândoi dar Agata nu a protestat. După surpriza de început, şi-a relaxat membrele in braţele lui; îi plăcea sărutul pe care i-1 dădea chiar dacă era prilejuit de răzbunare şi hrănit de dorinţă. îl iubea pe englezul ăla arogant şi în momentul acela în care se afla în braţele lui, a crezut că totul era cu putinţă. Cristopher i-a muşcat buza inferioară, ea i-a întors sărutul cu aceeaşi dorinţă ca şi el şi deodată a devenit mult mai îndrăzneţ. I-a suit o mână pe spate, într-o mângâiere uşoară. I a prins ceafa ca să adâncească sărutul şi atingerea iar Agata n gemut simţindu-se devorată. După momentul de desfrâu provocat de alcool, şi-a amintit cu o limpezime precisă că el nu o săruta pentru că o dorea; dimpotrivă, o făcea ca s-o pedepsească. Şi dezamăgirea i-a măturat iluziile, ca o tornadă. 129
A rlette G eneve El era atât de absorbit de sărut că nu a simţit rigiditatea braţelor ei între ale lui şi deodată o durere de nesuportat în părţile lui intime l-a lăsat fără răsuflare; îl lovise cu genunchiul. Numai printr-o minune nu s-a frânt în două şi a putut s-o ţină înainte să plece. Ca să scape, Agata l-a pălmuit cu mâna stângă şi făcând asta l-a zgâriat pe obraz cu inelul pe care îl purta. - Mai sărută-mă o dată ca să mă pedepseşti şi vei fi un om mort. Cristopher i-a dat drumul ca să-şi ducă mâna la obrazul rănit; o picătură de sânge i-a mânjit vârful degetelor. între timp, ea s-a întors şi a ieşit din seră cu spatele la fel de încordat ca o coardă de ghitară gata să se rupă. îl tutuise pentru prima oară! Când durerea a scăzut îndeajuns ca să poată merge, Cristopher a sfidat-o cu glas tare, înainte de a se întoarce în salonul de dans. - \6m vedea dacă îţi ţii promisiunile, Gata! Şi a ieşit din seră cu pas hotărât. Când a ajuns la scara care ducea în salon, l-a văzut pe tatăl lui stând pe o bancă din piatră, lângă un ghiveci plin de flori care îşi răspândeau parfumul în noaptea caldă; părea că se bucură de un moment de singurătate. L-a privit cu oarecare îndoială fiindcă nu ştia ce făcea stând singur în întuneric. Avea un picior pus peste altul, chipul inexpresiv şi în mâini o cupă de şampanie de care nu se atinsese. Atunci, s-a ridicat în picioare şi a mers drept spre el. Ajungând lângă Cristopher, i-a pus o mână pe umăr şi l-a privit în faţă. - Arthur nu este interesat de domnişoara Martin. - De ce îmi spui asta? John s-a uitat la fiul său cel mare cu o privire scrutătoare. Cristopher nu ştia că tatăl lui o văzuse venind pe domnişoara Martin cu câteva minute înaintea lui; amândoi veneau din acelaşi loc, din seră, şi nu i-a fost greu să adune doi cu doi. 130
IUBEŞTE-MĂ ■ Am crezut că te interesează să ştii. Şi după aceste vorbe ciudate, a dispărut din grădină în direcţia marelui salon.
A îmbrăţişat-o cu putere. Nu-i venea să creadă că o avea în faţa ochilor pe Marina. Era ca un vis, nu o văzuse de ani de zile. Sosirea cuplului la Whitam Hali fusese o surpriză foarte plăcută. - Eşti foarte frumoasă. Aerul Marii Britanii îţi prieşte foarte bine, i-a spus. Marina a scrutat-o pe Âgata cu un ochi critic. Era aceeaşi guralivă dintotdeauna, iar greutăţile nu îi schimbaseră lirea veselă şi nepăsătoare. Era cea mai bună prietenă pe care o avea. Dar sunt foarte supărată pe tine. Mă aflu de prea multă vreme la Whitam Hali. Am obosit să fiu o povară. Reproşul sunase trist. - Am fost foarte ocupată să-l aduc pe lume pe fiul meu, Stephen McGregor. Aceasta fusese pricina întârzierii ei. La scurtă vreme după ce Agata a ajuns în portul Dover, Marina a născut şi nu a putut veni s-o ia. Din fericire, prietenia şi rudenia care îl lega pe soţul ei, Brandon de fiica marchizului de Whitam Hali, Aurora, făcuse ca acesta să se îngrijească de ea ca de un oaspete drag. în ce o privea, Âgata nu avea de ce să se plângă. Se simţise grozav printre Beresforzi, în afara ultimului incident cu lady Ophelia, despre care nu avea de gând să-i povestească prietenei sale. Şi deja îmi doresc să mă întorc lângă el, i-a mărturisit cu glas matern. - De ce nu l-ai adus cu tine? a întrebat-o curioasă Âgata. 131
A r l e t t e G e n e v e __________________________ - Este încă prea mic ca să călătorească şi voiam să vin personal să te iau; de aceea nu am rămas cu el. Iubirea frăţească pe care o simţea Agata pentru Marina a făcut s-o îmbrăţişeze cu şi mai multă putere. Era cea mai specialii femeie din lume iar ea o iubea din tot sufletul. Mâine vom pleca la prima oră, va fi o călătorie de o zi. - Nu pot să te însoţesc la casa ta din Scoţia, i-a spus deodată. Trebuie să mă întorc de îndată la Cordoba. Marina s-a uitat la ea de parcă nu ar fi auzit-o bine. Să se întoarcă la Cordoba? Familia mea se află într-o mare încurcătură. - Vrei să-mi povesteşti? - Este o conspiraţie pentru răsturnarea regelui Fernando. Exclamaţia Marinei era previzibilă. Sunt implicaţi englezi şi francezi, dar şi spanioli. - Dumnezeule! a spus îngrozită. Dar trebuie să anunţăm Coroana. Agata a negat dând din cap de mai multe ori. - Sunt în joc reputaţia şi bunul nume al vărului meu Carlos de Lucena, a explicat mâhnită. Marina a crezut că nu auzise bine. Carlos de Lucena era unul dintre consilierii secretarului de Stat spaniol. Nu putea fi amestecat într-o intrigă politică. Ea şi-l amintea ca pe un bărbat credincios şi cu principii. - în joc? a izbutit să întrebe fără să creadă încă dezvăluirea Agatei. O conspiraţie internaţională pentru răsturnarea regelui Fernando? I se părea nemaipomenit. - Există o listă cu mai multe nume, printre ele cel al vărului meu. Coroana engleză o ţine la loc sigur şi cercetează complotul. - Şi de unde ştii că îl cercetează coroana engleză? a întrebat-o nedumerită. - Sir Cristopher Beresford este agent al Coroanei şi cel 132
_________________________________lUBEŞTE-MĂ însărcinat să demaşte conspiraţia împotriva intereselor spaniole. (iura Marinei s-a deschis complet, formând un cerc de săvârşit. - Şi tu de unde ştii toate astea? Pentru că am furat lista. De ce nu o surprindea această mărturisire? Agata era expertă în luarea de hotărâri fără să conteze pe nimeni. Şi ile obicei intra în mai multe belele decât putea să evite. - Nu te-ai schimbat deloc, i-a spus zâmbindu-i complice. Agata furase lista, lordul Beresford era agent al Coroanei, iar ea a ştiut că îi scăpa ceva. Ai nevoie de ajutorul lordului Heresford. Marina înţelesese! Agata a respirat uşurată. - Trebuie să-l conving să vină cu mine în Spania. Marina s-a gândit că prietenei ei îi era foarte greu. ( ristopher era un bărbat enigmatic, rezervat şi rece. In puţinele ocazii în care s-au întâlnit, se arătase amabil, dar distant. Era atât de diferit de fraţii lui, Arthur şi Andrew! - Şi doreşti să-l convingi cu ajutorul meu? Marina ştia că nu va fi nevoie. Dacă intr-adevăr era agent ui coroanei engleze, datoria lui era să urmeze toate pistele, să lege toate capetele. S-a uitat la prietena ei şi i-a văzut ochii care străluceau de dor. Te rog să mă ierţi că nu vin cu tine. Ai făcut degeaba o călătorie, fiind încă nerefăcută după naşterea recentă. - Agata! a întrerupt-o indignată. Trebuie să-l anunţi pe vărul tău. înţeleg prea bine, nu trebuie să ceri iertare pentru ista. Nodul pe care îl simţea Agata în gât s-a desfăcut încetul . ii încetul. Spune-mi ce ai de gând să faci, i-a cerut Marina, şi voi vedea cu ce te pot ajuta. - Atunci am să-ţi povestesc, dar cel mai important lucru este să-l convingi pe soţul tău de schimbarea de planuri. 133
A r l e t t e G e n e v e ______________________ Marina a făcut un gest de încuviinţare cu capul. - Vreau să fii sincer cu mine. Arthur s-a uitat intrigat la fratele său mai mare. Ultimul dintre oaspeţi plecase acum o oră. Âgata şi Marina stăteau do vorbă cu înflăcărare în încăperile destinate ei la Whitam Hall. Brandon bea un coniac cu John Beresford, în bibliotecă. Laird de Ruthvencastle era întotdeauna binevenit în casă. Andrew o însoţea pe lady Isabella înapoi acasă. Indispoziţia mamei ei, cu câteva ceasuri înainte de începerea balului, o lăsase fără compania părinţilor ei şi în grija lui John Beresford, care îl delegase pe fiul lui cel mic cu responsabilitatea de a se ocupa de ea. Iar fratele lui cel mare se încăpăţâna să aibă o discuţie cu el. - întotdeauna am fost sincer cu tine, i-a răspuns pe un ton, scăzut. Noaptea fusese lungă, stânjenitoare şi foarte încordată. Sosirea Marinei şi a lui Brandon stârnise multă agitaţie printre oaspeţii care încă nu plecaseră şi când el s-a întors în grădină căutând-o pe Âgata ca s-o ducă la Marina McGregor, tânăra dispăruse. Arthur nu ştia că în vreme ce el o căuta, Âgata se lăsa sărutată de Cristopher într-un colţ al serei. - Nu este femeia potrivită pentru tine, i-a spus deodată fratele lui. Arthur a ştiut că se referea la domnişoara Martin. Şi să descopere brusc interesul lui Cristopher pentru ea, împotriva oricărei aşteptări, l-a făcut să se irite. Oare nu tăgăduise el cu câteva zile în urmă atracţia pe care ar fi putut s-o simtă? L-a deranjat uşurătatea lui. - Şi de ce crezi că nu este femeia potrivită pentru mine? îmi amintesc de o discuţie asemănătoare, de acum nişte ani, i-a răspuns hotărât. Arthur ştia că Âgata avea sentimentele foarte profunde 134
________________________________ lUBEŞTE-MĂ pentru fratele lui. Dansul şi cântecul ei avuseseră ca scop •iii i dea o lecţie femeii care îi făcuse atâta rău în trecut, dar el nu se va lăsa aşa uşor. - Mă sfidezi? a întrebat Cristopher cu o sprânceană ndicată. - Da, i-a răspuns Arthur cu glas stăpânit şi hotărât. Cristopher l-a privit cu atenţie. îl văzuse dansând cu Agata, însoţind-o vreme de zile fără o replică. Devenise npărătorul şi confidentul ei şi regreta enorm că îl supăra prin vorbele şi îl rănea prin faptele lui dar ceea ce simţea pentru domnişoara Martin îi hotărâse atitudinea. - Nu eşti interesat de ea, tata mi-a spus asta întâmplător. A crezut nimerit să ştiu. Pupilele lui Arthur au strălucit auzind mărturisirea. Aşadar, tatăl lor jucase în favoarea lui Cristopher. Atunci avea de vorbit cu el despre manipulările lui. Dacă era interesat să încline balanţa în favoarea întâiului născut, de ce il desemnase pe el drept escortă şi companion al domnişoarei Martin vreme de zile? - Ea va alege şi vei fi foarte surprins, a rostit. - Domnişoara Martin nu este pentru tine. - încerci să-mi spui că iei în calcul posibilitatea de a ridica la rangul de viitoare marchiză de W hitam o mahalagioaică? Cristopher a bombănit în sinea lui. El însuşi spusese aceste vorbe cu câteva zile în urmă. Cum îndrăznea Arthur sa le repete? - Pur şi simplu doresc să ştii părerea mea în această privinţă şi îţi amintesc, în caz că ai uitat, că nu sunt obligat să aleg o femeie de rang nobil ca viitoare marchiză. Tata sa arătat foarte înţelegător în legătură cu asta. Lui Arthur îi venea să râdă dar şi-a stăpânit impulsul. în cele din urmă, fratele lui îşi strânsese funia în jurul gâtului fără ajutorul său, 135
A rlette G eneve dar îl deranja nestatornicia lui. Dar îmi cunosc datoria CD moştenitor şi voi acţiona în consecinţă. întotdeauna în folosul familiei, a adăugat Cristopher. - Care a fost pricina unei răzgândiri atât de bruşte în cc o priveşte pe domnişoara Martin? Cristopher nu i-a răspuns, doar a zâmbit, chiar dacă gestul lui i s-a părut lui Arthur mai mult o ocheadă zeflemitoare decât o expresie măgulitoare, îţi amintesc că pleacă mâine la prima oră la Ruthvencastle, Dacă Arthur voia să-i strice momentul de sărbătoare fratelui lui, nu a izbutit. Iar eu mă gândesc serios s-o însoţesc, a adăugat. Sunt multe locuri interesante pe care să i le arăt. - Domnişoara Martin nu va pleca în Scoţia. Şi Cristopher nu i-a mai spus nimic.
îi venea să blesteme. Ultima altercaţie cu Cristopher, în grădină, din noaptea aceea, o întrista şi o indispunea totodată. în situaţia asta, nu avea cum să-i ceară ajutorul. Trebuia să aleagă vorbele potrivite ca să-l facă să înţeleagă că el avea nevoie de ea şi nu invers. Cu tot curajul pe care a izbutit să-l adune, a mers pe coridor, desculţă, până a ajuns la uşa odăii lui. Toţi cei de la Whitam Hali dormeau şi Agata voia să profite de momentul de linişte ca să-i vorbească tară întreruperi, înainte de ziua următoare. Se purta pe dos de cum ar fi fost de aşteptat de la o domnişoară educată, dar viaţa vărului ei era în primejdie şi asta a hotărât-o. Ştia că el nu dormea după lumina pâlpâind care se vedea pe sub crăpătura de jos a uşii din lemn. S-a uitat peste umărul 136
IUBEŞTE-MĂ Nli'ing şi apoi peste cel drept ca să se încredinţeze că nu o
văzuse nimeni. Nu a ciocănit, a fost mult mai îndrăzneaţă: a «păsat clanţa şi a împins uşor uşa groasă. Cu uşurare, a văzut că era descuiată. Cristopher stătea la birou, cu spatele la ea; avea o peniţă în mâna dreaptă dar zgomotul caracteristic peniţei care alunecă pe foaia de hârtie s-a oprit brusc. - Nu se cuvine să intri în încăperile mele. Vrei oare să-ţi compromiţi definitiv reputaţia? S-a răsucit puţin ca s-o privească. Agata era desculţă, «stfel că materialul fin al capotului roz se ţâra câţiva centimetri pe covorul persan în culori închise. Avea părul ilesfăcut şi cam ciufulit, amănunt care lui Cristopehr i-a plăcut foarte mult şi l-a făcut să simtă un gol în stomac. Nu văzuse niciodată o femeie atât de naturală şi de aţâţătoare. - Trebuie neapărat să vorbim, i-a spus ea cu o voce pierită. Cristopher s-a uitat la acele ceasornicului de pe noptieră şi a văzut că era trecut de ora două a dimineţii. Ca prieteni, a continuat ea. Nădăjduiesc că în noaptea asta vom face abstracţie de părerea pe care o avem unul despre celălalt, ca să vorbim ca nişte oameni civilizaţi. El nu putea s-o vadă ca pe o prietenă, cu neputinţă, o vedea ca pe o seducătoare plină de viaţă care îl îndemna să păcătuiască cu gândul. -A fo s t o noapte foarte lungă, a răspuns el dar nu a poftit-o să plece. Dacă o vedea cineva ieşind din odaia lui în ţinuta aceea, reputaţia ei va fi distrusă dar îngrijorarea pe care i-a citit-o în ochii negri l-a făcut să se ridice şi să-i vină în întâmpinare. A încuiat uşa şi, luând-o blând de cot, a dus-o până la fotoliul comod din faţa căminului, acum stins, dar Âgata nu a luat loc. - îţi ofer prilejul să vorbeşti personal cu vărul meu Carlos de Lucena şi cu don Manuel de Gonzâlez y Salmon în casa mea din Cordoba, i-a spus deodată şi poticnindu-se. 137
A rlette G eneve Oferta l-a luat prin surprindere. Să vorbească personal cu consilierul secretarului de stat spaniol era mult mai mult decât putea să nădăjduiască. - A i face asta? Agata a confirmat dând din cap. Ca să pol să cercetez fără să trezesc bănuieli, don Carlos de Lucena nu ar trebui să ştie că sunt un agent al coroanei engleze şi că mă aflu în Cordoba ca să-l iscodesc. Agata a plescăit din limbă auzindu-1; vorba ”a iscodi” nu-i plăcuse deloc. - înţeleg că, pentru a nu alerta duşmanii, este nevoie ca prezenţa ta în casa familiei mele să fie justificată, de aceea m-am gândit că aş putea să te prezint drept logodnicul meu. Nu a ştiut cum să interpreteze uşoara clipire a ochilor lui. - Să-ţi înşeli familia? Spus aşa, într-un fel atât de rece, părea prea calculat. Ar trebui să fim foarte convingători. Agata a fost de acord. S-a gândit mult la vorbele lui Cristopher. Să-l prezinte familiei ei ca pe un logodnic era foarte primejdios; abia îl cunoştea, chiar dacă simţea în adâncul fiinţei că putea să aibă încredere în el. Avea nevoie de ajutorul lui fiindcă vămi ei era într-o mare încurcătură şi de aceea Agata a fost de acord în ciuda îndoielilor pe care le simţea. - Putem să încercăm, i-a spus cu glas convingător. - Să ne purtăm ca o pereche de îndrăgostiţi, a continuat el şi în acel moment ea s-a văzut descoperită. Agata nu ştia cum se purtau perechile de îndrăgostiţi. Am avea nevoie de o însoţitoare pentru tine ca să nu iscăm bănuieli dar atunci ne-am da în vileag. - Cu familia mea nu va fi nevoie, a răspuns ea în sfârşit, după ce s-a gândit mai multe minute la feluritele variante. De câtă vreme ai nevoie ca să afli necunoscutele cazului şi să-l rezolvi? Cristopher s-a gândit la posibilul răspuns înainte de a-1 rosti. 138
IUBEŞTE-MĂ - Două, trei săptămâni cel mult. - Prea bine! îi voi trimite o scrisoare tatălui meu în care il voi înştiinţa că am de gând să fug din Cordoba cu destinaţia Anglia, ca s-o vizitez pe Marina. Va lua primul vapor din Le Havre ca să mă împiedice. Oricum, crede că sunt în casa bunicului meu. Ochii lui Cristopher au strălucit auzind-o. - Vrei să spui că tatăl tău nu ştie că locuieşti la Whitam I lull, cu noi? Âgata a confirmat, copleşită de ruşine. - în Le Havre am schimbat biletul cu altul pentru Anglia dar nu mă căiesc. Voiam foarte mult să-mi văd prietena, dar acum nu pot să rămân, s-a plâns. Dar în vremea cât îi trebuie latei să sosească, va fi de ajuns ca să poţi descoperi intriga. Bunicul nu va bănui nimic iar minciunile mele nu vor fi atât ile grave şi nici întru totul minciuni. îi voi spune că am plecat mai devreme. - Este nevoie să-i scrii tatălui tău? Ar fi mai bine să nu ştie. Ea a negat cu un gest uşor. - Bunicul îi va scrie de îndată ca să îmi verifice spusele. Dacă tata este în călătorie spre Spania nu va putea fi la Paris când va ajunge scrisoarea bunicului. Şi când va sosi la Cordoba, tu deja vei fi rezolvat totul iar eu îi voi spune de ce am minţit. Cristopher s-a gândit că, dacă bunicul credea cu adevărat că el era logodnicul nepoatei lui şi că aveau binecuvântarea ginerelui lui, ar putea să iasă bine. Ar avea un prilej de aur să se mişte printre conspiratori. - Dar lady M cGregor trage nădejde să o însoţeşti la Ruthvencastle. Zâmbetul ei larg l-a nedumerit. - Mă bucur să te înştiinţez că aceste lucruri sunt deja 139
A rlette G eneve rezolvate. Agata şi-a cântărit vorbele înainte de a le spune. Laird M cGregor trebuie să pună la punct nişte treburi la Crimson Hill, casa unchiului său. Cristopher cunoştea foarte bine conacul prietenului lui, Justin Penword, soţul surorii sale Aurora. Marina îi va propune ca noi două să plecăm mai înainte spre Ruthvencastle. Dar va fi o mică schimbare de planuri: eu nu voi merge în Scoţia, ci în Spania. Aici, la Whitam Hali nu va bănui nimeni nimic. Voi putea să iau un bilet în Dover cu destinaţia Cadiz... El a întrerupt-o: - Te vei îmbarca pe Diavolul negru; este un mic velier, proprietate a tatălui meu. De obicei este ancorat în portul Portsmouth în aşteptarea poruncilor lui. Agatei ideea nu i se părea nebunească. în felul acesta putea să işte mai puţine bănuieli despre direcţia plecării ei. - \b i fi încântată dacă lordul Beresford îşi dă încuviinţarea. Cristopher a rămas gânditor un moment. - Tata nu va refuza iar eu voi fi mult mai liniştit dacă oamenii mei te apără pe drumul spre Spania. Agata a consimţit fără o replică şi cu o anume uşurare. Era frântă dar până la urmă va putea face ceva bun pentru vărul ei şi pentru Cristopher. Velierul cu trei catarge fusese încărcat cu tot necesarul. Michael Carter, căpitanul Diavolului negru continua să împartă porunci în vreme ce desfăşura în faţa lordului Beresford harta de navigaţie. Cristopher îl convinsese pe tatăl lui să îi dea vaporul. Fusese o treabă anevoioasă fiindcă John dorea să ştie mai întâi direcţia şi poruncile dar, după lămuririle lui Robert şi cu ajutorul lui Arthur, renunţase să se mai împotrivească. De la înălţimea prorei velierului, Cristopher a privit 140
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ trăsura cu blazonul familial care era oprită în faţa podeţului din fier. Agata cobora în acel moment din ea; a înălţat chipul .şi şi-a înfipt ochii negri pe el, care o privea cu mare interes. I.e-a dat ordin la doi dintre marinari s-o ajute cu bagajul pe care lacheul care îl însoţea pe Simon începea să-l coboare, fără să stea pe gânduri nicio clipă, ea a început să parcurgă cu pas sigur pasarela, fără să se uite la apa care lovea pântecele vaporului şi îl legăna în ritm cadenţat. - Bine ai venit pe Diavolul negru, i-a spus Cristopher cu un zâmbet ce nu se mai sfârşea. - Este un vapor superb, a răspuns ea cu glas timiditate. El a însoţit-o până înăuntrul cabinei ce îi fusese destinată. in ciuda dimesiunilor mici, avea toate comodităţile, incluzând o cadă din alamă şi un mic şemineu, ocupat de un cufăr închis cu cheia. Agata s-a uitat la fotoliul din catifea roşie dintr-un colţ şi a profitat ca să lase capa şi pălăria pe o pernă de culoare grena. - Este cabina pe care a ocupat-o sora mea, Aurora când am luat-o din Spania ca s-o aducem în Anglia. Tata era foarte bolnav pe vremea aceea şi nu a putut să vină cu noi. Mai păstrează încă unele lucruri de-ale ei pe care nu şi le-a luat, nădăjduiesc să nu te deranjeze. Agata a negat de îndată. Cabina era desăvârşită. - Sunt încântată, serios. Cristopher a răsuflat adânc înainte de a vorbi din nou. Avea unele îndoieli, dar nu voia să i le împărtăşească, ca să n-o îngrijoreze fără rost. - Trag nădejde că, la sosirea mea, familia ta va fi pregătită să mă primească. Ea urma să plece singură cu Diavolul negru. Cristopher trebuia să rezolve nişte lucruri în Londra şi apoi, la Dover, se va îmbarca pe Valiant în direcţia oraşului de coastă Huelva. Agata avea să-l aştepte la Cordoba. Trebuie să verific anumite chestiuni aici ca să nu 141
A rlette G eneve las niciun fir necercetat şi dacă plec câteva zile după aceea familia ta nu va bănui nimic. - Să nu pierzi adresa pe care ţi-am dat-o. El a făcut un gest din cap. Casa bunicului meu, La Alameda se află în munţii Homachuelos, foarte aproape de moşia marchizului de Zambra, tatăl Marinei. - Nu va fi greu să găsesc locul şi casa. - \b i încerca să trimit pe doi dintre verii mei până în Cordoba ca să te ia. - Nu va fi nevoie, a răspuns el. - Aş fi mult mai liniştită. Dar Cristopher a stăruit în refuzul său. - \b i putea să închiriez un cal cu care să mă deplasez? îmi închipui că drumurile nu vor fi potrivite pentru a le străbate cu caleaşca. - Bunicul meu are cai la moşie. El era familiarizat cu cuvântul „moşie”. Sora lui locuia la una, foarte aproape de oraşul Ronda. Cristopher fusese găzduit acolo mai demult. - Nu uita, i-a spus pe neaşteptate, este de foarte mare însemnătate să nu bănuiască nimic Carlos de Lucena altfel va fi cu neputinţă să îi aflu pe adevăraţii vinovaţi. Eşti sigură că va pleca din Madrid spre Cordoba la data pe care ai spus-o? Agata a confirmat. Vărul ei, ca un bun cordobez, se întorcea mereu în sat în luna mai, când se celebrau Crucile din Mai. - Dacă vărul meu se află în Cordoba, conspiratorii vor fi pe aproape, a comentat ea. Şi Cristopher credea la fel. Făcuse mai multe cercetări despre Gonzalo Perez dar individul nu se mai afla în Portsmouth, îşi închipuia că s-o fi întors în Spania cu informaţie preţioasă înlesnită de către englezi şi că, posibil, va aştepta în Cordoba. 142
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ - Dă-mi voie să-ţi pun asta. Cristopher şi-a scos un inel cu pecete de pe degetul mic şi i-a luat mâna ca să i-1 pună: era sigiliul familiei Beresford. Agata s-a uitat cu gura căscată la bijuterie. Gestul fusese cu totul neaşteptat. Acum chiar pari o fată logodită. Dar ea continua să nu scoată nicio vorbă. Ai grijă de tine, s-a despărţit el. Ne vedem curând. El a părăsit cabina ca să-i dea ultimele porunci căpitanului şi Agata s-a lăsat să cadă pe patul mic prins în podea.
143
Partea a doua La A lameda , C ordoba
A rlette G eneve
Cum putuse să uite de căldura infernală din Spania? Ş nu era decât luna mai; nici nu voia să-şi închipuie ce va fi îr lunile următoare. îşi simţea batista de la gât udă de sudoari şi haina groasă îl stânjenea întruna. Simţea cum pânza finii a cămăşii i se lipea de spate dar chiar şi aşa Cristopher ii făcut o figură onorabilă în faţa bunicului Âgatei şi a examenului lui amănunţit. Gines de Lucena y Castro stătea în faţa lui privindu-1 fioros. Părul sur îi era amestecat cu şuviţe negre. Perciunii lungi care îi acopereau bărbia pătrată erau laţi şi deşi şi îi dădeau chipului matur o expresie severă dar ceea ce ieşea în evidenţă era negrul ochilor, ca şi privirea pătrunzătoare şi trează. Gines de Lucena se uita la englez, care îi susţinea privirea cu hotărâre. Străinul era îmbrăcat fără cusur. Haina închisă la culoare se asorta cu desenele vestei, desăvârşit încheiată, pantalonii erau fără pată. Ţinuta lui era potrivită pentru o serată aristocratică într-un palat de la oraş, dar nu ca să umble prin munţi. Ţinea în mâini jobenul şi îl răsucea din când în când, de parcă ar fi vrut să-şi ţină degetele ocupate. Era înalt şi cu o conformaţie atletică, şi-a închipuit că nu obişnuia să trândăvească, dar concluzia aceasta, deşi i-a plăcut, nu a schimbat expresia critică de pe chipul său. O fată cordobeză avea obligaţia să se îndrăgostească de un cordobez, să se mărite cu un patriot şi nu să-şi piardă capul după un afurisit de străin. Şi atunci amintirea singurei lui 146
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ fiice l-a lovit cu putere. Marla Isabel, mama Âgatei, se îndrăgostise, împotriva oricăror aşteptări, de un franţuz invadator. Oare femeile din familia lui sufereau de nebunie? I*rau blestemate? El le iubea dar nu putea să le înţeleagă. Cei doi bărbaţii stăteau într-unul dintre saloanele moşiei La Alameda. Cristopher încerca să răspundă la toate întrebările pe care i le adresa pe un ton scăzut don Gines. - Este ceva neobişnuit că nepoata mea a sosit singură la moşie, neînsoţită de tatăl ei. Iar această logodnă atât de neaşteptată mă nelinişteşte peste măsură. Acesta era unul dintre obstacolele de care trebuia să treacă pentru a înlătura bănuielile. - Tatăl Agatei este înştiinţat despre vizita noastră în Cordoba, ca să obţinem aprobarea logodnei noastre dar chestiuni însemnate îl reţin la Paris deocamdată; va fi însă aici cu noi peste câteva zile, a răspuns Cristopher cu glas sigur. Iar lui Gines i-a plăcut hotărârea pe care o arăta bărbatul; nici nu clipea, în ciuda dezavantajului limpede în care se alia. Vreme de ceasuri îl bombardase cu întrebări intime, personale şi el îi dăduse răspunsuri precise, limpezi şi lipsite de şovăire. - Bunicule, nu-1 mai speria pe Cristopher. Glasul Âgatei la spatele lui l-a umplut de o imensă uşurare. Vremea petrecută departe de ea i se păruse nesfârşită. îmi pare rău pentru întârziere. în câteva secunde ajunsese alături de Cristopher şi s-a aplecat îndeajuns ca să-i dea un sărut drăgăstos pe obraz, nu fără o oarecare pudoare, dar încercând să întărească impostura în faţa ochilor vicleni ai lui Gines. Bine ai venit la La Alameda, nu-i aşa, bunicule? i-a spus Âgata. Cristopher s-a relaxat un pic simţind atingerea ei şi auzind tutuirea drăgăstoasă a bunicului. Ochii negri ai 147
A rlette Geneve bărbatului au fulgerat auzind declaraţia nepoatei. - Bine ai venit, a spus şi el pe un ton destul de forţat, care l-a neliniştit pe Cristopher. Şi mă bucur că vorbeşti atât de bine limba noastră, ceva neobişnuit la un englez. - Sora mea, Aurora, este spanioloaică, a explicat pe un ton neutru. Nepoată a unui conte spaniol. E firesc să vorbesc limba fluent. - Remedios îţi va arăta odaia care va fi a dumitale cât stai aici. El nu s-a îndoit că aceasta se afla cât mai departe cu putinţă de apartamentele presupusei lui logodnice, dar nu ia păsat. Mulţumită ajutorului Âgatei, va putea să-i vâneze pe conspiratori cu mult mai uşor decât crezuse. în plus, îi plăcea tot ce văzuse până în acel moment. Moşia era situată pe un versant însorit şi, chiar dacă de afară părea foarte austeră, interiorul era foarte practic şi funcţional. Moşia era în acelaşi timp agricolă şi zootehnică, cu o întindere de teren de vreo treizeci de pogoane, după cum îi spusese Agata. Pe traseul scurt, putuse să observe că locuinţa muncitorilor se afla foarte aproape de clădirea principală. Avea doar două încăperi, una dintre ele era bucătăria, cu un cămin mare cu clopot şi rezemătoarc laterale, încăperea principală era pentru salahori, iar cealaltă era salonul, destinat iatacurilor comune, cu un total de zece paturi. Toate clădirile de pe moşie, în afară de cea principală, erau de un etaj cu un singur culoar şi acoperiş în două ape. în jurul curţii centrale se aflau constmcţiile pentru animale, precum grajduri, coteţe de găini, de porci, ca şi hambare. Pe drum, Cristopher văzuse o fierărie şi ateliere de tot felul. Ansamblul de locuinţe era unit printr-o grădină interioară, închisă pe o latură de o poartă mare din lemn de castan. Moşia se autoaproviziona, nu era nevoie să se meargă la Cordoba pentru alimente. Âgata îl lămurise cu câteva zile în 148
__________________________________IUBEŞTE-MĂ urmă că moşia bunicului ei număra un total de trei sute de capete de vite, cele mai multe dintre care le vindea la piaţă, dar le dădea şi unor moşii vecine. în plus, aveau viţei de tăiat şi felurite animale pe care le dădeau pentru reproducere la uite moşii din apropiere. Vreo cincisprezece iepe de rasă pură şi mai mulţi armăsari arabi pentru montă completau şeptelul. - Vino, am să-ţi arăt odăile care s-au pregătit pentru tine. Gines de Lucena i-a urmărit cu privirea pe cei doi tineri. - Rona, cina se va servi la şapte, să nu uiţi, a spus. Agata a aplecat uşor capul spre bunicul ei, fără să înceteze să-l conducă pe Cristopher spre încăperile de la etaj. - Rona? a întrebat-o el curios. -A m două nume, Agata după bunica maternă şi Rowena după cea paternă şi când bunicul este supărat pe mine obişnuieşte să-mi spună Rona, crezând că mă deranjează, nu ştie că nu-mi pasă defel. Pentru mine este o mândrie să port numele bunicelor mele. Cristopher părea surprins. - îmi place mai mult numele tău spaniol. Ea a schiţat un zâmbet candid. - Ştii că era numele unei fecioare şi martire italiene. O tânără de o mare frumuseţe şi caracter virtuos, care a respins iubirea unui consul roman, Quintiliano. Povestea spune că, in faţa refuzului ei de a-i răspunde la sentimente, acest consul a supus-o la chinuri grele. - Nu ştiam partea asta a poveştii despre numele tău. Ea a continuat să-i zâmbească până când au ajuns la uşa odăii. Remedios a scos o cheie din buzunar şi a deschis mcuietoarea. După aceea, i-a dat cheia Agatei. - Este singura încăpere care are încuietoare pe dinafară. Văzând că el nu înţelegea, a încercat să-i explice: în felul ăsta nu se atinge nimeni de lucrurile tale câte vreme stai la La Alameda. 149
A rlette G eneve Cristopher s-a supărat. - Dar nu era nevoie..., a început însă Âgata l-a întrerup cu glas şoptit. - Nu vreau să-şi bage nimeni nasul printre lucrurile talc, Casa bunicului meu primeşte prea multe vizite ale unor persoane străine şi am găsit de cuviinţă să iau măsuri de precauţie; pentru orice eventualitate. Cristopher a rămas uimit de intuiţia ei. El nu înlătura ipoteza nevinovăţiei lui Carlos de Lucena, de aceea măsurile i s-au părut potrivite, Nădăjduiesc că te vei simţi bine aici. Dintr-o dată, lumina a scăldat încăperea şi Cristopher a rămas fără grai. Remedios strânsese draperiile şi deschisese ferestrele. Era o încăpere foarte luminoasă, cu o săliţă cc putea fi folosită ca birou. O baie independentă de restul încăperilor i-a plăcut cu deosebire datorită intimităţii pe care i-o oferea. Patul cu baldachin era mare şi părea comod, iar lenjeria de pat era în culori deschise şi răcoroasă. A mers câţiva paşi până în balconul mare ce dădea în nişte curţi interioare; fântâna scotea un sunet caracteristic, care nu era supărător. - Nu mi-am închipuit niciodată că o moşie poate să fie atât de mare şi de confortabilă. Remedios a rostit pentru prima oară un pomelnic de vorbe pe care Cristopher nu le-a înţeles. - Remedios zice că să numeşti moşie ferma La Alameda este o insultă gravă care merită un răspuns hotărât. El s-a uitat la chelăreasă cu mult respect şi atenţie. Femeia, cu păr sur şi bogat, avea ochi de vultur şi zâmbet de dihor. - De ce îmi vine greu s-o înţeleg când vorbeşte? Acum, Cristopher a auzit cu toată limpezimea vorba ’’fartucco”. - Din pricina intonaţiei, a răspuns Âgata. 150
IUBEŞTE-MĂ - A intonaţiei? a repetat el cam surprins. - Intonaţia cordobeză. Este accentul propriu unei regiuni. <îistopher a înţeles. Remedios vorbeşte cu intonaţia proprie ( brdobei. - înţeleg. Şi în Anglia avem mai multe accente, după clasă şi zonă. Agata a confirmat. Era un bărbat foarte inteligent, atrăgător şi seducător, o problemă necontenită pentru ea şi simţămintele ei. - Hainele tale sunt deja aşezate la locul lor, i-a spus deodată, ca să-şi îndepărteze gândurile ce deveniseră primejdioase. A deschis şifonierul mare cu patru uşi ca să-i arate, în vreme ce arunca o privire înăuntru. A parcurs cu vederea îmbrăcămintea până ce s-a oprit la nişte batiste pe care domnii englezi le purtau înnodate la gât. Culorile variau de la o gamă de griuri la alb şi s-a întrebat de ce o avea nevoie de atâtea, când toate erau la fel. - Mulţumesc, atâta eficienţă mă surprinde, a răspuns Cristopher. Abia erau două ore de când sosise la fermă şi toate hainele lui erau perfect împăturite şi aşezate. - Remedios îşi face treaba într-un mod extraordinar, a spus ea iar chelăreasa a făcut o grimasă batjocoritoare pe care a văzut-o doar Agata. Cristopher continua să se uite curios pe fereastră. Nu mai avem nevoie de ajutorul tău, Remedios, mulţumesc mult pentru tot. Femeia a făcut o plecăciune înainte să plece, dar a lăsat uşa deschisă. - O să fie mai greu decât credeam. Prin aceste vorbe, Cristopher a rezumat calvarul care fusese interogatoriul stăpânului fermei. - Bunicul se simte dezamăgit, i-a explicat ea într-o 151
A r l e t t e G e n e v e __________________________ şoaptă. După părerea lui, voi face aceeaşi greşeală ca şl mama. El nu i-a observat tonul melancolic. - Bunicul tău uită ceva foarte însemnat: eu nu suni duşmanul. Inima Âgatei a tresărit auzindu-1, dar şi-a dat seama că cl n-o spusese ca s-o jignească. Nici măcar nu era conştient că o făcuse. - Tata nu a fost niciodată duşmanul meu, a răspuns în şoaptă. Cristopher a privit-o surprins. El nu voise să spună ceva atât de ofensiv sau da? A renunţat la tot pentru mama. A rămas într-o ţară care îl ura, pentru mine. Cristopher şi-a dat seama atunci că o rănise cu comentariul lui dar când a vrut să se scuze, Âgata nu i-a îngăduit. Ne vedem la cină, s-a despărţit pe un ton cam dezamăgit. Pentru prima dată, el nu a ştiut ce să spună. S-a mărginit să dea din cap. Âgata a dispărut în spatele uşii, pe care a închis-o în tăcere.
- Lorenzo! Strigătul Âgatei a atras atenţia lui Cristopher care, tocmai în acel moment, trecea pe sub arcul care făcea accesul în elegantul salon din frumoasa curte a prunilor. Ce bucurie să te văd! Nu ştiam că eşti în Homachuelos. - Bunicul tău m-a anunţat că vii şi nu ştii cât doream să te văd, au trecut ani de când te-am văzut ultima oară. Lorenzo del Valle a primit cu plăcere îmbrăţişarea firească a Âgatei. Ea i-a ciufulit cu drag părul, ca de atâtea ori în 152
________________________________ IUBEŞTE-MĂ trecut. Avea acest obicei din copilărie şi nici verii ei nu ncăpau de asta. Stomacul lui Cristopher s-a strâns ca şi cum tir li primit un pumn dar a rămas tăcut privind scena. Cine iiiiiba era bărbatul ăla?! Dar ce frumoasă eşti, mon chiot'! Răspunsul vesel al Âgatei i s-a înfipt lui Cristopher ca un pumnal în inimă. Acum înţelegea că gestul ei de a-i ciufuli părul când au ieşit din fântâna de la conacul Grant fusese ceva negândit şi nevoit. El îl luase ca pe ceva personal şi îl deranja profund să afle că nu era aşa. Gines de Lucena a observat cu plăcere supărarea pe care nepoata lui i-o stârnea străinului îmbrăţişându-1 atât de intim pe moştenitorul contelui de Zambra. Mereu dorise ca familiile del Valle şi Lucena să se unească prin căsătoria lui I .orenzo cu Agata. Băiatul era cea mai bună partidă din toată ( 'ordoba. Poate dacă el dădea o mână de ajutor... Tuşea lui Cristopher a oprit zarva Âgatei, care stea pe mai departe foarte aproape de Lorenzo, privindu-1 cu prea multă familiaritate, dar moştenitorul Zambra şi-a amintit la vreme cele mai elementare reguli de politeţe. S-a depărtat un pas de fată şi i-a întins mâna lui Cristopher, care era încruntat şi cu gura strânsă într-o linie. - Lorenzo del \â lle y Linares, i-a spus pe un ton prietenos. - Lorenzo este fratele prietenei mele Marina, l-a lămurit Agata. Ochii lui Cristopher s-au îndreptat spre ea, înţelegând. A primit mâna spaniolului în vreme ce îl scruta cu real interes. - Cristopher George Beresford, i-a răspuns. Logodnicul domnişoarei Martin. Âgata s-a uitat la el, surprinsă. Tonul lui i se păruse prea sec când i-a adresat lui Lorenzo. Trebuia să-şi arate Căţeluşul meu, în limba franceză (n.a.)
153
A rlette G eneve întotdeauna partea nesuferită? Şi pentru prima oară în după amiaza aceea i-a observat ţinuta şi l-a privit cu oarecare supărare. Era îmbrăcat ca pentru o audienţă regală, nu încăpea nicio îndoială. Părul era pieptănat spre spate, farA niciun fir nelalocul lui. Batista înnodată cu un nod desăvârşii la gât şi susţinută de un ac cu rubine. A mijit ochii pentru ca neplăcerea ei să nu fie observată de ceilalţi bărbaţi aflaţi în salon. începea să urască atâta perfecţiune. Lorenzo continua să-l privească cu interes pe străinul care nu îşi lua ochii de la Agata. Era îmbrăcat ca un adevărul dandy englez, dar hainele lui nu erau cele mai potrivite pentru torida căldură cordobeză. Spusese „logodnic”? S-a uitat la cea mai bună prietenă a surorii lui şi i-a făcut un gest întrebător care în ochii lui Cristopher a părut protector. - Logodită? Nu poate fi adevărat! Exclamaţia veselă a tânărului l-a deranjat profund pe Cristopher, chiar dacă şi-a păstrat umerii încordaţi şi gura închisă. - Credeai oare că am să te aştept toată viaţa,fartucco? l-a întrebat ea cu umor. Lorenzo continua s-o privească cu interes; micuţa crescuse. Cristopher şi-a ţinut răsuflarea, uimit. Cum putea să admită o fată ceva de o asemenea dimensiune? Era oare îndrăgostită de Lorenzo del Valle? Şi de ce dracu nu îi spusese? Acum mergea din nou pe orbecăite în privinţa ei! Şi senzaţia aceea nu-i plăcea deloc. - Nepoata mea nu vorbeşte serios, nu-i aşa, fetiţo? Glasul unei femei pe care nu o văzuse până atunci l-a făcut să se întoarcă spre ea şi surpriza lui a crescut când a observat că era vorba de o călugăriţă. Aceasta s-a prezentat cu excesivă corectitudine: - Eugenia de Lucena y Castro. Cristopher a luat mâna pe 154
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ nuc i-o întindea femeia şi i-a sărutat-o politicos. Şi pupila mea, Kosa de Lara y Guzmân, a continuat călugăriţa, care se dăduse Intr-o parte spre stânga pentru a face loc novicei care o însoţea, fratele ei, Alonso, duce de Alcazar obişnuieşte să cumpere nrmăsari crescuţi de fratele meu Gines, pentru şcoala lui de călărie din Sevilla, a spus călugăriţa pe un ton pragmatic. Alonso de Lara y Guzmân şi-a făcut intrarea în salon ca şi cum ar fi fost anunţat. îl însoţeau doi dintre verii Âgatei, Manuel şi Ramon. Iar ambianţa a devenit grozav de stânjenitoare. Alonso şi-a înfipt ochii pe Cristopher şi l-a scrutat cu bună ştiinţă. Gines a făcut prezentările de rigoare ilar când ducele a auzit numele englezesc a mijit ochii bănuitor. - Ce mică e lumea, lord Beresford! Cristopher nu ştia de cc folosise un ton critic când i se adresase. Unchiul surorii dumitale şi cu mine suntem vechi prieteni, a adăugat cu oarecare dispreţ care l-a luat pe nepregătite. A înălţat o sprânceană blondă într-un gest întrebător dar nu a răspuns la tonul războinic cum se aştepta spaniolul. Am încredere că ne vom vedea în Sevilla, este un oraş superb în această perioadă a anului, a spus Alonso fără să-şi ia privirea de la el. - Mă îndoiesc, i-a răspuns Cristopher fără să renunţe la atitudinea hotărâtă şi păstrându-şi simţurile în alertă. Mă aflu aici ca să cunosc familia maternă a logodnicei mele, după aceea mă voi întoarce în Anglia. Nu pot să-mi neglijez obligaţiile prea multă vreme. Alonso a făcut un gest zeflemitor care nu a trecut neobservat pentru nimeni, dar nu a putut să-i răspundă din pricina intervenţiei oportune a lui Gines. - De Lara, rămâi la cină? Aceste vorbe i-au făcut pe Cristopher şi pe Alonso să-şi ia privirea unul de la celălalt. Nepotul meu, Carlos trebuie să sosească. - A r fi o plăcere dar îmi este absolut cu neputinţă. Trebuie să fiu în Sevilla la primul ceas al dimineţii. Alonso s-a 155
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ îndreptat către călugăriţe. Transmiteţi-i cele mai bune urări din partea mea nepotului domniei voastre, i-a spus Eugeniei, ne vom vedea peste câteva săptămâni la Madrid, dacă nu intervine nimic neprevăzut. Femeia a făcut din cap un gest de încuviinţare. Atunci Alonso s-a uitat la sora lui, Rosa. Am încredere că te vei purta cum este de aşteptat din partea ta. Şi, după aceste vorbe, şi-a luat rămas-bun de la ceilalţi cu o uşoară aplecare a capului. După plecarea lui, urmată de cea a verilor Agatei şi a bunicului, salonul a rămas deodată în tăcere. Lorenzo şi Cristopher au profitat pentru a începe să se studieze reciproc. Agata s-a uitat la novice, care nu scosese nicio vorbă. Stătea deoparte, în cel mai îndepărtat colţ din salon, cu înfăţişarea senină dar mândră, dovadă de netăgăduit a neamului ei ales. Gines s-a întors puţin după aceea şi a primit paharul de vin roşu pe care i l-a dat Lorenzo. Cristopher a profitat ca să-l scruteze şi mai mult. Părea foarte familiarizat cu ferma şi cu familia Agatei şi de aceea a simţit faţă de el o respingere bruscă. Ce naiba i se întâmpla? El îşi ascundea mereu emoţiile sub masca răcelii de aceea simţămintele de furie şi protecţie pe care le simţea acum îl lăsau perplex. - Dacă nepotul meu întârzie, vom începe să mâncăm fără el, a spus Gines, dar fără să aştepte vreun răspuns din partea oaspeţilor. - Mătuşă, rămâi multă vreme la La Alameda? a întrebat-o Agata şi Eugenia s-a uitat cu interes la nepoata ei. I se părea nemaipomenit să urmeze exemplul mamei ei şi să se logodească cu un străin, nici mai mult nici mai puţin decât un englez, şi nobil. - îndeajuns cât pupila mea să se instaleze la mănăstirea Santa Isabel. S-a hotărât să lase ordinul Surorilor augustine din Sevilla. Agata nu ştia nimic despre viaţa religioasă a mătuşii 156
I u b e şt e -m A Eugenia. Aceasta se hotărâse să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu după moartea soţului ei în bătălia de la Bailen. Cei doi fii ai ei, Manuel şi Ramon respectau hotărârea mamei lor, chiar dacă nu o încuviinţau. Gines de Lucena fusese ca tatăl pe care nu l-au avut niciodată şi de aceea locuiau la fermă şi îl ajutau în tot ce avea legătură cu munca şi cu argaţii. Bunicul pierduse trei fii în războiul Spaniei cu Franţa şi de aceea să îl accepte pe bărbatul ales de fiica lui a reprezentat pentru el o lovitură grea din care nu îşi revenise încă iar acum ea, prin logodna ei îi oferea un al doilea pahar cu venin. Agata a încercat să nu se gândească la asta şi şi-a concentrat atenţia pe novice. S-a întrebat de ce o fi voind să intre într-un ordin atât de diferit de cel din Sevila. Deşi călugăriţele din Cordoba trebuie să fi fost foarte impresionate; s-o aibă ca pupilă pe sora unui duce atât de însemnat presupunea venituri mari în vistieria lor şi influenţe foarte pozitive la curtea din Madrid. Alonso de Lara era unul dintre oamenii de încredere ai regelui Fernando. Dar ivirea în salon a lui Carlos de Lucena, urmat de Rodriguez Lesma, secretarul său a facut-o să schiţeze un zâmbet care i se năştea din adâncul inimii. Nu îl văzuse de mulţi ani şi era la fel de impresionant. Spatele lui Cristopher s-a încordat la sosirea spaniolului. Carlos de Lucena era un bărbat impunător şi nu a scăpat auzului lui oftatul de plăcere pe care l-a scos Agata când 1a văzut. Fir-ar să fie! O să tresară la fiecare oftat al ei? - Unchiule, este o bucurie să fiu din nou la La Alameda. Gines a acceptat bucuros strângerea de mână a nepotului lui preferat. O secundă după aceea, Carlos s-a întors către Eugenia. Mătuşă, respectele mele. Este o plăcere să iau masa cu dumneata în această seară magnifică. Femeia i-a adresat un zâmbet sincer. Ca nepotul ei să fi ajuns să ocupe un post atât de însemnat fără să aibă sânge nobil era un adevărat succes de 157
A rlette G eneve care erau peste măsură de mândri. Noul venit a salutat pe râmi pe fiecare dintre cei prezenţi în salon, cu corectitudine şi bucurie, până când ochii i-au căzut pe Agata. Dar o avem aici şi pe micuţa noastră franţuzoaică. Porecla drăgăstoasă a facut-o să i se arunce în braţe fără să se gândească de două ori. Carlos a acceptat cu naturaleţe îmbrăţişarea. Nădăjduiesc că tatăl tău c bine. Nu l-am mai văzut de mult. Cristopher era cu adevărat stânjenit de situaţie. Cu toate că avea o soră spanioloaică, nu se obişnuia cu dragostea efuzivă pe care spaniolii şi-o arătau în public; i se părea prea pătimaşă. - Trebuie să-ţi prezint pe cineva foarte însemnat pentru mine, a spus atunci Âgata şi l-a condus în faţa lui, care rămânea atent la tot, ca un şoim vigilent. Vere, ţi-1 prezint pe logodnicul meu, lordul Cristopher Beresford. Ochii lui Carlos au zburat înspre Lorenzo şi acest lucru l-a alertat pe Cristopher. - Este o plăcere, lord Beresford. Strălucirea de recunoştinţă care s-a ivit în ochii consilerului secretarului de Stat spaniol nu i-a scăpat şi i s-a părut că situaţia se îmbunătăţea pe moment. Deşi găsesc nemaipomenit ca verişoara mea să fie logodită şi noi să nu fi ştiut nimic până acum. Âgata s-a hotărât s-o ia pe calea de mijloc. Ştia că va trezi bănuieli dar trebuia să le înlăture în chip convingător. - Singurul care are dreptul şi privilegiul de a şti în primul rând este tatăl meu. Carlos a ridicat sprâncenele auzind replica orgolioasă a verişoarei lui, dar nu a mai spus nimic despre asta. Rosa de Lara privea prezentările succesive cu mare interes. Dintre toţi cei prezenţi, singurul pe care nu îl cunoştea era logodnicul englez al nepoatei Eugeniei, care i sa părut peste măsură de rigid, îi amintea prea mult de fratele ei Alonso. Era îmbrăcat fără cusur, chiar dacă nepotrivit pentru un eveniment familial lipsit de o etichetă riguroasă. 158
IUBEŞTE-MĂ - Cum a primit vestea tatăl tău? a întrebat-o Carlos pe Agata. Toţi ştiau că se referea la logodna ei cu englezul. îmi închipui că mai bine decât bunicul, nu-i aşa? Âgata a roşit la auzul întrebării, iar Cristopher s-a simţit tulburat. în afara lui Gines de Lucena, logodna lor era acceptată de către toţi cu destulă naturaleţe şi o undă de remuşcare l-a lovit cu severitate. îl deranja profund să înşele intr-un fel atât de neruşinat nişte oameni care se purtau atât de cinstit cu el. - Recunosc că la început s-a arătat destul de contrariat, dar îmi doreşte fericirea, ca şi Cristopher. Amândoi mă fac foarte fericită. - Trag nădejde că nunta va avea loc la Cordoba, a adăugat Carlos Hcând-o pe Âgata să roşească până la rădăcina părului. Şi că vei alege o dată potrivită. - Nu am stabilit data încă. Aşteptăm părerea lui Jean Michel în această privinţă. Ea a oftat uşurată de intervenţia iute a lui Cristopher. - Să trecem în sufragerie, cina este gata de mult. Tonul autoritar al Eugeniei nu admitea discuţie. Toţi au urmat-o în sufragerie.
Manuel şi Ramon s-au întors când mesenii începuseră deja al doilea fel. S-au aşezat la locurile rezervate lor într-o tăcere desăvârşită. îl însoţiseră pe ducele de Alcazar la hanul Las Ventas. Ducele îşi avea acolo trăsura, care îl aştepta ca să se întoarcă la Sevilla. Alonso refuzase invitaţia lui Gines 159
A rlette G eneve de Lucena de a rămâne la serbările Crucilor din Mai, care vor începe în curând. Avea treburi însemnate de rezolvat care nu puteau să aştepte. - Cum merg treburile la Madrid, fiule? întrebarea lui Gines l-a făcut atent pe Cristophcr. - Regina Maria Cristina aşteaptă un copil. Vestea lui Carlos a fost o adevărată surpriză pentru toţi. Regele nădăjduieşte să fie un băiat. - Dacă aşa va fi, să nădăjduim că va fi altfel decât tatăl. Tonul lui Gines l-a făcut pe Cristopher să-l privească atent. Prin acele puţine vorbe arătase limpede ce gândea despre politica regelui Fernando. - Nu putem să uităm că cei şase ani de război cu Franţa au fost devastatori pentru ţară, a spus Lorenzo în continuare. - Nestatornicia guvernului este necontenită iar eşecurile când vine vorba să se rezolve cum se cuvine problemele duc la nesfârşite schimbări ministeriale, care nu sunt bune pentru popor, a răspuns Ramon fără să-şi ridice ochii din farfurie. Lui Cristopher i se părea nemaipomenit că se vorbea despre politică atât de liber la masă şi cu femei de faţă. în Anglia în niciun caz nu s-ar face aşa ceva. - Fernando a trebuit să-şi ţină fagăduiala faţă de cei care au ocupat posturi în administraţia lui Jose Bonaparte1, a intervenit Manuel, aşa şi-a atras ura multora. - O ţară care nu are presă liberă se îndreptă spre dezastru! a exclamat Lorenzo. - Dar s-au înapoiat proprietăţile care fuseseră luate Bisericii, a spus Eugenia cu glas hotărât. - E greu, ca să nu spun cu neputinţă, să poţi să mulţumeşti tot poporul la fel. Trebuie făcute multe reforme 1Joseph-Napoleon Bonaparteţ 1768-1844),conte de Survilliers, fratele mai mare al împăratului Napoleon I, pe care acesta l-a numit rege al Neapolelui şi Siciliei, rege al Spaniei şi al Indiilor.(n.t.)
160
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ pentru ca ţara să funcţioneze, a comentat Carlos în vreme ce îşi ducea la gură o bucată de pâine. Dar să nu vorbim despre politică. Sunt nerăbdător să vizitez Cordoba. - Străzile sunt superbe, vere, a spus Agata. Iar mirosul Morilor îţi îmbată simţurile. - De ce se numeşte Crucile din Mai? întrebarea lui Cristopher a făcut ca toţi mesenii să se uite la el. - Dacă vorbim despre esenţa sa religioasă, a început bugenia, îşi are originea în crucea pe care a murit Hristos. - Dar originea sa este romană, nu-i aşa? a întrebat Âgata. Spun asta din pricina poveştii care a ajuns până în zilele noastre despre împăratul Constantin cel Mare. - Astea sunt legende, i-a răspuns Lorenzo cu o undă de umor. - Cum a apărut legenda? a vrut Cristopher să ştie. - Povestea spune, cu multe înflorituri, de bună seamă, că împăratul Constantin cel Mare, în al şaselea an al domniei lui s-a înfruntat cu oştile barbare pe malurile Dunării, într-o bătălie în care victoria părea cu neputinţă din pricina mărimii armatei duşmane. Dar într-o noapte, Constantin a avut un vis în care i-a apărut crucea domnului nostru Iisus Hristos, strălucitoare şi deasupra ei nişte vorbe, ”In hoc signo vincis”, care tradus din latină înseamnă ”sub acest semn vei învinge”. Toţi ascultau cu atenţie explicaţia lui Lorenzo del Valle. împăratul a poruncit să se facă o cruce şi a pus-o în fruntea armatei sale care, spre surprinderea lui şi a generalilor lui, a învins fără greutate oştile duşmane. întors in oraş, a simţit multă curiozitate să afle semnificaţia crucii şi când a aflat-o, s-a botezat în religia creştină şi a poruncit să se ridice mai multe biserici de-a lungul Imperului. Privirea lui Lorenzo s-a oprit pe călugăriţă, cu o jumătate de zâmbet. Am explicat bine, maică? 161
A rlette G eneve - Un învăţat nu ar fi povestit mai bine, a răspuns ea. Dar nu trebuie să uităm rolul însemnat pe care l-a jucat mama împăratului, Elena, trimisă de către propriul fiu în oraşul sfânt, Ierusalim, în căutarea adevăratei cruci a lui Hristos, a adăugat. - O poveste frumoasă, a remarcat Cristopher. Eugenia a confirmat cu o uşoară înclinare a capului. - Vă rugăm să ne scuzaţi, pupila mea şi cu mine ne retragem ca să ne facem rugăciunile zilnice. Ne însoţeşti, dragă Agata? Va fi o plăcere să contăm pe prezenţa ta. Tânăra a refuzat hotărâtă. Cristopher a privit-o, uluit de refuzul ei sincer la sugestie. Nu putea să refuze o invitaţie făcută atât de subtil de a-i lăsa singuri pe bărbaţi să discute despre chestiuni care nu le priveau pe femei. în faţa tăcerii bunicului ei, s-a hotărât să preia el iniţiativa. - Iertare, logodnica mea a uitat un lucru foarte însemnat şi pe care voi fi încântat să i-1 arăt. Spre surpriza tuturor, Cristopher a luat-o de cot pe Âgata şi a poftit-o să-l însoţească; ea nu a avut încotro şi a trebuit s-o facă. Eugenia şi Rosa s-au dus în direcţia odăilor lor, iar Lorenzo del Valle şi Carlos de Lucena au schimbat o privire foarte grăitoare în faţa plecării grăbite din sufragerie a Âgatei şi a logodnicului ei. Gines a schiţat un zâmbet viclean. Poate că îl judecase greşit pe englez. Cu un gest, arătase că nu era dispus să îngăduie ca nepoata lui să se poarte ca de obicei. Acum că era o tânără logodită, trebuia să se poarte cu maturitate şi inteligenţă. Cristopher practic o târâse prin curtea interioară spre unul dintre saloanele mici care serveau de loc pentru lectură sau odihnă. A închis uşa în urma lui cu privirea strălucitoare. Âgata l-a privit fără să înţeleagă. în următoarele zile te vei purta ca o logodnică supusă. Ea şi-a arătat dezacordul făcând ochii mari. Logodnică supusă? Şi asta ce însemna? 162
__________________________________IUBEŞTE-MĂ - Când eşti poftită cu amabilitate să pleci de la masă... Agata nu i-a îngăduit să continue. - Nu m-a poftit nimeni cu amabilitate să plec de la masă, a protestat energic. El a ştiut că nu abordase bine chestiunea. - Ca logodnic, aştept o oarecare cooperare din partea ta. Spatele ei s-a încordat. Familia ta aşteaptă o schimbare a purtării tale, a lămurit-o atunci. Acum nu mai poţi să te manifeşti ca în trecut. Eşti o fată logodită. - Purtarea mea a fost fără cusur, i-a răspuns un pic cam supărată de comentariul lui. - Chiar nu cunoşti regulile pe care trebuie să le urmeze o femeie logodită? - N-am fost niciodată logodită, s-a apărat ea. - Când există un angajament între doi oameni, lucrurile se schimbă pentru amândoi, dar mai cu seamă pentru femeie, care nu trebuie să acţioneze în mod independent. Âgata l-a privit drept neînţelegând întru totul ce încerca să-i spună. - Acum că sunt logodită, trebuie să plec de la masă ca să însoţesc nişte călugăriţe la rugăciune, chiar dacă eu nu sunt călugăriţă? Spus aşa, părea cam învechit, s-a gândit Cristopher. - în Anglia, când o fată este logodită, faptele şi comentariile trebuie să-i fie întotdeauna aprobate de logodnicul ei. Era atât de uluită de această lămurire încât dacă ar fi fost tăiată cu un cuţit toledan nu ar fi vărsat nicio picătură de sânge. - N-am spus nimic la masă care să ceară aprobarea ta, s-a plâns îndurerată. - O fată logodită nu se agaţă de gâtul unui bărbat, nici nu glumeşte cu neruşinare cu altul. Este o regulă elementară de purtare. 163
A rlette G eneve Agata a făcut un pas înapoi, prea uimită ca să reacţioneze, îmbrăţişase un prieten din copilărie şi glumise cu un văr. - Regula asta mi se pare absurdă, i-a răspuns cu bărbia înălţată într-un gest de sfidare. Lipsită de bun simţ. Sunt în familia mea, Cristopher! - Spune-mi, Gata, cum o să-i convingem de adevărul logodnei noastre dacă te porţi ca şi cum nu aş exista? Trebuie să acţionăm de comun acord ca să pară autentică. - Numele meu este Agata, i-a replicat supărată. O deranja că îi amintea de logodna pe care amândoi o acceptaseră şi de responsabilităţile pe care le presupunea dar a recunoscut în sinea ei că el avea în parte dreptate. Pe viitor, trebuia să nu uite că dovezile ei de dragoste se îndreptau către singurul bărbat care nu voia să le primească: el. Putea fi mai schimbător de atât? Mai lipsit de nădejde viitorul apropiat? îmi voi aminti vorbele tale, dar nu pot să-ţi făgăduiesc că le voi îndeplini mereu. Tonul glasului ei era tăios ca lama unui briceag. Agata se pregătea să plece când Cristopher i-a spus: - Nu poţi să apari în sufragerie cu faţa asta acră. De n-ar fi fost strălucirea ciudată din ochii lui albaştri, ea ar fi crezut că vorbea serios. - Faţa asta acră este numai meritul tău, i-a răspuns. El se apropia foarte încet de ea şi Agata a dat înapoi câţiva paşi ca să pună distanţă între ei. Când o privea în felul acela atât de hotărât o făcea să-i tremure genunchii. - Atunci, va trebui să rezolv asta, de vreme ce eu sunt cel care a făcut ca aceşti frumoşi ochi să strălucească furioşi. Agata nu se aştepta să o prindă de coate ca s-o împiedice să fugă. A observat că ochii lui se închideau uşor la colţuri şi asta dădea expresiei lui o nuanţă de primejdie care a alertat-o. Nu ai ce să faci, i-a spus într-un fel tainic. Nici ea nu a ştiut la ce se referea dar Cristopher nu a mai ţinut-o de coate ci i-a înconjurat 164
___________________________________IUBEŞTE-MĂ mijlocul subţire, în vreme ce cu mâna dreaptă îi ridica bărbia spre buzele lui. Contactul celor două guri i-a provocat Âgatei 0 senzaţie ameţitoare. Cristopher i-a dat capul pe spate ca să lase vederii bărbia şi gâtul fin, dar nimic nu îl pregătise pentru arsura violentă pe care a simţit-o când a sărutat buzele ei, ce 1 s-au părut dulci ca mierea. Ca un explorator curajos şi-a introdus limba în cavitatea umedă şi satinată ca s-o exploreze după voie. Deodată, sărutul a devenit posesiv, exigent, incitând-o să îi răspundă. Agata se pierdea în senzaţiile pe care i le trezea el. Simţea pe piele reacţia pe care i-o provoca Cristopher cu sărutul şi, pe dată, un torent de căldură i-a străbătut prin vene ca o lavă lichidă. Pulsul i s-a accelerat până într-un punct primejdios. Fierbinţeala celor două trupuri a crescut până la un nivel de infarct. Ea a gemut, copleşită de emoţiile senzuale care îi trezeau trăiri necunoscute. Cristopher auzea gemetele pătimaşe ieşite din gâtul fetei şi a aprofundat sărutul şi mai mult, cerându-i o capitulare pe care ea i-a oferito bucuroasă. Când şi-a plimbat limba caldă pe gâtul ei arcuit, Agata nu a putut să-şi stăpânească o exclamaţie de plăcere dar care pentru el a fost ca un ulcior cu apă rece vărsată pe capul lui. Dacă ar fi continuat, ar fi sfârşit posedând o fată care nu avea habar de primejdia ce o pândea în braţele lui. încet, a întrerupt sărutul şi contactul care îi ţinea uniţi. Agata a întârziat câteva clipe până să-şi recapete fiea şi judecata. Acum nu mai faţa acră. Cum puteau nişte vorbe să fie atât de zdrobitoare? Sărutul fusese doar un mijloc prin care s-o facă să nu mai fie supărată şi lumea i-a căzut în cap ca un dezastru brusc. A scuturat-o până a lăsat-o fără voinţă, dar a izbutit să-şi revină îndeajuns ca să-l privească cu ochi ca nişte pumnale. - într-o zi, nu ştiu când, îţi voi întoarce lecţiile pe care cu atâta bunăvoinţă mi le dăruieşti prin sărutările tale. Privirea ei lacomă pătrunsă de durere l-a învăluit de parcă 165
A rlette G eneve ar fi fost un nor de furtună greu şi întunecat, dar Âgata nu se simţea îndeajuns de în stare să rămână şi să aştepte un răspuns din partea lui. A părăsit micul salonaşul şi s-a îndreptat către curtea cu pruni, unde probabil bărbaţii care o interesau cu adevărat beau cafea şi stăteau de vorbă. Şi la dracu cu Cristopher Beresford!
- Sărută-mă! Lorenzo s-a uitat la ea cu totul uluit. Cererea Agatei era nelalocul ei şi nu ştia ce o stârnise. A dat drumul mijlocului ei şi a făcut un pas înapoi, cu precauţie. încerca s-o ajute să urce pe iapă, când ea i-a spus acele vorbe tulburătoare. A privit-o cu chip serios. - Vrei cumva să provoci un duel între mine şi logodnicul tău? a întrebat pe un ton zeflemitor. Âgata s-a întors brusc la realitate. La ce naiba se gândea când i-a cerut aşa ceva fratelui celei mai bune prietene a ei? Nu putuse să doarmă toată noaptea din pricina lui Cristopher şi a lecţiilor lui despre normele şi regulile englezeşti în privinţa logodnei. Sătulă să se tot zvârcolească în pat, s-a gândit să iasă la o plimbare călare. Lorenzo se hotărâse să i se alăture, ca de atâtea ori în trecut. Abia era ora şase a dimineţii. Se întâlniseră la răspântia drumului care ducea la Los Encinares. Âgata stătea pe un trunchi uscat când a auzit tropotul lui Sultan, superbul cal al prietenului ei. V-aţi certat? întrebarea lui, rostită într-un fel nevinovat, i-a făcut părul să i se ridice. 166
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ - O mică nepotrivire în privinţa rugăciunilor şi invitaţiilor, a răspuns ea. Lorenzo nu ştia la ce se referea. Nimic îngrijorător, a adăugat Âgata, deşi el nu era de acord cu aprecierea ei. - Când ceva te face să-i ceri un sărut unui bărbat mai în vârstă decât tine, crede-mă, este ceva îngrijorător. Ea i-a aruncat o privire fioroasă. - Ţi l-am cerut ca prieten, a răspuns ruşinată, însă nevoind să recunoască. Dar am făcut-o fără să mă gândesc. - Iar eu ţi l-am refuzat, nu ca prieten, ci ca un bărbat care te preţuieşte mult. Âgata a mijit ochii auzindu-1. în plus, logodnicul tău nu pare cineva cu care să te poţi juca. Dacă doreşti, poţi să iei asta ca pe o avertizare. Lorenzo a şovăit dacă s-o ajute să suie pe iapă dar înfăţişarea ei distrată i-a spus mult mai bine decât vorbele, că mintea îi era concentrată pe ceva ce se petrecuse azinoapte. A luat-o din nou de mijloc şi a ridicat-o pe crupă, aproape fără efort. - \6 i obţine un sărut de la tine, Lorenzo, chiar de mi-ar trebui toată viaţa. S-a uitat la el în vreme ce se strâmba zeflemitor. - Şi de ce naiba ai vrea un sărut de la mine? a întrebat-o el. Âgata s-a gândit la răspunsul pe care putea să i-1 dea fără să îl alarmeze prea mult. - Pentru că eşti foarte frumos. Lorenzo a pufnit, supărat de răspunsul ei. Şi fiindcă, prin atitudinea mea, te enervez. Nu ştii cât îmi place să am această putere asupra ta. îndur de prea multă vreme comentariile tale batjocoritoare şi am o poftă grozavă să mă răzbun. El a pufnit cu o anume băşcălie. - Eu nu-mi propun să sărut toate femeile frumoase pe care le întâlnesc, a lămurit-o cu glas stăpânit dar glumeţ. Şi 167
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ să ştii că eşti frumoasă de mă dai pe spate. Şi nu, nu mă enervezi, mă superi, ceea ce nu este acelaşi lucru. Dumnezeule! îl adora. Nu exista pe lume un bărbat cu firea şi umorul prietenului ei. O invidia cu adevărat pe cea care va izbuti să-i cucerească inima, fiindcă va fi cea mai norocoasă femeie din lume. Lorenzo nu se supăra niciodată, avea mereu o vorbă bună pentru o fată sau pentru o văduvă. Nu conta vârsta sau statutul, era dintre acei bărbaţi care lăsau urme adânci în sufletul femeilor. - Este cu neputinţă să nu te iubesc, i-a spus cu glas mieros. Iar Lorenzo a avut decenţa să pară supărat. Vorbele acestea le auzise de când avea Agata zece ani şi ştia că i le spunea ca o soră fratelui ei. - Şi eu te iubesc, mon chiot, dar acum nu se cuvine să-mi spui lucrurile astea. Poate că logodnicului tău nu-i place. Ea a făcut un gest afirmativ din cap, pentru că Lorenzo avea dreptate. Şi dacă mai continui să mă distragi vorbind despre sărutări şi laude, nu vom ajunge la schit nici la căderea serii. Agata se pregătea să dea bice calului dar el a luat hăţurile ca s-o împiedice. Aminteşte-ţi ceva foarte însemnat, dragă prietenă, a adăugat cu glas foarte serios. Un logodnic nutreşte anumite nădejdi despre logodnica lui şi are anumite prerogative pe care ai face bine să nu le uiţi. Agata s-a gândit la vorbele lui. O deranja că fusese el şi nu ea cine îşi dăduse seama de aceste amănunte dar a schiţat un zâmbet complice. - Cine ajunge ultimul, efartucco! Şi fără să mai aştepte, a dat pinteni iepei şi a început un galop care l-a lăsat pe Lorenzo cu câţiva metri în urmă.
Cristopher îşi propusese să aibă o discuţie cu Agata la prima oră a dimineţii, dar surpriza lui a fost majoră când nu 168
lUBEŞTE-MĂ a găsit-o în sufragerie la micul dejun. Domnul de Lucena l-a înştiinţat, pe un ton oarecum vesel, că nepoata lui ieşise să călărească împreună cu moştenitorul Zambra şi o gelozie corozivă a început să-l tortureze până la întoarcerea lor. Ea a venit cu părul în dezordine, obrajii îmbujoraţi şi o strălucire în ochi pe care Cristopher nu a ştiut s-o descifreze. Părea foarte fericită şi asta l-a tulburat de tot. Chiar înainte să treacă pragul sufrageriei, i-a spus cu glas rece: - A fo s t o impoliteţe din partea ta să nu mă aştepţi, ini-ar fi plăcut să te însoţesc. Agata nu s-a mai uitat la Lorenzo, ca să-şi înfigă ochii pe el. Merita din plin reproşul dar încă o usturau buzele de sărutul condiţionat pe care i-1 dăduse cu o seară înainte. Cu toate acestea, a dat înapoi din atitudinea defensivă. - Iartă-mă, dragule. S-a îndreptat spre el şi i-a dat un sărut de bună dimineaţa. Nu am vrut să te supăr. Cristopher a prins-o de încheietura mâinii ca s-o silească să se aplece şi a privit-o cu nerăbdare. - Trag nădejde că această abatere nu se va mai repeta. In expresia gurii, uşor strâmbă, nu era nici cel mai mic semn de îngăduinţă. Agata ştia că nu făcuse bine, fiind logodită, că ieşise să călărească cu alt bărbat dar îi era foarte greu să-şi amintească asta. în plus, Lorenzo era prietenul ei din copilărie, cu el învăţase să călărească, să înjure şi chiar să danseze. Pusese maestrul pe care ea nu putuse să-l aibă pentru că nu-i curgea prin vene sânge nobil. O învăţase multe lucruri care îi erau interzise prin naştere. Marina şi cu el fuseseră fraţii pe care şi-i dorise. O încurajase mereu să-şi atingă visurile. Pentru el se hotărâse să studieze, să aibă o pregătire care să-i dea o şansă în viaţă dar când a aflat că trebuia să plece în franţa ca să-şi facă studiile, s-a prăbuşit chiar dacă era conştientă 169
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ că în Spania o fată nu avea posibilitatea să-şi facă un viitor demn. Lorenzo, prin sfaturile lui, a fost cel care a convin s-o să facă saltul şi să plece într-un loc necunoscut. Dar Agata şi-a amintit totuşi că farsa cu logodna fusese pusă la cale ca să prindă un ticălos. - Nu se va mai repeta, l-a încredinţat ea pe Cristopher. Un minut după aceea, a luat loc alături. El a servit-o cu cafea şi câteva felii de pâine prăjită pe care ea nu a fost în stare să le mestece. Purtarea lui o tulbura. Dintr-o dată sc purta ca un cavaler desăvârşit, atent la fiecare nevoie a ei şi apoi se arăta atât de rece încât ar putea să-i îngheţe sângele în vene însuşi diavolului pe tronul lui fierbinte. Agata ar fi dat orice numai să-l vadă că-şi pierde cumpătul un moment. Mesenii şi-au terminat rând pe rând micul dejun şi au plecat din sufragerie, ca să-şi vadă fiecare de treburile lor de zi cu zi. Agata era cu desăvârşire căzută pe gânduri. - Ne veţi însoţi la sărbătoarea focului purificator din această seară, lord Beresford? întrebarea lui Lorenzo a făcut-o să se uite la Cristopher. Sunt convins că vă va plăcea mult. - Foc purificator? a repetat el interesat. - Nu cred că se poate bucura de ceva ce nu cunoaşte, a intervenit Agata şi prin vorbele ei a făcut să-i crească şi mai mult interesul. Lordul Beresford nu este omul care să se bucure de evenimente păgâne. - Dar nu va şti niciodată dacă nu participă, a afirmat Lorenzo. Carlos părea că se distrează de minune văzând privirile ameninţătoare pe care i le arunca verişoara lui moştenitorului Zambra. Logodna ei cu englezul fusese o adevărată surpriză. Mereu crezuse că familiile del Valle şi Lucena se vor uni până la urmă. Şi privind-o acum pe Agata, nu a ştiut să spună cât de îndrăgostită era de străin. Englezul era opusul ei: corect, cu bune maniere, un domn din cap 170
___________________________________lUBEŞTE-MĂ până-n picioare, dar putea să înţeleagă ce văzuse el la verişoara lui: pasiune pentru viaţă! - Este un obicei vechi printre moşieri, l-a înştiinţat Carlos. - Se aprinde un foc mare şi se ard haine vechi în sunetul ghitarelor, care plâng ca să le ofere un demn rămas bun, a adăugat Lorenzo dedicându-i Âgatei un zâmbet tainic. Unele femei dansează în jurul focului, în vreme ce bărbaţii beau împreună o sticlă de vin şi le privesc. Ea s-a gândit că Lorenzo fusese foarte zgârcit în lămuririle lui. Purificarea focului era cea mai frumoasă noapte din luna mai în acele locuri. Pretutindeni erau focuri mari şi familii strânse în jurul lor. Erau momente plăcute, de comuniune între vecini. - Mica noastră Âgata va dansa din nou, sunt încredinţat că anul ăsta ne va desfăta cu arta ei încă o dată. Vorbele lui Carlos au făcut-o să roşească de tot şi nu puteau fi mai nepotrivite. Cristopher s-a uitat la ea într-un fel indescifrabil, ceea ce a sfârşit prin a o exaspera. O obosea să tot umble cu picioare de plumb de câte ori se afla lângă el. Să se gândească la fiecare vorbă şi la fiecare gest ca să nu-1 deranjeze i se părea o muncă de titan. - Dar pot să participe doar aceia care doresc să elimine ceva din viaţa lor trecută iar anul ăsta eu nu am nimic pe care focul să-l poată purifica. - Eu am câteva perechi de mănuşi vechi pe care nu m-ar deranja să le ard. Râsul lui Lorenzo la auzul comentariului lui Cristopher i s-a părut Âgatei ca o înghiţitură de cucută. Voia să se bucure de noaptea aceea specială fără rigiditatea şi intoleranţa englezului şi dacă el era de faţă nu avea nici cea mai mică îndoială că va fi nevoită să le vadă pe alte fete bucurându-se de foc. Iar acum, mulţumită maşinaţiunilor celui mai bun 171
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ prieten al ei, Cristopher se gândea la posibilitatea de a participa iar Agata nu va avea încotro decât să îl însoţească la o sărbătoare pe care el nu o va înţelege şi nici ea nu va putea să i-o explice. - \b i dansa dacă vei fi tu partenerul meu, domnule del Valle, l-a provocat atunci pe Lorenzo cu un zâmbet şiret. Tuşea lui Cristopher i-a amintit că nu era defel de acord cu sugestia ei. - Poate lordul Beresford doreşte să-ţi fie partener în locul meu, a spus Lorenzo pe jumătate în glumă. Ea a dorit să-l pună pe prietenul ei la locul care i se cuvenea: să sărute pământul. - Cristopher a dansat minunat la Whitam Hali. A fost partenerul desăvârşit. Ochii lui Carlos şi ai lui Lorenzo s-au aţintit cu o curiozitate neobişnuită pe englez, necrezând-o pe Agata. Şi, deodată, ea s-a simţit cu adevărat bine. îi închisese gura lui Lorenzo şi scosese la lumină o însuşire a lui Cristopher: dorinţa de a-i face pe plac. Pentru că, în ciuda maniei lui de a vrea să se poarte corect în orice moment, era un bărbat binevoitor şi foarte atent. - V-ar plăcea să ne însoţiţi la strânsul tăuraşilor, lord Beresford? Dacă invitaţia lui Carlos l-a luat pe Cristopher prin surprindere, nu a arătat-o niciun pic. A primit-o cu multă politeţe. - \ â fi o plăcere. Strălucirea din ochii lui Lorenzo i-a arătat Âgatei că îi scăpa ceva şi a hotărât să nu rămână deoparte. - Şi eu voi fi încântată să vin cu voi, a spus cu glas vesel. Carlos a fîilgerat-o cu ochii lui negri. - Când vom dori compania ta... Şi a lăsat restul frazei în aer. 172
________________________________ lUBEŞTE-MĂ Gura Âgatei s-a crispat jignită. Vărul ei fusese prea brusc. Restul zilei s-a scurs încet şi plictisitor. Bărbaţii au fost plecaţi cea mai mare parte a vremii iar ceasurile la fermă i s-au părut lungi şi monotone, în afară de un amănunt. Agata a schiţat un zâmbet larg când şi-a amintit ţinuta lui Cristopher şi privirea uimită a lui Carlos când a venit să-i însoţească la strânsul tăuraşilor. Era atât de elegant încât mai degrabă ai fi crezut că se pregătea pentru un bal şi nu pentru o zi de muncă grea. Strânsul cirezilor era o treabă anevoioasă dar el nu avea de unde să ştie. Şi deodată o idee a prins rădăcini în mintea ei, aproape sufocând-o. Ar îndrăzni? De bună seamă! Ce putea să rişte? Ca el s-o aşeze iarăşi pe genunchi şi să-i dea lecţia care i se cuvenea. Dar ar merita dacă izbutea să îi smulgă învelişul acela demodat cu care îşi acoperea personalitatea copleşitoare. Şi Âgata a trecut la fapte. A plecat din curtea cu pruni cu paşi mari, de parcă ar fi urmărit-o diavolul. A urcat la nivelul de sus şi a traversat coridorul până a ajuns în faţa uşii odăii lui Cristopher. Şi-adus aminte prea târziu că era încuiată dar nici una nici două şi-a scos un ac din păr şi s-a apucat s-o deschidă. Rezultatul merita efortul.
Cristopher era frânt dar mulţumit, chiar dacă nici antrenamentul cel mai dur ca agent al Coroanei engleze nu putea să se asemene cu chinul de a mâna cirezile până la adăpătoare. Totuşi, putuse să strângă relaţia cu vărul Agatei, principala pricină a prezenţei lui la La Alameda. 173
A rlette G eneve Simţea nevoiea enormă să facă o baie şi să se trântească în pat până a doua zi dar în seara aceea făgăduise că va lua parte la sărbătoarea focului. Blestemată să-i fie soarta! Nu avea putere decât să-şi întindă oasele în pat dar baia era pregătită iar hainele aşezate pe pat. S-a întrebat ce o fi făcut Agata toată ziua. Dorea foarte mult s-o vadă, să se asigure că era bine şi că îi fusese dor de el ca şi lui de ea. După ce s-a îmbăiat şi s-a uscat, s-a uitat cu o sprânceană ridicată la hainele întinse pe pat. A făcut o socoteală a lor şi a băgat de seamă că lipsea o batistă din acelea pe care obişnuia să le poarte la gât, înnodate fără cusur, dar nu a dat importanţă; pesemne Remedios nu a putut s-o aleagă pe cea mai potrivită cu culoarea vestei. S-a îndreptat spre şifonierul închis şi când a deschis uşa dublă, surpriza lui a fost majoră: în şifonier nu se afla nicio batistă. A căutat în sertare, pe diversele rafturi dar nu erau. Nu ştia ce se întâmplase cu ele. S-a îndreptat spre uşă ca s-o întrebe pe chelăreasă dacă vreun servitor le pusese în alt loc dar s-a răzgândit; avea vreme doar cât să se îmbrace şi să ajungă în locul de care îi spusese Carlos. Când a terminat de încheiat cămaşa albă de in, s-a hotărât să nu-şi mai pună vesta şi nici haina. Apoi, s-a încălţat cu cizmele de călărie în loc de pantofi. Era pentru prima oară în viaţa lui când nu se îmbrăca aidoma unui adevărat domn, dar judecând după ţinuta celorlalţi bărbaţi de la fermă, nu va atrage atenţia. A ieşit pe coridorul de la etaj şi a luat-o pe scări în jos; la urma urmei, seara putea fi interesantă. Atmosfera festivă i s-a părut neaşteptată. în faţa unui foc de dimensiuni destul de considerabile, erau adunaţi bărbaţii din casă, aceiaşi cu care muncise cot la cot în dimineaţa aceea. într-un colţ îndepărtat, Carlos de Lucena bea un burduf de vin şi glumea cu vecinii; singurii absenţi era bunicul Gines şi nepoţii acestuia, Manuel şi Ramon, care se 174
___________________________________IUBEŞTE-MĂ hotărâseră să rămână să se odihnească. Lorenzo stătea pe un scaun din stuf, înconjurat de mai multe ghitare ce păreau că se odihnesc rezemate unele de altele. Deşi a străbătut cu privirea pe cei prezenţi în jurul focului, nu a zărit-o nicăieri pe Âgata; crezuse în mod greşit că îl va aştepta. Deodată, o caretă trasă de doi măgari s-a oprit la câţiva metri de unde se atla el. Din ea au coborât mai multe femei îmbrăcate ciudat. Toate purtau rochii asemănătoare şi părul lăsat liber pe umeri. Două dintre fete s-au apropiat de Carlos, mişcându-se cu cochetărie şi aruncându-i priviri ştrengare. - Unele sunt foarte frumoase. Glasul lui Lorenzo l-a făcut să întoarcă privirea de la fete şi să se uite la el. Lui Cristopher i se părea nemaipomenit să le vadă îmbrăcate atât de neglijent, chiar dacă senzual, şi nu putea să nu le mai arunce priviri furişe. - Cine sunt? a întrebat neîncetând să se uite la careta cu coviltirul din partea din spate lăsat, ca şi cum ar ascunde o taină. - Fiice de-ale vecinilor fermieri şi moşieri. Cristopher a urmărit cu privirea o fată cu părul negru şi pielea foarte albă. Obişnuiesc să înveselească seara dansând lângă foc. Este o plăcere să le vezi. - Un dans păgân, i-a spus lui Lorenzo, care a schiţat un zâmbet ştrengar, pentru un ritual păgân. - îţi va plăcea, pot să te încredinţez. Cristopher se simţea un pic nelalocul lui printre oamenii aceia ciudaţi. Râdeau şi glumeau unii cu alţii cu un firesc care îl nedumerea. Pentru că în faţa focului era cald, s-a hotărât să-şi ridice mânecile cămăşii şi să le sumeată în jurul braţelor. Se bucura că nu purta vestă şi haină, fiindcă s-ar fi simţit cu adevărat rău. Ia o înghiţitură, meriţi. A fost o zi foarte grea. Cristopher a băut din paharul pe care i-1 dădea Lorenzo şi arsura i-a pârjolit gâtul o secundă mai târziu. Este rachiu fiert, i-a spus celălalt 175
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ şi este de preferabil să-l bei cu înghiţituri mici. - Nu-mi dădusem seama că e fierbinte, a spus, încercând să justifice iuţeala cu care băuse şi a făcut o sforţare să nu tuşească. Mai mulţi băieţi veniţi de la alte ferme s-au alăturat bărbaţilor, cu ghitare pe care au început să le acordeze umplând de note noaptea caldă. Atmosfera era liniştită, veselă şi Cristopher s-a întrebat dacă Andrew s-o fi bucurat vreodată de o asemenea sărbătoare în multele călătorii pe care le făcuse în trecut în Spania. - Vino cu noi, de acolo imaginea focului este surprinzătoare şi le vei putea vedea mult mai bine pe fete dansând. Cristopher i-a urmat fără să piardă nimic din conversaţiile pe care le purtau unii cu alţii, din râsetele şi vinul care circula printre ei. Una dintre fete i-a atras cu putere atenţia. Tocmai sărutase pe obraz o femeie mai în vârstă şi, după mişcări, a ştiut că era vorba de logodnica lui; de presupusa lui logodnică, s-a corectat în gând. Când Agata s-a întors spre el, a rămas stupefiat. Era îmbrăcată într-un fel scandalos, foarte asemănător acelor ţigănci care îşi instalau corturile în împrejurimile Londrei. A vrut să se ridice şi să se ducă la ea dar braţul lui Lorenzo l-a oprit. Noaptea asta este specială. Vorbele lui au fost ca o avertizare şi aşa le-a luat Cristopher. Fetele au îngăduinţa rudelor să se bucure de cântec şi de dans şi li se dă voie să se îmbrace cu haine comode şi uşoare. - Ca logodnic al ei..., a început el, dar Lorenzo nu i-a îngăduit să continue. - Agata a dansat în seara focului purificator de când avea zece ani. Un obicei atât de înrădăcinat nu ar trebui luat cu uşurinţă. Cristopher a ascultat porunca deghizată în sugestie pe care i-o făcea cel mai bun prieten al ei. Dar nu i-a făcut deloc plăcere. 176
___________________________________IUBEŞTE-MĂ Fata purta o bluză care îi acoperea umerii, înnodată la înălţimea sânilor umflaţi. îi acoperea tocmai partea de unde începea închipuirea unui bărbat. Cristopher s-a gândit că arăta prea multă piele. Bluza fină era din satin şi îngăduia trecerea luminii focului cu toată libertatea, desenând trupul ei zvelt. Culoarea şi mişcarea materialului pofteau la un festin de senzualitate. Batista roşie care îi acoperea în parte părul lăsat liber îi cădea până la brâu, unde se întâlnea cu fusta largă. Aceasta avea un volan într-o nuanţă mai deschisă şi îi ajungea până la gleznele frumoase, unde se tennina cu danteluţă albă. Agata purta un brâu din piele strâns pe şold şi legate de el mai multe batiste din mătase de diferite culori, dar pe Cristopher l-a surprins cât de anoste şi stinse erau în comparaţie cu alte batiste care împodobeau şoldurile celorlalte fete. - Mi se pare scandalos că fetele se îmbracă într-un fel atât de nestânjenit. -A stă zi se respiră libertate în munţii Homachuelos. Lorenzo a luat o ghitară şi a aşezat-o pe genunchiul drept. Alţi băieţi l-au imitat. Deodată, notele pe care le scotea cu instrumentul puteau să se audă la mai multe leghe în jur. Cristopher s-a pregătit să se bucure de spectacol dar cu fruntea încruntată. Unul dintre bărbaţii care era lângă un grup mai retras a început să cânte cu glas puternic şi grav. Cântul avea o notă trepidantă, plină de dor dar vioaie. Pe parcursul cântecului ghitarele acompaniau glasul care, după câteva clipe, a tăcut. Femeile au început să se aşeze în apropierea focului, formând un cerc în jurul lui. în mijlocul unei tăceri desăvârşite, au stat nemişcate preţ de câteva clipe, dar deodată au început să se mişte şi ghitarele s-au grăbit să le acompanieze. Dansul nu semăna cu nimic din ce mai văzuse Cristopher în trecut şi a fost subjugat cu totul. Felul de a se mişca al fetelor era pătimaş şi ingenios totodată. Spre 177
A rlette G eneve surprinderea lui, unele dintre dansatoare au făcut să sune castanietele în aer, de parcă ar fi cerut liniştea, pe care bărbaţii le-o ofereau supuşi. Dansul era atât de senzual încât Cristopher abia îndrăznea să clipească, ca să nu piardă niciun amănunt din braţele înălţate, din rotirile mâinilor şi ale trunchiurilor care se unduiau. Ritmul muzicii şi puterea erotică a dansului au izbutit să-l tulbure până într-un punct de nebănuit, au atins o fibră sensibilă în el, despre care nu ştia că există. A privit profilul frumos al Agatei şi i-a urmărit mişcările. I s-a părut că sfida focul cu un zâmbet pe buzele dulci. Cu mâinile fără castaniete părea că încearcă să mângâie flăcările dar neîndrăz nind s-o facă, de parcă le-ar fi provocat, mândră, s-o atingă. Deodată a smuls una dintre batistele pe care le purta înnodate la brâu şi a aruncat-o în foc în vreme ce se învârtea. Celelalte batiste au avut aceeaşi soartă dar înainte de a o desface pe ultima, strălucirea pânzei i-a atras atenţia lui Cristopher. Avea o culoare neobişnuită şi era foarte asemănătoare cu una dintre batistele pe care le avea el, cumpărată dintr-unul dintre cele mai exclusiviste magazine din Londra. Pe dată a ridicat întrebător o sprânceană, încercând să socotească câte batiste aruncase ea în foc; dacă nu se înşela, fuseseră nouă, iar cea pe care o ţinea în mână era a zecea. Cristopher a ştiut că o parte din garderoba lui se topea în acel moment în jarul aprins al rugului uriaş. Pentru o clipă, furia i-a strălucit în ochi. Agata nu avea niciun drept să-i scotocească printre lucruri şi să ia hotărâri în privinţa acestora şi s-a gândit la cea mai bună formă de a o face să plătească, la momentul potrivit. Tânăra continua să se unduiască în jurul focului iar celelalte fete au imitat-o: au început să arunce haine în foc, una după alta, şi când au sfârşit, au izbucnit aplauze puternice în noapte, ca nişte împuşcături. 178
IUBEŞTE-MĂ Sunetul palmelor era asurzitor dar fetele dansau mai departe în jurul focului cu o energie deborantă. - Sunt sigur că te bucuri de spectacol. Glasul lui Lorenzo a ajuns la el ca prin ceaţă. Cristopher era în continuare vrăjit de dansatoare şi urmărea în fiece moment mişcările Agatei. - Este foarte instructiv şi cu totul altfel decât ce am văzut până astăzi, a răspuns, fără să-şi ia ochii de la flăcări. -A ceasta este o parte a talentului nostru, a spus Lorenzo. Dansul unei femei cordobeze şi cântecul cu glas sfâşiat de durere, alcătuiesc o sumă de expresii intense, emoţii care se nasc în inimă şi mor în notele unei ghitare. - Trebuie să mărturisesc că m-a surprins în chip foarte plăcut, a recunoscut Cristopher, încetând pentru o secundă să mai privească femeile care încă dansau, ca să-şi aţintească ochii pe bărbat. Acesta lăsase ghitara jos şi îi oferea încă un pahar de rachiu; din fericire, licoarea nu mai ardea, o răcise răcoarea nopţii. Mi se pare foarte interesantă ţinuta bărbaţilor, dar îmi vine greu s-o calific, a continuat Cristopher. în acel moment se uita la unul dintre tineri, care se hotărâse să se alăture unei fete la dans; fata a accept cu o exclamaţie de plăcere compania băiatului. - Este ţinuta cordobeză, i-a explicat Lorenzo. - Cum se numesc podoabele acelea cu franjuri, care atârnă de vestă? Apropo, n-am văzut niciodată o vestă cu mâneci. Cristopher a vorbit mai mult pentru el însuşi decât pentru bărbatul care stătea alături de el. Lorenzo s-a uitat încotro îi arăta englezul. - Se numesc ciucuri şi folosesc la prinderea capetelor hainei. El l-a privit cu o oarecare neîncredere. 179
A rlette G eneve - \feşmântul acela atât de strâns pe corp şi care nu trece de talie nu se poate numi haină, a remarcat pe un ton sceptic. Lorenzo a râs de concluzia la care ajunsese Cristopher. Amândoi împărţeau băutură şi glume. Pălăriile nu sunt foarte deosebite dar îmi plac. Bărbaţii purtau pălării cu bor mic, cu panglici negre, asortate cu cingătorile şi cizme groase de călărie. - Este o artă s-o porţi fiindcă trebuie să fie cu desăvârşire aliniată de la sprânceana stângă până la ureche şi un pic într-o parte, dar fără ca borul să atingă umărul. Un cordobez ştie la perfecţie cum. Cristopher asculta lămuririle lui Lorenzo fără să înceteze s-o privească pe cea care îl interesa cu adevărat: Agata. Fata continua să danseze neglijent dar cu aceeaşi forţă ca la început. Doi dintre bărbaţii care stătuseră mai retraşi de grup au încurajat-o cu palmele şi la un moment dat au prins-o între foc şi ei, iar râsul fetei l-a nedumerit. Părea că îi cunoaşte dintotdeauna, deşi văzând familiaritatea cu care o luau de mijloc şi o sprijineau când se rotea, Cristopher s-a hotărât să intervină ca s-o scape dar mâna lui Lorenzo l-a oprit. întoarcerea la La Alameda pe firul pârâului Rabilarga este spectaculoasă. în nopţile cu lună plină stelele se răsfrâng în apă şi par nişte mici sirene din argint. Cristopher i-a primit sugestia cu multă plăcere. - în ce direcţie trebuie s-o iau? a întrebat cu deosebit interes. Agata se uita pe furiş la Cristopher, care stătea comod lângă Lorenzo. îl vedea cum bea fără grijă, urmărind din priviri fetele care o însoţeau la dans. Nu avusese niciun gest de supărare când a văzut-o cu toate batistele lui la brâu şi asta a lăcut-o să se întrebe dacă îşi dăduse oare seama. Palmele celor prezenţi au atins punctul culminant când toate femeile mi sfârşit de aruncat ultima haină în foc. Lucas şi Felipe s-au holitull mi danseze împreună cu ea dar nu se învârtise de două I MII
___________________________________lUBEŞTE-MĂ ori când mâna puternică a lui Cristopher a prins-o de cot ca s-o îndepărteze de foc şi de compania bărbaţilor. Ea a clipit nedumerită şi Felipe a făcut un pas către Cristopher într-o atitudine ameninţătoare, dar el le-a susţinut privirea celor doi bărbaţi cu o avertizare pe care aceştia au înţeles-o la perfecţie. Chiar în acel moment, Lorenzo a hotărât să le dea burduful de vin lui Lucas şi Felipe, care nu puteau să-l refuze, pentru că ar fi putut fi considerat un gest de dispreţ şi nimeni nu-1 dispreţuia pe fiul unui conte. - Beţi cu mine. Invitaţia limpede nu admitea replică. - Lucas, Felipe, a început Âgata, vi-1 prezint pe logodnicul meu, Cristopher Beresford. Amândoi bărbaţii au privit-o bănuitori şi cu sinceră neîncredere, dar au primit invitaţia făcută de moştenitorul Zambra. - \b m fi cu ochii pe tine, racule. Cristopher a ridicat o sprânceană, cu un gest mândru care a izbutit să-l sperie pe Lucas dar nu şi pe Felipe, care era cel mai agresiv dintre cei doi. Dacă ai nevoie de noi, i-a spus acesta Agatei, ştii unde ne găseşti. Ea a făcut un gest de încuviinţare cu capul dar nu a putut să-i răspundă căci Cristopher aproape a târât-o spre grupul dens de copaci, fără să-i ceară părerea. In urmă rămâneau focul, muzica şi oamenii care continuau să bea şi să cânte sub stele, străini de plecarea celor doi. - Nu m-ai lăsat să-mi iau rămas bun de la prietenii mei. Cristopher a pufnit supărat. Acum că nu mai trebuia să se stăpânească în faţa lui Lorenzo, supărarea îi creştea cu paşi de uriaş. - Mi se pare nemaipomenit să încurajezi bărbaţii să te curteze când logodnicul tău este de faţă. Âgata s-a oprit şi Cristopher a trebuit să se oprească şi el. 181
A rlette G eneve S-a întors către ea ca s-o privească şi a făcut-o cu o intensitate arzătoare. - N-am făcut decât să dansez, ca şi celelalte fete, l-a înfruntat jignită de acuzaţia lui. Şi îţi amintesc că logodna noastră este doar o farsă, de aceea uit de ea atât de des. - Ştii că nu, i-a răspuns, şi a prins-o din nou cu putere ca s-o facă să meargă alături de el. - Nu...? a întrebat curioasă. - Logodna noastră nu este o farsă. Agata a deschis gura dar a închis-o din nou din pricina vorbelor lui nepotrivite. Fără îndoială, rachiul îl făcuse să uite anumite lucruri. - Ne îndepărtăm de drumul care duce către La Alameda, a obiectat ea. - Doar facem un ocol. Un ocol? Dacă vor continua să meargă în direcţia aceea vor ajunge la pârâul Rabilarga. în plus, aştept o scuză din partea ta, a adăugat brusc Cristoper cu o blândeţe trucată. - Purtarea mea a fost fără cusur, a spus ea într-o şoaptă. Mereu a fost aşa, dar dacă te-am jignit cu dansul meu, nu a fost cu voie. Mulţumit? El s-a oprit brusc, ceea ce a făcut ca Agata să se ciocnească de trupul lui tare şi puternic; parfumul bărbătesc a făcut-o să-şi muşte buzele. Gâdilăturile din stomac începuseră să o chinuie. Putea să deosebească limpede mirosul de foc şi de băutură pe materialul cămăşii lui de in. De ce asta îi îmbăta simţurile? Inima îşi iuţea bătăile şi nu putea s-o stăpânească. - Nu batistele mele erau cele care ardeau în foc? a mustrat-o fără să-i dea drumul dar pe un ton stăpânit. ”\ ă să zică, şi-a dat seama”. Agata nu a ştiut ce scuză să-i ofere şi care să pară şi adevărată, pentru că nu se căia defel. Fără batistă la gât, Cristopher era grozav de atrăgător. 182
IUBEŞTE-MĂ - îmi pare rău, a fost o pornire. Scuza a fost prea iute ca să fi fost spusă din inimă. El era un pic supărat pentru că unele dintre acele batiste erau foarte scumpe şi unicate. - De ce ai simţit nevoia să le arzi? a întrebat-o atunci. Ea a şovăit. Niciunul dintre răspunsurile pe care le pregătise mai înainte nu i se părea potrivit. - Pentru că nu-mi place să te văd aşa de scorţos, a răspuns cu sinceritate. - Batistele mă făceau scorţos? a întrebat el uimit. - Te făceau de neatins. Cristopher s-a uitat la ea neînţelegând-o şi Agata s-a concentrat, pentru a câta oară în acea noapte?, pe hainele lui. Absenţa batistei şi a hainei îi dădea o înfăţişare neglijentă. O încânta să-l vadă cu cămaşa puţin descheiată, cu mânecile suflecate în jurul puternicelor lui antebraţe şi fără armura elegantă a vestei. Dintr-o pornire, a vrut să-şi treacă degetele prin părul lui, dar Cristopher i-a oprit mâna şi i-a lăsat-o suspendată în aer. - Să nu mai faci asta! Tonul lui acru i s-a părut neaşteptat şi dureros. Agata a lăsat ochii în jos pentm ca el să nu-şi dea seama cât o rănise cu refuzul său. - Nu a fost cu voie, a încercat să-şi scuze gestul, cu glas tremurător. Abia îmi dau seama ce fac. Cristopher i-a privit chipul mâhnit, mâinile mici, pe care şi le încrucişase, şi şi-a blestemat nestăpânirea. în lumina lunii şi cu urletul vreunei cucuvele în noapte, i s-a părut cea mai seducătoare dintre toate femeile. Strălucirea din ochi i se stinsese preţ de o clipă şi a dorit s-o vadă în fiecare moment al zilei dar reflectându-1 pe el. Trebuie să ne întoarcem, i-a spus ea în cele din urmă, fără să ridice privirea. Dacă o ţinem pe drumul ăsta vom ajunge la hanul ElFogon. 183
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Cristopher s-a uitat înspre pârâu, care se vedea deja la câţiva paşi sub ei dar dintr-o dată s-a simţit dezorientat. De ce îşi simţea mintea atât de înceţoşată? Mişcările atât de greoaie? De îndată a izbucnit într-un râs care a luat-o pe Agata prin surprindere. - Dumnezeule! Sunt beat. Şi-a trecut amândouă mâinile prin păr ca să încerce să-şi pună ordine în gânduri. Nu mi s-a mai întâmplat de mult. Şi era adevărat. De când lucra ca agent al coroanei, ţinuse alcoolul şi excesele departe de el. - Rachiul este prea tare pentru ca un străin să-l bea cu uşurinţă, i-a explicat ea cu glas stins. El a privit-o neîncrezător. - Puteai... Cristopher a şovăit un moment, puteai să-mi fi spus mai înainte. - Nu aveam de unde să ştiu că o să-ţi placă atât de mult, i-a replicat Agata. - N-am băut decât două, sau erau trei pahare? întrebarea şi-o pusese lui însuşi dar ea totuşi i-a răspuns. - Şase, l-a corectat. Era firesc ca mintea lui Cristopher să fie ameţită de rachiu. Ca să poată să-i stăpânească efectele, un bărbat trebuia să fie obişnuit să-l bea şi dacă el nu era şi mai beat asta se datora robusteţii lui. Dar o încânta să audă cum i se încurca limba la unele vorbe. El a închis ochii o secundă. „Şase pahare? Asta e cu neputinţă, sau nu?” s-a întrebat. Fusese atât de absorbit privind-o când dansa că nuşi dăduse seama cât rachiu băuse, îmboldit de Lorenzo del Valle. Urmează-mă, i-a poruncit ea, luând situaţia în mâini. Simţul lui de orientare era destul de confuz. - Sunt întru totul capabil să te duc până la fermă, a protestat Cristopher cu glas mieros. Uşoara lui şovăire când era vorba să se uite în jur a exasperat-o şi a pufnit văzându-1 cât de încăpăţânat se dovedea. 184
___________________________________IUBEŞTE-MĂ - A i mai fost vreodată pe muntele Homachuelos? Cunoşti întretăierile feluritelor poteci? El a negat dând din cap la amândouă întrebările, dar fără să se mişte din loc. îmi închipuiam, i-a spus resemnată. - Dar sunt în stare să te de duc înapoi la La Alameda fără nicio problemă, domnişoară ştie-t-t-tot. Siguranţa lui şi vorba împleticită au facut-o să zâmbească. Aşa, relaxat de alcool, era foarte atrăgător. Dacă te mai uiţi la mine în felul ăsta atât de neruşinat... Nu a sfârşit fraza. A luat-o iarăşi de mână şi a început să meargă cu iuţeală spre pârâu. - Cristopher, a spus ea deodată. El s-a oprit şi a privi t-o. Ochii lui albaştri aveau o strălucire care o seducea. Sărută-mă!
Auzise greşit. Ea nu îi ceruse un sărut. Nu în mijlocul pădurii şi cu zgomotul apei alunecând peste pietre. Pentru un moment, şi-a închipuit că era el cel care aluneca peste delicioasele curbe feminine şi tensiunea pe care a simţit-o în vintre l-a zăpăcit pe dată. O văzuse dansând seducător, unduindu-se în faţa tuturor bărbaţilor, care o priveau cu lăcomie, şi acum îi cerea un sărut. Pe Dumnezeu, că i-1 va da! A aplecat uşor capul spre ea şi când gura lui flămândă a atins buzele de catifea ale Âgatei, a simţit o descărcare ce l-a ameţit. A mângâiat cu limba interiorul obrajilor ei, cerul gurii, şirul de dinţi. Aproape fără să-şi dea seama, a făcut sărutul exigent, ca să poată s-o exploreze mult mai bine. Gura 185
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ ei părea că se hrăneşte dintr-a lui şi gestul îndrăzneţ i-a trezii o dorinţă arzătoare pe care nu putea şi nici nu voia s-o stăpânească. Âgata a simţit gura lui Cristopher peste a ei cerând un răspuns pe care ea i-1 dădea supusă. Buzele lui erau hotărâte, stăruitoare. Se mişcau în adânc, silind-o să le separe pe ale ei; limba lui caldă s-a strecurat înăuntru înfaşurând-o pe a ei cu blândeţe. O palpitaţie adâncă a început să-i crească în pântec, nişte zvâcniri care nu o lăsau să răsufle. Când a simţit mâna lui Cristopher pe sub bluza ei căutându-i pielea caldă, a ştiut că el îşi pierduse stăpânirea de sine şi senzaţia aceea de putere a fost pentru ea un stimulent care a aţâţat-o să-i răspundă cu şi mai multă ardoare. Treaz, nu ar fi îndrăznit niciodată să o atingă în felul în care o făcea; şi chiar dacă îndoiala i-a străbătut mintea, a fost doar o clipă. A alungat-o în străfundul sufletului. Dorea să se topească în el, să se simtă iubită şi de aceea nu a oprit înaintarea mâinii lui pe trupul ei, nici limba dinăuntrul gurii ei. Dacă ar fi murit în acel moment, nu i-ar fi păsat. Erau minunate senzaţiile pe care le trăia în braţele lui. Nu a fost conştientă că a căzut pe spate susţinută de braţele puternice ale bărbatului şi, deodată, spatele i-a atins muşchiul moale şi mirosul de pământ reavăn a învăluit-o, dar alte senzaţii s-au adăugat la neînfrânarea pe care Cristopher i-o stârnea. A simţit degetele lui calde care îi descheiau nasturii şi desfăceau nodul bluzei ca să alunece puţin după aceea pe pielea expusă a decolteului până a ajuns la sân. Când palma lui a înconjurat de tot aureola, s-a jucat cu sfârcul până l-a întărit ca o boabă de năut. Ea a gemut din pricina profundelor senzaţii pe care mângâierile lui i le provoca iar el a sorbit gemetele ei ca un însetat. Gustul dulce al Agatei, parfumul pielii ei care ardea sub mâinile lui, adăugat alcoolului, a avut asupra lui efectul unui 186
IUBEŞTE-MĂ drog. Nu putea să nu o mai sărute şi şi-a făcut din nou drum printre dinţii ei ca s-o exploreze cu blândeţe, netezind interiorul umed al obrajilor ei. A auzit-o scoţând un geamăt care i s-a părut foarte erotic şi s-a pierdut iarăşi în senzaţii violente. Cristopher simţea că ia foc, de parcă ar fi fost aruncat într-un cazan încins. Trebuia să se oprească dar îşi pierduse stăpânirea de sine, stăpânirea pe care o arătase cu mândrie bărbătească până în acel moment în care avea adorabilul trup feminin cu totul la îndemâna lui. Deodată gura lui Cristopher nu a mai mângâiat buzele ei, ca să atace unul dintre sâni. Şi-a plimbat vârful limbii în jurul aureolei roz. A supt cu lăcomie sfârcul, care a devenit tare sub mângâierea lui. Âgata a ridicat şoldurile în chip grăitor dar fără să fie conştientă de asta. Simţea că moare sub greutatea dură a trupului lui şi voia mai mult. Ştia că în noaptea aceea putea să obţină ce voia de la el, controlul şi stăpânirea lui, pe care le ura atâta, dispăruseră şi această certitudine a facut-o să fie mult mai îndrăzneaţă. Mâna lui Cristopher a căutat printre haine pielea goală şi a ridicat poalele fustei în vreme ce îşi plimba vârfurile degetelor pe partea interioară a coapselor ei, neîncetând s-o sărute. Âgata simţea că o să explodeze, pântecul i se zbătea cu zvâcniri ce erau pe cât de dureroase pe atât de plăcute şi a apucat capul lui ca să-l împiedice să se separe. Era pe punctul să ajungă într-un loc în care nu fusese niciodată şi teama a scuturat-o preţ de o clipă trecătoare, dar se simţea incapabilă să gândească atunci când limba lui îşi făcea de lucru înăuntrul gurii ei cu măiestrie şi mâinile îi provocau mii de senzaţii care o înnebuneau. Acum o săruta pe gât. Âgata a simţit adierea răcoroasă între coapse când Cristopher s-a depărtat câţiva centimentri de ea şi nu ştia că îşi căuta poziţia potrivită ca s-o penetreze. Nu şi-a dat seama că îi dăduse jos chiloţii, în vreme ce cu limba gusta şi muşca, într-un chin dulce, sfârcul 187
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ domic. Deodată, şi fără veste s-a simţit invadată de membrul lui, care îi căuta cu lăcomie interiorul trupului dar nu a simţii durere, doar o mică jenă de care nu i-a păsat. Simţea răsuflarea lui Cristopher pe tâmplă, pielea lui caldă şi mâna care îşi făcea loc printre ei ca s-o mângâie acolo unde nimeni nu avusese acest privilegiu. Şi-a plimbat degetele prin părul ei pubian atingând punctul feminin care o durea, dar în chip foarte plăcut. Nu putea să gândească, se mişca sub el din instinct, dorind mai mult, tânjind după un deznodământ al furtunii pe care i-o provocau acele degete şi când lumea a părut că explodează în faţa ochilor ei, Cristopher a împins mai tare, alăturându-se exploziei ei. Durerea provocată de pierderea virginităţii a fost micşorată de orgasmul puternic care a scuturat-o din cap până-n picioare. Agata îi simţea răsuflarea greoaie şi bătăile nebuneşti ale inimii. Mişcările încete ale lui Cristopher îi trezeau din nou gâdilături în pântec, care creşteau într-un ritm ameţitor dar deodată el a scos un sunet gutural în vreme ce o inunda cu fluidul lui cald. Câteva secunde după aceea, a căzut inert peste ea; Agata ar fi putut să rămână aşa, înfrântă, toată veşnicia. Să simtă trupul lui Cristopher peste al ei îi producea o foame care continua s-o devoreze. O încânta mirosul lui bărbătesc, pielea caldă lipită de a ei într-o legătură care depăşea limitele raţionalului. A oftat cu adevărată fericire iar el a auzit răsuflarea ei adâncă şi prelungită şi nu a ştiut dacă era pricinuită de tristeţe sau de uşurare. - Dumnezeule! Ce-am făcut?
Tonul lui mâhnit a smuls un geamăt din inima îndrăgostită a femeii dar Agata a refuzat să se lase învinsă de descurajare. - Mi-ai împlinit cel mai tainic vis, i-a răspuns ea. Să fiu iubită sub pătura de stele, pe pământul pe care îl ador. Cristopher şi-a înălţat chipul ca s-o privească, fără să-i 188
IUBEŞTE-MĂ creadă vorbele. Trupul fetei era ascuns de tot sub al lui, mâinile îi ţineau capul iar sânii îi străluceau mândri în lumina lunii. Membrul lui s-a mişcat în ea drept răspuns dar ca era atât de neştiutoare încât nu şi-a dat seama de dorinţa care punea din nou stăpânire pe el. - Numeşti iubire această formă de desfrâu? a întrebat-o uimit şi încercând să se stăpânească. Dacă nu ieşea din ea, o va face din nou a lui. - Suntem un bărbat şi o femeie care se doresc şi am dat frâu liber pasiunii noastre într-o noapte caldă de primăvară. Nu numi asta desfrâu, te rog. După vorbele ei, Cristopher s-a simţit cu desăvârşire treaz. Alcoolul îi dispăruse din sânge, ca şi dorinţa o dată satisfăcută, dar el nu era mulţumit. Să iasă din interiorul ei satinat l-a costat cea mai mare sforţare din viaţa sa şi făcând asta a văzut un gest de durere la Âgata care l-a făcut să fie conştient de dimensiunea faptei lui. - Erai fecioară până acum un moment, i-a spus, cu desăvârşire copleşit de emoţii. Nu aveam niciun drept să-ţi smulg cel mai de preţ dar al tău. Fiecare vorbă a lui i se înfigea drept în inimă. Redevenea bărbatul stăpân pe sine pe care atât îl detesta. - Cristopher! a exclamat îndurerată. Eu doream să se întâmple asta. Tânjeam de multă vreme. - De ce? a întrebat cu glas acid. Ea a fost gata să recunoască că îl iubea din toată inima dar privirea lui sceptică a oprit-o. Şi l-a privit aidoma cuiva care a pierdut ceva de preţ şi pe care nu mai poate să-l recapete, îl iubea cu tot sufletul dar nu putea să-i spună. Cristopher i-a lăsat în jos fusta ca să-i acopere picioarele, de parcă s-ar fi ruşinat de goliciunea ei. Redevenea bărbatul rece şi metodic care îi displăcea atât de mult. - Din pricina sângelui meu fierbinte, i-a răspuns supărată, 189
A r l e t t e G e n e v e __________________________ fiindcă îl simţea iarăşi îndepărtat şi de neatins. Din ce alin pricină ar putea fi? El a ajutat-o să se ridice şi a început sîl i încheie nasturii bluzei cu mişcări precise. Ea l-a lovit pesta mână, furioasă. Momentul magic devenise amar. Pol şi singură. - N-am nici cea mai mică îndoială, a comentat el cu glas dur. Cristopher se simţea ruşinat până în străfunduri. Lipsa lui de stăpânire când era vorba de ea îl lăsa slab şi lipsit de apărare. Âgatei îi venea să plângă. Cum putea un moment atât de frumos să se transforme în ceva urât şi neplăcut? Şi-a căutat chiloţii în iarbă şi i-a pus cu obrajii aprinşi. El nu îi acordase nicio clipă de intimitate ca s-o facă. - Să ne întoarcem, i-a spus ea pe un ton care nu admitea discuţie. Cristopher s-a uitat la ea cu deosebită curiozitate. îşi aranja hainele boţite de parcă pe ele ar fi fost supărată, dar ştia că supărarea ei se îndrepta doar către el. - Nu ai de ce să-ţi faci griji, îmi voi asuma responsabilitatea faptelor mele. Agata s-a oprit din încheierea ultimului nasture al bluzei, ca să-l privească cu ochi ieşiţi din orbite. Voi vorbi cu bunicul tău dimineaţă devreme, a adăugat Cristopher. „Şi asta ce naiba vrea să însemne?” s-a întrebat într-un acces de furie. - Această tăvăleală desfrânată, cum i-ai zis tu, trebuie să rămână între noi, fără ca nimeni altcineva să afle. - Nu vorbeşti serios! a exclamat grăbit dar nu i-a îngăduit să vorbească, din simplul motiv că nu voia s-o asculte. Nu obişnuiesc să seduc fecioare, dar am făcut-o şi asta schimbă totul. Ea detesta această particularitate a firii lui. Era atât de corect încât nu putea concepe să se abată de la normele 190
_________________________________IUBEŞTE-MĂ Klnbilite. Din reguli şi etichetă. împărtăşiseră un moment minunat iar el îl strica prin purtarea lui fără cusur. - Eu am fost cea care te-a sedus; mă rog, cu ajutorul de nepreţuit al rachiului, a adăugat într-o şoaptă abia auzită. Şi im-ţi voi cere socoteală niciodată. în plus, nu avem vreme de pierdut dacă vrem să spălăm numele vărului meu. Lui Cristopher i s-a părut atât de adorabilă încât i-a venit s-t) îmbrăţişeze cu toată puterea. Chiar credea că el nu fusese stăpân pe faptele lui? Era adevărat că rachiul ajutase, ca şi unduirile ei în timpul dansului dar nu făcuse nimic din ce nu voise să facă. O dorea de multă vreme şi vraja nopţii cordobeze făcuse restul. Nu avusese în plan s-o facă a lui intr-un fel atât de grăbit dar nu mai era cale de întoarcere. - Ceea ce tocmai am făcut împreună poate să aibă urmări. Agata l-a privit fără să înţeleagă. Ai putea să rămâi grea. Această posibilitate a umplut-o de nesiguranţă dar şi-a revenit de îndată. Şi-a înfipt pupilele pe Cristopher, care nu se mişcase nici cu un pas de pe loc. I-a privit chipul bărbătesc, hotărât, ţinuta fermă, atentă şi a ştiut că niciodată nu va putea să-i restrângă libertatea, independenţa pentru o posibilitate trecătoare. Un bărbat ca el nu merita să fie prins în cursă din pricina unui moment de slăbiciune ca acela prin care trecuseră în noaptea aceea. - Există soluţii pentru rezolvarea acestui gen de probleme. Nu trebuie să te îngrijorezi. Chipul bărbatului a oglindit toată groaza pe care i-o trezea această afirmaţie făcută fără să gândească. A strâns pumnii pe lângă trup fără să înceteze s-o privească pătrunzător, arzător, într-un act impulsiv, a luat-o de bărbie şi a prins-o între el şi trunchiul unui castan. Asprimea scoarţei cenuşii i-a zgâriat spatele, acoperit doar de materialul fin al bluzei. Era pentru prima oară când Agata îl vedea pierzându-şi de tot stăpânirea şi arătându-i o furie îndreptată numai spre ea. Degetele lui 191
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ au ţinut-o de bărbie ca nişte gheare şi îi împiedicau orice mişcare. Gurile lor erau atât de aproape încât puteau să facă schimb de răsuflări fierbinţi. - Dacă ţii vreun pic la viaţa ta, şi-o să mai pomeneşti de aşa ceva. Âgata şi-a înghiţit cu greu saliva. Acea izbucnire de mânie o luase cu desăvârşire prin surprindere. Ea nu rostise vorbele ca să-l supere, ci ca să-l liniştească, de aceea nu-i înţelegea furia. - N-o voi face, i-a făgăduit într-o şoaptă dar nu pricinuită de teamă, ci de propria convingere. Ar fi fost incapabilă să facă ceea ce insinuase. Cristopher a şovăit înainte să-i dea drumul şi când şi-a lăsat ochii albaştri spre buzele tremurânde, a simţit o nevoie grabnică să-i soarbă răsuflarea caldă. Şi a trecut la fapte. A sărutat-o profund şi complet. Cum trunchiul o împiedica pe Âgata să se mişte, a putut să adâncească sărutul aproape până a lăsat-o fără răsuflare. Iar ea a învăţat să-i deosebească săruturile. Cel pe care i-1 dădea acum era de pedeapsă, furios, plin de arogantă virilitate. O săruta ca s-o pedepsească, dar nu i-a păsat. L-a prins de gulerul cămăşii şi s-a agăţat de el ca şi cum de asta ar fi depins viaţa ei. Sărutul lung şi-a schimbat intensitatea, acum era mai mult o mângâiere decât o pedeapsă. Cristopher îşi rezemase mâinile de trunchiul copacului, deasupra capului ei şi a început s-o guste pe îndelete, până ce un geamăt înăbuşit l-a făcut să se separe câţiva centimetri. Dacă privirea ei era fierbinte, a Iui ardea. - Trebuie să ne întoarcem. Âgata a făcut un semn de încuviinţare. - Da, a răspuns aproape fără glas. Cristopher continua s-o privească intens. - Ştii că dăruirea ta schimbă totul. Âgata a sfârşit prin a 192
___________________________________IUBEŞTE-MĂ face un gest afirmativ cu capul. Eşti a mea, nu mai poţi să schimbi asta. Iar logodna noastră nu mai este o farsă. Eşti de acord? Ea trebuia să-l mulţumească, se aflau în munţi ca să descopere un complot. Să se dăruiască lui Cristopher nu fusese în planurile ei, nici să se îndrăgostească nebuneşte de singurul bărbat care îi era interzis; era un nobil la care nu putea să aspire, dar nu i-a spus. - Prinde-i pe conspiratori şi vom mai vorbi despre asta. Ca şi cum vorbele ei ar fi fost cele pe care le aştepta Cristopher, expresia lui s-a schimbat. Ochii albaştri i-au devenit încrezători, zâmbetul candid iar Agata a sfârşit întrebându-se dacă făcea bine dar şi-a pierdut însuşirea de a gândi când gura lui a cerut-o iarăşi pe-a ei. întoarcerea la La Alameda s-a făcut cu râsete şi glume. Din când în când, se opreau ca să se sărute cu patimă, sub un castan sau un stejar. Când au ajuns la fermă, casa era tăcută dar lăsaseră poarta mare deschisă pentru ei. Unii dintre cei din casă dormeau liniştiţi, alţii continuau petrecerea cu ceilalţi vecini. Au străbătut cu paşi uşori curtea centrală, dar Cristopher a oprit-o sub un prun ca să-i dea un ultim sărut. Părea că nu se putea sătura de ea. Când buzele lui aproape le-au atins pe ale ei, a simţit mirosul de pământ roşu răvăşit sub cizme, uşoara aromă acidă de frunze verzi pe care le răscoliseră cu mişcările lor. A aplecat capul şi mai mult spre întâlnirea cu gura fetei dar Âgata avea alte gânduri: şi-a pus între buzele roşii un fruct rotund, strălucitor şi a muşcat din el fără să înceteze să-l privească. Zeama fructului i-a alunecat pe bărbie şi în momentul în care ridica mâna să şi-o şteargă, Cristopher i-a lins pielea şi a înghiţit picăturile gustoase. Ea i-a dat fructul, pe care el l-a primit de parcă ar fi fost mărul din grădina Edenului. A muşcat din el fără să ia ochii de la gura pe care ea şi-o lingea şi o clipă după aceea a sărutat-o 193
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ lung şi adânc. Contrastul dintre gustul dulce al prunei şi cel al ei era un nectar divin. Cea mai delicioasă mâncare pe caro putea s-o guste un bărbat. Âgata îi răspundea cu o senzualitate îndrăzneaţă, dar Cristopher a întrerupt sărutul pentru că, altminteri, ar face iarăşi dragoste cu ea sub pomii din livadă. Cu şoapte şi atingeri au ajuns la casa mare. A însoţit-o într-o tăcere desăvârşită până la uşa odăii ei şi s-a despărţit de ea cu o fagăduială în ochi şi o hotărâre pe buze. Totul se schimbase pentru ei în noaptea aceea. - Aminteşte-ţi, i-a şoptit cu ochi strălucitori, eşti a mea. Şi nădăjduiesc să nu uiţi niciodată.
Lorenzo del Valle se uita la prietena sa, care încerca să ajungă la o cutie de pe raftul de sus al bibliotecii. Suită pe o scară din lemn, abia putea să o atingă. A privit cu un zâmbet eforturile ei zadarnice, până când a văzut-o ridicându-şi fusta ca să pună un picior pe un raft plin cu cărţi şi astfel să obţină obiectul dorit. A observat curba uşoară a pulpelor fără ciorapi şi inima i s-a oprit o clipă. Âgata fusese întotdeauna prietena intimă a surorii lui, Marina şi nu o văzuse niciodată ca pe o fată adorabilă şi seducătoare, ci ca pe o derbedoaică veselă, vioaie şi plină de viaţă dar în momentul acela nu părea o fetiţă poznaşă. I-a observat părul lăsat liber, care îi ajungea până mai jos de talie; nu ştia de ce avea părul desfăcut. A urmărit cu privirea mişcarea umerilor, care se arcuiau în încercarea de a ajunge la cutie jocul mijlocului ei 194
__________________________________ lUBEŞTE-MĂ subţire când se apleca spre dreapta şi, deodată, respiraţia i s-a accelerat. - Dacă pici în fund am să râd de tine toată ziua, ai cuvântul meu. - Lorenzo! a exclamat ea, cu atâta plăcere încât pieptul lui s-a umflat de mândrie. Cutia aia blestemată nu se lasă. Vino, apropie-te, i-a cerut cu glas dulce care l-a făcut să se supună fără o replică. - Oare înfumurata domnişoară Martin are nevoie de nepreţuitul meu ajutor? Zeflemeaua nu a deranjat-o defel. Dintotdeauna se mândrise în faţa lui Lorenzo că putea să facă totul la fel sau chiar mai bine ca el. - Dacă îmi dai voie să mă rezem de umărul tău, voi putea să ajung. - Dacă îmi dai voie, am să ţi-o dau eu. - Şi în felul ăsta va trebui să-ţi mulţumesc toată viaţa. - Un preţ foarte mic pentru un favor atât de mare. - Fartucco, mereu priveşti lucrurile din punctul de vedere care te avantajează. Dar Lorenzo a făcut ce îi cerea ea. S-a apropiat de mica scară din lemn, cu doar trei trepte şi Âgata şi-a sprijinit genunchiul drept de umărul lui. Ca să nu alunece, el a ţinuto cu braţele de sub fund, un gest prea intim şi nu tocmai frăţesc, dar fără rea credinţă. - De bună seamă, mori chiot, mereu cauţi să faci lucrurile mai anevoioase. Degetele ei au atins preţiosul lemn. -E a mea! Lorenzo i-a dat drumul şi s-a întors spre uşă. Agata şi-a rezemat din nou amândouă picioarele de scară dar a rămas cu spatele la el până când, deodată, o agitaţie a făcut-o să se uite în jos. Prietenul-ei era trântit la pământ şi îi sângera 195
A rlette G eneve colţul stâng al buzei de jos. Cristopher îl privea cu ochi asasini şi a ştiut ce se petrecuse. Cum îndrăznea să-l lovească? - Cristopher, cere-ţi scuze! A coborât cele trei trepte cu o iuţeală primejdioasă, ţinând în mâini cutia din lemn dar când a ajuns lângă Lorenzo, acesta deja se ridica ştergându-şi cu o batistă buza rănită. Âgata nu putea să înţeleagă accesul de furie al englezului şi reacţia lui viscerală. L-a înfruntat supărată pentru jignirea prietenului ei, care nu merita aşa ceva. - Cum te-ai scuzat tu când ai pălmuit-o pe lady Ophelia? a întrebat-o trufaş. Ruşinea pentru ce se petrecuse la Whitam Hall a pictat în culoarea macilor obrajii ei. - Lorenzo nu m-a jignit nici cu gândul, lady Ophelia poate să spună acelaşi lucru? Cristopher a privit-o încercând să ghicească ce ştia despre relaţia pe care o avusese el cu doamna în trecut şi strălucirea din ochii ei i-a dat răspunsul. Cere-ţi scuze! a repetat Âgata cu glas hotărât. Lorenzo este un prieten foarte drag şi nu voi îngădui să îl jigneşti cu atitudinea ta retrogradă. Cristopher s-a uitat la celălalt bărbat. - Spune-mi locul şi ora. Ea şi-a reprimat un geamăt de groază înţelegând că îl provoca la duel. - Cristopher! a exclamat speriată. O secundă după aceea s-a întors spre prietenul ei, cu faţa schimonosită de îngrijorare. Lorenzo, logodnicul meu nu vorbeşte serios, să ştii. El a privit-o candid dar nu putea să lase fără răspuns o ofensă. - Muntele Miresei, în zori, i-a răspuns calm Cristopher. Âgata a crezut că o să leşine în faţa acelor evenimente 196
________________________________ I ubeşte -m A care se desfăşurau sub ochii ei fără să poată să le oprească. Lorenzo a ieşit din bibliotecă cu spatele drept, cu toată aroganţa neamului său şi atunci ea s-a întors înspre Cristopher. - Nu poţi să vorbeşti serios, i-a spus tulburată. Nu poţi să te baţi cu Lorenzo. - Niciun bărbat nu se atinge de ce este al meu şi trăieşte să povestească. Ea a închis ochii auzind acele vorbe care i se păreau pătrunse de o irealitate surprinzătoare. - Pur şi simplu mă ajuta să iau o cutie, l-a înfruntat furioasă. - Un domn nu te-ar fi ţinut în felul acela neruşinat. Ţi-ar fi dat el însuşi cutia. Âgata şi-a muşcat buza, căci Cristopher avea toată dreptatea şi era singura vinovată pentru ce se întâmplase. Lorenzo voise tocmai asta dar ea acţionase fără să gândească, la fel ca întotdeauna. - El nu este vinovat de greşelile mele, a spus cu un fir de glas. Te rog, sunt singura vinovată şi nu pot să îngădui să-i faci rău, nu merită, Cristopher, te rog, i-a spus sinceră. Prin aceste vorbe recunoştea superioritatea pe care o avea el asupra spaniolului, dar asta nu a micşorat câtuşi de puţin dorinţa uriaşă de a o săruta şi pedepsi pe care o simţea. Noaptea care trecuse ea i se dăruise cu o candoare copleşitoare iar în dimineaţa aceasta se lăsa mângâiată de altul. Credea că putea să se joace cu el? Să-l facă să tânjească după ceva ce credea îngropat pentru totdeauna? Cristopher, te rog, a stăruit cu glas chinuit. Dacă într-adevăr ţi-a păsat de ce am împărtăşit azi-noapte, renunţă. Lorenzo este un prieten foarte iubit şi respectat în familia mea; este fratele pe care mereu mi l-am dorit dar nu am avut norocul să-l am. în plus, logodna noastră nu este adevărată, cum bine ştii, nu a comis 197
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ nicio jignire care să trebuiască spălată cu sânge. Ochii lui ardeau când o privea. - Mă crezi prost? Logodna noastră aici este cât se poate de reală şi de aceea nu pot să nu îmi apăr onoarea de bărbat. Este reputaţia mea în joc. Agata simţea că se sufocă auzindu-i judecata. Nu se întâmplase absolut nimic între Lorenzo şi ea! L-a privit cu durere în pupilele negre şi a ştiut că nu avea cum să-l facă să se răzgândească. - Blestemat să fii, tu şi regulile tale absurde! Nu a aşteptat un răspuns din partea lui. A ieşit din bibliotecă aidoma unui suflet urmărit de diavol ca să-l caute pe vărul Carlos de Lucena. Trebuia să împiedice un duel. Apoi, îi va sparge capul englezului. Cu cât avea mai mare nevoie de bunicul şi de vărul ei, cu atât erau mai departe de ea. Niciunul dintre ei nu se afla la La Alameda. Verii ei, Manuel şi Ramon i-au spus că plecaseră la Cordoba la căderea serii şi că se vor întoarce a doua zi seara. De aceea nu o aşteptase nimeni acasă noaptea trecută, când s-a întors de la pârâu cu Cristopher. Conacul întunecat şi tăcut i se păruse o binecuvântare pentru că amândoi erau ciufuliţi şi pătaţi de iarbă şi pământ. Dacă bunicul sau Carlos ar fi fost acolo, ar fi avut o mare problemă să se explice. Agata a urcat cele trei trepte ale casei şi a trecut pragul hotărâtă. Interiorul de la Los Encinares era la fel de elegant şi de maiestuos ca şi faţada. A clipit de mai multe ori ca să se obişnuiască cu întunericul din vestibul în vreme ce mergea cu pas hotărât spre birou. Majordomul i-a luat capa de călătorie. Lorenzo stătea în spatele biroului; deschidea nişte scrisori. Auzind paşii, a ridicat chipul şi a privit-o. - Răspunsul meu este nu. 198
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ Acest refuz a ţintuit-o în mijlocul încăperii. - încă nu ştii ce am venit să-ţi cer, i-a spus pe un ton pedant. Şi-a plimbat privirea peste frumoasa bibliotecă din abanos, plină de volume legate în piele, într-o încercare de a se linişti. Culorile felurite şi pale ale cărţilor creşteau măreţia colecţiilor. M ereu adorase Los Encinares, ca şi prietena Marina. Ce dor îi era de ea, de sfaturile ei înţelepte, de tenacitatea cu care înfrunta greutăţile. - A i venit pe jos de la La Alameda? Âgata a negat dând din cap. Frumoasa ei iapă, dar de la bunicul, păştea liniştită în grajdul fermei. Juan, vătaful şi omul de încredere al lui Lorenzo se arăta întotdeauna atent şi binevoitor cu musafirii neaşteptaţi. - Cum pot să te conving? l-a întrebat în şoaptă. Moştenitorul Zambrei a privit-o cu o strălucire intensă în ochi, care a facut-o să se întîoare preţ de o clipă. - Cineva trebuie să-i scoată fumurile din cap racului ăluia îngâmfat. Tonul lui dispreţuitor când a vorbit despre Cristopher a deranjat-o foarte tare. - încearcă să-şi apere onoarea. O faptă bună şi eroică. - Credeam c-o apără pe-a ta, i-a răspuns el cu un anume dispreţ. Mi-a aruncat o provocare pe care nu pot s-o nesocotesc, nu eşti în stare să înţelegi? Ei îi venea să blesteme de neputinţă. Amândoi bărbaţii erau încăpăţânaţi şi meritau toate şi fiecare dintre blestemele pe care le rostea în gând. - Unul dintre voi trebuie să renunţe la atitudinea războinică, a spus ea neluându-şi ochii de pe chipul lui. Se apropia foarte încet de prietenul său şi el s-a ridicat în sfârşit de la biroul uriaş, ca să vină în faţa ei. - Ei bine, acesta nu va fi Lorenzo del \âlle. Onoarea mă 199
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ împiedică. Nu ştia ce vorbe să folosească pentru a-l convinge. Nici englezului nu îi îngăduia onoarea să dea înapoi din provocarea aruncată. Du-te acasă, se face târziu, a sfătuit-o pe un ton afectuos. Juan te va însoţi la întoarcerea la La Alameda. - Nu pot să te conving? l-a întrebat plină de nădejde dar refuzul lui a făcut-o să bombăne o înjurătură care ar fi scandalizat pe orice bărbat mai puţin obişnuit cu firea ei năvalnică. Lorenzo a vrut să se întoarcă la birou, convins că Âgata va pleca fără nicio replică în plus dar a fost o mare greşeală s-o subestimeze. Ea a murmurat o rugăciune înainte de a-i sparge în cap o vază de o valoare nepreţuită, pe care o luase de pe o măsuţă, foarte aproape de unde stătea. Lorenzo s-a întors un pic să se uite la ea, cu desăvârşire uluit. O secundă după aceea, a căzut pe covor, în nesimţire. Iartă-mă, prietene, dar nu puteam îngădui să te omoare. Agata s-a aplecat asupra lui şi i-a luat pulsul la gât; o clipă după aceea, a controlat locul unde îl lovise şi a văzut că îi făcuse o tăietură mică în pielea capului. Durerea lui de cap va fi considerabilă când se va trezi, dar s-a convins pe ea însăşi că nu conta un cucui când era vorba de salvarea unei vieţi.
Durerea era de nesuportat. Lorenzo abia a deschis ochii şi a observat că întunericul nu îl deranja atât cât crezuse la început. Simţea în gură un gust amar şi a înghiţit de mai multe ori ca să-şi atenueze uscăciunea din gât dar pentru că 200
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ nu a izbutit, a hotărât să se dea jos din pat ca să se ducă după un pahar cu apă. Lumina zorilor se strecura prin perdelele din dantelă şi când a vrut să se ridice, ochii i-au dat de silueta Agatei, care dormea pe un fotoliu, lângă focul stins. Ţinea picioarele pe fotoliu şi capul rezemat de mână. Pe dată şi-a amintit totul. II lovise în cap! Cu o afurisită de vază. Când a încercat să se ridice, a gemut de durerea sfâşietoare care i-a zvâcnit în tâmple. Âgata a deschis iute ochii auzindu-1. - Cum te simţi? l-a întrebat foarte îngrijorată. - Tu mi-ai făcut asta? Mi-ai spart o vază în cap? Mi se pare de necrezut, a murmurat nevenindu-i să creadă ce făcuse prietena lui. - Nu aveam încotro, a răspuns mâhnită. - Iar eu pesemne sunt prost de dau în gropi. Ea a oftat grozav de întristată de tonul lui jignit. Lorenzo o va ierta foarte greu. - încercam să evit un dezastru, a spus într-o încercare de a-şi justifica fapta nechibzuită. - Şi de-asta m-ai lovit pe mine şi nu pe înţepatul tău de englez? Foarte frumos, dragă, foarte frumos, a spus batjocoritor şi jignit până în măduva oaselor. - N u voiam să-ţi facă rău, i-a mărturisit pe un ton spăşit. - Atâta încredere în iscusinţa mea mă copleşeşte, a replicat el dezamăgit. - Te-ar fi omorât, Lorenzo, şi eu nu aş fi putut trăi cu vina că am îngăduit asta. - Spre ştiinţa ta, daca aş fi avut prilejul, nu mă gândeam să trag în inima lui englezească, ci doar în trufia lui. - El ţi-ar fi făcut mult rău, i-a spus în şoaptă. Nu-1 cunoşti la fel de bine ca mine. - în privinţa asta suntem de acord, a spus cu glas mândru. Cum ai ajuns în odaia mea? a vrut să afle, deşi bănuia răspunsul. 201
A rlette G eneve - M-a ajutat Juan. L-am căutat şi i-am spus că ai avut un accident. Din fericire, tatăl tău nu se află la Los Encinares. - I-ai spus că ţeasta mea a căutat dinadins vaza? Spus astfel părea absurd şi de necrezut, s-a gândit ea dar Juan nu pusese nicio întrebare. Se mărginise să-şi ducă şeful în încăperile personale şi să poruncească unor slujince să adune cioburile vazei. Dacă tata ar fi la fermă, ai avea o mică problemă. Lorenzo se referea la faptul că petrecuse o parte din noapte în odaia lui dar Âgata a înţeles cu totul altceva; a crezut că domnul conte de Zambra nu i-ar fi îngăduit o faptă reprobabilă împotriva întâiului lui născut. - Oricum ţi-aş fi spart vaza în cap, a răspuns hotărâtă. Lorenzo a izbucnit în râs şi făcând asta, o durere i-a străbătut craniul. A ridicat mâna ca să o ducă la partea dureroasă şi atunci a observat tăietura pe care o avea în cap. - Mi se pare de neînchipuit că m-ai rănit. - E cusută deja, abia dacă îţi va rămâne o cicatrice mică. -A ş a ai fructificat şederea ta la Paris; mă bucur. - Tata zice că, neavând sânge nobil, trebuie să dau altă turnură vieţii mele, iar studiile erau cea mai bună alegere; trebuie să-i mulţumesc lui Bonaparte pentru egalitatea de şanse. Cu zeci de ani în urmă, o femeie nu ar fi izbutit. De aceea mă simt norocoasă. Era adevărat, sub conducerea lui Napoleon, Franţa câştigase multe lucruri pe care alte ţări nu le aveau. - Nobleţea nu ţi-o dă un titlu, draga mea, ci simţămintele din inimă şi faptele izvorâte din bună credinţă. - De aceea te iubesc atât. - De aceea mi-a spart o vază în cap. - Trebuie să-ţi mărturisesc un lucru de care mă ruşinez foarte mult. - Şi care presimt că nu-mi va plăcea defel. 202
IUBEŞTE-MĂ - Cristopher nu este logodnicul meu. Este un agent al coroanei engleze însărcinat cu o misiune în Spania. N-avea să uite toată viaţa expresia comică de pe chipul lui, dar s-a străduit să nu râdă, din consideraţie pentru el. l.orenzo nu ştia dacă s-o creadă sau nu. Din atitudinea englezului arăta limpede că vorbele spuse de ea în acel moment nu erau întemeiate. - Eu am primit o lovitură în cap, dar tu ţi-ai pierdut judecata. A, nu, ce prost sunt, femeile nu au judecată, a adăugat ca s-o supere, dar ea nu a dat atenţie înţepăturii. - Este antrenat să ucidă, de aceea nu puteam îngădui să Ic duelezi cu el. Lorenzo a oftat cu ochii închişi. Stătea în pat, lângă prietena lui, care era aşezată pe fotoliul din apropiere, dar distanţa care îi despărţea i se părea tot mai limpede. S-a ridicat şi a suferit o uşoară ameţeală. Din fericire, era încă îmbrăcat cu hainele de călărie, fiindcă avea nevoie să ia aer curat de îndată. Nu mă asculţi. Lorenzo! Exclamaţia ei i-a răsunat în urechi ca un ţiuit. - Sunt prea furios ca să mai rămân în aceeaşi încăpere cu line fără să-ţi sucesc gâtul. A făcut doi paşi până la şifonier ca să ia o cămaşă curată. Agata l-a privit surprinsă. Aşteaptămă în bibliotecă. Voi veni de îndată ce voi căpăta o înfăţişare decentă. Ea l-a privit cu tristeţe. îi spusese cea mai mare taină din viaţa ei şi el se purta de parcă tocmai s-ar fi trezit după un somn odihnitor. - îmi pare rău că l-am împiedicat pe Cristopher să-ţi dea lecţia de care fără îndoială ai nevoie, i-a spus cu o strâmbătură copilăroasă care nu l-a tulburat câtuşi de puţin. Dar următoarele lui vorbe au pus-o într-o mare încurcătură emoţională, pe care nu o anticipase. - Ai împiedicat un duel azi, mon chiot, dar vei putea să o faci şi mâine? 203
A rlette G eneve Ritmul paşilor ei în biblioteca închisă o ameţea şi, dacă era adevărat că împiedicase duelul din dimineaţa aceea, cum va putea să facă acelaşi lucru în zilele următoare? Trebuia să-l convingă pe Lorenzo să renunţe la atitudinea sa răzbunătoare. Âgata s-a mustrat; cel care flutura răzbunarea ca pe un stindard era chiar vinovatul pentru lipsa ei de somn: Cristopher Beresford. Paşii prietenului ei în vestibulul amplu au răsunat cu putere în tăcerea dimineţii de parcă ar fi fost o nălucă. S-a întors spre el. - Vrei un pahar de coniac? a întrebat Lorenzo. Ea a refuzat cu un gest al capului. - Este prea devreme pentru alcool, chiar şi pentru fiul unui conte, a comentat. - Este o măsură de protecţie. Cred că nu-mi va plăcea ce voi auzi, sau mă înşel? Âgata l-a văzut îndrcptându-se către masa pe care se aflau paharele şi băuturile. A privit în tăcere cum îşi punea un pahar de vin şi mişcările încete cu care îl ţinea şi se apropia drept de ea. Te rog, ia loc, a spus el. Seriozitatea lui i-a provocat un fior pe şira spinării, dar s-a supus cu iuţeală şi a luat loc chiar în faţa lui, cu spatele la divanul din piele maron. Acum, începe cu începutul, i-a cerut cu glas îngăduitor. Âgata şi-a început povestirea cu poticniri dar neocolind niciun amănunt. Lorenzo o asculta cu mare atenţie, fără s-o întrerupă. Când ea şi-a sfârşit povestea, s-a lăsat o tăcere stânjenitoare între ei, şi încă uitase să îi vorbească despre întâlnirea amoroasă cu englezul, din noaptea trecută. - De aceea am nevoie de ajutorul tău, i-a spus în final. Lorenzo şi-a băut dintr-o înghiţitură vinul şi a închis ochii; durerea de cap persista. - Cum ai fost în stare să-l înşeli pe bunicul tău? Mi se 204
lUBEŞTE-MĂ pare de necrezut că te-ai pretat la farsa asta. - Scopul scuză mijloacele, i-a răspuns, dar cu o umbră de îndoială. - Carlos de Lucena nu este un trădător, a spus del \âlle. - La fel cred şi eu. -A tunci, poate că l-ai băgat în casa ta chiar pe lup. Agata nu se simţea în stare să ia în calcul această posibilitate, era foarte speriată şi nesigură de totul. - Mă tem pentru viaţa bunicului şi vărului meu. Cristopher şi-a dat cuvântul că mă va ajuta şi cred în el. Se află aici ca să descopere o conspiraţie. - Atunci, dragă prietenă, nu ai nevoie de mine. - Săptămâna viitoare vom merge la Cordoba pentru Crucile din Mai şi tu ai putea fi de mare ajutor. - Cred că ştiu unde baţi şi nu-mi place încotro încerci să mă duci. - Zambra este locul potrivit pentru organizarea unor cine la care ar urma să fie invitaţi câţiva englezi recomandaţi de Cristopher. Astfel, am putea să strângem cercul. Lorenzo s-a gândit că ideea Agatei putea fi bună. Ştii că bunicul nu are trecere printre nobili cordobezi, dar tatăl tău da. Ajută-mă, Lorenzo! l-a rugat cu glas întretăiat. - N-aş vrea să-l implic pe tata.
- De bună seamă, s-a grăbit ea să afirme. - Cum îl vom convinge pe Carlos? Agata s-a gândit preţ de câteva clipe. - Vărul meu urăşte protocolul când se află în Cordoba şi de obicei fuge de dineuri şi reuniuni dar nu va refuza să participe pe una de la Zambra. îţi preţuieşte şi admiră prea mult familia ca să o supere. El s-a gândit că nu trebuia să se mai străduiască să-l convingă. în minte i-a venit imaginea lui Andre Moliere, vechiul secretar la tatălui său. Escrocase mai mulţi oameni 205
A r l e t t e G e n e v e __________________________ de afaceri cordobezi şi sedusese fete de măritat. lira principalul fir pe care trebuia să-l urmărească. După ultimele lui cunoştinţe, se întorsese în Cordoba. - \bm face un plan de acţiune credibil. Âgata a oftat recunoscătoare. - Numele care trebuie incluse pe lista oaspeţilor suni următoarele: Claude Benoit, Adolphe Basile şi Richard Moore, dacă este în Cordoba. Ultima oară când l-am văzul, era în Anglia, dar înclin să cred că acum se află în oraş. - Va trebui să fac unele cercetări în privinţa asta. Lorenzo a reţinut numele. Va căuta o modalitate de a-i include printre oaspeţi, dacă va da de ei.
f
Cristopher clocotea de furie. Fusese lăsat baltă pe câmpul de onoare de către un bărbat nedemn şi fără cuvânt. Să-şi caute un martor care să-l asiste la duel fusese o treabă anevoioasă dar, slavă Domnului, unul dintre zilieri acceptase în cele din urmă în schimbul unei însemnate sume de bani. Iar acum îşi căuta logodnica şi n-o găsea nici în casă, nici în împrejurimi. Din după-amiaza de dinainte n-o mai văzuse pe Âgata şi credea că era încă supărată pe el fiindcă nu anulase duelul cu moştenitorul Zambra. Dar, fir-ar să fie!, încă păstra în minte imaginea lui Lorenzo îmbrăţişând-o, mâncând-o din ochi. Iar el nu putea să lase un asemenea afront nepedepsit. A continuat să străbată curţile care comunicau între ele, încercând să dea de ea. 206
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ Abia dacă putuse să facă cercetări prin casă şi printre lucrurile lui Carlos ca să afle de presupusa lui vinovăţie sau dovedita nevinovăţie. Prezenţa seducătoare a Âgatei îi înceţoşa judecata. Nu putea s-o îndepărteze din gândurile lui şi toate faptele îi erau dedicate persoanei ei. O avea în sânge. - O cauţi pe nepoata mea? întrebarea lui Gines l-a oprit când tocmai ajungea la bolta dinspre bibliotecă. - N-am văzut-o de ieri după-amiază, i-a spus ca o explicaţie la graba sa. Bărbatul l-a scrutat cu atenţie. - Şi-a petrecut ultimele ore la Los Encinares. Dacă bunicul îi dăduse vestea ca să-l supere, a izbutit pe deplin. Dar se va întoarce diseară la cină. Nările lui Cristopher s-au dilatat auzindu-1. Agata nu putea să fie în casa rivalului lui. îşi bătea oare joc de el? A făcut drumul înapoi şi s-a îndreptat către încăperile lui. Nepoata mea nu este pentru dumneata, racule! Vorbele lui Gines de Lucena l-au ţintuit în dalele curţii şi le-a simţit ca pe nişte lovituri date drept în inimă. S-a uitat pătrunzător la bărbatul care îi susţinea privirea cu mândrie. Aşa erau spaniolii. Nobili îngâmfaţi care credeau că sunt făcuţi dintr-un lut mai bun decât restul muritorilor. Gines nu era un bărbat atrăgător dar impunător da, şi emana ceva atât de sălbatic şi elementar ce toate sforţările civilizaţiei nu izbutiseră să şteargă. Dumneata ai nevoie de o domnişoară de rangul dumitale. Cristopher a mijit ochii albaştri ca să-şi ascundă strălucirea de furie care l-a năpădit preţ de o clipă. - Şi de ce fel de bărbat are nevoie nepoata dumneavoastră? l-a întrebat cu glas rece. De don Lorenzo del Valle, poate? O scânteie de nedumerire a strălucit în ochii spaniolului şi a ştiut că nu greşise ţinta. Aşadar, ambiţiosul bunic visa la 207
A rlette G eneve un conte pentru nepoata lui. - De bună seamă, băiatul acela ar face-o foarte fericită. Cristopher a scrâşnit din dinţi. - Titlul meu de marchiz vi se pare prea puţin? l-a înfruntat, încercând să-şi stăpânească tonul, dar neizbutind. Râsul lui Gines l-a scos de tot din minţi. - Chiar ai crezut că vorbeam despre titluri? Ah, băiete! Ai multe de învăţat. - O iubesc pe nepoata dumneavoastră, i-a mărturisit cu o anume tulburare, şi am de gând s-o fac soţia mea. Bărbatul l-a fulgerat cu ochii lui negri într-un fel care l-a înfiorat. - \ă veni momentul în care vei dovedi acest lucru şi vom vedea atunci cât de mult o iubeşti. Amândoi au rămas tăcuţi, privindu-se unul pe celălalt. Cristopher nu cunoştea semnificaţia declaraţiei misterioase a spaniolului. - Unchiule! Glasul puternic al lui Carlos l-a făcut să expulzeze aerului pe care îl reţinuse. Abia dacă îşi dădea seama de antipatia pe care o reflectau ochii bătrânului dar Gines nu clipea, nici nu şi-a schimbat poziţia. Era o provocare pe care a luat-o ca atare. Te căutam, a apărut o problemă la grajduri. Cristopher şi-a destins umerii îndeajuns ca să-şi întoarcă faţa către vărul logodnicei lui. Carlos era îmbrăcat informai şi acest lucru l-a făcut să uite preţ de o secundă duelul verbal şi vizual avut cu Gines de Lucena. Spre surprinderea lui, bătrânul a părăsit curtea fără să-i răspundă nepotului, care a ridicat o sprânceană, foarte mirat de atitudinea lui. Iertaţi-1, i-a spus deodată. Nu i-a picat prea bine logodna singurei nepoate cu un străin. Dar Cristopher nu îl asculta; l-a privit cu chipul senin. Carlos era un bărbat destul de înalt, cu o conformaţie zveltă şi păr închis la culoare, precum cărbunele stins. Profilul roman 208
__________________________________ lUBEŞTE-MĂ tindea trăsăturilor lui o duritate deloc previzibilă. Veniţi cu mine să bem un pahar, i-a spus. Cristopher s-a gândit preţ de o secundă dar nu a scăpat prilejul de a sta de vorbă cu consilierul secretarului de Stat spaniol. Se afla în Spania cu o misiune, în pofida unui chip de înger şi a unor ochi de diavol. L-a urmat în tăcere cu paşi hotărâţi şi mari. Carlos l-a condus în bibliotecă, a umplut două pahare cu lichidul auriu şi l-a poftit să ia loc într-unul dintre confortabilele fotolii. - Mulţumesc. - V ă bucuraţi de şederea dumneavoastră aici? l-a întrebat politicos. - învăţ lucruri interesante, i-a răspuns pe acelaşi ton detaşat. - Cordoba este foarte frumoasă, curând veţi putea s-o vedeţi. Vom merge acolo săptămâna viitoare. Crucile din Mai este momentul care îmi place cel mai mult în oraş. Cristopher a început să-şi formuleze întrebările care îi treceau prin minte cu privire la Carlos de Lucena. - Părinţii dumneavoastră trăiesc, don Carlos? Acesta a dat gânditor paharul pe gât, fără să-i răspundă imediat. După o tăcere îndelungată, i-a spus: - Tata a murit în bătălia de la Bailen, lupta alături de generalul Castanos. Aveam doar treisprezece ani când l-am pierdut. - îmi pare rău. Trebuie să fi fost foarte greu pentru dumneavoastră. - Mama a murit la scurt timp după aceea şi dintr-odată am rămas orfan şi în grija celor doi unchi ai mei, Gines şi Eugenia. Le datorez tot ceea ce sunt. - Tatăl meu, John a fost rănit în aceeaşi bătălie şi acolo a cunoscut-o pe Ines de Velasco y Duero, mama surorii mele vitrege, Aurora. 209
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Carlos a băut dintr-o înghiţitură conţinutul paharului şi l-a lăsat pe o măsuţă din colţ. Cristopher încă nu gustase dintr-al lui. -A ş fi luptat alături de el, dacă aş fi avut vârsta potrivită, a spus deodată Carlos, care luase o expresie melancolică. - Unele dintre ideile lui Bonaparte nu s-au dovedit chiar nechibzuite, după cum afirmă cei care se pricep, a spus Cristopher dinadins. - Felul în care le-a pus în practică a fost greşit, nu ideile, a răspuns celălalt ţintuindu-1 cu privirea. „Tocmai mi-a servit pe o tavă de argint motivul trădării”, s-a gândit el. - încercaţi să-mi spuneţi că încuviinţaţi ambiţia imperialistă pe care a manifestat-o Bonaparte? După ce a pus întrebarea a regretat că, fusese atât de abrupt dar Carlos nu s-a simţit deranjat. - Revoluţia din Franţa a însemnat o schimbare politică majoră şi va marca un moment de cotitură în viitor şi în istorie, chiar dacă nu îi recunoaştem valoarea. - Nu înţeleg prea bine la ce vă referiţi. Dar Cristopher ştia, numai că nu voia să recunoască. - Revoluţia franceză a însemnat progresul pentru francezi, fie ei de neam nobil sau nu, a continuat Carlos cu glas liniştit. S-a abolit monarhia absolutistă, putreziciunea care chinuia poporul. S-a pus frâu privilegiilor aristocraţiei şi clerului. Cristopher asculta în tăcere. Proprietăţile s-au fărâmiţat şi s-a introdus principiul împărţirii echitabile a plăţii impozitelor. - Dar nu era nevoie de o revoluţie ca să se atingă aceste ţeluri, a răspuns el în cele din urmă cu o undă de îndoială în glas. Carlos a schiţat un zâmbet precaut. - Principiile libertăţii de expresie îi duc pe francezi către 210
___________________________________IUBEŞTE-MĂ libertatea de conştiinţă, pentru a alege conform convingerilor lor. - E adevărat că atitudinea monarhiei spaniole împiedică progresul rapid, a subliniat Cristopher gânditor. - Nici regele Fernando, nici fratele lui, Carlos, nu sunt pregătiţi pentru schimbarea grabnică de care are nevoie Spania, a fost de acord de Lucena cu glas şoptit. Sunt prea egoişti ca să le pese de popor. Carlos de Lucena tocmai recunoscuse, prin afirmaţiile sale că trădase coroana spaniolă. Cristopher l-a privit intens dar spaniolul avea ochii aţintiţi într-un colţ al încăperii, gândindu-se la lucruri pe care nu le împărţea cu nimeni. Şi Cristopher a regretat răspunsurile obţinute. Agata îl apărase cu dinţii pe vărul ei. Dar acum trebuia să caute dovezi şi nu doar câteva vorbe.
Agata a închis uşa odăii şi s-a rezemat de lemnul masiv. A închis ochii şi a înghiţit nodul pe care îl simţea în gât. Penumbra din încăpere a facut-o să meargă spre lampa de gaz ca s-o aprindă. Făcând asta, o fâşie de lumină galbenă a scăldat odaia umplând-o de căldură şi a îndemnat-o să-şi dea jos capa de călătorie şi s-o lase la picioarele patului. Nu sfârşise de făcut asta când o tuse bărbătească a facut-o să tresare. - Cristopher! Logodnicul ei stătea pe Bisellium, un scaun foarte înalt, drept şi cu loc pentru două persoane; originea sa era romană şi era cea mai valoroasă piesă pe care o avea,
A rlette G eneve Fusese un dar de Ia vărul Carlos, adus din Italia special pentru ea. în odaia Agatei era decorată cu mobilă în stil roman. încăperea avea şi o curte proprie cu fântână şi mai multe sculpturi, între ele Saturn, Jupiter şi Ianus, ca şi un dafin, mai mulţi chiparoşi şi tufe de iasomie şi trandafiri. Curtea era într-adevăr spectaculoasă. Să afle gusturile aparte ale Agatei în materie de istorie îl nedumerise pe Cristopher. Logodnica lui era o cutie cu surprize. M-ai speriat de moarte, l-a mustrat. - Un decor foarte neobişnuit pentru o fermă spaniolă. Cristopher se referea la diversele tablouri şi obiecte din apartamentul ei. Este surprinzător să descopăr că eşti o colecţionară. - Ador cultura romană, tot ce ne-au lăsat moştenire şi binele pe care l-au făcut omenirii, i-a răspuns cu un zâmbet care nu l-a păcălit defel. Nu poţi să stai în încăperile mele particulare. Privirea lui Cristopher la comentariul ei i-a strâns stomacul. Dacă o mai privea aşa, o să cadă în fund. - Bunicul tău şi vărul Carlos au plecat la Cordoba. Şi-au grăbit călătoria ca să aranjeze casa pentru sosirea noastră. Agata şi-a muşcat buza, fiindcă era foarte ciudat. Casa Lucena era mereu pregătită pentru familie, dar n-a zis nimic. Iar verii Manuel şi Ramon nu se vor întoarce până la noapte. - \forbele tale sună ca o ameninţare, i-a spus ea. - Ai putea să le iei ca pe o intimidare dacă ai făcut ceva care să merite represalii. Agata nu se simţea în stare să facă un pas într-o direcţie sau alta. - Vrei să mă pedepseşti pentru că ţi-am salvat viaţa?
Cristopher nu se îndoise niciun moment. Ştia că Agata se afla în spatele absenţei lui Lorenzo del Valle la duel, dar îl înfuria s-o audă de pe buzele ei. 212
lUBEŞTE-MĂ - Te îndoiai cumva de iscusinţa mea în duel? - Blestemate să-ţi fie egoul masculin şi aroganţa! a bombănit printre dinţi. Să se lupte cu doi bărbaţi care se credeau întruchiparea iscusinţei în mânuirea armelor o sleia de puteri. Del Valle este cel mai bun trăgător din toată Cordoba, l-a înştiinţat cu un soi de mândrie. Precizia lui este extraordinar de eficace. Fiecare vorbă a ei îl făcea să simtă o furie care nu micşora nervozitatea pe care o vedea în adorabilul ei trup. Purta aceeaşi rochie ca în după-amiaza de dinainte, când s-au certat aprig şi dorinţa a pus stăpânire pe el lăsându-1 fără puterea să reacţioneze. Membrul i s-a umflat cu o dorinţă pe care nu o stăpânea. Agata a făcut şovăitoare doi paşi înspre curte, dar s-a oprit chiar în prag; uşile erau deschise larg şi mirosul de iasomie începea să umple odaia cu o aromă dulceagă. Cristopher era îmbrăcat foarte neglijent, fără haină şi batistă; avea vesta descheiată şi mânecile cămăşii de in sumese pe antebraţele puternice. Nu purta pantofi, ci cizme de călărie până la genunchi şi, pentru prima oară, pe încălţămintea lui se vedeau urme de praf. Dar aparenta lui seninătate o agita şi mai mult. Agata prefera să-i înfrunte mai degrabă supărarea decât acea răceală lipsită de pasiune. - Cum ai izbutit? Nu a fost nevoie să fie mai lămuritor cu întrebarea. Ea ştia că se referea la felul cum îl împiedicase pe prietenul ei să se prezinte la duel. Agata a şovăit dacă să-i spună adevărul sau o minciună miloasă dar au câştigat remuşcările pe care le simţea. - I-am spart o vază în cap şi l-am lăsat în nesimţire. Nedumerirea a făcut ca sprâncenele lui Cristopher să se ridice şi gura i s-a strâmbat cu neîncredere. Lorenzo mă va ierta foarte greu, a adăugat mâhnită. Este cel mai bun prieten 213
A r l e t t e G e n e v e ______________________________ pe care poate să-l aibă cineva. - O femeie nu poate să aibă drept cel mai b u ra prieten un bărbat. - Uită-te în jurul tău, Cristopher! Vezi multe ffem ei la La Alameda? Ferma e departe de totul, în afa*"ă de Los Encinares şi de moşia Vilchez. Să am prietene e s t e aproape cu neputinţă. Iar prietenia este pentru spanioli c e w a la fel de important şi de trebuincios ca şi familia. Plângerea sunase sinceră şi emoţionată dar el .abia putea să dea atenţie vorbelor ei; era pe deplin com ştient de mişcarea înceată a mâinilor, de mersul s e d u c ă to r şi de parfumul trupului ei, care îl înnebunea. Şi-a dres- glasul ca să-şi recapete stăpânirea de sine dar nu a izbutit. - Nu-1 vei revedea pe del Valle. Dacă ar fi pălmuit-o, Âgata nu ar fi fost mai su rp rin să. - Hm! Nu vorbeşti serios, a răspuns cu o c h i i ca nişte pumnale. Nu ai căderea să-mi interzici aşa ceva. - Crede-mă, Gata, vorbesc foarte serios. - Cu ce drept te crezi judecătorul vieţii mele? l - s întrebat pe un ton sec, neobişnuit la ea. Şi mă numesc  g a* a, nu-mi rosteşti bine numele. - Ca logodnic al tău..., a început dar ea l-a între J u p t: - Ca presupus logodnic, poate vrei să spui. A întărit vorba presupus cu un ton pedant care a izbutit să-l deranjeze. - Iarăşi te înşeli, domnişoară Martin. Din chiar m o m en tu l în care m-ai prezentat drept logodnicul tău, ai facrat foarte adevărată această legătură. Iar consumarea ei tru p e a s c ă măreşte dreptul meu asupra ta. Nu se simţea în s t s r e să îi înţeleagă atitudinea. Ea fusese de acord cu farsa cu »in scop foarte limpede: să-şi salveze vărul de o posibilă conspiraţie. Se dăruise lui fiindcă îl iubea, chiar dacă ştia că nu jrautea să aştepte nimic în schimb. Şi-apoi, nu poţi să uiţi ceă, mai 214
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ înainte de orice, sunt un domn care nu fuge de responsabilităţile sale. Fără îndoială că el gândea în altă limbă, căci nu era în stare să-l înţeleagă sau să-i aprecieze vorbele. „Domn? Mai degrabă un dobitoc şi un găgăuţă”, şi-a spus plină de furie. De fiecare dată când vorbea despre responsabilităţi, îi zgâria auzul. Era foarte conştientă de prăpastia socială care îi despărţea. El era un nobil! - Dacă vrei să mă faci să mă simt prost, izbuteşti, l-a mustrat îmbufnată. Mulţumesc mult! - Mă repet, nu-1 vei revedea pe del Văile sau va trebui să suporte consecinţele. - Şi care ar fi acestea? l-a întrebat îndrăzneaţă. - Vrei o dovadă? i-a răspuns el cu altă întrebare. Agata a făcut precaută un pas înapoi. Cristopher a izbucnit într-un hohot de râs lipsit de veselie, care i-a făcut părul măciucă şi s-a ridicat în toată înălţimea lui ca s-o intimideze. A făcut un singur pas, rămânând la câţiva centimetri de ea. Miroşi a el! a înfruntat-o cu ochi de gheaţă. Iar ăsta este un afront pe care nu pot să-l uit. „De bună seamă că miros ca Lorenzo!”, şi-a spus Agata întristată; mirosea a parfumul prietenului ei pentru că îi ţinuse capul în poală cât i-a cusut rana pe care i-o făcuse chiar ea. Deodată, Cristopher i-a sfâşiat cu un singur gest pieptarul rochiei şi a mototolit în mâini materialul fin, înainte să-l arunce la picioarele patului cu un dezgust adânc. Partea de jos a rochiei, în lipsa susţinerii pe care i-o dădea pieptarul, i-a căzut la picioare. A rămas doar în camizolul transparent şi în jupon dar nu şi-a acoperit goliciunea, era prea uluită ca să poată reacţiona în faţa atacului brutal asupra hainelor ei. Suntem chit, i-a spus el fără ca zâmbetul să i se şteargă de pe buzele fine şi bine desenate. O rochie pentru zece batiste este un preţ cinstit. Dar s-a căit de gestul lui nechibzuit fiindcă nu se gândise 215
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ la urmările acestuia. Sânii ei se vedeau limpede sub pân/a fină de in, urcau şi coborau în ritm grăbit. Aureolele roz îşi băteau joc de el, care a simţit o dorinţă atât de puternică încât îi ardea măruntaiele. - Blestemat să fii! l-a insultat ea furioasă. - Blestemată să fii tu şi frumuseţea ta provocatoare! a înfruntat-o el înainte s-o prindă de braţe şi s-o sărute cu o patimă care îi sfredelea pântecul cu nişte săgeţi ce lăsau fără răsuflare. Dar Âgata nu s-a opus, cum se aşteptase. El sc încredea în refuzul ei, care să-i oprească dorinţa lascivă pe care i-o trezea doar privindu-1 dar ea îi întorcea sărutul cu o ardoare care îl paraliza. Âgata simţea că pluteşte pe un nor de supărare care contribuise la împingerea desfrâului iei până la limite nebănuite. încordarea şi teama din ultimele ceasuri lucrau împotriva ei, ca să-i crească dorinţa pentru îmbrăţişările lui Cristopher. I-a întors sărutul cu nevinovăţie şi candoare desăvârşită. Deodată, el a târât-o şi a trântit-o pe spate pe perna moale din pene şi i-a ridicat mâinile deasupra capului, ţinându-i-le cu blândeţe. Şi a privit-o cum un mort de foame priveşte vitrina unei cofetării plină cu dulciuri delicioase, neputând să se sature. Ştia că trebuia să se oprească ori o va face iarăşi a lui şi voise doar să o pedepsească puţin pentru neobrăzare şi îndrăzneală. Nu aşa trebuie să se petreacă lucrurile, a spus, cu glas plin de dorinţă pe care nu s-a deranjat s-o ascundă. Dar când sunt cu tine nu pot să mă gândesc la altceva decât să te posed. M-ai înnebunit! A vrut să se ridice din pat. Âgata ştia că el voia să plece dar era aşa de orbită de simţămintele pe care i le trezea încât nu putea nici măcar să se gândească la posibilitatea s-o părăsească fără s-o ducă din nou la cer. - Iubeşte-mă, canalie! Şi nu mai vorbi. I-a căutat buzele care s-au deschis în întâmpinarea sa ca 216
lUBEŞTE-MĂ o comoară lungă vreme ascunsă. Cristopher a sărutat-o dulce şi îndelungat, extaziat de gustul ei. A trebuit să-i elibereze mâinile la stăruinţa ei de a-i descheia cămaşa. Dacă ea continua acel joc frenetic avea s-o ia dintr-o dată, şi nu voia să lie grăbit, ci tandru. Dar Agata nu i-a lăsat de ales. îşi ridica şoldurile într-un fel foarte seducător şi se unduia în lâţa lui încât murea s-o penetreze. Sărutul o lăsa tară răsuflare, o devora. Şi când i-a simţit gura pe gât, un geamăt i-a scăpat involuntar de pe buze. L-a aţâţat cu limba în ureche ca s-o sărute din nou cu intensitate; îl voia în gura ei, mângâindu-i cerul gurii, înlănţuindu-şi limba de a ei iar el a înţeles nevoia ei şi i-a îndeplinit supus dorinţa. Agata simţea că se topea, că ardea sub trupul lui care ştia exact ce locuri să sărute şi să mângâie. Mâna lui Cristopher se plimba în voie pe trupul ei fierbinte, care îi răspundea cu o adevărată descătuşare. - Sunt nebun după tine! Ea continua să-i sărute bărbia şi să-i mângâie stomacul neted. O secundă după aceea a suit mâna ca să-şi îngroape degetele în părul creţ de pe pieptul lui şi l-a tras uşor lăcându-1 să-şi piardă judecata. - Şi nu ştii cât mă bucură lucrul ăsta, i-a răspuns printre gâfâituri. Cristopher i-a dat jos dintr-o mişcare chiloţii fini şi s-a descheiat la pantaloni ca să-şi elibereze membrul umflat de o dorinţă pe care nu şi-o împlinise încă. Dintr-o singură mişcare s-a afundat în ea şi a rămas nemişcat. Avea nevoie s-o simtă, să fie conştient de plinătatea ei catifelată. Ştia că îi făcea rău dar dorinţa îl ardea şi îl împingea să se grăbească în gesturile lui amoroase, ca atunci când era un adolescent fără experienţă. Te iubesc, englez arogant, i-a spus deodată Agata, cu glas întretăiat de emoţia care o stăpânea simţindu-1 iarăşi în ea. Legănarea uşoară pe care o începuse Cristopher deasupra 217
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ ei a împiedicat-o să audă posibilul lui răspuns la declaraţia ei de iubire dar nu i-a păsat. S-a cufundat complet în vârtejul pe care Cristopher îl dezlănţuia asupra ei şi s-a rotit cum se roteşte roata unei mori, până a ameţit. Când credea că nu poate să îndure mai mult, a explodat în mii de bucăţi care au rămas risipite preţ de câteva secunde înainte de a se reuni în ju a d ei. EI a urmat-o în explozie o secundă mai târziu, apoi s-a prăbuşit istovit peste ea.
Măreţia Cordobei l-a lăsat fără grai şi, pentru un moment, fără răsuflare. Explozia de lumină şi culoare era o desfătare pentru suflet. Umplea inima de simţăminte de bucurie şi încredere. Luna mai în Cordoba era fără îndoială spectaculoasă şi diferită de toate celelalte pe care le cunoscuse. Oraşul se îmbrăca de sărbătoare, cu crucile din flori aşezate în piaţete şi trandafirii care îşi etalau culorile în numeroasele parcuri, ca şi ghivccele pline de garoafe roşii şi muşcate albe care împodobeau mândre curţile cordobezilor, deschise oaspeţilor şi îndrăgostiţilor. Larma mulţimii era molipsitoare, iar el nu putea să nu mai zâmbească în faţa privirilor şăgalnice pe care i le arunca Âgata. întâmplările din săptămâna de dinainte schimbaseră totul pentru el. Era un bărbat fericit şi împlinit, dorea o femeie vie, veselă şi care presupunea mai multă durere de cap decât merita. - Sunt mândră că îţi place oraşul meu. Agata l-a sărutat pe bărbie şi a izbutit să-l scoată din gândurile lui. 218
________________________________ IUBEŞTE-MĂ - Dacă ar trebui să fac pentru antropologi o descriere şi un rezumat al bucuriei unui popor, fără îndoială ar fi acest superb oraş, cu oamenii şi obiceiurile lui, i-a răspuns el imbrăţişând-o cu înflăcărare, încălcând toate normele şi regulile învăţate din copilărie. - Câtă vreme ţine luna mai şi câtă vreme mirosul de portocal umple de prospeţime oraşul, Cordoba va fi regina Andaluziei, i-a spus ea zâmbind. Cristopher a sărutat-o pe ceafă, cu o afecţiune sinceră născută din străfundul inimii lui. Simţea pentru fetişcana aceea ceva cu totul aparte. Era o nebunie tot ce îl făcea să simtă, dar îl făcuse să înţeleagă şi să respecte ceva ce el dispreţuia de când era copil. Acum înţelegea mai bine simţămintele tatălui său faţă de spanioli şi frumoasele lor oraşe pline de istorie. A apreciat simţământul surorii lui, pe larg demonstrat pentru el. - Nădăjduiesc să te porţi cum se cuvine rangului tău, i-a spus deodată foarte serios. Ea a izbucnit în râs. - Âgata de Lucena va fi pe mai departe aceeaşi femeie dintotdeauna, i-a răspuns cu o strâmbătură de cochetărie. - Cea mai fermecătoare mahalagioaică pe care am avut privilegiul să o cunosc. Glumele lui Cristopher erau mereu o sărbătoare pentru ea. Şi dacă îl priveşti pe del Valle o secundă mai mult decât este îngăduit, te voi tortura toată viaţă. Ţi-am spus. - Tortura asta mi se pare o ameninţare delicioasă, a răspuns ea glumeaţă. Caleaşca pe care o conducea Cristopher se îndrepta fără întârziere spre palatul Zambia. Fuseseră poftiţi de însuşi contele. La cină vor participa nobili englezi, negustori francezi şi Carlos de Lucena. Cristopher a încetat să mai privească pentru un moment înainte, ca să-şi aţintească ochii 219
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ pe femeia care stătea lângă el. Era îmbrăcată într-un fel foarte original. Fusta din atlaz roşu contrasta cu negrul jachetei din catifea. Brâul, tot negru, avea cusuţi nişte ciucuri negri şi roşii care îi atrăgeau neîncetat atenţia. Cămaşa albă era dintr-un material atât de transparent şi delicat încât aproape i se putea vedea culoarea pielii pe sub ţesătura fină. Pantofii din atlaz roşu şi cu pasmanterii negre se asortau cu jacheta şi cu brâul şi îi dădeau o înfăţişare desăvârşită. în urechile frumoase purta nişte cercei din perle care atrăgeau toate privirile de câtre ori mişca din cap într-o direcţie sau alta. Fileul care îi ţinea părul nu izbutise să prindă câteva bucle rebele ce îi cădeau libere pe umeri. - Eşti foarte frumoasă. Ei i-a plăcut complimentul, spus cu oarecare timiditate. Cum reuşea Cristopher s-o facă să plutească doar cu o vorbă? s-a întrebat Âgata. Alături de el se simţea cea mai fericită femeie din lume. - Dar astăzi nu pot să spun acelaşi lucru despre tine. în ţinuta asta, pari un desăvârşit domn englez. Cristopher a privit-o fermecat. Spuneţi-mi, domnia voastră, de ce l-aţi ascuns pe logodnicul meu sub acest strat de eleganţă exagerată? El a râs de vorbele ei, dar nu a apucat să-i răspundă pentru că ajunseseră deja la grajdurile de la Zarnbra. Palatul era situat într-o zonă selectă a oraşului, foarte aproape de catedrală şi de moschee. Arhitectura arabă era vizibilă în structură, cu nenumărate detalii decorative în stil musulman. La pereţi se folosise din belşug culoarea albă, foarte întâlnită în oraş şi care scotea în relief motivele arhitectonice, precum cadre de ferestre şi uşi, pe tradiţionalul fond văruit al pereţilor şi faţadelor. Palatul, cu două niveluri, avea două intrări principale. La 220
__________________________________IUBEŞTE-MĂ ccl de jos avea un vestibul amplu care uneori folosea drept loc de primire a vizitelor şi câteva saloane pentru oaspeţi. La nivelul de sus erau situate camerele de dormit cu băile corespunzătoare şi diferite încăperi, precum saloane şi o amplă zonă de jocuri. La nivelul de jos, avea o curte principală cu coloane, iar la cel de sus cu galerie, plus mai multe curţi secundare, cu coloane din fier. Avea de asemena un amplu spaţiu cu grădini în partea din spate a clădirii. - Este într-adevăr maiestuos, i-a spus Cristopher Agataei, care privea amuzată surpriza zugrăvită pe chipul lui la vederea palatului. - Când am să-ţi arăt numeroasele lui saloane, ai să crezi că te afli în palatul lui Abu1. - Câte încăperi are? Agata s-a gândit o clipă. - De însemnătate, trei, a răspuns. Galeria Mozaicurilor este cu adevărat spectaculoasă. Pardoseala ei este cea mai veche din oraş şi se păstrează în stare desăvârşită. Mai este şi Salonul Mozarab2, cu picturi murale ce reprezintă bătălii glorioase ale almoavizilor3 împotriva creştinilor şi Salonul în casete, o minune pe care nu am de gând să ţi-o dezvălui. Ajunseseră la uşa care făcea accesul înăuntrul palatului. Cristopher refuzase sugestia ei de a intra prin spate, fiindcă voia să admire fiecare dintre amănuntele faţadei. Uşile uriaşe din lemn erau decorate cu şiruri de inscripţii în latină şi arabă, pentru realizarea cărora se străduiseră tâmplari musulmani care lăsaseră mărturie data muncii lor: anul 1300. Cristopher a fluierat când a citit-o. Niciodată nu mai 1Abu Yaqub Yusuf al-Mansur, calif almoravid de lsbiliya în 1195 (n.a.). 2 Mozarab, termen ce defineşte populaţia hispano-romană, care locuia pe teritoriul musulman din Peninsula Iberică în timpul dominaţie arabe, şi tot ce legat cu ea (n.t.). 3 Dinastie berberă, întemeiată de Abdallah ibn Iasin; a stăpânit nordul Africii şi sudul Spaniei (n.t.)
221
A rlette G eneve fusese într-un loc atât de vechi şi cu atâta istorie între zidurile sale. Ciocanul de la uşă era fin lucrat şi cizelat şi avea pecetea contelui de Zambra, pictată în culorile heraldice corespunzătoare. Dar înainte de a putea bate la uşă, un majordom îmbrăcat în livrea verde a deschis uşa groasă. - Bine aţi venit la Zambra. Servitorul slab şi eficient s-a dat la o parte ca să le dea voie să intre. în întâmpinarea lor a venit Lorenzo del Valle cu un început de zâmbet şi o sprânceană ridicată. Avea o privire precaută în ochii de felină, care lui Cristopher nu i-a plăcut defel. - Vă spun din nou bun venit. Aţi ajuns de mult în oraş? Âgata a trecut pragul cu dezinvoltură. Cristopher şi-a dat seama că asta arăta de câte ori fusese în palat. - Doar de câteva ore. Apropo, unde este contele? l-a întrebat ea pe Lorenzo. în trecut, nobilul nu văzuse cu ochi buni că fiica lui, Marina şi Âgata aveau legături frăţeşti de prietenie şi camaraderie. Don Âlvaro del Valle continua s-o vadă ca pe progenitura nedorită a unui invadator. - Tata a plecat la Ruthvencastle. Sora mea tocmai a devenit mama unui băiat. „Cum de am putut să uit?”, s-a gândit ea mâhnită. Dar în salonul mare se află oaspeţi care, sunt încredinţat, vor face plăcută şederea voastră la Zambra. Veniţi cu mine. Cristopher l-a privit cu o strălucire tainică în ochii albaştri. I s-a părut că aude un ton batjocoritor în vorbele lui dar cotul Âgatei l-a făcut să închidă gura şi să-şi înghită replica. L-au urmat pe Lorenzo prin vestibulul amplu până în salonul pe care i-1 descrisese ea şi Cristopher a putut săşi dea seama că descrierea ei fusese săracă. Salonul Mozarab era grandios dar nu a putut să-l admire cum i-ar fi plăcut, 222
_______________________________ IUBEŞTE-MĂ pentru că fraţii lui, Arthur şi Andrew au venit spre el. Ce naiba făceau în Cordoba? Agata a scos o exclamaţie de surpriză. De ce erau fraţii lui ( i istopher la Zambra? Şi-a ţinut răsuflarea. Prezenţa Mcresforzilor însemna necazuri pentru amândoi. Profitând de schimbul de saluturi dintre ei, a fugit cum a putut spre curtea cu portocali, încredinţată că Lorenzo o va urma. Trebuia să-i dea câteva explicaţii. Dar odată ajunsă în grădină, a dat nas în nas cu vărul Carlos; prea târziu pentru o retragere demnă. - Fugi de mine, micuţă franţuzoaică? Prezenţa lui nu putea fi mai nepotrivită. -A şteptam explicaţia unui ingrat. Carlos bănuia că verişoara lui se referea la moştenitorul Zambra, căci continua să se uite peste umăr ca şi cum l-ar fi aşteptat să vină. Părea foarte supărată. - Lorenzo mi-a spus tot. Inima Âgatei a luat-o la galop. Privirea vărului ei era destul de grăitoare. - îmi închipui de ce a făcut-o. - Eşti într-o mare încurcătură. Ea ştia deja, dar să recunoască nu uşura vina pe care o simţea şi nu ajuta la nimic. - Eşti un trădător al regelui? l-a întrebat pe negândite. Carlos a strâns din dinţi auzind insulta rostită de cineva la care ţinea atât de mult. - Părerile mele politice nu te privesc, i-a răspuns cu glas dur. Ea s-a încovoiat ca şi cum ar fi primit o lovitură fizică. - Mă îngrijorează urmările pe care faptele tale ar putea să Ie aibă pentru bunicul. - Şi asta îţi dă dreptul să aduci în casa noastră un spion englez? Agata s-a uitat la Carlos, care îi susţinea privirea cu 223
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ o răceală pe care până atunci nu i-o cunoscuse. Sunt profund dezamăgit, a adăugat. - Ştiu, a recunoscut îndurerată. Am încercat să fac ce era mai bine ca să te ajut şi de aceea nu regret nimic. - O vei face când îi voi spune tatălui tău de şiretlicurile tale. Ameninţarea nu a izbutit s-o intimideze, cum ar fi vrui Carlos. Verişoara lui îi ţinea piept ca un adversar demn. Trebuie să plece de îndată. Ea a clătinat din cap. Ştia că se referea la Cristopher. Eşti încăpăţânată, orbită. Şi ne-ai pus pe toţi într-o mare primejdie. - Nu eu sunt cea care conspiră împotriva regelui Spaniei, vere. Carlos s-a uitat la ea cu privirea dură precum granitul. - Un spion englez nu se va bucura de ospitalitatea casei mele, i-a răspuns cu glas sec. Preţ de câteva minute, tăcerea a atârnat între ei ca un pendul şi Agata a ştiut că trebuia să fie cu desăvârşire sinceră faţă de vărul ei. - Cristopher este agent al coroanei engleze, cum ştii... Nu a putut să sfârşească fraza. Privirea vărului pe deasupra umărului ei i-a arătat că nu erau singuri în curte. Sa răsucit un pic şi a văzut cu groază cum Cristopher se întorcea deja în salon. Chipul lui era o mască indescifrabilă. - Mor de nerăbdare să aflu cum vei ieşi din asta. Fraza cinică a lui Carlos a făcut-o să-şi blesteme ghinionul. Cristopher ajunsese tocmai în mijlocul unei fraze care putea fi interpretată în cel mai rău fel cu putinţă. Amândoi verii s-au întors în marele salon într-o muţenie desăvârşită.
224
IUBEŞTE-MĂ
- Bine ai venit în familie, \brbele lui Andrew Beresford iui puteau să vină într-un moment mai rău. Când Cristopher ne-a scris ca să ne spună vestea, am fost foarte fericit pentru amândoi, de aceea am hotărât să facem o oprire la Cordoba ca să vă vedem. Mulţumită spuselor Marinei şi lui Brandon am putut să găsim casa bunicului tău dar a fost o surpriză să vedem că nu ajunseserăţi încă în oraş. Cristopher se afla în capătul celălalt al salonului, bând pahare de vin într-un ritm îngrijorător. Lorenzo îi arunca priviri furişe. Cum putea să aranjeze lucrurile? Ea îi făgăduise că nu va spune nimănui adevărata pricină a prezenţei lui în Cordoba şi acum totul se dusese de râpă. Andrew o ţinea de cot ca s-o conducă într-un colţ mai retras. Sala era plină de oaspeţi. Pe cei mai mulţi nu-i cunoştea dar asta nu o îngrijora. Trebuia să se ocupe de treburi mult mai însemnate, ca de pildă să-i vorbească unui englez introvertit care îi arunca priviri răzbunătoare. - Ce surpriză să vă văd la Zambra! a izbutit să-i răspundă lui Andrew cu glas şovăitor. - Don Lorenzo del \ălle ne-a făcut invitaţia când a aflat că stăteam la hanul Candelariei. într-o seară ne-am întâlnit din întâmplare, am băut un pahar de vin şi acum suntem aici. Agata ştia că nici într-un caz nu era vorba de vreo întâmplare. Lorenzo era la curent cu tot ce se petrecea în Cordoba iar sosirea a doi englezi nu trecea neobservată de 225
ârlette
G e n e v e ____________________________
nimeni. Dar nu ştia că le scrisese Cristopher fraţilor lui şi le vorbise despre falsa relaţie pe care o aveau. Şi nici că aceştia intenţionau să vină la Cordoba şi că Marina le dăduse adresa ei. Totul s-a rezolvat destul de bine, nu ţi se pare? Mi-ar plăcea să-ţi salut familia, am înţeles că la cină va participa vărul tău, Carlos, a spus Andrew mirat de tăcerea ei îndelungată. Şi bunicul tău. - Bunicul Gines nu obişnuieşte să participe la astfel de evenimente. Glasul îi sunase nerăbdător şi nervos. Urăşte reuniunile formale. - De aceea sunt eu însărcinat cu grija faţă de verişoara mea. Sosirea lui Carlos nu putea decât să înrăutăţească lucrurile. Carlos de Lucena, s-a prezentat. Andrew i-a întins mâna cu un zâmbet sincer, cum îi stătea în fire. -A n drew Robert Beresford. îmi pare bine. Lui Carlos i-a plăcut că nu pomenise titlul lui englezesc. - Plăcerea este de partea mea, lord Beresford. Pe spatele Âgatei alunecau picături de sudoare. Regreta profund prăpastia de neînţelegeri care o despărţea de Cristopher. L-a căutat din nou cu privirea dar nu l-a găsit. Arthur se uita la ea într-un fel foarte ciudat, din locul în care vorbea cu un bogat bancher englez, prieten al contelui de Zambra. Când a dat cu ochii de Richard Moore, a răsuflat adânc. Lorenzo îşi făcuse foarte bine treaba. Cum luase legătura cu el? Nu ştia şi şi-a închipuit că la Zambra se afla floarea nobililor englezi şi francezi care vizitau în acel moment Cordoba. Dar Cristopher o lăsase singură să înfrunte urmările hotărârii ei pripite. Acum înţelegea că să se prefacă că era logodnicul ei fusese o mare prostie care îşi cerea plata. Veţi rămâne multă vreme în Cordoba? întrebarea lui Carlos i-a scrâşnit în auz. Nădăjduia că Andrew îi va da un răspuns nesigur sau că îi va spune că vor 226
_________________________________ lUBEŞTE-MĂ sta cel mult câteva zile. - Mă tem că puţină vreme. Trebuie să luăm nişte armăsari clin Ronda. Soţul surorii noastre, Aurora îi obţine la un preţ excepţional iar în Londra ajung la preţuri scandaloase. - Credeam că sora voastră stă în locuinţa ei din Granada, a comentat Agata mirată. Andrew i-a zâmbit. - Pesemne sunt pe drum către Mâlaga. Arthur şi cu mine am socotit că vom avea câteva zile ca să vă vizităm înainte să pornim într-acolo. Ca şi cum Lorenzo ar fi ştiut că trecea printr-un moment greu, s-a apropiat cu o privire şugubeaţă care a înrăutăţit starea ei de spirit. - Nădăjduiesc să vă bucuraţi de şederea la Zambra, i-a spus lui Andrew, străin de vârtejul de emoţii care biciuia inima Âgatei. -A fo s t un gest deosebit, domnule del \âlle, să deschideţi uşile căminului dumneavoastră unor necunoscuţi, a răspuns tânărul. Ea a ştiut că Lorenzo punea ceva la cale, dar ce? - Viitoarele rude ale bunei mele prietene Âgata nu sunt nişte străini pentru mine. „De ce se arată atât de încântător?” s-a întrebat nedumerită. Vino cu mine, dragă, vreau să te prezint cuiva, i-a cerut Lorenzo. Ea l-a urmat în tăcere în vreme ce el ieşea din salon cu paşi înceţi, măsuraţi. L-a căutat din priviri pe Cristopher dar acesta dispăruse ca prin minune. Când au fost destul de departe de oaspeţi, mai precis în grădina din spatele palatului, l-a înfruntat cu furia unei sultane. - Ai idee de răul pe care l-ai făcut? Lorenzo i-a răspuns cu tăcere. De ce i-ai spus vărului meu? întrebarea fusese rostită pe un ton care nu admitea şovăiri. Ai încurcat totul. - Sunt pricini pe care nu pot să ţi le lămuresc, i-a spus 227
A r l e t t e G e n e v e _________________________ fără convingere. Şi chiar dacă aş face-o, nu ai putea înţelegi. - Mă crezi proastă? - Ce crezi că va face presupusul tău logodnic cil informaţia pe care o va afla în Cordoba? Vorba „presupusul" fusese rostită cu un sarcasm care a durut-o până in străfunduri. Tu ai complicat totul, a mustrat-o, cu o duritate excesivă. - Ştiu, i-a răspuns mâhnită. Dar n-am găsit o cale mai bună ca să-mi ajut familia. Nu puteam să vin în casa bunicului şi să-i spun: ’’Uite, avem aici un agent al coroanei engleze ca să-l spionăm.” - Fir-ar să fie, Agata! Trebuia să ceri ajutor unui prieten, nu unui necunoscut. - Lordul Beresford era deja implicat. M-am mărginit să primesc ajutorul pe care mi-1 dădea. „Mă rog, s-a întâmplat pe dos, dar Lorenzo n-are de ce să ştie”, şi-a spus. - Carlos este foarte îngrijorat pentru tine. Ea a fost pe punctul să izbucnească într-un hohot de râs impertinent, dar s-a abţinut. Ai de gând să le spui adevărul sau vei tăcea pentru totdeauna? Fără îndoială, se referea la fraţii lui Cristopher. Trebuia să le spună că logodna era fictivă, că minţiseră ca să facă un bine, chiar dacă totul se dusese de râpă. - încă nu, a răspuns ruşinată dar ştia că prietenul ei avea dreptate. Nu putea să amâne momentul neplăcut pentru o vreme fără sfârşit. Apropo, de unde ştiai unde locuiau? - Au străbătut toată Cordoba căutându-vă şi când am dat peste ei din întâmplare i-am poftit să stea la Zambra şi i-am înştiinţat că veţi fi aici în scurtă vreme. în plus, lordul Andrew mă cunoştea deja de când am fost la Ruthvencastle, la Marina. Âgata a rămas tăcută, cu gândul la lămuririle lui 228
____________________________ I ubeş te -m ă I orcnzo. Asemănarea fizică dintre ei este spectaculoasă, a i.piis el deodată. Nu mi-a venit greu să-i recunosc. Era adevărat, cei trei fraţi aveau aceeaşi înălţime, conformaţie 71 trăsături fizice, precum părul blond şi ochii azurii. Să ne întoarcem în salon, cina este gata să fie servită şi am întârziat pica mult. îngăduie-mi un minut, Lorenzo. \bi veni îndată. Am nevoie să iau un pic de aer înainte să-i înfrunt pe fraţii logodnicului meu. Prietenul ei s-a gândit un moment dar în cele din urmă a încuviinţat cu un uşor gest al capului. Agata a presupus că faţa lui îngrijorată era urmare a prezenţei familiei englezului iii saloanele de la Zambra. - Spune-mi că vei lămuri curând toată această încurcătură. - O voi face. O să le spun adevărul, ai cuvântul meu. Lorenzo a părăsit frumoasa curte şi ea l-a privit plecând, cu ochii întredeschişi. Se afla într-o belea de toată frumuseţea dar nu era doar vina ei! Iar Cristopher o lăsa singură să înfrunte cea mai mare provocare din viaţa ei: să recunoască o minciună de proporţii colosale tocmai în faţa familiei lui. A mers neliniştită prin curte, spre una dintre băncile ascunse din mica livadă. Portocalii umbroşi o ascundeau aproape de tot dar Agata îi cunoştea foarte bine locul. Lăsase nenumărate mesaje sub recile picioare din piatră pentru prietena Marina, când erau copile. Când a zărit banca în lumina slabă, şi-a dat seama că stătea cineva pe ea, şi acest cineva era Cristopher Beresford. De ce se afla în grădină, departe de tot? A vrut să se întoarcă dar s-a gândit mai bine, ea nu avea de ce să se ruşineze. Mă rog, doar un pic. Era dreptul ei să fie supărată pe el pentru că răspândise vestea despre o relaţie întemeiată pe minciuni. Cristopher nu avea niciun drept să scrie familiei 229
A r l e t t e G e n e v e __________________________ lui şi să vorbească despre presupusa relaţie pe care o aveau - Cum ai ajuns aici? El şi-a pus un picior peste celălalt neîncetând s-o privească. Agata a străbătut distanţa care li despărţea. Voiai să vorbeşti cu mine? l-a întrebat, ncştiiiul prea bine ce răspuns avea să primească. Cristopher a întârziat o veşnicie până să răspundă. - în ce priveşte prima ta întrebare, sunt aici la invitaţia prietenului tău del Valle, care a făgăduit să te caute ca să putem vorbi câteva minute singuri. Iar în ce priveşte a doua, vreau să fac din tine o femeie decentă. A luat vorbele ca pe o palmă, şi-a încordat spatele şi a strâns fălcile. - Decenţa nu ţi-o dă o logodnă, fie ea falsă sau adevărată, a răspuns cu impertinenţă. Te rugasem să nu dezvălui familiei tale fapta mea şi procedând astfel, m-ai lăsat descoperită. Avea dreptate dar şi el era responsabil în parte de dezastrul care se abătea asupra lor. Vărul meu nu te va trăda, l-a asigurat pe un ton şovăielnic. Sunt încredinţată că poate fi un aliat bun. Cristopher s-a ridicat cu gesturi ceremonioase şi şi-a ţinut mâinile încrucişate la spate. Era cel mai bine, în faţa dorinţei pe care o simţea s-o atingă. - întrebarea nu este dacă el mă va trăda, ci mai degrabă cum trebuie să acţionez eu ştiind că este un conspirator care atentează împotriva intereselor ţării mele, un aliat care cu ani în urmă a luptat pentru ca pe tronul vostru să urce un rege spaniol şi nu unul francez. Agata nu a ştiut ce să-i răspundă. Cristopher a pornit spre palat dar ea a încercat să-l oprească ţinându -1 de braţ. Atingerea mâinii ei l-a făcut să lase ochii în jos ca să se uite la ea. - Avem obligaţia să-i scoatem pe fraţii tăi din eroare în privinţa logodnei noastre. Dacă mergem înainte cu minciuna 230
lUBEŞTE-MĂ vii
li m u lt m a i rău.
( ilaşul ei era implorator. Fraţii mei nu se află în nicio eroare, domnişoară Martin. Ce însemnau aceste vorbe? s-a întrebat Agata dar fără să capete un răspuns mulţumitor. Uneori el îi vorbea în taine cu neputinţă de descifrat. - Cristopher, nu-ţi dai seama că nu vom face decât să încurcăm lucrurile şi mai mult? - Acum este prea târziu ca să dăm înapoi. Am ajuns foarte departe. - Dar dacă mergem înainte nu ne va rămâne decât o cale. Nu a ştiut cum să interpreteze strălucirea din ochii lui. - întocmai. Inima Agatei a tresărit. Căsătoria lor ieşea cu totul din discuţie şi acesta era capătul drumului dacă stăruiau în minciună. - Te rog, încă nu este târziu să reparăm, a continuat să stăruie ea. Am remuşcări pentru purtarea binevoitoare pe care am primit-o din partea familiei tale şi trădarea cu care le voi plăti. - Deocamdată nu putem să facem nimic. Cristopher s-a eliberat din strânsoarea ei, iute dar fără bruscheţe. Şi a mers înspre palat fără să întoarcă privirea. Agata a rămas cu gustul amar al înfrângerii în gât, neştiind cum să-l digere. Ce trebuia să facă? în urmă cu puţină vreme râdeau şi se sărutau ca doi îndrăgostiţi; acum, Cristopher părea întruchiparea răcelii şi nepăsării.
231
A rlette G eneve
- N-ara văzut nicicând o logodnică mai tristă. Cunoştea ironiile lui Lorenzo, le auzise de copilă, de aceea s-a mărginit să privească pe fereastră spre curtea exterioară, tară să-i răspundă. Petrecuse o săptămână lungă, închisă în casă. Din fericire, prezenţa prietenului ei în Casa Lucena îi alina supărarea. Din seara aceea fatidică de la Zambra, nu-l mai văzuse pe Cristopher. Arthur plecase la Ronda ca să ia armăsarii pe care îi cumpărase soţul surorii lor. Andrew, care îl va urma peste câteva zile, era încă în Cordoba, profitând, străin dc tot, de bucuria festivă a oraşului. - Poate pentru că nu sunt o logodnică obişnuită. - Iţi faci prea multe griji, totul are o rezolvare. Prin aceste vorbe, Lorenzo se asemăna mai mult ca niciodată cu sora lui, Marina, mereu atât de practică, de senină. - A i grijă cum îmi vorbeşti! I-a spus în cele din urmă foarte supărată. Nu sunt o fetiţă. - In privinţa asta suntem de acord, dar, dacă te simţi bine când o spui, dă-i înainte! -A m să-i scriu Marinei şi am să-i spun cât de urât te-ai purtat cu mine. - Toate faptele mele au avut ca singur ţel să îţi apăr familia, dar nu eşti în stare să vezi asta. - Nu mă trata ca pe o proastă, Lorenzo, fiindcă nu sunt. - Nu, nu eşti proastă, a fost el de acord, ci repezită. 232
_________________________________ IUBEŞTE-MĂ I aptele tale nechibzuite îşi cer plata şi nu ştii cât mă bucur. Iia a rămas tăcută şi Lorenzo s-a gândit să fie sincer, măcar ni parte. Carlos a vorbit foarte serios cu mine acum câteva zile şi mi-a arătat câteva aspecte ale chestiunii, pe care nu le văzusem. Greşeşti cu prejudecăţile tale dar eşti atât de orbită incât nu poţi să vezi adevărul deşi se află sub nasul tău. - Nu mai stăpânesc această situaţie şi nu ştii cât mă mâhneşte. - Poate dai prea multă însemnătate unor lucruri mărunte. - Ca, de plildă, că lordul Beresford mă dispreţuieşte mulţumită amestecului tău? l-a întrebat sarcastică. Se uită la mine într-un fel care mă descurajează. - Nu te dispreţuieşte dar acum are mintea mai limpede ca să-şi facă bine treaba. Tu erai copacul care îl împiedica să vadă pădurea. - Eşti foarte filosofic în dimineaţa asta, domnule del Valle. - Lordul Beresford era atât de obsedat de tine încât uita de ce se afla în Cordoba. - Mă răneşti cu aceste presupuneri. Dar ştia că prietenul ei avea dreptate. - Sunt singurul în stare să-ţi spună adevărul fără să se teamă de izbucnirile tale de furie. - Eşti prea aspru şi, dacă vrei să ştii, eu nu am izbucniri de furie. - Mă mărginesc să-ţi arăt pricinile pentru care logodnicul tău se ţine departe de tine. - Dar eu nu sunt duşmanul lui. - Eşti cel mai mare duşman pe care îl poate avea un bărbat ca el. A g a ta a c lip it d e m a i m u lte ori c u n e d u m e rire .
- Ce încerci să-mi spui? - Lordul Beresford este agent, viaţa lui are un preţ, iar o 233
A r l e t t e G e n e v e __________________________ femeie ca tine înseamnă o mare lipsă de atenţie care fai r să-i scadă puterea de apărare. îl transformă într-o ţintă uşoatrt pentru duşmanii lui. Agata era conştientă că toate şi fiecare dintre vorbele rostite de Lorenzo erau adevărate. Dar fusese atât de frumos să se lase iubită de Cristopher încât uitase adevărata pricină a falsei lor relaţii amoroase. Trebuia sil spună de ce minţiseră dar, încăpăţânatul, voia să meargă mal departe cu logodna falsă, faţă de toţi, până când va izbuti să pună mâna pe creierul conspiraţiei. Ea nu era de acord dar se învoise. Trebuie să îl laşi să plece, i-a spus deodată Lorenzo, Âgata ştia, dar cum s-o facă fără să-l rănească? - Este un domn, nu îmi va îngădui să-l dezleg de obligaţia pe care crede că şi-a luat-o faţă de mine. Prietenul ei a bănuit că se referea la ceva mult mai profund; oare chiar era îndrăgostită de englez? Felul în care-1 privea, în care-i zâmbea, erau cât se poate de grăitoare, dar a hotărât să-i dea tot ajutorul. O iubea pe fata asta de când era o copilă şi o admira pentru idealurile ei de egalitate. - Te voi ajuta când va veni momentul dar trebuie să-mi făgăduieşti că, dacă o fac, nu vei pune la îndoială faptele mele. - Mă sperii când vorbeşti aşa. - Făgăduieşte-mi! a stăruit cu glas hotărât. - Ai cuvântul meu că nu-ţi voi pune la îndoială faptele. Mulţumit? - încă ceva. Ea l-a privit fără să clipească. Vreau să vii cu mine la taverna Montilla. Taverna Montilla era ţinută de o cordobeză măritată cu un ofiţer francez; o poveste de iubire foarte asemănătoare celei trăite de părinţii ei. „Ce-o fi căutând Lorenzo acolo?” s-a întrebat intrigată. - De ce ai nevoie să vin cu tine? a întrebat peste măsură de curioasă. - Cred că acolo se vor întâlni unii dintre bărbaţii de care 234
lUBEŞTE-MĂ in pomenit zilele trecute. Adolphe Basile şi Claude Benoît? 1 orcnzo a dat aprobator din cap. Cum e franceza ta? P a r f a i t i-a răspuns cu un accent parizian fără cusur. Ştiam eu. Vei fi de un ajutor nepreţuit. Taverna Montilla exista de dinainte de începutul războiului împotriva lui Napoleon şi în trecut avusese legături eu viaţa toreadorilor cordobezi. Mulţumită situării privilegiate în Cartierul evreiesc, era locul preferat pentru întâlniri de afaceri şi altele de tot felul. între pereţii ei se întâlniseră toate clasele societăţii cordobeze. Se ajungea până la ea printr-o încrengătură de străzi înguste şi şerpuitoare, cu piaţete mărginite de case spoite în alb, construite în jurul unor curţi frumoase pline de flori care în perioada aceea a anului arătau magnific. în jurul meselor din taverna Montilla, odinioară numită Corbul, luaseră loc artişti şi toreadori; intelectuali şi oameni de ştiinţă, muncitori şi samsari, dar după moartea proprietarului, care nu lăsase moştenitori, un bogat ofiţer francez hotărâse s-o cumpere pe o sumă modică de bani. Soţia lui, o cordobeză pe nume Esperanza, o conducea cu destul succes. Mulţi francezi obişnuiau să vină acolo fiindcă se vorbea fără teamă în franceză şi puteau să schimbe păreri şi să facă afaceri cu băcani şi comercianţi francezi. înăuntru mirosea a vin şi a tradiţie. A lemn de butoaie, a slănină râncedă şi a brânză de oaie. A var de pe pereţii din ghips care aveau nevoie de o nouă spoire. Lorenzo a intrat înaintea Agatei şi a căutat un loc mai aproape de una dintre ferestre. Localul era înţesat de1 1 Perfectă, în franceză(n.a.).
235
A r l e t t e G e n e v e _________________________ vizitatorii oraşului şi de călători englezi care se bucurau do luna de sărbătoare prin excelenţă a Cordobei. A cerut pei\lrti amândoi un ulcior cu vinul casei şi o porţie de brânză şl şuncă. Fiul cel mare al cârciumăresei a luat comanda cu iuţeală. Băiatul, cu păr arămiu şi chipul plin de pistrui cm portretul viu al tatălui său francez şi chiar dacă spaniolii ii priveau de obicei cu neîncredere pe francezii care continuuu să locuiască în Spania după război, se arătau îngăduitori. - Ascute-ţi auzul dar, te rog, să nu se vadă. Lorenzo îi vorbise atât de încet încât cu chiu cu vai îl auzise. Agata a străbătut cu privirea curioasă încăperea. S-a uitat pe rând la toate mesele ocupate de oameni care beau, râdeau şi îşi făceau mărturisiri. Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat foarte neobişnuit, i-a atras cu desăvârşire atenţia. Barba lui deasă şi sură nu se potrivea cu tenul roşiatic; părea că soarele cordobez îl arsese. Purta nişte ochelari cu lentile închise la culoare şi o capă neagră în care trebuie să-i fi fost cald şi se uita într-un puncl oarecare în dreapta sa. La masa din spatele Agatei şi lui Lorenzo era un grup de trei bărbaţi care pesemne erau francezi; vorbeau cu accentul tipic din sud, poate din Marsilia sau Aries dar ea nu a putut să dea atenţie la ce spuneau pentru că băiatul pistruiat tocmai lăsase vinul şi mâncarea pe masă cu un gest brusc. Lorenzo a luat o atitudine nepăsătoare când i-a turnat vinul de culoarea paiului într-un pahar ce cunoscuse şi vremuri mai bune. Mirosul sec al vinului i-a invadat nările dar nu i s-a părut neplăcut. Au început o discuţie oarecare şi monotonă, care îi îngăduia Agatei să dea atenţie conversaţiilor de la masa de alături. Cineva acorda o ghitară într-un colţ dar nu deranja muşteriii. A băut o înghiţitură mică din pahar şi a ciulit urechile. Pe măsură ce traducea în minte vorbele, devenea tot mai palidă. Lorenzo a văzut că îi pierea culoarea din obraji şi a ţinut-o de braţ ca să-i transmită o parte din forţa lui. Ştia că asculta ceva foarte însemnat şi după câteva clipe care i s-au 236
_______________________________ IUBEŞTE-MĂ Imi ui nesfârşite, Agata a răsuflat din nou adânc. Te simţi bine? ba a făcut cu capul un gest de confirmare dar a băut restul ile vin dintr-o înghiţitură. Lorenzo a continuat să-i pună întrebări banale la care a răspuns prin monosilabe dar o secundă mai târziu a închis ochii din pricina tresăririi. Avea chipul tulburat şi o strălucire chinuitoare în privire, care l-a Îngrijorat cu adevărat. A ţinut-o de cot şi a silit-o să se ridice. A lăsat câteva monede pe masă şi a condus-o spre ieşire. In înconjurat mijlocul ca s-o ţină mai bine. Niciunul dintre ei iui l-a văzut pe bărbatul care, dintr-un colţ al tavernei, îi cu o ligură iritată. Cu privirea întrebătoare, Cristopher îi văzuse intrând şi ieşind. Observase îmbrăţişarea lor intimă, mărturisirile pe care şi le făcuseră şi toate acestea au acţionat asupra lui ca o otravă hrănită de diavol. Când ochii Agatei s-au oprit pe el luând loc, s-a alarmat, dar ea nu îl recunoscuse sub deghizare. Gândul lui fusese să asculte discuţia purtată de bărbatul pe care îl urmărea: creierul instigator al complotului. Dar lâcând asta, avusese o surpriză foarte neplăcută pentru care va trebui să ceară socoteală. Acum că pusese lucrurile cap la cap, trebuia să treacă la fapte şi să-şi încunoştinţeze superiorii despre ceea ce aflase.
întoarcerea la Zambra a fost o adevărată uşurare pentru ea. Lorenzo o întrebase ce auzise la Montilla, dar Agata a hotărât să păstreze tăcerea până ce vor ajunge într-un loc sigur. Acum, stând în biroul spaţios al contelui şi cu un pahar 237
A r l e t t e G e n e v e __________________________ cu apă rece în mână, s-a pregătit să povestească tot ce auzise, - Unul dintre bărbaţii din tavernă era Adolphe Basile. -A dolphe Basile? a repetat Lorenzo foarte interesat. - Un proprietar de nave francez din Marsilia. Celuilalt îi spuneau Andre Moliere, dar nu am auzit niciodată vorbim du-se de el. Lorenzo îl cunoştea pe franţuzul respectiv. Şi observase surpriza din ochii bărbatului când l-a văzut intrând în tavernă; dar ulterior, acesta s-a liniştit fiindcă atlase că cl nu vorbeşte franceza. Numai că Moliere nu ţtia că însoţitoarea lui era pricepută la limba franceză, nu degeaba era fiică de francez şi trăise în ultimii ani la Paris. Al treilea bărbat era spaniol, Gonzalo Perez, acelaşi pe care l-am văzul în Anglia vorbind pe furiş şi punând la cale conspiraţia. El voia s-o întrerupă dar Agata nu i-a îngăduit. Lorenzo, nu vărul meu este instigatorul complotului împotriva regelui. Prietenul ei a privit-o cu o strălucire foarte grăitoare în ochii întunecaţi. Sunt bunicul meu, Gines de Lucena şi tatăl tău, Alvaro del Valle, a încheiat. Lorenzo a închis ochii cu durere neprefacută. - Ştiam deja, a recunoscut în cele din urmă. Surpriza de pe chipul Agatei a fost palpabilă dar a ţinut doar o clipă; o furie de nestăpânit a înlocuit-o. - Aveai dovezi despre asta? l-a întrebat cu glas tăios. Şi ai tăcut? Fir-ar să fie! - Ţi-am spus că pricinile mele erau mult mai complicate decât puteai să-ţi închipui. - Trebuie să vorbesc cu Carlos. - Vărul tău ştie dar este legat de mâini şi de picioare, nu poate să-l trădeze pe bunicul tău, nu înţelegi? De aceea a îngăduit ca numele să-i fie vehiculat printre cele ale posibililor conspiratori. Manuel de Gonzalez y Salmon ştie tot ce se petrece şi îi sprijină hotărârea. - Secretarul de Stat? 238
________________________________ lUBEŞTE-MĂ Da, şi din respect şi încredere faţă de cel mai bun consilier al său, Carlos de Lucena, doreşte să rezolve această chestiune fără să dezvăluie numele celor amestecaţi, dar unim nu mai este cu putinţă. De ce? a întrebat cu un fir de glas. Pentru că a hotărât coroana engleză să intervină ca liidecător într-un conflict care poate să aibă urmări economice pentru ei. - De aceea sunt nobili englezi amestecaţi în complot. - Sunt simpli spectatori care doresc să profite de pe urma unei schimbări politice în Spania. Totuşi, Anglia este în continuare interesată ca Fernando să se menţină pe tronul spaniol, şi nu Carlos, de aici interesul de a trimite pe unul dintre agenţii săi. Agata tot nu înţelegea nimic. Ce putea să câştige Anglia din asta? -A tu n ci trebuie să vorbim cu Cristopher şi să-i cerem să şteargă din raport numele bunicului meu şi al tatălui tău. - Şi crezi că este atât de uşor, nu-i aşa? Pentru ea era limpede. Când lordul Beresford va afla numele celor cu adevărat amestecaţi, nu va putea să le nesocotească. Va trebui să facă un raport complet pentru coroana engleză, iar aceasta va face la fel pentru coroana spaniolă. „Maică Precistă!” s-a gândit Agata cu o nelinişte grozavă. Regele Fernando îi va pedepsi exemplar pe instigatori, iar aceştia erau Alvaro del Valle şi Gines de Lucena. S-a ridicat dintr-un salt şi a lăsat cu bruscheţe paharul cu apă pe birou. Câteva picături au stropit nişte hârtii, dar ochii lui Lorenzo erau aţintiţi pe ea, care răsufla cu oarecare greutate. - \ 6 i vorbi cu Cristopher. Poate că există vreo cale pe care nu am luat-o în seamă până acum sau care ne scapă. - Uneori, mă surprinde naivitatea ta şi lipsa de 239
A r l e t t e G e n e v e ___________________________ perspectivă, a răspuns el. Ai pune integritatea unui bărbii! între ciocan şi nicovală? întrebarea lui, plină de venin, a făcut-o să se aplece pcslc masă până a rămas la câţiva centimetri de chipul lui Lorenzo. - Aş pune-o pe a mea fără să stau pe gânduri. N-aş trăda niciodată persoana pe care o iubesc pentru un blestemat dc raport şi sunt convinsă că şi Cristopher gândeşte la fel. Prietenul ei a ridicat neîncrezător o sprânceană. - în locul tău, eu nu l-aş pune la încercare, fiindcă adevărul, oricât de dureros, este că bunicul tău şi tatăl meu sunt vinovaţi de conspiraţie împotriva regelui Spaniei. Agata l-a fulgerat cu ochi plini de supărare. Chiar de-ar fi fost aşa, nu avea de gând să întoarcă spatele familiei ei. Bunicul său trebuia să aibă o motivaţie puternică pentru a acţiona în felul acesta. - Du-te dracului! i-a zis, pe cât de obosită pe atât de speriată. A părăsit biroul şi l-a căutat pe Cristopher prin tot palatul. Avea multe rugăminţi să-i facă şi prea multe scuze să-i ceară dar o va face, orice ar fi după aceea. Cu toate acestea, nu l-a găsit în niciuna dintre dependinţe. în cele din urmă, s-a întors în odaia pe care Lorenzo i-o destinase lui Cristopher. îşi simţea inima împărţită între două simţăminte limpede deosebite: iubirea adâncă pe care o nutrea pentru el şi fidelitatea faţă de familie. Şi-a plimbat mâna în chip inconştient pe gravurile fine de pe stâlpul patului. Câteva clipe după aceea şi-a îndreptat paşii spre ferestrele mari, deschise înspre noaptea caldă. A privit cu desfătare faimosul oraş. Era măreţ, impozant şi îl adora. în tăcerea adâncă doar vântul cuteza să se joace cu giruetele caselor şi să legene ca o mamă iubitoare bărcile legate în şir de stâlpii înfipţi pe malurile Guadalquivinilui. 240
________________________________ IUBEŞTE-MĂ Kfiul, cu silueta lui şerpuitoare, părea un cordon de argint pe t are luna îl înfrumuseţa cu drag. Soarele se ascunsese de mult şi ceaţa uşoară produsă de căldura zilei începea să se risipească. Noaptea îşi făcea loc peste seara obosită ca şi cum un văl albastru palid ar fi fost tras peste oraşul care lenevea, dându-i un aer de mister şi măreţie care îi poftea pe îndrăgostiţi să se piardă prin colţurile magice şi pline de istorie. Un oftat adânc i-a scăpat din străfundul sufletului ei. Gândurile Agatei s-au întors iarăşi la problemele care se agravau într-un ritm ameţitor. îl aşteptase pe Cristopher ceasuri întregi dar în van. îi pierduse urma şi fratelui lui, Andrew şi nu ştia unde stătea şi ce făcea în ceasurile cele mai arzătoare ale zilei. A oftat din nou, adânc supărată. Avea în mâini o informaţie teribilă, cu urmări nefaste pentru familia ei şi să nu ştie ce să facă cu ea o exaspera, îi provoca o nelinişte în piept şi o sufocare fizică, dar a hotărât să nu mai aştepte un deznodământ neprevăzut. Va trece la fapte. S-a hotărât să se întoarcă la Casa Lucena ca să-i vorbească bunicului ei. Casa Lucena era situată în afara oraşului, aproape de moara Albolafia. Fusese construită pe malul drept al râului Guadalquivir, foarte aproape de vechiul pod roman. Chiar dacă dimensiunile ei erau destul de mici faţă de La Alameda, interiorul era îndeajuns de încăpător ca să adăpostească mai mulţi membri ai familiei când se aflau în vizită în oraş. Nu a bătut la uşă, nu era nevoie, uşa era mereu deschisă pentru oaspeţi. Când a trecut pragul, parfumul puternic al muşcatelor a facut-o să închidă ochii cu încântare; era mirosul care îi amintea de copilărie, de după-amiezile însorite când se juca lângă fântână şi încerca să prindă vreo găină rătăcită. Curtea vastă şi veselă era împărţită în două, o parte acoperită iar cealaltă în aer liber dar care vara era umbrită de 241
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ frunzele unei galerii uriaşe de viţă. Agata şi-a lăsat privirea plină de dor pe fierul forjat al ferestrei, pe olanele roşii, vechi din partea de sus a casei. Pereţii groşi păstrau multe amintiri, ceasuri fericite. încă se întreba de ce tatăl ei o smulsese din singurul cămin pe care îl cunoscuse ca s-o ducă într-unul străin şi rece, unde lumea o privea de parcă ar fi fost o ciudăţenie, dar atenţia i s-a îndreptat către ceea ce avea de făcut. Uşa din lemn, vopsită într-un verde intens, era ascunsă după o perdeluţă din pânză în tonuri pământii, foarte caracteristică pentru casele din sud. Ferestrele erau deschise iar căminul din bucătărie fumega, semn de netăgăduit că bunicul ei se afla acolo. A suit singura treaptă care făcea accesul înăuntrul locuinţei şi penumbra a învăluit-o cu totul. Uşile care despărţeau restul dependinţelor erau închise dar ea putea să se mişte prin casă cu ochii închişi. O cunoştea pe dinafară. - Bunicule! Unde eşti? Deschidea pe rând uşile închise încercând să îl găsească. Carmen! Federico! Pe unde umblaţi? Carmen, bucătăreasa, lucra de zeci de ani pentru Gines de Lucena. Federico era omul de încredere, care avea grijă de casă şi de împrejurimi când bunicul se afla la ferma La Alameda pentru anotimpul semănatului şi al recoltei. Agata a străbătut vestibulul lăsând în urmă scara îngustă care ducea la camerele de dormit de la primul etaj. - De ce faci atâta zarvă? Gines i-a ieşit înainte din mica încăpere pe care obişnuia s-o folosească drept birou. Agata l-a îmbrăţişat cu afecţiune neprefăcută şi l-a urmat înăuntrul camerei comode. S-a uitat la îmbrăcămintea lui, de o seriozitate care o mişca. Haină scurtă neagră, asortată cu pantalonul, brâul şi vesta; singura pată de culoare era cămaşa, dar de un verde atât de închis că părea negru. 242
IUBEŞTE-MĂ Şi-a întors privirea de la chipul bunicului la portretul mamei ei, care continua să atârne în perete, în spatele mesei la care stătea de obicei Gines când se uita pe facturi şi scrisori. Tatăl ei, Jean Michel îl rugase stăruitor să îi dea portretul soţiei lui, Maria Isabel ca să-l ducă drept amintire la Paris, dar bătrânul refuzase cu hotărâre. Camera era întocmai cum şi-o amintea Âgata. Perdelele, de un galben pal, lăsau lumina să pătrundă prin singura fereastră, care dădea într-o curte interioară, iar biblioteca micuţă nu adăpostea cărţi, ci mici picturi ale fiilor şi rudelor care muriseră în războiul împotriva Franţei. Bunicul ei pierduse atâtea... - Am fost la taverna Montilla cu nişte francezi de seamă. Dacă aştepta vreo recunoaştere din partea lui, s-a înşelat. Gines s-a uitat la ea de parcă i-ar fi spus că fusese la piaţă. Nu mă întrebi nimic? Bărbatul a luat loc în faţa ei, cu tabloul singurei fiice în spate. Pentru cineva atât de familist ca el, să piardă trei fii în război şi fiica din pricina bolii fusese o lovitură prea grea. încă era supărat pe viaţă şi pe soarta care îi acoperise casa cu vălul negru al nefericirii. - îţi voi spune acelaşi lucru pe care i l-am spus şi mamei tale, acum atât de mulţi ani încât abia pot să-mi amintesc întocmai vorbele. Âgata voia să protesteze dar Gines a făcu t-o cu un gest să-şi ţină gura închisă. Bărbatul ăla nu e pentru tine. Ea şi-a rezemat spatele de scaun ca să îl vadă mai bine pe bunicul ei. în niciun caz nu voia să vorbească despre relaţia ei cu Cristopher, avea o chestiune mult mai însemnată de discutat şi de care putea depinde viaţa lui. - \ 6 m ajunge la lordul Beresford mai târziu, dacă doreşti, dar mai întâi trebuie să răspunzi la o întrebare. - Eşti obraznică. 243
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Sunt foarte îngrijorată pentru dumneata. Mă tem pentru siguranţa dumitale. - La vârsta mea, un bărbat nu mai are de ce să se teamă, - S-a pus la cale o conspiraţie pentru răsturnarea regelui Fernando, plătită cu bani franţuzeşti şi englezeşti. Am aflat că şi contele de Zambra este amestecat. Gines a încordat umerii, ca şi cum s-ar fi pregătit dar nu a tăgăduit, cum se aştepta ea. Bunicule, de ce? - O femeie n-ar trebui să vorbească niciodată despre politică. Âgata a strâns din buze supărată. Bunicul ei era un bărbat nemaipomenit dar în privinţa femeilor se dovedea învechit şi retrograd. - Coroana engleză a aflat şi vrea să-l înştiinţeze pe regele nostru. -A s ta explică prezenţa englezului în casa mea. - Cristopher nu este vinovat că a ieşit la iveală această chestiune, Anglia a luat urma unor nobili englezi care sunt foarte interesaţi să-l dea jos pe regele Fernando şi să-l pună pe tron pe fratele lui, Carlos şi căutările au dus până la dumneata şi la contele de Zambra. Agata a auzit limpede oftatul lui. - Atingi un subiect care e prea mare pentru tine. - Bunicule, vreau să te ajut! - Mă mărginesc să urmez glasul conştiinţei mele, i-a răspuns Gines după o lungă pauză. Iar o femeie nu poate să mi-o pună la îndoială, cu atât mai mult dacă este din familia mea. - Unchii mei au luptat pentru libertate. Se referea la cei trei fii ai bunicului, morţi, unul la Somosierra, iar ceilalţi doi în bătălia de la Bailen. - Moartea lor n-a folosit la nimic, a răspuns el cu o undă de tristeţe în ochi. Nu am vrut niciodată să intre în luptă, dar 244
IUBEŞTE-MĂ im ra-au ascultat şi a trebuit să-i îngrop pe top trei. - Cunoşti pedeapsa regelui pentru trădători, i-a amintit ea. Şi mă tem pentru dumneata. - Ce trebuie să fie va fi dar ocoleşti chestiunea logodnei laie. Agata a dat de mai multe ori din cap în semn de tăgadă dar când voia să deschidă gura ca să-i răspundă, a auzit un glas în spatele ei care a făcut-o să închidă ochii neliniştită. - Sunt foarte dezamăgit, fata mea.
Glasul tatălui ei a ţintuit-o în scaun, fără putinţă să reacţioneze. Jean Michel Martin se oprise în pragul uşii deschise, cu umărul drept rezemat de cadrul din lemn, şi se uita la ea stăpânindu-şi supărarea. De multe luni nu o mai văzuse pe fiica lui şi era atât de schimbată. - Tată! a exclamat uimită de prezenţa în casă a părintelui ei. Jean Michel s-a apropiat şi s-a aplecat asupra ei dar ea nu era în stare să se ridice şi să-l întâmpine cum se cuvenea. Sărutul pe care i l-a dat pe creştetul capului a făcut ca ochii să i se umple de lacrimi. îi fusese foarte dor de el dar judecând după expresia lui nu va face să-i fie uşor. Jean a luat unul dintre scaunele care se aflau lângă bibliotecă şi l-a pus în faţa biroului dar înainte să se aşeze s-a uitat la portretul Măriei Isabel. Privirea iubitoare pe care i-a adresato mamei ei a făcut-o să i se strângă inima. Când ai sosit? l-a întrebat şovăitoare. - în zori. Şi a fost o adevărată surpriză să aflu că nu ai 245
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ urmat niciunul dintre sfaturile mele şi că ai nesocotit atâtea altele. - Am multe să-ţi povestesc, a încercat să se aventureze. - Sunt încredinţat de asta. - Dar mai înainte trebuie să previn... Cu un gest din deget, Jean Michel a făcut-o să tacă. Âgata începea să obosească de cât de puţine prilejuri îi dădeau să spună ce o îngrijora cu adevărat. - îmi vine greu să cred că ai fost în stare să îl înşeli pe bunicul tău cu o logodnă pe care eu nu am încuviinţat-o şi nici nu am de gând s-o fac. Şi cu un afurisit de englez! Ea a ridicat bărbia cu mândrie. Erau chestiuni mult mai însemnate de care să vorbească decât relaţia ei cu Cristopher. - Este un bărbat minunat, chiar dacă este englez, a răspuns cu o obrăznicie prost ascunsă. Gines a răsuflat zgomotos auzindu-i obrăznicia. Ei i se părea de neîndurat ca tatăl ei să-l judece greşit pe Cristopher fără să-l cunoască. ”\ 6 r să vorbesc despre el? Prea bine!” şi-a spus. Mai devreme sau mai târziu trebuia să treacă prin asta şi cu cât mai devreme cu atât mai bine. Şi îl iubesc din tot sufletul. „Am spus-o”, s-a gândit plină de mândrie. Jean Michel a privit-o într-un fel care o înfiora. Cu o strălucire intensă de precauţie amestecată cu hotărâre. - Ai fost foarte îndrăzneaţă să mă păcăleşti îmbarcându-te spre Anglia în loc de Spania şi intrând într-o relaţie inegală cu un necunoscut. - \biam s-o văd pe Marina, s-a justificat ea. Iubirea mea pentru Cristopher nu a fost ceva premeditat, pur şi simplu a apărut ca urmare a întâlnirii şi împrejurărilor. - Când bunicul tău mi-a scris ca să-mi spună de logodna ta cu un englez, nu-mi venea să cred. Jean şi-a întrerupt un moment discursul ca s-o întrebe: Te-ai logodit? Lucrurile puteau să se complice mult dacă recunoştea 246
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ adevărul dar Âgatei îi era foarte limpede pe cine iubea. Nu-şi va strânge nicicând sfoara în jurul gâtului mărturisind că se dăduse lui, nu o dată ci de două ori, şi în plus fără să simtă remuşcări. - Lordul Beresford s-a purtat întotdeauna ca un domn, a răspuns cu glas liniştit dar cu o uşoară nervozitate în privire. Jean s-a uitat drept la ea, căutând un semn care să-i arate dacă îl minţea din nou dar fiica lui îi susţinea privirea cu sinceritate şi fără să clipească. - Eşti conştientă de primejdiile la care te-ai expus prin această aventură? - Tată, am aflat de un posibil complot care îl priveşte pe vărul Carlos şi care îl leagă de o conspiraţie împotriva regelui Fernando, a cotra-atacat ea cu glas stăpânit. Cristopher m-a sprijinit de la început. A vrut să mă ajute să spăl bunul renume al familiei şi iubirea a apărut fără să-mi dau seama. - Nu eşti conştientă de ambiţia de care dai dovadă dacă te hotărăşti să-l accepţi? Nu eşti de rangul, nici de neamul lui. Ca întotdeauna, tatăl ei năruia cu argumente fiecare castel pe care ea încerca să-l clădească. Ochii Âgatei s-au înecat în lacrimi. El nu-1 cunoştea pe Cristopher, nici însuşirile lui ca om, dar avea dreptate în parte; uitase cu desăvârşire că era nobil, cu un titlu pe care îl va moşteni cândva. Ea era o fată simplă, fiica unui învins şi nepoata unui moşier trădător al Coroanei. - Dumneata m-ai crescut în credinţa că nu există om superior altuia. Că faptele sunt cele care ne deosebesc, nu rangul. Vorbele i-au sunat dure şi Jean le-a luat în cel mai rău fel cu putinţă, ca şi cum ar fi fost o provocare. Că succesul şi eşecul depind de propria atitudine. - Nu vorbim de atribute omeneşti, fata mea, ci de o 247
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ minciună urzită în folosul propriu. Ştii ce părere am despre prietenia care te leagă de dona Marina del Valle. întotdeauna m-a durut să te văd în dezavantaj. - Marina crede şi se poartă fără să se gândească la moştenirea sângelui ce îi curge prin vene. - Dar tatăl ei, contele? Gândeşte la fel ca fiica lui? Agata a strâns din buze ca să-şi stăpânească replica dar nechibzuinţa a fost mai puternică. - Acum parcă aud un francez umilit de înfrângere şi care se arată răzbunător, nu un om liber care se bucură de drepturile pentru care a luptat. - Rona! a tunat glasul bunicului ei. Cere-ţi iertare de îndată! Ştia că mersese foarte departe şi ruşinea i-a colorat obrajii într-un roşu aprins. Tatăl ei nu era vinovat de nefericirea ei şi de simţămintele care îi întunecau judecata: iubirea pentru Cristophcr, loialitatea faţă de familie. - îmi pare rău, tată. Răzvrătirea mea nu are justificare. Jean i-a luat mâinile într-ale lui şi i le-a strâns cu drag. Chiar dacă era grozav de supărat pentru minciunile ei, era lumina ochilor lui şi ştia că acţiona urmându-şi pornirile. Agata mereu dovedise o tenacitate de necrezut. - Te-am prevenit că felul în care o creşteai o să-ţi aducă multe necazuri, l-a înfruntat Gines pe ginerele lui, cu înfăţişare foarte serioasă. Cine educă o femeie de parcă ar fi egala bărbatului? O trimite să studieze! Pupilele tatălui ei s-au înfipt într-ale ei cu o seninătate care mişcat-o şi a nesocotit critica bunicului, care nu văzuse niciodată cu ochi buni faptul că plecaseră în Franţa pentru ca Agata să poată să studieze. Gines credea sincer că femeile nu erau pregătite pentru asta, nici nu trebuiau să-şi piardă vremea printre cărţi. - Englezul te va duce departe, într-un loc în care eu nu 248
IUBEŞTE-MĂ voi putea să ajung. Plângerea lui a îndurerat-o şi i-a făcut inima să bată mai iute. Francezii nu erau bine primiţi pe meleagurile englezeşti iar prezenţa tatălui ei va fi întotdeauna nedorită. Ea nu uitase dispreţul îndurat ca fiică a unui francez, la diferitele cine la care participase ca oaspete al Beresforzilor dar fusese atât tie frumos să viseze că totul putea fi altfel. - Numele lui este Cristopher, i-a spus într-o şoaptă. - Lordul Beresford, tatăl ei stăruia cu încăpăţânare să nu folosească numele mic al englezului, te va duce departe de tot ce iubeşti şi cunoşti. - Ştiu, a recunoscut mâhnită. - Iar englezii se pricep de minune să ne facă să ne simţim mai prejos decât ei. Agata l-a privit drept. Vorbele mele nu sunt urmare a înfrângerii în faţa lor de acum zeci de ani, ci pentru că stă în firea lor să se arate dispreţuitori cu restul lumii. - Cristopher nu e aşa, l-a apărat. - Sunt încredinţat de asta. Fiica mea nu ar alege un bărbat fără idealuri, fără păreri limpezi şi o personalitate hotărâtă dar acolo, pământul englezesc va sfârşi prin a te doborî. - Dar dumneata te-ai însurat cu o spanioloaică, i-a reproşat cu glas îndurerat, chiar dacă resemnat. - Şi a fost o greşeală pe care am plătit-o foarte scump, a recunoscut. Vreme de ani, mama ta a trebuit să îndure dispreţul propriei familii, al prietenilor ei. Să trăiască înconjurată de priviri ranchiunoase i-a minat firea veselă, încrezătoare iar asta este ceva ce nu doresc pentru singura mea fiică. Jean înţelegea şi îşi amintea prea multe lucruri. Tristeţea soţiei lui de câte ori trebuia să meargă la piaţă, şuşotelile vecinelor când trecea pe lângă ele. Unele bătrâne, de câte ori o întâlneau, îşi făceau cruce, de parcă l-ar fi văzut pe 249
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ diavol în carne şi oase. Da, Maria Isabel suferise prea mull din iubire. Iar el va face imposibilul pentru ca fiica lui să nu aibă aceeaşi soartă. - Ai face-o din nou soţia dumitale? l-a întrebat cu îndrăzneală pe tatăl ei. Tăcerea a atârnat între ei ca o spadă ascuţită. - întrebarea este, draga mea Agata, m-ar accepta din nou mama ta, ştiind tot ce i se va întâmpla pentru că mă iubeşte? în următoarele ceasuri, Jean s-a dedicat năruirii unul câte unul a argumentelor ei în favoarea lordului Beresford. Gines a făcut front comun cu ginerele lui şi amândoi au înfăptuit minunea: Agata s-a învoit să nu-1 mai vadă pe Cristopher şi să lupă orice legătură sentimentală cu el; în schimb, bunicul ei trebuia să stea de vorbă cu englezul şi să-i spună de ce luase parte la complotul împotriva regelui. Ea avea încredere că Cristopher va putea să spele numele Lucena şi să-l împiedice pe regele Spaniei să afle de conspiraţie. Era frânt de oboseală dar izbutise să le închidă calea conspiratorilor, până în punctul de a-i împiedica să reacţioneze la vreme, deşi să descopere numele lui Gines de Lucena şi al lui Alvaro del Valle presupusese o surpriză care îl stânjenea şi îl făcea să şovăie uşor cu privire la măsurile pe care trebuia să le ia. Cristopher se înşelase în privinţa consilerului secretarului de Stat spaniol şi trebuia să stea de vorbă cu Carlos de Lucena. De fapt, chiar în acel moment se ducea la o întâlnire cu el. Şi Lorenzo del Valle dorea să-i vorbească lui Cristopher înainte ca acesta să completeze şi să încheie raportul pe care el însuşi îl va duce la Londra în curând. Trimisese degrabă ordinul asupra arestării lui Richard Moore de îndată ce va călca pe pământ englezesc. Aflase căşi cumpărase bilet pe un vapor spaniol care va pleca 250
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ miercurea următoare din portul Cadiz, cu destinaţia Dover. Poliţia metropolitană din Londra, cunoscută drept Scotland Yard era înştiinţată de sosirea nobilului şi era pregătită să-l interogheze şi, eventual, să-l aresteze. A două zi, seara, sprijinit de Poliţia Generală a Regatului Spaniei îi va vâna pe cei trei francezi amestecaţi în complot: Adolphe Basile, Claude Benoît şi Andre Moliere. Izbutise să împiedice fuga lor în Franţa dar acum rămânea partea cel mai grea: ce să facă cu informaţia despre contele spaniol şi bunicul femeii pe care o iubea.
Cristopher primise invitaţia lui Lorenzo del Valle pentru o întâlnire cu Carlos de Lucena la palatul Zambra. Aştepta într-unul dintre frumoasele saloane ca majordomul să-l conducă în bibliotecă. O dată acolo, s-a pregătit să aştepte cu răbdare sosirea celor doi bărbaţi, în vreme ce privea frumoasele picturi de pe pereţi. Picturile murale din palatul Zambra erau cu adevărat spectaculoase şi ar fi putut să le admire ceasuri întregi dar intrarea lui Carlos de Lucena, urmat de moştenitorul contelui, l-a făcut să îndepărteze privirea de pe fresce ca să se uite la ei. Chipul întunecat al lui Carlos i-a arătat că avea să facă faţă la negocieri dure. - Lord Beresford, luaţi loc, vă rog, l-a salutat spaniolul cu glas marţial. - Don Carlos, a răspuns cu aceeaşi răceală şi s-a aşezat pe scaunul pe care i-1 arătase. 251
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Doriţi un coniac? l-a întrebat Carlos dar Cristophcr a refuzat politicos. Voia să sfârşească cât mai grabnic întâlnirea. îmi închipui că acum ştiţi totul despre chestiunea care v-a adus la Cordoba. Cristopher a confirmat cu un gest al capului. Vreau să vă propun un târg. Numele meu pentru cel al unchiului meu în raportul pe care îl veţi trimite superiorilor dumneavoastră. Putea să se aştepte la orice dar nu la această idee nechibzuită, chiar dacă de un eroism care l-a făcut să mijească ochii ca să-l privească mai bine pe spaniol. - Este munca mea, nu obişnuiesc să ascund adevărul, oricât de neplăcut ar fi el. Carlos a oftat obosit văzând obstacolul ce i se ridica în faţă. - Unchiul meu şi-a pierdut cei trei fii în război; mintea îi este un pic tulbure şi ideile greşite. - M-am gândit mult la acest lucru. - Conspiraţia a fost înlăturată. Nu există pricină pentru care să fie trimişi la spânzurătoare doi oameni care au acţionat împinşi de idealurile lor de progres. -N u -m i revine mie să judec asta. - N-aţi făcut niciodată vreo greşeală, lord Beresford? - Nu mi-am trădat niciodată ţara, dacă la asta vă referiţi. Lorenzo continua să tacă, privind ca un simplu spectator discuţia dintre prietenul lui şi englez. - Sunteţi conştient că moartea unchiului meu va apăsa pe conştiinţa mea şi a verişoarei mele? El era pregătit pentru această lovitură sigură dar tot l-a durut. - Să n-o amestecăm pe domnişoara Martin în această discuţie, a subliniat pe un ton echilibrat. Lorenzo a hotărât să intervină pentru prima oară. - Agata nu vă va ierta că aţi îngăduit moartea bunicului 252
I u b e şte -m A ci dacă aţi fi putut s-o evitaţi. - Este femeie, îmi asum atitudinea şi reacţia ei în această privinţă. - Ştiu că mai mulţi membri ai parlamentului dumneavoastră dezaprobă politica regelui nostru, înăuntrul şi în afara graniţelor. - Când se conspiră cu bonapartiştii pentru înlăturarea unui rege, situaţia capătă alte proporţii; rezultatele pot avea urmări dăunătoare pentru Anglia şi asta e ceva ce nu putem să îngăduim; nu, când atâţia compatrioţi de-ai mei au murit pentru voi. Carlos şi-a mângâiat gânditor barba incipientă. Englezul era un os greu de ros şi cu idei foarte limpezi. Rostise ultimele vorbe ca pe un reproş dar el putea să-i înţeleagă şi să-i aprecieze părerea; propriul tată fusese gata să-şi piardă viaţa în bătălia de la Bailen. - Trebuie să fie o cale prin care să ajungem la o înţelegere mulţumitoare, fără ca părţile amestecate să se resimtă, a stăruit Lorenzo. în Salonul Mozarab s-au scurs câteva minute lungi şi încordate înainte să vorbească iarăşi Cristopher. - Sfatuiţi-1 pe contele de Zambra să nu se întoarcă de la Ruthvencastle. Ameninţarea, deghizată în sugestie, l-a făcut pe Lorenzo să strângă pumnii şi să scrâşnească din dinţi. - Acesta pare un ultimatum, lord Beresford, a spus nevenindu-i să creadă. - Puteţi s-o luaţi cum vreţi, dar un om inteligent ar considera-o ca pe o avertizare. - Şi unchiul meu trebuie să părăsească singurul cămin pe care l-a cunoscut? a întrebat Carlos încruntat. - Don Gines de Lucena va fi bine venit la Whitam Hali; va fi un oaspete preţuit în casa mea. Carlos a rămas cu gura 253
A rlette G eneve căscată. Englezul era prea cinstit ca să accepte un şantaj dai dovedise că era făcut dintr-un aluat cu mult peste media muritorilor şi l-a admirat pentru corectitudinea lui. HI înfruntase adversari mult mai puternici dar nu cu idei atât de bine definite, ceea ce îl făcea foarte primejdios când era vorba să treacă la fapte şi receptiv la situaţiile grele. Voise să facă un schimb dar lordul Beresford îi oferea un prilej de aur pe care nu avea de gând să-l irosească. Chiar dacă să-l convingă pe unchiul lui să părăsească Spania pentru o vreme avea să fie o altă poveste. Puteţi fi încredinţaţi că nu voi trimite raportul până ce nu se va celebra căsătoria mea cu domnişoara Martin. Nunta noastră de la Whitam Hali va ii scuza desăvârşită pentru o călătorie în Anglia a familiei ei materne. Lorenzo a oftat adânc auzindu-1. Astfel, interesele dumneavoastră vor fi apărate aici în Cordoba iar don Gincs de Lucena scăpat de mânia regelui spaniol. ”Fir-ar să fie, englezul are dreptate!” s-a gândit Carlos dar acum dădeau peste o piedică şi mai mare: refuzul bunicului şi tatălui Âgatei în privinţa nunţii. - Mi-ar plăcea să am cuvântul dumneavoastră. Cristopher a zâmbit pentru prima oară de când începuse întâlnirea. - Un adevărat domn nu are nevoie să şi-l dea. Lorenzo voia să spună ceva despre asta dar un ciocănit în uşă al majordomului şi intrarea sa bruscă i-a făcut pe cei trei bărbaţi să se întoarcă spre el şi să rămână tăcuţi. - Domnul Martin cere îngăduinţa să vorbească între patru ochi cu lordul Beresford. O strălucire de interes a fulgerat în pupilele lui Cristopher care a făcut cu capul un gest de încuviinţare. Fusese o surpriză să afle că tatăl Âgatei se afla deja în Cordoba. Jean Michel a rămas în prag, nehotărându-se să intre, preţ de câteva clipe. Nu se aştepta să-l găsească în palatul 254
________________________________ IUBEŞTE-MĂ /.ambra pe vărul fiicei sale, Carlos de Lucena. Domnule del Valle, l-a salutat mai întâi pe întâiul născut, cu glas bine modulat, într-o spaniolă desăvârşită, fără invent. Carlos, ce surpriză să te găsesc aici. Acesta s-a ridicat de pc scaun şi i-a întins mâna. Nu ştiam că eşti în Cordoba, i a spus dar nearătându-se surprins, ca şi cum prezenţa lui cui ceva aşteptat. Cristopher l-a privit cu ochi critic pe tatăl Icmeii care îl înnebunea. Jean Michel Martin era un bărbat chipeş, cu privirea dreaptă. Avea aceeaşi culoare de păr ca şi liica lui, dar abundenţa de fire albe îl făcea să pară şi mai deschis. Bărbia, pătrată şi puternică, era o dovadă limpede a lîrii sale hotărâte. Singura trăsătură nepotrivită cu chipul erau ochii mari şi migdalaţi, de o nuanţă albastru închis. De departe păreau la fel de negri ca ai Agatei şi aveau o strălucire de inteligenţă care l-a alertat. Lord Beresford, i-a întins mâna fără să-şi îndepărteze privirea intimidantă de la el. Cristopher i-a răspuns la salut cu toată eleganţa şi corectitudinea învăţate din leagăn. Voi fi foarte scurt. Ierta(i-mi îndrăzneala de a veni să discut cu dumneavoastră la /.ambra dar mă grăbeam... Lorenzo l-a întrerupt cu unul din zâmbetele lui, în stare să topească inimile femeilor. - Jean, te rog, dumneata eşti mereu bine venit. - Mulţumesc, Lorenzo. - Cum a fost călătoria? Nădăjduiesc că s-a petrecut fără probleme. - Un pic obositoare. Să trec graniţa pe la Bielsa în loc de Irun a fost o prostie din partea mea. Aşa trăgeam nădejde că ajung mult mai grabnic dar o furtună în Pirinei mi-a oprit trăsura vreme de două zile. - Bun, te las cu oaspetele meu, vom bea ceva mai târziu dacă vei găsi de cuviinţă. Dar Jean nu i-a răspuns. Se uita drept la englezul care 255
A rlette G eneve avusese îndrăzneala să pună în primejdie viaţa fiicei sale lăsând-o să călătorească fără prezenţa unui apărător. Dar el nu ştia că Agata avusese întregul echipaj de pe vapor ca scut; nicio femeie nu ar fi putut să fie mai bine păzită ca ea, de către oamenii lui Cristopher Beresford. Carlos şi Lorenzo au ieşit degrabă din salon. Francezul şi englezul s-au măsurat ca nişte adversari dar cu respectul pe care îl dă experienţa de a nu greşi dintr-o pornire voită. - Doresc să vă cer să renunţaţi la pretenţiile asupra fiicei mele. Cristopher şi-a zis că omul nu umbla cu ocolişuri, mergea drept la ţintă şi la inimă cu precizia demnă de cel mai bun rival. Ştia că va fi un combatant de temut dar nu-i păsa; urcase pe creste mai abrupte şi mai grele. - Onoarea mea de bărbat mă împiedică să-mi iau cuvântul înapoi, a răspuns pe un ton liniştit care nu arăta încordarea ce îl stăpânea. Jean a mijit ochii cu o bănuială grozavă. Ce îi ascunsese fiica lui? Ce minciună pusese la cale ca să apere gâtul englezului? - Alegeţi-vă cu mare grijă vorbele, lord Beresford, fiindcă vorbiţi cu un tată furios şi cu dreptul divin să-şi apere ceea ce iubeşte. Cristopher a ştiut că greşise cu răspunsul său. - Vă cer formal mâna fiicei dumneavoastră, Agata Rowena. Furia de pe chipul francezului nu scăzuse câtuşi de puţin de când începuseră discuţia. - Cererea dumneavoastră este categoric respinsă, i-a răspuns sec. Nedumerirea lui Cristopher a fost mai mult decât limpede. Preţ de câteva secunde nesfârşite, protestul ia rămas în gât. Bună seara, lord Beresford, a spus Jean în chip de despărţire şi deja se pregătea să plece când el a 256
IUBEŞTE-MĂ izbutit să reacţioneze. - îmi închipui că Agata are ceva de spus despre asta. Vorbele lui au oprit paşii bărbatului, care s-a întors înainte ile a scoate un plic din buzunarul hainei şi a-1 lăsa pe măsuţa de lângă fotoliile din piele din colţul cel mai îndepărtat al biroului. Cristopher nu putea să creadă purtarea lui. Pleca aşa, pur şi simplu? îi respingea cererea într-un fel atât de impersonal şi rece? A clipit de mai multe ori după ce a auzit uşa închizându-se. Curentul uşor produs de mişcarea bruscă a uşii i s-a părut aer îngheţat care l-a făcut să se înfioare. Asta era tot? Făcuse o călătorie atât de lungă doar ca să-i spună ”nu„ fără alte lămuriri? Nu putea să creadă. Dar francezul se înşela amarnic dacă îşi închipuia că spusese ultimul cuvânt. Din doi paşi, a ajuns la plicul care zăcea pe lemnul fin. L-a desfăcut cu bruscheţe şi a citit ce scria pe hârtie. Un minut mai târziu, înjura violent. Agata fusese scurtă dar hotărâtă iar el era gata să-i sucească gâtul din pricina biletului neaşteptat. A mototolit hârtia şi a aruncat-o la coş. Apoi a ieşit din salon de parcă ar fi fost urmărit de diavol, însă, după o clipă s-a întors şi a luat scrisoarea. Nu văzuse niciodată scrisul Agatei, iar un bun agent nu nesocotea nicio posibilitate sau indiciu, fie ele false sau nu.
Agata auzea perfect discuţia din salon dintre tatăl şi bunicul său. Ea avea poruncă strictă să rămână în odaia sa fără să intervină. Făgăduiala smulsă de tatăl ei o apăsa ca o 257
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ piatră de moară. Se zbătuse vreme de ceasuri între ceea ce îi dorea inima şi ceea ce îi dicta mintea. Se afla la o răspântie grea, care o chinuia şi consimţise ca Jean Michel să rezolve chestiunile cu Cristopher dar acum îndoiala muşca din ea. Spunea foarte puţin în favoarea ei că nu se înfruntase faţă în faţă cu bărbatul care mereu fusese cinstit cu ea, dar ideile învechite ale bunicului Gines îi lăsau foarte puţin loc să acţioneze de una singură. Acesta chiar încuiase uşa odăii ci de câteva ori, ceva cu totul netrcbuincios, căci Âgata avea de gând să-şi ţină cuvântul. Ştia prea bine că prăpastia care îi despărţea era dc netrecut dar de ce tatăl ei nu îi dădea un ultim prilej să îi vorbească? Ca să nu dea dovadă de slăbiciune. Dar ce femeie îndrăgostită nu dovedeşte slăbiciune pentru omul pe care îl iubeşte din toată inima? A ascultat cu sufletul la gură întrebările pe care tatăl ei i le punea bunicului şi răspunsurile hotărâte ale acestuia dar nu ajungeau la nicio înţelegere. Âgata s-a gândit că dacă părinţii ei au putut să aleagă, de ce nu i se îngăduia şi ei acelaşi lucru? S-a uitat tristă prin odaie şi pentru prima oară a înţeles de ce i se dăduse când a împlinit paisprezece ani. Odaia nu avea ferestre spre în afară, singura cale de acces era uşa care dădea în micul vestibul iar curtea cu ziduri înalte era inexpugnabilă. Câtă vreme va trebui să stea acolo înăuntru, fără să facă nimic? în ciuda a ceea ce-i spunea inima, Âgata primise fiecare poruncă nestrămutată, fiecare hotărâre deghizată în sugestie. Şi-a ascuţit auzul dar nu mai putea să audă glasul bunicului şi a ştiut că plecase de acasă. Era foarte greu să se întoarcă până ce nu îi trecea supărarea pricinuită de discuţiile cu tatăl ei. A oftat adânc ca să încerce să scape de nodul din piept care o împiedica să răsufle cum trebuie. Mereu fusese o fiică şi o nepoată ascultătoare dar în acel moment 258
__________________________________ lUBEŞTE-MĂ supuşenia ei i se părea un stigmat al diavolului. Mama ei luptase pentru ce iubea, şi-a înfruntat tatăl şi un popor întreg ca să-şi apere iubirea. Ea de ce se resemna? Ce o oprea? I)eosebirea dintre tatăl ei şi Cristopher era prea mare ca să nu ţină cont de ea. Jean Michel hotărâse să rămână în ţara soţiei lui în ciuda tuturor greutăţilor pe care a trebuit să le înfrunte, dar Cristopher era un nobil cu obligaţii pe care nu putea să le ocolească. Şi chiar dacă ea ar fi fericită cu el oriunde, dacă şi-ar urma pornirile, tatăl şi bunicul ei ar suferi din pricina hotărârii sale toată viaţa iar ea îi iubea prea mult ca să le pricinuiască o asemenea durere. S-a tot gândit la ce trebuia să facă pentru a-i vedea pe toţi fericiţi. Dar Âgata, în grozava ci nelinişte personală, hotărâse că voia să se despartă de iubirea vieţii ci; dorea să-l consoleze, să facă despărţirea prietenească şi mai puţin dureroasă pentru amândoi. Avea nevoie să şi-l amintească cu chipul zâmbitor, privind-o pentru ultima oară cu strălucirea inteligentă a ochilor lui. Şi trebuia să-şi mulţumească familia ţinându-şi fagăduiala smulsă dintr-o pornire a minţii dar nu şi a inimii, care continua să se arate încăpăţânată faţă de hotărârile creierului. Trebuia să aibă o ultimă discuţie cu Cristopher şi pentru asta, trebuia să ceară ajutorul singurului om care putea să i-1 dea: Lorenzo del Valle. O să aştepte câteva zile, pentru ca tatăl şi bunicul ei să nu bănuiască ce voia să facă şi spera să izbutească. Cu această hotărâre, s-a apropiat de micul birou ca să scrie o scrisoare. Lorenzo şi-a privit îngrijorat prietena. Ceea ce îi cerea era de neconceput. Venise la Casa Lucena la solicitarea ei. Biletul ei îl îngrijorase foarte mult dar nu era sigur de ce îl chemase. îi făgăduise lui Carlos că va încerca s-o apere de 259
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ propriile ei porniri. în mod greşit, prietenul lui credea că va putea să facă asta. De ce credea că el era singurul în stare s-o stăpânească pe verişoara lui? Era limpede că Âgata mereu ascultase de sfaturile lui dar când o femeie este îndrăgostită cum era ea, asta era o treabă foarte serioasă. - Ţi-am spus c-am să te ajut, dar nu aşa. Agata şi-a pus mâinile în şolduri. Să-l convingă pe Lorenzo se dovedea şi mai greu decât să încerce cu tatăl ei. Ea nu voia decât să o apere în caz că era descoperită. - Cristopher merită o lămurire din partea mea. Şi nu tăcerea asta absurdă dată de tata şi de bunicul. - Lămurirea de rigoare i-a dat-o tatăl tău la Zambra. -A m tot dreptul să încerc să-mi rezolv treburile cum cred mai bine de cuviinţă şi sunt încredinţată că făcând cum vor ei greşesc. - Nu vreau să devin duşmanul familiei tale pentru un moft. Ochii Âgatei au strălucit cu o durere care a făcut ca stomacul lui Lorenzo să se strângă. Pupilele îi arătau limpede chinul pe care îl îndura. Dacă faci asta, totul o să fie şi mai greu. Ar trebui să laşi lucrurile aşa cum sunt. - Prietenii buni se ajută, l-a înfruntat ea cu reproş. - Prietenii ne împiedică să facem greşeli ireparabile. - Ce rău poate să-mi facă să stau de vorbă cu un bărbat care în curând va pleca în Anglia? Va dispărea din viaţa mea ca şi cum niciodată nu l-aş fi întâlnit. Şi nu poţi să-ţi închipui cât mă doare lucrul ăsta. Expresia şovăitoare de pe chipul lui Lorenzo i-a dat răspuns la multe necunoscute. Nu putea să creadă. încerca să-i apere virtutea evitând o întâlnire între ea şi Cristopher! - Tatăl tău se teme că te va compromite, a recunoscut în cele din urmă. fiindcă astfel nu ar mai putea să evite căsătoria voastră. îi venea să râdă ca o nebună. La asta se reducea totul? 260
___________________________________IUBEŞTE-MĂ L-a privit hotărâtă pe prietenul ei înainte să-i mărturisească: - Tata nu are de ce să se îngrijoreze. Nu există primejdia de a mă da lui Cristopher pentru că deja am facut-o şi nu mă căiesc. Nările lui Lorenzo s-au dilatat şi ochii i s-au redus la o linie primejdioasă. Ceea ce tocmai spusese ea schimba totul. Ştiu foarte bine care îmi este locul, a continuat Âgata şi doresc să acţionez cu maturitate şi inteligenţă. De aceea, Cristopher merită să audă de pe buzele mele un rămas-bun definitiv... Lorenzo a întrerupt-o: - Ştii ce ai recunoscut? a întrebat-o deodată. Ea a răsuflat cu putere. - întotdeauna am fost conştientă de poziţia pe care o ocupă lordul Beresford şi de cea pe care o ocup eu. I-a pomenit titltul ca să nu mai rămână nicio îndoială că acţionase pe deplin conştientă de faptele ei, dar expresia lui Lorenzo continua să fie hotărâtă. Ştiu că o relaţie serioasă între noi este cu neputinţă dar nu pot să-mi îndrept inima pe alt drum, chiar dacă încerc s-o fac cu capul. - \6rbeşti într-un fel nechibzuit. - Nu ai încerca să faci la fel dacă te-ai afla într-o situaţie asemănătoare? Dacă ai iubi din tot sufletul, chiar dacă ai şti că acele simţăminte nu au cum să se împlinească? Agata tocmai îi aruncase o provocare. Ce rău poate să-mi facă să-mi iau rămas-bun de la Cristopher? Lorenzo a privit-o atât de intens încât ea a roşit. Preţ de câteva momente au rămas tăcuţi. - Englezul tău stă la hanul Elvira. Agata s-a răsucit cu putere ca să se uite la vărul ei, care tocmai intrase pe uşa bibliotecii. Chiar eu te voi duce acolo după ce vom vorbi, a adăugat Carlos. - Când ai venit? l-a întrebat mirată. - Lasă-ne un moment singuri, Lorenzo, este grabnic să 261
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ am o discuţie cu verişoara mea înainte să mă întorc la Madrid. Acesta a făcut un gest de încuviinţare şi a oftat uşurat, fiindcă lăsase responsabilitatea pe umerii lui Carlos. - Ne mai vedem, Âgata; bună ziua, Carlos. După ce del Valle a plecat, vărul ei şi-a înfipt ochii pe ea. - Stai jos. Porunca fusese categorică şi Âgata s-a supus fără să crâcnească. Am nevoie de ajutorul tău, i-a spus dintr-o dată. - Ştii doar că poţi să te bizui pe mine, a răspuns ea îngrijorată. Ochii întunecaţi ai vărului ei păreau obosiţi. - Mai înainte trebuie să afli despre ce e vorba. Âgata a rămas tăcută şi Carlos a răsuflat adânc. Trebuie să-l duci pe bunicul tău departe de aici, în Franţa şi te rog să ai grijă de el. Ea a clipit de mai multe ori încercând să pătrundă înţelesul vorbelor ei. Lordul Beresford este dispus să aştepte cât va fi nevoie înainte să trimită raportul la Londra. - Bunicul nu va pleca, i-a spus Âgata cu convingere. - Ştiu, dar am aranjat totul ca s-o facă. - Cum? l-a întrebat nedumerită. - Am închiriat o căsuţă în sud, pe lângă Bordeaux. Tatăl tău m-a ajutat cu demersurile. Atunci ea a înţeles absenţa vărului ei din ultimele zile. - Tata este de acord? - Da. Ştie ce primejdie îl paşte pe Gines dacă rămâne în Cordoba. - înţeleg, a răspuns. - Dar va trebui să rămâi cu el în Franţa următoarele luni. Sau până se potoleşte furia regelui. Âgata a înţeles că tatăl ei văzuse şansa de a o îndepărta de englez şi de aceea consimţise ca ea să se întoarcă în Franţa dar nu ştia că ea hotărâse deja că Cristopher nu-şi avea locul 262
IUBEŞTE-MĂ în viitorul ei. - Te vor însoţi Lucas şi Felipe şi vor rămâne cu voi ca să vă poarte de grijă. Manuel şi Ramon se vor ocupa de fermă până se întoarce unchiul. - Poate că nu va mai putea să se întoarcă, a spus întristată. - M-am gândit la asta dar altă chestiune trebuie s-o lămurim. Ea l-a privit drept în faţă. Lordul Beresford nu trebuie să ştie unde te afli. De ce îi cerea vărul ei aşa ceva? E dispus să ne dea cât timp avem nevoie dar este mai bine să nu ştie locul unde se ascunde Gines. Aşa nu va fi nevoit să facă faţă unei probleme şi mai mari în cazul în care coroana spaniolă se hotărăşte să cerceteze rolul lui. - Ce încerci să-mi spui? l-a întrebat cu glasul un pic tremurător. - Poate fi acuzat de complicitate, să rămână dezonorat ca agent al Coroanei pentru că a ascuns informaţii. Dar dacă nu ştie unde vă ascundeţi, cu greu ar putea să-l acuze. Agata înţelegea prea bine. Vrea să vă ducă la casa lui din Portsmouth dar asta nu este cu putinţă. Relaţiile bune dintre Spania şi Anglia ar face ca Gines de Lucena să trebuiască să se întoarcă la Cordoba. Coroana spaniolă s-ar aştepta la o pedeapsă exemplară din partea Angliei pentru complicele unui trădător al Spaniei; înţelegi? - Da, şi îmi pare rău că nu m-am gândit la asta. S-a gândit preţ de un moment. Dacă Beresforzii ajutau un trădător, bunul lor nume ar fi pătat pentru totdeauna cu o ocară greu de şters. Cristopher nu merita aşa ceva pentru că voise să se poarte ca un domn. Ea se dăduse lui pentru că îl iubea şi nu putea să se căiască, nu avea de gând s-o facă. Va păstra o amintire frumoasă despre iubirea imposibilă pe care i-o purta. Âgata a închis ochii cu adâncă durere. în niciun caz nu voia să-i facă rău lui Cristopher şi ştia că vărul ei avea 263
A rlette G eneve dreptate să acţioneze cu atâta băgare de seamă. - Când totul se va fi sfârşit, vei putea să iei legătura cu el şi să-i lămureşti pricina tăcerii tale. Agata a ştiut că aşa ceva nu ar fi cu putinţă. Cristopher trebuia să-şi ocupe locul, iar ea pe-al ei. Te voi însoţi până la han ca să-ţi iei rămas-bun de la lordul Beresford, cum doreşti. îi voi spune tatălui tău că ai petrecut după-amiaza cu mine. Am să te aştept la taverna Montilla. Agata voia să spună ceva, dar Carlos nu i-a îngăduit. Lordul Beresford nu trebuie să bănuiască nimic. Dacă îl iubeşti cu adevărat, trebuie să păstrezi tăcerea, pentru integritatea şi bunul lui nume. Ea s-a întrebat dacă va fi în stare să-şi ia rămas-bun de la Cristopher fără ca el să-şi dea seama de adevăratele ei gânduri, dar trebuia s-o facă. - Să mergem, atunci, i-a spus.
Era aşa de furios că, dacă va mai merge cu paşi atât de hotărâţi prin încăpere va lăsa urme pe podea. De trei ori încercase s-o vadă pe Agata dar tatăl şi bunicul ei îl împiedicaseră. De câte ori mersese la Casa Lucena în zile şi la ore diferite, ca să îi ia pe nepregătite, ea era închisă în odaia ei, nedorind să-l primească, sau absentă. I se părea prea suspectă tăcerea ei, consimţământul voit de a nu avea o întâlnire faţă în faţă cu el ca să discute limpede şi fără apăsarea celor doi spanioli, ca să hotărască una sau alta. Şi în mijlocul acelei descurajări, Cristopher era cu adevărat îngrijorat pentru tatăl lui; s-a uitat la scrisoarea pe care o 264
___________________________________ lUBEŞTE-MĂ ţinea în mână şi a recitit-o, cum făcuse în ultimele două ceasuri. John suferise un alt infarct, trebuia să se întoarcă dc îndată în Anglia dar mai înainte trebuia să vorbească cu Agata şi să nu poată s-o facă degrabă îi pricinuia o durere de stomac de neîndurat. De o săptămână, Andrew şi cu el stăteau în Casa Elvira, un han mic chiar în inima oraşului. Orgoliul îl împiedica să mai primească ospitalitatea lui Lorenzo del Valle şi să rămână în casa Agatei era cu totul de negândit. Aşadar, închinase singurele camere din pensiune şi fiind situate la nivelul de sus avea deplină intimitate, încăperile comunicau între ele prin salonul mic la care se ajungea drept de pe coridor şi în fund erau uşile care închideau cele două camere de dormit pe care le foloseau Andrew şi el. Dar fratele lui nu prea stătea la pensiune. Se bucura, până la primele ore ale dimineţii de feluritele sărbători care aveau loc pe străzile Cordobei; părea că voia să profite până la ultimul minut. Cristopher şi-a trecut degetele prin părul răvăşit. Se gândise ca ultimă soluţie să-i ceară ajutorul lui Carlos de Lucena ca să încerce să-l înduplece pe Jean Michel. Se gândise chiar să se caţere pe zidul care ducea în odaia ei dar a renunţat iute pentru că trebuia să facă lucrurile bine şi un bun început era să încerce să-l convingă pe tatăl ei de bunele lui intenţii dar, fir-ar să fie!, nu izbutea. Nişte ciocănituri uşoare în uşă l-au făcut să se trezească brusc din gândurile sale şi să se îndrepte într-acolo fără să stea pe gânduri. Când a deschis, inima i-a sărit din piept. Oprită în prag, era chiar Agata Martin. îl privea în tăcere, frângându-şi mâinile şi deodată o furtună l-a scuturat din cap până-n picioare. Niciunul dintre ei nu a ştiut cum s-a întâmplat, dar dintr-o dată ea era în braţele lui, primind un sărut lung şi adânc. Cristopher a dus-o înăuntrul încăperii mici în vreme ce închidea uşa. Agata s-a lăsat sărutată cu dorinţă şi disperare, 265
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ îi fusese atât de dor de el! - A m crezut c-o să-nnebunesc. Nu mă lăsau să te văd. - Şi mie mi-a fost tare dor de tine. - A i un tată foarte încăpăţânat, acum ştiu cu cine semeni. - Suntem puţin îngrijoraţi pentru bunicul. - Ştiu, de câteva zile întorc problema pe toate feţele dar am ajuns la o înţelegere destul de mulţumitoare cu vărul tău. Cred că totul poate să iasă bine. - Dar n-am venit să vorbesc despre bunicul, i-a spus ea pe un ton seducător. - Nici eu nu vreau asta, a răspuns Cristopher cu glas plin de emoţie şi fără să poată să-şi ia ochii de la ea. Vino, trebuie să facem planuri şi avem foarte puţină vreme. Agata a simţit un fior în stomac auzindu-1. Trebuie să mă întorc de îndată la Portsmouth, tata s-a îmbolnăvit grav. Inima ei aproape s-a oprit. Şi-a înfipt pupilele negre într-ale lui. Putea să-i vadă îngrijorarea de pe chip. Odată acolo, voi face demersurile necesare ca să obţin o licenţă specială pentru căsătoria noastră, care va trebui să aibă loc grabnic. Când vom fi căsătoriţi, voi trimite Coroanei raportul. Tăcerea ei nu a fost observată de Cristopher, care nu şi-a dat seama nici de neliniştea din frumoşii ei ochi. Vei putea să te îmbarci săptămâna viitoare, împreună cu bunicul tău. Eu vă voi aştepta la Dover ca să vă duc la Whitam Hall. Carlos de Lucena mi-a făgăduit că va vorbi cu tatăl tău ca să aprobe căsătoria noastră. Agata avea în continuare buzele pecetluite, în vreme ce asculta vorbele lui. II privea cu duioşie nesfârşită şi adâncă tristeţe. El făcea planuri pentru o viaţă împreună dar era foarte departe de a izbuti. II iubea atât de mult încât trebuia să-l protejeze. Trag nădejde că tata îşi va reveni curând, deşi sunt recunoscător pentru acest noroc neaşteptat. Coroana nu va pretinde să-i trimit raportul câtă vreme el este convalescent. Vor avea răbdare până la însănătoşirea lui deplină, ceea ce ne dă vreme 266
lUBEŞTE-MĂ să acţionăm. Deodată, ca şi cum şi-ar fi dat seama de tăcerea ei, a privit-o lung, scmtându-i strălucirea din ochi, curba uşoară a buzelor roşii, care îi zâmbeau aşa cum îşi doreşte orice bărbat îndrăgostit. - E gravă starea lui John? l-a întrebat, cu adevărat îngrijorată. - A avut o recădere; a suferit un atac de cord acum câţiva ani şi sănătatea lui este destul de delicată. -A tunci, trebuie să te întorci fără întârziere. El i-a zâmbit văzându-i îngrijorarea. Âgata era extraordinară şi foarte curând va fi soţia lui. Te iubesc, Cristopher, i-a mărturisit ea deodată. Te iubesc din tot sufletul. I-ar fi plăcut să audă de pe buzele lui Cristopher o declaraţie de iubire la fel ca a ei, o dorea cu toată puterea, tânjea după ea. Dar despărţirea tăcută care trebuia să se petreacă peste câteva momente ar fi fost mult mai dureroasă decât îşi închipuia dacă el i-ar fi facut-o. Ar fi două inimi îndrăgostite silite să se despartă. Âgata înţelegea prea bine că bunicul ei nu ar fi în siguranţă în Anglia, nu, când ambele coroane, cea engleză şi cea spaniolă, aveau relaţii aşa de bune şi interese reciproce. Dacă voia să-l salveze, trebuia să-l scoată din Spania dar spre Franţa nu spre Anglia şi dacă îl iubea cu adevărat pe Cristopher, trebuia să-l lase liber pentru ca nicio bănuială să nu atârne deasupra capului său, asupra poziţiei sociale pe care o va avea ca viitor marchiz de Whitam. - A i cuvântul meu că ne vom întoarce la Cordoba de câte ori doreşti. Cu tine am învăţat să iubesc acest pământ, i-a spus el cu dulceaţă. Am înţeles şi apreciez oamenii ei, idealurile şi ţelurile lor. Cordoba este aproape la fel de frumoasă ca şi tine. - Atunci, lasă o dată vorba şi iubeşte-o pe această cordobeză aproape la fel de frumoasă ca şi Cordoba. 267
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Invitaţia ei l-a luat cu totul pe nepregătite. Vreau să-nii amintesc sărutările tale, să-mi amintesc gustul tău când vei fi departe de mine. Iubeşte-mă! l-a aţâţat. - Ca o canalie? a întrebat-o cu ochi arzând de dorinţă. - Singurul meu amant canalie. Cristopher nu a mai avut nevoie de altă invitaţie. A luat-o în braţe, a sărutat-o şi a început să se îndrepte cu ea spre dormitor. I se părea atât de uşoară încât ar putea s-o ducă până la capătul lumii. Agata s-a prins de gâtul lui şi cu limba i-a smuls un geamăt răguşit care a mulţumit-o în taină. Sub acel strat aristocratic se ascundea un bărbat foarte pătimaş, cu sângele la fel de fierbinte ca al ei. Cristopher s-a rezemat cu spatele de uşa dormitorului ca s-o închidă, dar fără să-i dea ei drumul. Gurile lor s-au devorat una pe alta cerând mai mult de la celălalt. Şi-a pus picioarele Agatei în jurul taliei, ţinând-o practic agăţată de el. îmi place la nebunie gâtul tău gol, i-a spus ea ca să-l aţâţe. Trag nădejde să nu te mai văd niciodată cu vreuna dintre batistele alea scorţoase, dar dacă o faci, am să ţi le ard din nou pe toate. El a râs amintindu-şi de îndrăzneala ei dar hohotul i-a rămas în gura care i-a cerut iarăşi limba cu îndrăzneală, încercând să-şi amintească locurile ei ascunse, curbele dinţilor, cerul gurii tare. Agata adora gura lui Cristopher, gustul ei îmbătător şi aroma bărbătească a pielii. L-a simţit luptându-se cu jupoanele ei voluminoase şi nu s-a dat bătut până nu a găsit pielea caldă şi mătăsoasă a coapselor, pe care a mângâiat-o cu vârful degetelor călduţe. Mângâierea i-a iuţit bătăile inimii în chip necontrolat şi a făcut să-i palpite o dorinţă nestăpânită în măruntaie, care a luat-o prin surprindere. Dar el abia dacă îi îngăduia un răgaz, continua s-o devoreze cu sărutul lung şi adânc, care o istovea dar o făcea foarte fericită. Era tulburată dar dornică de şi mai mult. 268
___________________________________ lUBEŞTE-MĂ - înconjoară-mă iarăşi cu picioarele, i-a cerut. Ea a ascultat supusă şi atunci şi-a dat seama că îi îndepărta rulada şi o lăsa în jos către bărbăţia lui tare şi pregătită. L-a simţit alunecând în ea cu o singură mişcare ce i-a smuls un geamăt întretăiat. Cristopher a închis ochii şi s-a încruntat ca şi cum ar fi îndurat o durere grozavă. Dumnezeule! Aş putea să stau aşa toată viaţa, a spus o secundă mai apoi. Poziţia aceea i s-a părut Agatei păcătoasă dar era minunat să se simtă pătrunsă de el şi totodată ţinută de braţele lui puternice. Frumoaso, e rândul tău să stai pe uşă. Ea nu i-a înţeles vorbele dar când Cristopher s-a întors ca s-o rezeme de uşă şi a început primul atac. Agata a înţeles. El avea nevoie de un punct de sprijin ca să atace cu putere, făcând penetrarea mult mai adâncă şi intensă. Nu a ştiut în ce moment a încetat să mai răsufle dar jocul de seducţie al gurii bărbatului era acelaşi pe care îl simţea înăuntrul ei. Cristopher i-a ţinut palmele cu una din mâini, în vreme ce cu cealaltă încerca să-i descheie pieptarul strâns, neizbutind. Fir-ar să fie! Data viitoare am de gând să te las goală de tot. Ea i-a cerut căutat gura în vreme ce se topea în îmbrăţişarea lui. Cristopher s-a trezit când a auzit zgomotul uşii care dădea în micul salon. Agata plecase, dar nu înainte ca el s-o iubească din nou cu o intensitate istovitoare. Prima oară fusese intens, pletoric iar a doua mult mai tandru şi dulce. Putuse să exploreze fiecare colţ şi curbă a trupului de femeie, îl idololatrizase de parcă ar fi fost al unei zeiţe care i se dădea ca şi cum i-ar acorda un privilegiu enorm. Cristopher o făcuse să tăgăduiască că se va îmbarca în momentul în care va primi continuarea lui că totul era gata. Ea îi făgăduise cu un zâmbet frumos care i-a făcut inima să sară în piept cu multă bucurie. Despărţirea i se părea acum mult mai puţin 269
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ dureroasă, deşi s-o iubească fizic în după-amiaza aceea nu satisfacuse dorinţa adâncă pe care i-o trezea mereu; tare se temea că doar cu ea putea să atingă o desfătare ca aceea de acum câteva ceasuri. S-a ridicat din pat şi şi-a pus pantalonii şi cămaşa, pe care a lăsat-o descheiată, apoi a ieşit desculţ din odaie fiindcă tot mai auzea zgomot şi s-a întrebat dacă nu cumva Âgata nu plecase, cum îşi închipuia. Dar când a apăsat pe clanţă şi a deschis uşa, a dat nas în nas cu Andrew, care nu izbutea să aprindă lampa cu gaz din salonaş. El a facut-o cu o mişcare iute şi când lumina caldă a scăldat încăperea şi a văzut strălucirea jucăuşă din ochii albaştri ai fratelui lui, a ştiut că gustase rachiul, ca şi el. - îmi pare rău că te-am trezit, s-a scuzat acesta, dar nu ştiam că dormi, abia e nouă. - Nu m-ai trezit, dar mă bucur că te-ai întors. Aşa vom avea mai multă vreme să pregătim totul înainte de îmbarcare. Nu uita că pe la şase ne aşteaptă Carter. Andrew tot căuta ceva şi Cristopher s-a întrebat ce anume. Şovăia dacă să-i dea vestea despre tatăl lor sau să aştepte până vor ajunge în port. Ştia că Arthur era deja pe drum şi într-o clipă a hotărât că nu-i va spune nimic lui Andrew. Nu se făcea să-l îngrijoreze. Bagajul tău a fost deja trimis pe Diavolul negru. Fratele lui l-a privit cu o sprânceană ridicată. Ţi-am lăsat un schimb de haine pe pat. - Ne întoarcem în Anglia? a întrebat surprins. Credeam că mergem la Ronda, la Aurora şi Justin. - Arthur a trimis un mesaj, Aurora şi Justin sunt în drum spre Portsmouth. - Bun, mai am câteva ceasuri de distracţie. Cristopher s-a uitat la el nedumerit. - Nu ştiu pe unde ai fost toată săptămâna, nu ai dormit în patul tău nicio noapte întreagă..., l-a mustrat. 270
IUBEŞTE-MĂ Andrew nu l-a lăsat să termine. - Am fost poftit la o întâlnire foarte specială. La dansul focului purificator, pe o moşie apropiată. -A propiată de ce? l-a întrebat el pe un ton sec. - De oraş, dar nu trebuie să-ţi faci griji, mă voi întoarce la vreme pentru îmbarcare. Cristopher a hotărât că fratele lui putea să se bucure de ultima noapte în oraş. - Este de mare însemnătate să te întorci la vreme. Avem drum lung până în portul Palos, în Huelva; acolo ne aşteaptă Diavolul negru. - Bine, nu voi întârzia mult dar trebuie să asist la ritual. M-a poftit unul dintre nepoţii Eulaliei, Manuel, îţi aminteşti de el? E în Cordoba pentru Crucile din Mai. - La şase, nu uita, şi ai mare grijă. - \b i avea, nu face faţa asta de gheaţă. Cordoba nu a mâncat pe nimeni încă şi n-am să fiu eu primul. Şi-apoi, am cunoscut cea mai fascinantă femeie din lume. O cheamă Rosa, ca pe floare, şi este atât de delicată încât abia pot să-mi iau ochii de la ea. Cred că sunt îndrăgostit. - Ai grijă cu rachiul fierbinte, este foarte dăunător şi poate să te lase în nesimţire. - Rachiu fierbinte? a repetat fratele lui. \bi ţine seamă. Dar ceea ce niciunul dintre ei nu ştia era urma atât de adâncă pe care avea s-o lase în inimile lor oraşul şi oamenii din Cordoba.
271
A rlette G eneve
37 Whitam Hall, martie 1833 Cristopher a dat majordomului mănuşile, pălăria şi capa. Vântul îngheţat al Atlanticului biciuia zilele acestea comitatul Portsmouth cu o forţă neobişnuită. Nu-şi amintea un început de primăvară mai rece. Şi-a frecat mâinile ca să şi le încălzească, în vreme ce se îndrepta înăuntrul casei. - \b i bea un ceai cu lapte în bibliotecă, i-a spus majordomului înainte să deschidă uşa şi să intre în încăperea încălzită. Căminul aprins l-a făcut să se hotărască încotro s-o ia ca să încerce să-şi încălzească puţin picioarele cât aştepta tava cu ceai. S-a descălţat şi a făcut un gest de uşurare când a simţit căldura la tălpile picioarelor. De când îl afecta atât de mult frigul? - Dacă mi s-ar fi spus acum câţiva ani că te voi vedea aşa, desculţ în faţa focului, nu aş fi crezut. Cristopher a întors faţa spre uşa care făcea legătura între birou şi bibliotecă. Tatăl lui stătea acolo în picioare, privindu-1. - E al dracului de frig, i-a răspuns. Un acces de tuse al marchizului i-a confirmat vorbele. Ar trebui să stai în pat, i-a reproşat pe un ton prea autoritar. - Patul mă sleieşte de puţinele puteri care îmi mai rămân. John vorbea ca un învins şi Cristopher a strâns buzele văzându-i atitudinea pasivă. Prefer să mor în picioare decât 272
IUBEŞTE-MĂ într-o poziţie vulnerabilă. A mers cu paşi înceţi până la el, care a stat nemişcat, căci tatălui lui nu-i plăcea să fie ajutat. Voia să fie pe mai departe independent şi nu o povară pentru fiii lui. A dat la o parte o pernă de pe fotoliul care se afla chiar într-un colţ al căminului şi s-a aşezat cu multă grijă. Apoi a scos un oftat de adâncă oboseală. - Eşti sigur că vrei să călătoreşti în starea dumitale? Eşti convalescent încă, i-a spus Cristopher privindu-1. John s-a uitat cu atenţie la întâiul lui născut. I-a văzut îngrijorarea pentru el şi a regretat că lunga lui boală îi întrerupsese planurile. Totul ar fi putut să fie altfel dacă n-ar fi suferit recăderea aceea. Bărbatul care s-a întors din Spania plin de iluzii şi de veselie nu semăna defel cu celălalt, rece, autoritar şi despotic, care privea lumea cu nesfârşit dispreţ. -A m nevoie de un pic de soare, a spus marchizul, chiar dacă ştiu că nu voi putea să mă bucur de cel mai bun, acolo unde-mi doresc. Cristopher şi-a înfipt pupilele în cele ale tatălui său. John voia să meargă în Spania, dar asta o va face doar trecând peste cadavrul lui. Aurora nu mai vorbea cu fratele ei de luni de zile, din pricina atitudinii lui neclintite şi hotărâse să nu se mai întoarcă la Whitam Hali câtă vreme era el acolo. Justin, cumnatul lui încerca să îi împace dar Cristopher nu avea de gând să cedeze şi nici ea. - Saint Tropez este un loc frumos primăvara, i-a răspuns. John a schiţat un zâmbet un pic şovăitor. - Adevărul este că doresc să revăd Mediterana. - Trag nădejde că nu vei face niciun abuz. - \6 i avea cu mine o zmeoaie care nu-mi va îngădui aşa ceva. Cristopher nu era defel de acord ca sora lui să-l însoţească pe tatăl lor în călătorie. El ar fi preferat pe cineva mai 273
A rlette G eneve calificat dar Arthur şi Andrew făcuseră front comun şi izbutiseră să-l facă să cedeze. - Carter te va lăsa în Le Havre şi se va întoarce să te ia la data stabilită. Michael Carter, căpitanul Diavolului negru îl va duce pe tatăl lui până în portul francez, apoi se va întoarce după câteva săptămâni ca să-l aducă iarăşi în Anglia. Marchizul avea întâlnire cu unul dintre cei mai vestiţi medici din Paris, Pierre Fidele Bretoneau, care făcuse progrese mari în ştiinţa medicală despre febra tifoidă şi difterie. Tatăl lui avea multă încredere în el. în Londra avem nişte medici foarte buni, a spus Cristopher într-o încercare ca tatăl lui să-i vadă opoziţia la această călătorie plănuită dar John avea părerea lui despre asta. - Aici sunt prea multe prejudecăţi iar eu am multă încredere în judecata lui Pierre. Intrarea lui Arthur şi Devlin l-a împiedicat să-i dea un răspuns. - Arăţi la fel de rău ca întotdeauna. Salutul lui Devlin Penword, duce de Arun l-a făcut pe John să-i răspundă cu o strâmbătură. - \brbeşti aşa pentru că nu te uiţi în oglindă, i-a răspuns cu umor, ridicându-se cu mari precauţii. Cât eşti dispus să pierzi astăzi? Cei doi fraţi Beresford au făcut un schimb de priviri. Prezenţa ducelui la Whitam Hali îl amuza foarte tare pe tatăl lor. Dacă mai continui să pierzi aşa, Justin va moşteni o avere în ruină, i-a spus John, şi atunci ce se va alege de viitorul nepoţilor mei? Cei doi bărbaţi au pornit spre grădinile din spatele conacului, neîntrerupându-şi discuţia. . -T otul e pregătit, i-a spus Arthur lui Cristopher, cu chipul sever. Acesta l-a privit dar nu a putut să spună nimic pentru că a intrat Marcus cu tava de ceai. A lăsat-o pe o măsuţă, pe care a apropiat-o de cămin şi după aceea, a înclinat din cap 274
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ şi a ieşit la fel de tăcut cum venise. Cristopher a profitat că Arthur îşi punea o ceaşcă de ceai ca să se încalţe din nou cu pantofii. Degetele de la picioare i se încălziseră. A luat ceaşca pe care i-o dădea fratele lui, cu politeţe şi un gest de mulţumire. Arthur l-a scrutat pe Cristopher, ca de atâtea ori în ultimele luni. Chipul continua să-i fie foarte sever, liniile fine din colţul ochilor se accentuaseră, dar era cu totul de înţeles. Raportul pe care îl înmânase Coroanei nu mulţumise aşteptările generate la începutul misiunii. Impecabila carte de vizită profesională a fratelui lui se văzuse pătată de implicarea emoţională faţă de unul dintre conspiratori. Reputaţia îi rămăsese serios prejudiciată. Cristopher pierduse credibilitate şi respectul primului ministru britanic şi al colegilor lui. Plătise un preţ prea mare pentru o femeie care dispăruse din viaţa lui fără nicio explicaţie. încercările lui de a o găsi se dovediseră zadarnice, o sumă de dezamăgiri care îl lăsaseră tulburat şi neputincios. Agata Martin dispăruse din Cordoba şi din viaţa lui Cristopher. Când el a înţeles că îl părăsise, a suferit o transformare brutală. Redevenise bărbatul cinic şi rece care fusese după experienţa cu lady Ophelia. Aceasta izbutise să pună mâna pe un irlandez bogat şi bătrân şi de atunci locuia la Dublin. Dar Cristopher se schimbase mult. Boala lungă a tatălui lor îl împiedicase să se depărteze de Whitam Hali şi de afacerile familiei şi s-a cufundat în muncă de parcă viaţa i-ar fi depins de asta. Patrimoniul şi bogăţia Beresforzilor creştea cu o iuţeală ameţitoare dar optimismul fratelui lui scădea zi după zi. Ai nevoie de odihnă. Sugestia lui l-a făcut pe Cristopher să-l privească atent. Tu ar trebui să mergi cu tata la Paris, nu Aurora. - Nu pot să-mi nesocotesc obligaţiile, i-a răspuns pe un ton ridicat, fiindcă începea deja să-l obosească aceeaşi discuţie în acele din urmă săptămâni. 275
A rlette G eneve - Dar nu e drept ca sora noastră să stea departe de copiii ei atâta vreme. -A tu n ci, du-te tu cu el. - Nu am puterea ta să-l stăpânesc, dacă aş merge cu el, am ajunge pe coasta spaniolă, ştii doar. - Nu pot să călătoresc acum. - Gândeşte-te măcar o dată la favorul pe care i l-ai face surorii noastre şi ai vedea ce bine te face să te simţi. - Mă gândesc la voi toţi, dar nu pot să nesocotesc nişte afaceri care depind de mine. - Ştii că eu sunt foarte bun când e vorba de lucrat cu cifre. Faptul acela era de netăgăduit. Aurora ar trebui să rămână acasă, cu familia ei. - M-am gândit să angajez o persoană calificată, un medic sau o infirmieră, ca să meargă cu tata dar a refuzat hotărât. Andrew şi cu tine aţi izbutit să mă faceţi să renunţ. - Du-te cu el, a stăruit fratele lui. Cu tine va fi mult mai în siguranţă şi vă veţi întoarce mai repede decât e prevăzut. Stăruinţa lui Arthur l-a făcut să mijească ochii. - Vrei să scapi de mine? întrebarea fusese rostită pe un ton iritat. - Da, i-a răspuns tânărul cu hotărâre. Ai devenit atât de nesuferit încât personalul tremură când intri pe uşă. Andrew şi cu mine ne-am gândit serios să plecăm de la Whitam Hali şi să nu ne mai întoarcem niciodată, dar n-o facem din respect pentru tata. Cristopher s-a uitat la el cu o sprânceană ridicată, auzindu-i mărturisirea deschisă. Deşi, dacă era sincer cu el însuşi, trebuia să admită că atitudinea pe care o luase în vremea din urmă se putea considera autoritară. Dar după ce se întorsese de la Cordoba, se înfruntase cu o haită de lei dornici să-l desfiinţeze, şi nu doar oameni politici care se gudurau pe lângă regele spaniol, ci şi omul pe care îl 276
I u b e şt e -m A considera prietenul lui, Robert Jenkinson. Cristopher nu era vinovat de fuga lui Gines de Lucena şi de trădarea Agatei Martin dar ajunsese la urechile primului ministru logodna lui cu nepoata trădătorului şi Jenkinson a adunat unu cu unu. Nu prea mai era nevoie de alte lămuriri. Să se gândească din nou la ea l-a făcut să blesteme. De bună seamă, avea nevoie de o schimbare de aer şi poate dacă îşi însoţea tatăl, în locul surorii lui, Aurora va vorbi din nou cu el şi vor avea iarăşi pace şi linişte în familie. - îmi voi pregăti bagajul.
Cimitirul Pere-Lachaise, Paris Cortegiul funerar ajunsese la capăt. Chipurile întunecate se asortau cu norii cenuşii care acopereau cerul oraşului. Sicriul fusese depus în nişă iar lespedea grea la locul ei. Numai cinci persoane asistaseră la eveniment ca să-şi ia un ultim rămas-bun de la Gines de Lucena, care murise fără să mai poată vedea Cordoba lui dragă. Rămăşiţele lui pământeşti se vor odihni pentru totdeauna în pământ francez. Agata şi-a amintit cât de greu fusese să-l convingă pe bunicul ei s-o însoţească în Franţa şi să fugă de regele Fernando; trebuise să-l silească să se urce într-o trăsură care îl ducea către o destinaţie necunoscută şi nesigură. începutul la Bordeaux fusese foarte greu dar până când Gines nu a înţeles că nu putea să se mai întoarcă la Cordoba, nu s-a lăsat. Atunci, a devenit brutal, nesuferit şi îşi vărsase pe nepoata lui toată furia care îl stăpânea. Sprijinul tatălui ei a 277
A rlette G eneve consolat-o în parte. Agata îşi sacrificase trei ani din viaţă pentru bunicul şi, acum că nu mai era, a putut să ofteze cu o adâncă uşurare. Se arătase atât de nedrept faţă de renunţarea ei la fericirea meritată încât nu ştia câte rugăciuni ar putea să spună din inimă pentru odihna veşnică a sufletului lui. - Bunicul tău se odihneşte în sfârşit în pace, i-a spus tatăl ei cu glas grav. Âgata a ridicat ochii şi l-a privit. Fusese alături de ea la bine şi la rău, dar încă nu îi iertase intransigenţa, felul în care o dusese în locul în care îl voia el şi nu ea. Carlos, Felipe şi Lucas s-au alăturat ca s-o consoleze. - O să vă întoarceţi la Cordoba? i-a întrebat pe un ton de oarecare invidie care nu l-a surprins pe niciunul. Lucas şi Felipe fuseseră de mare ajutor în momentele grele. Gines era un bărbat dur, încăpăţânat şi niciodată, în acei trei ani, nu-şi recunoscuse greşeala de a se fi împotrivit regelui. Şi-a menţinut poziţia fermă până la ultimele consecinţe. - Şi tu vei putea să te întorci când vei dori, micuţo, i-a spus tatăl ei cu glas şoptit. Eu sunt gata să vin cu tine. ” Dar asta este aproape cu neputinţă” s-a gândit ea. Izbutise să deschidă un mic cabinet în cel mai umil cartier din Paris, la care veneau săracii şi bolnavii care nu puteau să plătească serviciile unui medic bărbat şi de aceea se mulţumeau cu îngrijirile ei. I se păreau incredibile prejudecăţile oamenilor în această privinţă. Erau femei de seamă care străluciseră în trecut şi în prezent în domeniul medicinii, ca Maria Catalina Biheron' sau Maria Gillain Boivin12, şi care se evidenţiau prin munca lor, dar era limpede 1Maria Catalina Biheron. Medic specializat în fabricarea modelelor anatomice 1719-17S6(n.a.) 2 Maria Gillain Boivin. Absolventă de universitate. 1773-1841 (n.a.)
278
___________________________________ ÎUBEŞTE-MĂ că femeile care voiau să-şi croiască un drum într-o profesie pentai bărbaţi trebuiau să muncească îndoit ca să arate comunităţii ştiinţifice că erau pe jumătate de bune. - A r trebui să încep de la zero şi asta ar fi ca şi cum m-aş întoarce cu câţiva ani în urmă; în schimb aici, am viaţa aranjată, a răspuns sec, fiindcă îşi simţea inima străpunsă de durere şi afectată de dor. Izbutise să dea o direcţie corectă vieţii ei profesionale, viitorului ei dar preţul fusese prea ridicat. - Nu asta am visat pentru tine, i-a spus tatăl ei. Agata îi ştia plângerea pe dinafară. Jean nu era de acord cu felul în care ea îşi câştiga o reputaţie în domeniul ştiinţei dar învăţase să nu-i pese prea mult. Ştii doar, a stăruit el. - Parisul este un oraş foarte mare, voi izbuti să-mi fac un rost. - Bunicul tău ţi-a lăsat moştenire Casa Lucena, a intervenit deodată Carlos, care urmase alaiul în tăcere până în acel moment. Ai putea să te dedici ajutorării săracilor care umplu Cordoba. Vorbele vărului ei i s-au înfipt drept în inimă. Era ceea ce dorea mai mult: să se întoarcă în frumosul ei oraş. Şi i se părea absurd că bunicul îi lăsase ei casa şi nu lui Carlos sau Felipe. Moşia La Alameda o moşteniseră verii ei Ramon şi Manuel, Carlos fusese numit uzufructuar dar hotărârea lui Gines fusese cea dreaptă, Ramon şi Manuel o meritau; luptaseră toată viaţa pentru frumoasa proprietate. - E posibil s-o fac într-o zi, a răspuns ea. Dar nu acum. - Treburile în Spania nu merg aşa de bine pe cât ar trebui, a afirmat Felipe cu glas grav, de parcă ar fi crezut că refuzul Agatei se datora acestui lucru. Carlos s-a uitat la verişoara lui înainte s-o ajute să se urce în trăsura care îi va duce înapoi în Marais, zona în care îşi avea ea căminul. 279
A rlette G eneve - Regele este foarte bolnav, a comentat Carlos când toţi s-au instalat comod în trăsură. Mă tem că se apropie vremuri grele pentru ţara noastră. îngrijorat, Jean s-a uitat întrebător la Carlos. Fernando a semnat un document care aboleşte Pragmatica şi mă tem că, dacă moare, ne vom confrunta cu un război civil între susţinătorii lui Carlos de Bourbon şi moştenitoarea lui Fernando. - Carlos este în Portugalia, nu-i aşa? a întrebat Jean. - Regenţa Măriei Cristina pare că a izbutit o anume apropiere de politicienii mai liberali dar nu este de ajuns. Nu într-atât ca să potolească spiritele. - Atunci, a intervenit Agata, nu este o idee bună să vă întoarceţi în Spania. S-a uitat la Lucas şi o secundă după aceea la Felipe. Niciunul dintre ei nu se adaptase frigului din Paris dar ea avea încredere că nu vor pleca încă. S-ar simţi foarte singură fără ei. Tăcerea care a urmat i-a cufundat pe toţi în gânduri triste. Când au ajuns acasă, Agata şi-a luat rămas-bun de la Carlos, Felipe şi Lucas, care se întorceau la casa lor, aflată în celălalt capăt al oraşului. Am să vă văd mâine? i-a întrebat cu un zâmbet dar niciunul nu a spus nimic. Amândoi cordobezii aveau bagajele pregătite, se întorceau în Spania. - Ai grijă de tine, franţuzoaico, i-a spus Carlos cu drag. Odihneşte-te. Hotărăşte-te în noaptea asta dacă te întorci cu mine la Cordoba. Ştii că îţi voi respecta hotărârea, oricare ar fi. - Ştiu, a răspuns ea. - îţi sunt dator, să nu uiţi asta niciodată. Jean a coborât ultima treaptă şi Agata a ridicat mâna în semn de despărţire, în vreme ce roţile trăsurii începeau să se mişte şi vehiculul să se îndepărteze. - Eşti obosită? 280
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ întrebarea tatălui ei a facut-o să scoată un oftat. în realitate, era frântă dar cu multe proiecte în faţă care îi tăceau inima să-i bată mult mai iute. Jean a deschis portiţa şi a ţinut-o de cot pe fiica lui ca s-o ajute să străbată grădiniţa din faţă, dar înainte să intre în micul vestibul, Agata a întors capul ca să privească strada pustie. O încânta în mod deosebit zona aceea. La începuturile sale, Marais fusese o mlaştină mare pe malul drept al râului Sena şi fusese locuită de călugări, în secolul al XlII-lea. Dar în urma construirii pieţei Vosges, noblilimea pariziană începuse s-o viziteze şi lc-a trezit într-atâta interesul încât au început să construiască palate frumoase de care acum se bucurau unii negustori bogaţi. Când Ludovic al XIV-lea a mutat curtea la Versailles, multe clădiri fastuoase au rămas părăsite şi apoi, o dată cu revoluţia, nobili care încă locuiau în Marais, au fost nevoiţi să plece. Clădirile erau locuite de către burghezi şi meşteşugari şi chiar dacă în acel moment zona nu mai era atât de selectă, Agatei îi plăcea foarte mult. I se părea cel mai bun şi mai frumos colţ din Paris. Mirosul din casă a adus-o cu picioarele pe pământ. A trecut pragul în vreme ce îşi desfăcea şnurul de la capa gri. Şi-a scos şi pălăria, pe care a pus-o în cuierul de la intrare şi şi-a schimbat cizmele groase din piele cu nişte pantofi mult mai uşori. Când a terminat să se încalţe, a auzit râsul tatălui ei în salon. A ajuns la uşa care dădea în încăpere, şi-a rezemat un umăr de cadrul din lemn şi a privit cu un zâmbet frumosul tablou pe care îl alcătuiau tatăl ei şi micul Cris, fiul Agatei, care avea puţin peste doi ani. - Tu ne peux pas marcher sans des soldiers1. Jean îl arunca pe micuţ deasupra capului, iscând un hohot de râs din partea copilului, care o mişca adânc. Nu poţi să umbli fără pantofi, în francezăfn.a.)
281
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ Să vadă zi de zi chipul fiului ei îi provoca o durere pe care trecerea vremii nu o micşora. Era cel mai frumos dar pe care îl primise de la Cristopher şi cel mai mare chin: copilul era leit el. Multă vreme, se simţise îngrozitoare şi mârşavă pentru că îl ţinea în neştiinţă, dar sfatul tatălui ei şi atitudinea familiei o hotărâseră să păstreze tăcerea. Să afle că era însărcinată, la puţină vreme după ce ajunsese la Bordeaux, presupusese o mare surpriză pentru ea şi respingerea tuturor, care au început s-o trateze cu multă răceală. Tatăl ei fusese foarte dezamăgit aflând vestea dar timpul ajutase la împăcarea spiritelor şi rezolvarea neînţelegerilor dintre ei. Acum, Jean era încântat de nepotul lui şi asta se vedea în tot ceea ce făcea. - Tu est le plus bel enfant du monde' Ochii micuţului au văzut-o în vreme ce era suspendat în aer deasupra capului bunicului său şi zâmbetul i-a devenit şi mai larg. - Mami! a exclamat printre râsete. Zbol sus! - Veux tu voIer plus liant encore12? l-a întrebat bunicul şi l-a aruncat din nou mult mai sus. Când micuţul a fost din nou cu picioarele pe pământ, a alergat la mama lui, care a deschis braţele ca să-l cuprindă şi să-l ridice în sus. - Ai fost cuminte? l-a întrebat la ureche cu glas şoptit. Copilul a dat din cap, în semn de afirmaţie. - Vleau biscuiţi, i-a cerut cu limba împleticită. - Cred că ai mâncat deja o mulţime. Micuţul s-a uitat complice la Rosa, care în spatele mamei lui îi făcea semn cu degetul să tacă. Şi nu mai ai nevoie de niciunul. - Cine este gata. 1Eşti cel mai frumos copil din liumc, în franceză.)n.a.) - Vrei să zbori şi mai sus?, în franceză (n.a.)
282
___________________________________lUBEŞTE-MĂ Agata s-a întors cu fiul ei în braţe ca să se uite la femeia care avusese grijă de el cât ţinuse înmormântarea. Rosa o ajutase la naşterea lui Cris. Era o moaşă foarte preţuită în Marais şi devenise cea mai bună prietenă pe care o putea avea cineva. - Mă răcoresc un pic şi după aceea pun masa, i-a răspuns. - Nu este nevoie, Rowena, am pus-o eu adineauri. Femeia vorbea în spaniolă, la cererea ei, fiindcă dorea ca micuţul să se obişnuiască cu limba şi accentul pământului său dar nu izbutise să-i spună pe numele ei spaniol. Mereu i se adresa cu numele bunicii paterne. Rosa l-a luat pe Cris şi l-a dus spre bucătărie cântându-i o baladă franceză cam deocheată. Agata s-a întors către tatăl ei. - într-o clipă sunt cu voi. Mă duc să-mi schimb rochia. - Te aşteptăm, să nu întârzii. I-a luat puţină vreme să se schimbe. Când a coborât din odaie, tatăl ei şi Rosa se aşezaseră deja la masă. Cris avea farfuria plină de mazăre şi piure de cartofi, pe care le amesteca alcătuind o masă cam neobişnuită. S-a aşezat lângă fiul ei şi l-a ajutat să-şi bage în gură prima lingură de piure, cu bucăţele foarte mici de pui. A rupt o felie de pâine caldă pe care a uns-o cu unt şi i-a dat-o. Micuţul a lăsat-o pe tava de pe scaunul său înalt, în vreme ce continua să prindă boabe de mazăre cu degeţelele. - Trebuie să merg la Avon ca să duc un colet. Agata s-a uitat cu interes la tatăl ei. Jean Michel lucra pentru un bogat negustor de artă. Se ocupa de ducerea tablourilor şi a feluritelor obiecte de valoare pe care le cumpărau. Munca nu era prea bine plătită dar tatălui ei îi plăcea pentru că astfel călătorea mult prin ţară. - Când crezi că te întorci? l-a întrebat interesată. - Nu voi lipsi mai mult de trei sau patru zile, a răspuns el 283
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ scurt. Agata s-a scufundat din nou în tăcere. Jean a observa t-o cu atenţie. De la moartea lui Gines de Lucena, fiica lui nu mai părea aceeaşi. Şi uneori îl durea tristeţea pe care o vedea în ochii ei. O cunoştea prea bine şi înţelegea ce-i trecea prin minte în acel moment. Nu cumva te gândeşti să faci vreo prostie, nu? Agata a ridicat brusc ochii din farfurie şi i-a înfipt în cei ai tatălui ei, cu deosebit interes. Trupul bunicului tău nu s-a răcit în mormânt, a adăugat Jean. Ea a răsuflat adânc şi a dat drumul aerului puţin câte puţin. -A m făgăduit să păstrez tăcerea cât timp trăieşte bunicul. Dar el nu mai este printre noi şi mi se pare absurd să-mi aminteşti o promisiune pe care deja mi-am ţinut-o. Jean Michel a lăsat furculiţa pe masă şi şi-a şters buzele cu şervetul de in. Se grăbise vorbind, dar nu a dat înapoi. - Mă tem că după plecarea mea vei comite o faptă necugetată. Agata continua să înţepe boabele de mazăre cu furculiţa fiului ei ca şi cum vorbele tatălui ei nu o jigniseră până în pragul revoltei. - Ca un tată să ştie că are un fiu, este un act nechibzuit? l-a înfruntat pe un ton aspru la care Jean nu se aştepta. Mai degrabă aş zice o faptă de bună credinţă. - Dacă o faci, vei arăta că te călăuzeşte mândria şi nu buna credinţă. Aceste vorbe au durut-o foarte mult. Vreme de trei ani lungi nu se gândise la ea însăşi nici măcar o dată. Cum îndrăznea să-i pună la îndoială purtarea? - Micul Cris merită să-şi cunoască tatăl, i-a spus cu glas chinuit de remuşcare şi îndoială. - Te-ai gândit că lordul Beresford poate are o familie a lui? Ai fi mulţumită să rupi această legătură de familie în care nu ai loc? 284
___________________________________ lUBEŞTE-MĂ Agata se gândise de multe ori la această posibilitate şi inima continua să-i tresară cu aceeaşi durere. Cristoplier putea să fie însurat, tată al altui copil iar ea nu avea niciun drept să-i strice viaţa amestecându-se dar în străfundul sufletului simţea că nu făcea bine. Tăcuse din respect pentru bunicul ei dar Gines nu mai era. Iar tăcerea lăsa o urmă adâncă în sufletul ei, care o chinuia în fiecare minut ce trecea. - Mă gândesc la asta în fiecare zi, de trei ani, a adăugat într-o şoaptă. Rosa nu participa la discuţie. Mânca din farfurie într-o tăcere desăvârşită. Dar a venit vremea să trec la fapte, a încheiat Agata. - Te-ai gândit şi la posibilitatea să laşi totul aşa cum este? Ea i-a adresat un zâmbet amar. - Mi-am ţinut cuvântul, tată, acum voi proceda după cum îmi dictează conştiinţa, chiar dacă voi greşi. Jean Michel a luat din nou furculiţa şi a înfipt-o într-o bucată de carne, dar nu a dus-o la gură. - Făgăduieşte-mi măcar că vei aştepta până ce mă întorc. Agata şi-a zis că, după trei ani de tăcere, câteva zile în plus nu mai contau. - \t>i aştepta până la întoarcerea dumitale, i-a făgăduit neluându-şi ochii de la tatăl ei.
John a admirat peisajul parizian de la fereastra trăsurii închiriate, în vreme ce se gândea la discuţia purtată cu doctorul Pierre Fidele Bretonneau, care se dovedise cam 285
A rlette G eneve descurajatoare. Vorbele sale fuseseră foarte limpezi: inima lui nu va mai putea suporta încă o recădere şi nu era nimic de făcut. Pierre îi recomandase o viaţă departe de afaceri, dc frig şi de tensiunile de zi cu zi, ceea ce iscase o ceartă aprinsă cu Cristopher, care se răstise la medic spunând că şi el ar li putut să pună un diagnostic asemănător, fără să se laude cu un titlu academic în ştiinţe. Considera vizita la doctorul Bretonneau o pierdere de vreme, dar John avea nevoie să compare mai multe păreri. Pe de altă parte, trecuseră mulţi ani de când lăsase în seama primului său născut tot ce avea legătură cu patrimoniul Beresforzilor şi vedea cum Cristopher făcea o treabă nemaipomenită. A tras în piept mirosul umed şi rânced al pavajului străzii ude, al lemnului copacilor, mucegăit de aburii Senei, care domina oraşul ca un cordon şerpuitor. Trăsura închiriată îl ducea înapoi la Hotelul Achil/e, situat în centnd oraşului, lângă Palatul Operei, Montmartre şi biserica Madeleine, ar putea spune că în centrul financiar al Parisului. Fusese singura alegere luată în seamă de Cristopher, care voia să stea cât mai puţin cu putinţă în frumosul oraş de pe Sena. John se simţea obosit dar cu chef să viziteze frumoasa metropolă care se întindea în faţa ochilor lui şi care te poftea să te pierzi pe străduţele înguste, pline de istorie. Deodată, a simţit nevoia să se plimbe pe malul străjuit de copaci. A lovit de mai multe ori cu bastonul în plafonul trăsurii, ca să se oprească. Când roţile au rămas cu desăvârşire nemişcate, a deschis uşiţa şi i-a dat câţiva franci vizitiului, de care s-a despărţit cu un zâmbet. Dacă ar afla Cristopher că se hotărâse să se plimbe de unul singur, fără ajutorul unui însoţitor, s-ar înfuria dar el nu era un copil căruia i se putea porunci; după aceea va căuta altă trăsură ca 286
IUBEŞTE-MĂ să se întoarcă. A traversat strada proaspătă şi i-a admirat pe artiştii care desenau Grădina Tuileries, aflată în capătul bulevardului, intr-un cadru perfect, chiar dacă, din nefericire, vremea înnorată nu prea ajuta la captarea luminii care le plăcea atâta colecţionarilor de artă. Dar pictorii izbuteau să obţină o armonie de griuri în tablourile lor cu adevărat spectaculoasă. Şi-a spus lui însuşi că trebuia să facă rost de unul dintre acele frumoase tablouri ca să-l ducă în Anglia. Şi-a continuat drumul, fără o ţintă anume. A admirat colţurile Marais-ului, care era sufletul artistic al Parisului. A traversat strada Saint-Antoine, cu frumoasele sale magazine deschise spre stradă. Piaţa Vosges era pur şi simplu magnifică. împodobită cu tei, era înconjurată de zeci de pavilioane cu arcade construite din cărămidă, dar la arcuri şi la cadrele ferestrelor se folosise piatră. A observat cu un ochi de artist numeroasele palate care îşi arătau toată splendoarea în faţa ochilor întrebători ai trecătorilor. S-a oprit în dreptul unui bărbat care scria complet adâncit în gânduri; pana îi lăsase nişte pete negre pe degete dar el îşi vedea mai departe de treabă, străin la tot. Cu un zâmbet de mulţumire, John şi-a continuat plimbarea sprijinindu-se în bastonul tare. A descoperit o grădină mică, plină de copii care se jucau, şi atunci şi-a adus aminte de nepoţii lui şi inima a început să-i bată mai tare. Ce dor îi era de ei, de râsul lor, de jocurile lor, de sărutările lor şi de discuţiile lor copilăreşti. Erau motorul care mişca lumea lui şi la care dorea să se întoarcă. S-a hotărât să se aşeze un moment pe una dintre băncile libere, ca să se bucure de sunete şi de râsete. Era bolnav dar încă putea să se bucure de un moment de singurătate. Viaţa continua în Marais, în ciuda absenţelor. Ca şi cum 287
A rlette G eneve moartea nu l-ar fi luat pe Gines de Lucena, nici iluziile sale de a-şi revedea patria liberă, cum o visase el. Agata rămăsese singură. In cele din urmă, verii ei se hotărâseră să se întoarcă la Cordoba, împreună cu Carlos, care trebuia să fie degrabă în Madrid, ceea ce o îndurera nespus, dar o şi uşura fiindcă astfel nu mai trebuia să le vadă feţele care îi reproşau că rămăsese în Franţa. în sinea ei, simţea o descurajare atât de întunecată ca ziua care începuse, atât de tristă încât izbutea s-o mâhnească şi îi zdruncina încrederea în ea însăşi. Micul dispensar de pe strada Saint-Antoine, unde lucra, era înţesat de pacienţii care-şi aşteptau rândul printre gemete şi strănuturi. Iama aceea făcuse ravagii printre parizieni, mai ales printre cei care nu putuseră să se încălzească cu cărbuni. Lunile reci fuseseră prea lungi şi grele iar alifiile cu eucalipt şi ceaiurile de rozmarin nu alinau durerile de piept, nici tuşea convulsivă. Agata s-a spălat pe mâini cu multă grijă înainte să se ocupe de următorul pacient, care avea nişte băşici destul de îngrijorătoare pe tot corpul. Uneori, micul Cris se juca împreună cu copiii care aşteptau în sala amenajată în acest scop, dar în după-amiaza aceea Rosa îl dusese într-o grădină foarte aproape de acolo. Când văzuse cu ochii ei cât de aglomerat era cabinetul, se hotărâse să plece cu micuţul; astfel Agata va putea să-şi facă mai bine treaba iar copilul nu ar mai fi atât de obosit. Şi-a legat din nou şorţul alb şi a deschis uşa ca să primească următorul pacient. O agitaţie urmată de un glas care o chema a facut-o să iasă afară, îngrijorată de zarvă. Pacienţii se înghesuiau în urma ei ca să vadă ce se petrecuse şi cărui fapt se datora agitaţia care se vedea în stradă. Doi bărbaţi îl duceau pe un al treilea, mai în vârstă, leşinat iar Rosa alerga pe lângă ei în braţe cu micul Cris, care privea totul cu chipul copilăresc 288
lUBEŞTE'MĂ plin de nedumerire. - înăuntru, repede! a poruncit hotărâtă. Ce s-a întâmplat? RosaîFemeia nu putea să-i răspundă din pricina alergăturii şi a tulburării care o stăpânea. A fost un accident? a întrebat grăbită. S-a lovit? Cei doi bărbaţi îl puseseră deja pe patul din sală. Agata le deschisese uşile şi dăduse indicaţii precise despre unde să-l aşeze dar ea nu s-a uitat la pacient* avea ochii aţintiţi pe Rosa, încercând să scoată de la ea vreo informaţie înainte să poată să-l consulte. Văzând cât era de speriată, s-a uitat la bărbatul leşinat, şi i-a palpat extremităţile ca să vadă dacă are vreun os rupt. Punându-şi privirea pe chipul lui inconştient, inima i-a sărit din piept. Era lordul John Beresford! Preţ de câteva secunde nu a putut să reacţioneze, rămăsese paralizată de surpriză şi de teamă. Ce i se întâmplase? Ce făcea în Paris? Când a simţit în vârful degetelor furnicătura care îi arăta că sângele îi circula din nou prin vene, a făcut un pas înainte şi a răsuflat adânc. Cu mâini pricepute, a atins punctele delicate de pe capul bărbatului, mişcându-se cu multă grijă dar nu a observat nicio lovitură mai însemnată. I-a luat pulsul şi a văzut că era prea iute. Fără amănunte despre ce se întâmplase, nu îndrăznea să dea un diagnostic, doar ceea ce era evident: că nu avea niciun os rupt. Agata a ascultat-o cu multă atenţie pe Rosa, care nu plecase din sala unde avea loc consultaţia. - Stătea pe o bancă şi se uita la copii când deodata a rămas nemişcat şi a scos un ţipăt scurt înainte să cadă în nesimţire la pământ, a izbutit în sfârşit s-o lămurească ea. Cu antecedentele marchizului, un leşin era ceva foarte îngrijorător. Şi a crezut că ştia ce pricinuise leşinul. Dacă i se va întâmpla ceva, ea va purta toată vina. Trebuia dus la spitalul Salpetriere. Când s-a răsucit un pic ca să cheme 289
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ trăsura de urgenţă, mâna lui John a apucat-o pe a ei şi a făcut-o să se oprească. A lăsat ochii în jos spre chipul lui şi a văzut că el o privea fix, fără să clipească şi foarte tulburat. A tuşit de câteva ori, încercând să-şi dreagă glasul. - Aţi leşinat, l-a înştiinţat Âgata într-o încercare de a-1 lămuri ce se întâmplase. Vă doare ceva anume?John i-a dat drumul la mână şi şi-a dus-o pe a lui la piept, cu un gest de durere. Âgata şi-a muşcat buzele, grozav de îngrijorată. Trebuie să vă ducem la spital, înţelegeţi? John a dat aprobator din cap. - De ce? a întrebat-o atunci, cu privirea de oţel. De ce!? a repetat luându-i iarăşi mâna. Ea a simţit că vina o îneca. - Lord Beresford, vă voi explica de îndată ce vă veţi fi recuperat puţin. Vă rog, acum nu spuneţi nimic, vă rog. John şi-a înfipt ochii albaştri pe chipul ei pământiu. Este de mare însemnătate să vă păstraţi calmul dar vă voi povesti totul, a stăruit Âgata. - Acum cuvântul dumitale? A durut-o profund că se îndoia de ea, dar o merita. - II aveţi, i-a răspuns cu un fir de glas. Aveţi cuvântul meu. - Hotel Achille..., i-a spus sforţându-se. Anunţaţi-1... pe..., dar nu a mai putut să încheie fraza şi a leşinat din nou. Âgata a ştiut că trebuia să se grăbească. A început să împartă porunci tânărului care se îngrijea de pacienţi în lipsa ei. Rosei i-a cerut să se întoarcă acasă cu copilul şi a trimis pe unul dintre băieţii care obişnuia să ducă mesaje, la hotelul Achille să anunţe incidentul şi să spună la ce spital îl duceau pe lordul Beresford. Trăsura de urgenţă tocmai se oprise la uşă. Cei doi bărbaţi care îl aduseseră pe John din parc l-au urcat şi în vehicul, lucru pe care l-au făcut cu grijă. 290
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ Agata şi-a făcut cruce înainte să înceapă prima dintre multele rugăciuni. Era obosită, gata să cadă de istovire, dar John era în afară de primejdie. Fuseseră nişte ceasuri lungi şi grele, însă medicii erau convinşi că nu fusese vorba de un nou atac de cord, chiar dacă trebuia să rămână câteva zile sub ob servaţie. Âgata a dat toate datele pe care le ştia despre pacient şi a continuat să aştepte veşti despre starea şi evoluţia lui. Era cu spatele la uşa de la intrarea în spital ascultând lămuririle medicului, când a simţit o prezenţă care venea drept spre ea. Nu a fost nevoie să se întoarcă pentru a şti că era vorba de Cristopher Beresford, care tocmai trecuse pragul şi se îndrepta hotărât spre locul unde se afla internat tatăl lui. A auzit fiecare dintre paşii lui apăsaţi pe podeaua din marmură şi răsuflarea grea din pricina îngrijorării şi a grabei dar a trecut pe lângă ea tară să se oprească sau să întoarcă faţa. Marginea capei lui negre i-a atins uşor mâna, care îi căzuse pe lângă trup. Era firesc să nu o fi observat, îmbrăcată în halat alb şi cu bonetă peste părul strâns, părea o infirmieră care primea porunci de la un medic. Dar ea a fost conştientă de fiecare dintre paşii lui pe coridorul lung, până ce l-a văzut luând-o la dreapta şi dispărând din câmpul vederii ei. Agata a închis ochii peste măsură de recunoscătoare. Acum putea să se întoarcă acasă la ea ca să se roage mai departe.
John evolua în mod foarte mulţumitor. în fiecare zi Âgata venea la Salpetriere să se intereseze de sănătatea lui dar cu 291
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ multă băgare de seamă să nu dea peste Cristopher. Era de negândit o întâlnire cu el, îi era foarte teamă şi remuşcările o chinuiau zi şi noapte. Nădăjduia că va putea avea o discuţie cu lordul Beresford înainte ca el s-o descopere, Trebuia să se gândească la o explicaţie bună, care să se dovedească logică şi credibilă, dar cum putea să-i explice tăcerea voită? Şi-a întors privirea spre bebeluşul pe care îl examina cu mâini pricepute. De mai multe luni se gândea să se dedice moşitului, să ajute femeile să-şi aducă pe lume copiii; dar încă nu îndrăznea să facă pasul. Moaşele câştigau de obicei foarte puţini bani şi, în plus, ea trebuia să capete experienţă ca să ocupe un post de asistent al unuia dintre cei mai faimoşi chirurgi din Paris. Acesta fusese ţelul ei de la început, dar acum nu mai era atât de sigură de ceea ce voia. - E răcit, dar nu aveţi de ce să vă faceţi griji, i-a spus, mamei cu un zâmbet,. Este un bebeluş puternic şi sănătos. Dacă îi daţi ceaiul pe care vi l-am recomandat, curând nu va mai tuşi. - Eram foarte îngrijorată din pricina febrei, i-a răspuns femeia cu glas neliniştit. - Dacă se mai întâmplă, îi vom da ceva mai puternic, dar fiind aşa de mic, e mai bine să folosim ceaiuri şi comprese reci. Tânăra mamă l-a îmbrăcat pe micuţ şi când l-a luat în braţe i-a mulţumit din tot sufletul. Agata ţinea uşa ca să-i facă loc să iasă, când ochii ei au privit spre sală. Un bărbat i-a atras cu totul atenţia. Stătea printre oamenii sărmani, ceea ce făcea ca ţinuta şi viţa să-i fie şi mai evidente. în faţa ei se afla protagonistul celor mai fierbinţi visuri şi al celor mai adevărate coşmaruri ale sale: Cristopher Beresford. Cristopher nu ştia prea bine ce făcea în locul acela ticsit de bolnavi dar trebuia să-i mulţumească personal medicului 292
__________________________________ IUBEŞTE-MĂ care îl îngrijise pe tatăl său, salvându-i viaţa. Nu trebuia să fi încuviinţat nicicând călătoria aia blestemată. Frigul şi umezeala din Paris erau la fel de puternice ca şi în Portsmouth şi nu îi făceau bine deloc. în clipa când se va recupera, se vor întoarce acasă, unde va fi bine îngrijit de un specialist. Scaunul pe care stătea era destul de incomod, dar a răbdat fără să se mişte atât cât a fost nevoie. Când uşa care împărţea zona de aşteptare de încăperea unde erau îngrijiţi pacienţii s-a deschis, a scos un oftat de uşurare; chinul lui se sfârşea. îi va mulţumi medicului şi va pleca, dar când ochi i s-au aţintit pe persoana care stătea în prag, a rămas paralizat. Surd şi mut la tot ce nu era ea. Timpul s-a oprit în acel colţ din Marais. Amândoi stăteau nemişcaţi, fără să poată să-şi ia ochii unul de la celălalt. Privindu-i faţa uluită, Âgata a ştiut că nu se aştepta s-o vadă. John nu o trădase şi asta a îngrijorat-o şi mai mult. Cristopher s-a ridicat în sfârşit şi a mers spre ea. Din numai doi paşi, a intrat în cabinet, dar Âgata nu l-a urmat. Şi-a plimbat privirea peste cele şase persoane care aşteptau să fie primite. Dacă primea să aibă o discuţie cu el în acel moment, ar putea să-i ia toată viaţa. Şi nu era pregătită pentru asta. Nu, când avea mintea atât de orbită de simţăminte contradictorii. - Andre, ocupă-te de restul bolnavilor. Âgata s-a adresat în franceză tânărului ei asistent, care s-a arătat încântat. Să ţină locul şefei presupunea un risc mai mare dar şi câştiguri mai mari. Ne vedem mâine la prima oră a după-amiczii. Şi-a desfăcut halatul şi şi-a scos boneta, pe care le-a pus întrun mic dulăpior cu sertare. Apoi şi-a pus capa şi mănuşile înainte să se uite din nou la Cristopher. Vino cu mine, i-a cerut cu glas scăzut. El nu a răspuns. S-a mărginit s-o urmeze într-o tăcere care a agitat-o şi mai mult decât era. Să mergem să bem o cafea la Gwenhuifar; este un loc liniştit 293
A rlette G eneve unde putem să stăm de vorbă şi e foarte aproape de aici. Au ieşit pe strada rece fără să-şi adreseze cuvântul şi fără să se privească, de parcă ar fi fost umbrele a doi străini care merg împreună pe pavajul gri. Odată aşezaţi comod în vechea cafenea şi cu ceştile pe masă, Agata a hotărât să rupă tăcerea stânjenitoare care se lăsase între ei dar nu a fost nevoie, căci Cristopher i-a luato înainte. - Mulţumesc, a început cu glas hotărât. Ai fost foarte amabilă să te ocupi de tata când a leşinat. Ceea ce ai spus medicilor a fost foarte însemnat şi de trebuinţă. Ştii că eu nu mă descurc prea bine în limba tatălui tău. Ea s-a gândit că glasul lui era Ia fel de ascuţit ca lama unui brici, dar nu putea să-l privească în faţă ştiind uriaşa taină pe care i-o ascundea şi pe care nu putea să i-o dezvăluie. Era atât de schimbat! Rămânea la fel de atrăgător, dar pe umeri îi apăsa tăcerea ei în legătură cu ascunzătoarea şi pricinile pentru care îl părăsise. - Iartă-mă, i-a spus simplu. Trebuie să-ţi lămuresc... Dar nu a putut să continue. îşi simţea saliva groasă şi amară în gură. Strălucirea din ochii lui Cristopher o ardea. îi provoca o gâdilătură în părul de pe trup şi îl întărea până îl făcea ca nişte ace ascuţite de gheaţă. - N-am nevoie de nicio lămurire! s-a răstit pe un toc sec care a făcut-o să tresară. Singura lămurire valabilă mi-ai dat-o acum trei ani, mai ştii? Fiindcă eu nu am putut să uit. Agata a îndrăznit să-l privească în ochii, care în dupăamiaza aceea nu erau la fel de albaştri ca un cer de vară, ci gri ca o furtună de iarnă. I-a văzut privirea agresivă, chipul dispreţuitor şi în colţul buzelor i se oglindea un cinism care a făcut-o să se înfioare. Era îmbrăcat fără cusur, ca întotdeauna, cu redingotă închisă la culoare şi batistă de 294
___________________________________lUBEŞTE-MĂ culoare deschisă înnodată la gât cu un nod foarte elaborat. Singura deosebire însemnată erau câteva fire albe care îi scânteiau argintii la tâmple dar pentru că avea părul blond, abia se observau. - N u cunoşti toate faptele, i-a spus în cele din urmă cu un fir de glas. Dar înţeleg că nu vrei să mă asculţi, pentru că, dacă ar fi fost invers, nici eu nu aş face-o. Altă tăcere şi mai stânjenitoare decât cea de dinainte a atârnat între ei, care nu dădeau înapoi din atitudinea precaută. - Trag nădejde că bunicul tău se bucură de frumuseţea Franţei. Vorbele lui erau încărcate de ironie, dar ea nu le-a luat în seamă. Cristopher se purta ca un adevărat domn. Nu ridica tonul, nici nu insulta, în ciuda faptelor urâte pe care le făcuse împotriva lui. A înşelătoriei şi a minciunii care îi chinuiau sufletul şi îi ţineau buzele pecetluite. - A fost înmormântat de curând în cimitirul PereLachaise. Sclipirea de surpriză din ochii lui Cristopher a ţinut doar o clipă. - îmi pare rău pentru pierderea ta. Şi-a prezentat condoleanţele într-un chip atât de corect încât a lăsat-o plină de îndoieli. Nu ştiam că practici medicina. Ea îi tratase rana de glonţ când au fost atacaţi de bandiţi în Anglia şi îi spusese că era medic. Uitase? îţi place să trăieşti la Paris? a continuat el. Credeam că oraşul visurilor tale este Cordoba şi că te vei întoarce acolo repede. Agata s-a gândit la absurdul situaţiei. Stăteau amândoi într-o cafenea, vorbind despre nimicuri, când singurul lucru pe care îl dorea în acel moment era să o ia la fugă şi să dispară. - Trebuie să plec. Spusese tocmai ceea ce gândea dar era atât de agitată că 295
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ nu ştia cum să se poarte în faţa lui. - Te însoţesc, s-a oferit binevoitor. - Nu! Exclamaţia i-a ieşit din gură fără să vrea. Cristopher a ridicat întrebător o sprânceană. Este mai bine să ne despărţim aici. - \bi veni mâine cu tine la Salpetriere, tata este conştient şi vrea să-ţi mulţumească. A tăcut un moment. E curios că nu a spus că fuseseşi tu cea care l-a ajutat. S-a mărginit să-mi spună că doreşte să mulţumească persoanei care i-a salvat viaţa. Ce surpriză a fost să dau peste tine. Ce putea să-i spună? îşi simţea vorbele oprite în gât. - Nu este o idee bună să vii cu mine la spital. Agata căuta un mod potrivit să i-o spună ca să nu-i trezească bănuieli, dar ultimul lucru pe care îl dorea era o întâlnire cu John, fiind el într-o stare de sănătate atât de delicată. Este încă în convalescenţă şi nu e bine să se grăbească. Mă voi duce să1 văd într-un moment mai potrivit. - Trebuie să fie mâine, pentru că ne întoarcem la Portsmouth. Plecăm în câteva zile. Uşurarea pe care a simţito auzind că pleacă din Franţa a ameţit-o. Ştia că va trebui să vorbească cu John, dar nu credea că va trebui să fie a doua zi. Nu era pregătită să se înfrunte cu el. Avea atâtea pentru care să-l roage şi să-l implore, că nu ar putea să găsească vorbele potrivite chiar dacă le-ar căuta toată noaptea. A oftat foarte mâhnită şi neştiind ce să facă pentru a ieşi din încurcătura în care se afla. Cristopher o vedea zbătându-se neliniştită şi s-a întrebat care să fie pricina. Clipea agitată şi îşi muşca buzele până s-a rănit. Nu ştia că se găsea în Paris dar văzând-o şi înţelegând că ea fusese cea care îl ajutase pe tatăl lui, a simţit o uşurare la fel de mare pe cât îi era de adâncă furia. Cafeaua Agatei era neatinsă în ceaşcă şi o vedea frângându-şi mâinile fără încetare în poală. Era foarte schimbată, nu mai părea aceeaşi fată veselă şi nepăsătoare pe care el o cunoscuse şi 296
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ iubise. Trec să te iau la prima oră a după-amiezii. Ea l-a privit tară să înţeleagă, fusese foarte limpede. - Mâine este cu neputinţă, serios. Glasul îi tremura atât de tare încât Cristopher a mijit ochii până i-a redus la o linie. De ce părea atât de stânjenită? Ce i se-ntâmpla? Ba mai mult, de ce chipul ei oglindea o teamă atât de reală şi de palpabilă? - De asta nu poţi să scapi, \6rbele îi sunaseră ca o ameninţare şi aşa le-a luat ea. Acum trei ani, ai fugit ca o laşă, dar de data asta, nu, domnişoară Martin. Mă voi ocupa personal. - Atunci, îngăduie-mi să-mi iau răgazul de care am nevoie. „De ce are nevoie de timp?” s-a întrebat uimit. Atât atitudinea tatălui lui, cât şi a ei i se păreau peste măsură de ciudate. - Ca să dispari din nou? Nu, cred că n-o vei face. Agata gândea cu iuţeală. în câteva zile ar putea să consulte un avocat şi să se informeze. Ar căuta o înţelegere echilibrată pe care să i-o propună lui John Beresford ca s-o ajute să domolească furia nesfârşită pe care o va simţi Cristopher când va descoperi totul. Fir-ar să fie! De ce tatăl ei lipsea atâta vreme? Parcă totul se unea împotriva ei: leşinul lui John şi acea întâlnire agonică cu Cristopher; agonică, pentru că murea să-l îmbrăţişeze, să-i spună adevărul o dată pentru totdeauna. Dar trebuia să tacă mai departe până ce va veni cel mai bun moment ca să-i dezvăluie că era tatăl unui copil superb de doi ani. îi apăsa pe inimă fagăduiala pe care i-o făcuse tatălui ei înainte de plecarea acestuia la Avon. Era conştientă că vremea ei se sfârşise. Nu mai putea să-l ascundă, nu când John îi aflase taina, dar să-l înfrunte pe Cristopher îi trezea o adevărată teamă. 297
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Trebuie să plec, a spus iarăşi dar de data asta fără să-l privească. - Trec mâine să te iau, a stăruit el. Nervii au facut-o să izbucnească mai înainte decâl prevăzuse. - Ascultă-mă bine, lord Beresford! S-a căit de îndată de tonul pe care îl folosise dar nu mai putea să dea înapoi. A încordat spatele şi şi-a înfipt ochii întunecaţi într-ai lui, care o privea într-un fel ce i se părea indescifrabil. Mă voi duce să-l văd pe tatăl tău când voi crede de cuviinţă, niciun minut mai înainte. Tăcerea lui Cristopher a fost foarte grăitoare. Bună ziua, s-a despărţit Agata. El nu s-a ridicat când ea a facut-o, arătându-i prin atitudinea lui ce gândea despre vorbele ei. A privit-o plecând cu paşi iuţi şi fără să întoarcă privirea înapoi, dar dacă îşi închipuia că are ultimul cuvânt, cât se înşela! Să o vadă presupusese să simtă din nou golul acela în piept care îl chinuia, care îl făcea să regrete toate lucrurile pe care le pierduse din vina ei: bucuria, fericirea de a se şti iubit de o femeie plină de viaţă. îi lăsase o rană mult mai adâncă decât îşi putea închipui cineva. Iar acum soarta o adusese în calea lui. Agata a trecut de colţul străzii opus cafenelei Gwenhuifar şi a izbucnit în plâns; a facut-o cu o nelinişte grozavă, cu o durere sfâşietoare. A plâns amarnic şi fără să poată să contenească râul de lacrimi fierbinţi care îi curgeau pe obraji. Apoi a luat-o la fugă şi nu s-a mai oprit până nu a ajuns pe strada Saint-Antoine, la adăpostul casei ei. Dar înainte să bage cheia în broască, a încercat să se liniştească şi şi-a trecut poalele capei peste faţă ca să şteargă urmele plânsului. Viaţa avea felul ei de a-şi lua plata pentru păcatele şi jignirile comise. Pentru ea venise ceasul.
298
IUBEŞTE-MĂ
îi trimisese înapoi pe cei mai mulţi dintre bolnavi. Era atât de agitată că nu putea să-şi facă bine treaba. în dispensar mai erau doi copii care avuseseră febră peste noapte, chiar dacă după gălăgia pe care o făceau nu părea. O durea capul, îi era greaţă şi simţea nevoia să fie acasă la ea, în linişte, întâlnirea cu Cristopher o lăsase fără voinţă şi cu un nod în gât care creştea pe măsură ce treceau orele. Iar întâlnirea viitoare cu John Beresford se apropia, dar Cristopher îi respectase hotărârea de a aştepta să-l vadă. Măcar va putea să răsufle încă o zi. - Iartă-mă un moment, i-a spus lui Andre. Gălăgia din sala de aşteptare făcea să-i crească durerea de cap. Ţine scumpetea asta. Trebuie să fac puţină ordine. Tânărul a făcut-o cu amabilitate. Agata a deschis uşa care făcea legătura între cele două încăperi şi s-a uitat la ce trei copii, printre care şi al ei, care se certau pe o jucărie. Rosa îl lăsase cu ea în după-amiaza aceea, fiindu-i cu neputinţă să-l ia la o întâlnire pe care o avea în celălalt capăt al oraşului, dar se înţeleseseră că va veni după el de îndată ce va putea, însă Cris avea prea multă energie ca să stea cuminte într-o încăpere mică. Două dintre mame erau prinse într-o discuţie personală şi părea că nu le păsa de joaca şi ţipetele copiilor lor, care îi deranjau pe ceilalţi bolnavi. Altă mamă aştepta să-i fie consultat copilul şi ea însăşi i s-a părut bolnavă. Agata şi-a spus că va trebui s-o examineze când va sfârşi cu cei care erau mai grav. 299
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ Voia să deschidă gura ca să le ceară femeilor să-şi stăpânească odraslele, când uşa dinspre stradă s-a deschis ca să-l lase să intre pe Cristopher. Când l-a văzut apărând aşa pe neaşteptate a simţit un ţiuit în urechi care a lăsat-o surdă câteva clipe şi inima i-a început o goană nebună ce a facut-o să răsufle anevoie. Privirea i se plimba de la Cristopher la fiul ei, care stătea cu faţa la ea şi cu spatele la el. Simţea nevoia să închidă ochii şi să nu-i deschidă în faţa dezastrului care putea surveni dintr-un moment în altul. Cristopher s-a întors ca să închidă uşa după el şi apoi a devenit conştient de gălăgia copiilor în mica sală. A lăsat ochii în jos ca să se uite la disputa copilărească şi l-a privit pe unul dintre băieţeii care voia o jucărie din lemn, veche, dar de o culoare foarte ţipătoare. Agata simţea că stă atârnată în gol; nu putea să se prindă de nimic. Şi, în vremea asta, inima repeta aceeaşi litanie... ”Nu te întoarce, micuţule, nu te uita la el”. Preţ de câteva minute care i s-au părut veşnice, nimeni nu s-a mişcat şi atunci Cristopher a făcut primul pas, în vreme ce fiul lui făcea altul înapoi; izbutise să pună mâna pe jucăria pe care unul dintre ceilalţi copii o lăsase dintr-odată. încă un pas şi s-ar lovi de el. Şi-a dus mâna la gât într-o încercare de a-şi înăbuşi un ţipăt cu care să atragă atenţia micuţului iar ăsta era ultimul lucru pe care îl dorea. Cristopher a continuat să înainteze şi, în mers, a întins mâna dreaptă pe care a adus-o la înălţimea capului lui Cris. Cu încă un pas ar fi lângă el. Degetele lui au atins uşor bucelele blonde dar nu s-a oprit, cum se temuse ea. Âgata a privit gestul lui drăgăstos, chiar dacă inconştient. Atingerea uşoară a mâinii lui a făcut ca fiul lor să ridice chipul mic, interesat de bărbatul care îl mângâiase, dar Cristopher nu a putut să se vadă oglindit pe faţa copilului, fiindcă îşi ţinea ochii aţintiţi în cei ai mamei. 300
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ Când a fost în faţa ei, Âgata a simţit aşa o uşurare că picioarele aproape i s-au înmuiat. Cristopher a schiţat un zâmbet sarcastic. - Parcă l-ai fi văzut pe diavol. ”Şi aşa este” s-a gândit ea, cu inima încă strânsă. Copiii s-au întors la jocurile lor, odată pierdut interesul. Âgata s-a gândit că, până la urmă, nu căpătase amânarea cerută în cafenea, în după-amiaza de dinainte. - M-a surprins vizita ta, asta-i tot, i-a spus cu glas foarte scăzut, abia auzit. îmi închipui că vrei să vin cu tine. Am să-i dau instrucţiuni lui Andre.Rosa, care tocmai intra în încăpere, a salutat-o cu mâna şi ea i-a răspuns cu un gest al capului. Crezând că Âgata vorbea cu un pacient, i-a pus micuţului paltonul, mănuşile şi căciula, l-a luat în braţe şi 1a scos în stradă. Cris nu a protestat nici măcar o dată; ştia că urmau să meargă în parc înainte să se întoarcă acasă. Oftatul Âgatei a fost atât de lung şi de adânc încât Cristopher ar fi jurat că tocmai sfârşise o cursă de rezistenţă cu desăvârşire istovită. Ea şi-a şters pe halat mâinile asudate. Avea un micuţ pe patul de consultaţie, cu Andre, nişte mame străine de tot ce nu era discuţia lor şi trei copii atât dc vioi că nu păreau bolnavi. Andre, trebuie să lipsesc un moment. Cristopher a ridicat sceptic o sprânceană. Nu la un moment se gândise el. Ocupă-te de tot în lipsa mea, te rog. Tânărul a dat din cap în semn de afirmaţie. - Trăsura aşteaptă afară, i-a spus Cristopher. - Ne vedem mâine, a adăugat Âgata, care şi-a scos halatul şi boneta şi şi-a pus capa. Apoi, a luat în braţe unul dintre copii şi i-a cerut lui Cristopher s-o urmeze. A vorbit cu mama care părea bolnavă şi a încredinţat-o că Andre o va consulta de îndată. A liniştit celelalte mame şi s-a despărţit de ele. Când au ieşit în după-amiaza răcoroasă, Cristopher i-a 301
A rlette G eneve luat-o înainte ca s-o conducă până la trăsură. Făcând asta, capa lui neagră a atins uşor dosul palmei ei şi atingerea a făcut ca inima Agatei să-i tresară în piept. Nu putea să spună dacă fusese de emoţie ori de teamă dar dacă în loc de stofa ar fi fost mâna lui, ar fi leşinat de încordată şi neliniştiă ce se simţea. Trăsura aştepta la următorul colţ de stradă. Cristopher i-a deschis uşiţa ca să se aşeze, în vreme ce îi dădea indicaţii vizitiului despre adresa la care trebuia să-i ducă. Stând faţă în faţă, timpul s-a oprit şi atmosfera a devenit fierbinte şi încordată, dar amândoi au păstrat tăcerea şi privirile îndepărtate. Âgata era concentrată, încercând să găsească o explicaţie logică pe care să i-o dea lordului Beresford, dar cum se explică înşelăciunea voită? Tăcerea consimţită? Nu ştia. Şi dacă se înşela? - îmi vine greu să-mi închipui un om precum Gines de Lucena într-un oraş atât de rece ca Parisul. Agata s-a întors din locul în care se afla: gândurile ei cele mai intime. - La început locuiam în sud, la Bordeaux dar bunicul a izbutit de două ori să treacă graniţa pe la Irun, cu gândul să se întoarcă la Cordoba; a fost nevoie să ne gândim la o nouă mutare. Soluţia a fost Paris. Tata l-a ajutat mult să se adapteze. Din vorbele ei, Cristopher a putut să înţeleagă refuzul lui Gines de Lucena de a părăsi Spania ca să se stabilească în Franţa. - îţi place să practici medicina? Mi-e greu să te văd ca pe o profesionistă a ştiinţei. Âgata nu a răspuns, prefera să păstreze distanţa şi nu să se adâncească într-o discuţie care putea să-i apropie. Avea nevoie ca el să rămână în regatul lui de răceală şi indiferenţă, dar nu ştia cât de adânc afectat era Cristopher pentru că o întâlnise într-un fel atât de 302
___________________________________ I u b e şt e -m A întâmplător, după ce îşi petrecuse luni căutând-o, fără succes. Ai de gând să vorbeşti...? Ea l-a întrerupt cu o mână ridicată. - Nu doresc să fac conversaţie cu tine. Te rog, respectă hotărârea mea de a păstra tăcerea. Privirea lui Cristopher s-a înăsprit într-atâta încât pupilele îi păreau ca de piatră, asemenea ochilor garguilor care împodobeau acoperişurile celor mai înalte şi mai vechi clădiri din oraş. - Pur şi simplu sunt curios să ştiu ce ai de vorbit cu tata. Dar Agata a continuat să privească pe fereastră din mersul trăsurii procesiunea de copaci şi clădiri, fără să-i dea un răspuns. Marchizul de Whitam stătea într-un fotoliu comod lângă fereastră. Era îmbrăcat într-un halat de culoare bordo dintr-un material englezesc, moale. Pe măsuţa din apropierea fotoliului, erau mai multe cărţi de autori englezi pe care ea îi cunoştea, ca şi un pahar cu apă şi mai multe batiste împăturite. încăperea spaţioasă pe care i-o dăduseră era o dovadă limpede a bogăţiei ocupantului ei. John şi-a plimbat încet ochii până a ajuns la ei, care stăteau în picioare în pragul uşii, de parcă nu s-ar fi hotărât să intre. Cristopher era cu un pas înaintea Agatei, care îl privea temătoare. - Este o plăcere să te văd din nou, domnişoară Martin. Intră, te rog. Tonul corect şi educat al lui John a facut-o săşi muşte fără milă buza. A ascultat dar paşii ei păreau ai unui suflet chinuit care mergea spre infern. Poţi să ne laşi singuri, fiule. Cristopher voia să se împotrivească dar privirea tatălui lui l-a oprit. Domnişoara Martin şi cu mine trebuie să vorbim între patru ochi. El a strâns buzele, dar s-a supus poruncii deghizate în sugestie a părintelui său. S-a uitat o clipă lungă la Agata, 303
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ care a lăsat ochii în jos, cu desăvârşire copleşită. - \t>i fi afară... dacă ai nevoie de mine. Avertizarea fusese foarte limpede. - închide uşa, te rog. Ochii lui John au urmărit cu multă atenţie mişcările fiului său. Când a văzut că uşa era închisă, s-a uitat la chipul Agatei şi a poftit-o să ia loc în faţa lui. -A rătaţi mult mai bine, a spus ea. A fost primul lucru care i-a venit în minte ca să încerce să spargă gheaţa. Mă bucur cu adevărat. John o privea intens, aproape fără să clipească. Âgata stătea la picioarele patului îngust, cu mâinile încrucişate în poală şi privirea aţintită asupra lui. Sub capă, pe care nu şi-o dăduse jos, se putea vedea culoarea închisă a rochiei, lipsită de podoabe sau eleganţă; era îmbrăcămintea unei femei simple şi umile, dar asta reprezenta una dintre calităţile ei cele mai notabile, pe care el o admirase în trecut. - Doreşti puţină apă? Agata s-a gândit că va înnebuni din cauza formalismului lui. A văzut cum John umplea paharul de pe măsuţă cu lichidul dintr-un ulcior de cristal acoperit cu un şervet. - Niciodată n-am vrut să-i fac rău lui Cristopher, a rostit brusc. Marchizul a oprit paharul la jumătatea drumului spre gură şi, fără să bea, l-a pus din nou pe masă. Am plecat pentru că trebuia s-o fac. John admira latura asta a spaniolilor, sinceritatea şi felul lor direct de a înfrunta lucrurile, dar în acel moment, nu era prea sigur că era felul potrivit de a-i vorbi. Nu există scuză pentru purtarea mea dar era o viaţă în joc şi nu am avut de ales. - Nu doresc să-mi vorbeşti despre fuga în Franţa, împreună cu bunicul dumitale. Ceea ce mă interesează este un copil de doi ani şi tăcerea pe care ai păstrat-o în privinţa lui. Agata şi-a muşcat din nou buza, cu desăvârşire depăşită. 304
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ Poţi să-ţi faci o idee despre ce a însemnat pentru mine să văd faţa acelui copil? a întrebat marchizul. Ea a oftat sfârşită. John Beresford îşi dăduse seama de asemănare. Am crezut că o să-mi iasă inima din piept. Şi Agata simţea că, dacă deschidea gura, inima i-ar ieşi pe ea. - Ce... ce făceaţi în Marais? l-a întrebat cu glas şovăitor. John a deschis ochii senini. - Chiar dacă ţi se pare de necrezut, pur şi simplu făceam o plimbare printr-un loc frumos. Dar ce surprize ne rezervă viaţa, nu-i aşa, domnişoară Martin? „Afurisită coincidenţă!”, s-a gândit ea cu ironie. Dintre toate colţurile Parisului, trebuise să se plimbe tocmai prin singurul loc unde fiul ei se juca împreună cu Rosa, în vreme ce ea se ocupa de nişte bolnavi. Soarta a fost cea care m-a dus în grădina aceea, a spus deodată John. Âgata a încetat să se mai uite la stofa rochiei ca să-şi pună din nou privirea pe el. în trăsură simţeam că mă sufoc, aveam nevoie să respir puţin aer, şi de aceea am cerut să se oprească, să mă plimb un pic. - Nu cred în soartă, ci în întâmplare, i-a răspuns ea cu glas şovăitor. A fost o întâmplare neprevăzută şi nefericită, a încheiat pe un ton mai hotărât. - Nefericită nu, a contrazis-o el. Viaţa are felul său de a ne arăta adevărul când acesta este acoperit de minciună. Agata nu se simţea în stare să-şi justifice faptele din trecut, de aceea a păstrat tăcerea. Ştii, domnişoară Martin, ador copiii. Şi când am văzut grădiniţa plină de ei, am simţit nevoia grabnică să mă aşez şi să-i privesc... John voia să continue dar expresia ei l-a oprit. Părea tulburată. Ochii ei frumoşi arătau toată suferinţa pe care o îndura şi s-a întrebat de ce. El se aşteptase să vadă pe chipul ei un sentiment de ruşine, deasemena de remuşcare, dar nu expresia aceea de mâhnire adâncă. Âgata simţea un nod în gât care o împiedica 305
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ să răsufle. Voia să-o ia la fugă şi să nu se oprească până ce nu va fi departe şi la adăpost de tot. Trebuie să-i spui sau o voi face eu, i-a zis el deodată. Chiar dacă ameninţarea nu o intimidase, din pricina tonului blând, acesta fusese scopul lui. - Nu pot! a exclamat, cu teama muşcându-i din inimă. Nu. Până când tata nu va putea să mă apere, nu pot să mă înfrunt cu asta singură. John a fulgerat-o cu o privire rece. Ea a simţit un fior care îi străbătea şira spinării. -A tu n c i, nu-mi laşi de decât..., a început dar Agata l-a întrerupt. -A şteptaţi, vă rog. John a văzut-o înghiţindu-şi anevoie saliva. O voi face, făgăduiesc, dar trebuie să-mi daţi puţin timp ca să mă pregătesc. Mă tem de reacţia lui Cristopher când va afla. ”Şi chiar ai de ce să te temi”, şi-a spus John. Deşi simţise o dorinţă neînfrântă să-i vorbească fiului său despre ceea ce descoperise, s-a gândit că ar fi mult mai bine să fie ea cea care să-i spună adevărul. Cristopher ar putea s-o ia ca pe o bună dispoziţie din partea sa. - Am cuvântul dumitale că o vei face fără întârziere? Drept răspuns, Agata a izbucnit în plâns, în vreme ce încuviinţa dând din cap. Acum spune-mi totul de la început.
Totul era pregătit. Tatăl său dădea ultimele dispoziţii pe Diavolul negru înainte de plecare. Stăruise mult să mai 306
___________________________________ I u b e şt e -m A rămână câteva zile la Paris dar el fusese de neclintit iar medicul îl ajutase să-l convingă. A doua zi dimineaţa velierul va pleca din apele franceze în direcţia Angliei, dar înainte Cristopher mai avea ceva de rezolvat şi avea de gând să se ocupe de asta de îndată. John voia să vorbească foarte serios cu domnişoara Martin dar el nu se gândea s-o facă. Totul se spusese cu ani în urmă şi nu voia să reaprindă focul mâniei. Şi, pe neaşteptate, tatăl lui îi ceruse să se ducă într-un parc, foarte aproape de locul în care Agata îngrijea de bolnavi. I-o ceruse cu glas hotărât şi privire îndurerată. Atitudinea tainică a lui John i-a trezit o impresie adâncă. Ce îi ascundea? De unde interesul acesta de a-1 face să piardă o vreme preţioasă mergând într-un loc necunoscut şi fără însemnătate pentru el? Dar tatăl lui l-a asigurat că acolo va afla ceva foarte însemnat, care îi va aduce multe date despre domnişoara Martin şi fuga ei precipitată. în cele din urmă, la stăruinţa lui, a fost de acord să cedeze, în schimbul dispoziţiei sale de a pregăti totul pentru plecarea lor de a doua zi. Dacă el se ducea în locul de care îi spusese, John nu se va împotrivi să plece din Franţa. Cristopher nu-şi putea stăpâni neliniştea şi furia. Să fie lăsat în afara discuţiei pe care o avuseseră tatăl lui şi Agata cu câteva zile în urmă îl scotea din minţi până la un punct de nebănuit. De ce făcuseră asta? Ce avea ea de spus ce nu trebuia să audă el? I se părea că John lucrează împotriva intereselor lui ca s-o protejeze pe Âgata dar atunci, de ce se grăbea să-l facă să se ducă într-un anume loc şi la un anume ceas? Ce putea să fie atât de însemnat de nu putea să aştepte? A făcut acelaşi drum pe care îl făcuse tatăl său. A urmat toate şi fiecare dintre indicaţiile pe care acesta i le dăduse. Trebuie să fi aflat ceva vital dacă suferise o lovitură atât de puternică şi tăcerea lui încăpăţânată în faţa interogatoriului la care îl supunea de atunci îl făcea să scrâşnească din dinţi de neputinţă. Cristopher putea să-şi închipuie prea bine despre 307
A rlette G eneve ce era vorba. Tatăl lui descoperise un blestemat de îndrăgostit! Dar de ce voia să se ducă el să-l vadă? Ca să-l apere pe viitor, cum tăcuse în trecut în legătură cu Ophelia! De mai multe luni Cristopher se hotărâse să uite tot dar îi făgăduise tatălui său. A străbătut strada Saint-Antoine până a ajuns în piaţa Vosges şi a continuat drumul până la grădiniţa în care el leşinase. Când a ajuns în parc, ceea ce a văzut nu i s-a părul însemnat: câţiva copii de vârstă fragedă se jucau unii cu alţii, tăcând destulă zarvă, sub privirile atente ale mamelor lor. Cristopher s-a răsucit ca să se uita la casele cu două niveluri care dădeau în parc, întrebându-se care dintre ele ar fi putut să atragă atenţia tatălui său; s-a mai întrebat cine putea să li ieşit dintr-una dintre ele ca să-i stârnească o asemenea emoţie. S-a uitat la băncile din lemn şi s-a hotărât să se aşeze pe singura care era liberă. Preţ de mai multe minute, ochii lui nu s-au dezlipit de pe faţadele şi ferestrele caselor. Nădăjduia ca din vreuna dintre ele să apară cheia la întrebările pe care şi le punea. Un strigăt de copil urmat de o lovitură a făcut ca ochii să i se dezlipească pentru câteva clipe de case şi să se aşeze pe micuţi. Unul dintre copii i-a atras puternic atenţia; era atât de blond că părul îi părea aproape alb şi se evidenţia printre ceilalţi copii, bruneţi. Nu trebuie să fi avut mai mult de doi sau trei ani şi de la depărtarea aceea era bucăţică ruptă din fratele lui, Andrew. Acelaşi păr ciufulit la nivelul cefei; oasele lungi şi mersul împleticit. Cristopher a zâmbit, semănau până şi la felul cum fugeau! Şi privindu-1 şi-a închipuit cum ar putea arăta un fiu al lui. I se părea de necrezut asemănarea uriaşă şi, aproape fără să-şi dea seama, a început să se încainte. Nu-şi putea lua ochii de la copilaşul care se juca, străin de interesul pe care i-1 trezea. îi urmărea fascinat alergătura. L-a văzut urmărind un porumbel care 308
__________________________________I u b e şt e -m A părea că se joacă rotindu-se şi deodată micuţul a rămas în faţa lui, dar cu bărbia un pic ridicată se uita intr-un punct anume în spatele lui; porumbelul zburase peste umărul său până pe creanga unui copac frunzos. Dumnezeule din ceruri! A strâns pumnii pe genunchi ca să-şi stăpânească pornirea de a îmbrăţişa trupul micuţ. A închis o clipă ochii, mişcat până la ultima fibră a fiinţei lui. Instinctiv, a ştiut că tocmai aflase acelaşi lucru pe care îl descoperise tatăl lui cu câteva zile în urmă. Şi certitudinea trădării înfăptuite de Agata i s-a înfipt în inimă ca un pumnal încins. Pârjolea fiecare simţământ frumos transformându-1 în cenuşă neagră. El însuşi era gata să sufere o cădere emoţională. Era o zguduire viscerală care îi răvăşea simţămintele bărbăteşti şi le lăsa la vedere după ce indurase cea mai mârşavă dintre înşelătorii. Cum putuse să-i ascundă aşa ceva? Avea s-o omoare! A deschis ochii şi l-a privit pe micuţ, care rămânea nemişcat în faţa lui. Cristopher s-a aplecat în faţă ca să-i atragă atenţia şi a mers. Copilul nu s-a mai uitat peste umărul lui ca să-şi pună privirea pe chipul bărbatului. Fireşte că semăna cu Andrew! Şi cu toată familia lor! Dar nu era atât de prost încât să nu caute o confirmare a bănuielii lui. - Bună, cum te cheamă? l-a întrebat într-o spaniolă perfectă. A facut-o ca să-şi urmeze o presimţire. Numele meu este Cristopher. Copilul s-a uitat la el cu ochii cât farfuriile şi i-a zâmbit, îi înţelesese vorbele! Blestemăţie! Oare mai avea nevoie de alte dovezi? O femeie s-a ridicat din locul în care stătea şi s-a îndreptat spre ei cu chipul îngrijorat. Cristopher a ştiut că i se oferea şansa să capete răspunsuri. Micuţul era tot lângă el iar femeia părea agitată şi cam nervoasă când îl privea. Şi-a dat seama că îi studia hainele scumpe şi purtarea distinsă, ceea ce i-a liniştit în parte temerile. Cristopher ieşea în evidenţă 309
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ în zona aceea umilă ca o muscă pe o farfurie cu frişcă. Şi pentru prima oară a fost recunoscător pentru privilegiile pe care i le dădeau neamul şi bogăţia, pentru ca femeia să aibă încredere. Trebuia să caute răspunsuri şi avea de gând s-o facă neîntârziat. Chipul speriat al Rosei a făcut să apară alarma în capul ei. Venise gâfâind, cu părul răvăşit şi obraji îmbujoraţi de efort. De ce nu era Cris cu ea? Unde îl lăsase? Faţa chinuită a prietenei sale a făcut să i se strângă stomacul până-ntr-atâta că i-a produs o durere fizică. - Ce s-a întâmplat? a întrebat-o plină de nelinişte. - L-a luat! Agata şi-a astupat gura cu o mână ca să oprească un ţipăt. L-a luat tatăl lui! Mi-a pus multe întrebări despre tine, despre copil... Nu m-am gândit... Nu puteam să-mi închipui... Rosa a tăcut ca să-şi recapete răsuflarea. Alergase ca o nebună cele patru grupuri de locuinţe care despărţeau grădina de casa în care locuiau. L-a luat în braţe şi a plecat cu el. In acel moment, femeia a izbucnit în lacrimi. Iartă-mă, Rowena! Nu am ştiut să reacţionez la vreme şi a fost cu neputinţă să i-1 iau. O teamă îngheţată i-a pătruns în oase şi a lăsat-o insensibilă la tot ce o înconjura preţ de câteva momente lungi. - Cine a luat copilul? S-a mirat de liniştea cu care pusese întrebarea, căci tremura ca o frunză. Rosa a oftat de câteva ori înainte să poată să-i dea un răspuns: - Lordul Beresford. Şi Agata a alergat ca niciodată în viaţa ei. Fără să-şi pună capa sau să-şi ia mănuşile, a căutat pe o stradă principală o trăsură care s-o ducă până la hotelul Achille, dar o dată 310
IUBEŞTE-MĂ înăuntru, mişcarea înceată a roţilor i-a provocat o agonie sfâşietoare. îşi spunea ei însăşi că niciodată Cristopher nu iar face rău micuţului, dar adevărul era că pentru fiul ei era un necunoscut şi l-a închipuit grozav de speriat. Şi atunci inima a început să-i bată într-un ritm primejdios. Erau şi alte posibilităţi pe care nu voia să le ia în seamă, dar trebuia s-o facă. Şi dacă o împiedica să-l vadă? Ar putea chiar să-l ducă departe de ea. Dar nu, Cristopher nu era atât de meschin, s-a mustrat severă. Oare ea nu făcuse ceva la fel de urât sau chiar mai rău? Când a ajuns la recepţia hotelului, avea hainele în neorânduială, ochii sticloşi şi îşi simţea glasul tremurând dar a putut să-i spună recepţionerului pe un ton autoritar indiscutabil că trebuia să-l vadă neîntârziat pe lordul Beresford, pentru o chestiune de viaţă şi de moarte. A fost o minune, sau cel puţin aşa i s-a părut ei, că bărbatul i-a dat numărul apartamentului. Âgata nu părea defel o doamnă sau o persoană distinsă, dar teama din ochii ei era prea adevărată ca s-o nesocotească. O femeie în starea aceea de nervi nu putea să mintă. Apartamentele erau situate la primul etaj şi ea a urcat fiecare treaptă de parcă s-ar fi dus la eşafod. Când a fost în faţa uşii duble vopsite în alb, a clipit ca să-şi limpezească privirea, care îi era tulbure. Se afla într-o stare de nervozitate îngrozitoare şi în acel moment s-a căit din tot sufletul că păcătuise prin tăcere. A bătut cu degetele în lemnul fin dar nu a auzit mişcare în spatele uşii. A răsuflat adânc şi a bătut din nou mai tare, dar nu era nimeni acolo. S-a aşezat pe podeaua de pe coridor şi a aşteptat să vină Cristopher. Aşteptare ce avea să însemne ceasuri grele. Când trecuse o bună bucată de vreme, uneia dintre cameristele care făcea curat în alte camere i s-a făcut milă de ea, crezând-o o clientă care pierduse cheia şi i-a deschis uşa apartamentului. Âgata 311
A l e t t e G e n e v e ____________________________ j-amulţumit şi s-a hotărât să-l aştepte pe Cristopher stând în salonaş. Mai întâi s-a plimbat agitată prin încăpere gândindu-se la o scuză, alegând vorbele pe care i le va spune, apoi, istovită de nesiguranţă, a izbutit să aţipească un pic rezemată de birou, lângă fereastră. Când a crezut că nu mai putea să îndure, a auzit paşi şi o cheie pe care cineva o vâra în broască. S-a ridicat de pe scaun şi a rămas în picioare în mijlocul salonaşului, privind uşa care se deschidea; peretele care îi despărţea a rămas deodată deschis. Cristopher a fost surprins s-o vadă şi când şi-a revenit a privit-o ca şi cum ar fi fost cel mai aprig duşman al lui. Dar Âgata se aştepta la această reacţie; era aceeaşi pe care o avusese ea când a aflat că îl luase pe micuţul ei. Strălucirea din ochii lui Cristopher i-a arătat chinul emoţiilor sale. Cruzimea sălbatică văzându-se înşelat, o bucurie imensă pentru ceea ce aflase şi o adâncă dezamăgire pentru ceea ce îi ascunsese ea. - 0 cameristă mi-a deschis uşa. A crezut că pierdusem cheia* i-a spus într-o şoaptă, ca să-i lămurească prezenţa ei în apartament. Trebuie să vorbim! Auzind-o, Cristopher a luat aŞa o expresie de parcă ar fi fost silit să înghită otravă. Agata a şovăit o singură clipă înainte să facă primul pas dar el a oprit-o cu o mână ridicată. Dacă se apropia de el, putea sg facă ceva drastic, ca de pildă s-o strângă de gât. Unde este’Abia putea să-şi stăpânească neliniştea din glas. Unde este micuţul meu? Cristopher a strâns din falei auzind-o. -Pe Diavolul negru, în drum spre Whitam Hali. Cel mai mare coşmar al ei tocmai se adeverea. Âgata s-a lăsat să cadă la pământ şi şi-a acoperit chipul cu amândouă mâiu'le* dar nu a plâns; avea sufletul uscat de teama pe care i-0 trezea această întâmplare. Cum fusese de acord lordul John Beresford să-i ia copilul? Pentru că îl convinsese 312
___________________________________I u b e şt e -m A Cristopher. Ea îi ceruse timp ca să-i spună şi, văzându-i tăcerea, alesese să ia el frâiele în mână. Dar John nu ştia că .lean Michel nu se întorsese încă de la Avon şi că ea aştepta întoarcerea lui ca să-i mărturisească totul lui Cristopher. Acum venise vremea adevărului. Se sfârşiseră scuzele şi pretextele. - Nu ca să te rănesc am tăcut, jur! a spus cu glas chinuit. Am aflat că eram însărcinată la câteva săptămâni după ce ne-am instalat în Bordeaux. Şi teama pentru ceea ce am descoperit m-a paralizat; o vreme n-am ştiut ce să fac. Cunoşteam urmările pe care le va avea în familie starea mea când se va afla, dar n-am avut încotro. Şi am plătit foarte scump, pot să te asigur. Cristopher rămânea tăcut, neluânduşi ochii de pe chipul ei. Bunicul şi-a arătat dispreţul său pentru că, prin faptele mele, dezonorasem numele familiei, iar tata nu mi-a vorbit multe săptămâni. A fost îngrozitor, un coşmar. Mi-era foarte teamă, cred că încă îmi este dar niciodată n-am vrut să-ţi fac rău. Âgata nu se aştepta la milă din partea lui dar tăcerea lui grea creştea disperarea pe care o simţea. Ea ţinea ochii în pământ, într-o atitudine supusă. In după-amiaza în care ne-am despărţit, eram gata să-ţi spun de ce nu puteam să plec cu tine deşi te iubeam din tot sufletul, dar cu câteva ceasuri mai înainte m-au făcut să înţeleg primejdia la care te expuneam dacă primeam propunerea ta să plecăm, aşa cum plănuiseşi tu. Mi-am ţinut făgăduiala să tac dar în mijlocul unei lupte cu mine însămi. Cristopher a ştiut cine se afla în spatele discuţiei care o convinsese de asta, vărul ei Carlos de Lucena, dar nu i-a mai păsat. Trecuse prea multă vreme iar el era grozav de furios. - Cărei primejdii se presupune că mă expuneai acceptându-mă? Glasul îi era atât de aspru că făcea fiecare silabă un tăciune care o ardea. A ridicat ochii ca să se uite la el şi ce a 313
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ văzut într-ai Iui a făcut-o să se închine. Indiferenţa fusese înlocuită cu o mânie violentă. - Puteai să fii acuzat că ascunzi dovezi şi chiar să fii arestat pentru că l-ai ajutat pe unul dintre conspiratori. De aceea a trebuit să mă îndepărtez de tine şi l-am luat pe bunicul în Franţa ca să-l apăr de furia regelui. - îţi baţi joc de mine? a spus el cu desăvârşire neîncrezător. - Trebuia să plec şi trebuia să tac, a răspuns tulburată. - Şi nu ţi-a trecut prin minte că aveam dreptul să ştiu ceva atât de însemnat ca faptul că aveam un copil? a întrebat fără să se mişte din loc. Stătea cu spatele la fereastră, cu picioarele uşor depărtate. Ţinea o mână în şold, în vreme ce cu cealaltă îşi masa gâtul sub ceafa ca pentru a-şi uşura încordarea strânsă. Ea continua să stea pe covorul gros dc pe jos, ca o învinsă. Că hotărârea asta nu îţi revenea doar ţie? Este came din carnea mea, fir-ar să fie! Cum ai îndrăznit să...? Era atât de furios că şi-a impus să tacă pentru a nu exploda. - Am luat-o pe drumul pe care l-am considerat potrivit în acel moment, a spus ea. Cristopher a bombănit ostentativ, încercam să te apăr şi să-l apăr pe bunicul, a stăruit ea. - Găseşti scuze pentru ticăloşia asta? Pentru tăcerea ta jignitoare? Glasul lui dezvăluia o supărare autentica şi profundă. - încerc să-ţi spun... Dar el nu i-a îngăduit să continue. - Tăcere! s-a răstit mânios. Dacă încerci să-mi stârneşti mila, îţi pierzi vremea. Ai făcut un lucru îngrozitor. Ea ştia, dar asta nu a făcut ca vorbele lui s-o doară mai puţin. Meriţi să nu-1 mai vezi niciodată. Această posibilitate a umplut-o de o teamă atroce. 314
___________________________________IUBEŞTE-MĂ - Nu poţi să-l desparţi de mine, a spus cu glas mai hotărât decât ceea ce credea. Era gata să se prăbuşească. Sunt mama lui! Cristopher a izbucnit într-un râs sarcastic. Să ajungem la o înţelegere, te rog, l-a implorat ea dar fără să capete nimic. Se ridicase în sfârşit din poziţia de învinsă şi mergea drept spre el, care nu s-a mişcat de unde era. -A c u m vrei să te târguieşti? a întrebat-o cu o batjocură ce a izbutit s-o rănească. Dar Agata a ţinut capul sus. Ai idee ce ai făcut? - Spune-mi ce vrei şi îţi ju r că dacă stă în puterile mele îţi voi da. - Dreptate, domnişoară Martin! Agata a avut uşoara impresie că el ştia prea bine ce gândea ea chiar în acel moment, strălucirea din ochii lui crescuse considerabil. Acum ştii cum este, a încheiat Cristopher. Ea şi-a înghiţit neputinţa pe care i-o trezea atitudinea lui neîndurătoare. - Neştiinţa nu cere dreptate, a răspuns cu glas neutru. - Te înşeli foarte mult, domnişoară Martin. Acum ştii ce înseamnă să fii dat la o parte din ceva ce într-adevăr contează foarte mult pentru tine. - Te voi purta prin tribunale. \b i lupta din toate puterile mele, l-a înfruntat în cel mai amar chip cu putinţă. II voi recupera. El i-a susţinut privirea care, cu fiecare clipă, devenea tot mai arzătoare. - în Anglia? întrebarea, plină de ironie, a ţintuit-o locului. Cristopher acţiona premeditat ca să-i facă cel mai mare rău cu putinţă şi chiar dacă îşi propusese să încerce să-i trezească mila, nu a mai fost în stare să-şi păstreze atitudinea supusă. Vei putea să strângi destule lire ca să încerci? a continuat el. Privirea lui de oţel a străbătut-o din cap până-n picioare, cu neruşinare. Nu, fireşte că nu! în momentul în care copilul 315
A rlette G eneve va călca pe pământ englez, va fi cetăţean britanic şi nu vei mai putea să-l scoţi niciodată de acolo. Chiar eu voi avea grijă de asta. Provocarea lui a avut efectul dorit. Âgata a reacţionat ca o lupoaică rănită şi s-a năpustit asupra lui să-l lovească. Lui Cristopher nu i-a fost greu să-i prindă mâinile la spate şi să se bucure de furia ei; era ca un drog, avea nevoie s-o vadă suferind. Ea se zbătea încercând să scape dar puterea lui era mult peste a ei. -A m să te omor! l-a ameninţat cu ochii ca nişte pumnale. Nu voi îngădui să-l iei. Nu ai milă! - Tu ai avut când ai tăcut? Fir-ar să fie, sunt tatăl lui! Aveam dreptul să ştiu! - Crezi că mă vei înfrânge? Ticălos nenorocit! Nu vei reuşi să-l scoţi din Franţa. - Crezi că vreau să te înfrâng? Habar n-ai ce doresc. - Este copilul meu, Cristopher! Nu poţi să-l iei. - Este carne din carnea mea şi pot să-l iau oriunde merg eu! Agata s-a gândit că nu era chip să-l convingă şi că îi rămânea un singur drum, cel al umilinţei. - Cristopher, te rog să nu-1 desparţi de mine. Ai să mă omori. îl implora, dar totodată se zbătea încercând să scape din mâinile lui. El nu se îndoia că, dacă izbutea, ar putea să-i scoată ochii. Te implor, hai să ajungem la o înţelegere, îmi dau seama că eşti supărat, dar niciodată n-ani vrut să te rănesc, pe cuvânt! Cristopher o ţâra spre uşa de la ieşire, dar Âgata a luat-o înaintea intenţiilor lui de a o lăsa afară; nu avea de gând să îngăduie asta. Următoarele momente vor fi hotărâtoare şi ea ştia cum să capete un răgaz. în singurul fel în care puteau să-l capete doi oameni care în acel moment se urau din tot sufletul. Voi face ce vrei, dar te rog, adu-1 înapoi. 316
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ - Prea târziu. Cristopher deja apăsa pe clanţa uşii. Ea a încercat s-o închidă la loc cu piciorul; ştia că, dacă o scotea afară din încăpere, niciodată nu va mai putea să urce din nou zidul care era între ei. Dreptatea mea tocmai te-a găsit vinovată de toate învinuirile. El avea toate şansele de partea lui. Agata se informase bine la unul dintre cei mai buni avocaţi din Paris. Niciun tribunal, francez sau englez, nu va lua drepturile tatălui şi de aceea ştia că trebuia să lupte din toate puterile, dar nu în faţa legii. Era mamă singură, la marginea sărăciei, şi avea nevoie de ajutor zilnic ca să aibă grijă de micuţ; un tribunal ar ţine cont de toate amănuntele. Cristopher în schimb, putea să-i dea copilului luna de pe cer, dacă i-o cerea. A ştiut că trebuia să-i înfrângă apărarea. Nu mersese dialogul, nici ameninţările, nici umilinţa; îi mai rămânea un drum doar. Cristopher trebuia s-o ţină cu o singură mână căci avea nevoie de cealaltă ca să deschidă uşa, pe care Agata se încăpăţâna s-o închidă. Şi deodată a simţit-o agăţată de gâtul lui şi căutându-i gura, la care a ajuns fără efort. Limba ei şi-a făcut drum printre dinţii lui şi a simţit-o pe cerul gurii; pe loc a simţit o biciuire de dorinţă în măruntaie care l-a lăsat fără suflare. Blestemata! De ce avea încă puterea să-l ispitească? Era furios pe ea, dorea s-o pedepsească pentru că-1 minţise dar gura ei izbutea să-l facă să uite totul, în afară de dorinţa adâncă pe care i-o trezea. A simţit cu de-săvârşită limpezime sânii ei catifelaţi care se striveau de torsul lui tare. Mâinile ei, odată eliberate din strânsoare, s-au afundat în părul lui ca săşi lipească şi mai mult capul de al lui. Era un sărut dur, sălbatic, dar plin de o senzualitate pe care Cristopher nu o mai cunoscuse niciodată, decât cu ea. Agata l-a muşcat de buza inferioară până în punctul în care s-a temut că va sângera şi îşi unduia şoldurile lipindu-le de pelvisul lui, izbutind ca membrul său să răspundă cu o ferocitate copleşitoare. Inima părea gata să-i iasă din piept în gura ei ca s-o mestece cu 317
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ plăcere, atât de pătruns era. Agata izbutea să deschidă o breşă în armura lui şi Cristopher simţea că se dădea bătut într-un fel complet şi absolut, chiar dacă încerca să reziste atacului asupra simţurilor lui ca un adevărat titan. Dar gustul femeii, parfumul ei îmbătător îi ameţea simţurile, îi înceţoşa mintea şi toate aceste emoţii contradictorii se uniseră într-o dorinţă puternică pe care putea să şi-o satisfacă doar făcând-o a lui. Dorea s-o îndepărteze de trupul lui, care răspundea ca un trădător, voia s-o îndepărteze din viaţa lui pentru totdeauna, fiindcă durerea pe care i-o trezea când o privea i se părea de nesuportat, dar Agata continua jocul de seducere, atingându-1 cum nicio altă femeie nu o mai făcuse înainte. Egalându-1 pe el însuşi în pasiune şi descătuşare. Cristopher a capitulat, dar a făcut-o luând iniţiativa. A făcut sărutul posesiv, exigent. A ridicat-o de jos cu intenţia s-o ducă spre dormitor dar ea a profitat de moment ca să-i înconjoare talia cu picioarele, ca ultima dată. Era pierdut. I-a ridicat fustele largi şi i-a rupt nerăbdător chiloţii. Şi-a descheiat nasturii de la pantaloni şi cu o singură mişcare a intrat în ea. Agata îl ţinea strâns de gât şi de talie, abia îngăduindu-i să răsufle, dar nevoia grabnică de a se mişca în ea, l-a făcut s-o ducă în dormitor şi s-o trântească pe spate în pat. A început o serie de mişcări încete care şi-au crescut ritmul pe măsură ce ea îi cerea tot mai mult, cu gura, cu mâinile, cu trupul ei care ardea sub al lui. Orgasmul puternic pe care l-a avut o clipă mai târziu l-a lăsa fără puteri, înfrânt, dar a fost conştient că Agata nu se bucurase ca în celelalte dăţi. Se purtase ca un adolescent, nerăbdător şi iute. S-a făcut tăcere peste trupurile lor agitate. - Asta nu a însemnat nimic, a spus Cristopher, din nou îmbrăcat în aroganţă şi indiferenţă. S-a ridicat de pe ea şi a început să-şi aranjeze hainele de parcă nu abia o iubise ca un nebun. Dar Agata era pregătită. Pentru micuţul ei, ar cădea la înţelegere şi cu dracul. 318
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ - \biai la fel de mult ca şi mine, i-a răspuns fără nicio ruşine. Cristopher nu putea să n-o mai privească. Era întinsă pe pat, într-o atitudine de abandonare care l-a făcut s-o dorească din nou şi a înţeles că femeia aceea era pierzania lui. Cu ea nu avea voinţă şi să-şi descopere slăbiciunea l-a făcut să rostească o insultă. - Pleacă dracului odată! i-a poruncit pe un ton care nu admitea nicio discuţie. Chipul Agatei a devenit cenuşiu, dar era în străfundul ochilor ei un licăr de hotărâre care l-a alarmat. - A m să plec cu tine, i-a răspuns cu glas reţinut. - Nu vreau să te mai văd. Dar ea mai avea un cartuş pe care să-l folosească şi l-a folosit, conştientă că el avea s-o urască şi mai mult. A mijit ochii şi, foarte liniştită, l-a întrebat: - Şi dacă am rămas însărcinată? El a privit-o stupefiat şi văzându-i strălucirea calculată din ochi a ştiut că fapta ei fusese voită, că se dăduse lui cu un scop şi furia care fierbea în el a crescut până-ntr-un punct foarte primejdios. Din doi paşi a ajuns la pat şi, cu o mână, a luat-o de braţ silind-o să se ridice şi a târât-o până la uşă. - Eşti o stricată! Crezi că o să ai acelaşi noroc? Agata a explodat în sfârşit. Teama şi supărarea i-au ieşit pe gură ca un şuvoi. - Numeşti noroc să fiu batjocorită? Lipsită de onoare şi respectabilitate? Ca toată lumea să-mi dispreţuiască băiatul pentru că este bastard? Habar n-ai ce este norocul, încrezut blestemat! Cristopher simţea că e gata să facă o nebunie. - E bastard din vina ta! a mustrat-o cu glas de tunet. Nu l-aş fi neglijat niciodată, dar nu ştiam că există, fir-ar să fie! Şi acum, pleacă, fiindcă nu suport nici să te văd. 319
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - Dacă m-ai lăsat din nou însărcinată, îţi jur că nu vei şti niciodată! l-a ameninţat. Cristopher i-a dus mâna la gât şi a ţinut-o acolo, într-o ameninţare limpede care nu a izbutit s-o sperie. Agata l-a privit sfidătoare. Spune-mi, lord Beresford, vei putea să trăieşti cu asta? Lui îi venea s-o pălmuiască şi a strâns mâna pe gâtul ei până a simţit că răsufla anevoie; dar ochii femeii nu se îndepărtau de ai lui, nici nu-şi pierdeau cheful de luptă, chiar dacă nu era pe măsura lui. I-a înfipt degetele ca nişte gheare în păr şi a împins-o spre spate. Era atât de furios că aproape nu-şi controla faptele dar nu lovise niciodată o femeie şi Agata nu avea să fie prima. A privit-o cu o ură viscerală, cu un sentiment de respingere absolută. Tocmai îşi pusese el singur de bună voie sfoara de gât dar, al dracului să fie dacă nu o va face să plătească foarte scump!
Whitam Hali, Anglia Vremea era cu adevărat îngrozitoare. Aproape la fel dc rea ca aceea din Paris. Ploile din ultimele săptămâni îi dăduseră o dispoziţie care putea să rivalizeze cu cea a lui Cristopher. Abia dacă îl vedea pe bărbatul care îi prilejuia nişte coşmaruri groaznice dar care hrănea cu privirile sale de reproş dorinţele ei cele mai ascunse. Ea nu-i era indiferentă, neîncetatele lui priviri ranchiunoase erau o dovadă limpede. Dacă ar privi-o cu indiferenţă sau cu răceală, Agata ar ceda, dar nu era aşa; mai rămâneau încă nădejdi pentru amândoi şi era fericită pentru asta. Când va 320
IUBEŞTE-MĂ izbuti să accepte, totul va putea să reînceapă pentru ei. O târâse până în Anglia atât de supărat încât nu-şi măsura nici vorbele nici faptele, dar era la un loc cu micuţul ei şi ar fi în stare să-şi vândă sufletul diavolului ca să-l apere şi să vegheze asupra siguranţei lui. Agitaţia care s-a iscat după sosirea ei cu copilul, John şi un Cristopher de neabordat i-a lăsat deoparte pe Arthur şi pe Andrew, chiar dacă se arătaseră încântaţi de nepotul lor. Un singur lucru îi lăsa un gust amar: nu putuse să-i scrie tatălui ei ca să-şi justifice plecarea neaşteptată, dar Rosa va putea să-l lămurească. Lăsase cabinetul în seama lui Andre şi casa în mâinile prietenei ei. Strădania de ani putea să se ducă pe apa sâmbetei dar era cu fiul ei şi de nimic altceva nu-i păsa. Agata s-a gândit că drumul până la pace era prea abrupt dar în Anglia putea să dispună de şansa de a înclina balanţa în favoarea ei. Chiar în acel moment, avea drept ţel integrarea lui Cris în familia Beresford, ca el să fie acceptat de toţi şi avea să facă imposibilul ca să izbutească. Când a hotărât să tacă a facut-o cu toate urmările dar o dată ce taina ei fusese descoperită, a fost o eliberare pentru sufletul ei, care fusese robul fricii şi al posibilelor urmări de a acţiona într-un fel sau altul. Tatăl ei va trebui să înţeleagă că evenimentele îşi urmaseră cursul şi că ea nu-şi încălcase fagăduiala. Va putea să ajungă la o înţelegere cu tatăl ei şi cu Cristopher, fără să-i piardă pentru totdeauna pe niciunul dintre ei? - Mami/ Viei? Micuţul îi oferea un biscuit din care muşcase. Agata a încetat să mai privească picăturile de ploaie care rămâneau prinse de fereastră din pricina umezelii. Luna iunie era destul de neobişnuită în comitatul Portsmouth. Drumurile erau noroioase iar lipsa musafirilor dădea impresia că erau 321
A rlette G eneve cu totul izolaţi de restul lumii; dar în frumosul conac se simţea apărată. Tânjea după o parte din independenţa de care se bucurase în Paris, dar izbutise multe în schimb: să nu se mai teamă nopţile, să nu mai păstreze o taină care îi ardea sufletul zi de zi, ceas de ceas şi să-l vadă pe Cristopher zilnic. Chiar dacă ochii lui o înjunghiau cu fiecare privire pe care i-o adresa, o făcea să simtă o adâncă uşurare şi o imensă nădejde. Avea nevoie doar de timp ca să dărâme barierele care îi despărţeau şi avea deplină încredere că va izbuti. A continuat să se uite la micuţul ei, care stătea pe covor, lângă focul aprins; ţinea în poală o cutie mereu plină cu biscuiţi pentru el. - Mănânci prea mulţi. Copilul i-a răspuns cu o strâmbătură care i-a topit inima de parcă i-ar fi pus-o pe foc. Era regele casei, căpăta atenţia tuturor cu un singur zâmbet şi ce mamă nu visa la aşa ceva pentru copilul ei? Ea de bună seamă că da. Cris purta haine atât de scumpe că ea, şi de-ar fi adunat leafa pe un an întreg, tot nu i le-ar fi putut cumpăra; nici măcar un pantof din cei cu care se încălţa. Dar preţul pentru toate astea ar putea să fie prea mare. Avea în faţă nişte piedici greu de trecut: animozitatea lui Cristopher şi dezamăgirea tatălui ei, care se va simţi înşelat de hotărârea ei de fi alături de cauzatorul celei mai mari bucurii şi celei mai adânci nefericiri ale sale. Dar luase o hotărâre de una singură pentru prima oară în trei ani şi a considerat asta un lucru bun. Să se îndepărteze de Cristopher fusese o hotărâre izvorâtă din nevoia familiei de a-1 apăra pe bunicul şi de a păstra tăcerea asupra copilului pe care îl concepuseră - fusese o avertizare deghizată în sfat din partea lui Jean Michel - dar să se afle în Anglia în acel moment era o hotărâre de care nu avea de gând să se căiască. - M-am gândit că ai vrea un ceai. Vorbele lui John au fost pentru spiritul ei şovăitor ca o 322
______________________________________ I u b e ş t e - m A ploaie de mai. De la sosirea în Anglia, marchizul se hotărâse s-o tutuiască şi prin acest gest Agata se simţea mult mai apropiată de el, ca şi cum ar fi considerat-o parte din familie. - întotdeauna este bine venit să bei o ceaşcă de ceai cald într-o companie plăcută. Marcus, care ducea tava cu ceaiul şi nişte prăjiturele umplute cu cremă, mergea în spatele lui John cu tot respectul. A pus tava pe masă în tăcere şi a plecat la fel dar ea era obişnuită cu rigoarea personalului de la Whitam Hali. - Eşti strălucitoare, i-a spus John văzându-i starea de spirit. Nu era câtuşi de puţin supărată pe el, deşi fusese complice în hotărârile asupra fiului ei. Fata dovedea o fire greu de depăşit în optimism şi iluzii. Când Cristopher a venit cu micuţul la bordul Diavolului negru, în vreme ce el făcea pregătirile de plecare, John s-a simţit împărţit. Se dezlănţuise o discuţie aprigă între ei, fiindcă nu putea să răpească un copil şi să-l scotă din Franţa fără cunoştinţa mamei, chiar dacă era fiul lui dar bătălia amară avută cu Cristopher şi ameninţarea că îl va duce pe Cris întrun loc în care nici el nici Agata nu-1 vor putea găsi îi potoliseră protestele. Când fiul său era într-atâta de furios, era mai bine să acţioneze cu prudenţă şi înţelepciune. El ar putea să aibă grijă de micuţ până ce va fi din nou împreună cu mama lui, apoi se va ocupa de încăpăţânatul şi irascibilul Cristopher. De aceea, când mai târziu acesta a venit din nou pe vapor, dar de data asta însoţit de Agata, John nu a ştiut ce să creadă. Ea mergea mai mult târâtă de Cristopher, fără bagaj, dar nimic nu îl făcea să presupună că pleca din Franţa forţată. Când totul a fost gata în portul Le Havre, velierul s-a îndreptat spre Dover cu încă doi pasageri la bord, nepotul lui şi singura femeie care dăduse peste cap viaţa întâiului său născut. - Sunt strălucitoare pentru că mă aflu în locul potrivit, a 323
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ răspuns ea, chiar dacă cu ochii uşor înlăcrimaţi. Unde trebuia să fiu acum trei ani. John a servit-o cu o ceaşcă de ceai cu două linguriţe dc zahăr şi o picătură de lămâie. Când i-a dat-o, ea a luat-o cu un zâmbet sincer. Era într-adevăr frumoasă îmbrăcată în hainele fiicei lui, Aurora. Din fericire, pe velier era un cufăr cu haine de-ale ei şi Âgata a putut să îşi aranjeze câteva rochii pe durata călătoriei. - Te aşteaptă o întâlnire grea, i-a spus ca o aducere aminte. Şi a izbutit ceea ce nu puteau privirile mânioase ale lui Cristopher: s-o descurajeze. - Tata va fi grozav de dezamăgit de acest deznodământ dar nu voi fi nevoită să-l mint în legătură cu asta pentru că nu am avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat. N-am încălcat cuvântul pe care i l-am dat, n-am luat legătura cu Cristopher în absenţa lui, ca să-i spun ceva. Nu puteţi să vă închipuiţi ce uşurare adâncă înseamnă asta pentru mine. Agata a tăcut preţ de câteva clipe. Cu vremea, făgăduielile făcute din loialitate faţă de familie apasă greu pe suflet. Lui John i se părea că era prea optimistă dar a păstrat tăcerea asupra concluziilor lui. De câte ori Cristopher şi ea se aflau în aceeaşi încăpere, încordarea se putea tăia cu cuţitul. Niciodată nu văzuse doi oameni atât de egali şi de încăpăţânaţi. Cris a hotărât că nu mai voia să fie ignorat şi a lăsat cutia cu biscuiţi ca să se îndrepte cu paşi hotărâţi spre masa unde erau prăjiturile cu cremă. - Hmmm, a fost singurul lui comentariu. John i-a dat o prăjitură caldă pe care el a luat-o fără nicio grijă. Zahărul i-a alunecat pe mână până la bărbia mică. Âgata a întins braţele ca să-l ia în poală dar copilul era mai interesat de bunicul lui. Fusese o adevărată descoperire pentru el şi era încântat. John l-a ridicat în braţe şi l-a aşezat pe genunchi. 324
lUBEŞTE-MĂ - De câte ori îl iau, mi se pare că îl am din nou pc Cristopher în braţe, este o senzaţie minunată, a comentat fără să-şi ia ochii de la nepotul lui, care se întindea deja după a doua prăjitură. - Vrei să spui că nu seamănă cu mama lui? a întrebat Agata cu un zâmbet ştrengăresc dar fără nicio supărare. - Chiar dacă te doare, cordobezo, a răspuns Andrew în locul lui John, - tocmai intrase şi se apropia de locul unde stăteau ei - nepotul meu cel frumos este bucăţică ruptă din mine. Tânărul a dat la o parte un scaun şi a luat loc în faţa Agatei şi a tatălui lui. Câte ai dat gata, campionule? Cris a clipit de câteva ori înainte să-i arate trei degeţele mânjite de zahăr. Vino cu mine, moştenitorule! Cris n-a stat pe gânduri nicio clipă. A întins braţele micuţe spre Andrew, care l-a luat cu îndemânare, de parcă ar fi fost obişnuit să poarte trupşoare de copii. O să ne îndopăm împreună. Auzind porecla drăgăstoasă cu care Andrew se adresase copilului, Agata a tresărit. Cris luase altă prăjitură de pe platou dar unchiul lui a izbutit să i-o ia înainte ca băieţelul să muşte din ea şi i-a făcut cu ochiul. Micuţul a rămas cu degetele pline de zahăr în aer. După ce Andrew a înghiţit ultima bucată, a luat mâna nepotului său şi i-a lins unul câte unul degeţelele, până nu a mai rămas niciun fir de zahăr. Agata a urmărit cu privirea fiecare gest dintre ei doi şi s-a întrebat cum putea Cristopher să fie atât de indiferent şi îndepărtat acum când îl avea pe fiul lui cu el. Deşi nu dădea la o parte faptul că se purta aşa tocmai pentru că era ea în casă. Cris părea mai mult fiul lui Andrew decât al lui şi tristeţea i-a acoperit ochii cu o mantie neagră. John a privit fiecare emoţie care se oglindea pe chipul ei: fericire, reţinere, supărare şi duioşie. A ştiut ce simţea în acele momente văzând chimia dintre nepot şi unchi dar Agata nu ştia că Andrew avea un magnet special pentru 325
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ copii, îi atrăgea cu zâmbete şi gesturi drăgăstoase. Era preferatul copiilor Aurorei şi ai lui Justin. întotdeauna se juca cu ei, le dedica un timp pe care cei mai mulţi dintre adulţi li-1 refuzau şi de aceea simţea tristeţea ei ca pe a lui proprie, fiindcă i-ar fi plăcut să-şi vadă fiul cel mare dândui atenţia pe care i-o dădea fiul cel mic. John avea proaspătă în minte mărturisirea sinceră şi emoţionată a Agatei în spitalul din Paris. Niciodată o femeie nu-şi dezgolise sufletul şi sentimentele faţă de Cristopher într-un fel atât de sincer şi de dureros. Agata Martin îl iubea pe fiul lui şi el trebuia să facă ceva în privinţa asta. - Iertaţi-mă, am o treabă care nu poate să aştepte. Şi a ieşit din salon în căutarea fiului său cel mare. Anumite lucruri trebuiau să se schimbe fără întârziere.
Cristopher continua să semneze acte sub privirea atentă a lui Arthur. De când tatăl lui îi dăduse împuternicirea să se ocupe de moştenirea familiei, abia dacă mai avea vreme de ceva dar nu se plângea. Intrarea bruscă a lui John în birou 1a făcut să ridice privirea din hârtii. Marchizul mergea hotărât şi s-a aşezat pe scaunul liber din faţa lui. - Gata, era ultimul, a spus Arthur şi a pus actele într-un dosar din piele. îmi pare rău că vă las singuri dar trebuie să sfârşesc pregătirea unor documente. Voi face asta în camera mea. John şi Cristopher au privit tăcuţi plecarea grăbită a lui Arthur. Mesajul fusese limpede: nu dorea să se trezească în mijlocul disputei care avea să înceapă în orice moment. 326
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ - Un coniac, te rog. Cererea tatălui său l-a surprins pe Cristopher. Era neobişnuit să bea alcool după atâta vreme. Pune-ţi şi tu unul, o să ai nevoie. Avertizarea fusese limpede şi precisă. Cristopher a făcut ce îi ceruse John; nu, nu-i ceruse, îi poruncise. S-a ridicat din fotoliu şi s-a îndreptat spre tava cu băuturi. A umplut două pahare şi s-a întors la masă ca să i-1 dea pe-al lui tatălui lui. Acesta l-a băut dintr-o înghiţitură. - Vrei să te îmbeţi? l-a întrebat pe un ton cam dispreţuitor. - Vreau să-ţi sparg capul. „Gata, am spus-o”, şi-a zis John. Paharul pe care îl ţinea Cristopher în mână a sfârşit uitat într-un colţ al biroului amplu. De ce naiba i-ai adus aici dacă te porţi ca şi cum nu ar exista? Nu te-ai apropiat de zile întregi de copil. Purtarea ta mi se pare de neînchipuit. Nepotul meu nu este vinovat de nimic, fir-ar să fie! Critica l-a deranjat profund pe Cristopher şi nu era dispus s-o tolereze. - Ai terminat? Glasul îi era ascuţit ca un cuţit şi rece ca oţelul. Stătea drept în fotoliu, fără să-şi piardă aplombul nici ţinuta. - Moştenitorul tău legitim nu poate fi un bastard! s-a răstit tatăl lui, sec şi autoritar. Dacă mai continui cu atitudinea asta pasivă, vei pune asupra lui un stigmat greu de şters în viitor. Şi dacă nu iei frâiele în mână, va trebui s-o fac eu. Ameninţarea a rămas suspendată în aer şi a atârnat între ei ca un pendul. - Dumneata vei sta deoparte, i-a răspuns scurt. Cristopher şi-a rezemat spatele de spătarul fotoliului şi şi-a înfipt privirea pe John cu un gest de avertizare, care nu a avut niciun efect asupra marchizului. - A i avut grijă să afli pricinile pentru care mama a păstrat tăcerea? Crezi că a fost uşor pentru ea? Trezeşte-te odată! l-a mustrat. 327
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ - Nu mă interesează pricinele ei, în prezent este în viaţa mea dintr-un accident şi nu am de gând să fac nimic ca să schimb această situaţie. John a răsuflat adânc. - îl numeşti pe nepotul meu accident? încerci să-mi spui că este rodul unei tăvăleli tară însemnătate? Din partea lui Andrew aş fi crezut, dar nu dintr-a ta. Ajuns în acest punct, Cristopher a avut bună cuviinţa să se arate tulburat. Ştiam! a exclamat John pe un ton victorios. Atunci fă dovadă de onoarea cu care mereu te-ai falit şi nu te mai purta ca un băiat ranchiunos. - A i terminat? a repetat întrebarea. Fiindcă am treburi de care să mă ocup. - Nu mă trata ca pe un prost, a răspuns tatăl lui, tot mai supărat. Voise să aibă o discuţie cu el în termeni amicali dar trufia şi răceala lui îl deranjau din ce în ce mai mult. Fiindcă nu sunt. - Niciodată n-aş crede aşa ceva despre dumneata, i-a răspuns cu glas liniştit. John a văzut că fiul lui strângea din falei atât de tare că ar putea să-şi rupă dinţii. - Fiul tău are nevoie de tine, pentru Dumnezeu! Are nevoie de tatăl lui şi nu de înlocuirea acestuia cu unchii sau bunicul. Cristopher rămânea nepăsător dar freamătul uşor al nărilor i-a arătat lui John că nu era atât de indiferent la vorbele lui cum încerca să pară. - Uiţi după cum îţi convine că am aflat din întâmplare că aveam un fiu. Pretinzi să uit aşa ceva? Trebuie să fii nebun! John a scrutat chipul fiului său şi a simţit o milă adâncă; încă nu trecuse peste tăcerea Âgatei Martin. - De ce te risipeşti gândindu-te la ce ai pierdut şi nu la ce ai câştigat? Cristopher a mijit ochii până i-a redus la o linie. 328
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ Dar el a continuat atacul zdrobitor, fără să-i pese de lovituri Ie pe care i le dădea drept în inimă. Trebuia să-l facă să reacţioneze o dată. Eu am pierdut şaptesprezece ani din viaţa fiicei mele, i-a spus deodată dar în fiecare seară mulţumesc din adâncul sufletului meu că am găsit-o. Ai văzut ce a însemnat sora ta în vieţile noastre. Cristopher a lăsat ochii de la chipul tatălui său pe masă. Amândoi suferiseră aceeaşi trădare şi cu acelaşi rezultat. Acţionează odată! s-a răstit John cu glas atât de ascuţit că i-au ţiuit urechile. - Nu pot! a răspuns în cele din urmă lăsând garda jos. - De ce? a întrebat tatăl lui cu ochi strălucitori de interes. - Dacă stau la distanţă faţă de cel mic, pot să-mi păstrez sângele rece faţă de mamă, a mărturisit tulburat. Şi am nevoie de stăpânirea desăvârşită a emoţiilor mele ca să-mi găsesc calea din nou. Mă simt expus, vulnerabil; de mulţi ani nu m-am mai simţit atât de pierdut. Lămurirea lui i-a smuls lui John un oftat de uşurare. în sfârşit tăcuse o spărtură în zidul cu care întâiul său născut se înconjura din proprie voinţă. Ura capacitatea lui de a se izola de tot, armura de protecţie care îi acoperea simţămintele de câte ori suferea câte o dezamăgire. - Agata te iubeşte şi nici nu ai idee cât de mult, i-a spus atunci cu glas foarte scăzut dar Cristopher l-a auzit foarte limpede. Şi a primit aceste vorbe ca pe un pumn în stomac. Dacă îl iubea cu adevărat, nu l-ar fi părăsit în trecut. Pedepsind-o pe mamă, îl pedepseşti pe fiul tău, iar nepotul meu nu merită pedeapsa ta. Tatăl lui îi înfigea cuţitul chiar în beregată. - Nu este intenţia mea să-l pedepsesc pe micuţ, este prea însemnat pentru mine, dar pe ea... pe ea nu pot s-o iert. Mă răneşte simplul fapt să mă gândesc la asta. - Şi unde te duce ranchiuna asta? Oare ai uitat veninul care a pus stăpânire pe tine în trecut? Cum putea tatăl lui să 329
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ creadă că putea să uite incidentul care îl marcase într-un fel atât de adânc? s-a întrebat. Tc-a ţinut departe de mine, de familia ta şi nu poţi să-ţi închipui ce a însemnat pentru noi dispreţul tău. Nu-1 meritam, Cristopher, şi nici fraţii tăi. -A fo s t foarte greu să aflu că propriul tată fusese amantul femeii cu care voiam să mă căsătoresc, i-a reproşat cu o atitudine morocănoasă. - Dar nu o iubeai. Te-ai simţit rănit în virilitatea ta, lovit în orgoliul bărbătesc şi ai uitat ceva foarte însemnat: eu m-am culcat cu ea cu mult înaintea ta şi am facut-o din nevoie, nu din iubire. M-am împotrivit relaţiei voastre fiindcă ştiam că lady O ’Sullivan nu era femeia potrivită pentru tine. - Ne întoarcem la aceleaşi reproşuri? l-a întrebat Cristopher destul de deranjat. Fiindcă nu mă interesează. - Ai prea multă dragoste de dăruit şi de aeeea ai nevoie să găseşti o inimă mai mare care s-o primească. - Şi crezi că am găsit-o în domnişoara Martin? l-a întrebat simplu. De mai bine de treisprezece ani nu mai fusese sincer cu tatăl lui. îl tratase cu lipsă de respect fiindcă se simţea rănit. Agata mi-a dat prea multe bătăi de cap. - Nu poţi s-o ierţi pentru că biografia îţi este pătată de încercarea ei de a-şi salva bunicul? a întrebat fără ocolişuri. Vorbim despre o viaţă, fiule. - Chiar crezi că îmi păsa atât de mult de profesia mea de agent al Coroanei? Aş fi înfruntat un consiliu de război pentru ea! a recunoscut cu glas întretăiat. - Şi atunci de ce dracu ai adus-o la Whitam Hali? Dă-i voie să se întoarcă la tatăl ei şi totul se va sfârşi. Cristopher şi-a zis că alternativa asta era de negândit, cel puţin pentru moment. - Nu pot să îngădui să plece. - De ce? a întrebat iarăşi John, tot mai uimit. 330
___________________________________lUBEŞTE-MĂ Nu a ştiut cum să interpreteze tulburarea fiului său. Cristopher l-a privit drept în ochi. - Pentru că poate fi din nou însărcinată. Uimirea pe care a citit-o pe chipul tatălui lui l-ar fi făcut să râdă dacă subiectul nu ar fi fost atât de serios. - A i silit-o? l-a întrebat cu o oarecare spaimă. Privirea lui Cristopher a fost mai mult decât grăitoare. îl jignise cu această presupunere. El n-ar sili niciodată o femeie. Cum putea să-l întrebe aşa ceva? Iartă-mă, fiule, dar sunt nedumerit de purtarea ta. Vorbele arată că o urăşti iar faptele tocmai contrariul. - Mi-e ruşine de cât de puţină stăpânire am când sunt cu ea. Trebuia s-o spună, să-şi elibereze sufletul din lanţurile care îl înrobeau. Care îi înfrânau simţămintele şi îl imobilizau. Vreme de mai mult de doi ani fusese pierdut şi acum că o găsise, nu era în stare să-şi stăpânească simţămintele pe care i le trezea; de aceea stătea deoparte. - Uneori să-ţi pierzi controlul se dovedeşte a fi o eliberare, i-a spus tatăl său. Cristopher a înfipt nişte ochi plini de neîncredere pe părintele lui, din pricina răspunsului acestuia. - Vrei să ştii adevărul? l-a întrebat cu glas răguşit. Când sunt cu ea, uit de toate. îmi topeşte voinţa cum topeşte focul untul. Mă lasă fără puteri, fără putinţă să gândesc limpede, în timpul mărturisirii sfâşietoare, degetele lui Cristopher se albiseră de cât de tare strângeau masa. Vreau doar s-o strâng în braţe şi să uit de tot. De lume, de responsabilităţi. Simt că este un far care mă luminează în noaptea neagră ca să ajung într-un port sigur. Poţi să înţelegi? Fiindcă eu nu! John îl privea atent şi fără să clipească dar pe măsură ce îl asculta un zâmbet a început să i se deseneze pe buze. - Poeţii îi spun iubire, i-a zis, filosofii, nebunie şi este cel 331
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ mai frumos simţământ din câte există. A tăcut un moment înainte să continue. Mulţi oameni se străduiesc s-o găsească şi sunt foarte puţini norocoşii care izbutesc. Cristopher a strâns buzele. - Dar Agata mă face să simt şi o furie imensă. Să-mi pierd stăpânirea de sine. îmi arde batistele, îi aţâţă pe alţi bărbaţi prin simplul fapt că există, mă face s-o doresc chiar dacă sunt furios din pricina faptelor ei. E manipulatoare, e... femeia care mă înnebuneşte, a încheiat adânc resemnat. Şi această lipsă de stăpânire de sine mă scoate din minţi. John a hotărât să vină în apărarea femeii care izbutise să-l salveze pe fiul lui din mutismul şi indiferenţa în care stătuse de atâţia ani. - Este mama nepotului meu. Cea care a îndurat dispreţul alor săi ca să-l aducă pe lume pe fiul tău. A sfidat toate regulile şi normele pentm că te iubeşte. Doamne, Cristopher! Era de datoria ta s-o aperi! Să-i respecţi inocenţa!... John a hotărât să tacă văzând chipul ruşinat al fiului său. Şi-a închipuit cât de greu trebuie să-i fi fost pentru că încălcase cea mai elementară regulă dintre toate: să respecte o fată virgină şi inocentă. Vorbeşte cu era, l-a sfătuit. Ascultă ce are de spus şi apoi hotărăşti ce vrei să faci în această privinţă. Amândoi bărbaţii s-au privit faţă în faţă, cu sinceritate şi respect. - Dacă fac asta, o voi ucide, i-a spus Cristopher într-o şoaptă răguşită. Dar tatăl lui se îndoia, se îndoia serios. - Fă din nepotul meu un moştenitor legitim sau dacă nu, te voi ucide eu pe tine. John s-a ridicat iute în vreme ce termina coniacul de care Cristopher nu se atinsese. - Unde te duci? l-a întrebat acesta oarecum surprins, văzând iuţeala cu care bea alcoolul din pahar. 332
___________________________________ IUBEŞTE-MĂ - Trebuie să vorbesc cu Devlin despre o chestiune grabnică. Cristopher a rămas privind în faţă, fără să mai spună nimic. Ultimele vorbe ale tatălui său îl lăsaseră înfrânt, cu o senzaţie ciudată în capul pieptului. Acum că trecuseră zilele, că focul răzbunării se potolise până nu mai rămăseseră decât nişte scântei stinse, putea să vadă situaţia dintr-o perspectivă mai matură, mai limpede. S-a ridicat puţin după aceea, trebuia să-i vorbească Agatei şi nu putea să mai amâne.
- Este un copil extraordinar şi prea frumos. Andrew i-a ciufulit drăgăstos părul lui Cris. Nu-mi explic de ce, căci tatăl lui este destul de urât, cel mai urât dintre bărbaţi, aş zice eu. Agata a aruncat în el cu o pernuţă, pe care tânărul a evitato cu uşurinţă. Cris a luat-o şi a aruncat-o spre mama lui, care a prins-o din zbor. Copilului îi plăcea la nebunie să se joace cu adulţii. - Este cel mai frumos bărbat din lume, a răspuns ea cu un zâmbet. Şi nu voi îngădui să-l insulţi. Dar Andrew nu a mai putut să-i răspundă, pentru că a intrat majordomul. - Don Lorenzo del Valle doreşte să fie primit, milady. Apelativul folosit de Marcus a impresionat-o adânc; ea nu merita acel titlu, dar gândul i-a zburat îndată la numele prietenului ei. 333
A rlette G eneve - Lorenzo del Văile e aici? l-a întrebat pe majordom, care a confirmat dând din cap. Şi doreşte să mă vadă? Âgata s-a uitat la Andrew, care era la fel de uimit ca şi ea. - Aşa a spus, milady. Doreşte să vă vorbească între patru ochi. - Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple, i-a spus Andrew. - Unde pot să-l primesc? l-a întrebat pe Marcus. Dar tânărul a fost cel care i-a răspuns. - Chiar aici în salon. Cris şi cu mine te vom lăsa să stai de vorbă liniştită şi fără întreruperi. Marcus, Andrew şi cel mic au ieşit în tăcere din încăpere. Âgata trebuia să se pregătească să-l primească pe prietenul ei, dar era uluită. în săptămânile de când era în Anglia, aşteptase sosirea tatălui ei şi chiar a vărului Carlos dar vizita lui Lorenzo o luase cu totul prin surprindere. Uşa s-a deschis şi pe ea a intrat cel mai bun prieten al familiei sale. L-a văzut şovăind un moment dar Âgata s-a ridicat de pe scaun şi a mers drept spre el, cu mâna întinsă. Era la fel de frumos ca întotdeauna! - Bună, ce faci? Lorenzo a mijit ochii văzându-i gestul atât de distant. Cât aşteptase în vestibul putuse să admire bogăţia şi opulenţa familiei Beresford şi, nu a ştiut de ce, să vadă asta l-a făcut să se zburlească. - Acum câteva luni, ai fi sărit de gâtul meu ca să mă saluţi şi să mă copleşeşti cu întrebări. Âgata a roşit, pentru că, întradevăr, nu se purtase cum îi stătea în obicei. Pesemne frigul englezesc ţi-a îngheţat umorul pe care îl risipeai altădată. A hotărât să nu-i răspundă la remarcă. Fără îndoială, prietenul ei era un pic supărat. - De multă vreme nu mai ştiu de tine. 334
___________________________________ IUBEŞTE-MÂ - A m venit în Marea Britanie ca să-l văd pe tata. Ştii că de câţiva ani locuieşte în Scoţia, la Marina, şi într-acolo mă duc, dar mai înainte trebuie să-ţi transmit un mesaj de la Jean Michel. I-am făgăduit, ca şi vărului tău Carlos. Agata s-a pregătit. - Mă bucur mult să te văd, i-a spus emoţionată. Lorenzo s-a îndoit serios. Chiar dacă se întâmplă în aceste împrejurări. - Mi-ar plăcea să spun acelaşi lucru dar nu pot. Tatăl tău este foarte îngrjiorat pentru tine, i-a spus deodată. Şi doreşte să te întorci. Ea a păstrat tăcerea preţ de câteva clipe. - Am crezut că aceste vorbe mi le va spune el personal. - Tatăl tău nu poate să vină în Anglia şi nici Carlos. Regele Fernando îl ţine sub supraveghere. A pierdut favoarea lui pentru că l-a ajutat pe Gines de Lucena. Veştile nu erau atât de rele pe cât se aştepta, dar bunicul ei nu mai era o primejdie pentru rege. Fusese îngropat pe pământ francez. - Ce îl împiedică pe tata să vină în Anglia, supărarea sau dezamăgirea? - Nu i se îngăduie să treacă graniţa, a lămurit-o el. Agata a rămas cu gura căscată. - Nu-i adevărat, i-a spus dar cu oarecare îndoială în glas. - Crezi că te-aş minţi cu ceva atât de serios? Ofiţerii care au luptat cu Bonaparte au intrarea restrânsă în Anglia. Sunt consideraţi vinovaţi alături de el. Lordul Beresford nu te-a înştiinţat despre asta? Acum înţelegea tăcerea tatălui ei. Sfântă Fecioară! Şi ea care credea că era dezamăgit şi de aceea păstra distanţa. - Ce pot să fac? a întrebat destul de îngrijorată. - întoarce-te cu mine, a răspuns Lorenzo. Am totul pregătit. 335
A rlette G eneve - Nu pot să fac aşa ceva! a exclamat supărată. - Ce te împiedică?Âgata se afla la o răspântie grea. Dacă pleca împreună cu Lorenzo ca să-l întâlnească pe tatăl ei şi să aibă o discuţie cu el, Cristopher nu îi va îngădui să ia copilul şi să se întoarcă după ce va lămuri totul; iar dacă rămânea, nu mai era cale de întoarcere în privinţa tatălui ei şi a distanţei care s-ar crea între ei. Lorenzo a văzut emoţiile oglindite pe chipul ei şi a ştiut că nu o va convinge atât de uşor cum crezuse. Tatăl tău nu merită să te porţi aşa cu el. A făcut ce era mai bine pentru tine. - Nu ştii nimic, Lorenzo! i-a spus ridicând glasul. El şi-a înfipt ochii întunecaţi şi pătrunzători pe chipul ei neliniştit. Dar Agata nu putea să-şi închipuie durerea pe care o simţea tatăl ei ştiind-o atât de departe. Jean Michel venise la palatul Zambra ca să ceară ajutor singurului om care putea să i-1 dea. Carlos nu putea să plece din Madrid, iar el însuşi nu putea să călătorească în Anglia. Lorenzo consimţise să-i ducă mesajul. Tatăl Agatei îi va aştepta în Le Havre, pe ea singură sau cu lordul Beresford. - Ce se presupune că trebuie să ştiu? Că trăieşti ca o stricată în casa unui bărbat care nu te respectă? Că nu-ţi spală ruşinea dându-ţi numele lui? Aceste lucruri sunt de domeniul public, aici şi în Cordoba. Lovitura lui Lorenzo o nimerise drept în inimă, negreşind nici un milimetru. - Dovedeşte puţină chibzuinţă din partea ta să vorbeşti astfel despre un om pe care nu-1 cunoşti defel, a încercat să-l apere dar prietenul ei a plescăit din limbă, şi mai hotărât. - N u văd un inel respectabil pe degetul tău. Aceea fusese o lovitură mârşavă sub centură. Neaşteptată, venind de la el. Eşti tot mamă singură. Spune-mi ce altceva trebuie să mai ştiu? - Că m-am purtat foarte urât cu el şi că are nevoie de timp 336
IUBEŞTE-MĂ ca să mă ierte. - Te-a cerut în căsătorie? Ea n-a avut încotro decât să nege dând din cap. Crezi că o va face? Eşti naivă! - \6rbeşti la fel ca tata, l-a mustrat îndurerată. - Te iubesc la fel de mult ca Jean Michel şi nu pot să îndur ce îţi face. - Am fost foarte nedreaptă cu el. L-am minţit, l-am înşelat... - Tu ai fost nedreaptă cu el? i-a repetat vorbele prostit. Femeia pe care o cunosc eu nu s-ar înjosi în felul ăsta. Deschide ochii odată! Lorenzo era necruţător în atacul asupra emoţiilor ei celor mai adânci. - Iubirea are această putere, prietene, nu o subestima. Toate faptele mele sunt rodul iubirii pe care i-o port. - Tatăl tău a încercat de mai multe ori să vorbească cu..., a şovăit un moment..., trebuie să spun logodnicul sau drăguţul tău? Âgata a strâns buzele în semn de avertizare şi Lorenzo s-a scuzat cu o aplecare a capului. Dar lordul Beresford a refuzat să aibă o discuţie sau o întâlnire cu el, a încheiat. - Chiar tu ai zis că nu poate să calce pe pământ englez, i-amintit acră. - Jean i-a propus să se întâlnească în Le Havre. Lorenzo se înşela pesemne. Cristopher nu ar refuza din ranchiună să vorbească cu tatăl ei; era un domn din cap până-n picioare şi ea nu avea de gând să se îndoiască de onoarea lui. Oare în Cordoba nu o dovedise de mai multe ori? - Nu te cred, i-a spus cu glas rece. încerci să mă faci să cedez. Lorenzo a oftat adânc. Âgata era foarte schimbată; părea o leoaică apărându-şi teritoriul, dar el ştia prea bine că 337
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ atitudinea asta îi va aduce multe necazuri. îi va aduce? Era împotmolită în ele. - Ai să renunţi la tot, Agata? Privirea ei i-a arătat că nu ştia unde voia să ajungă cu întrebarea lui. Crezi că merită? - Iubirea întotdeauna merită. într-o zi vei iubi atât de mult încât îmi vei înţelege vorbele. - Cum spui tu, iubirea merită, dar când este împărtăşită, dragă prietenă. - Cristopher mă iubeşte. Cum poţi să te îndoieşti de asta? Lorenzo nu ştia ce vorbe să folosească pentru a o convinge. O vedea retrăgându-se într-o atitudine de apărare care nu o avantaja defel. Jean Michel era supărat pe ea şi peste măsură de îngrijorat. El ştia prea bine că dacă Agata nu dădea înapoi, va rămâne îngropată pe viaţă pe pământ englez. - Pune-1 la încercare, i-a propus. Ea a făcut ochii mari de groază. Cu niciun chip nu se gândea să cadă în această capcană. Aşa vei afla că simţul onoarei este un tovarăş foarte rece când patul stă gol de afecţiune, a adăugat Lorenzo. - A fost foarte greu pentru Cristopher să afle că l-am minţit şi că l-am ascuns pe fiul lui de el. - Tatăl tău zice că a fost pentru o cauză dreaptă. - Taci, Lorenzo! Glasul ei a sunat chinuit. - Poate tatăl tău s-a înşelat silindu-te să păstrezi tăcerea, dar a făcut-o pentru binele tău şi pentru micuţul acela care merită mult mai mult decât să poarte stigmatul de bastard. Chiar dacă nu cunosc toate amănuntele, cred că Jean Michel nu a reacţionat cu rea credinţă ca să te rănească. Izbutea s-o supere. Brandon, cumnatul meu m-a ajutat să aflu că fiul tău nu poartă numele de Beresford. -A s ta nu înseamnă nimic. - Cum poţi să fii atât de oarbă? Lorenzo a văzut în sfârşit 338
___________________________________ I u b e şte - m ă îndoiala ivindu-se în ochii ei. Şi a ştiut de care fir să tragă ca s-o aducă în favoarea tatălui ei. Nu-1 iubeşte, Agata, se simte doar răspunzător pentru el şi asta e o slabă consolare pentru un copil care merită să aibă un tată în adevăratul sens al cuvântului. - Vrei să-mi faci rău? - Oare nu vezi că ţi-1 faci singură? Spune-mi, de câte ori ţi-a spus că te iubeşte? ’’Niciodată”, s-a gândit ea. Dar mai contau vorbele când ochii lui erau atât de grăitori? - Lordul Beresford face parte din soiul acela aparte de bărbaţi care nu au nevoie să rostească anumite vorbe pentru ca o femeie să ştie ce simte. O arată prin fiecare gest, prin fiecare faptă. Prin apărarea lui încerca să-l facă pe prietenul ei să înţeleagă. - Ascultă-te! \6rbeşti ca să te convingi pe tine însăţi. - Lorenzo, te rog! a exclamat, cu desăvârşire copleşită de emoţiile contradictorii pe care vorbele lui i le trezea, atât de pătrunse cum erau de adevăruri otrăvitoare. Avea nevoie să respire un pic de aer. Lorenzo era distrugător cu argumentele lui. O făcea să şovăie şi să se întrebe dacă nu cumva se înşela în privinţa lui Cristopher şi a simţămintelor lui. înainte de sosirea lui, era sigură de iubirea pe care o simţea pentru el, credea că era de ajuns dar acum se gândea la micuţul ei şi la ceea ce avea nevoie cu adevărat şi asta nu era tocmai un tată absent. - A m adus cu mine o licenţă specială de căsătorie. Dacă vrei, putem să ne căsătorim la căderea serii într-un sat, Gretna Green, foarte aproape de graniţa scoţiană. Sora mea ne-ar găzdui la Ruthvencastle până când am putea să ne întoarcem cu vaporul în portul San Sebastian din Spania. Âgata s-a uitat la Lorenzo cu totul zăpăcită. Incapabilă să 339
A rlette G en e v e reacţioneze într-un fel sau altul. Fiul tău ar fi sub protecţia mea şi am putea să-l scoatem din Anglia fără probleme. Acesta este cel mai mare interes al tatălui tău. Ea a răsuflat atât de adânc că aproape a ameţit. - Cristopher nu va îngădui, a spus aproape într-o şoaptă. Bastard sau nu, tatăl lui nu va îngădui să iasă din Anglia. - Cris nu este recunoscut legal ca un Beresford. îl ţine aici din răzbunare, nu eşti în stare să înţelegi? Pe ea a deranjat-o această concluzie. Nu poţi să vezi că încerc să te ajut? a întrebat-o cu o anume grabă în glas. - Şi ce spune contele de Zambra despre gestul tău cavaleresc? l-a întrebat ea la rândul său cu o anume antipatie. Nu suporta ca prietenul ei din copilărie să fie atât de receptiv şi binevoitor când Cristopher era de neabordat. - Tata îmi va respecta hotărârea, Âgata. Este un bărbat drept şi doreşte ce e mai bun pentru mine. - Te-ai lega pe viaţă cu o sfoară atât de lungă numai din prietenie? Meriţi mult mai mult, Lorenzo. Eu nu sunt vrednică de un asemenea sacrificiu. - Eşti prietena mea şi doar aşa pot încerca să te ajut. Tu ai face la fel pentru mine. Era adevărat. Dacă el s-ar fi aflat într-o situaţie asemănătoare, ea ar fi în stare să facă orice ca să-l ajute; pe asta se întemeia prietenia sinceră. Să ne căsătorim pe pământ scoţian ne va fi de folos ca să ieşim din Marea Britanie dar această uniune nu va fi valabilă în Spania. O dată ajunşi în Cordoba, vom cere anularea şi vei fi iarăşi liberă. Sugestia nu i se părea atât de nebunească. - \5i vorbi cu Cristopher, a acceptat în cele din urmă. Şi Lorenzo a ştiut că nu trebuia s-o mai preseze. Era gata să cedeze şi s-a hotărât să bată în retragere. - Stau la hotelul Henry, în Fareham. Voi fi acolo dacă ai nevoie de mine. - Mi se pare atât de ciudat să te văd în Anglia! a exclamat 340
I u b e şt e - m A încă surprinsă. - Uiţi că tata nu poate să se întoarcă în Spania o vreme, până când regele Fernando hotărăşte contrariul. Aşa că va trebui să vin pe această insulă mai des decât mi-ar plăcea. Se pregătea să plece dar Âgata şi-a dat seama că nu-şi luase rămas-bun. Păreau doi străini, nu doi prieteni care se preţuiau. Deodată, el s-a întors şi a privit-o cu intensitate. Voi aştepta răspunsul tău. - Lorenzo! El a privit-o pătrunzător. Te urăsc pentru vorbele tale. Prietenul ei a schiţat un zâmbet grăitor, fiindcă ştia că vorbele lui o vor face să se hotărască intr-un fel sau altul. - Ştiu, şi mă bucur că aşa este. Tăcerea care a urmat plecării lui i-a folosit ca să se gândească. Vreme de zile se simţise atât de fericită pentru că era din nou alături de Cristopher încât uitase totul dar vizita prietenului ei o adusese iarăşi cu picioarele pe pământ, facând-o să caute încă o dată direcţia în care trebuia să meargă. Trebuia să-i vorbească lui Cristopher şi să-l întrebe fără ocolişuri cum rămâne cu micul Cris, dacă avea de gând să-l recunoască ori va fi pur şi simplu un bastard în existenţa lui rigidă şi bine rânduită. Lorenzo era dispus să se însoare cu ea! Fără s-o iubească! Fără să urmărească nimic decât să o salveze pe fata care se lăsase orbită de o himeră. Agata s-a mustrat, pe ea nu o atrăgeau bogăţia, nici titlurile dar iubirea unui bărbat care deocamdată o dispreţuia, da. Totuşi, dorea atât de mult şansa să aleagă de una singură că poate greşise calea de urmat, totul era descurajator. Trebuia să-şi înghită supărarea şi s-o digere, numai atunci va putea avea o discuţie rodnică şi matură cu cauzatorul nedormirii ei.
341
A rlette G eneve
Cristopher a făcut ceva cu totul de neîngăduit, pentru a doua oară în viaţa lui: a ascultat o discuţie personală între Agata şi Lorenzo del Valle. Nu fusese poftit dar fusese de faţă şi cu totul implicat. Instruirea sa ca agent includea şi ascultarea discuţiilor altora şi în acel moment a fost recunoscător pentru această abilitate învăţată şi neuitată, care îi îngăduia privilegiul de a asista la permanenta lui apărare de către ea. Explicaţiile pe care i le dăduse lui Lorenzo pentru purtarea lui iraţională dărâmaseră una câte una barierele pe care el le ridicase ca să se apere de influenţa ei. Agata era o femeie cu idei foarte limpezi şi definite şi de două ori îl apărase tară să merite; în seara când a pălmuit-o pe lady Ophelia şi chiar în după-amiaza aceea, în vreme ce îi scuza faptele urâte în faţa unui bărbat care încerca s-o ajute. Tocmai descoperise că atârna mai greu afecţiunea pe care o simţea pentru ea decât îndoielile care îl chinuiau până în punctul în care îl făceau să păstreze distanţa. Fusese atât de orbit de tăcerea ei că uitase de ce tăcuse Agata: datorită făgăduielii făcute tatălui ei şi din iubire pentru bunicul ei. Cum putuse să fie atât de prost? Şi acum, ce naiba putea face ca să repare lucrurile? Lorenzo del Valle avea intenţia limpede să o ia şi nu doar pe ea, ci şi pe fiul lui, copilul acela pe care începea să-l iubească pentru că era o parte din Agata. Dar dacă Lorenzo voia să-şi atingă scopul, mai întâi va trebui să treacă peste cadavrul lui. A hotărât să se îmbarce din 342
___________________________________I u b e şte - m A nou pe Diavolul negru. Trebuia să stea de vorbă cu Jean Michel înainte să poată avea o discuţie cu fiica lui şi s-o lege definitiv de viaţa sa. Ieşirea în curte a lui Andrew, urmat de Cris i-a făcut inima să bată mai iute. Unchi şi nepot purtau o discuţie despre lei, care l-a făcut să se căiască de atitudindea neîndurătoare care pusese stăpânire pe el în zilele din urmă. I-a urmat în tăcere pe cei doi, dornic să recâştige vremea pe care o pierduse cu dispreţ şi mustrări. Asculta întrebările pe care i le punea micuţului fratele lui şi răspunsurile cu limbă împleticită pe care i le dădea copilul. Unele dintre ele îi smulgeau un zâmbet sincer şi îl lăsau fără aer din pricina emoţiei care îl cuprindea. Andrew îl ducea pe Cris drept către labirint şi Cristopher şi-a amintit momentele de neuitat pe care le petrecuse în grădina din spatele casei, când nici el, nici fraţii lui nu erau mai mari decât chiparoşii tăiaţi geometric care duceau la fântâna din piatră. Se jucaseră de-a v-aţi ascunselea şi el fusese cel mai bun. Şi-a amintit cum într-o după-amiază a aşteptat mai multe ceasuri să-l găsească dar Andrew şi Arthur obosiseră să-l caute şi se hotărâseră să plece acasă ca să bea ceva răcoritor. Cristopher îi aşteptase până când tatăl lui l-a căutat în locul în care îi plăcea cel mai mult să se ascundă. Mustrarea a fost aspră dar el şi fraţii lui continuaseră jocurile până aproape în adolescenţă. Acum, gardul abia îi ajungea până la piept. L-a auzit pe Andrew numărând până la zece ca să-i dea răgaz lui Cris să poată să se ascundă dar copilul era prea mic ca să găsească iute o ascunzătoare bună. Cristopher l-a prins când încerca să se trântească cu faţa la pământ, ca să nu poată Andrew să-l vadă. L-a apucat de braţ şi i-a făcut semn să tacă. Cris a deschis ochii cât farfuriile dar dornic să se joace a hotărât să-l urmeze pe tatăl său, cu un zâmbet pe buze. 343
A r l e t t e G e n e v e __________ __________________ - Şi zece... Am să te găsesc! Vorbele lui Andrew l-au făcut pe micuţ să-şi acopere gura ca să-şi înăbuşe râsul. Stătea în poala lui Cristopher, amândoi vârâţi între două tufe care îi ascundeau destul de bine, chiar dacă în mod precar, căci statura şi corpolenţa lui Cristopher erau mult diferite de cele pe care le avea ultima oară când sc ascunsese acolo. - Aici nu poate să ne găsească, e locul meu de taină. Cris a întors capul ca să se uite la bărbatul care îi adresa o privire complice şi i-a zâmbit. Şi-a rezemat spatele de torsul tare când Andrew a trecut chiar pe lângă ei, rostind ”Am să te găsesc”. Cristopher a atins buclele moi ale copilului, tăiate cu pricepere, la modă. Copilul mirosea foarte bine. I-a amintit de fân curat, de iarbă proaspăt cosită, de pâine scoasă din cuptor. Şi-a dat seama că fiul lui îi amintea de toate lucrurile care îi plăceau cel mai mult şi că îl facea să evoce trăiri foarte plăcute. L-a văzut aplecându-şi chipul mic prin deschizătura care despărţea cei doi arbuşti. - Nu ete\ a exclamat cu o expresie amuzată. - Dar tot ne caută, i-a spus el cu glas scăzut. Cris şi-a îndoit picioarele pe coapsele lui Cristopher şi s-a căţărat pe burta lui până s-a sprijinit de piept, ca şi cum ar fi fost un căţeluş. Unchiul Andrew este foarte încăpăţânat, a adăugat. - Unchiul Andru, Andru... Nu putea să spună corect în engleză numele şi şi-a încreţit buzele gânditor. în acel moment, Cristopher s-a gândit că era leit fratele lui mai mic şi un val de iubire i-a năpădit sufletul pe neaşteptate, umplându-1 de o pace cum nu mai simţise de ani. Ţinea trupşorul acela în braţe şi a ştiut că va face tot posibilul ca să-l apere şi să aibă grijă de el mereu. Era cel mai mare dar pe care putea să-l primească un om. Cel mai 344
________________________________ IUBEŞTE-MĂ mare dar pe care Agata putea să i-1 facă. Fusese atât de orb! - Unchiul Andres, i-a spus în spaniolă, într-o încercare de a face mai uşoară rostirea numelui. Cris i-a repetat vorbele cu mult mai multă hotărâre. - Andes... Andes nu ete. -A tu n ci putem să ieşim. Cris a făcut un gest foarte grăitor cu căpşorul şi amândoi, tată şi fiu, au ieşit din ascunzătoare râzând dar Andrew îi aştepta rezemat de tufe, cu braţele încrucişate pe piept. - Ai trişat, i-a spus micuţului, cu un zâmbet care dezminţea tonul sever. Cristopher a luat copilul în braţe şi l-a strâns cu putere. Cris i-a răspuns luându-1 de gât şi punându-şi, obrazul pe al lui. - Unchiul tău nu ştie să piardă, a comentat Cristopher zeflemitor. - Vă auzeaţi de la o distanţă de o jumătate de milă, le-a spus Andrew glumeţ. Toţi trei au început să meargă spre casă şi trecând prin livada de meri, Cristopher a luat unul copt, l-a şters pe cămaşă şi a muşca din el făcând coaja să trosnească foarte apetisant. O secundă mai târziu i l-a dat micuţului care a muşcat o bucată aproape la fel de mare ca şi el. - E bun, nu-i aşa? Cris nu putea să-i răspundă, era prea ocupat să mestece pulpa fără ca sucul să-i scape din gură. - Frumos îl înveţi să se poarte pe nepotul meu, l-a mustrat Andrew, căruia i se părea nemaipomenit că fratele lui mânca un fruct fără să-l cureţe mai întâi. Era de nerecunoscut. Avea mânecile suflecate până la cot, vesta descheiată şi cizmele cu carâmbi înalţi murdare de praf. Era contrariul desăvârşitului domn de acum câteva luni. îţi stă bine, i-a spus deodată. Cristopher nu ştia la ce se refera. 345
A rlette G eneve Vorbesc de înfăţişarea ta, l-a lămurit. Hainele îţi vin foarte bine aşa. Nu mai pari scorţosul şi egocentricul viitor moştenitor de la Whitam Hali. Acum pari... Andrew a tăcut căutând cel mai nimerit adjectiv, ... un frate mai mare, obişnuit şi oarecare. - Mă bucur să ştiu că am trecut de la scorţos şi egocentric la obişnuit şi oarecare. Andrew i-a zâmbit; spus aşa, părea o ocară şi nu o laudă. Când au ajuns la treptele din spate ale terasei care dădea spre uşile cu geam ale bibliotecii şi ale salonului, Cris a cerut să îl lase jos. Cristopher i-a făcut pe plac şi micuţul a urcat scara cu salturi mici. Energia lui era nesfârşită. - Mă gândesc să-i dăruiesc un câine, i-a spus Andrew, aşteptându-se la refuzul grabnic al fratelui lui mai mare. Orice copil trebuie să aibă un câine, unul uriaş, cu o limbă mare cu care să-i şteargă mucii. Cristopher a izbucnit în râs. -A ndrew , a început, neluându-şi ochii de la fiul lui, care a străbătut terasa şi a intrat în bibliotecă, unde îşi zărise bunicul stând pe un fotoliu lângă foc, ai obligaţia morală şi socială să te înmulţeşti. Celălalt l-a privit cu gura căscată. Să se înmulţească? Ai să fii un tată grozav. Ai asta în sânge şi mor de nerăbdare să te văd înconjurat de mucoşi şi de câini uriaşi cu limba mare. - Eu mereu am vrut să am un câine, a mărturisit Andrew cu privirea. Copiii trebuie să crească alături de câini. -A tu n ci, nepotul tău va avea unul uriaş. Amândoi fraţii au sfârşit de străbătut terasa şi au ajuns în casă din doi paşi. John s-a uitat la fiii lui, care zâmbeau amuzaţi de ceva ce el nu auzise. Tată, ai nevoie de Diavolul negru? John a negat dând din cap. - Vrei să faci vreo călătorie? l-a întrebat surprins. Dar Cristopher l-a privit tainic fără să-i dea un răspuns. 346
I u b e şt e -m ă
47 Whitam Hall era la fel de tăcut ca şi împrejurimile casei. Cristopber era foarte obosit dar urmase unul câte unul sfaturile tatălui său şi avea încredere că nu se înşela în niciunul. - Aşteptaţi-mă în bibliotecă. Marcus vă va însoţi. Eu mă voi întoarce în câteva momente cu Âgata. Restul familiei va sosi din moment în moment. Bărbatul cu păr blond a făcut un uşor gest cu capul şi a urmat indicaţiile şi paşii majordomului. Cristopher s-a întors spre grădină ca s-o caute pe Âgata; Marcus îi dăduse informaţii exacte despre ce făcuse ea în ultimele două zile şi unde era chiar în acel moment. Balansoarul se afla foarte aproape de iaz şi de tufele de trandafiri şi Âgata s-a hotărât să se aşeze în el în vreme ce se gândea la vorbele cu care trebuia să-l abordeze pe Cristopher. Lorenzo nu va aştepta la nesfârşit un răspuns din partea ei de aceea vizita lui de acum câteva zile îi stârnea o supărare pe care nu izbutea s-o depăşească. Trebuia să-şi ia inima-n dinţi şi să-l înfrunte pe Cristopher, chiar dacă vorbele pe care ar putea să le audă de pe buzele lui nu vor fi cele pe care le aştepta ea. Prietenul ei îi pusese graniţe gândurilor, îi legase aripile şi îi luase vălul ce îi acoperea ochii. Tăcerea din jur îi arăta limpede ce lipsea vieţii ei şi chiar dacă era gata să lupte nu putea s-o facă dintr-o poziţie nedreaptă sau greşită, acum ştia. Să-l silească pe Cristopher s-o ia în Anglia fusese o 347
A rlette G eneve greşeală, pe care era gata s-o repare dacă el îi îngăduia; pentru binele fiului lor. S-a sfârşit cu încercările de a-1 înfuria ca să obţină rezultate. Trebuia să acţioneze cu maturitate, chibzuinţă şi prudenţă. Dacă ea nu i-ar fi impus prezenţa sa, poate că micul Cris nu ar fi îndurat efectele şi urmările mâniei lui. Iar cu linişte se puteau obţine rezultate optime şi mulţumitoare. Agata şi-a luat un mic avânt şi balansoarul a început să se mişte într-un ritm cadenţat. Vedea iazul, peştii şi nuferii tăcuţi. Putea să audă susurul izvorului, ciripitul unor păsări în dupăamiaza care se stingea încet. Cristopher a văzut-o rezemată de balansoar, căzută pe gânduri. A mai făcut doi paşi dar ca şi cum ea ar fi presimţit, a întors chipul spre el, care a putut să-i vadă seninătatea din ochi, liniştea din colţul buzelor, ce i-au dăruit un zâmbet. Stomacul i s-a strâns inexplicabil. De zile întregi nu mai fusese atât de aproape de trupul ei, nici de mirosul pielii ei. - Vino, l-a poftit Âgata cu privirea limpede, mă bucur de tăcere şi de miresmele grădinii. Cristopher a şovăit serios dacă să se aşeze lângă ea. Ea s-a dat spre stânga pernei mari ca să îi lase spaţiu destul să se aşeze comod. Ador casa asta, pacea pe care o transmite. Senzaţia de siguranţă care se respiră între pereţii ei. îţi dai seama cât eşti de norocos? El nu se gândise niciodată la Whitam Hali în aceşti termeni dar vorbele ei i-au arătat multe lucruri despre el însuşi. Nu sunt însărcinată, i-a spus deodată şi mărturisirea ei l-a făcut să tresară uşor. A înfipt ochii albaştri într-ai ei, care l-au învăluit într-o privire liniştită, fără întrebări şi Cristopher s-a întrebat dacă uşurarea pe care o văzuse în străfundurile ei se datora acestei veşti. Trebuie să vorbim despre viitorul lui Cris dar trebuie să o facem din perspectiva unui armistiţiu. - Nu sunt în război cu tine. Răspunsul Iui sunase dur, ca toate vorbele pe care i le adresa. 348
IUBEŞTI'-MĂ - Şi nu ştii cât mă bucură asta, i-a răspuns. Agata şi-a suit picioarele desculţe pe balansoar şi şi-a înconjurat genunchii cu braţele. Şi-a rezemat bărbia de genunchi, în vreme ce continua să privească apa transparentă a iazului. Trebuia să-i pună întrebarea care îi ardea gâtul de câteva ceasuri şi a socotit că venise momentul nimerit. Te gândeşti să faci din mine o femeie respectabilă? A putut să audă limpede uşorul oftat al lui Cristopher dar nu a presupus nimic. A continuat să aştepte un răspuns care întârzia să vină, dar asta nu a descurajat-o. - Nu am nici cea mai mică intenţie să fac asta, a răspuns Cristopher în sfârşit, scurt dar fără bruscheţe. Âgata a înghiţit nodul mic pe care îl avea în gât, fiindcă se aşteptase la alt răspuns şi a recunoscut în sinea ei că Lorenzo avea dreptate, la urma urmei. - înţeleg. - Serios? Fiindcă eu sunt convins că nu. - Eşti tot supărat şi nu te învinovăţesc dar a sosit momentul să luăm hotărâri, dintr-o perspectivă obiectivă. - Eu le-am luat deja pe ale mele. Pe ea a îngrijorat-o tonul lui sec. Părea că înadins căuta să fie morocănos şi nesuferit. - Nu putem să stăm de vorbă cu sinceritate? Fără ranchiună? Ne uneşte o viaţă mică şi trebuie să ne alăturăm sforţările ca să încercăm să fie cel mai fericit copil din lume; i-o datorăm, Cristopher. Eu sunt dispusă să fac ce depinde de mine pentru ca asta să fie un fapt. - Ce încerci să-mi spui? a întrebat-o el. - Că nu mai sunt pricini care să justifice prezenţa mea în casă, aşa că este cel mai bine să plec. Nu pot să te văd aşa, atât de supărat. Mă afectează şi îmi stârneşte o imensă nelinişte şi mi-am dat seama că nu doresc să fiu pricina nefericirii tale. 349
A rlette G eneve - Hotărârea asta are legătură cu vizita lui Lorenzo del Valle de acum câteva zile? Âgata a clipit tulburată. „Acum vine partea cea mai grea”, s-a gândit, facându-şi curaj. - Cristopher..., a început, vreau să fii sincer cu mine dar din simţământul pur pe care l-am împărtăşit în Cordoba, când l-am zămislit pe fiul nostru. Ochii lui o fulgerau ascultând-o; amintirea dăruirii ei de pe muntele Hornachuelos îl chinuia zi şi noapte. Ai de gând să-l faci pe fiul nostru moştenitorul tău? Âgata a şovăit înainte să-i pună următoarea întrebare. Sau pur şi simplu va fi pentru tine rodul nedorit al unei mahalagioaice? Cristopher a clipit de mai multe ori încercând să-i înţeleagă întrebările, care izbuteau să-l dezorienteze. Trebuie să ştiu fiindcă, în funcţie de răspunsul tău, voi lua o hotărâre sau alta. îl ameninţa? De necrezut, şi-a spus el. Dacă răspunsul tău la prima întrebare este afirmativ, Cris va rămâne aici cu tine dar dacă este negativ, îl voi lua înapoi în Spania cu mine. Şi te avertizez, a adăugat, că nu există lege engleză care să poată să mă împiedice. - Ai face aşa ceva? a vrut el să ştie. - Să-l iau în Spania? Fireşte, i-a răspuns. - Vreau să spun să-l laşi cu mine în Anglia, departe de tine. Âgata s-a gândit în linişte la vorbele pe care urma să i le spună şi i-a răspuns în singurul fel pe care îl ştia: cu sinceritate. - Ar fi doar pentru o vreme. Doar cât să ajungă la maturitate şi să aibă dorinţa să fie alături de mama lui. Mai târziu, voi putea să-i spun că nu l-am lăsat de bună voie, că m-am văzut silită de împrejurări. Atunci ne va cere lămuriri despre hotărârea ta şi a mea. Şi ce îi vom spune, Cristopher? Minciuni acoperite în onoare ca să nu îi rănim simţămintele? 350
___________________________________ I u b e şt e -m A Vorbe goale care să-l consoleze? Te avertizez că fiul nostru va fi foarte inteligent. Pe el îl încânta de câte ori ea rostea vorba „nostru”; să se simtă inclus în viaţa ei era o senzaţie minunată. Şi cât se amuza cu discursul ei, care încurca totul cu atitudinea aceea pragmatică a sa. - \brbeşti prea mult. Gata, i-a răspuns cu glas neutru. Oftatul ei lung şi adânc i-a smuls un zâmbet. Cristopher s-a încruntat dându-şi seama de asta; în ultima vreme zâmbea prea mult. - Numele meu este Agata, a spus deodată. Trebuie să rosteşti ”a”-ul ca să-l spui corect, a încercat să-i explice dar zâmbetul lui a dat-o cu totul peste cap. Când zâmbea aşa, atât de degajat, făcea ca inima ei să-şi ia zborul. Şi pentru prima oară de mai multe zile şi-a dat seama că nu era îmbrăcat formal; era atât de neglijent că nu părea el. Ca în zilele acelea în muntele Hornachuelos, când a făcut-o cea mai fericită din lume. Când a iubit-o cum orice femeie doreşte să fie iubită de către prinţul visurilor ei. Deodată şi fără să gândească, i-a ciufulit bretonul perfect pieptănat pe spate. Cristopher adora acel gest spontan al ei, o văzuse făcându-i-1 fiului lor de nenumărate ori. - întotdeauna pentru mine vei fi o Gata. Ochii ei, mari şi expresivi, au arătat nedumerirea pe care i-au trezit-o vorbele lui. O Gata sălbatică şi mahalagioaică. Acum l-a privit uimită. Va să zică întotdeauna rostise greşit dinadins numele ei. - Nu e amuzant, a replicat cam supărată. încerc să vorbesc serios, să gândesc şi să construiesc alternative care să fie valabile pentru amândoi. Cristopher s-a rezemat de spătarul balansoarului în vreme ce scotea un oftat şi închidea ochii preţ de o clipă. Era aşa de plăcut să nu mai gândeşti. 351
A r l e t t e G e n e v e _____________________________ - Asta e marea ta problemă, vorbeşti prea mult, i-a spus scurt. Purtarea lui o scotea din minţi. Vorbele îi erau seci dar atitudinea glumeaţă. Firea lui i se părea de neînţeles. în acel moment, nu ştia la ce să se aştepte. - încerc să fac ce este drept, a răspuns, neluându-şi privirea de la trupul bărbatului, destins alături de ea. Cristopher a deschis ochii şi i-a pironit într-ai ei. - Asta îmi revine mie, în calitate de cap al acestei relaţii. - Cap? a izbutit să întrebe fără să ştie prea bine ce voia să spună el. Chipul lui Cristopher era o hartă indescifrabilă. Eşti încă supărat, a spus neîncrezătoare. - Şi am să fiu toată viaţa, cel puţin pe tine. Agata simţea că i se face rău fiindcă nu izbutea să găsească un punct comun. - Aşa nu vom ajunge nicăieri, i-a reproşat. -A m să-ţi arăt unde ţi se cuvine să fii şi unde vreau să fii. Braţele lui Cristopher au înconjurat-o cu totul şi au ţinu t-o cu putere până a rămas în poala lui. A lăsat buzele în jos în întâmpinarea alor ei care s-au deschis fără voie. Uşoara atingere a bărbatului i-a provocat o ameţeală puternică. Adora sărutările lui, gustul dulce-acrişor. Felul lui de a o duce până la lună şi a o aduce înapoi fără să se mişte din loc. - Cristopher! Nu! Dacă mă săruţi, nu voi putea să plec, i-a spus ea cu o durere surdă în inimă. Tânjea de multă vreme după mângâierile lui dar nădăjduia să i le dea fără condiţii. - Dacă te sărut, e ca să nu pleci. Şi când limba lui a mângâiat cerul gurii ei, Agata a uitat cu desăvârşire de tot. I-a simţit dinţii trăgând uşor de buza ei inferioară ca s-o silească să deschidă gura spre dorinţa lui. Aproape fără săşi dea seama, degetele ei s-au prins ca nişte gheare în părul bărbatului ca să-l ţină cu mai multă putere şi să-l tragă spre 352
______________________________________ IU BEŞTE-M Ă ea. I-a răspuns în acelaşi fel în care el o aţâţa: îi mângâia buza superioară, şirul dinţilor. Nu era nimic pe lume mai erotic decât gustul lui Cristopher, mirosul lui viril şi atingerea mâinilor lui moi şi fierbinţi pe trupul ei. Dacă nu te opreşti, voi sfârşi luându-te chiar aici, în grădină, a avertizat-o el dar buzele lui au pus din nou stăpânire pe ale ei, cu tandreţe nesfârşită. Capul Agatei se odihnea pe braţul lui şi în felul acesta îi împiedica orice retragere sau îndepărtare de atingerea lui. Cu mâna stângă a ţinut curba suavă a bărbiei ei în căutarea unui răspuns mai intens. Şi-a afundat cu adoraţie limba înăuntrul gurii ei, pipăind şi străbătând fiecare linie sau ungher, acum expus dorinţei lui. Geamătul adânc al Âgatei l-a făcut să oprească sărutul şi să închidă ochii. Trebuia să-şi recapete stăpânirea de sine. Suntem aşteptaţi în casă, i-a zis deodată. Ea nu a ştiut la cine se referea. - Aş sta aici cu tine o veşnicie, i-a răspuns cu glas drăgăstos. - Nu cred că tatăl tău e dispus să aştepte atâta vreme. Agata s-a ridicat atât de iute că s-a lovit cu fruntea de bărbia lui. N-ai să mă dai jos cu o palmă dar cu o lovitură în bărbie, se prea poate. - Tata e în casă? l-a întrebat cu ochii larg deschişi. - Ce crezi că am făcut zilele astea? Am fost cu Diavolul negru după el. Am stat de vorbă pe îndelete şi cu răbdare. El mi-a spus toate îndoielile lui iar eu i-am spus cum m-au făcut să mă simt manipulările lui. Cred că suntem pe punctul să semnăm un armistiţiu. Ei nu-i venea să creadă. Tatăl ei era la Whitam Hali! Cristopher se dusese după el. Simţea că leşină de fericire. - O, Dumnezeule! Te iubesc! L-a îmbrăţişat cu neobişnuită putere şi după câteva secunde i-a dat drumul. M-ai făcut foarte fericită. Mulţumesc. 353
A rlette G eneve El a mâncat-o din priviri. Când o femeie spunea asemenea vorbe, cu ochi strălucitori şi glas răguşit de emoţie, putea să-l împingă pe un bărbat la lucruri de necrezut, ca de pildă să mişte munţii din loc. - O să ai multă vreme ca să-ţi dovedeşti vorbele dar te avertizez că voi fi un adversar foarte greu de convins. - Arăt îngrozitor, s-a plâns, lăsând ochii în jos ca să-şi privească rochia mototolită. - Aş zice, o mahalagioaică superbă. Cea mai frumoasă dintre toate. Amândoi s-au îndreptat spre casă, ţinându-se de mână.
în biblioteca dc la Whitam Hali erau adunaţi toţi, tatăl ei Jean Michel şi familia Beresford în întregime, plus prietenul lui John, ducele Devlin Penword şi fiul acestuia Justin, soţul Aurorei. Micul Cris s-a eliberat din îmbrăţişarea lui Jean ca să alerge la ea. Âgata l-a luat în braţe şi l-a strâns cu drag. Aurora, sora lui Cristopher, pe care nu o mai văzuse până atunci, s-a apropiat de ea şi i-dat un buchet de flori proaspăt tăiate din grădină. Ea a mijit ochii fiindcă nu pricepea nimic. Ce făceau toţi adunaţi la conac? - O mireasă trebuie să aibă un buchet de flori. Aurora i-a mai pus pe cap o coroană din perle care, judecând după greutate, trebuie să fi fost adevărate. „A spus mireasă?” s-a întrebat Agata şi a crezut că nu auzise bine. S-a gândit la înfăţişarea pe care o avea, cu rochia mototolită, coroana şi buchetul dar era atât de fericită 354
______________________________ I ubeşte- m A că în realitate nu-i păsa. Privirea ei apoasă s-a înfipt pe Cristopher, care a făcut spre ea un gest afirmativ din cap şi atunci ochii i-au căzut pe magistratul care aştepta aşezat discret într-un colţ îndepărtat al încăperii. Se va căsători! A privit unul câte unul chipurile celor adunaţi şi nu a ştiut ce să facă mai departe: să râdă, să plângă sau să leşine. - Dacă te consolează cu ceva, i-a spus Justin Penword, primul născut al ducelui de Arun, eu m-am însurat în cămaşă de noapte şi fără cunoştinţă. Jamie, fratele meu a trebuit să rostească jurămintele în numele meu. Agata l-a privit surprinsă. Sinceritatea lui i-a plăcut pe loc. - Chiar că n-am văzut niciodată un mire mai supus, a adăugat Aurora cu privire seducătoare. Tuşea lui John a făcut ca cei doi să nu-şi mai arunce priviri care creşteau temperatura din încăpere. Tatăl ei a venit lângă ea şi i-a oferit braţul dar Agata nu a putut să-l ia. Avea un nod în gât şi, fără să stea pe gânduri, s-a aruncat spre el şi a rămas agăţată de gâtul lui. - Tată! a exclamat, peste măsură de emoţionată. E minunat să-i văd la un loc pe cei pe care îi iubesc. - Să-ţi celebrăm nunta şi apoi vom vorbi, i-a făgăduit cu un început de zâmbet care a dezarmat-o. Ai multe să-mi lămureşti. - Am crezut că n-am să te mai văd, că nu poţi să intri în Anglia. - Şi este adevărat, dar lordul Beresford a venit după mine la Paris. Era minunat, cea mai bună veste din lume. Dar nu voi putea să rămân multă vreme. Doar cât să dau mireasa. Trebuie să plec în câteva ceasuri. - O, Dumnezeule! Nu pot să mă mărit îmbrăcată aşa! Jean a privit-o încurajator şi ea i-a fost nespus de 355
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ recunoscătoare. - \fei avea cea mai frumoasă nuntă în oraşul tău, în Cordoba. Iţi făgăduiesc, vei fi cea mai frumoasă mireasă dintre toate, i-a spus deodată Cristopher şi ea l-a crezut. Ce mai conta că se mărita într-o rochie de după-amiază, când totul în jurul ei era fericire? Şi nu i-a mai păsat de nimic. Avea să-şi împlinească visul, să fie cu cei mai însemnaţi bărbaţi din viaţa ei. Petrecerea continua în grădinile de la W hitam Hali, personalul pregătise un mic banchet de care se bucurau toţi, dar tatăl, fiica şi Cristopher se aflau încă în bibliotecă, profitând de ultimele momente. Ceremonia simplă şi intimă fusese foarte emoţionantă şi specială. Mireasa fusese înconjurată în fiecare clipă de cei care o iubeau, dăruindu-i zâmbete şi gesturi de încurajare şi simpatie. Agata nu putea să fie mai fericită. Cristopher stătea pe unul dintre fotoliile din faţa căminului, bucurându-se de îmbrăţişările dintre socrul şi soţia sa. Ceilalţi participanţi la ceremonie aşteptau momentul să închine pentru miri dar mai înainte trebuia să aibă o discuţie pe care nu o puteau amâna. - M-am înşelat, a recunoscut Jean cu glas trist. Mereu am dorit ce era mai bun pentru tine chiar dacă uneori mi-am pierdut obiectivitatea încercând să obţin asta. Agata i-a luat mâinile şi i le-a mângâiat cu obrajii. - Gândurile mele au fost întotdeauna onorabile, a intervenit Cristopher cu glas potolit. Şi m-a durut grozav că fusesem părăsit fără nicio lămurire. Aveam totul pregătit ca s-o fac soţia mea. -A treb u it să fac asta, Cristopher. Familia avea nevoie de mine şi în plus trebuia să te protejez, a încercat ea să explice dar tatăl ei a luat cuvântul. 356
___________________________________ lUBEŞ'lT-MĂ - Nu Âgata a fost cea care a hotărât să tc părăsească, cu însămi am contribuit prin sfaturile mele şi am împins-o să ia o hotărâre pe care nu o voia. în apărarea mea, voi spune că am fost educat în convingerea fermă că fiecare clasă socială trebuie să-şi păstreze locul. Chiar dacă am luptat alături dc Napoleon ca să schimb aceste idei învechite şi retrograde, timpul a arătat că, în multe locuri, nobilii vor continua să fie la un nivel superior faţă de ceilalţi muritori. - Cristopher nu este ca şi ceilalţi nobili! l-a apărat ea cu însufleţire. Cineva foarte special mi-a spus nu de mult că nobleţea se poartă în inimă iar Cristopher a dovedit aceste vorbe. El şi Jean au privit-o cu o anume tulburare. Agata se dovedea pătimaşă în apărarea soţului ei. Jean s-a uitat din nou la ginerele său pentru ca după aceea să-şi continue explicaţiile. - Mă întrista să ştiu că, facând-o soţia ta, o vei despărţi de mine, o vei duce foarte departe şi nu puteam să îndur asta. Scumpa mea fiică va trăi tocmai în locul unde normele despre împărţirea în clase sociale sunt mai înrădăcinate. Ţara duşmană a idealurilor pentru care am luptat o viaţă! Cristopher putea să înţeleagă îndoielile care motivaseră hotărârile socrului său. A răspuns: - Tata a dorit mereu fericirea fiilor lui şi de aceea ne-a învăţat să preţuim oamenii pentru ceea ce sunt... A tăcut un moment ca să asimileze vorbele pe care tocmai le rostise. Pentru prima oară înţelegea atitudinea lui John în fiecare moment al vieţii sale. Hotărârile, luptele pe care le avusese cu el cu singurul scop de a-i împiedica nefericirea. îi datora atâtea! Fusese atât de nedrept! Niciodată nu voi îngădui cuiva s-o dispreţuiască pe soţia mea pentru acest nimic. - Lordul Beresford este un bărbat extraordinar, i-a spus Âgata tatălui ei. 357
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ - N-am nici cea mai mică îndoială în privinţa lui, fata mea, a răspuns acesta fără să înceteze s-o privească. în aceste ceasuri am putut să văd cu ochii mei ce fel de om este soţul tău şi sunt cel mai fericit tată din lume. Dar trebuie să-i mulţumesc lui John Beresford, un om fără pereche. Datorită lui mă aflu aici stând de vorbă cu ginerele meu fără să ne omorâm unul pe celălalt. Cristopher era foarte mândru de părerea pe care o aveau ceilalţi despre tatăl lui. John era un bărbat admirat şi respectat în toate cercurile sociale şi aşa ceva se dobândea doar fiind excepţional. Oare insistenţele lui cu privire la domnişoara Martin nu erau dovada a cât de minunat era? întotdeauna îi dăduse sfaturi înţelepte, tăcuse când era rândul lui să vorbească. Carlos de Lucena nu este un om rău. Cristopher s-a trezit din gândurile lui auzindu-1 pe Jean Michel. în apărarea lui voi spune că era prea îngrijorat pentru unchiul său, Gines de Lucena, ca să mai gândească logic sau chibzuit. A acţionat dintr-o pornire dar nu cu rea credinţă. - Când ne vom întoarce la Cordoba, vărul meu îşi va cere scuze, i-a spus Âgata fără nicio umbră de îndoială în glas. - Nu va fi nevoie, a răspuns Cristopher cu o privire care lăsa foarte puţin loc închipuirii. O iubea şi prea puţin conta vremea cât fuseseră despărţiţi de împrejurări cu neputinţă de stăpânit. - Bine ai venit în familie, fiule! Jean Michel i-a întins mâna lui Cristopher, care l-a privit preţ de o secundă neştiind prea bine ce să facă. Dar şovăirea lui a ţinut foarte puţin, a luat mâna socrului său într-ale lui şi i-a strâns-o cu sinceritate, chiar dacă un pic tulburat de dovada înflăcărată de afecţiune. - încă un lucru, a spus deodată. Âgata şi Jean l-au privit cu neobişnuită curiozitate. Din acest moment chiar, fiul meu se va numi Cristopher, ca tatăl lui, nici vorbă de Cristobal. 358
___________________________________ IUBEŞŢE-MĂ Sprâncenele Agatei s-au ridicat cu surprindere. Ei i se părea că numele băiatului suna foarte bine în spaniolă dar s-a supus poruncii soţului ei, fără nicio replică. - Cristopher, atunci, a fost de acord şi bunicul. Mergem la ceilalţi invitaţi ca să închinăm pentru fericirea voastră? întrebarea lui Jean Michel a rămas suspendată în aer, fiindcă nici Cristopher nici Âgata nu îi dădeau atenţie. Se priveau intim, de parcă ar fi fost ei doi singuri într-un univers diferit. Voi spune familiei că veţi fi alături de noi în câteva momente. Jean s-a uitat pe rând la unul şi la celălalt fără să piardă acele amănunte care l-au făcut să se simtă liniştit şi împăcat. Doi oameni care se priveau aşa... Aveţi douăzeci de minute, nu cred că pot să-i stăpânesc mai multă vreme. Nici Cristopher, nici Âgata nu au fost conştienţi de ieşirea lui din încăpere. Rămăseseră singuri de tot, îmbătaţi unul de celălalt. Nu întorceau privirea, nici nu spuneau nimic. Se priveau cum se privesc cei care se iubesc mai presus de orice, care hotărăsc să-şi petreacă restul vieţii împreună. - Sunt foarte fericită, a spus ea deodată. - Nu mai mult decât mine, Gata, i-a răspuns Cristopher, care murea de nerăbdare s-o trântească pe spate şi să se piardă înăuntrul ei. Străbătuseră un drum lung, plin de spini, dar rezultatul meritase osteneala. - Mi-aduc aminte că mi-ai spus că n-aveai de gând să faci din mine o femeie respectabilă. - Chiar nu-ţi dai seama că nicicând n-aş putea să fac asta pentru că fiecare fir de păr de-al tău este aşa? Eşti cea mai minunată femeie din lume, din universul meu unic şi personal. Chiar dacă uneori îmi vine să te bat din pricina provocărilor tale. Âgata s-a gândit că vorbele acelea erau delicioase. - Când a murit bunicul, am simţit o mare eliberare. Venise 359
A rlette G eneve momentul să rup tăcerea. Aveam de gând să-ţi scriu şi să-ţi spun totul. Cristopher a privit-o foarte serios. Dar lucrurile s-au precipitat. Ai apărut din nou în viaţa mea ca o furtună şi nu mi-ai lăsat vreme să reacţionez. - Nu vei putea niciodată să-ţi închipui ce am simţit în grădiniţa aceea din Marais, i-a spus Cristopher cu glas plin de emoţie. Nesfârşită bucurie. Dezamăgire adâncă şi un chef nebun să te strâng de gât. - L-ai fi luat pe micuţul nostru fără să-mi spui? l-a întrebat ea cu un fir de glas. - M-aş fi întors să te iau căci fără tine îmi lipseşte o jumătate din întreg. - fartă-mă că te-am sedus din nou în hotelul Achille, i-a cerut ea cu toată candoarea din lume. Cristopher a ridicat o sprânceană blondă auzindu-i scuza. De câte ori îşi amintea de descătuşarea pătimaşă care l-a stăpânit la hotelul din Paris, simţea o oarecare ruşine. - îmi place la nebunie să mă seduci. Ba mai mult, am încredere că noaptea asta va fi memorabilă pentru amândoi. - A r fi foarte nepoliticos să dispărem pentru câteva ceasuri? a întrebat cu glasul pătruns de o emoţie pe care nu putea s-o stăpânească. - Foarte nepoliticos, a afirmat Cristopher pe un ton care nu admitea discuţie. - Te iubesc! a rostit ea brusc cu ochii strălucind de fericire. - \â i de tine, franţuzoaico, dacă vreodată vei spune altceva! a exclamat el fără să înceteze să se uite la gura ei. I se părea că are un nectar divin pe care era nerăbdător să-l bea. - Mulţumesc, Cristobal, i-a spus ea deodată. Este plăcut să aud de pe buzele tale că simţi acelaşi lucru pentru mine. îi spusese numele în spaniolă? s-a întrebat cu un zâmbet. 360
____________________________ I ubeşit:-mă Acum îşi dădea seama că, prin pretenţia lui în privinţa numelui copilului, îi dăduse arma perfectă pe care s-o folosească împotriva lui. - Sunt din soiul acela aparte de bărbaţi care nu au nevoie să rostească anumite vorbe pentru ca o femeie să ştie ce simt pentru ea. O arăt prin fiecare faptă. Âgata l-a privit cu de săvârşire surprinsă. Tocmai acele vorbe i le spusese ea lui Lorenzo cu zile în urmă. Ascultase! Şi, canalia, îi zâmbea! Vino, frumoasa mea, ca să-ţi arăt cu o faptă ce simt pentru tine.
361
A rlette G eneve
E pilog John Beresford a rămas un moment în pragul uşii de la bibliotecă. Femeia stătea cu spatele la fereastră, purta o capă neagră şi îşi frângea mâinile cu un gest care i-a dat de înţeles cât de agitată era. îşi lăsa capul pe umărul stâng în vreme ce repeta nişte vorbe, tulburată. A tăcut ultimii paşi care îi mai rămâneau ca să intre în încăpere şi să se apropie de ea. - Doriţi să mă vedeţi, doamnă? Femeia a înălţat brusc chipul spre glasul bărbatului şi John a putut atunci să vadă cât de tânără era. Avea faţa rotundă şi paloarea obrajilor era deosebită. Fata, i-a spus aşa pentru că i s-a părut cu neputinţă să îi precizeze vârsta, îi susţinea privirea cu supunerea proprie servitorilor, dar cu destulă maturitate ca să-şi stăpânească teama. - îl caut pe domnul Andrew Beresford, i-a spus pe un ton foarte blând. John a fost surprins că întreba de fiul lui cel mai mic. - înţeleg din vorbele dumneavoastră că îl cunoaşteţi pe fiul meu. Pupilele ei au strălucit cu stânjeneală. Ce doriţi de la el? - Se află aici? John a negat dând uşor din cap, fără să-şi ia ochii de la tânără, care îşi frângea tot mai tare mâinile şi îşi muşca buzele nervoasă. Trebuie să-l văd degrabă! - Spuneţi-mi de ce îl căutaţi şi eu îi voi transmite mesajul de îndată ce se întoarce la Whitam Hali. Ea a clipit de mai multe ori. 362
____________________________I ubeşte-mA - Ceea ce mă aduce aici este o chestiune personală despre care trebuie să vorbesc doar cu domnia sa. Tonul îi crescuse în volum. John era tot mai intrigat. - V-am spus că fiul meu nu este acasă, \6rbele lui au făcut ca umerii ei să cadă învinşi. Oftatul de tristeţe a fost auzit cu limpezime de el. Avea chipul îngrijorat şi John s-a uitat la mâna pe care şi-a dus-o la stomac ca pentru a-şi stăpâni un icnet. Cearcănele vineţii de sub frumoşii ochi căprui erau dovada unei adânci îngrijorări. A şovăit, ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă mai departe. Aveţi nevoie de ajutor? întrebarea lui John fusese sinceră şi ea a făcut ochii mici ca şi cum s-ar fi gândit la alegerea pe care i-o dădea. - Nu pot să mai pierd vremea! Trebuie să mă întorc la stăpâna mea! a exclamat cu un fir de glas şi şi-a frânt iarăşi mâinile într-o încercare de a şi le ţine ocupate. Puteţi să trimiteţi un lacheu ca să-l găsească? Trebuie să vorbesc cu lordul Andrew ca să-i dau ceva foarte însemnat. John făcea o mulţime de presupuneri în legătură cu fata. Nu era nobilă, fusese de ajuns o privire ca să-şi dea seama. Dar se mişca şi se exprima cu o corectitudine învăţată poate din adolescenţă, felul în care vorbea dovedea că fusese educată de o doamnă binevoitoare. Accentul părea din sudul Spaniei, poate Sevilla sau Cadiz, dar nu putea să fie întru totul sigur. O mişcare pe fotoliul din piele l-a făcut să-şi îndrepte privirea de la ea la o fetiţă care tocmai sărise în picioare. Nu băgase de seamă că tânăra nu era singură. Rosa, drăguţo, te-ai trezit? Fetiţa a dat din cap şi pe măsură ce mergea spre locul unde se aflau cei doi adulţi, surpriza lui John era tot mai mare. Micuţa mergea foarte bine pentru vârsta ei fragedă. O capă din catifea roşie îi acoperea trupuşorul. Gluga de pe cap îi acoperea chipul aproape de tot. Pentru că nu vedea bine să meargă, s-a hotărât să şi-o dea pe spate şi când a făcut-o a lăsat la vedere nişte bucle negre atât de frumoase că John a 363
A rlette G eneve fost gata să fluiere de uimire. Fetiţa era de o frumuseţe excepţională, mişcătoare. Chipul ei micuţ în formă de inimă era aristocratic şi când ochii albaştri s-au înfipt pe el, a crezut că vedea un înger. Unde mai văzuse privirea aceea? Iertaţi-mă, lord Beresford, dar trebuie să dau de îndată de fiul dumneavoastră, a stăruit tânăra dar John nu-şi putea lua ochii de la fetiţă, care se oprise la un pas de el. S-a aplecat ca să stea pe vine în faţa ei şi a privit-o cu multă băgare de seamă. Pielea ei era foarte albă şi de aceea negrul părului scotea şi mai mult în evidenţă culoarea azurie a ochilor, încadraţi de gene lungi şi dese. Cum putea o fetiţă să fie atât de adorabilă? - Bună, mă numesc John; dar tu? Ea a clipit de mai multe ori înainte să ia mâna pe care i-o întindea el. Vrei un pahar cu lapte? Tânăra s-a hotărât să intervină. - Daţi-mi voie să fac prezentările, lord Beresford. Dar el stătea tot pe vine, privind cu mare interes fetiţa. Rosa Catalina Blanca de Lara. John o asculta neluându-şi ochii de la copilă. - A i un nume prea lung pentru o fiinţă atât de mică, i-a spus John fetiţei, care îi acceptase mâna. - E nepoata dumneavoastră, lord Beresford. John s-a ridicat brusc şi s-a uitat la fată cu ochii ieşiţi din orbite. Câteva secunde după aceea, i-a înfipt din nou pe fetiţă. Spusese nepoata lui? - E o glumă? Tânăra a scos un plic sigilat din buzunarul capei sale negre şi i l-a dat. - Este o scrisoare de la stăpâna mea pentru sir Andrew Beresford. Trebuie să i-o dau personal şi să i-o las pe micuţă în grijă. John nu-şi revenea din uimire. Fiinţa aceea minunată era 364
I ubeşte - m ă fiica lui Andrew? - Cine este mama ei? întrebarea lui John nu admitea ocolişuri. - Rosa Maria Sofia de Lara y Guzmân, a răspuns fata fără să şovăie. John a clipit uluit. Ducele de Alcazar, Alonso de Lara y Guzmân era cel mai aprig duşman al lui Rodrigo de Velasco y Duero, unchiul fiicei lui Aurora. - Familia de Lara din Sevilla? Unchiul ei este ducele de Alcazar? a întrebat, deşi ştia răspunsul. Fata a aplecat capul în semn de afirmaţie. Maică a lui Dumnezeu! Ce naiba făcuse Andrew? Furia începea să ia locul surprizei care îl copleşise. Văzând asta, fetiţa a făcut un pas înapoi. John şia blestemat neglijenţa; cu niciun chip nu dorea s-o sperie. Nu că n-aş avea încredere în cuvântul dumneavoastră, domnişoară... A poftit-o să se prezinte. - Gloria de Hernandez y Romero; lucrez de mulţi ani pentru doamna de Lara. - Veţi înţelege că am nevoie de confirmarea fiului meu în privinţa acestei chestiuni. Dar inima îi spunea lui John că micuţa era o Beresford. Zămislită într-una dintre nenumăratele călători în Spania ale fiului său cel mai mic. - Am la mine certificatul ei de naştere. Lordul Andrew Beresford este tatăl fiicei stăpânei mele. -U n d e este mama ei? întrebarea era destul de logică. De ce nu este aici cu ea? Copila nu spunea nimic, stătea lipită de fustele Gloriei, neluându-şi ochii de pe chipul lui John. - Trebuie s-o ajute, nu poate s-o refuze! Dumnezeule! Stăpâna mea nu ştie ce să facă sau la cine să ceară ajutor! El privit-o cu hotărâre. Neliniştea fetei era adevărată. O 365
A r l e t t e G e n e v e ____________________________ vedea zbătându-se într-o mare de îndoieli. - Spune-mi cum poate s-o ajute fiul meu. Gloria a şovăit preţ de un minut lung şi greu dar în cele din urmă s-a hotărât; la urma urmei, lordul John Beresford era bunicul micuţei Rosa. - Stăpâna mea a fost arestată şi declarată trădătoare a regelui Spaniei. Va fi executată în scurtă vreme. John a căutat un scaun şi s-a aşezat brusc. Şocul îl lăsase fără puterea să reacţioneze. A încercat să se gândească la toate necunoscutele situaţiei. Andrew zămislise o fată, cu una dintre cele mai influente şi mai primejdioase familii din Spania. Mama micuţei era acuzată de trădare iar la Whitam Hali se afla cea mai frumoasă fetiţă din lume, la o familie pe care nu o cunoştea. Avea ceva sens? Ce dracu se întâmpla? Şi de ce el nu ştia absolut nimic? - Vă rog, începeţi cu începutul, a poftit-o cu o strâmbătură de uimire. Gloria a şovăit o clipă dar până la urmă a fost de acord. John continua să se gândească la fiul său, Andrew, la urmarea a ceea ce făcuse. Mai mult chiar, când? Cum? Şi unde o cunoscuse pe sora ducelui de Alcâzar? Alonso de Lara era cel mai răzbunător bărbat din câţi cunoscuse. S-au auzit nişte râsete în vestibul şi John a recunoscut limpede glasul lui Andrew. S-a uitat la fată şi la micuţă, care era tot în braţele ei. S-a ridicat iute şi a ieşit în întâmpinarea fiului său. Vă rog, aşteptaţi aici. Gloria a făcut un uşor gest de încuviinţare şi a luat loc pe unul dintre fotoliile din piele, cu Rosa în poală. John a închis ochii în faţa dezastrului care se apropia. Dacă era adevărat ce spunea tânăra, dacă fiul lui era tatăl fetiţei, în noaptea aceea va cădea un cap şi acela avea un nume: Andrew Beresfoi
366
B ibliografie SCHIEBINGER, LONDA, Femeile la originea ştiinţei moderne, Catedra, 2004. LINDEMAN, MARY, Medicină şi societate în Europa modernă 1500-1800, Siglo veintiuno de Espana editores, s.a MOLINER, ANTONIO, Războiul de independenţă al Spaniei(l808-1814), Navla ediciones. MORENO ALONSO, MANUEL, Napoleon: Aventura din Spania, Silex ediciones. GONZÂLEZ DURO, ENRIQUE, Fernando al Vll-lea: Regele trădător, Editura Oberon.
Sărută-mă Arlette Geneve Copyright©Arlette Geneve 2012 Original Title: Besame, Canalla Toate drepturile asupra acestei ediţii în limba română aparţin Editurii LIDER.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GENEVE, ARLETTE Sărută-mă /Arlette Geneve; — Bucureşti: Lider, 2014 ISBN: 978-973-629-346-7
Arlette Geneve Sărută-mă TRILOGIA BERESFORD – VOL 2
Traducerea: Otilia Carmen Spânu Editura Lider Acest al doilea volum al Trilogiei Beresford spune povestea fiului mai mic al familiei, Andrew Robert Beresford. Este cel mai faimos libertin din sudul Angliei, iar cuceririle lui sunt o sursă permanentă de scandal la Whitam Hall. Este fermecător şi toate femeile îi cad la picioare. Protagonista feminină, spaniola Rosa de Lara y Guzmán îşi propune să-l seducă pe tânărul englez şi săi răpească inima. Şi totul exact în momentul în care este pe cale să înceapă războiul între cele două ţări. Acţiunea este plasată în Madridul anului 1835.
Prolog
Palatul Zújar, Córdoba Alonso a trecut de uşa ogivală, deschisă în peretele arab, care constituia intrarea principală în palat. Acesta fusese construit în junii unei curţi mahomedane: o grădină în formă dreptunghiulară, împărţită în patru zone, cu bazine de apă la capete, legate între ele prin nişte canale mici şi cu dale de marmură, care alcătuiau un ansamblu armonios şi liniştit. În jurul curţii se aflau dependinţele locuinţei. Zújar era situat în cartierul evreiesc, foarte aproape de moschee şi de catedrală, în cea mai influentă şi prosperă zonă a Córdobei. Alonso a înălţat ochii căprui către ferestrele închise de la catul de sus. Camerele de dormit erau situate acolo, despărţite de coridoare ample, împodobite cu arcade tradiţionale, foarte răspândite în oraş, şi cu coloanele aliniate specifice zonei. Cu mâinile la spate, a privit cu atenţie fiecare arcadă şi colţ din curte, de aceea nu a băgat de seamă prezenţa unei femei care îl scruta din pragul unei uşi întredeschise, în celălalt capăt al grădinii; dar, ca şi cum ar fi simţit că era privit, Alonso s-a întors şi şi-a aţintit privirea asupra Rosei, iară să spună nimic. Aceasta şi-a privit fratele, care era îmbrăcat în uniforma de ofiţer. A observat bicornul împodobit cu auriu care îi acoperea părul negru, pieptănat cu grijă pe spate. Vestonul albastru închis
era, de asemenea, împodobit cu auriu la guler. Culoarea se asorta cu pielea lui oacheşă. Manşetele, gulerul şi reverele erau de un roşu aprins. Alonso purta reverele vestonului răsfrânte până la jumătatea pieptului, după moda generalilor locului. Gradul era indicat de cele două trese aurii de pe umeri. A coborât privirea spre talie, unde îi atârna sabia de ofiţer, şi a remarcat mâna bărbătească ce ţinea cu putere mânerul. Rosa şi-a spus că fratele ei era impunător şi părea primejdios. I-a privit din nou ochii migdalaţi şi adânci şi a analizat fiecare trăsătură a chipului iubit. Conformaţia puternică şi înălţimea erau subliniate de uniformă, care îi venea ca o mănuşă. Era foarte chipeş, dar încăpăţânat şi hotărât până-ntr-atâta încât izbutea s-o descurajeze. De copil îşi manifestase firea puternică şi hotărârea în tot ce înfăptuia şi la cei treizeci şi cinci de ani ai lui nu se schimbase câtuşi de puţin. — Rosa, a salutat-o cu glas grav. — Alonso, i-a răspuns la rândul ei. Din nou tăcerea s-a lăsat între cei doi fraţi, care se priveau, unul cu excesivă aroganţă, celălalt cu multă băgare de seamă. Rosa s-a uitat la cei doi soldaţi care stăteau de pază la uşa din stradă şi, iară să ştie de ce, a simţit că i se strânge stomacul. — A fost o surpriză să aflu că ai renunţat la straiele de călugăriţă. Glasul bărbatului era rece ca gheaţa. — Nu le-am luat niciodată, i-a mărturisit puţin speriată. — Atunci de ce nu te-ai întors la Sevilla? — M-am obişnuit să trăiesc în Córdoba, aici am tot ce-mi trebuie. — Nu-l pofteşti pe fratele tău să bea ceva? Mi-e gâtul uscat. Era o lipsă de educaţie din partea ei să îl ţină în curte şi să nul invite în casă, dar o surprinsese atât de mult venirea lui că nu avusese vreme să se pregătească pentru confruntarea cu el.
— Desigur, a răspuns un moment mai târziu. Vino cu mine. Alonso s-a apropiat de ea. La un semn al lui, gărzile l-au urmat, cu câţiva paşi mai în spate. Rosa l-a condus pe fratele ei spre frumoasa bibliotecă din palat. Alonso a fost pe punctul să fluiere admirativ. Rafturile uriaşe pline cu cărţi ajungeau până în tavan şi acopereau trei dintre cei patru pereţi ai încăperii. — Pesemne plăteşti o chirie foarte mare pentru locul ăsta, i-a spus deodată. Rosa a închis ochii o clipă, înainte să-i răspundă. — Este proprietatea mea. Alonso a privit-o cu ochii întredeschişi. Am cumpărat-o cu o parte din moştenirea pe care mi-a lăsat-o mama, dar îmi închipui că deja ştii asta şi m-ai întrebat doar ca să mă prinzi pe picior greşit, cum ţi-e obiceiul, nu-i aşa? Pe Alonso nu l-a deranjat critica, dar s-a gândit că, dacă ar fi fost vorba doar de cumpărarea palatului, el nu s-ar fi aflat în acest moment în Córdoba, neglijându-şi treburile din Sevilla. Rosa i-a cerut majordomului să servească o băutură răcoritoare şi i-a făcut un semn fratelui său să ia loc pe unul dintre frumoasele fotolii tapiţate într-o culoare verde, foarte veselă. — Ai deja mai multe proprietăţi, a spus el cu asprime, nu mai aveai nevoie de încă una. — Adevărat, dar cele mai multe sunt în Sevilla, iar eu voiam una în frumoasa Córdoba, a răspuns scurt. Îmi dezaprobi alegerea? Alonso nu i-a răspuns şi în următoarele minute au aşteptat în tăcere până când majordomul a lăsat tava pe o măsuţă şi a plecat. Rosa s-a uitat spre uşa bibliotecii când servitorul a ieşit şi i-a observat pe cei doi bărbaţi care stăteau de pază afară. Credea că rămăseseră în curte. Sunt arestată? l-a întrebat deschis pe fratele ei. Alonso nu s-a grăbit să-i răspundă şi, când a făcut-o, privirea
lui exprima neîncredere. — Crezi că ai putea fi învinovăţită de ceva? — Vrei să ne jucăm de-a ghicitorile? Rosa i-a întins sucul de portocale pe care îl adusese majordomul. Alonso a luat paharul cu o asemenea răceală că ea a simţit un fior în ceafă. — Te-ai purtat foarte rău, draga mea soră, a spus deodată, cu un glas care ei i s-a părut autoritar. Rosa şi-a înghiţit cu greu saliva. Ştia că, mai devreme sau mai târziu, acest moment avea să vină şi, deşi credea că era pregătită, începuse să tremure. — Vorbeşti despre faptul că locuiesc în Córdoba sau despre ideile mele politice diferite de ale tale? Alonso a mijit ochii şi mai mult. — Să-l sprijini pe Carlos Isidro este o prostie fără seamăn, a izbucnit brusc. Rosa a strâns din buze, jignită. — Tata a murit pentru idealurile pe care le apăr. Ai uitat? — Idealurile tale sunt greşite, i-a răspuns supărat. Tata era un trădător al Spaniei. Un blestemat de bonapartist! Ai uitat? Îngrijorată, Rosa şi-a aţintit ochii negri în cei ai fratelui său. Alonso Miguel de Lara y Arenas a fost unul dintre numeroşii nobili care l-au sprijinit pe Napoleon Bonaparte şi a plătit cu viaţa pentru această alegere. — Tata apăra nişte idealuri pe care regele Fernando a avut grijă să le distrugă. Oare nu-ţi pasă ce a făcut cu poporul? Tirania lui? Absolutismul? Nările lui Alonso au început să freamăte când şi-a auzit sora. — Erai un bebeluş când a izbucnit războiul cu Franţa, tata nu a putut să te influenţeze ca să-i adopţi convingerile şi să-i îmbrăţişezi ideile politice, a înfruntat-o el furios. Gândeşti aşa pentru că ai crescut în ţara duşmană, care a vrut să ne supună, şi
ne-a masacrat ca să-şi atingă scopul, fir-ar să fie! — Bunica noastră maternă era franţuzoaică, i-a amintit ea cu amărăciune, dar faptul că eu am crescut în Franţa nu înseamnă nimic. Samavolniciile sunt întotdeauna abuzuri, nelegiuiri şi de aceea nu pot fi de acord cu politica pe care o aperi tu. Alonso a fulgerat-o cu o privire de oţel, fără să dea crezare argumentelor ei. El ştia prea bine că vinovată de trădarea pe care o înfăptuise era educaţia primită în Franţa. Rosa a oftat adânc copleşită de amintiri. După bătălia de la Somosierra1, tatăl ei o trimisese în Franţa. Împreună cu familia maternă a soţiei lui. Alonso Miguel de Lara y Arenas înţelesese că situaţia din Spania avea să se înrăutăţească şi a vrut să-şi pună familia la adăpost, dar Sofia, soţia lui, a refuzat să plece şi să-l lase singur. În cele din urmă a rămas şi Alonso cu ei în Sevilla. De aceea Rosa crescuse fără rudele cele mai apropiate, cu bunica maternă, într-o ţară detestată de către spanioli. Ea însăşi fusese obiectul urii şi respingerii din partea nobilimii sevillene, la întoarcere. — De ce? Întrebarea fusese rostită pe un ton poruncitor. Rosa a hotărât să fie sinceră cu fratele său. — Pentru că nu sunt ca tine, a spus pe un ton scăzut, şi pentru că eu cred în libertate şi în egalitatea tuturor oamenilor. Urăsc mijloacele pe care le-a folosit acest rege ca să ne supună. — De ce? a întrebat Alonso din nou, pe un ton mult mai tăios. — Am luat hotărârea să-l sprijin pe don Carlos deoarece sunt convinsă că este cel mai bine pentru Spania, pentru noi toţi. El a pufnit neîncrezător. Cred că domnia lui va fi mai bună decât cea a unei infante a cărei vârstă fragedă a impus instituirea unei regenţe destul de ambigue. Fernando s-a înconjurat de 1 Bătălie care a avut loc la 30 noiembrie 1808 în portul Somosierra şi s-a încheiat cu victoria francezilor (n.a.).
incompetenţi, de consilieri inutili care profită de regenţa infantei în folosul lor. Chiar nu-ţi dai seama? — Nu ştii ce spui! a şuierat Alonso printre dinţi. — Ce ne-a adus regele după întoarcerea sa? Nimic! A abolit Constituţia din 1812, care a costat atâtea vieţi, a restaurat Inchiziţia şi aş putea să mai enumăr şi alte acţiuni şi samavolnicii comise de regele acesta pe care îl aperi, dar nu merită osteneala. Fratele ei a răsuflat adânc. — În ultima vreme a promovat anumite reforme, ca să atragă sectoarele mai liberale. Voia să egalizeze legile în tot regatul. — Dar nu a fost de-ajuns! a exclamat ea cu convingere. Niciodată nu va fi! Nu eşti în stare să vezi? Alonso a blestemat cu glasul său grav. Tatăl lor, mort în bătălia de la Tolosa2, fusese de acord ca întreaga moştenire din partea mamei lor să treacă în mâinile surorii lui, iar el credea cu tărie că nicio femeie nu trebuia să posede atâta bogăţie, pentru că asta ar fi conferit influenţă. Rosa fusese educată ca un bărbat, ba chiar studiase sub îndrumarea unui profesor şi tutore francez, ales de către tatăl lor. Ducele de Alcázar îşi trimisese singura fiică foarte departe de influenţa lui şi, chiar dacă Alonso încercase prin toate mijloacele să anuleze aranjamentele făcute de tatăl lor şi să controleze patrimoniul şi bogăţia surorii lui, nu izbutise. Apoi nesăbuita se întorsese la Sevilla după patru ani de la terminarea războiului împotriva lui Napoleon. Luase legătura cu trădători ai monarhiei şi folosise banii mamei sale, moartă la scurtă vreme după duce, ca să sprijine pretenţia lui Carlos la coroana spaniolă, înarmarea unei oşti costă foarte scump, el, ca militar, ştia asta. Alonso a închis ochii un moment. Ceea ce trebuia să facă mai 2 Bătălie care a avut loc la 10 aprilie 1814 şi în care au murit don Leonardo Sicilia, colonel de Cantabria, colonelul don Francisco Balanzat şi don José Ortega, locotenent colonel în Statul Major (n.a.).
departe era foarte neplăcut, dar necesar. A lăsat paharul pe tavă, s-a ridicat de la locul lui şi s-a îndreptat spre uşă. A pus mâna dreaptă pe clanţă şi a deschis-o. — Arestaţi-o! a poruncit cu un glas hotărât. Cei doi soldaţi care stăteau de pază de fiecare parte a uşii au făcut cu capul un semn de încuviinţare şi au intrat în încăpere, îndreptându-se spre Rosa. — Alonso! a exclamat ea cu ochii ieşiţi din orbite. Ce înseamnă asta? — Eşti arestată sub acuzaţia de trădare a Coroanei Spaniei. Nu putea să creadă. Fratele ei o aresta? S-a uitat cu inima cât un purice la cei doi soldaţi. Deşi erau foarte aproape, nu o ţineau, de aceea a alergat la Alonso şi s-a aruncat de gâtul lui ca să-l implore. — Nu face asta! Lasă pe altcineva să înfăptuiască această infamie. El i-a îndepărtat mâinile de pe gâtul lui şi a privit-o în faţă, dezgustat şi dezamăgit. — Ştiai preţul pe care îl vei plăti pentru lipsa ta de loialitate faţă de Coroană. Rosa şi-a îndreptat spatele şi l-a ţintuit cu privirea pe fratele său, care nu-şi putea ascunde supărarea. De ce crezi că am cerut intrarea ta în mănăstirea Santa Marta? Ca să te împiedic să faci cea mai mare greşeală a vieţii tale. Crezi că acţiunile tale politice nu sunt cunoscute de către Casa Regală? Au aflat de întâlnirile tale cu unul dintre oamenii lui Rafael Maroto3: Joaquín Moreno. Ştiu că împreună cu alţi trădători, finanţezi acţiunea de revendicare a tronului de către Carlos Isidro. Rosa nu putea să gândească, dar trebuia să câştige timp. — N-am de gând să mă mişc din Zújar. 3 Generalul spaniol s-a născut în localitatea Lorca şi a participat la Primul Război Carlist, de partea lui Carlos Isidro, fratele regelui (n.a.).
Alonso a luat-o de bărbie şi i-a ridicat-o. Ea l-a privit atentă. Fratele ei avea buzele strânse de mânie, ceea ce a făcut-o sa tresară. — Eşti mai proastă decât credeam, a admonestat-o cu amărăciune. De ce crezi că am cerut Coroanei însărcinarea de a mă ocupa de arestarea ta? Vreau să te ţin în viaţă cât mai mult timp, deşi nu meriţi. Rosa îşi închipuia aşa ceva, dar i se părea prea umilitor să fie arestată de către propriul frate. Vei rămâne prizonieră în mănăstirea Santa Marta pentru o vreme necunoscută. Poţi să fii recunoscătoare numelui pe care îl porţi şi faptului că sunt un slujitor credincios al Coroanei, fiindcă altminteri ai fi deja moartă. Ea ştia asta. Când a hotărât să-l sprijine pe Carlos, fratele regelui Fernando, a fost conştientă de riscul pe care şi-l asuma; dar idealurile sale o determinau să facă ceva. Tatăl ei murise tocmai pentru aceste principii şi Rosa detesta absolutismul fratelui său. — Pot să-i scriu avocatului meu, ca să se ocupe de proprietăţile mele cât timp lipsesc? Şi trebuie să dau porunci personalului. Alonso i-a făcut cu capul un semn de încuviinţare. Atunci o să urc în odaia mea ca să-mi schimb hainele; voi lua ceva mai potrivit, dacă nu ai nimic împotrivă. A remarcat îndoiala care i se citea în ochi. — Ce garanţie am că nu vei încerca să fugi în vreme ce aştept? a întrebat-o cu oarecare neîncredere. L-a privit dezamăgită, dar cu o expresie de hotărâre întipărită pe chipul său frumos. — Faptul că sunt pe deplin convinsă că, atâta vreme cât mă aflu lângă tine, voi rămâne în viaţă. Cel puţin până când voi fi judecată. Alonso era încredinţat că nu se gândea să fugă, dar, chiar dacă ar fi încercat, i-ar fi fost cu neputinţă; avea o garnizoană de
soldaţi la poarta palatului şi, pentru orice eventualitate, acoperise şi alte căi de scăpare. — Atunci du-te şi scrie scrisoarea aia şi ia-ţi ceva potrivit pentru drum. Rosa i-a făcut cu capul un gest de încuviinţare şi a ieşit din bibliotecă având inima strânsă. Şi-a rezemat mâna de balustrada din lemn a scării, s-a oprit şi a răsuflat adânc. Acum că sosise momentul, se simţea străpunsă de o remuşcare ascuţită. Îşi asumase posibilele urmări ale faptelor sale atâta vreme cât fusese singură, dar acum avea pe cineva în grijă şi dăduse greş într-un fel spectaculos. Era neapărat necesar să scrie o scrisoare şi să pregătească documentele pe care Gloria urma să le ducă în Anglia; avea încredere că vor ajunge cu bine la destinatar. În momentul în care s-a hotărât să plece din Sevilla, departe de influenţa fratelui ei, a ştiut că mai devreme sau mai târziu va trebui să dea socoteală pentru faptele sale. A spus o rugăciune, implorându-l pe Dumnezeu să-i asculte ruga. Din fericire, Alonso nu ştia aproape nimic despre ea şi despre tainele pe care le ascundea. Acum soarta ei era în mâinile lui Dumnezeu, iar ce iubea mai mult pe lume va rămâne în grija unui om pe care nu îl mai văzuse de ani de zile. Se schimbase mult în această vreme? Va accepta să aibă grijă de ceea ce pe ea o interesa cel mai mult pe lume? „Doamne, s-o primească şi s-o apere de orice rău”, a implorat cu inima zbuciumată.
Andrew Robert Beresford
Să umplem noaptea de gemete glorioase şi de suspine celeste, pentru ca îngerii să se bucure şi să danseze în ritmul pasiunii noastre. Andrew R. Beresford
1 Comitatul Hampshire, Anglia, 1835 Un deget de bărbat urmărea conturul spatelui gol al femeii. A desenat o floare şi a continuat coborârea până la curba şoldului. Ea s-a mişcat simţind gâdilătura degetului jucăuş, dar şi-a păstrat atitudinea languroasă şi nepăsătoare. — Eşti un ştrengar. Glasul femeii a sunat nerăbdător. Dar îmi place tot ce-mi faci. Andrew a zâmbit ştrengăreşte în vreme ce îi mângâia curba şoldului într-un fel mult mai îndrăzneţ. Şi eşti nesătul. Vorbele ei l-au făcut să mijească ochii preţ de câteva secunde. În minte i-a venit o amintire extrem de dureroasă: imaginea unei femei care însemnase totul pentru el şi care, ca răsplată pentru profundele simţăminte pe care le nutrea pentru ea, îl folosise după bunul plac şi apoi îl părăsise, fără să-i pese câtuşi de puţin de iubirea pe care o simţea pentru ea. A clipit în încercarea de a alunga simţământul de neplăcere care îl
stăpânise preţ de câteva clipe. Femeia a remarcat uşoara şovăire a mâinii pe pielea ei şi şi-a rezemat coatele pe perna moale ca să-l privească. Ochii lui albaştri exprimau o dorinţă care nu scăzuse deloc în după-amiaza aceea de desfătare. Nu trebuie să te îngrijorezi, soţul meu nu va veni până mâine. Glasul a şters cu buretele amintirea lui Andrew, dar, de îndată ce ea a sfârşit să rostească aceste vorbe, s-a auzit trăsura contelui care venea pe drumul către conac. Roţile împrăştiau pietrişul de pe drum şi îl aruncau în direcţia sculpturilor care străjuiau poteca până acasă. Sunetul era inconfundabil. Charles se întorcea mai devreme! Glasul femeii a sunat speriat, dar Andrew i-a făcut cu ochiul ca s-o liniştească. Au auzit strigătul vizitiului, care a oprit caii în faţa uşii principale. Andrew şi-a luat în grabă hainele risipite pe jos. Şi-a pus mai întâi pantalonii şi cămaşa, fără să-şi încheie nasturii, apoi cizmele. — Nu-mi place să te las atât de grabnic, dar trebuie să plec. Femeia l-a sărutat pe buzele pe care el le-a deschis pentru ea în chip voit. — Îmi va fi dor de tine, iubire, să n-ai nicio îndoială. Până când te voi vedea din nou, vremea va fi eternă şi plictisitoare. Andrew a ţinut-o de bărbie ca să aprofundeze sărutul de rămas-bun. — Ne vom vedea la următoarea călătorie a soţului tău. S-a îndreptat spre balcon şi a deschis fereastra înaltă. Din fericire, unul dintre pereţii odăii spaţioase dădea într-o grădină laterală; distanţa până la următorul balcon nu era mare, iar plantele agăţătoare păreau puternice şi rezistente. Era uşor să alunece şi să străbată grădina până la gard, pentru ca apoi să-l sară. O făcuse de nenumărate ori. Ştia că era riscant să aibă o legătură cu lady Hill, dar nu putea să nesocotească înflăcărarea doamnei. Numai că de fiecare dată se dovedea tot mai greu să aibă întâlniri clandestine şi tare se temea că venise vremea să
sfârşească aventura şi să se orienteze spre alte direcţii încă neexplorate. S-a prins de iederă şi şi-a asigurat picioarele pe măsură ce cobora; cămaşa descheiată i s-a agăţat într-un spin şi Andrew a înjurat încet când a trebuit să rupă materialul, dar aproape ajunsese la capăt şi a parcurs distanţa până la pământ pentru ca după aceea s-o ia la fugă în direcţia contrară casei. Deja putea să vadă zidul şi copacul pe unde trebuia să se caţăre. Avea calul legat chiar de partea cealaltă. A făcut un salt şi şi-a sprijinit piciorul drept de perete ca să-şi ia avânt şi să apuce creanga groasă. Socoteala fusese fără greş pentru că sub greutatea corpului creanga s-a aplecat deasupra lui şi a putut s-o prindă cu cealaltă mână fără probleme. S-a legănat până când a izbutit să se ridice şi să rămână aplecat pe creangă. În câteva secunde s-a aşezat pe ea la câţiva centimetri de marginea zidului; din locul unde se afla putea să-şi vadă calul care păştea liniştit la lumina lunii. Atunci, Andrew a întors chipul spre casă şi a văzut silueta femeii prin fereastra deschisă; uitase s-o închidă. A văzut chipul furios al lordului Hill şi felul posesiv în care a luat-o de braţ pe soţia sa şi a târât-o până la pat. Şi-a închipuit ce va urma şi brusc a simţit remuşcări. A ştiut că trebuia să şteargă totul cu buretele şi s-o ia de la capăt. A ajuns la zid destul de uşor şi a sărit lângă cal, care nu s-a mişcat din loc. S-a încheiat la cămaşă şi a desfăcut capa neagră pe care o lăsase împăturită pe şa. După ce şi-a pus-o pe umeri, a încălecat cu uşurinţă, a dat pinteni armăsarului şi a pornit în galop spre Southampton. Acolo se afla o tavernă unde se servea o bere neagră foarte bună şi erau nişte fete voluptuoase care puteau să-l facă să petreacă o bucată de vreme până când se va hotărî să se întoarcă la Whitam Hall. Când a făcut-o, la primele ceasuri ale dimineţii şi cam ameţit, tatăl lui, marchizul de Whitam, îl aştepta cu un ultimatum care avea să-i schimbe
complet viaţa. John Beresford clătina într-una paharul cu vin din mână. Avea privirea aţintită asupra unui tablou din bibliotecă şi, fără să-şi dea seama, şi-a mijit ochii iritat pe măsură ce studia portretul fiului său cel mic. Era cel mai faimos fustangiu din tot sudul Angliei, iar neîncetatele lui cuceriri îi dădeau tatălui mari bătăi de cap. De ce naiba toate aventurile lui trebuiau să fie cu femei măritate cu bărbaţi influenţi? John obosise să se lupte cu soţi ofensaţi care cereau capul fiului său. Andrew fusese implicat în mai multe dueluri, din care ieşise teafăr ca prin minime, dar el avea de gând să-i schimbe acest stil de viaţă. Se săturase de discuţiile zadarnice prin care încercase să-l facă să se gândească la atitudinea sa şi la nepăsarea cu care intra în situaţii primejdioase. Nici Cristopher, nici Arthur nu izbutiseră să-i schimbe comportamentul. A întors privirea de la tablou şi s-a uitat la ceasornicul agăţat în capătul celălalt al peretelui. Limbile arătau ora cinci dimineaţa. John îşi spărgea capul încercând să găsească soluţii şi măsuri menite să-i aducă fiul pe calea responsabilităţii. Şi, pentru a câta oară? s-a întrebat unde o fi în acel moment, ce femeie o fi seducând cu neruşinare. Ora indicată de limbile ceasornicului îl ducea cu gândul la nişte mici pumnale înfipte în inima lui de tată îngrijorat. Andrew era un tânăr mult prea atrăgător. Un neruşinat fermecător şi nicio femeie nu rezista privirii lui ştrengăreşti, zâmbetului seducător, dar John trebuia să ia măsuri chiar dacă pentru asta va fi nevoit să îl îndepărteze de Whitam Hall o vreme îndelungată. În sfârşit a auzit uşa deschizându-se şi lovitura, urmată de înjurătura rostită de fiul lui când, în vestibul, s-a împiedicat de scaunul tapiţat pe care John îl îndepărtase de perete: ca să ştie
când se întoarce. S-a ridicat din fotoliu şi a lăsat paharul pe un colţ al biroului. Cu pas hotărât şi sigur s-a îndreptat spre vestibul înainte ca Andrew să urce în odaia lui. Casa era slab luminată cu lămpi de gaz, care, la porunca lui, fuseseră lăsate aprinse. Când a băgat capul pe uşă, fiul lui încerca să pună capa în cuier; starea lui deplorabilă nu-l va împiedica să aibă o discuţie cu el. — Te aşteptam. Andrew a tresărit speriat. Ultimul lucru la care se gândea când ajunsese la Whitam Hall era să-l vadă pe tatăl lui aşteptându-l. S-a întors spre el cu ochii măriţi din cauza surprizei. Ce făcea treaz la ceasul acela din zori? De ce avea privirea aceea de amară dezamăgire? Vino cu mine, trebuie să vorbim. Andrew l-a urmat în bibliotecă. Odată ajuns înăuntru, a luat loc în faţa lui, fără ca de pe buze să-i dispară veşnicul lui zâmbet. Dacă te-ai vedea în momentul ăsta… John a tăcut. Sprâncenele blonde ale fiului său se ridicaseră întrebătoare. Ai o înfăţişare lamentabilă. — Am băut ceva mai mult decât aveam de gând, a recunoscut sincer. Tatăl lui a dat din cap în vreme ce ofta adânc şi îi punea în faţă un document în alb. — Semnează! Andrew s-a uitat la hârtie fără să înţeleagă. Trebuie făcute nişte reparaţii la ferma ta şi am nevoie de autorizaţia ta. Practic ai lăsat-o în paragină. El s-a simţit un pic ruşinat. Era adevărat că neglijase complet proprietatea pe care tatăl lui i-o dăruise când împlinise optsprezece ani. De aceea a semnat imediat documentul. John l-a pus într-un dosar din piele maro. Ţi-am cumpărat un grad de ofiţer în marină. Vei pleca săptămâna viitoare la bordul lui Revenge4. Andrew a clipit surprins. Auzise bine? Să intre în marină? De bună seamă, băuse prea mult: i s-a părut că tatăl lui îl trimitea departe de Anglia. 4 Revenge era o navă de 74 de tunuri care s-a construit la Chatham Dockyard în 1805. A fost scoasă din funcţiune în 1851. Căpitanul său a fost Robert Moorsom (n.a.).
Nu mai vreau să te văd la Whitam Hall, a recunoscut John abătut. N-am de gând să mai tolerez niciun scandal. — În marină? a întrebat uluit. Vrei să mă trimiţi departe de Anglia? Mă exilezi? A răsuflat adânc. Glasul lui l-a făcut pe John să înjure încet. — Nu am de gând să mai plătesc pentru excesele tale. S-a sfârşit cu destrăbălarea ta pe cheltuiala mea. N-ai să te mai implici în niciun duel. Nu atâta vreme cât nu mi-am pierdut sufletul din piept. Andrew s-a rezemat uluit de spătarul scaunului. Tatăl lui voia să-l trimită departe, dar el nu mai era un copil şi s-a întrebat de ce se comporta astfel. Se distra şi el un pic, mă rog, un pic mai mult decât era cazul, trebuia să recunoască. — Nu vreau să intru în marină! a răspuns scandalizat. — Andrew, nu poţi să continui viaţa asta dezordonată! Cred că armata te va face să-ţi bagi minţile-n cap mai mult decât muştruluielile şi ameninţările mele. — La dracu’ cu armata! a exclamat supărat. Nu am de gând să mă mişc din Anglia. Eşti nebun dacă-ţi închipui că mă voi îmbarca de bună voie. Tatăl lui s-a ridicat din fotoliu fără să-şi ia ochii de la el. A oftat obosit şi a făcut un pas înapoi ca să depărteze scaunul de masă. — Într-o săptămână te vei îmbarca pe Revenge. În locul tău, mi-aş face bagajul. Şi acum, noapte bună! Andrew l-a urmărit cu privirea fără să poată scoate nicio vorbă. A rămas în aceeaşi atitudine de abandon, neizbutind să-şi dea seama cu precizie dacă porunca părintească fusese adevărată sau închipuită. Tatăl lui îi dădea un şut în fund şi-l arunca în stradă. De ce? Nu putea să priceapă, doar nu făcuse niciun rău. Mă rog, asta nu era întru totul adevărat, ultimele două dueluri alarmaseră familia în asemenea măsură încât fraţii lui făcuseră
front comun cu tatăl lor în încercarea de a se amesteca în treburile lui, dar el nu le permisese. Onoarea unui bărbat era de neatins şi, dacă trebuia să şi-o apere într-un duel, o apăra. La ceasul acela înaintat din noapte, Andrew s-a întrebat dacă nu cumva trebuia să se mărginească să cucerească femei măritate mai modeste în loc de nobile sus-puse; dar nu el era cel care le alegea, dimpotrivă, ele îl alegeau pe el. Cădeau răpuse de iubire. Erau femei doritoare de o tăvăleală cu un bărbat care ştia să le seducă, iar Andrew se dovedea un maestru în arta de a le face să se simtă deosebite. A oftat, obosit din cauza lipsei de somn. Îi venea greu să se concentreze şi să ia hotărâri, de aceea s-a gândit să se ducă la culcare ca să-şi recapete puterile şi să poată să-şi înfrunte tatăl a doua zi. El nu se gândea să plece nicăieri şi, dacă, pentru a-l mulţumi trebuia să înceteze pentru o vreme să se mai tăvălească cu o femeie, a socotit că strădania merita osteneala. A doua zi va marca începutul burlăciei lui şi sfârşitul duelurilor de la miezul nopţii. Cu această hotărâre în minte, s-a ridicat din fotoliu şi a pornit pe acelaşi drum ca şi tatăl său cu câteva momente mai înainte.
2 John Beresford a rămas o clipă în pragul uşii de la bibliotecă. Femeia stătea cu spatele la fereastră, purta o capă neagră şi îşi frângea mâinile cu o fervoare care l-a făcut să înţeleagă cât de neliniştită era. Clătina din cap, aplecându-l puţin spre umărul stâng în vreme ce murmura o rugăciune cu glas scăzut. John a
făcut ultimii paşi şi a intrat în încăpere, apropiindu-se. — Doreaţi să mă vedeţi? Femeia a ridicat brusc chipul auzindu-i glasul şi John a putut să vadă atunci cât de tânără era. Avea faţa rotundă şi paloarea obrajilor era vădită. Fata, a calificat-o astfel pentru că îi era cu neputinţă să-i spună vârsta, îi susţinea privirea cu supunerea proprie servitorilor, dar cu destulă maturitate ca să-şi stăpânească teama. — Îl caut pe domnul Andrew Beresford, a spus ea cu vorbe măsurate, pe un ton foarte blând. Pe John l-a surprins cererea ei. — Înţeleg din spusele dumitale că îl cunoşti pe fiul meu. Pupilele tinerei au strălucit, exprimând stânjeneala. Ce doreşti de la el? — E aici? John a tăgăduit uşor fără să îşi ia ochii de la fată, care îşi mişca şi mai agitată mâinile şi îşi muşca nervoasă buzele. Trebuie să-l văd neîntârziat! — Spune-mi de ce îl cauţi şi eu îi voi transmite mesajul de îndată ce se va întoarce la Whitam Hall. Ea a clipit de mai multe ori. — Ceea ce mă aduce aici este o chestiune personală pe care trebuie s-o discut doar cu el. Fata ridicase uşor tonul. John era tot mai intrigat. — Fiul meu nu este acasă. La auzul vorbelor lui, umerii fetei s-au prăbuşit şi, mâhnită, a scos un oftat. Avea chipul răvăşit şi John s-a uitat la mâna pe care şi-a dus-o la gât ca pentru a-şi înăbuşi un geamăt. Cearcănele vineţii de sub frumoşii ochi căprui vădeau o adâncă şovăire, ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă mai departe. Ai nevoie de ajutor? Întrebarea lui fusese sinceră şi ea a închis ochii de parcă s-ar fi gândit la alternativă. — Nu pot să mai pierd vremea! Trebuie să mă întorc la
doamna mea! a exclamat cu un glas pierit şi a început iarăşi săşi frângă mâinile în încercarea de a le ţine ocupate. Puteţi să trimiteţi un lacheu care să încerce să-l găsească? Trebuie să vorbesc cu lordul Andrew ca să-i dau ceva foarte important. John îşi punea o mulţime de întrebări despre fată. Nu era nobilă, fusese de-ajuns o privire ca să-şi dea seama. Dar se mişca şi vorbea cu o corectitudine învăţată poate în adolescenţă. Felul ei de a vorbi dovedea că fusese educată de o doamnă binevoitoare. Avea un accent ca din sudul Spaniei, poate Sevilla sau Cádiz, dar nu putea să precizeze. O mişcare pe fotoliul din piele a făcut ca John să-şi mute privirea de la tânără la persoana care tocmai sărise în picioare. Nu băgase de seamă că fata nu era singură. Drăguţo, te-am trezit? Fetiţa a răspuns afirmativ şi, pe măsură ce se îndrepta spre locul unde stăteau cei doi adulţi, surpriza lui John creştea. Fetiţa mergea foarte bine pentru vârsta ei. O capă din catifea roşie îi acoperea trupşorul. Gluga îi ascundea chipul aproape complet. Pentru că nu vedea bine să meargă şi-a dat-o pe spate şi, când a făcut asta, a scos la iveală nişte bucle negre atât de frumoase că John a fost pe punctul să fluiere de uimire. Fetiţa era de o frumuseţe excepţională. Chipul micuţ în formă de inimă era aristocratic şi când ochii albaştri s-au aţintit asupra lui, i s-a părut că privea un înger. Unde mai văzuse privirea aceea…? Iertaţi-mă, lord Beresford, dar trebuie să vorbesc de îndată cu fiul dumneavoastră, a stăruit din nou tânăra, dar John nu-şi putea lua ochii de la micuţă, care se oprise la un pas de el. S-a aşezat pe vine în faţa ei şi a privit-o cu multă atenţie. Avea pielea foarte albă, de aceea negrul părului scotea în evidenţă azuriul ochilor, încadraţi de gene lungi şi dese. Cum putea o fetiţă să fie atât de adorabilă? — Bună, mă numesc John, dar tu? Ea a clipit de mai multe ori, nehotărându-se să ia mâna pe care el i-o întindea. Bine ai
venit la Whitam Hall! Tânăra a hotărât să intervină. — Daţi-mi voie să fac prezentările, lord Beresford. Dar John stătea tot pe vine, privind-o cu mult interes pe micuţă. V-o prezint pe Rosa Catalina Blanca de Lara. El o asculta fără să-şi ia ochii de pe chipul copilei. — Ai un nume prea lung pentru o fiinţă atât de mică, i-a spus John fetiţei, care îi luase mâna. — Nepoata dumneavoastră, lord Beresford. John s-a ridicat brusc şi s-a uitat la fată cu ochii ieşiţi din orbite; câteva secunde după aceea i-a aţintit din nou asupra micuţei. Spusese nepoata lui!? — E o glumă? Tânăra a scos un plic sigilat din capa ei neagră şi i l-a întins. — Este o scrisoare de la doamna mea pentru sir Andrew Beresford. Trebuie să i-o dau personal şi să i-o încredinţez pe micuţă. John nu-şi revenea din uimire. Făptura aceea minunată era fiica lui Andrew? — Cine este mama? Întrebarea lui John nu admitea nicio ezitare. — Rosa María Sofia de Lara y Guzmán, i-a răspuns ea fără să stea pe gânduri. El a clipit uimit înainte să vorbească. — Familia Lara din Sevilla? Unchiul ei este ducele de Alcázar? a întrebat, deşi ştia răspunsul. Fata a dat aprobator din cap şi John s-a gândit cu toată iuţeala. Ducele de Alcázar, Alonso de Lara era duşmanul de moarte al lui Rodrigo de Velasco y Duero, unchiul fiicei lui, Aurora. Maică Precistă! Ce naiba făcuse Andrew? Mânia luase locul surprizei care îl stăpânise şi, dându-şi seama de asta, fetiţa a făcut un pas înapoi, iar el şi-a blestemat neglijenţa, căci cu niciun chip nu voia s-o
sperie. Nu că nu m-aş încrede în cuvântul dumitale, domnişoară… John a invitat-o să se prezinte. — Gloria de Hernández y Romero. Lucrez de mai mulţi ani pentru doamna de Lara. — Vei înţelege că are nevoie de confirmarea fiului meu cu privire la această chestiune. Dar inima îi spunea lui John că micuţa era o Beresford. Zămislită într-unul dintre nenumăratele călătorii în Spania ale fiului său cel mai mic. — Lordul Andrew Beresford este tatăl fiicei doamnei mele. Am la mine certificatul ei de naştere. Şi mai trebuie să-i dau anumite împuterniciri ca să o recunoască legal în Anglia, ca şi o serie de documente de preţ pe care doamna mea doreşte să i le înmânez chiar eu acum. — Unde este mama ei? întrebarea lui John era destul de logică, date fiind împrejurările. De ce nu a venit aici împreună cu ea? Fetiţa stătea tăcută, lipită de fusta domnişoarei, fără să îşi ia ochii de la el. — Trebuie s-o ajute, nu poate să refuze. Dumnezeule, doamna mea nu ştie ce să facă sau cui să ceară ajutorul! John a privit-o atent. Neliniştea fetei era adevărată. O vedea zbătându-se într-o mare de îndoieli. — Spune-mi cum poate s-o ajute fiul meu. Gloria a şovăit un minut lung şi greu, dar până la urmă s-a hotărât; la urma urmei, lordul John Beresford era bunicul micuţei Blanca. — Doamna mea a fost arestată şi declarată trădătoare a Coroanei Spaniei. Va fi executată în scurtă vreme. John a căutat un scaun şi s-a aşezat în grabă. Surpriza îl lăsase incapabil să reacţioneze. A încercat să se gândească la toate
aspectele situaţiei. Andrew făcuse un copil cu o femeie care aparţinea uneia dintre cele mai influente familii din sudul Spaniei. Acum mama micuţei era acuzată de trădare, iar la Whitam Hall se afla cea mai frumoasă fetiţă din lume, lângă nişte rude pe care nu le cunoştea. Avea vreo noimă? Ce naiba se petrecea? Şi de ce el nu ştia absolut nimic? — Te rog, începe cu începutul, i-a cerut cu un aer perplex. Gloria a şovăit o clipă, dar până la urmă a acceptat. A luat loc în fotoliul din faţa măsuţei. Fetiţa a urmat-o şi ea a aşezat-o în poala ei. John continua să se gândească la fiul său Andrew, la urmările a ceea ce făcuse. S-a întrebat când, cum şi unde o cunoscuse pe sora ducelui de Alcázar. Alonso de Lara era bărbatul cel mai răzbunător din câţi existau. În vestibul s-au auzit nişte râsete şi lui i s-a părut că aude glasul lui Andrew. S-a uitat la fată şi la micuţă, care stătea tot în braţele acesteia, şi s-a ridicat imediat ca să-i iasă în întâmpinare. Mă duc după fiul meu, te rog, aşteaptă aici. Gloria a făcut un uşor gest de încuviinţare. John a închis ochii în faţa dezastrului care se apropia. Dacă era adevărat ce spunea tânăra, dacă Andrew avea o fiică, în noaptea aceea va cădea un cap, şi acesta avea un nume: Andrew Beresford. — Unde este fratele tău? Arthur s-a uitat la tatăl lui, care avea o figură gravă. Încă nuşi scosese capa neagră şi mănuşile din piele şi majordomul aştepta să le ia. — N-am putut să-l conving să se întoarcă împreună cu mine. A rămas în Portsmouth, în grădinile portului, ca să vadă un spectacol de operetă satirică. John a răsuflat adânc. — Bună seara, lord Beresford! Auzind salutul amabil al tânărului Memillan, John l-a privit
pe băiatul care era cel mai bun prieten al lui Arthur, de pe vremea când amândoi studiaseră la Universitate. — Când v-am auzit râzând, am crezut că s-a întors Andrew, ia lămurit. — Sunt convins că va sosi în curând, a răspuns Arthur. John şi-a zis că fiul lui se înşela amarnic. În ciuda discuţiei avute în urmă cu două zile cu Andrew şi a poruncii lui, nimic nu se schimbase. Tânărul îşi vedea mai departe de chefurile lui nocturne şi de alte excese. — Arthur, ne vedem săptămâna viitoare. Acesta s-a întors spre prietenul lui şi i-a zâmbit în semn de rămas bun. — Salut-o pe lady Memillan din partea mea. — Aşa voi face. — Lord Beresford, Arthur, noapte bună! Tânărul a ieşit în grabă pe uşă, şi vestibulul s-a cufundat brusc în tăcere. Arthur se uita curios la tatăl său, care avea un aer absent. — S-a întâmplat ceva grav? a întrebat cu o undă de îngrijorare în voce. John a tras aer în piept şi şi-a aţintit privirea asupra fiului său mijlociu. Şi s-a întrebat din nou de ce mezinul lui era atât de desfrânat, libertin şi iresponsabil. — N-o să-ţi vină să crezi, şi eu abia dacă pot să cred. Arthur a ridicat cu interes o sprânceană, căci tatăl lui vorbea într-un fel de neînţeles. — Fii mai explicit! John avea o strălucire ciudată în privire şi o hotărâre pe chip, ceea ce l-a făcut să mijească ochii ca să-l privească mai bine. — Pregăteşte-ţi bagajul, plecăm la Madrid. Arthur l-a privit uimit. — Plecăm în Spania? Acum?
Lui John îi venise o idee. Ştia ce trebuia să facă pentru a-l aduce pe drumul cel bun pe zănaticul de Andrew şi avea de gând să treacă la fapte fără să stea prea mult pe gânduri. — Trebuie să ajut pe cineva, a spus tatăl său. O persoană importantă pentru familie a fost declarată trădătoare a Coroanei spaniole şi trebuie să mă văd cu ambasadorul englez la Madrid şi chiar cu ducele de Alcázar, dacă este nevoie. — Te referi la Alonso de Lara? l-a întrebat Arthur uimit peste măsură. — De aceea trebuie să vii cu mine, ca să mă sfătuieşti în anumite chestiuni. Sunt probleme legale pe care va trebui să le rezolvăm din Madrid. — Nu pot să plec în Spania acum. E o nebunie! a răspuns Arthur. — Trebuie să-l ajuţi pe fratele tău. — Pe Cristopher? — Nu, pe Andrew, l-a lămurit John. Arthur înţelegea tot mai puţin. — Cum? — Îţi voi explica totul pe drum. Acum porunceşte-i lui Marcus să facă bagajele, eu voi scrie nişte scrisori şi voi avea grijă ca Blackdevil să fie pregătit pentru plecarea noastră. Trebuie să dau instrucţiuni personalului şi să-i fac o scurtă vizită lui Cristopher pentru ca, în lipsa mea, să stea cu ochii pe golanul de frate-tău. Deodată, John a izbucnit într-un hohot de râs care l-a luat pe Arthur pe nepregătite. — Tată, mă îngrijorezi. Şi era adevărat. L-a privit în faţă şi a văzut hotărâre în ochii lui senini. — Dumnezeu mi-a ascultat ruga, a spus John, dar tânărul Beresford tot nu pricepea nimic. În bibliotecă se află ceea ce îl
va aduce pe Andrew pe drumul cel bun. În sfârşit puţină coerenţă şi normalitate în viaţa lui.
3 Zgomotul draperiilor trase brusc l-a făcut să ridice capul de pe pernă şi să geamă în secunda următoare. Parcă ar fi fost lovit cu o neobişnuită înverşunare de o nicovală. Îşi simţea gâtul uscat şi avea un gust amar pe cerul gurii. Trebuia să stea liniştit pentru ca stomacul să nu-l chinuie. Berea din port fusese mizerabilă şi acum plătea pentru că o băuse. — Trage din nou draperiile şi închide uşa sau eşti un om mort! a poruncit Andrew cu glas gâtuit. Marcus, majordomul de la Whitam Hall, era obişnuit cu acest vocabular folosit de cel mai mic dintre Beresforzi. — Aveţi oaspeţi, a sunat răspunsul scurt al bărbatului. El a căscat zgomotos. — Îmi închipui că va putea să se ocupe tata sau, în lipsa lui, Arthur. — Aşa ceva este cu neputinţă, pentru că nici tatăl, nici fratele dumneavoastră nu se află în acest moment la Whitam. Andrew a înjurat cu glas scăzut. — Cât e ceasul? — Mai sunt câteva minute până la opt. — Abia sunt două ceasuri de când m-am culcat! a bombănit supărat. — Vă aşteaptă o domnişoară şi ar fi o gravă impoliteţe s-o faceţi să aştepte în zadar.
El a înjurat din nou. Nu se simţea în stare să primească pe nimeni. — Să plece şi să se întoarcă mai târziu! — Asta e cu neputinţă, domnule. Este o musafiră foarte specială. Tatăl dumneavoastră, lordul Beresford a lăsat porunci explicite în legătură cu ea. Andrew a mormăit ceva de neînţeles. I se părea nemaipomenit ca o musafiră să vină la un ceas atât de nepotrivit. Marcus scotea hainele din dulap fără să spună nimic, la fel de solemn ca de obicei. — Trag nădejde că strădania merită osteneala, a spus el cu glas somnoros. — Pot să vă spun că este o fată superbă, i-a mărturisit deodată majordomul şi prin aceste vorbe l-a trezit de-a binelea. — Zici că e frumoasă? Cât de frumoasă? — Cea mai frumoasă din câte am văzut vreodată, dacă îmi îngăduiţi. — Nădăjduiesc să nu fie vreuna dintre amantele mele supărate sau vreo vrăjitoare trimisă de tata ca să mă urmărească, în semn de răzbunare. S-a gândit că tatăl lui era în stare să-i aducă pe cap o matroană nebună numai ca să-l scoată din pat. Cine naiba era femeia aceea, ca să trebuiască s-o primească la un ceas atât de neobişnuit al dimineţii? — Mă îndoiesc, a răspuns majordomul. — Că e una dintre amantele mele sau o vrăjitoare trimisă de tata ca să mă supravegheze? — Categoric, prima variantă, domnule. Andrew a început să râdă. „Ce om cu mintea întreagă face vizite unei familii respectabile la opt dimineaţa?”, s-a întrebat, încă pe jumătate adormit, dar fără să-şi dea seama îşi pusese o cămaşă albă şi nişte pantaloni gri. Şi-a suflecat mânecile cămăşii
şi s-a lipsit de batistă şi de vestă. Chipul lui Marcus a oglindit în chip destul de grăitor ce gândea despre ţinuta lui neglijentă, dar el dorea să scape de musafiră şi să-şi continue somnul. — Unde sunt tatăl şi fratele meu? a întrebat cu un real interes. — Lordul Beresford a lăsat un bilet. Andrew s-a gândit că totul era foarte ciudat. Tatăl lui nu obişnuia să iasă din casă înainte de zece dimineaţa, şi de ce lipsea şi Arthur? Se întorsese acasă cu doar câteva ceasuri înaintea lui şi trebuia să fie la fel de obosit. L-a urmat pe majordom pe spaţiosul coridor de la catul al doilea, cu capul vâjâindu-i; nu avea de gând să mai bea niciodată bere în tavernele din port. — Marcus, am nevoie de o cafea. Bărbatul a înclinat din cap, ţinându-i uşa de la sufragerie ca să între. De când se primesc oaspeţii în sufragerie? l-a întrebat, cu totul nedumerit. Marcus a ridicat din umeri. Andrew a trecut pragul, dar încăperea era goală. E o glumă? l-a întrebat pe majordom, care intrase după el. Marcus i-a făcut semn spre capătul mesei, unde stătea o fetiţă. Andrew i-a aruncat o privire uimită. Abia ajungea la masă, de aceea nu o văzuse mai înainte. Şi-a pus mâinile în şolduri şi, întrebător, s-a uitat la majordom. Ce înseamnă asta? a întrebat cu glas stăpânit. — Biletul de la tatăl dumneavoastră, domnule. Marcus i-a întins un plic pe care el s-a grăbit să-l ia. Doriţi cafeaua foarte tare, ca de obicei? Andrew nu i-a mai răspuns. A luat loc în faţa fetiţei, care îl privea cu gravitate. Din pricina surprizei uitase de cea mai elementară normă, salutul, dar, înainte să deschidă gura, Marcus era deja lângă copilă cu o cană plină cu ciocolată caldă. Domnişoară Lara, doriţi ciocolată cu lapte? Fetiţa s-a uitat la majordom şi a încuviinţat uşor din cap. Gogoşile sunt delicioase, presimt că o să vă placă. Andrew a ridicat o sprânceană în vreme ce asculta
pălăvrăgeala lui Marcus. În toţi anii de când îl cunoştea, nu-l auzise niciodată vorbind cu atâta candoare unui copil, şi mai cu seamă în altă limbă decât engleza, de aceea a socotit că strădania lui merita aplaudată. — Domnişoara Lara? a repetat el într-o spaniolă desăvârşită, brusc interesat. Fetiţa l-a privit cu ochii ei albaştri atât de intens că i s-a strâns stomacul. Eşti foarte departe de casă, aşa e? Fetiţa tăcea mai departe. Marcus, a spus el brusc. Majordomul s-a uitat la el. Să se aducă două perne pentru domnişoara Lara; abia dacă îi văd fruntea. Bărbatul a înclinat din cap şi a plecat să îndeplinească porunca. Andrew a rupt plicul ca să citească biletul, amestecând automat în ceaşca de cafea. Majordomul s-a întors cu două perne mari. A luat fetiţa de pe scaun şi a pus pernele, apoi a aşezat-o pe ele şi a apropiat de ea gogoşile ca să-i fie uşor să le ia. Micuţa îşi ducea deja una la gură când deodată s-a auzit o exclamaţie puternică şi o tuse seacă. Andrew se înecase cu prima înghiţitură de cafea citind biletul de la tatăl lui. Tuşea încă zgomotos, astfel că Marcus s-a grăbit să-i întindă un pahar cu apă. — Veşti proaste? l-a întrebat majordomul, cu un glas la fel de uscat ca şi chipul. Andrew nu se oprea din tuşit, cu ochii aţintiţi asupra fetiţei care ţinea gogoaşa la jumătatea drumului spre gură. — Îţi vine să crezi că s-au îmbarcat azi noapte pe Blackdevil? — De bună seamă. Nu s-a mai uitat la fetiţă ca să-şi îndrepte privirea spre Marcus. — Ştiai? — Lordul Beresford mi-a lăsat indicaţii înainte să plece, a răspuns bărbatul.
Andrew înţelegea tot mai puţin. În bilet, tatăl său îi spunea pe scurt că era absolut necesar să se ocupe de micuţă. El şi-a aţintit din nou ochii asupra fetiţei, care îl privea din celălalt capăt al mesei cu multă băgare de seamă; încă nu gustase din gogoaşa pe care o ţinea între degeţele. Tatăl lui îi lăsa în grijă o fetiţă despre care nu ştia absolut nimic. Pur şi simplu îi spunea că mama ei nu se putea ocupa de ea şi că el pleca împreună cu Arthur în Spania ca să încerce să rezolve o chestiune de viaţă şi de moarte. Se vor întoarce după cel mult câteva săptămâni. Întrebările i se îmbulzeau în minte, şi răul de stomac devenea insuportabil. A blestemat berea şi pe fetele de la taverna din port. — Acum poţi să mănânci, i-a spus el brusc. Fetiţa a luat vorbele ca pe o poruncă şi şi-a dus de îndată gogoaşa la gură. A mestecat încet, fără să facă zgomot şi fără gesturi exagerate, cum făceau de obicei copiii de vârsta ei. Andrew a cercetat-o cu ochi critic. Pesemne tatăl lui avea motive întemeiate ca să facă o călătorie bruscă, dar nu înţelegea de ce îi lăsase fetiţa în grijă. El nu se simţea în stare de un lucru de o asemenea însemnătate şi din nou s-a întrebat ce treburi o avea tatăl lui de rezolvat în Spania. Strălucirea din ochi i s-a stins preţ de câteva clipe în faţa unei amintiri dureroase. Erau cinci ani de când se întorsese din Córdoba, şi de două ori revenise în oraşul sudic ca să încerce s-o convingă pe femeia vieţii lui să îl accepte; dar ea nu îl primise, nici nu voise să se întâlnească cu el, iar refuzul ei rece reprezentase cea mai grea lovitură din viaţa lui. Singura femeie pe care o iubise cu adevărat îl lăsase cu buzele umflate, fără să se gândească la simţămintele lui, la cât de mult o iubea. S-a întors în Anglia, dar nu a mai fost acelaşi om ca înainte. Tatăl lui îl întrebase de nenumărate ori care era pricina purtării lui nesăbuite de după întoarcere, dar el nu putea să îi vorbească despre rana adâncă pe care încerca s-o vindece şi pe care nu putea s-o uite: o iubire imposibilă. Va fi mereu o amintire a
prostiei, a lipsei de maturitate şi a nebuniei lui. Cum te cheamă? a întrebat-o pe fetiţă cu blândeţe. Ea a şovăit o clipă, apoi şi-a şters buzele cu şervetul împăturit, cu un gest atât de serios şi de măsurat că Andrew a mijit ochii uimit. Se purta ca o domniţă desăvârşită, în ciuda vârstei fragede. — Numele meu este Ro… Rosa Ca… Catalina Blanca de Lara, s-a bâlbâit rostindu-l, iar el nu s-a mirat defel. De ce le puneau copiilor nume atât de lungi? Dar mi se spune Blanca. Auzind primul nume a simţit că-i îngheaţă sângele în vene preţ de câteva secunde. Andrew îşi amintea la perfecţie de o Rosa spanioloaică plină de spini, atâţia încât una dintre rănile pe care i le făcuse încă sângera şi tare se temea că nu va înceta să-şi înăbuşe iluziile şi năzuinţele într-o baltă de nepăsare. — Cunosc un om rău care se numeşte Lara, a spus deodată, şi fetiţa a făcut ochii cât cepele. Dar cred că n-ai nicio legătură cu el, nu? — Sper că nu încerci s-o intimidezi. Glasul fratelui său în spatele lui l-a făcut să se întoarcă. Domnişoară Lara, sunt Cristopher Beresford. S-a apropiat de ea, i-a luat mâna de copil şi i-a sărutat-o cu eleganţă. Micuţa a făcut un gest cu capul atât de ţeapăn că Andrew s-a întrebat dacă o fi obişnuită cu purtarea aceasta curtenitoare din partea bărbaţilor. Când a băgat de seamă că rămăsese cu gura căscată de surpriză, a închis-o supărat. Cum era posibil ca fratele lui să-i ştie numele de familie în vreme ce el abia îl aflase? Şi, ceea ce i se părea şi mai surprinzător, ce făcea la Whitam la ora aceea matinală? Marcus, voi bea şi eu o cafea, i-a spus majordomului. Acesta a ieşit din sufragerie într-o tăcere desăvârşită. — Tata şi Arthur au plecat la Madrid, i-a spus Andrew fratelui său cel mare. Cristopher s-a aşezat lângă fetiţă, care îşi lăsase ceaşca de ciocolată ca să se uite cu interes la chipul zâmbitor al
bărbatului. Iar eu trebuie să am grijă de domnişorica aceasta până la întoarcerea lor. Vorbele lui Andrew sunaseră ca o plângere cu care trebuia să se resemneze. Cristopher a luat ceaşca de cafea pe care i-a întins-o Marcus. — Un pic de responsabilitate în viaţa ta nu ţi-ar strica, i-a răspuns. Andrew a plescăit din limbă supărat, cuvântul responsabilitate nu mai făcea parte din vocabularul lui de multă vreme. — Ce face cumnata mea? l-a întrebat pe Cristopher. Ochii acestuia au strălucit. — Este ocupată până peste cap cu decorarea noului nostru cămin. Andrew a zâmbit din pricina comentariului. Şi mă înnebuneşte, ca întotdeauna. Andrew s-a înveselit întrezărind o soluţie la problema lui. — Ai putea s-o iei pe domnişoara Lara la tine acasă. Ágata sar putea ocupa de ea până la întoarcerea tatei şi a lui Arthur. Cristopher a clătinat dând din cap în semn de refuz chiar înainte ca fratele lui să termine fraza. — De asta nu vei putea scăpa, i-a spus foarte serios. Tata te-a desemnat pe tine ca protector al acestei fetiţe şi o să mă încredinţez că îţi îndeplineşti datoria cum se cuvine. — O femeie ar avea grijă de ea mult mai bine decât mine, a răspuns într-un acces de sinceritate. — Asta este incontestabil, dar vezi vreo femeie la Whitam Hall în afară de slujnice? Şi vei fi de acord că nu îşi pot lăsa treburile ca să se ocupe de-ale tale. Andrew a înjurat în sinea lui. — Voi angaja o dădacă să aibă grijă de ea. Cristopher a încuviinţat dând din cap cu un aer serios. — Sunt de acord că trebuie căutată o dădacă pricepută, dar, până atunci, este responsabilitatea ta.
— Am treburile mele de care trebuie să mă ocup. — E vorba de chefuri, petreceri şi dueluri în toiul nopţii? Andrew a mijit ochii şi l-a privit supărat. — Duelurile sunt nişte urmări nedorite, dar să ştii că nu este un delict să te bucuri de viaţă. Cristopher a clipit, surprins de comentariul fratelui său. — Andrew, tu nu te bucuri de viaţă, o devorezi! Dar într-un fel greşit şi tata suferă mult de câte ori există posibilitatea să fii ucis într-unul dintre aceste dueluri la care eşti încântat să asişti, şi nu ca simplu spectator, ci ca participant activ. El a oftat adânc, căci nu voia să se certe cu fratele lui în faţa fetiţei. E superbă, a spus deodată Cristopher. Andrew şi-a îndreptat atenţia spre micuţă. Părul lung cu bucle negre era spectaculos şi contrasta frumos cu culoarea ochilor, de un albastru la fel de senin ca o zi de vară. Buzele îi erau desăvârşit conturate şi schiţau un zâmbet foarte uşor; i-au amintit de petalele unui trandafir pe punctul să înflorească. — Mă întreb cine o fi mama ei, a spus ca pentru sine. — Fără îndoială, trebuie să fie o femeie neasemuit de frumoasă, a răspuns Cristopher. Andrew era întru totul de acord cu aprecierea lui. O fetiţă aşa de frumoasă trebuia să aibă o mamă la fel sau chiar mai frumoasă, dacă era posibil. — Nu pot să-mi închipui cum de tatăl ei nu poate să se ocupe de ea, s-o protejeze şi se mulţumeşte s-o lase în grija unor necunoscuţi. Cristopher a tuşit uşor stânjenit. — N-am nici cea mai mică îndoială că tatăl ei este… A tăcut un moment şi Andrew a băgat de seamă că pe buzele lui înflorise un zâmbet batjocoritor. Cum se zice în spaniolă? A, da, un zănatic. El l-a privit atent, recunoscând tonul lui pedant. Cristopher
avea în ochi o strălucire maliţioasă care l-a nedumerit. — Îl cunoşti pe tatăl ei? Fratele lui a ridicat o sprânceană auzind întrebarea. Ştii ceva ce eu nu ştiu? Ţi-aş fi recunoscător pentru orice mi-ai putea spune. — Îmi închipui doar cum este. Şi socotesc că un bărbat cu mintea la cap nu ar îngădui ca acestei fetiţe adorabile să i se întâmple ceva rău. Andrew era de acord. — Poate e arestat sau dispărut. Cristopher a ridicat din umeri. Şi sunt foarte curios să aflu de ce au plecat tata şi Arthur pe neaşteptate, ca să ajute familia acestei copile. — Tata este un bun creştin, i-a amintit Cristopher. Acum trebuie să te las. — Pleci? a întrebat Andrew uimit. — Trebuie să rezolv nişte treburi în Devon înainte de douăsprezece. — Mi-ar plăcea să vin cu tine. — Nu poţi. Datoria ta este să ai grijă de o minoră. — Nu e nevoie să-mi aminteşti. — Am să fiu cu ochii pe tine. — Asta sună a ameninţare. Cristopher nu a mai răspuns. S-a uitat la micuţă, care stătuse tăcută şi nemişcată în vreme ce ei doi vorbiseră. Niciun protest, nicio plângere. Era o fetiţă admirabilă. — Câţi ani ai? a întrebat-o Cristopher deodată. Ea a ridicat mânuţa şi i-a arătat patru degete. Fiului meu i-ar plăcea să se joace cu tine, ai vrea? Fetiţa a făcut din cap un gest de încuviinţare. Atunci îl voi aduce curând ca să-l cunoşti. O secundă mai târziu, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o politicos. La dispoziţia dumneavoastră, domnişoară Lara! — Salut-o pe cumnata mea şi sărută-l pe nepotul meu din partea mea, i-a spus Andrew.
Cristopher s-a întors spre el cu o avertizare în ochii senini. — Ai grijă de ea, altfel vei avea de-a face cu mine. — Mă ameninţi sau mă avertizezi? l-a întrebat supărat. — Ia-o cum vrei, dar să nu uiţi vorbele mele. După plecarea lui, sufrageria s-a cufundat brusc în tăcere. Fetiţa clipea fără să-şi ia ochişorii de pe chipul lui Andrew. Ţinea mâinile în poală şi umerii drepţi. Atitudinea ei, serioasă şi hotărâtă l-a făcut s-o privească şi mai mirat. De ce era atât de reţinută? — Ce ţi-ar plăcea să faci? a întrebat-o curios. În ce-l privea, ar fi vrut să se trântească din nou în pat şi să doarmă până noaptea, dar aşa ceva era cu neputinţă, date fiind împrejurările. Să călăreşti? Să te joci? Să dormi? Ultima întrebare o rostise cu o undă de nădejde. — Vreau să merg la mama, a răspuns o voce abia auzită. Tristeţea din tonul ei i s-a înfipt lui Andrew ca un pumnal în inimă. Ce putea să-i spună ca s-o liniştească? — Îmi pare rău, dar acum nu se poate. Ochii copilei s-au umplut de lacrimi, pe care şi le-a reţinut. Pe el l-a îngrijorat capacitatea fetiţei de a-şi controla propriile simţăminte. Dar îţi făgăduiesc că o vei vedea în curând. Ea şi-a muşcat buza, ca şi cum s-ar fi gândit la vorbele lui. Începem cu începutul? a întrebat-o Andrew cu un zâmbet şi o secundă mai târziu s-a prezentat politicos. Numele meu este Andrew Beresford şi făgăduiesc să am grijă de tine până când vei putea să fii cu mama ta. După ce i-a auzit numele, Blanca a dat din cap şi i-a zâmbit în loc de răspuns. Strălucirea nevinovată din ochişorii ei albaştri l-a făcut să se încrunte mirat. Ţi s-a vorbit despre mine? Din nou, capul ei s-a înclinat în semn de confirmare. Andrew a presupus că o făcuse tatăl lui înainte să plece şi i-a fost recunoscător. Ultimul lucru de care avea nevoie era să aibă grijă de o fetiţă speriată şi neîncrezătoare. Vrei să călăreşti? El simţea
nevoia să călărească pentru a se dezmetici. Avea mintea tulbure. Micuţa nu a răspuns de îndată, dar după câteva momente a dat din cap în semn de încuviinţare. Atunci să mergem, înainte ca parcul să se umple de trăsuri. Andrew s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre fetiţă. A întins braţele ca să vadă dacă îl acceptă. Blanca le-a întins şi ea pe-ale ei şi el a luat-o de mână ca să iasă în vestibul. Tatăl său putea să-i reproşeze multe lucruri, dar era de netăgăduit că Andrew ştia cum să distreze un copil şi avea de gând s-o facă de îndată. A ajutat-o să-şi pună o capă roşie, pe care a legat-o la gât cu un nod mare. Apoi i-a pus pălăria şi a băgat nişte mănuşi în buzunarul hainei, pentru cazul că ea ar avea nevoie de ele mai târziu. Ajunşi la grajduri, a urcat-o fără efort pe calul docil. Alesese o iapă blândă pentru plimbare. Ultimul lucru pe care îl urmărea era s-o sperie cu un animal nărăvaş. Fetiţa s-a ţinut de mânerul şeii şi şi-a trecut piciorul pe deasupra ca să călărească în stilul amazoană. — N-ai să călăreşti pe-o parte! Din tonul lui Andrew răzbătea îngrijorarea. Poţi să cazi. — Mama sice că aşa trebuie să călărească doamnele, l-a lămurit fetiţa cu un glas dulce. Rostea cum trebuie toate vorbele. — Câţi ani ai? a întrebat-o deodată. În sufragerie nu fusese atent la răspunsul la această întrebare rostită de Cristopher. Spatele lat al fratelui lui o acoperise când îi arăta degeţelele. Blanca a făcut întocmai ca atunci, a ridicat mâna şi i-a arătat patru degete. De necrezut! a exclamat el cu un zâmbet larg. Eşti prea mică să te exprimi atât de bine. Ea a clipit fără să înţeleagă. Andrew s-a uitat la capa roşie şi la cizmele asortate. Părea un tablou pictat de Michelangelo. — Curând voi împlini sinsi. — Ştii să mâni un cal? Fetiţa a tăgăduit dând din căpşor şi
mai multe bucle s-au unduit în ritmul mişcării. Mereu ai călărit pe-o parte? a insistat el. Ea nu a răspuns dar Andrew nici nu aştepta confirmarea ei. A apucat frâiele, a pus piciorul pe scară şi, luându-şi avânt, a urcat chiar în spatele micuţei. A aşezat-o bine pe şa şi a început să călărească într-un trap uşor. În ultimul moment s-a hotărât să nu o ducă până în parcul din Portsmouth, vor face o plimbare prin împrejurimile Whitam Hall-ului, apoi se vor întoarce acasă. Cu o mână a ţinut-o de talia micuţă, şi fetiţa şi-a sprijinit spatele de burtă lui şi a încep să râdă în vreme ce iapa mergea într-un galop strunit de mâinile pricepute ale lui Andrew.
4 Avusese mai multe interviuri, dar le respinsese pe toate candidatele. Principala cauză era că nu vorbeau spaniola. Andrew avea nevoie de o bonă care să poată să comunice cu micuţa în propria limbă, care să-i inspire încredere şi să stea cu ea noaptea, în vreme ce el se ocupa de feluritele treburi pe care deocamdată le neglija. Stând în fotoliu, a privit-o pe Blanca, trântită cu faţa în jos pe covor, lângă şemineu. Cu desăvârşire absorbită de ceea ce făcea, colora desenele dintr-un caiet pe care i-l dăruise. Încă îl mira că nu avea niciun pic de neîncredere faţă de el. Îi acceptase compania cu o uşurinţă uimitoare şi îl surprindea plăcut că nu se plângea niciodată. Îl intrigau tăcerile ei prelungite. Nu cunoscuse niciun copil atât de serios, reţinut şi formal. Ştia că Blanca se afla în aceeaşi încăpere ca şi el, fiindcă, din când în când, îşi plimba privirea de la cartea pe care o citea către silueta
micuţă trântită jos. Aproape fără să-şi dea seama, Andrew a izbucnit în râs. Blanca era opusul unui copil vesel şi nepăsător. Acum, că o cunoştea mai bine, îşi dădea seama de lipsa spontaneităţii şi de excesul de stăpânire care vădeau personalitatea ei severă. Gravă în atitudine şi comportament. O învăţaseră să fie aşa din leagăn şi s-a întrebat ce părinţi educau într-un fel atât de rigid o fetiţă aşa de frumoasă. Ca şi cum ar fi simţit că este privită, Blanca s-a oprit din colorat şi şi-a aţintit privirea asupra lui Andrew. Şi i-a zâmbit într-un fel atât de fermecător şi dulce că lui i-a tresărit inima. Copiii cu privirea drăgăstoasă erau pierzania lui! Îşi punea încă întrebări despre călătoria în Spania a tatălui şi fratelui lui, fără să-i spună nimic, dar cu obişnuita lui bună dispoziţie şi-a zis să nu e cazul să se îngrijoreze. A presupus că John se gândise la el ca să aibă grijă de fetiţă pentru că nu avea încredere în firea aspră a lui Arthur. Andrew, în schimb, adora copiii şi se bucura mult să le audă limba împleticită, ideile nostime, lipsite de superficialitate, aşa că nu era prea supărat pe tatăl lui că îl lăsase ca dădacă. Arthur ar fi făcut o răscoală, dar el se simţea bine cu copiii. Îşi adora nepoţii şi cum să se poarte cu ei. — Vrei nişte gogoşi calde? a întrebat-o. Blanca l-a privit drept în faţă şi a consimţit cu un aer solemn. Atunci îi voi cere lui Marcus să ne facă. Mă întorc îndată. Blanca s-a uitat la Andrew în vreme ce el ieşea din bibliotecă să dea majordomului poruncile respective şi după câteva secunde s-a concentrat din nou asupra desenului pe care îl colora. — Bună! Salutul copilăresc a făcut-o să tresară. — Bună! a răspuns cu amabilitate.
L-a privit curioasă pe băiatul blond care stătea lângă ea. Nu-l auzise intrând. Micul Cristopher se uita mirat la picioarele ei desculţe, apoi le-a privit şi pe la ale lui, încălţate cu cizme din piele. — Ţi-e frig? Blanca a tăgăduit dând din cap. Unde sunt? a întrebat el arătându-i cu degetul picioruşele. — Bantofii mei? l-a întrebat cu interes. Cristopher a încuviinţat. — Se zice pantofi, a corectat-o dându-şi importanţă, de parcă ea nu ar fi ştiut să rostească bine vorbele. — Bantofi, a spus iarăşi Blanca, peste măsură de nedumerită de băiatul care se interesa de picioarele ei desculţe. — Pantofi, a stăruit el foarte serios. Ea a râs cu sclipiri vesele în ochi; era primul copil pe care îl vedea de multă vreme. Şi-a plimbat privirea de la chipul simpatic la cămaşa de un roşu aprins. Avea imprimate nişte răţuşte albe care i-au atras în mod special atenţia. — Îmi place cămaşa ta, i-a zis pe neaşteptate. El a lăsat în jos ochii albaştri ca să se privească. Vrei să colorezi aici? l-a poftit cu un zâmbet arătându-i caietul. Chris a făcut un semn de încuviinţare. Vrei culoarea albaştră? l-a întrebat amabilă. — Albastră, a corectat-o iarăşi încruntat. — Albaştră, a repetat Blanca şi ochii îi străluceau. De la uşă, Cristopher ascultase conversaţia copiilor. Ea avea accentul tipic din Andaluzia, complet diferit de cel cu care era obişnuit fiul său, care vorbea spaniola cu accent franţuzesc. Amândoi au întors capul spre uşa de intrare în bibliotecă. — Te-ai prezentat cum se cuvine? l-a întrebat Cristopher pe fiul său. Micuţul a confirmat dând din cap. Nu uita că, în prezenţa unei doamne, trebuie să fii o persoană educată. Andrew şi fratele lui cel mare au luat loc pe încăpătoarea canapea din piele. Cristopher a dat la o parte o carte şi o statuetă
de pe masă pentru ca Marcus să poată lăsa tava cu ceaiul şi gogoşile. — Ágata de ce nu a venit? l-a întrebat Andrew, mirat de lipsa cumnatei sale. — Casa mea este un câmp de bătălie. Aranjează una dintre odăi pentru bebeluş. Ştii doar că odăile sunt practic goale, în afară de a noastră şi a micului Cristopher şi chiar în această după-amiază a venit la Pheasant House 5 unul dintre restauratorii pe care i-am angajat. — Tata încă nu s-a obişnuit cu lipsa voastră. Tot spune că Whitam Hall e prea mare. Aici v-aţi simţi foarte bine. Vă ducem dorul, cel puţin eu simt lipsa drăcuşorului ăla. Cristopher a ştiut că fratele lui vorbea despre micul Chris. Şi întorcând capul ca să se uite la fiul său, a văzut că amândoi copiii colorau în caietul pe care Blanca îl ţinea în poală. — Am vorbit despre asta cu tata la momentul potrivit. Ágata a fost de acord să împlinească visul meu de a construi Pheasant House. Cristopher a tăcut un moment şi şi-a privit fratele, care se uita cu duioşie la cei doi micuţi aşezaţi pe covor. Avea aceeaşi privire ştrengară ca atunci când era copil şi punea la cale vreo poznă. E foarte bună, nu-i aşa? Andrew a făcut un gest de confirmare. — Şi tocmai mi-am dat seama cât de mult îi lipseşte compania altor copii, i-a răspuns. — Am găsit o dădacă pentru domnişoara Lara, va veni săptămâna viitoare. Sprâncenele lui Andrew s-au arcuit. — Eu am văzut azi patru, dar niciuna nu vorbea spaniola. A trebuit să le resping, deşi aveau recomandări bune. Chipul lui Andrew oglindea neputinţa pe care o simţise. 5 Casa lui Cristopher şi a Ágatei, la trei kilometri distanţă de Whitam Hali, căminul familiei Beresford (n.a.).
— Clare, doamna Grant, este încântată să aibă grijă de Blanca până când mama micuţei va putea să se ocupe de ea, a spus Christopher. — Vorbeşte spaniola? Fratele lui a dat aprobator din cap. Cum de ai găsit aşa de repede o dădacă? — Este cea care se ocupă de nepotul tău. Ágata crede că aici la Whitam Hall este mai necesară decât la noi acasă. Ea poate avea grijă în continuare de Chris. Dar doamna Grant trebuie să rezolve o problemă de familie la Devon înainte să vină la Whitam; am socotit că ar putea s-o facă la începutul săptămânii viitoare. Chipul lui Andrew exprima imensa uşurare pe care o simţea. — Încă mă întreb de ce mi-a lăsat tata în grijă o fetiţă atât de mică şi despre care nu ştim absolut nimic. — Asta nu-i adevărat, l-a corectat Christopher. Tata îi cunoaşte pe părinţii Blancăi. Sunt la mare ananghie şi vrea să-i ajute, de aceea a trebuit să plece în Spania în cea mai mare grabă. Acolo are nevoie de sfatul şi prezenţa lui Arthur în privinţa anumitor chestiuni legale şi de aceea a apelat la tine ca să ai grijă de micuţă. — Atât de gravă e situaţia? Andrew era cu adevărat interesat. Fratele lui a hotărât s-o ia pe ocolite; nu avea de gând să-i răspundă la întrebare. — Contele Falcon ne aşteaptă la cina pe care o va da vinerea viitoare la Selby House. — N-am uitat. Dar nu ştiam că vei veni şi tu. — Îl reprezint pe tata. Aceste vorbe l-au deranjat pe Andrew. — Sunt în stare să-i ţin locul în orice situaţie cât timp lipseşte, a protestat cu glas sec. Christopher nu se aşteptase ca fratele lui să se supere. — Tata este foarte îndurerat de purtarea ta din ultimele luni.
Andrew a avut delicateţea să se arate tulburat la auzul mustrării şi a recunoscut în sinea lui că avea dreptate, dar a hotărât să schimbe subiectul. — Sunt nişte copii foarte frumoşi. Fratele lui a fost întru totul de acord. Poţi să-ţi închipui o viitoare logodnă între micul Chris şi domnişoara Lara? Christopher a deschis gura să spună ceva, dar a închis-o repede la loc. Fără îndoială, Andrew glumea, dar pe el nu-l amuzase deloc comentariul. — Ultimul lucru pe care l-aş dori pe lumea asta, a răspuns în cele din urmă, este să-l am pe tatăl acestei făpturi drept cuscru. Cred că aş sfârşi strângându-l de gât cu mâinile mele. Fratele lui a clipit auzindu-i tonul tăios. — Mă rog, ca să fiu sincer, dacă aş fi în locul tău, aş gândi la fel. Un bărbat care nu este în stare să apere şi să îngrijească ce e al lui nu merită niciun respect, i-a răspuns. Christopher nu a putut să mai spună nimic, pentru că tocmai în acel moment Marcus a intrat în bibliotecă. Aducea o tavă uriaşă din argint cu mai multe farfurii pline cu dulciuri. A lăsat-o uşor pe măsuţă. — Mulţumesc, Marcus, i-a spus Christopher. Majordomul a înclinat din cap către amândoi bărbaţii înainte să plece. Haideţi, copii, e vremea pentru gustare. Micul Chris a fost mult mai iute decât Blanca; ea mai întâi şi-a pus şosetele şi apoi pantofii, cu gesturi tacticoase care aproape izbuteau să-l scoată pe Andrew din sărite. Totul la ea era meticulos, conştiincios până la un punct exasperant. S-a mişcat cu paşi măsuraţi, uşori, a pus caietul şi creioanele colorate pe biroul uriaş şi apoi s-a îndreptat spre ei. Când a ajuns la fotoliul gol de lângă Christopher, s-a aşezat, şi-a netezit posibilele cute ale fustei albastre, înainte să se uite la cei doi bărbaţi care o priveau uluiţi. Mereu e aşa de grijulie în toate privinţele? Nu a fost nevoie ca Andrew să
răspundă, fiindcă privirea lui era destul de grăitoare. Cred că e bună pentru tine, a adăugat Christopher, ba chiar e posibil să te înveţe bunele maniere în materie de comportament. De data asta, Andrew a pufnit jignit. Amândoi fraţii vorbeau în engleză. — Fiecare lucru pe care îl face, ca de pildă să-şi pună capa sau pantofii, să se şteargă cu şervetul, să se pieptene, este de o meticulozitate care te înnebuneşte. Blanca se uita la micul Chris, care îşi băgase în gură două gogoşi deodată şi le mesteca cu gura deschisă. Zahărul îi cădea pe pantaloni şi pe pantofi fără să-l îngrijoreze câtuşi de puţin. Domnişoară Lara, doriţi o gogoaşă caldă? a întrebat-o politicos Andrew. Micuţa a confirmat dând din cap şi a primit farfuria pe care io întinsese. S-a asigurat că toţi aveau o gogoaşă în mână înainte să o ia pe-a ei şi să muşte din ea. Apoi a mestecat încet, fără să facă zgomot. A luat şervetul pe care i l-a dat Christopher, şi-a şters câteva fire de zahăr de pe buze şi l-a lăsat împăturit cum se cuvine în poală. — Dacă nu vedeam nu credeam! a exclamat Chritopher uluit. — Şi asta nu e nimic, ar trebui s-o vezi la prânz, a răspuns Andrew. Sunt încredinţat că ar putea să cureţe un crevete cu cuţitul şi furculiţa în câteva secunde. — Cu adevărat uimitor! Andrew a arcuit o sprânceană auzindu-l pe fratele său şi i-a venit chef să-l tachineze. Cu un zâmbet răutăcios, i-a zis: — Nu înţeleg de ce te nedumereşte atâta, e la fel de meticuloasă ca tine. Nici nu-ţi închipui cât îmi aminteşte de tine. Dacă ai avea o fiică, nu ţi-ar semăna mai mult, crede-mă. De data asta, cel care a clipit nedumerit a fost însuşi Christopher, fiindcă fratele lui nici nu-şi închipuia cât de aproape de adevăr era. Blanca îi era nepoată, nu fiică. Şi deodată a izbucnit într-un hohot de râs homeric, atât de absurd i se părea totul. Ambii copii
l-au privit fără să-i înţeleagă ilaritatea, dar s-au alăturat zâmbitori veseliei. Andrew le-a pus ciocolată caldă şi dulce în ceaşcă. Micul Chris a băut-o dintr-o înghiţitură, dar Blanca a luat-o linguriţă cu linguriţă, fără să spună nimic, privindu-l cu ochii ei mari pe băiatul care sorbea cu iuţeală din ceaşcă. Nepotului meu nu i-ar strica nişte exemple de bune maniere, a continuat Andrew. Poate ar trebui să petreacă mai multă vreme cu Blanca. Auzindu-şi numele, fetiţa şi-a aţintit privirea asupra chipului lui Andrew, care i-a făcut complice cu ochiul. — Nu mă îndoiesc că prezenţa domnişoarei Lara va fi foarte importantă în viaţa Beresforzilor. Nimic nu va mai fi la fel în familie, pot să te asigur. Andrew nu a ştiut de ce vorbele fratelui său i s-au părut o şaradă care îl implica direct pe el. Christopher avea o privire dintre cele mai ciudate şi ar îndrăzni să spună că perversă; ca şi cum ar şti ceva ce el nu ştia şi s-ar bucura de asta. Micul Chris a hotărât că terminaseră de mâncat. Şi-a lăsat ceaşca goală pe tavă şi a luat-o pe Blanca de mână ca s-o ducă în spaţiul de joacă. Andrew a încurajat-o cu un zâmbet să-l urmeze pe nepotul său. Se bucura nespus de legătura lor strânsă, dar brusc s-a întrebat dacă micuţa n-ar fi suferit din cauza despărţirii de ei la întoarcerea acasă. Plimbările călare de dimineaţă deveniseră un obicei zilnic. Blanca stăpânea deja micul cal pe care i-l dăduse Andrew. Nu fusese greu să găsească un ponei pentru ea, problema era că nu voia să călărească bărbăteşte; se încăpăţâna s-o facă în stilul amazoană şi, în cele din urmă, el s-a dat bătut. Poneiul era cel mai blând animal pe care îl găsise şi chiar dacă la început Blanca avusese unele dificultăţi să-l stăpânească, acum era aproape măiastră. Clare, dădaca nu se întorsese încă de la Devon dar el avea încredere că asta se va întâmpla foarte curând.
Andrew şi-a oprit calul aproape de lagună, lângă Crimson Hill, casa în care locuiau cumnatul lui şi sora Aurora. A priponit poneiul lângă armăsar de stâlpul debarcaderului şi a ajutat-o pe Blanca să descalece; ea şi-a netezit fusta de îndată ce a pus picioarele pe pământ. — Nu e şifonată, i-a spus el pentru a nu ştiu câta oară. Micuţa a clipit şi apoi l-a învăluit într-un zâmbet sincer, dintre acelea care puteau să topească inima cea mai dură. Lui Andrew îi venea tot mai greu să se arate ferm şi ceda în faţa pretenţiilor ei cu o uşurinţă care nu surprindea pe nimeni din personalul de la Whitam Hall. — Mama fase asta mereu, i-a răspuns cu glas dulce. Andrew a oftat, agasat de răspunsurile ei repetitive. Mama fetiţei pesemne era de nesuportat dacă mereu avea grijă să-şi păstreze hainele în cea mai desăvârşită ordine. — Ai aproape cinci ani, i-a răspuns cu blândeţe, ai dreptul săţi şifonezi hainele, să le pătezi, chiar să te ciufuleşti. Blanca l-a privit cu ochii cât cepele. — Să mă ciu… ciu… Nu putea să rostească vorba. Andrew a ajutat-o cu un zâmbet larg. — Să te ciufuleşti, a repetat silabă cu silabă. — Mama nu se ciu… ciu… Încerca din răsputeri, dar era prea greu pentru ea. — Ştii ceva? i-a spus el. Fetiţa îl privea cu atenţie. A venit vremea să înveţi o lecţie importantă, de care te vei bucura mult. Andrew a pornit spre malul lacului, urmat îndeaproape de Blanca. Când cizmele lui au atins apa, s-a aplecat şi a luat un pumn de noroi. Pe negândite, l-a aruncat pe hainele micuţei, care s-a uitat stupefiată la mingea de noroi care cobora pe pieptul ei şi îi păta cu o dâră maronie bluza albă. A făcut un pas înapoi, foarte speriată. Andrew a atacat iarăşi şi a aruncat altă
minge de noroi, dar de data asta mult mai mare şi mai alunecoasă, care a nimerit-o în bărbie. Masa lipicioasă s-a prelins pe gâtul Blancăi, care a început să plângă speriată. Umerii ei mici tresăltau şi Andrew s-a oprit văzându-i chipul întristat. Fir-ar să fie! Altă fetiţă ar fi început să se joace cu el şi i-ar fi întors loviturile. Blanca, nu te speria, e doar un joc. Avea ochii frumoşi înecaţi în lacrimi, lacrimi care începuseră să coboare din belşug pe obraji. Hai, scumpo, nu ai de ce să te îngrijorezi pentru haine. Nu ţi-ar plăcea să arunci cu noroi în mine? Ea a tăgăduit de mai multe ori, hotărâtă, şi Andrew şi-a blestemat lipsa de tact. Se jucase atât de mult cu nepoţii lui de-a murdăritul cu noroi încât nu ţinuse seama de reticenţele micuţei. S-a spălat pe mâini de noroi în apă şi s-a şters pe pantaloni. Fetiţa l-a privit cu o oarecare mustrare. Bun, dacă nu vrei să ne jucăm de-a murdăritul cu noroi, ce zici dacă mergem să mâncăm bace? Ştiu un loc unde cresc mari şi zemoase. Blanca tăcea mai departe şi Andrew a oftat neplăcut surprins de propria nechibzuinţă. Acum trebuia să-i câştige iarăşi încrederea. De ce naiba nu-i plăcea să se murdărească? Să se distreze ca orice alt copil? Vei vedea ce gustoase sunt.
5 Andrew s-a uitat cu ochi strălucitori la micuţă. Şi-a pus mâinile în şoldurile înguste şi a strâmbat din buze în semn de apreciere. — Întoarce-te să te văd mai bine, i-a cerut el politicos. Blanca s-a supus tăcută şi s-a întors nu o dată, ci de două ori. Eşti spectaculoasă. Ea a lăsat capul în jos ca să se uite la cizmele
strălucitoare, care îi plăceau foarte mult. Era îmbrăcată la fel ca Andrew: cizme negre cu carâmbi înalţi, pantaloni gri închis strâmţi şi vestă cu pătrăţele roşii şi gri. Singura diferenţă era cămaşa albă; a ei avea dantelă pe piept şi la manşete. Vrei să-ţi pui haina înainte să ieşi? Blanca a refuzat sugestia lui. Atunci, capa? Zâmbetul copilăresc l-a dezarmat. Era înnebunită după capa ei neagră, lungă, la fel ca a lui Andrew. Îi plăcea foarte mult să se îmbrace la fel ca el. — Bar o fetiţă? l-a întrebat cam îngrijorată. Andrew s-a uitat la ea cu ochii mijiţi, dar zâmbitori. — Cu părul ăsta superb, nu pari doar o fetiţă, ci şi o prinţesă şi chiar o mică vrăjitoare. Şi era adevărat. Buclele dese şi negre îi cădeau pe umeri şi îi înfrumuseţau chipul scoţându-i în evidenţă conturul. Îl compătimesc pe tatăl tău. Din ziua când vei împlini optsprezece ani, nu va mai închide ochii nopţile. Blanca a înălţat surprinsă sprâncenele negre, nu-i înţelegea întru totul vorbele, dar, când el i-a făcut cu ochiul complice, ea i-a zâmbit drept răspuns. Andrew era foarte mulţumit de schimbarea fetiţei. Acum, că se îmbrăca mai comod putea să călărească poneiul ca un bărbat, fără să-şi facă griji că şifonează hainele. Gesturile acelea femeieşti la o fiinţă atât de mică îl scoteau din sărite, dar găsise soluţia perfectă: s-o îmbrace în pantaloni. A scos un oftat plin de optimism, izbutise ce era mai greu, croitorul făcuse o copie a ţinutei lui de călărie pentru fetiţă. Chiar dacă cererea sa fusese întâmpinată cu priviri mustrătoare de angajaţii casei, inclusiv de Marcus, el credea că strădania merita osteneala şi acum că o vedea îmbrăcată aşa, se simţea foarte mulţumit de rezultatul obţinut. Blanca era adorabilă! Să nu-i spui niciodată tatălui tău că ţi-am îngăduit să porţi pantaloni, pentru că îmi va trage un glonţ în cap. Ea l-a privit cu ochi strălucitori, şi Andrew s-a încruntat gânditor. Îţi vine să crezi că încă nu ştiu cum se
numeşte tatăl tău? Fetiţa a continuat să-l privească în tăcere. Presupun că nu contează, dar mi-ar plăcea să ştiu mai multe lucruri despre tine. De pildă, unde locuieşti? Mergi la şcoală? Blanca stătea tot în picioare în mijlocul bibliotecii, privind chipul serios al lui Andrew. Nu înţelegea schimbarea lui de dispoziţie. Accentul tău e din sud, dar n-aş putea să-l situez întro anumită zonă. Ea a ridicat din umeri, dându-i de înţeles că nu cunoştea semnificaţia vorbei „a situa”. Cum ai zis c-o cheamă pe mama ta? — Rosa María Sofía, a răspuns cu glas liniştit şi privire mândră, fiindcă ştia să rostească fără greşeală numele complet al mamei sale. — Şi pe tatăl tău? a întrebat, peste măsură de interesat. Fetiţa l-a privit drept în faţă; Andrew nu pierdea niciun amănunt de pe chipul ei. Dar micuţa nu a putut să-i răspundă din pricina intrării bruşte în bibliotecă a lui Christopher, urmat de majordom. Când a văzut hainele Blancăi, a strâns din buze supărat. Sau era uimit? s-a întrebat Andrew. — E carnaval? a întrebat fratele lui. — Ne gândeam să ieşim să călărim. — Nu este îmbrăcată potrivit pentru călărie. Uiţi că este o domnişoară. Blanca se uita când la Andrew, când la Christopher, urmărindu-le îngrijorată conversaţia. Ei îi plăceau mult hainele cu care era îmbrăcată şi se temea că o vor pune să le schimbe. — Învaţă să strunească un ponei şi de aceea trebuie să fie îmbrăcată cât mai comod cu putinţă. — Nu este corect, Andrew, i-a răspuns Christopher. Mamei ei nu i-ar plăcea, crede-mă. Aceste vorbe l-au supărat pe Andrew. — O vezi cumva pe mama ei la Whitam? Christopher voia săi răspundă, dar s-a gândit mai bine şi a tăcut. Andrew şi-a zis că
fratele lui se arăta prea circumspect în relaţie cu micuţa. Încerc s-o învăţ să călărească şi ca să izbutesc, Blanca trebuie să fie îmbrăcată comod, nu-i aşa, scumpo? Andrew rostise explicaţia şi întrebarea în spaniolă. Fetiţa a dat hotărâtă din cap de mai multe ori, în semn de încuviinţare. — Are nevoie grabnică de o dădacă, a conchis Christopher. Andrew şi-a propus să nu se supere, deşi aceste vorbe au căzut peste el ca un ulcior cu apă rece. — Blanca, du-te la bucătărie şi spune-i lui Marcus că poate să-l anunţe pe Simon să pregătească caii. Ea a ieşit în grabă din bibliotecă să facă ce i se spusese. Era limpede că o încânta să-i fie pe plac. Când cei doi fraţi au rămas singuri, Andrew s-a uitat la Christopher cu chip aspru şi privire severă. Te rog să eviţi comentariile negative în prezenţa Blancăi. Christopher a clipit de câteva ori observându-i supărarea, îl luase pe nepregătite, dar nu s-a îngrijorat, micuţa nu înţelegea limba în care vorbeau de obicei. — Tata a făcut rău că ţi-a lăsat-o în grijă, i-a spus deodată. — Sunt întru totul de acord. — Ai de gând să vii mâine la cina de la Selby House? Am fost înştiinţat că nu ai refuzat invitaţia. — Asta pentru că mă gândeam să vin. — Nu poţi să laşi fetiţa singură. — Marcus va avea grijă de ea câteva ceasuri, în lipsa mea. Şiapoi, la Whitam Hall e plin de servitori, de slujnice. Cu greu poţi să spui că va rămâne singură. — Ar fi trebuit să refuzi invitaţia. Andrew ştia că fratele lui se temea că, după aceea, se va duce să chefuiască, dar nu era atât de nechibzuit ca să se gândească la aşa ceva. — Doar pentru asta ai venit la Whitam Hall, ca să mă faci să mă răzgândesc?
— Ágata doreşte ca tu şi Blanca să veniţi la cină la Pheasant House, sâmbăta viitoare. Andrew n-a stat pe gânduri mai mult de două secunde. — Nu avem altceva mai bun de făcut, puteţi să contaţi pe noi. — Entuziasmul tău mă sperie. — Sunt o oglindă care îl reflectă pe-al tău. — Eşti foarte bănuitor. Andrew a tăcut brusc. Tocmai începuse să se certe cu fratele lui cel mare şi nu ştia care fusese cu adevărat pricina; a presupus că se datora surghiunului său de acasă. Era obişnuit să aibă de-a face cu copiii, Aurora, sora lui avea şase, cu care obişnuia să petreacă multe după-amieze când se aflau la Crimson Hill, dar faptul că stătea mai multe zile şi nopţi cu grija unei fetiţe mici îl făcuse de bună seamă prea bănuitor. Dacă nu pot să te conving să te răzgândeşti, plec. Chiar în acel moment, Blanca a intrat în bibliotecă şi de aceea Andrew nu a răspuns cum socotea că merită fratele lui, pe acelaşi ton sec. Ne vedem diseară, domnişoară Lara. Pe curând! Şi Christopher a plecat de la Whitam Hall, care s-a cufundat brusc în tăcere. Amândoi, bărbat şi fetiţă au privit spre uşă. — Câţi biscuiţi ai mâncat? Andrew a pus întrebarea fără să se uite la Blanca. — Sinsi, a răspuns ea. Şi-a şters mâinile de îndată, dar nu-şi dăduse seama că avea colţurile gurii pline de firimituri şi de aceea Andrew ghicise cum stăteau lucrurile. — Mănânci prea mulţi biscuiţi pentru o zi, a mustrat-o cu glas liniştit. — Sunt delicioşi, a răspuns justificându-se. Sunt cu brune. Acum, Andrew a lăsat ochii în jos şi i-a aţintit asupra ei; văzându-i expresia de încântare nu a putut să-şi stăpânească un zâmbet. — Îmi plac la nebunie biscuiţii cu prune. Mergem să mai
luăm? Blanca a apucat mâna pe care i-o întindea şi au ieşit în vestibul, de unde au luat capele şi mănuşile de călărie. Apoi au făcut cale întoarsă şi s-au îndreptat către partea din spate a casei, unde se aflau grajdurile, dar mai întâi au trecut pe la bucătărie ca să se aprovizioneze cu biscuiţi cu prune. Micuţa Blanca răcise. Andrew s-a gândit că de vină fusese lipsa hainei. În după-amiezile de dinainte temperatura fusese blândă şi caldă, dar uitase cât de capricioasă era clima englezească pentru cineva neobişnuit şi în după-amiaza aceea vântul îngheţat din Atlantic biciuise comitatul Portsmouth cu o forţă neobişnuită. Ora de călărie ţinuse foarte puţin. Andrew hotărâse să se întoarcă acasă şi să ceară o ciocolată fierbinte pentru micuţă. De îndată ce au intrat în curte şi apoi în grădina din spate, Blanca a început să strănute. Când i-a atins faţa. A observat cu îngrijorare că era ceva mai caldă decât de obicei. Câteva ceasuri mai târziu, febra crescuse şi el a hotărât să-l cheme pe medicul familiei. Acesta o consultase cu conştiinciozitate, dar diagnosticul nu era îngrijorător: o simplă răceală care se va vindeca în câteva zile, cel mult. Acum, stând la picioarele patului, se uita la micuţă cum doarme. Avea chipul înroşit şi răsufla cu oarecare greutate. Andrew s-a masat la baza gâtului, unde se acumulase încordarea. Faptul că Blanca se îmbolnăvise în timpul cât se aflase în grija lui îl făcea să simtă remuşcări. Era atât de obsedat de starea ei de confort, că uitase cea mai elementară regulă dintre toate: fiecare copil este o lume şi ceea ce pe unii nu îi afecta, pe alţii da. A văzut-o mişcându-se în pat cu un vaiet; febra pricinuia de obicei dureri musculare şi stare generală de rău. S-a apropiat de căpătâiul patului şi a acoperit-o cu plapuma până la gât. I-a atins din nou fruntea şi, cu toate că febra scăzuse un pic datorită
tonicului pe care i-l prescrisese medicul, era tot mare. A târât fotoliul care era lipit de peretele din fund şi l-a aşezat lângă noptieră, foarte aproape de pat. Apoi s-a dus să caute o carte şi, când a găsit un titlu care i s-a părut interesant, s-a întors în odaia Blancăi. Şi-a dat jos batista de la gât, şi-a suflecat mânecile cămăşii şi şi-a descheiat nasturii de la vestă. Îl aştepta o noapte lungă. Ágata avusese o ceartă aprigă cu soţul ei în legătură cu micuţa Blanca. I se părea imoral să nu i se dezvăluie lui Andrew secretul paternităţii lui, dar soţul ei fusese categoric. O lămurise pe un ton hotărât, dar cu nesfârşită răbdare că John Beresford voise aşa din pricini pe care în curând le va comunica familiei. El încuviinţase asta fără să crâcnească fiindcă tatăl lui rareori greşea când lua o decizie. Ea hotărâse să nu mai facă vizite la Whitam Hall de teamă că nu va putea să ascundă adevărul, şi Christopher fusese de acord cu ea. Îşi vizitase fratele de mai multe ori ca să vadă dacă totul mergea bine, dar Ágata murea de nerăbdare s-o cunoască pe fetiţă şi în cele din urmă se lăsase biruită de ispită. În acel moment treceau de gardul alb care despărţea proprietatea Whitam Hall de cea vecină, Crimson Hill, aparţinând ducelui de Aran, bun prieten al marchizului de Whitam. Micul Christopher râdea şi îi punea întrebări despre feluritele vietăţi pe care le întâlneau în drum. Melci fără cochilie, lăcuste şi altele. — Aici locuieşte Blanca, i-a zis băiatul deodată, când au trecut de grilajul din fier care asigura accesul pe drumul către casă. Ágata îi ceruse vizitiului trăsurii familiale să îi lase aproape, căci voia să meargă un pic pe jos. Vântul supărător din ziua anterioară încetase cu desăvârşire, şi dimineaţa era splendidă. — Da, Chris, aici locuieşte verişoara Blanca.
— E frumoasă, dar nu ştie să vorbească, nu reuşeşte să spună pantof. Ea s-a uitat uimită la fiul ei. Îi zice bantof dar eu am învăţat-o să spună bine. — Şi ai izbutit? l-a întrebat interesată. Copilul şi-a clătinat capul blond. — Vorbeşte ciudat. Unele vorbe nu le înţeleg. Ágata a zâmbit. Fiul ei era prea mic ca să ştie că toţi copiii crescuţi în Andaluzia aveau un fel aparte de rosti anumite vorbe sau litere. — Vei avea suficient de multă vreme la dispoziţie ca s-o înveţi să le zică bine. Chiar când sfârşea de rostit ultimele vorbe, au ajuns la uşa principală. A lovit încet cu ciocănelul şi după câteva momente Marcus a deschis cu o figură gravă ca de obicei. — Bună dimineaţa, Marcus! l-a salutat ea. Micuţa Blanca s-a trezit? Majordomul a clătinat din cap. Nici lordul Beresford? Acelaşi gest a urmat celui dintâi. — Mă tem că încă dorm, a rostit cu glas aspru. — Atunci o vom trezi noi pe frumoasa adormită şi o vom ajuta, nu-i aşa, Chris? Băiatul a încuviinţat entuziasmat. Povestea aceea îi plăcea mult, fiindcă mama lui i-o spunea ca şi cum el ar fi fost prinţul care o salva pe prinţesă. — Dar nu am de gând s-o sărut ca s-o trezesc, a spus cu o figură îngreţoşată. Ágata a zâmbit văzându-i expresia. — Cred că nu va fi nevoie. — Urmaţi-mă, vă rog, le-a spus majordomul. Mama şi fiul au urcat scara în tăcere, pe urmele lui Marcus. Când au ajuns la odaia Blancăi, majordomul a ridicat mâna ca să bată în uşă, dar Ágata l-a oprit. — O vom trezi noi, mulţumesc mult, i-a spus cu blândeţe.
— Să poruncesc să se pregătească încă două farfurii pentru micul dejun? Ea şi-a privit fiul, care a încuviinţat cu entuziasm, deşi mâncase deja. Adora gogoşile pe care le făcea bucătăreasa de la Whitam. — Vom coborî în câteva minute. Amândoi l-au urmărit pe Marcus plecând. Ágata a pus mâna pe clanţă şi a apăsat-o. Încăperea era călduroasă şi slab luminată pentru că nu fuseseră strânse de cu seară draperiile groase, doar storurile. Când şi-a îndreptat privirea către pat, a fost surprinsă să constate că Andrew adormise lângă fetiţă. Era îmbrăcat cu pantalonii, cămaşa şi vesta, dar îşi scosese cizmele de călărie, pe care le aruncase la picioarele patului. Dormea peste plapumă şi braţele lui înconjurau talia micuţei, care era întoarsă spre el, cu capul odihnindu-se pe gâtul lui. Răsuflarea regulată a lui Andrew mişca uşor câteva şuviţe din părul ei negru. Era o imagine superbă, unică. — Unchiule, unchiule! a exclamat micul Chris. Ágata nu a ajuns la vreme ca să-i oprească fuga spre pat înainte să se arunce peste Andrew, care s-a trezit cu o tresărire. La fel şi Blanca. Ágata şi-a dus mâna la gură ca să-şi înăbuşe râsul. În acel moment, cumnatul ei avea aceeaşi expresie uimită ca şi fiica lui.
6 Ágata o ajutase pe Blanca să se spele şi să se îmbrace înainte să coboare în sufragerie. Fetiţa era o adevărată încântare: dulce, supusă şi cu o privire atât de asemănătoare celei a lui Andrew,
că s-a întrebat cum era cu putinţă ca acesta să nu-şi fi dat seama încă de asemănarea dintre ei. Când a auzit-o vorbind cu accentul acela atât de deosebit, Ágata a ştiut că era cordobez şi nu sevillan, cum bănuiau toţi. Ea îl pierduse pentru că trăise mulţi ani în Franţa şi ultimii în Anglia dar faptul că îl auzea din nou făcea să-i vibreze o coardă sensibilă în asemenea măsură încât o copleşea nostalgia. Acum, toţi trei aşteptau sosirea lui Andrew, care primise vizita neaşteptată cum îi era obiceiul: cu bucurie şi umor. Nu exista pe lume un bărbat mai vesel, mai drăgăstos şi mai simpatic decât cumnatul ei. Era excepţional şi de aceea o deranja minciuna tuturor, inclusiv a ei. A răsuflat adânc ca să încerce să-şi stăpânească bătăile inimii. Era emoţionată, dar şi neliniştită. Nici John, nici Christopher nu luaseră în calcul reacţia lui Andrew când va afla adevărul. Contau pe firea lui bună şi pe felul paşnic de a aborda lucrurile, dar putea să le facă o surpriză neplăcută reacţionând cum nu se aşteptau. S-a uitat la Blanca; stătea pe două perne uriaşe ca să poată să ajungă la masă şi să mănânce fără efort. Fiul ei Chris stătea mereu pe genunchi când nu se afla acasă, pe scaunul lui special, mai înalt decât în mod normal, dar ea nu mai insista să stea cum se cuvine când mergeau în vizită la bunicul. — Spune-i mamei mele cum zici pantof, i-a cerut deodată Chris. Blanca a clipit surprinsă de cererea lui neaşteptată. — De ce? a întrebat cu oarecare reţinere. — Pentru că ai un accent fermecător, i-a răspuns Ágata în locul fiului ei. Accentul cordobez este minunat. Fetiţa i-a adresat un zâmbet candid când a auzit-o. Cum se numeşte casa ta? Fiindcă îmi închipui că are un nume, a întrebat-o apoi cu seninătate.
— Paladul Sújar, a răspuns de îndată. — Un nume foarte frumos. Casa mea din Córdoba se numeşte Casa Lucena, a spus Ágata. Era casa bunicului meu. Blanca s-a gândit la vorbele ei ca şi cum le-ar fi înţeles. — Eşti verişoara mea? a întrebat pe neaşteptate Chris. Fiindcă mama zice că eşti verişoara mea. Fiica unchiului meu, dar am mulţi unchi şi de aceea nu ştiu care este tatăl tău. — Ai doar trei unchi, l-a corectat mama lui, şi unul dintre ei, unchiul Justin, nu este fratele tatei, ci soţul mătuşii Aurora. Chris şi-a mijit ochii contrariat, fiindcă Ágata tocmai îi năruise castelul pe care îl construise în minte. — Atunci, mama mea este mătuşa ta? l-a întrebat Blanca pe băiat, gânditoare. Ca şi micul Chris, era preocupată de chestiunea familială. — Cum o cheamă pe mama ta? a întrebat-o el cu glas ascuţit. — Rosa María Sofía, a răspuns simplu, dar pe nerăsuflate. — De ce are un nume atât de lung? a stăruit micul Chris cu întrebările. Ágata s-a hotărât să intervină. — Fiindcă oamenii de seamă poartă de obicei numele bunicilor şi părinţilor lor. Nu sunt lungi, ci mai multe nume la un loc. Amândoi copiii au tăcut, gândindu-se la răspuns. — Eşti o persoană de seamă? a întrebat-o Chris cu un aer nedumerit, cântărind cât de bună era această posibilitate. — Nu ştiu, a răspuns fetiţa cu sinceritate, în vreme ce strâmba din guriţă. — Blanca este nepoată de duce şi de marchiz, i-a lămurit Ágata. Ochii copiilor s-au îndreptat spre ea. Asta o pune într-o poziţie foarte importantă, a întărit ea. — Atunci tatăl tău e un rege sau un prinţ? Ágata voia să pună capăt întrebărilor insistente ale fiului său,
dar, când ceva îi atrăgea atenţia, Chris era de neoprit. — Tata este un… Blanca a tăcut un moment, încercând să-şi amintească vorba pe care o auzise cu câteva zile în urmă… ză… ză… natic, a izbutit să bâiguie. Şi a zâmbit, pentru că era un cuvânt foarte greu de rostit. Chris a izbucnit în râs auzind-o. — Unde ai auzit vorba asta? a întrebat-o Ágata scandalizată. Blanca l-a arătat pe Chris cu degetul. — Tatăl lui i-a spus tatălui meu. Ágata a încetat să mai respire. Sfântă Fecioară! Fetiţa ştia că Andrew era tatăl ei? De unde naiba ştia? Şi, cel mai îngrijorător, de ce nu spusese nimic? Trebuia să cerceteze de îndată chestiunea asta. În acea clipă, obiectul discuţiei lor era pe punctul să intre în sufragerie şi nu-i venea să încerce, însă curiozitatea a fost mai puternică. — Blanca, scumpo, i-a spus, răspunde la o întrebare. Fetiţa a privit-o cu gravitate. Cunoşti numele tatălui tău? Ştii cine este? Frumoşii ochi albaştri i s-au luminat o fracţiune de secundă şi apoi a dat aprobator din cap. Cunoşti numele tatălui tău? a stăruit. — Mama mi l-a sbus. — Ţi l-a spus ca pe o taină? Blanca a confirmat, cu un zâmbet. Dar ştii ce este o taină, micuţo? a întrebat-o Ágata cu o voce mică şi de data asta fetiţa a privit-o nedumerită. — Dacă fagăduieşti ceva, nu poţi să sbui nimănui, a spus în şoaptă, şi eu i-am făgăduit de mai multe uri. Ágata a închis ochii, uluită de-a binelea. Blanca era o copilă. Cum putea să păstreze o informaţie atât de însemnată? Voia să spună ceva dar Andrew a ales tocmai acel moment ca să intre în sufragerie, şi în încăpere s-a aşternut tăcerea. Avea părul ud şi mirosea a săpun de fin. Când a văzut atitudinea gânditoare a cumnatei sale şi chipul
ei tulburat, şi-a zis că s-o fi petrecut ceva în lipsa lui dar a hotărât să nu pună întrebări. Marcus a intrat în urma lui ducând o tavă pe care a pus-o pe bufetul pe care se aflau şi celelalte tăvi, acoperite. Câteva clipe mai târziu, a servit ciocolată celor doi copii şi a lăsat aproape de ei o farfurie cu gogoşi proaspăt făcute. Andrew a umplut o ceaşcă cu ceai negru pentru cumnata sa, i-a adăugat un strop de lapte şi un pic de zahăr. Pe Ágata o emoţiona că era atât de serviabil şi atent. Nu îl deranja deloc să preia îndatoririle majordomului. Capacitatea lui de a-i face pe ceilalţi să se simtă bine lângă el era înnăscută. — Te-ai murdărit de sahăr, i-a spus Blanca lui Chris şi i-a dat şerveţelul ei ca să se şteargă la gură. El i-a nesocotit gestul amabil şi s-a şters cu dosul mâinii. Ágata a oftat uşurată, închipuindu-şi că micuţii uitaseră subiectul. Mama zise „cel care nu mulţumeşte, cu dracul se asemuieşte”, a mai spus Blanca. Ágata a deschis gura surprinsă şi Andrew s-a uitat la fetiţă cu mare atenţie neobişnuită. Luase loc şi se pregătea să bea din ceaşca de cafea, dar a lăsat-o suspendată, la jumătatea drumului spre gură. Singurul străin de comentariul Blancăi era micul Chris, care refuzase cu o nepăsare desăvârşită şerveţelul oferit cu un moment mai înainte. — Cere-ţi scuze, Chris, l-a mustrat mama lui. El a privit-o în vreme ce devora o gogoaşă caldă. Ea a avut amabilitatea să-ţi dea şerveţelul, ca să te ştergi; trebuie să-i răspunzi cu mulţumiri. Andrew s-a uitat drept la chipul micuţei, care muşca delicat din gogoaşă fără să-şi ia ochii de la Chris. Proverbul de care pomenise îi trezise o amintire care l-a tulburat profund, pentru că tatăl lui obişnuia să-l repete până la saţietate. Şi deodată a început s-o privească cu ochi critic, cu o atenţie incisivă, încercând să pătrundă în propriul suflet. Se simţea înghiţit de un nor dens de ploaie, pe care nu putea s-o vadă, nici s-o audă, dar simţea umezeala rece care îl pătrundea până la oase. Şi atunci
toate întrebările pe care ar fi trebuit să şi le pună de la început iau zdruncinat creierul, brutal, înnebunitor. Şi, ca şi cum soarta ar fi vrut să-l tulbure şi mai mult, Blanca a zâmbit într-o parte când gogoaşa i-a alunecat lui Chris dintre degete şi, făcând asta, i s-a format o gropiţă în obraz care l-a scos din minţi. A închis ochii şi a înghiţit brusc saliva densă. Fusese orb! Andrew, ce sentâmplă? Glasul Ágatei a sunat alarmat, dar el nu a putut să-i răspundă. Amuţise, cu corzile vocale gâtuite. — Iertaţi-mă, a spus în sfârşit, după o tăcere lungă, stânjenitoare şi neaşteptată. S-a ridicat de pe scaun cu cea mai mare iuţeală. Ágata, poţi să ai grijă de Blanca până mă întorc? Ea a dat din cap abia vizibil, în semn de confirmare iar el a ieşit pe uşă ca un suflet urmărit de diavol. Nu băuse decât o cafea. A fost, practic, toată ziua plecat de la Whitam Hall, de aceea, când s-a întors acasă, cumnata lui plecase de curând, dar dăduse instrucţiuni personalului să aibă grijă de micuţă până la întoarcerea lui. Andrew a întins lui Marcus capa, mănuşile şi pălăria. — Unde-i fetiţa? — În salon, în faţa şemineului. Simon o învaţă să joace pocher în ciuda împotrivirii mele făţişe. Andrew nu a spus nimic. S-a dus drept în salon, a deschis iute uşa şi a căutat din priviri silueta micuţă, dar nu a văzut-o imediat, fiindcă fotoliul pe care stătea era cu spatele la uşă. — Blanca? Fetiţa şi-a iţit căpşorul pe o latură a fotoliului. Trebuie să te pregăteşti, mergem la o reuniune. Simon se ridicase când Andrew şi-a făcut apariţia în încăpere. Pregăteşte trăsura, Simon, domnişoara Lara şi cu mine avem o întâlnire la Selby House. Servitorul a dat din cap în tăcere şi a plecat cu pas uşor. Ai o rochie frumoasă pentru o cină importantă? Blanca a
clipit brusc interesată. Am să vin cu tine să alegi una. Când au ieşit pe uşă în direcţia vestibulului, au dat nas în nas cu Marcus, care ducea o tavă cu cafea fierbinte, dar Andrew a refuzat băutura. Era prea grăbit. Majordomul i-a privit pe amândoi cum urcau scara spre catul de sus, unde se aflau odăile de dormit. — Am una frumoasă, i-a zis Blanca zâmbind. Andrew i-a mângâiat cu duioşie buclele. — Sunt încredinţat că va fi deosebită. Şi nu s-a înşelat. Când a ajutat-o să caute în şifonierul mare, micuţa i-a arătat o rochie păstrată între mătăsuri. Avea pieptarul din catifea bogată, albastră şi decolteu rotund cu dantelă, acoperit cu o batistă albă de în foarte fin. Mânecile erau bufante la umăr, dar se îngustau până la încheietură. Blanca a căutat un fileu pentru păr şi un şorţuleţ alb, asortat cu batista. Andrew a lăsat frumoasele haine pe pat şi apoi s-a întors spre ea ca să-i spună: Acum, când o să vină Emma – cea care se ocupa de odaia şi de hainele fetiţei – te va ajuta să te îmbraci şi să te piepteni. Eu te voi aştepta în salon. Ai să te grăbeşti? Blanca a dat aprobator din căpşor. Bine, de îndată ce vei fi gata, plecăm. Emma a bătut cu degetele în uşă. Andrew i-a cerut să intre şi după aceea i-a spus s-o pregătească pe fetiţă. Un moment mai târziu, a ieşit grăbit din odaie. Când Blanca a intrat în salon, un ceas mai târziu, Andrew o aştepta deja. Era îmbrăcat de gală şi ea l-a privit în vreme ce el o privea la rândul lui, surprins. Era limpede că nu văzuse niciodată o fetiţă îmbrăcată într-un fel atât de aparte. Eşti superbă! i-a spus cu un zâmbet larg. Broderiile de pe poale erau albe, ca şi fileul şi ciucurii de la brâu. Emma ducea în mâini capa neagră, împăturită frumos. Nu preferi capa din catifea roşie? a întrebat-o el mirat. Blanca a refuzat de mai multe ori. Cea neagră este pentru călărie, a spus Andrew ca s-o convingă. Capa din catifea roşie era mult mai potrivită pentru rochia pe
care o purta. — Asta îmi place mult, a răspuns ea cu candoare. — Atunci o vei lua pe cea neagră. A tăcut un moment şi apoi s-a întors spre Emma. Nu va fi nevoie să ne aşteptaţi treji. Domnişoara Lara şi cu mine ne vom întoarce destul de târziu. Slujnica a zâmbit cu amabilitate. I-a pus Blancăi capa, în vreme ce Andrew o lua pe a lui din mâinile lui Marcus. Apoi, amândoi s-au îndreptat către vestibul şi s-au urcat în trăsura care îi aştepta la uşă.
7 Aştepta cu nerăbdare sosirea lui Christopher, în vreme ce bea o cupă cu şampanie în marele salon al conacului Selby, în acel moment, lordul Falcon stătea de vorbă cu el despre subiecte politice care pe Andrew nu îl interesau câtuşi de puţin, dar nu a lăsat să se vadă lucrul acesta. Mai înainte răspunsese la toate întrebările în legătură cu absenţa tatălui său, dar obosise să aştepte sosirea fratelui. În acea dimineaţă, când plecase în grabă din sufrageria de la Whitam, se dusese la Christopher ca să-l întrebe despre ceea ce îi ardea măruntaiele, dar acesta plecase foarte devreme la Londra şi urma să se întoarcă abia la lăsarea serii. Intenţiile lui de a vorbi cu el se risipiseră aşadar ca o pală de vânt. Andrew petrecuse mai multe ceasuri trimiţând telegrame; una surorii lui, Aurora, în Granada, alta la moşia Azhara şi încă una în portul Palos, unde a presupus că era ancorat vaporul tatălui său. Dedicase o parte a după-amiezii căutării unei dădace în Portsmouth şi Southampton, dar fără succes. Toate agenţiile
aveau nevoie de mai multe zile ca să găsească una potrivită. În cele din urmă, Andrew se dăduse bătut şi, sub imperiul unui impuls de moment, a hotărât să o ia pe fetiţă cu el la Selby House. Acum Blanca se juca într-una dintre odăile pentru copii de la catul de sus al conacului, cu o cameristă pe care contele Falcon avusese amabilitatea să i-o pună la dispoziţie. Andrew ştia că Blanca nu va fi singurul copil din casă. Şi deodată l-a văzut pe Christopher, care tocmai intra în salon şi se pregătea să treacă printre oaspeţi, pentru a o conduce pe Ágata la unul dintre fotoliile pregătite pentru doamne. Ca şi cum ar fi avut o presimţire, fratele lui s-a întors către el şi l-a privit cu ochii mijiţi. L-a salutat dând din cap şi a vorbit mai departe cu soţia lui şi cu una dintre surorile lordului Falcon. După câteva momente, care lui Andrew i s-a părut o veşnice, Christopher s-a despărţit de doamne şi şi-a croit drum spre el. Între timp, Andrew terminase deja a patra cupă cu şampanie rece. — Lord Falcon. Andrew! a salutat Christopher politicos. — Lord Beresford! i-a răspuns gazda cu un zâmbet şi mâna întinsă. El s-a grăbit să i-o strângă, dar l-a mirat lipsa de răspuns din partea fratelui său, care avea în ochi o strălucire ciudată, neobişnuită pentru el. — Credeam că, până la urmă, n-ai să vii la cină, i-a spus pe un ton mustrător. Andrew a luat altă cupă cu şampanie de pe o tavă pe care o plimba prin salon un lacheu de la conac. — Trebuie să vorbesc cu tine, a spus brusc Andrew cu glas aspru. — Vă las să vorbiţi liniştiţi, s-a grăbit să-i asigure lordul Falcon şi, înclinând uşor din cap, s-a întors şi a pornit spre
celălalt capăt al salonului. Christopher s-a uitat la ţinuta fratelui său; nodul de la gât era cam slab şi părul uşor ciufulit, ca şi cum graba de a ajunge la Selby l-ar fi împiedicat să se aranjeze cum se cuvine. — Acum? Vrei să vorbim când cina este gata să înceapă? — Vino cu mine! i-a poruncit Andrew pe un ton sec. El a hotărât să nu-l contrazică şi l-a urmat cu pas grăbit către un birou aflat în capătul celălalt al vestibulului spaţios. Ágata a văzut ieşirea grăbită a fraţilor şi, fără să vrea, s-a încruntat. A rămas un moment pe gânduri fiindcă se întâmplase ceva în cursul dimineţii, care provocase această schimbare la Andrew, dar ea nu ştia ce putuse să fie. Cumnatul ei nu auzise discuţia pe care o avusese cu copiii, dar privirea furioasă a ochilor lui albaştri era foarte grăitoare. I-a cerut scuze lui lady Falcon şi s-a ridicat ca să-i urmeze pe Andrew şi pe soţul ei şi să încerce să afle ce se petrecea. În micul birou, Andrew se uita fix la fratele său cel mare, cu ochi strălucitori şi buzele strânse atât de mult că erau aproape o linie. A răsuflat adânc de mai multe ori şi şi-a înfipt picioarele în podea încrucişându-şi braţele pe piept, iară să-i pese că i se şifona redingota. Christopher vedea că se stăpâneşte cu greu. Chipul lui arăta limpede că era furios, dar atitudinea stăpânită îl îngrijora şi mai mult. Un bărbat într-o asemenea stare ar putea să răbufnească în orice moment într-un fel periculos şi imposibil de oprit. — Micuţa Blanca este o Beresford? a întrebat Andrew dintrodată, cu glas grav. Christopher şi-a mijit ochii auzindu-l. S-a întrebat cum şi când o fi aflat şi pe dată a blestemat vizita Ágatei şi a micului Chris la Whitam de dimineaţă; pesemne aşa aflase fratele lui secretul. S-a gândit să tăgăduiască, fiindcă îi făgăduise tatălui lor, dar nu mai avea rost să păstreze tăcerea.
— Da, a răspuns simplu. Andrew a înghiţit cu greutate şi a lăsat să-i scape un oftat adânc. — A tatei? a întrebat cu ochi scânteietori. Blanca este fiica tatei? Christopher îl privea uluit. De ce fratele lui credea că micuţa era fiica tatălui lor? Nu avea noimă. Andrew era mâhnit. Când a văzut zâmbetul într-o parte şi gropiţa din obrazul copilei, l-a cuprins îndoiala: avea acelaşi zâmbet şi aceeaşi gropiţă ca şi tatăl lui, dar avea nevoie de confirmarea lui Christopher. Era îndurerat că i se ascunsese înrudirea şi nu înţelegea de ce acţionase tatăl lui în felul acesta. Îl deranja că fratele lui era la curent, iar pe el îl lăsaseră deoparte. Făcea parte din familie, fir-ar să fie! Dar în momentul acela se simţea ca un paria surghiunit. Acum înţelegea plecarea grabnică a tatălui său şi a lui Arthur în Spania. Totul se potrivea. Christopher a privit feluritele emoţii care se perindau pe chipul fratelui său şi i s-a făcut milă de el. — E a ta, i-a spus fără să stea prea mult pe gânduri. Andrew a făcut un pas înapoi, ca şi cum ar fi primit o lovitură în stomac. Spusese a lui? Trebuie să se fi înşelat. — Nu este a mea! Nu e cu putinţă! a exclamat jignit. Nu o cunosc pe mama micuţei. — Ea ta, Andrew, am văzut certificatul de naştere, mi l-a arătat tata în dimineaţa când a plecat în Spania. Un gând i-a străbătut mintea cu iuţeala fulgerului. Dacă John nu voia să îşi asume responsabilitatea în privinţa fetiţei, de ce se dusese în Spania ca s-o ajute pe mamă? Şi, ceea ce îl nedumerea cel mai mult, cine era şi unde o cunoscuse? Nu îl mai asculta pe fratele lui, era prea ocupat să facă şi să construiască şi să demonteze ipoteze. — Tata nu are de gând să-şi asume paternitatea? a întrebat
stupefiat. Nu pot să cred, nu din partea tatei. Este bărbatul cel mai responsabil pe care îl cunosc, deşi sunt încă uimit de înrudirea noastră cu micuţa. A fost surprinzător s-o descopăr, dar nu mulţumită ţie, nu-i aşa, frate? l-a mustrat îndurerat. Christopher a scos un oftat lung şi adânc. — Blanca este fiica ta. Nu încape nicio îndoială. A ta şi a surorii ducelui de Alcázar. „Răzbunătorul duce sevillan?”, s-a întrebat Andrew nedumerit, dar tot nu înţelegea de ce stăruia Christopher cu povestea asta. El nu o cunoştea pe sora ducelui de Alcázar. Nu fusese niciodată în Sevilla! Voia să tăgăduiască din nou când un glas de femeie de pe coridor l-a redus la tăcere. — Cum se numea? întrebarea, rostită de Ágata cu glas scăzut, i-a făcut pe cei doi fraţi să se întoarcă spre ea. Stătea în picioare în pragul uşii, ca şi cum nu ar fi îndrăznit să între. Cum se numea femeia pe care ai cunoscut-o în Córdoba? Andrew a strâns fălcile cu putere. Nu pomenise niciodată familiei lui despre simţămintele pe care i le trezise o fată simplă pe care o cunoscuse în Homachuelos. Nu ştia unde voia să ajungă cumnata lui cu această întrebare, dar a hotărât să spună adevărul. — Rosa de Guzmán, a răspuns aproape în şoaptă. Ágata bănuise de la început, frapată de accentul fetiţei şi de asemănarea cu fata pe care ea a cunoscut-o la moşia bunicului ei. — Sora ducelui de Alcázar se numeşte Rosa María Sofía de Lara y Guzmán. Chipul lui Andrew s-a schimbat. Nu ştiai? Este o femeie frumoasă, cu păr negru şi chip senin. Christopher şi cu mine am cunoscut-o la moşia bunicului meu acum şase ani, îţi aminteşti? Soţul ei a confirmat dând din cap, fără să-şi ia ochii de la fratele său.
Inima lui Andrew a încetat să mai bată preţ de câteva secunde, încercând să asimileze vestea. Rosa, Rosa lui era sora ducelui? Îl înşelase! Îl minţise! De ce? Era atât de adâncit în gânduri că nu a văzut plicul pe care i-l întindea Christopher. Tot încerca să găsească o noimă la toate acestea, dar nu izbutea! Micuţa era fiica lui! Cu neputinţă! El nu merita un dar atât de minunat, nu făcuse nimic ca să-l merite, doar o iubise pe mama ei într-un fel nebunesc, fără măsură sau control. Şi cu aceeaşi intensitate cu care o iubise, o urâse pentru refuzul ei de a-l însoţi în Anglia… Chipul lui oglindea cât se poate de grăitor emoţiile pe care i le trezea descoperirea. Haos absolut. Durere sfâşietoare şi un adânc simţământ de pierdere. Ágata şi Christopher au fost mâhniţi văzându-l, fiindcă ochii tânărului străluceau încercând să înţeleagă dura descoperire. — Este o scrisoare de la domnişoara Lara pentru tine. Andrew a clipit de câteva ori, dar nu s-a mişcat din loc. Am încercat să ţi-o dau de mai multe ori, dar tata m-a sfătuit să aştept până la întoarcerea lui. Andrew nu a întins mâna să ia plicul, pur şi simplu s-a uitat la fratele lui cu o dezamăgire atât de adâncă în privire că l-a făcut pe Christopher să lase ochii în jos tulburat; de aceea nu a putut să se pregătească pentru pumnul pe care l-a primit mai apoi. Nu a apucat să se ţină de nimic şi a căzut pe spate cu zgomot. Ágata deja alerga spre el în încercarea de a-l susţine. — Andrew, pentru numele lui Dumnezeu, nu! l-a implorat pe cumnatul ei. Christopher nu este vinovat. El îl ţinea pe fratele lui de pieptul cămăşii ca să-l lovească iarăşi, dar, după o clipă, a lăsat pumnul jos şi i-a dat drumul. Apoi a luat plicul, care căzuse din pricina loviturii, l-a împăturit şi l-a pus în buzunarul redingotei. Christopher s-a ridicat în vreme ce-şi trecea dosul mâinii peste buza spartă. A privit sângele şi a aţintit privirea asupra
fratelui său. — Nu meritam asta, Christopher, a spus el. De ce? Fir-ar să fie! i-a reproşat cu amărăciune. Ágata se băgase între ei crezând că Andrew îl va lovi din nou pe Christopher, dar furia care îl stăpânise pe cel mai mic dintre Beresforzi dispăruse la fel de repede cum se declanşase: ca suflarea unui oftat. — A fost hotărârea tatei, nu a mea. — Şi de ce a plecat cu Arthur în Spania? Ce îmi ascundeţi? Am dreptul să ştiu! — Citeşte scrisoarea, l-a sfătuit Christopher, dar el nu voia so facă. Andrew era furios, fratele lui avusese scrisoarea de la Rosa în toate acele zile şi nu îi spusese nimic. I-o ascunsese! I se părea de neînchipuit, dar, dacă micuţa se afla în Portsmouth, iar mama nu, trebuia să existe o pricină foarte puternică, şi el nu voia să ştie. Nu putea să accepte ideea că Rosa nu mai era. Că i se întâmplase ceva îngrozitor. De aceea, când a auzit următoarele vorbe ale lui Christopher, s-a simţit zguduit, căci cele mai rele temeri ale lui se adevereau. Tata mi-a spus că a fost arestată şi declarată trădătoare a Coroanei Spaniei. Andrew a deschis gura, dar a închis-o de îndată la loc. A simţit cum aerul îi rămâne în gât şi nu era în stare să-l împingă în plămâni. A trebuit să inspire adânc de câteva ori ca să izbutească; după câteva secunde, pieptul i s-a umflat ca să primească aerul cu nesaţ. „Trădare a Coroanei spaniole? Asta înseamnă spânzurătoarea!”, s-a gândit, simţind că i se opreşte inima dar nu a apucat să-i răspundă fratelui său fiindcă, lordul Falcon a intrat brusc în micul birou, cu chipul neobişnuit de îngrijorat. A clipit de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi codit să vorbească. — Lord Beresford, mica Blanca a dispărut. Andrew a simţit un ţiuit groaznic în urechi. S-a întors încet şi
s-a lovit cu şoldul de marginea biroului. A pus o mână pe lemnul cald de caoba, iar pe cealaltă şi-a dus-o la piept, pentru că nu putea să respire. În câteva minute aflase că avea o fată, că femeia pe care o iubise nebuneşte era condamnată la moarte, iar acum, acum… Ágata s-a dus lângă birou ca să-l ţină de braţ, căci a văzut că pălise îngrozitor. Christopher a preluat de îndată controlul asupra situaţiei. — Poate fi o greşeală, lord Falcon? a întrebat cu glas liniştit, în pofida împrejurărilor. De ce naiba o luase Andrew pe micuţa Blanca la cină? — Camerista este speriată, zice că a mers cu ea la baie şi văzând că întârzia să iasă, a intrat după ea, dar nu mai era acolo. — Cum e cu putinţă să fi dispărut? a tunat glasul lui Andrew. Cum poate să se piardă o fetiţă într-o baie? Lordul Falcon s-a făcut roşu ca sângele. — Gladys nu băgase de seamă că o dusese într-o baie care are două uşi în faţă; se poate intra de pe două holuri diferite. Aproape întregul personal o caută prin toată casa. Andrew nu a mai aşteptat nicio lămurire. A ieşit din birou în direcţia vestibulului şi a scării imperiale care ducea la catul de sus. Muzica din salon i se părea un scârţâit îngrozitor care îl irita la culme, iar mintea lui repeta acelaşi lucru: „Trebuie s-o găsesc. Trebuie s-o găsesc.”. Christopher i-a adunat pe bărbaţii care o căutau pe fetiţă, dar să facă aşa ceva în mijlocul unei petreceri cu peste cinci sute de oaspeţi era aproape o nebunie. Ágata participa şi ea la căutare. Au controlat catul al doilea, grădinile din spate, pivniţa şi grajdurile, dar Selby Flouse era o casă prea mare, cu nenumărate ascunzători pentru o fetiţă atât de mică precum Blanca. Andrew îşi simţea inima pulsându-i în tâmple şi, pe măsură ce trecea vremea fără s-o găsească pe fetiţă, neliniştea lui creştea
la maximum. Chiar şi oaspeţii şi-au dat seama că se petrecea ceva ciudat, fiindcă cina fusese amânată cu o lămurire scurtă. Vedeau servitorii şi cameristele umblând grăbiţi încoace şi-ncolo prin casă, ceea ce le-a stârnit o teamă justificată. În grădini, Andrew s-a ciocnit de cumnata lui. Ágata era înfierbântată şi răsufla cu greutate, sarcina o împiedica să ţină pasul cu ceilalţi, dar se străduia din răsputeri. Ei i se părea o glumă macabră. Tocmai când Andrew afla că avea o fiică, o pierdea. L-a văzut netezindu-şi părul neliniştit, blestemând şi înjurând. Îşi desfăcuse nodul de la gât şi se descheiase la vestă; avea înfăţişarea unui om disperat. — O vom găsi, Andrew, i-a spus. Şi, ca şi cum Dumnezeu i-ar fi ascultat vorbele, pe cărarea care ducea spre pajişte, au auzit vorbind doi copii care veneau spre ei mergând fără grijă, atât de absorbiţi unul de prezenţa celuilalt că nu i-au văzut pe cei doi adulţi care îi priveau. Blanca era însoţită de un băiat cu câţiva ani mai mare decât ea. Andrew a observat că micuţa purta în braţe un căţel cu blana neagră care îi muşca ciucurii de la brâu. Uşurarea a fost atât de mare că l-a cuprins ameţeala. A închis pleoapele ca să-şi stăpânească emoţia sfâşietoare ce îl zguduia. — Blanca! a exclamat cu glas puternic. Cei doi copii nu s-au mai uitat la câine şi şi-au aţintit privirea asupra celor doi adulţi care îi priveau supăraţi. — Am fost să vedem nişte căţei, i-a lămurit Blanca zâmbind uşor. Nu-i aşa că e frumoş? Andrew s-a uitat la cel mai urât câine pe care îl văzuse vreodată. Cu urechi uriaşe şi bot umed. Şi deodată şi-a amintit un amănunt atât de însemnat că s-a catalogat singur drept prost de nenumărate ori. Ea nu îi spusese niciodată pe nume şi atunci a ştiut de ce. Şi-a amintit limpede strălucirea din ochii copilei în dimineaţa când el s-a prezentat cu numele întreg. Mereu ştiuse cine era! Se simţea în chip atât de
ridicol expus că s-a uitat în altă parte în vreme ce răsufla adânc. Pot să-l păstrez? l-a întrebat fetiţa. Andrew a ţintuit-o cu privirea şi, văzându-i zâmbetul ştrengar şi expresia galeşă, s-a simţit descurajat. Îl făcuse să treacă prin nişte momente îngrozitoare. Chinul lui fusese atât de cumplit, încât şi-ar fi dorit să-i şteargă zâmbetul de pe buzele frumoase. — Ar trebui să îl întrebi pe tatăl tău. Eşti de acord? Blanca a clipit nedumerită auzindu-l, pentru că tonul lui fusese cam aspru. — Andrew! a exclamat Ágata, surprinsă de răspuns. — Sunt atât de furios că, dacă îmi muşc limba, cred că voi turba, i-a răspuns el cu amărăciune. — Ea n-are nicio vină, a spus împăciuitoare. „E adevărat”, s-a gândit Andrew. Vina pentru tot ce simţea în momentul acela o purta o femeie cu părul negru, care îl înnebunise de tot. Deodată şi spre surprinderea Agatei şi a băiatului care o însoţea pe Blanca, s-a lăsat pe vine şi a îmbrăţişat-o cu putere pe micuţă, cu un amestec de mânie, neputinţă şi bucurie. A sărutat-o în creştetul capului şi a închis ochii, mulţumind cerului că o găsise fără alte necazuri decât o sperietură zdravănă. — Atunşi, pot să-l păstrez? a întrebat iarăşi glasul de copil. Andrew a zâmbit în pofida celor întâmplate. A luat-o de umeri şi a depărtat-o puţin de el. A privit-o în faţă şi a văzut irisul ochilor ei, la fel ca al lui; de fapt, la fel ca al tuturor Beresforzilor. Fusese orb de-a binelea! — L-ai întrebat pe tatăl tău? a vrut să ştie, privind-o cu ochii mijiţi. Aştepta răspunsul ei cu o nerăbdare nemaiîncercată până atunci. Tocmai descoperise că însemna foarte mult pentru el. Blanca a lăsat capul pe spate ca să vadă mai bine chipul bărbatului. Voia să se asigure că nu mai era supărat pe ea, dar
deodată a observat în ochii lui aceeaşi strălucire ştrengară dintotdeauna şi a confirmat dând uşor din cap. Andrew a îmbrăţişat-o din nou, mult mai tare, stârnind protestul căţelului care a început să scheaune. Era a lui, rodul pasiunii şi iubirii pe care o împărtăşise cu Rosa. Şi s-a simţit atât de mândru că nu a putut să nu arboreze un zâmbet arogant. Blanca era fiica pe care orice bărbat şi-ar dori-o şi a ştiut că mama ei nu mai putea să refuze să fie alături de el, de ei amândoi, căci va face imposibilul ca s-o aducă în Anglia. Câteva clipe mai târziu, grădina s-a umplut de cei care veniseră să se asigure că micuţa fusese găsită teafără şi nevătămată. Băiatul care o însoţea era fiul unuia dintre nepoţii lordului Falcon şi o invitase să meargă să vadă nişte căţeluşi când o întâlnise hoinărind singură pe holurile de la catul de sus. Curiozitatea copilărească făcuse restul. Dar, slavă Domnului, totul se terminase cu bine. Chiar dacă Andrew nu va uita toată viaţa sperietura pe care a tras-o. Când tăcerea se lăsa asupra fiecărui ungher din casă, când penumbra lingea şi înghiţea lucirile de lumină ale singurei lămpi aprinse din odaie, Andrew s-a hotărât să citească scrisoarea pe care i-o trimisese Rosa. O scrisoare de care nu ştiuse până cu câteva ceasuri în urmă. A rupt plicul galben şi a desfăcut cu grijă foaia de hârtie. Frumoasa caligrafie neagră a dansat un moment în faţa ochilor lui din pricina emoţiei care îl stăpânea. A oftat adânc şi şi-a aţintit privirea asupra rândurilor negre. Dragă Andrés, Amintirea l-a lovit cu furie, fiindcă ea mereu îi spunea Andrés.
Dacă ai şti ce dor mi-a fost de tine în toţi aceşti ani, goi de prezenţa ta, când mâinile mele tânjeau din nou după atingerea ta înflăcărată, după zâmbetele tale nevinovate şi ştrengare. Ai fost în viaţa mea un colac de salvare şi remuşcările pe care le simt pentru că te-am pierdut de bunăvoie abia mă lasă să răsuflu nopţile şi în pedeapsa pe care mi-am ales-o cu bună ştiinţă, simt că singurătatea mă înconjoară ca un lanţ negru şi puternic, mă strânge atât de rău că abia pot să desfac nodul care mă ţine. Dar o merit. Te-am minţit într-un fel ce nu are scuză sau justificare şi în momentul acesta crucial al existenţei mele, îţi cer iertare din adâncul sufletului meu. Nu lua în seamă jignirea atât de gravă pe care ţi-am adus-o ascunzându-ţi existenţa Blancăi, fiica ta. Este atât de frumoasă! Iar acum îţi încredinţez acelaşi dar pe care mi l-ai făcut tu în zilele acelea în Tornádmelos. Această scrisoare nu este o cerere, nicio poruncă, ci o rugăminte de iertare, iartă-mă şi primeşte-o! Blanca nu este vinovată pentru greşelile mele. Pentru felul execrabil în care te-am înşelat, dar dacă îţi serveşte la ceva momentul acesta de regret pe care îl simt pentru că te-am păcălit, aminteşte-ţi că simţămintele mele pentru tine au fost mereu sincere şi profunde. Am luptat din răsputeri împotriva idealurilor mele, dar nu am putut să te însoţesc în ţara ta, nici să fac ce îmi dicta inima împinsă de conştiinţă şi de aceea te implor din suflet să mă ierţi şi să înţelegi cât de greu a fost pentru mine să iau hotărârea pe care am luat-o la momentul acela. Subreta mea, Gloria de Hernández y Romero îţi va da toate documentele trebuincioase ca să poţi s-o recunoşti pe fiica noastră, ca şi nişte împuterniciri ca să poţi să-i administrezi averea în absenţa mea. Îmi pare rău că nu pot s-o însoţesc în călătoria către tine, dar trebuie să suport consecinţele faptelor mele. Care îmi cer socoteală şi, chiar dacă mi-ar plăcea, nu pot să mă eliberez din
mâna lor răzbunătoare. Te rog, Andrés, iartă-mă şi ai grijă de ceea ce iubesc mai mult pe lume; micuţa noastră. Cu afecţiune, Rosa María Sofía de Lara y Guzmán, pentru tine întotdeauna, Rosa de Guzmán. Andrew a sfârşit de citit scrisoarea şi a lăsat-o pe piept, lângă inimă. „Voi veni după tine, Rosa. Te voi aduce lângă fiica noastră şi vom trăi toţi trei împreună, fericiţi. Te voi aduce în locul unde mereu ar fi trebuit să fii, alături de mine”, şi-a făgăduit în tăcere, în vreme ce împăturea scrisoarea şi o punea la loc în plic.
8 Andrew a băut dintr-o înghiţitură sucul de fructe, fără să-şi ia ochii de la Blanca. A observat cum întindea untul pe pâinea proaspăt prăjită şi cantitatea imensă de marmeladă pe care o punea după aceea. A urmărit cu interes cum îndoia felia de pâine înainte s-o ducă la gură şi să muşte un pic din ea, închizând ochii de plăcere şi lingându-şi buza ca să şteargă marmelada rămasă pe ea. În dimineaţa aceea, Christopher se hotărâse să ia micul dejun la Whitam Hall, cu fratele şi nepoata lui. Voia să se asigure că totul merge bine. Abia putuse să închidă ochii noaptea, după sperietura pricinuită de pierderea fetiţei. Acum, văzând-o pe Blanca, şi-a dat seama pentru prima oară că prin fiecare gest pe care îl făcea era ca şi cum l-ar fi văzut pe Andrew când avea vârsta ei, doar că fratele lui obişnuia să-şi pună şi mai multă
marmeladă pe pâine, până când se revărsa în farfurie. — Plec în Spania după-amiază, a anunţat acesta pe neaşteptate. Christopher l-a privit nepăsător. Te rog să ai grijă de fiica mea cât lipsesc. — Crezi că e potrivit? l-a întrebat fratele lui cu fruntea încruntată. — Am nevoie de o explicaţie amănunţită, a spus Andrew scurt. — Din partea mamei? Amândoi şi-au îndreptat privirea spre micuţă, care îşi mânca mai departe pâinea prăjită, străină de discuţie. — Nu pot să stau cu mâinile în sân, fără să ştiu ce se petrece şi cum pot s-o ajut. — Tata e deja acolo ca să facă demersurile necesare. Dar John nu va şti cum s-o ajute sau s-o convingă pe Rosa, şi-a spus Andrew. Povesteşte-mi, spune-mi cum ai cunoscut-o, i-a cerut Christopher. El s-a gândit câteva clipe, adâncit în amintiri care, judecând după strălucirea ochilor, trebuie să fi fost foarte plăcute. — Am cunoscut-o când am fost în Córdoba, cu ceva vreme înainte să primeşti telegrama despre îmbolnăvirea tatei, îţi aminteşti? Doi dintre nepoţii Eulaliei ne-au făcut cunoştinţă, unul dintre ei lucra ca vătaf la moşia Azhara. M-au invitat la sărbătoarea rugului şi acolo, printre flăcările focului şi muzică, ochii mei au zărit-o pe cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Am privit-o doar o dată şi nu am mai putut să răsuflu cum trebuie. De aceea Andrew se întorsese cu mare întârziere în Anglia. Până atunci, Christopher îi ascunsese telegrama despre boala tatălui lor. — Nu ţi-a spus cine era sau ce făcea în Homachuelos? Fratele lui nu a răspuns. S-a gândit preţ de o clipă lungă, ca şi
cum ar fi mângâiat o amintire frumoasă. — Dacă e să fiu sincer, abia dacă mai puteam să gândesc limpede. Sângele îmi fierbea în vene, inima mi-o luase la goană, iar creierul a suferit un atac emoţional cum nu mai trăisem niciodată. Christopher cunoştea prea bine acele simptome, el însuşi le îndurase pentru Ágata, cu multă vreme în urmă. — Te-a respins? l-a întrebat cu un real interes. Andrew nu voia să răspundă la această întrebare. Nu cu fetiţa de faţă, dar, înainte să poată spune ceva, în sufragerie a intrat Marcus ca să anunţe o vizită, şi acest lucru i-a îngăduit o clipă de răgaz. — Lady Jane Taylor întreabă dacă poate fi primită, a înştiinţat majordomul, cu aceeaşi seriozitate ca întotdeauna. Christopher şi Andrew s-au privit punându-şi aceeaşi întrebare. Nu ştiau cine era doamna în chestiune, dar micuţa Blanca a strigat cu o bucurie debordantă auzind numele şi aproape pe loc a coborât de pe perne ca s-o ia la fugă spre vestibul. Felia de pâine prăjită din care muşcase a rămas uitată în farfurioară. — Doică Jane! Doică Jane! Fetiţa a ieşit din sufragerie cu o iuţeală care i-a uluit pe cei doi fraţi. Au urmat-o de îndată şi când au trecut de pragul uşii au văzut o femeie care o îmbrăţişa pe Blanca, zâmbind larg. A luat-o în braţe cu o înşiruire de întrebări şi răspunsuri rostite într-o engleză desăvârşită. Lui Christopher şi lui Andrew nu le venea să creadă ce vedeau şi auzeau. Stăteau tot în picioare în vestibul, fără să piardă vreun amănunt al întâlnirii dintre femeie şi fetiţă. Lady Jane Taylor, o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani cu tenul alb şi păr blond, o îmbrăţişa pe micuţă cu o afecţiune sinceră. Observând privirile nedumerite ale bărbaţilor, a lăsat-o
jos pe Blanca şi s-a uitat la cei doi fraţi încercând să ghicească căruia dintre ei trebuia să i se adreseze mai întâi; înfăţişarea severă a unuia dintre ei a făcut-o să presupună că el era întâiul născut. Regreta că scrisoarea Rosei nu fusese mai lămuritoare în această privinţă. După o clipă de îndoială, s-a dus drept la Christopher cu mâna întinsă. — Este o plăcere, lord Beresford. Sunt lady Jane Taylor, prietena Rosei, mama acestei frumuseţi. Fetiţa nu se dezlipise de fustele ei. Christopher i-a sărutat mâna. — Fiţi binevenită la Whitam Hall, lady Jane! Apoi Christopher s-a întors uşor spre fratele lui în timp ce acesta se apleca să sărute şi el mâna doamnei. — Lord Beresford. Jane şi-a lărgit zâmbetul şi a primit salutul galant al lui Andrew. — Vă rog să beţi un ceai împreună cu noi. Vom fi încântaţi să aflăm veştile pe care le aduceţi din Spania. Andrew nu se îndoise niciun moment că Rosa o trimisese pe lady Jane ca să aibă grijă de fiica lor, dar se întreba de ce nu venise cu ea de la început. În vreme ce toţi patru stăteau la masa lungă, Marcus a servit-o pe doamnă cu un ceai cu lapte, pentru care ea a mulţumit. Blanca o privea cu ochi plini de bucurie. Fără îndoială, nutrea pentru femeie o afecţiune deosebită şi era atât de emoţionată de sosirea ei că i-a întrerupt explicaţia ca s-o întrebe despre mama ei. Dar lady Jane s-a uitat la ea cu o uşoară mustrare în ochii căprui, şi Blanca a repetat întrebarea în spaniolă, chiar dacă după aceea a făcut-o din nou în engleză. Jane i-a răspuns cu nesfârşită răbdare. Andrew tocmai descoperise că micuţa vorbea engleza la fel de bine ca spaniola; i se datora lady-ei Jane. Şi-a amintit toate
discuţiile pe care le avusese în prezenţa ei cu fratele lui, cu cumnata şi chiar cu personalul, crezând că nu înţelegea nimic; cât se înşelase! Blanca înţelegea fiecare vorbă care îi ieşea din gură. — O cunoaşteţi de multă vreme? Christopher nu a ştiut dacă întrebarea fratelui său se referea la mamă sau la fiică. — Am grijă de fetiţa asta de când era un bebeluş. A mângâiat cu drag părul Blancăi. Şi am suferit mult că m-am despărţit de ea. Micuţa nu a mai putut să se stăpânească; a coborât de pe scaun şi s-a apropiat de Jane, care a luat-o şi a aşezat-o în poala ei, sărutând-o pe obraz. Dovezile de bucurie din vestibul nu fuseseră suficiente şi următoarele minute s-au scurs printre îmbrăţişări şi cuvinte de alint, până ce Christopher a hotărât să intervină. Andrew trebuia să aibă o discuţie între patru ochi cu englezoaica şi pentru asta era nevoie ca fetiţa să nu fie de faţă. — Mi-ar plăcea să-ţi văd poneiul. Andrew mi-a vorbit mult despre el şi despre progresele pe care le-ai făcut la călărie. Ochii Blancăi s-au luminat. Vii cu mine? Ea a primit cu entuziasm. Atunci el s-a ridicat ceremonios de pe scaun şi a întins mâna către nepoata sa. Vom fi la grajduri, a spus înainte să plece. Tăcerea care a urmat după plecarea unchiului şi a nepoatei s-a dovedit un pic stânjenitoare. Andrew şi-a terminat cafeaua rece în vreme ce o privea pe femeie, care nu-şi dăduse jos pălăria şi mănuşile, lucru pe care l-a făcut acum, de parcă i-ar fi citit gândul. — E mai comod să stăm de vorbă în salon. Andrew nu i-a aşteptat răspunsul. I-a deschis uşa sufrageriei şi Jane l-a urmat în tăcere, dar continuând să zâmbească. Atunci când au ajuns în salon s-a aşezat pe fotoliul din piele pe care i l-a indicat el. Ce face Rosa? Andrew nu aşteptase măcar ca femeia să-şi aranjeze
cutele fustei. Era nerăbdător. Îngrijorat şi chinuit de întrebări pe care nu îndrăznea să le rostească. Unde este închisă? — Este arestată în mănăstirea Santa Marta din Sevilla. Andrew a închis ochii şi s-a rezemat de spătarul scaunului, ca şi cum pe umerii lui ar fi căzut toată povara lumii. Avusese o mică nădejde că totul se va fi rezolvat până la urmă. Aş fi vrut să fiu cu ea când a fost arestată, a urmat Jane, dar mă aflam la Madrid, cu nişte treburi. De aceea nu am putut să aduc fetiţa la dumneavoastră, cum dorea Rosa, şi nici nu vă închipuiţi cât de rău îmi pare. — De ce a fost arestată? Andrew bănuia, dar trebuia să întrebe. — Din pricina sprijinului dat lui Carlos Isidro, fratele regelui Fernando. Unii nobili spanioli nu sunt de acord cu regenţa Mariei Cristina. Andrew s-a gândit că vestea era mai rea decât îşi închipuise. Spania era împărţită între susţinătorii lui Fernando şi cei ai lui Carlos. Bunicul Ágatei, cumnata lui, fusese nevoit să fugă în Franţa cu ani în urmă, când a avut loc prima încercare de răsturnare a regelui. — Când va avea loc procesul? — Peste două luni, dar e o problemă foarte gravă: don Alonso de Lara, fratele Rosei este unul dintre principalii acuzatori. Andrew se înfioră de spaimă. Ducele de Alcázar era cel mai credincios apărător al regelui Fernando şi în acelaşi timp un justiţiar implacabil. Era un militar de grad înalt care se bucura de favorurile regelui Spaniei şi fusese însărcinat cu arestarea trădătorilor Coroanei. — Dumneavoastră sunteţi profesoara Blancăi? Lady Jane a clătinat dând din cap. — Blanca a avut un profesor francez de când ştie să umble. Învaţă literele şi numerele, iar la muzică se descurcă destul de
bine. Are un glas foarte frumos. Andrew era năucit. Dintr-odată avea un izvor nesfârşit de informaţii despre fiica lui. I se părea de necrezut că putea să-şi satisfacă până la urmă curiozitatea în ce o privea. Atât de mică şi deja cunoştea literele şi numerele. Era uluit. — A fost o surpriză să descopăr că vorbeşte engleza aproape fără accent, a spus cu o mândrie ce a făcut-o pe Jane să zâmbească. — Face parte din munca mea, lord Beresford. De când Blanca era un bebeluş, i s-a vorbit în cele două limbi, spaniola şi engleza. Doamna Lara a hotărât aşa. S-a străduit să găsească o dădacă originară din Marea Britanie. Lady Jane a rămas pe gânduri câteva momente, amintindu-şi trecutul. Ne-am cunoscut la ambasada engleză din Madrid, la scurtă vreme după moartea soţului meu. Era negustor şi îi plăcea la nebunie să trăiască în Spania, ca şi mie de altfel. Mă întrista să mă întorc în Anglia când am rămas văduvă şi, ca prin minune, doamna Lara mi-a oferit prietenia şi casa ei pentru ca eu s-o învăţ pe micuţă limba mea maternă şi istoria ţării mele. Când am văzut chipul frumos al fiicei dumneavoastră, nu am putut să rezist. Este o fetiţă extrem de inteligentă! Andrew era peste măsură de nedumerit. Rosa îi ascunsese existenţa fetiţei şi asta era o faptă urâtă pentru care va trebui să dea socoteală când o va salva. Pentru că asta avea de gând să facă: să se ducă în Spania şi să o ia de acolo pe femeia care îl minţise, îl înşelase şi îi oferise cel mai frumos dar din câte se puteau da. — Veţi rămâne în Anglia? a întrebat-o pe lady Jane cu o undă de speranţă pe care nu s-a străduit s-o ascundă. — Nu pot s-o părăsesc pe Blanca. Este ca şi fiica pe care nu am avut-o, simt pentru ea o dragoste deosebită. Şi-apoi, i-am făgăduit prietenei mele că voi veni aici dacă temerile ei se
adeveresc. Ea bănuia deja că poate fi arestată pentru sprijinul dat lui Carlos Isidro. Andrew s-a uitat la femeie, care îi susţinea privirea fără să clipească. A văzut în ochii ei o sinceritate deplină, iar vorbele, rostite cu generozitate, i-au alinat inima. A ştiut că va putea pleca de îndată liniştit, fiindcă micuţa lui va fi pe mâini bune. Rosa mi-a spus limpede: trebuia să aduc fetiţa la dumneavoastră dar lucrurile s-au precipitat înainte ca eu să-mi termin treburile la Madrid. Când am primit telegrama prin care eram înştiinţată de arestarea prietenei mele, am ştiut că venise vremea să mă îmbarc către patria mea ca să mă ocup de Blanca, aşa cum am făgăduit. — Am nevoie de o adresă din Sevilla, a spus Andrew, şi aş vrea să aflu câteva amănunte pe care le socotesc foarte însemnate. Lady Jane a încuviinţat. — Desigur, i-a răspuns cu un aer complice, deşi Rosa este încredinţată că va fi mutată la mănăstirea Santa Isabel din Córdoba, până ce va fi judecată. Crede că măicuţele nu se vor împotrivi. Andrew s-a gândit că i-ar fi mult mai uşor s-o salveze din Córdoba decât din Sevilla, pentru că în primul oraş avea prieteni care puteau să-l ajute; eventualele greutăţi nu l-au descurajat. — Cunoaşteţi mănăstirea? — Am vizitat-o de nenumărate ori. Andrew şi-a spus că soarta îi surâdea. — Unde este Alonso de Lara? — Reşedinţa lui obişnuită este palatul Tăcerilor din Sevilla, dar în ultima vreme poate fi găsit la curtea madrilenă. El gândea cu rapiditate. Dacă fratele Rosei se afla mereu în Madrid, totul era mult mai uşor, dar ardea de nerăbdare să-l pună la locul lui. Avea să fie acuzator în procesul surorii lui? Oare nu avea onoare, nici decenţă? Familia nu se trădează;
Andrew şi-a făgăduit să-i dea ce merita când va veni vremea. —Vorbiţi-mi despre Alonso de Lara, i-a cerut lady-ei Jane. — Ce doriţi să ştiţi despre el? — Totul, absolut totul.
Rosa María Sofía de Lara y Guzmán
9 Mănăstirea Santa Marta, Sevilla Maica stareţă l-a condus pe John Beresford spre o săliţă privată unde novicele îşi puteau vedea rudele pentru scurtă vreme. Călugăriţa nu ştia că John nu era o rudă, ci un prieten interesat, dar împuternicirile pe care le avea asupra lui erau mai mult decât suficiente. Coroana îi îngăduia o scurtă întrevedere cu arestata. — Doamna Lara va veni de îndată. John a mulţumit călugăriţei, care i-a aruncat o privire aspră şi severă. Vă rog să nu staţi mult. El a luat loc pe singurul scaun existent, încăperea era mică şi prost aerisită. Şi-a aţintit privirea asupra lemnului închis la culoare al mesei şi a crucifixului de pe unul dintre pereţi, unde atârna de parcă ar fi fost uitat. Pereţii din piatră miroseau a mucegai vechi, iar pardoseala din lut era umedă de la apa folosită la curăţenie. A auzit paşi grăbiţi şi s-a ridicat degrabă, înainte ca uşa să se deschidă. O femeie a intrat în urma maicii stareţe. Voi aştepta afară, a spus călugăriţa. John i-a perceput cuvintele ca pe o critică.
Rosa de Lara s-a uitat uimită la bărbatul care stătea în picioare în celălalt capăt al mesei. În săptămânile de când fusese închisă în mănăstire nu primise nicio vizită şi nu înţelegea ce făcea un străin la Santa Marta. — Numele meu este John Beresford, s-a prezentat el. Rosa a făcut un pas înapoi la auzul numelui. A clipit nervoasă, pentru că ultimul lucru la care se aştepta în izolarea ei era să-l cunoască pe tatăl lui Andrew, iar prezenţa lui în Sevilla nu putea să însemne decât un lucru: că se întâmplase ceva îngrozitor. — Micuţa mea! a exclamat îngrozită. Dumnezeule, nu! John s-a grăbit s-o liniştească. — Blanca e bine. E în grija tatălui ei, fiul meu Andrew. A răsuflat uşurată, închizând ochii ca să încerce să-şi domolească neliniştea care o cuprinsese. John s-a uitat la femeia din faţa lui. Era de o frumuseţe răpitoare. Mică, dar zveltă. Cu părul negru ca al fiicei sale şi cu un chip armonios şi aristocratic. A înţeles imediat de ce se simţise Andrew atras de ea. A observat cu atenţie stăpânirea pe care o avea asupra emoţiilor sale, care mergeau de la disperare la nerăbdare, felul precaut în care îl privea şi prudenţa care îi strălucea în ochii întunecaţi. După această sumară apreciere, a înţeles de ce nu-l informase pe fiul lui în legătură cu paternitatea! Andrew nu se ridica la înălţimea ei! — Ce face Blanca? E cuminte? Mi-e aşa dor de ea! — Nepoata mea este o fetiţă minunată, o mândrie pentru Beresforzi. Lacrimile s-au ivit în ochii Rosei. Erau vorbele pe care simţea nevoia să le audă în acel moment şi i-a fost profund recunoscătoare. — Cum de a îngăduit maica stareţă această vizită? a întrebat peste măsură de uimită.
— Datorită lui Arthur Wellesley6, care era prieten cu răposatul rege Fernando. Mulţumită influenţei lui am putut să fac rost de o împuternicire ca să te vizitez aici în Sevilla. Rosa a luat loc în faţa lui, iar el s-a aşezat o clipă mai târziu. — Nu am curaj să mă uit în ochii dumneavoastră, a început ea. Am fost foarte nedreaptă cu Andrew, a adăugat, profund mâhnită. John simţea nevoia imperioasă să ştie un lucru. — Te rog, spune-mi că nepoata mea nu a fost rodul unei aventuri trecătoare. Ochii Rosei oglindeau uimirea. Cum putea s-o întrebe ceva atât de intim şi într-un fel atât de direct? Dar privirea ei s-a îmblânzit amintindu-şi de bărbatul care însemnase totul pentru ea. Văzându-i chipul, John a înţeles că bănuielile lui fuseseră întemeiate. Andrew ocupa un loc important în inima ei. Uşurarea aproape l-a făcut să tresară. — L-am iubit foarte mult pe Andrew. Veselia, impulsivitatea lui. A tăcut un moment înainte să continue. Mi-a dezvăluit o lume despre care nu ştiam că există. M-am îndrăgostit nebuneşte, dar nu puteam să vin cu el în Anglia, cum voia el. Puteţi să înţelegeţi? Oftatul adânc al bărbatului a luat-o prin surprindere. John o înţelegea mult mai bine decât îşi putea închipui domnişoara Lara. El însuşi se aflase în aceeaşi situaţie ca fiul lui. În trecut a iubit o femeie pe umerii căreia apăsa o mare responsabilitate, cu rădăcini adânc înfipte în familie, în pământul ei… desigur că o înţelegea. John s-a întrebat dacă, la fel ca el, şi fiii lui erau sortiţi să se îndrăgostească de femei cu viitor complicat. — Micuţa este deja recunoscută ca o Beresford. Fiul meu 6 Întâiul duce de Wellington şi prim-ministru al Regatului Unit de la 22 ianuarie 1828 până la 22 noiembrie 1830 (n.a.).
Arthur, care este un avocat extraordinar, a reuşit să facă toate demersurile de la ambasada engleză din Madrid. Rosa a oftat uşurată. Fiica ei era la adăpost de unchiul Alonso, şi Andrew va administra averea micuţei în absenţa ei. Mai mult, am găsit şi am pregătit un mijloc ca să te ajutăm. — Să mă ajutaţi? Mai mult decât aţi făcut-o? a întrebat surprinsă. — Regina regentă, María Cristina de Bourbon şi-a dat consimţământul pentru ca ambasadorul Angliei, sir George Villiers să poată să-ţi facă o vizită săptămâna viitoare. Rosa nuşi putea explica această bunăvoinţă neaşteptată. Am făcut rost de nişte procuri pentru ca ambasadorul să te căsătorească cu fiul meu. Dacă îmi îngădui, voi rosti jurămintele în locul lui. Geamătul ei a fost spontan şi neaşteptat. „Să se mărite cu Andrew fără Andrew?”, s-a întrebat destul de nedumerită. — Andrés, Andrew, s-a corectat dându-şi seama că rostise numele în spaniolă, deşi nu era pentru prima oară, e de acord? John ştia că făcea rău ascunzându-i adevărul, dar după o cercetare amănunţită aflase că acuzaţiile aduse femeii erau prea grave ca să umble cu mănuşi. Nu avea de gând să-i spună că Andrew nu ştia nici că o avea în grijă pe propria fiică. După ce ea va fi în siguranţă în Anglia, va încerca să rezolve problema jumătăţilor de adevăr. Dacă Rosa nu ar fi recunoscut că îl iubea pe descreieratul de fiu al lui, poate nu ar fi îndrăznit să mintă cu atâta neruşinare, dar nu putea să lase o fetiţă fără mamă. Nepoata lui merita toată strădania. — Când căsătoria va fi înfăptuită, vei deveni cetăţean englez şi vom face demersurile legale ca să te întorci în Anglia. Ea a închis ochii pentru că înţelegea prea bine ce însemna asta. — Exilul meu voluntar, a spus cu nesfârşită tristeţe. — Mai bine exilul decât spânzurătoarea, a răspuns el cu
convingere. — Vă asigur că aş renunţa la tot numai să fiu iarăşi lângă micuţa mea. Dar tonul din glas îi dezminţea vorbele. John a răsuflat cu putere, incapabil s-o înţeleagă. Căsătorindu-se cu Andrew va putea să scape de o moarte sigură. Preţul i se părea neînsemnat. — Domnişoară Lara, crede-mă, va trebui să renunţi la tot. Rosa a rămas tăcută câteva momente, cu gândul la schimbările ivite în viaţa ei în doar câteva clipe. Coroana nu va mai îngădui alte intervenţii, nici personale nici de natură financiară, în politica naţiunii. Odată ce vei deveni cetăţean englez s-a sfârşit cu conspiraţiile împotriva monarhiei spaniole. Ea ştia ce joc făcea María Cristina. Îngăduind căsătoria ei cu un cetăţean britanic, împuşca doi iepuri dintr-un foc. Îşi asigura loialitatea fratelui ei Alonso, care va vedea iertarea regală ca pe un act de generozitate şi îşi asigura neintervenţia anumitor nobili care nu ar fi văzut cu ochi buni judecarea surorii ducelui de Alcázar, ca atare s-ar fi putut împotrivi acesteia. Regenta era o femeie foarte inteligentă şi nu acţiona sub imperiul impulsului de moment, îşi măsura fiecare pas, cântărind ce avantaje îi aducea şi proceda în consecinţă. Povesteşte-mi cum l-ai cunoscut pe fiul meu, i-a cerut John pe neaşteptate. Te rog. Rosa a schiţat un zâmbet nevinovat, chiar dacă stânjeneala a colorat în roşu obrajii ei palizi. — S-a întâmplat în Hornachuelos, la moşia Azhara. Andrew asista împreună cu nişte prieteni ţigani la o serbare populară între moşieri. Mă întâlneam în perioada aceea cu Joaquín Moreno, secretarul lui Rafale Maroto, ştiţi despre cine vă vorbesc? John i-a făcut cu capul un semn de confirmare dar a rămas tăcut, încurajând-o să-şi continue relatarea. M-au cucerit veselia lui, vioiciunea cu care aborda lucrurile. Iar zilele pe care le-am petrecut împreună în munţi au făcut restul.
— Mi s-a spus că urma să te călugăreşti. Ea a tresărit auzind vorbele marchizului. John putea să-şi închipuie ce se întâmplase. O novice care abia cunoscuse gustul vieţii găsise în Andrew mijlocul prin care putea să se bucure de ea. Şi era pe deplin încredinţat de capacitatea fiului său cel mic de a savura viaţa, de a o stoarce până la ultima picătură şi a-i molipsi cu fericirea lui pe ceilalţi muritori. Rosa nu a răspuns imediat. Fratele ei ar fi putut s-o trimită la mănăstire, dar ea nu avea de gând s-o facă. De aceea ceruse să fie mutată de la mănăstirea Santa Marta din Sevilla, unde era închisă şi supravegheată, la Santa Isabel din Córdoba. Voia să plece cât mai departe de influenţa fratelui ei şi ştia ce trebuia să facă pentru ca biserica să nu-i accepte jurământul de renunţare la lume: să se dăruiască unui bărbat, să-şi piardă fecioria de bunăvoie. Andrew se dovedise colacul de salvare de care avea nevoie. Într-una dintre întâlniri îi spusese limpede că era în Córdoba doar în trecere. S-a gândit că pentru el va fi pur şi simplu o femeie oarecare pe care a cunoscut-o pe meleaguri cordobeze şi, drept urmare, uşor de uitat, dar nu crezuse că o să se îndrăgostească orbeşte de Andrés, nici că-l va răni atât de adânc cu refuzul său de a-l însoţi în ţara lui când el a cerut-o. Socotelile ei fuseseră greşite, prost aplicate şi provocaseră suferinţă unui om care nu merita asta, dar ea se implicase total prin simţămintele ei. La scurtă vreme după plecarea lui Andrew, din pricina supărării prilejuite de refuzul ei de a se căsători cu el şi a-l însoţi în Anglia, a aflat că era însărcinată… — Nu am avut niciodată de gând să mă călugăresc. Fratele meu era cel mai interesat s-o fac, pentru că astfel ar fi putut să controleze moştenirea pe care mi-a lăsat-o mama şi să-mi înăbuşe idealurile politice. Tata a fost bonapartist, a luptat pentru libertatea unui popor înlănţuit. Admira ce izbutise să facă
Napoleon în Franţa şi a crezut, ca mulţi alţi nobili cu zeci de ani în urmă, că ar putea să înfăptuiască şi în Spania ceva asemănător. Eu am încercat să-i urmez paşii, cu rezultate dintre cele mai catastrofale, după cum puteţi vedea. — Politica este o treabă serioasă, a spus John. Mulţi bărbaţi şi-au pierdut viaţa de-a lungul istoriei pentru că s-au situat de o parte sau de alta. Rosa ştia acum. Dar simţise în străfundul inimii că îi datora loialitate tatălui ei şi idealurilor pentru care el murise. Te vei căsători cu Andrew prin procură? Rosa s-a gândit îndelung la întrebare. I se oferea un prilej pe care nu putea să-l piardă, dar va avea oare curajul să îl înfrunte pe Andrés faţă în faţă? Va fi cu putinţă să se întoarcă alături de fiica sa? Putea să se despartă de tot ce cunoscuse şi să plece întro ţară pe care nu o văzuse niciodată? Să dobândească iertarea bărbatului pe care îl înşelase şi îl minţise? îndoielile o sfâşiau. Disperarea o chinuia, dar cel mai mult îşi dorea să-şi îmbrăţişeze din nou micuţa şi pentru ca ar cădea la învoială şi cu diavolul dacă i s-ar cerc. — Da, a răspuns fără să ezitare. Mă voi căsători cu Andrew. Arthur era istovit. Rezolvarea unor chestiuni legale într-o altă ţară decât Anglia, în care hârţogăria se înmulţea cu zece, se dovedea descurajatoare. Dar totul ieşise bine. Blanca, fetiţa pe care el nu apucase s-o vadă la Whitam Hall era acum legal lady Beresford şi numeroasele proprietăţi pe care le deţinea mama ei îşi schimbaseră titularul şi acum aparţineau micuţei; fratele lui, Andrew fusese numit fideicomis. Arthur şi-a zis că Rosa de Lara era o femeie foarte bogată, iar nepoata Blanca va fi la fel în viitor. Avea mai multe case în Sevilla, un palat în Córdoba şi altul în Guadalajara; o moşie în munţii Hornachuelos, cu comute sălbatice şi presă pentru zdrobit măslinele. Rosa de Lara făcuse toate aranjamentele înainte să fie arestată, dovedind o precauţie
surprinzătoare. Datorită iuţelii şi intuiţiei ei, munca lui Arthur fusese mult mai uşoară şi mai rodnică. Acum se întreba cum reuşise tatăl lui să facă rost de procură de la Andrew pentru căsătorie, dar nu îi stătea în obicei să discute niciuna dintre hotărârile părintelui său, căci mereu dovedise o agerime fără seamăn. Şi-a masat gâtul încordat din pricina ultimelor demersuri. Printre întâlniri cu ambasadorul englez şi cu cel spaniol, călătoriile de la Madrid la Sevilla şi înapoi, abia dacă apucase să închidă un ochi. Dar era liniştit pentru că totul se rezolvase mult mai bine decât se aşteptase. A privit cu interes strada liniştită şi pe rarii trecători. Îl încânta să străbată frumosul oraş şi chiar să călătorească până la Salamanca să cumpere nişte cai pentru sora şi cumnatul lui. Hergheliile din Salamanca aveau faima că deţin armăsari deosebiţi. Când a auzit uşa deschizându-se nu a mai privit din balcon. Tatăl lui tocmai lăsase pe o măsuţă pălăria, capa şi mănuşile. — Ce face domnişoara Lara? l-a întrebat cu interes. — Lady Beresford, Arthur. Nu uita că acum e căsătorită cu fratele tău şi face parte din familia noastră. Arthur n-avea cum să uite. Era tare nerăbdător să vadă faţa lui Andrew când va afla. S-a sfârşit cu chefurile de noapte! Cu mutatul dintr-un pat în altul chiar înainte să se răcească aşternuturi le celui dintâi. Graţierea a sosit deja, i-a zis tatăl lui. Curând vei putea să te întorci în Anglia şi nepoata mea va fi în sfârşii alături de mama ei. John a oftat din rărunchi. Lupta cu belelele fiului său îl istovea peste măsură. Îşi amintea şi acum necazurile pe care le-a avut de înfruntat cu Christopher şi Ágata la Paris. Aproape că îşi pierduse viaţa, dar rezultatul meritase osteneala. Niciodată nu-l mai văzuse pe primul lui născut aşa de fericit şi împlinit. Soţia lui era desăvârşită pentru el; de fapt, pentru toţi. De aceea, când
a cunoscut-o pe Blanca şi a de aflat greutăţile prin care trecea mama ei, a hotărât că trebuia să facă ceva, pentru a pune capăt vieţii uşuratice pe care o ducea fiul lui cel mic. Rosa se dovedise chiar aşa cum şi-o închipuise. Fiii lui aveau o preferinţă specială pentru femei cu viaţa complicată, dar frumoase şi atât de pătimaşe că înnebuneau un bărbat. Arthur s-a uitat la tatăl lui, care turna coniac în două pahare şi îi dădea lui unul. Amândoi au luat loc pe canapeaua moale din hotel. Închiriaseră un apartament încăpător cu vedere spre râul Guadalquivir. — Pari obosit. — Vreau să sfârşesc cu asta, dar atât timp cât lady Beresford nu va fi instalată la Whitam Hall, nu mă voi putea odihni cu adevărat. Mă gândesc să fac o călătorie până la Granada. Îmi doresc foarte mult s-o văd pe sora ta. Arthur s-a gândit că o şedere în Granada ar putea să fie foarte propice pentru sănătatea tatălui său. Liniştea oraşului sudic şi grija surorii lui erau tot ce îi trebuia în acel moment. — Te-ai forţat prea tare, i-a reproşat, chiar dacă cu mult respect. Şi medicul a fost categoric în privinţa asta, i-a amintit. Nici vorbă de emoţii puternice, dar se pare că ai uitat complet. — Merită osteneala, Arthur. Strădania merită osteneala, chiar dacă mi-e greu să înţeleg de ce fraţii tăi au ales femei cu o fire atât de pătimaşă şi hotărâtă. El s-a gândit la cumnata Ágata şi la necazurile pe care a trebuit să le îndure fratele lui pentru ca, în cele din urmă, să poată fi împreună. Acum se întâmpla la fel cu Andrew. O situaţie care i-a întărit hotărârea să nu se însoare cu o străină cu idealuri complicate. — Tremur gândindu-mă la fiica pe care mi-o vei da tu, a adăugat John. La femeia care va fi aleasa inimii tale. Arthur s-a supărat un pic. El nu se gândea să acţioneze într-un
fel atât de iresponsabil ca fraţii săi. Avea capul pe umeri, ideile foarte limpezi şi gusturi bine definite. — Eu mă voi căsători cu o englezoaică adevărată, a spus el cu convingere. Rafinată, elegantă. O femeie pe care să n-o intereseze politica şi care să nu aibă înclinaţia de a se vârî în belele. Va fi o doamnă desăvârşită, devotată trup şi suflet soţului său. John s-a încruntat pe măsură ce îl asculta. Vorbea cu o răceală calculată, cu o nepăsare care friza dispreţul, ceea ce i-a displăcut profund. — Arthur, primeşte un sfat pe care ţi-l dau în virtutea experienţei dobândite de-a lungul anilor: inimii nu poţi să-i porunceşti. Când va sosi momentul, va lua propriile ei hotărâri şi nu vei putea să faci nimic. Arthur şi-a zis că tatăl său se înşela amarnic, el ştia să-şi stăpânească emoţiile şi pornirile. Nicio femeie nu îi va afecta echilibrul şi controlul asupra existenţei sale liniştite, de aceea i-a răspuns cu convingere: — Eu ştiu precis ce vreau în viaţă, şi asta nu înseamnă complicaţii sentimentale, ca acelea ale fraţilor mei. Voi alege o englezoaică, cu tot ce înseamnă asta. — O englezoaică? a repetat John sceptic. — Pot să te încredinţez că nu se va fi născut nici în Spania, nici în Franţa. John a luat o înghiţitură de coniac, privindu-l neîncrezător. Ceva îi spunea că Arthur va urma acelaşi drum ca şi fraţii lui. Ba chiar era cu putinţă să aleagă o fată şi mai complicată decât Ágata Martin sau Rosa de Lara. Cei trei fii ai lui aveau gusturi foarte asemănătoare în privinţa femeilor; cu caracter puternic şi hotărât, foarte pătimaşe. Cu o nevoie interioară de a se bucura de viaţă, cărora nu le păsa că încălcau toate regulile şi normele ca să-şi atingă scopul.
— Cred că voi petrece o vreme în Granada. — Poţi să te întorci cu Aurora şi cu Justin, când se vor hotărî ei s-o facă, i-a răspuns Arthur tot mai convingător. Copiii vor fi încântaţi să-l aibă pe bunicul lor pentru câteva zile. John şi-a zis că avea dreptate. Îi era dor de nepoţii lui şi ardea de nerăbdare să-i îmbrăţişeze. — Nu vreau să te întorci singur, a spus John simţindu-se întru câtva vinovat. Arthur a schiţat un zâmbet. — Vreau să călătoresc până la Salamanca. Mi-ar plăcea să cumpăr o pereche de iepe arabe pentru armăsarii noştri din Anglia. Ambasadorul mi-a spus că unele herghelii din Salamanca sunt excepţionale. John s-a simţit mişcat de pasiunea fiului său pentru cai. Sora lui, Aurora, şi cu el obţineau nişte mânji valoroşi care atingeau preţuri exorbitante pe piaţa englezească de animale. Sir George Villiers m-a invitat la moşia lui de vacanţă şi a făgăduit să mă ducă la cea mai bună herghelie, i-a răspuns. Pe John îl surprindea prietenia care se înfiripase între ambasadorul englez la Madrid şi Arthur şi s-a întrebat dacă nepoata ambasadorului avea vreo legătură cu asta. — Te simţi atras de nepoata ambasadorului, fiule? Arthur a ridicat o sprânceană auzind întrebarea lui atât de directă. — Este o englezoaică desăvârşită, a răspuns pe un ton uşor batjocoritor. John l-a privit nedumerit. Nu-şi dădea seama dacă fiul lui glumea sau vorbea serios. — Când te întorci la Whitam Hall? — După ce cumpăr iepele. — Promiţi că vei avea grijă? Arthur l-a privit cu un zâmbet şiret.
— Stai liniştit, tată, uiţi că eu nu sunt nici Christopher, nici Andrew. Dar acest răspuns a avut un efect contrar: nu l-a liniştit deloc.
10 Femeia parţial acoperită de o cămaşă albă ieşea în evidenţă în întunericul odăii. Ţinea o mână sub obraz şi dormea cu faţa spre uşă. Andrew a făcut cei doi paşi care îl despărţeau de ea şi s-a aşezat uşor pe marginea patului, atent să n-o trezească. Frumosul păr lung îi cădea neglijent pe umeri şi pe spate. Ispita de a lua câteva şuviţe între degete ca să le simtă atingerea a fost aproape imposibil de reprimat; îşi amintea perfect trupul acela de femeie, acoperit doar de cortina de păr întunecat şi mătăsos. Ea s-a mişcat, ca şi cum ar fi simţit prezenţa lui în odaie. — Pst! Rosa a simţit că cineva îi acoperea gura cu mâna şi o imobiliza pe saltea. N-am să-ţi fac rău, dar, dacă ţipi pot să ne descopere. A clipit ca să-şi limpezească vederea. Peste ea se apleca un chip în parte acoperit cu o glugă maro. Era un călugăr? Cum izbutise să între în odaia ei? De ce îi acoperea gura? Inima îi bătea nebuneşte şi n-a reuşit să se controleze pentru a-şi da seama că, dacă ar fi vrut să-i facă rău, ar fi făcut-o deja. Dacă iau mâna, ai să ţipi? Rosa a clătinat din cap, şi mâna caldă a bărbatului s-a îndepărtat foarte încet. Degetele lungi au prins marginea materialului maro care îi acoperea capul şi a dat gluga pe spate. Văzându-i părul blond şi ondulat şi zâmbetul, Rosa a simţit că inima îi bate nebuneşte.
— Andrés! a exclamat uluită. Ce faci aici? Cum ai intrat? Ce s-a întâmplat? înşiruirea de întrebări nu urma o ordine logică. Era speriată. Prezenţa lui Andrés în încăpere nu putea să însemne decât necazuri. I s-a întâmplat ceva Blancăi? — Micuţa este cât se poate de bine. Lady Jane are grijă de ea în lipsa mea. Rosa încerca să găsească o noimă prezenţei lui în Sevilla. Stătea pe pat de parcă ar fi fost ceva cu totul firesc. Lady Jane era în Anglia? Uşurarea pe care a simţit-o s-a materializat întrun oftat. — De ce eşti îmbrăcat ca un călugăr? Ce faci în mănăstire? Zâmbetul bărbatului a devenit şi mai larg, şi trapul musculos s-a aplecat mai mult peste Rosa, care şi-a dat brusc seama că era culcată. S-a tras în spate şi s-a rezemat de pernă, fără să înceteze să privească uimită chipul iubit. — Sincer să fiu, mă aşteptam la o primire mai călduroasă din partea ta, a mustrat-o el. Rosa şi-a dus o mână la gât ca să-şi înăbuşe un geamăt. Pesemne visa, Andrew nu putea să fie acolo cu ea, fiindcă uşa era încă încuiată, iar fereastra nu fusese forţată, dar se afla lângă ea. Putea să-i simtă parfumul pielii, să-i atingă părul des şi ciufulit. În clipa următoare, s-a aruncat în braţele lui. El a strânso la piept ca şi cum ar fi fost un obiect de preţ şi foarte delicat, a strâns-o la piept şi a respirat parfumul părului ei; o clipă mai târziu, a căutat cu gura buzele femeii, care s-au deschis fără nicio împotrivire. Sărutul a fost flămând, plin de mustrări, mustind de dorinţă. Andrew a savurat gustul Rosei. Moliciunea interioară a obrajilor ei, voluptatea buzelor pline şi moi. Ea şi-a zis că prezenţa lui Andrés acolo era o minune. După ani de zile, să fie iarăşi îmbrăţişată de el, sărutată atât de intens,
era un vis devenit realitate; dar întrebările se adunau în mintea ei, aşa că a pus capăt sărutului, deşi n-ar fi vrut. L-a privit fix în ochii care străluceau întrebători. — Eşti nebun de legat! — Am venit să te salvez, i-a spus el triumfător. — Să mă salvezi? a întrebat nedumerită. Cum ai intrat? — Pe zidul de la răsărit. — Prin livada de portocali? — Suişul este mai uşor decât pare la prima vedere. Peretele se află într-o stare foarte proastă. Sunt găuri între pietre, care pot fi folosite ca trepte. Rosei îi venea greu să raţioneze. — Trebuie să pleci, i-a zis ea pe un ton precipitat. Andrew a privit-o uimit. — Vom pleca după ce te mai sărut o dată. Nu i-a permis să se împotrivească, a strâns-o din nou la piept, şi buzele lui flămânde au pus stăpânire pe gura ei. Rosa i-a răspuns cu desăvârşire învinsă şi plină de simţăminte contrare: fericire, îngrijorare, precauţie. După un moment lung, Andrew a sfârşit sărutul, dar nu i-a dat drumul din strânsoarea braţelor. — Trebuie să pleci, poţi să fii descoperit, l-a zorit ea, şi atunci vom înrăutăţi şi mai mult lucrurile. — Atunci, să mergem! a încheiat el. Julio şi Luis nu o să ne aştepte toată noaptea. Julio şi Luis erau nepoţii doicii ţigancă a Aurorei. Îl însoţiseră, hotărâţi să-i dea ajutorul necesar ca s-o salveze; fusese de-ajuns să le împărtăşească intenţiile sale, şi ei veniseră degrabă. Andrew angajase şi doi hamali, pentru orice eventualitate. Nu dorea să lase nimic la voia întâmplării. Rosa l-a privit uimită, dar fericită. Andrew voia să plece cu ea! Ea nu dorea nimic altceva, dar nu putea s-o facă, şi-a zis cu
tristeţe. — Vrei să plec cu tine acum? l-a întrebat surprinsă. — Tocmai am atacat o mănăstire ca să te eliberez. Ce salvare ar mai fi asta dacă te-aş lăsa aici? Logica era zdrobitoare, dar ea nu a cedat. Rosa aproape dobândise libertatea. I se acordase graţierea, dar trebuia să aibă o discuţie cu fratele ei a doua zi dimineaţă, înainte să fie eliberată. Nu putea să fugă! Dacă o făcea, ar însemna să încurce totul. — Nu pot să plec cu tine, a spus până la urmă, plină de tristeţe. Andrew s-a uitat la ea, nefiind în stare să reacţioneze şi să înţeleagă întru totul refuzul ei. Pentru ea galopase ca un nebun până la Dover. Căutase şi găsise un velier care îl costase o mică avere şi care chiar în acel moment era ancorat în portul Sevilla, aşteptându-i. Apelase la cei doi prieteni tâlhari ai lui ca să-l ajute, şi Rosa refuza să vină cu el. — Nu vorbeşti serios! i-a spus, încă nevenindu-i să creadă. Ea a înţeles că refuzul ei îl supărase din nou, dar trebuia să facă lucrurile cum trebuie pentru micuţa lor. — Înainte de a pleca pentru totdeauna trebuie să vorbesc cu fratele meu, şi pentru asta e necesar să rămân aici. Andrew nu ştia că Rosa fusese graţiată de către Coroană în schimbul anumitor lucruri convenite cu ducele de Alcázar, înţelegeri care se vor adeveri chiar în dimineaţa aceea, înainte de eliberarea ei. — Vorbeşti despre acelaşi frate care e gata să te acuze? Să-şi aducă contribuţia la spânzurarea ta? Întrebările au nedumerit-o, fiindcă n-avea dreptate. Alonso nu era un ucigaş. — Dă-mi voie să te lămuresc… — Nu avem vreme! a întrerupt-o el.
— Andrés! Nu pot să vin cu tine! a exclamat îndurerată. Andrew obosise de neîncetatele ei refuzuri. Rosa avea o îndatorire faţă de fiica lor, mult mai însemnată decât să încheie o înţelegere cu fratele ei. A luat-o de umeri ca s-o silească să se dea jos din pat, dar ea s-a împotrivit. Nu pot să vin cu tine! a stăruit, chiar dacă dorea din tot sufletul s-o facă. Refuzul ei hotărât l-a înfuriat. I-a aruncat o privire pătrunzătoare. — Îţi cer o dovadă de iubire, i-a spus solemn. — Dovadă de iubire? a repetat ea copleşită. — Dacă m-ai iubit vreodată, dacă vrei s-o îmbrăţişezi din nou pe fiica noastră, îţi cer o dovadă de iubire: vino cu mine acum. Nu privi înapoi. Lasă totul şi vino cu mine. Fără întrebări, fără îndoieli. Doar vino. Rosa a închis ochii o clipă. Andrew nu-şi închipuia ce însemna pentru ea să lase totul, fără să rezolve nimic. Semnase o înţelegere care se va dovedi benefică pentru fiica lor în viitor, iar el îi cerea o dovadă de iubire, dar… pe Dumnezeu că i-o va da! — Atunci, să mergem cât mai repede! Andrew a sărutat-o cu foc înainte să se întoarcă şi să se ducă spre uşa încuiată. Rosa lăsase deja un picior pe pardoseală luând capotul ca să şi-l pună, dar din nefericire, piciorul celălalt i s-a încurcat în cordonul lung când a încercat să facă un pas. Înfăşurată astfel, nu a putut să reacţioneze la vreme şi a căzut cu zgomot, lovindu-se la cap de colţul ascuţit al noptierei, pe care se aflau un pahar cu apă, pe jumătate gol şi un şir de mătănii din lemn cu un crucifix din argint. A rămas în nesimţire la pământ şi Andrew a alergat s-o ajute. A îmbrăţişat-o cu putere şi a strâns-o la piept, mâhnit; după câteva clipe, i-a luat pulsul şi a văzut rana de la cap care sângera din abundenţă. A luat-o în braţe şi a scos-o din încăpere. Cu ea astfel, nu va
putea să urce pe zid, dar datorită lady-ei Jane ştia pe ce drum s-o apuce ca să iasă pe uşa principală fără probleme. Trebuia doar să aibă puţină răbdare. Curând va bate ceasul pentru Laudes 7, adică spre trei noaptea. La ora aceea, după regulile benedictine, toată comunitatea religioasă trebuia să se adune în capelă ca să se roage şi mai erau doar câteva minute. Pentru că nu era călugăriţă, nici novice, Rosa nu avea această îndatorire şi de aceea o găsise dormind în patul ei, ca un înger. Lady Jane îl instruise foarte bine pe Andrew în această privinţă. S-a uitat la trupul femeii pe care o ţinea în braţe, cu o nesfârşită duioşie. Rosa slăbise, era prea bine cunoscută austeritatea din mănăstiri sub toate aspectele, dar el avea de gând să schimbe de îndată lucrurile. În clipa în care se va trezi, o va răsfăţa cu un mic dejun vrednic de o regină, ca să pună ceva came pe oase. Începând din acel moment, va fi alături de el, în casa lui şi în patul lui. Putea un bărbat să ceară mai mult? Se îndoia. O uşoară legănare a trezit-o, dar o durea îngrozitor capul, iar stomacul şi-l simţea întors pe dos. Deodată şi-a amintit totul. Se lovise căzând peste noptieră! A ridicat mâna şi a văzut că avea capul bandajat, dar a putut să simtă prin bandajul subţire umflătura provocată de lovitură. Când s-a ridicat, l-a văzut pe Andrew la picioarele patului, uitându-se la ea cu o privire tandră. Ţinea mâinile în şoldurile înguste. Era îmbrăcat în pantaloni negri strâmţi, cămaşă albă cu doi nasturi descheiaţi la gât şi brâul roşu asortat cu batista, pe care o purta înnodată ca un corsar; părea un amestec de pirat şi tâlhar. Pe dată inima a început să-i bată mai tare, căci era mult mai chipeş decât odinioară. Anii îi dăduseră un aer mult mai 7 Sfântul Benito a clasificat orele de rugăciune în Maitines, la miezul nopţii; Laudes, în zori; Prima, după o oră de la răsăritul soarelui; Tercia, după trei ore de la răsăritul soarelui; Sexta, la prânz; Nona, la trei după-amiază; Vísperas, după apusul soarelui şi Completas, la nouă seara (n.a.).
matur, dar încă avea aceeaşi înfăţişare de ştrengar. L-a privit cu o durere atât de adâncă în ochii căprui, că a reuşit să îl stingherească, deşi ea nu şi-a dat seama de asta. Andrew îi urmărea cu atenţie succesiunea emoţiilor. A văzut-o trecând de la iubirea cea mai profundă la căinţa cea mai sinceră şi s-a întrebat de ce. Ochii Rosei îi dovedeau că încă simţea un interes deosebit pentru el, dar şi altceva ce l-a alarmat. — Dumnezeule, sunt o nesăbuită! a exclamat ea în şoaptă. Rosa îşi dădea prea bine seama ce mare prostie făcuse evitând discuţia cu fratele ei pentru a lămuri lucrurile. El a privit-o mai departe în tăcere, şovăind între dorinţa de a o îmbrăţişa sau de a aştepta să se obişnuiască puţin cu ideea că nu deţinea controlul asupra întâmplărilor. În cele din urmă, a rupt tăcerea. — Eşti în siguranţă, a spus după un lung moment care Rosei i s-a părut tensionat. Mintea ei întorcea pe toate feţele urmările fugii. — Eram deja în siguranţă, Andrés, a răspuns cu glas liniştit, dar când sunt cu tine, nu pot să gândesc. Îmi întuneci judecata şi mintea, a adăugat cu oarecare tristeţe, Andrew se aştepta la altă purtare din partea ei, nu la acceptarea aceea resemnată; şi asta îl făcea nesigur. — Iartă-mi neîncrederea, Rosa, dar oare nu erai închisă între patru pereţi, în aşteptarea unei judecăţi care te-ar fi condamnat la spânzurătoare? „E adevărat, dar nici nu ai habar ce-am făcut”, s-a gândit întristată. — Mulţumită lui John Beresford, viaţa mea nu mai era în primejdie, l-a lămurit pe un ton ce suna a reproş. Andrew a strâns pumnii la auzul vorbelor ei. Trebuia doar să iscălesc o înţelegere prin care mă angajam să nu mă mai amestec în vreo conspiraţie împotriva Coroanei spaniole. Era preţul pentru
graţierea primită şi, drept garanţie, trebuia să-mi las posesiunile în Sevilla. — Atunci, fratele tău să-ţi trimită înţelegerea în Anglia, unde vei locui începând de acum. De acolo vei putea să gestionezi toate aspectele legale, prezente şi viitoare. Rosa şi-a spus că el nici nu avea habar ce însemna plecarea ei. — Pentru Alonso, fuga mea va reprezenta încă o dovadă a revoltei şi a intenţiei de a nu respecta înţelegerea. Andrew nu vedea lucrurile în acelaşi fel. Ar trebui să mă întorc şi să încerc să rezolv totul. — Nu, a răspuns el hotărât. Dacă te întorci, te vor aresta iarăşi tocmai pentru pricinile pe care le-ai pomenit. — E o posibilitate… — Nu mai e cale de întors, Rosa, înţelege. Ea a strâns buzele, iritată de atitudinea lui neclintită. Erau prea multe în joc! Revederea lui după atâta vreme o aruncase într-un haos emoţional. Trezise toate simţămintele pe care le credea ţinute sub control şi izbutise să facă să renască focul pasiunii care o ardea, dar acum, când se mai liniştise, îşi dădea seama de uriaşa greşeală pe care o făcuse. Ar mai fi trebuit să aştepte doar puţin şi libertatea ei ar fi fost o realitate neumbrită de nimic. — Nu hotărî pentru mine! i-a răspuns ea sec şi Andrew a simţit un fior în tot corpul, care l-a făcut să tremure. Chipul lui, de obicei zâmbitor, a căpătat o culoare roşie, de furie. — Oare tu nu ai făcut la fel cu ani în urmă? Ai hotărât pentru mine şi mi-ai furat cinci ani nepreţuiţi din viaţa fiicei mele. Eşti persoana cel mai puţin indicată să-mi aducă o asemenea acuzaţie. Rosa a tras adânc aer în piept. S-a ridicat din pat şi s-a apropiat până când a rămas la un pas de el. Alesese vorbele
greşite; putea să vadă în ochii lui cât de rănit se simţea. — Îmi pare rău, s-a scuzat cu sinceritate, dar mi se dăduse prilejul să-mi rezolv situaţia şi revederea noastră după atâta vreme m-a tulburat într-atât că am uitat totul. Cu tine uit mereu de toate. Vorbele ei i s-au părut lui Andrew o mustrare. Strălucirea din ochii albaştri s-a stins o clipă şi el a privit-o în faţă, iară să clipească. I se părea nemaipomenit ca Rosa să creadă că scuza aceea simplă putea să şteargă cinci ani de tăcere perfidă. — Asta-i tot? a întrebat-o furios. Ai habar de răul pe care mi l-ai făcut? Faptele tale au fost o ofensă greu de îndurat. — A fost o hotărâre dictată de împrejurări, s-a apărat ea. Andrew era tot mai supărat. Sperase să audă altă lămurire. Teamă, ruşine, poate şovăire… — De împrejurări? a repetat cu glas ameninţător. Te-am înşelat oare? Crezi că te-am minţit? Că te-am folosit în chip mârşav? Chipul Rosei căpăta încet-încet culoarea căpşunelor coapte. Vorbele lui o întristau pentru că Andrés avea dreptate în toate. Îl înşelase nespunându-i cine era cu adevărat. Îl minţise evitând să-l întâlnească, de două ori când se întorsese ca s-o caute şi îl folosise sexual ca să-şi atingă un scop: să nu mai fie o novice acceptabilă pentru Biserică. Ar trebui să-ţi dai seama ce înseamnă să fii minţit, să fii folosit. — Taci! Nu mai spune asta, i-a cerut supărată. — Dar, spre deosebire de tine, fiica noastră este prea importantă pentru mine ca să-ţi răspund aşa cum meriţi. — Credeam că m-ai iertat, i-a spus ea în şoaptă. — În această clipă a vieţii mele, mă simt trădat, iar iertarea rămâne pe locul al doilea. Rosa şi-a muşcat buzele nervoasă. Se bucurase să-l vadă şi de aceea uitase cât de condamnabile îi erau faptele. — Te-am trădat, dar nu cu intenţia să te rănesc, vorbele tale te
fac să pari răzbunător şi nu mi-am închipuit niciodată că ai fi aşa. — Nu sunt, dar îmi vine greu să înţeleg purtarea ta. Andrés o asculta mult mai bine decât îşi închipuise ea. — Purtarea mea are un scop, s-o protejez pe Blanca. Lui Andrew îi venea să înjure, dar s-a stăpânit. — Purtarea ta a pus-o într-o mare primejdie. Ai fost gata s-o laşi orfană, ai transformat-o într-o posibilă armă în mâna unchiului ei, pentru a se răzbuna pe tine, ai făcut din ea ţinta privirilor şi criticilor tuturor celor care o înconjoară, împiedicând-o să ducă o viaţă demnă, fiindcă va fi mereu fiica unei trădătoare şi o bastardă. Rosa şi-a reprimat un geamăt. Vorbele lui Andrew erau îndreptăţite şi au lovit-o în plin, chiar dacă tonul folosit de el era mult mai blând decât merita. — Încercam să evit tocmai acest lucru, a spus. — Şi asta scuză purtarea ta de mai înainte? — Am trimis-o în Anglia, la tatăl ei, i-a amintit. Andrew a bombănit furios. — Ai trimis-o în Anglia doar când te-ai văzut aproape cu funia de gât, nu dintr-un gest de consideraţie faţă de mine. Oare faptele nu dovedesc că eşti o trădătoare? Avea tot dreptul să se simtă jignit, dar ea acţionase dintr-un simţ al loialităţii, şi acum din frică. — Nu trădătoare, disperată, l-a corectat. Iar disperarea ne împinge să comitem fapte nechibzuite şi greşite. — Atunci va putea să le scuze şi pe ale mele. — Ce încerci să-mi spui? El nu i-a mai răspuns. Îi vorbise fără milă, dar se simţea atât de jignit în mândria lui de bărbat, că nu-şi măsurase vorbele. — În timpul traversării mării Irlandei, am să te lămuresc. — Marea Irlandei? Rosa nu înţelegea nimic. Nu mergem la
Portsmouth? Tăcerea lui a îngrijorat-o. Unde mă duci? — Mergem la Gretna Green. — La Gretna Green? a întrebat şi mai nedumerită. — O să ne căsătorim în Scoţia. Fiica mea nu poate să mai fie o bastardă. Rosa amuţise. Greutatea vorbelor lui a căzut peste ea ca un fulger paralizant. Andrés nu ştia că era căsătorit cu ea prin procură! — Nu pot să mă mărit cu tine! a exclamat cu stomacul strâns de teamă. Andrew a interpretat refuzul ei în cel mai rău mod cu putinţă şi nu a putut să se stăpânească. I-a cuprins faţa în mâini şi a privit-o cu ochii ca nişte pumnale. Şi-a afundat degetele în părul ei lung şi des şi le-a strâns ca pe nişte gheare, silind-o să dea capul pe spate. — Gata! a spus cu glas răguşit de supărare. N-am de gând să mai îngădui niciun refuz. În trecut au fost prea multe, dar în acest moment n-am să mai accept niciunul. I-a dat drumul cu atâta putere că ea a fost gata să-şi piardă echilibrul, dar s-a ţinut cu mâna dreaptă de cămaşa lui ca să nu cadă. — Andrés! a exclamat îndurerată. Nu înţelegi că…? El nu i-a îngăduit să mai spună nimic. A făcut-o să tacă punându-i un deget pe buze, dar întunecimea ochilor lui a fost cea care a amuţit-o. — În cufărul ăsta ai haine. I-a arătat cu un semn al capului un cufăr aflat într-un colţ, chiar lângă masa îngustă care servea drept birou. Schimbă-te şi bucură-te de călătorie. A ieşit din cabină ca un suflet urmărit de diavol. Rosa a rămas cu gura căscată. Era stăpânită de un zbucium care îi provoca o sufocare fizică. John o minţise! Andrew nu ştia că era căsătorit cu ea. Dumnezeule mare! Şi
acum cum îi va spune că nu puteau să se căsătorească pentru că erau deja uniţi prin căsătorie? Şi, ceea ce era şi mai îngrijorător, cum va interpreta el această schimbare din viaţa lui, fără să fi fost implicat în ea? Teama pentru posibilul rezultat o chinuia, fiindcă manipularea fusese deplină. Andrew va avea toate motivele să fie supărat pe ea, acum şi în viitor.
11 Alonso de Lara a fulgerat-o cu privirea pe maica stareţă. Nu ştia de ce nu-i spusese nimic despre vizitele pe care le primise sora lui în mănăstire cu câteva zile în urmă. Iar acum afla că dispăruse fără urmă din odaia ei. O vedea pe călugăriţă frângându-şi mâinile îngrijorată, de bună seamă la gândul minărilor pe care le va avea pentru ordin faptul că supărase casa de Lara. Şi avea dreptate să-şi facă griji, fiindcă în acel moment îi venea să retragă toate fondurile pe care le aloca mănăstirii în fiecare an. S-a uitat la secretarul şi omul lui de încredere, care îşi trecea un deget peste documentele pe care le găsiseră în dependinţele surorii lui, într-un sertar al birouaşului. Luis de García era un avocat foarte priceput şi lucra pentru el de mai mulţi ani. Alonso nu-şi revenea din starea de uluială; hainele surorii lui erau toate în dulap, ca şi obiectele personale pe care nicio femeie nu le-ar lăsa de bunăvoie. Ochii lui au străbătut odaia austeră. Putea să simtă în aer parfumul Rosei şi s-a întrebat, pentru a câta oară, de ce l-o fi păcălit iarăşi.
— Documentul este legal, a afirmat secretarul. Alonso a strâns din dinţi cu putere. Fusese un prost. Sora lui era la fel de îndărătnică şi rebelă ca întotdeauna. Fetiţa a fost recunoscută de către tatăl ei, a adăugat avocatul. — Fetiţa? a întrebat Alonso furios. — Fiica surorii dumneavoastră, domnule Lara. Printre documente se află certificatul ei de naştere. „Rosa are o fiică? Nu se poate!”, s-a gândit Alonso. Dacă ar avea, el ar fi aflat. A început să meargă în sus şi-n jos prin încăpere. Socotind, înlăturând posibilităţi, cântărind alternative. Fetiţa, Rosa Catalina Blanca de Lara s-a născut în oraşul Córdoba. Alonso a închis ochii o clipă, incapabil să asimileze vestea neaşteptată. Rosa avea o fiică! O fetiţă de care el nu avea habar! — Am o nepoată? a întrebat, uluit. Şi nu ştiam absolut nimic? Privirea lui de şoim a ţintuit-o pe călugăriţă, care s-a uitat rapid în altă parte. Asta e o mârşăvie fără seamăn! a exclamat furios. Luis de García examina mai departe documentele. — Căsătoria surorii dumneavoastră cu sir Andrew Robert Beresford este legală. Ceremonia a fost oficiată de către ambasadorul englez, sir George Villiers. Alonso gândea cu rapiditate. Spusese Beresford? Pesemne se înşela. — Beresforzii din Portsmouth? a întrebat cu glas din care răzbăteau ura şi nerăbdarea. Avocatul a înjurat furios dând din cap şi Alonso a blestemat violent. El îi cunoştea prea bine pe Beresforzi, dar o îndoială i-a muşcat din inimă, stârnindu-i un haos emoţional greu de stăpânit: cum îi cunoscuse Rosa? Fără îndoială, prin prietena ei Isabel, fiica celui mai aprig duşman al lui, contele Ayllón. Trădătoare blestemată! a bombănit ofensat. Rosa îşi bătuse joc de el ani în şir. Urzise pe la spatele lui, nu doar împotriva Coroanei, ci şi împotriva casei de Lara. Era încredinţat că în spatele căsătoriei surorii lui cu un blestemat de
englez se afla contele Ayllón. Şi şi-a jurat să-l facă să-şi înghită sforăriile. — Regina María Cristina a fost martor în lipsă la căsătorie. Aici este iscălitura regală pe document, a spus mai departe avocatul, care continua să examineze documentele. Alonso nu mai înţelegea nimic. Regina nu putea să aprobe unirea surorii lui cu un necunoscut. Trebuia să fie o greşeală. Toate proprietăţile au fost trecute pe numele nepoatei dumneavoastră, domnule Lara. Iar tatăl micuţei a fost numit tutore şi fideicomis. Alonso a clipit neîncrezător. Năucit. Sora lui îşi jucase cărţile cu o şiretenie uimitoare. Dar aceste documente sunt doar nişte copii, îmi închipui că cele adevărate se află în mâinile lui sir Andrew Robert Beresford. — Nu sunt suficiente pentru o reclamaţie? a întrebat. Avocatul a tăgăduit dând din cap. — Bănuiesc că sora dumneavoastră a hotărât să facă o copie a lor, în eventualitatea că va fi nevoie. — Nevoie pentru ce? a întrebat Alonso pe un ton tot mai furios. — Pentru a bara accesul Coroanei sau al casei de Lara la proprietăţile şi averea ei. Prin ele s-ar putea dovedi legalitatea dar nu vor putea fi folosite pentru redactarea unei reclamaţii, căci pentru asta este nevoie de originale. Alonso a bombănit cu un aer ostentativ. Dar dacă sora lui credea că îl învinsese, se înşela amarnic. L-a ţintuit cu privirea pe secretarul şi omul său de încredere, care acum privea în tăcere documentele. — Du-te la Córdoba, la palatul Zújar şi caută acolo toate documentele care crezi că ne vor fi de folos. Ne vom vedea la Madrid peste două zile. Celălalt bărbat a făcut un gest de încuviinţare. Alonso a luat toate copiile, le-a făcut sul şi le-a legat cu un şnur galben. S-a uitat cu ochii mijiţi la avocat. Şi
pregăteşte un contract matrimonial între nepoata mea, Rosa Catalina Blanca de Lara şi primul născut al ducelui de Marinaleda, León Alejandro de Hidalgo y Osuna. Luis de García s-a rezemat de scaun urmărindu-l cu privirea pe ducele de Alcázar care umbla dintr-o parte într-alta a încăperii, cu chipul întunecat şi căutătura aspră. — Acest acord matrimonial era destinat fiicei dumneavoastră, domnule Lara, a remarcat secretarul. Alonso s-a oprit şi s-a uitat la el. Într-adevăr, încheiase acel acord pentru viitoarea lui fiică, dar deocamdată nu avea urmaşi şi se îndoia că acest lucru se va întâmpla vreodată. — Dar eu nu am nicio fiică, nu-i aşa? l-a întrebat retoric, în schimb mi-a căzut din cer o nepoată. O lovitură a sorţii de care am de gând să profit la maximum. — Ducele de Marinaleda poate să aibă o obiecţie în legătură cu asta, i-a spus avocatul pe un ton calm. — Prietenul meu Leonardo nu se va împotrivi, a spus cu convingere. Fiul lui are aproape cincisprezece ani, iar nepoata mea cinci. O vârstă foarte potrivită pentru aranjarea unei căsătorii între ei. — Trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile. Tatăl fetiţei poate să aibă o cu totul altă părere, a continuat omul de încredere al lui Alonso. Nu uitaţi că a fost recunoscută de curând. Fetiţa este, prin urmare, cetăţean englez. Alonso a zâmbit cu cinism. — Fetiţa s-a născut în Córdoba, nu-i aşa? Avocatul a confirmat. Asta e tot ce mă interesează. — Va trebui să dobândiţi sprijinul Coroanei pentru a putea înainta reclamaţia asupra fetiţei. — Sunt un grande8 al Spaniei. Coroana mă va sprijini. Ca 8 Titlul de grande este cea mai înaltă demnitate a nobilimii spaniole în ierarhia nobiliară. Este, de asemenea, cea mai înaltă demnitate a clasei sale din toată Europa. Privilegiile sale au fost mai mari decât ale altor figuri
răspunzător faţă de nepoata mea, voi putea să aranjez o căsătorie cu o casă loială Coroanei. Iar sora mea va fi întru totul de acord, te asigur. Navigau de mai multe zile, dar Andrew nu se dusese nici măcar o dată în cabina în care era închisă Rosa. Ea simţea că schimbase o închisoare cu alta. De câte ori un mus îi aducea tava cu mâncare, ea stăruia să iasă dar mereu se lovea de un refuz hotărât. Iar furia i se acumula încetul cu încetul ajungând aproape de paroxism, doar că nu putea să se poarte cum i-ar fi plăcut. Şi-a trecut degetele prin părul nepieptănat. În cabina micuţă nu avea nici măcar un pieptene, aşa că nu-i rămânea decât să-l poarte liber şi încurcat. Se îmbăia în fiecare seară cu apă sărată, dar era îndeajuns de mulţumită ca să nu se plângă de asta. Totuşi, nu suporta singurătatea şi tăcerea. În pofida anilor petrecuţi în mănăstire, nu se obişnuise cu lipsa de companie şi a ajuns să creadă că va înnebuni dacă mai stătea închisă, având ca singură tovarăşă melancolia. Trecerea vremii i-a oferit posibilitatea să se gândească iar şi iar la situaţia ei. Fugise din Sevilla în cel mai nepotrivit moment. Voise să facă lucrurile bine pentru viitorul micuţei ei, ca să se poată întoarce la Córdoba fără să fie socotită o paria, dar acum asta nu se mai putea. După graţiere, va trebui să trăiască în Anglia, dar perspectiva aceasta n-o încânta. Şi-a blestemat ghinionul şi încăpăţânarea lui Andrew de a nu asculta pricinile pentru care îi spusese că trebuia să se întoarcă în oraşul de pe Guadalquivir. Gândindu-se la el, inima i-a bătut mai tare. Era mult mai chipeş şi mai viril, fără ca apucăturile de canalie care îl caracterizau să fi dispărut câtuşi de puţin. Dar amândoi se aflau într-o situaţie neobişnuită: căsătoriţi Iară ca una dintre părţi să ştie. Rosa a tras similare: pairii din Franţa sau Regatul Unit (n.a.).
concluzia că merita tot ce i se întâmpla, pentru că acţionase fără să se gândească la urmări. Dusese o viaţă temerară, făcând paşi primejdioşi fără să se întrebe încotro o vor duce şi acum avea ceea ce căutase prin trufia ei: exilul şi dispreţul bărbatului de care îi păsa cel mai mult. Fiindcă nu avea nici cea mai mică îndoială că Andrew o dispreţuia. Privirea lui mânioasă, plină de mustrări, îi spunea asta. Îl rănise profund. Mintea rebelă a Rosei se întorcea iar şi iar la zilele pe care le petrecuse în compania lui. Iubindu-l nebuneşte şi fără control. Prima noapte când l-a cunoscut, era îmbrăcat şi râdea ca un moşier cordobez, dacă făceai abstracţie de ochii aceia de culoarea cerului şi de părul asemănător unui lan de grâu copt. Andrew a privit-o, şi tot trupul ei a fost zguduit de o dorinţă care a pârjolit-o complet. Nu dorise niciodată ceva cu atâta ardoare, şi această nechibzuinţă temerară de a jindui după ceva interzis încă o chinuia, fiindcă se purtase ca o netoată, cu o nesăbuinţă inadmisibilă. Dar Andrew i-a răspuns şi ea s-a cuibărit în braţele lui mânată de un impuls distrugător, apoi îl îndepărtase de ea sub imperiul aceleiaşi nebunii care o stăpânise. Uşa cabinei s-a deschis brusc şi Andrew şi-a făcut apariţia. A intrat cu o figură neobişnuit gravă şi o privire critică şi Rosa s-a înfiorat de parcă ar fi străbătut-o un frison de durere. — Tocmai am intrat în golful Portsmouth. Vorbele lui au nedumerit-o. — Aşadar, nu traversăm Marea Irlandei? — A intervenit o mică schimbare în planurile mele. — De ce? Rosa aştepta s-o lămurească, şi muţenia lui a nedumerit-o. Trebuie să ştiu, Andrés. El i-a aruncat o privire de oţel care a înfiorat-o. — Vei şti la momentul potrivit. Acum pregăteşte-te să cobori de pe vapor. Poftim, ia capa asta. Rosa a luat-o înainte să cadă la
pământ. Era tot în cămaşă de noapte. Andrés nu avusese prevederea să ia o rochie din dulapul ei de la mănăstire, când ea s-a lovit cu fruntea de noptieră. El a plecat la fel de brusc precum venise, şi ea a rămas în picioare în mijlocul cabinei, fără să ştie la ce să se aştepte. Şi-a amintit discuţia aprinsă pe care o avuseseră cu câteva zile în urmă şi a încercat să descopere pricina schimbării atitudinii lui, acum distantă şi rece. Nu părea acelaşi bărbat de care se îndrăgostise, şi sentimentul de vină o sufoca. Următoarele ceasuri au fost foarte agitate. Pe vapor, marinarii plecau şi veneau de la prova la pupa în mare grabă, într-o activitate neobosită care ei i s-a părut plăcută în contrast cu vremea petrecută într-o pasivitate desăvârşită. Rosa nu ştia nimic despre manevrarea unui vapor, pentru că nu avusese niciodată prilejul să călătorească pe mare; cea mai mare parte a vieţii ei se scursese între patru pereţi, fără nimeni alături, în afară de anii în care trăise şi studiase în Franţa, care au fost cei mai frumoşi şi mai rodnici, în pofida unor nemulţumiri. Nu o întrebase nimeni niciodată unde voia să trăiască, ce dorea să facă cu viaţa ei; mereu acţionaseră în numele ei. Mai întâi, tatăl, apoi fratele ei şi acum, Andrew. De pe copastie, a putut să vadă forfota din port, numeroasele vapoare ancorate, activitatea comercială din jur şi trăsura cu blazonul Beresforzilor pe uşă, aşteptând pe cheu. O briză rece i s-a strecurat pe sub cămaşă şi i-a înfăşurat materialul în jurul picioarelor. Capa subţire nu o apăra de vântul îngheţat care sufla cu putere. Diferenţa faţă de clima din Sevilla era evidentă, dar privind munţii verzi, încruntarea i-a dispărut. Anglia era o ţară frumoasă. Va putea oare să să-şi găsească locul acolo? — Pregătită? S-a întors brusc auzind glasul lui Andrew care se oprise în spatele ei. Fiica ta te aşteaptă. Vorbele lui au izbutit s-o descurajeze, fiindcă se referise la micuţa Blanca doar ca fiică a ei, nu a amândurora. Nu a ştiut
cum să interpreteze răceala din ochii lui şi rictusul de cinism al acelei guri pe care tânjea s-o sărute. — Andrés… a început, niciodată n-am avut de gând să te rănesc, cel puţin nu în mod voit. A tăcut un moment ca să pună mâna pe braţul lui. Îţi cer, pentru micuţa noastră, să nu-ţi manifeşti dispreţul pe care îl simţi pentru mine, în faţa ci. Te rog! Doar în prezenţa fetiţei, ceilalţi nu mă interesează. Andrew a privit-o intens. Rosa redevenea aceeaşi femeie care îl respinsese în trecut: reţinută, serioasă, prudentă, matură. Dar el ştia că acestea erau doar aparenţe, fiindcă în braţele lui fusese doar foc şi patimă. De aceea detesta acum atitudinea ei mândră, seniorială. — Nu face presupuneri în privinţa simţămintelor mele, a răspuns. Sunt furios, dezamăgit, dar nu simt dispreţ faţă de tine. Inima Rosei a tresăltat preţ de o secundă, copleşită de o bucurie necunoscută. — Mulţumesc, i-a spus mişcată. El a privit cum buzele ei rosteau cuvintele. Nu merit nici consideraţia, nici amabilitatea ta, având în vedere cât de nedrept m-am purtat cu tine. Andrew a ridicat întrebător din sprâncene. Aparenta ei supunere era surprinzătoare pentru el şi a dedus că zilele pe care Rosa le petrecuse în singurătate înfăptuiseră minunea de a-i reda înţelepciunea, cel puţin asta fusese intenţia lui. Hotărârea de a sta departe de ea însemnase un efort supraomenesc pentru el. — În privinţa asta suntem de acord, a răspuns cu glas liniştit. Ranchiuna este un simţământ care nu-şi are locul în viaţa mea. Sper că nu vei uita. De ce explicaţia lui, atât de seacă, sunase ca o ameninţare? s-a întrebat Rosa curioasă. — Nu voi uita. — Atunci, să mergem, Whitam Hall ne aşteaptă. Rosa a luat braţul pe care i l-a oferit Andrés şi l-a urmat pe
pasarelă cu sufletul la gură. O nouă viaţă se deschidea în faţa ei, dar nu era sigură că se va ridica la înălţimea aşteptărilor. Se temea, dar ce om confruntat cu asemenea greutăţi ar putea să rămână nepăsător? Fusese atât de aproape de moarte încât nu-şi revenise încă din sperietură. Sub degetele îngheţate simţea puterea muşchilor lui Andrés şi nu a ştiut din ce pricină ciudată asta i-a dat senzaţia de confort psihic. Fără să-şi propună, el întotdeauna avusese însuşirea aceea de a o face să se simtă în siguranţă. Şi avea încredere că această emoţie fundamentală nu va dispărea niciodată din trupul şi inima sa. Whitam Hall era spectaculos. Conacul fusese ridicat pe un teren înalt şi din depărtare domina cu totul golful Portsmouth. Cu cele două caturi ale sale, se înălţa mândru spre cer. Faţada era luxoasă, solidă, maiestuoasă. Când Andrew a condus-o înăuntru, surpriza ei a fost şi mai mare. În vestibulul amplu erau două scări faţă în faţă, care duceau la catul de sus. Mobilele păreau făcute special pentru casă, iar nenumăratele tablouri din salon le ofereau oaspeţilor prilejul să le admire şi să le preţuiască în timp ce aşteptau să fie primiţi. S-a oprit în faţa unuia care i-a atras în mod deosebit atenţia. Era ultimul din rând şi femeia pictată pe pânză a lăsat-o preţ de un moment fără răsuflare. Era frumoasă şi, fără îndoială, de origine spaniolă. Andrew a observat şirul de emoţii care se succedau pe chipul ei în timp ce privea portretele de familie. — Cine este? a întrebat Rosa, plină de curiozitate. — Sora mea Aurora, i-a răspuns el. — Este foarte frumoasă. „Mai puţin decât tine”, s-a gândit Andrew continuând s-o privească. Un glas de copil la catul de sus a făcut-o pe Rosa să-şi ducă
mâna la gât, copleşită. Şovăia dacă să facă un pas sau să stea pe loc. Micuţa Blanca venea în grabă pe scări, însoţită de lady Jane. Ţipa şi aplauda totodată şi, după ce a coborât ultima treaptă, a rămas nemişcată o clipă, înainte să strige din nou ca o nebună. — Mami! Mami! S-a aruncat în braţele mamei sale, care s-a lăsat pe vine chiar în momentul în care Blanca ajungea lângă ea. A strâns-o într-o îmbrăţişare caldă şi iubitoare, acoperind-o de sărutări. — Fetiţa mea frumoasă. Ce mare te-ai făcut! Mama şi fiica râdeau şi vorbeau în acelaşi timp. Andrew a putut să remarce emoţia din glasul Rosei. Nădejdea amestecată cu o bucurie debordantă. O clipă mai târziu, micuţa s-a desprins din braţele mamei sale şi a alergat să îmbrăţişeze picioarele tatălui ei. Andrew a rămas ţintuit locului în faţa acestei dovezi neaşteptate de iubire. — Mulsumesc! Mulsumesc! El a luat-o în braţe şi a strâns-o cu putere la piept. Fericirea ei era molipsitoare. — Ţi-am spus că în curând o voi aduce lângă tine. Ai uitat? Rosa a privit fermecată imaginea lui Andrés rotindu-se cu fiica lor în braţe şi i s-a pus un nod în gât, care o împiedica să respire. În acel moment era pe deplin conştientă de răul uriaş pe care îl făcuse prin tăcerea ei, şi această certitudine i-a apăsat sufletul ca o piatră de moară. Lady Jane a îmbrăţişat-o pe Rosa cu drag şi respect. — Mă bucur atât de mult să te văd, i-a spus emoţionată. — Mulţumesc că ai avut grijă de micuţa mea, a răspuns ea. Majordomul Marcus şi-a dres glasul ca să atragă atenţia lui Andrew. — Bagajul şi toate celelalte lucruri au fost date jos din trăsură. — Mulţumesc, Marcus. Porunceşte să se pregătească odaia
aurie pentru doamna Lara. — M-am ocupat de asta înainte de plecarea dumneavoastră. Andrew a zâmbit. Omul era extrem de eficient. Rosa şi-a muşcat buza, îngrijorată. Trebuia să-i fi spus lui Andrew că erau căsătoriţi, dar după cinci ani de despărţire aproape că i se părea o ocară. S-a gândit dacă n-ar fi mai bine ca John să-i comunice fiului său măsura luată în numele lui ca s-o scape de spânzurătoare şi s-o scoată din Spania. În cele din urmă, nu fără oarecare rezerve, a hotărât că marchizul era cel mai nimerit ca să-i spună. Va aştepta întoarcerea lui ca să-i dezvăluie lui Andrew secretul căsătoriei lor. — Fratele dumneavoastră Christopher şi soţia lui vor veni la cină în seara asta. Andrew a închis ochii auzind vestea. Ultimul lucru de care avea nevoie era prezenţa fratelui său cel mare şi a cumnatei, în prima zi la Whitam Hall, dar nu a zis nimic. O ţinea încă în braţe pe fiica lui, care acum îşi rezemase încântată căpşorul de umărul lui. — O însoţim pe mama în odaia ei? Micuţa Blanca a făcut un semn de încuviinţare. — Vă aştept în bibliotecă, a spus lady Jane, cu mâinile încrucişate în poală. Toţi trei l-au urmat pe Marcus spre catul de sus. Rosa mergea în spatele lui Andrés şi al fiicei lor. A observat înduioşată legătura care se statornicise între tată şi fiică, şi asta a mişcat-o profund. Şi-a spus că sângele era mai puternic decât logica şi raţionamentele. Andrew putea să fie supărat pe ea, dar niciodată nu îi va plăti pentru asta folosindu-se de Blanca. Şi toate îndoielile pe care le avusese înainte să se hotărască să i-o încredinţeze s-au întors împotriva ei cu cruzime. Cu cinci ani în urmă se înşelase, şi vremea aceea minunată era de domeniul trecutului.
Marcus s-a oprit în faţa unei uşi încuiate, a căutat printre chei pe aceea de la cameră şi în clipa următoare a tras draperiile şi a deschis ferestrele care dădeau în grădina din spate. Rosa s-a uitat mulţumită la odaie. Văzând ramele aurii ale tablourilor şi oglinzii, ca şi cuvertura, a înţeles de ce i se spunea odaia aurie. — E superbă! a îngăimat Rosa. — Odaia Blancăi este alături de a ta, a înştiinţat-o Andrew. Lady Jane stă în celălalt capăt al coridorului. Marcus aranja câteva aşternuturi de pat pe care cameristele le lăsaseră la picioarele patului. Îmi pare rău că nu ai haine, dar Emma îţi va aduce câteva dintre cele pe care le-a lăsat sora mea la Whitam când s-a mutat în noul ei cămin. Camerista te va ajuta să le ajustezi ca să-ţi vină bine. Nădăjduiesc că vei putea să îţi pui vreo rochie înainte de prânz. — N-o să se supere? a întrebat ea cu oarecare şovăire. Femeile aveau obiceiul să fie foarte posesive cu lucrurile lor şi ultimul lucru pe care îl dorea era să o supere pe sora lui Andrés. — Aurora este foarte generoasă, va fi încântată să te ajute. — Mulţumesc. — Mâine vom merge la Portsmouth să-ţi comandăm o garderobă nouă. Rosa a rămas tăcută. Mai târziu voi veni să te iau ca să mergem în sufragerie. A lăsat-o pe micuţa Blanca jos. Copila a alergat spre pat şi s-a aşezat pe salteaua moale. Să fii cuminte, i-a spus Andrew fetiţei şi apoi s-a întors spre uşa pe care Marcus o ţinea deschisă. O clipă mai târziu, odaia s-a cufundat în tăcere.
12
Andrew nu ştia cum să facă faţă evenimentelor. Când s-a hotărât să se ducă după Rosa, în încercarea de a o salva, avea ideile limpezi, dar acum totul devenea de un cenuşiu atât de întunecat încât îl împiedica să se orienteze ca să meargă mai departe. Era superbă, mult mai frumoasă decât îşi amintea, dar răceala ei reprezenta un zid pe care el nu putea să îl treacă fără ajutorul ei. Noul ei refuz de a se căsători cu el avusese acelaşi efect ca o lovitură drept în inimă. Nu putuse s-o convingă cu cinci ani în urmă şi acum, deşi crezuse în mod greşit că micuţa Blanca o va determina să cedeze în sfârşit, se înşelase din nou. De aceea îşi schimbase planurile. Gretna Green putea să aştepte un moment mai potrivit. Până atunci, el avea în faţă cea mai mare provocare a vieţii: înfrângerea ei deplină. Rosa de Lara era femeia vieţii lui. Înţelesese asta la moşia Azhara chiar în noaptea în care a cunoscut-o. Ochii ei nevinovaţi, gura senzuală care îi zâmbea, îi pecetluiseră soarta. Dar nu ştia atât de puţine lucruri despre ea încât acum se întreba cum se înfiripase o legătură atât de strânsă între ei. Cu toate acestea, se simţea liniştit într-un fel. Acum Rosa depindea numai de el fiindcă lăsase totul ca să vină împreună în ţara lui şi, chiar dacă averea lui Andrew nu era mare, va putea să-i asigure un trai îmbelşugat până când îşi va aranja viaţa profesională. Fusese un student excelent, cu note foarte bune şi s-a gândit că nu îi va fi greu să găsească o ocupaţie potrivită pregătirii lui universitare. Era chiar dispus să îl roage pe tatăl lui să-i dea o mână de ajutor ca să-şi atingă scopul. Totuşi, se menţinea în expectativă. Avea mintea plină de idei şi inima debordând de iluzii, dar niciun răspuns din partea Rosei, deşi nimic nu putea să atenueze perspectivele măreţe care i se deschideau având-o în căminul lui. Viitorul îi surâdea, poate
împăciuitor, şi nu avea de gând să irosească prilejurile pe care soarta i le scosese în cale. Trebuia s-o convingă. Erau prea multe lucruri împotrivă, dar, chiar şi aşa, anumite chestiuni trebuiau discutate şi rezolvate de amândoi. A bătut uşor în uşa închisă a odăii. Înăuntru se putea auzi râsul Blancăi şi glasul melodios al mamei ei, care îi spunea să nu mai sară pe pat. Inima i-a tresărit înduioşată. El, care în urmă cu câteva săptămâni era un zănatic fără un scop în viaţă, avea acum în grija lui două flori; atât de delicate şi de deosebite încât era hotărât să îşi dea toată silinţa ca să le îngrijească şi să le răsfeţe cum meritau. Noţiunea de familie îl umplea de mândrie, căci mereu invidiase fericirea care domnea în căminul surorii Aurora şi al fratelui Christopher. Andrew voia acelaşi lucru pentru el, şi acum, că avea o fiică, trebuia să vegheze asupra siguranţei ei viitoare. Blanca a deschis uşa şi, văzându-şi tatăl stând în prag, i-a adresat un zâmbet în stare să topească orice inimă, unul dintre acelea ce transformă totul în bine. Şi Andrew a ştiut că va avea o uriaşă problemă cu ea, fiindcă nu va putea să-i refuze nimic, indiferent ce îi va cere. — Sunteţi gata? Fetiţa l-a luat de mână ca să-l ghideze, ca şi cum ar fi ghicit că avea nevoie de asta. — Mama are probleme cu decolteul şi a otărăt să-şi schimbe rochia. Vorba decolteu i-a stârnit o furtună de emoţii. Îşi amintea la perfecţie trupul ei gol în braţele lui, parfumul dulce şi pielea caldă. A trebuit să tuşească pentru a-şi limpezi glasul. Doar gândul la ea îl făcea să tremure de dorinţă. — Mătuşa ta e mai înaltă decât mama şi de aceea rochia nu se potriveşte cu statura ei. Blanca s-a încruntat gândindu-se la vorbele tatălui ei. Ea nu-şi
cunoştea mătuşa şi nu ştia dacă era aşa de înaltă cum îi spunea el. — Mama ssspune că nu are sâni. — Blanca! Exclamaţia Rosei s-a auzit din baie. — Din câte îmi amintesc, de asta nu duce lipsă, i-a spus Andrew fetiţei ca şi cum i-ar fi împărtăşit o taină. — Andrés! a exclamat din nou Rosa, şi mai îngrozită. Scumpo, a adăugat adresându-se Blancăi, nu trebuie să repeţi vorbele pe care le auzi la adulţi când poartă o discuţie care nu te priveşte. Tonul ei a fost categoric pentru ca mustrarea să-şi atingă scopul: îndreptarea. Iar mama nu a spus această vorbă. — Ce vorbă? a întrebat-o Andrew pe fetiţă de parcă nu ar fi auzit-o. — Ssssâni, a spus iarăşi Blanca prelungind s-urile. — A, asta! a exclamat zeflemitor. Cum putea să aibă o discuţie atât de scandaloasă cu fetiţa şi într-un fel atât de firesc? Şi-a scos capul pe uşa dintre baie şi dormitor şi i-a privit cu ochi plini de iubire pe tată şi pe fiică. Niciunul dintre ei nu şi-a dat seama de asta. Şi a sfârşit prin a schiţa un zâmbet. S-o educe pe micuţă era o neîncetată provocare şi s-a gândit că, din cauza lui Andrés, acum toată strădania ei se va duce de râpă, pentru că el însuşi era un copil; dar i se părea adorabil când îşi privea fiica atât de încântat. Nu încăpea nicio îndoială că o iubea foarte mult. Şi din nou s-a simţit grozav de vinovată. — Am spus bust, a subliniat ea, trecând pragul dintre baie şi camera de dormit. Andrew s-a uitat la ea, dar surpriza i s-a şters de pe chip văzându-i hainele. Era îmbrăcată ca o servitoare: fustă neagră şi bluză albă. Rosa a ştiut ce îi trece prin minte în acel moment.
— Andrés, nu este o jignire faţă de sora ta, dar hainele ei sunt prea mari. Emma a avut amabilitatea să îmi împrumute ceva de la ea. Amândouă avem staturi asemănătoare. — Şi eu aş putea să-ţi împrumut ceva de-al meu, s-a oferit el cu o privire poznaşă. Dacă ţi l-ai pune m-ai face peste măsură de fericit. Andrew se gândea la halatul lui din satin albastru. Ar fi interesant s-o vadă purtându-l fără nimic pe dedesubt, doar pielea mătăsoasă a trupului ei; materialul s-ar târî pe podea, desfăcându-i-se în faţă, pentru a scoate la iveală coapsele ei albe… Auzind chicotitul Blancăi, Rosa s-a uitat la amândoi cu ochii mijiţi; după cât se părea, împărtăşeau o taină. Tată şi fiică au schimbat o privire complice care a făcut-o să scoată un oftat. Micuţa a pufnit din nou stăpânindu-şi râsul. — De ce râdeţi? i-a întrebat, plină de curiozitate, dar niciunul dintre ei nu i-a răspuns. — Eşti gata? Glasul lui Andrew a sunat nu prea serios. Ea a făcut un semn aprobator din cap şi a luat mâna pe care i-o întindea dar înainte să iasă din odaie s-a întors înspre cameristă. — Îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă, Emma. Curând îţi voi înapoia hainele. Fata a zâmbit şi a continuat să strângă hainele risipite pe pat după nenumăratele încercări. — Cum şi unde i-ai spus? a întrebat Andrew. În acel moment, Rosa se uita la prietena ei Jane, care discuta însufleţită cu Blanca în celălalt capăt al salonului. — Ce să-i spun? a zis ea, întorcând capul spre bărbatul care stătea la distanţă de ea. — Că sunt tatăl ei. Glasul lui avea un ton trist care pe Rosa a înduioşat-o. Îmi propusesem să am această discuţie cu tine într-
un moment mai potrivit, dar nu mai pot să aştept şi trebuie neapărat să ştiu. Rosa a clipit de mai multe ori încercând să înghită nodul dureros pe care îl simţea în gât. Va trebui să se scurgă multă vreme pentru ca Andrew să treacă peste dezamăgire, şi ea peste remuşcări. — Chiar în seara în care a plecat din palatul Zújar spre tine. Andrew sperase că îi spusese înainte şi nu în seara când a fost arestată, după cum aflase de la Rosa, fiindcă asta însemna că, dacă n-ar fi fost această împrejurare, el nu ar fi ştiut de existenţa micuţei. — Blanca nu mi-a spus nimic despre asta, a zis el. A păstrat tăcerea ca şi cum ar fi fost un secret foarte important. Era melancolie în glasul lui? s-a întrebat Rosa. Toţi mi-au ascuns adevărul şi, de îndată ce am aflat, această atitudine m-a descurajat. — Îmi pare rău, s-a scuzat din nou. Putea să-şi închipuie cât de grea era pentru el situaţia aceea, dar Rosa îi scrisese o scrisoare explicativă, însoţită de documentele legale pentru a o recunoaşte pe Blanca. Nu ştia că John i le ascunsese şi, mai ales, de ce? Nu găsea altceva mai potrivit ca să îndulcească dezamăgirea pe care i-o provocase, decât să-i spună adevărul. Andrew simţea multe lucruri în momentul acela, iar îngăduinţa nu se număra printre ele. Nu putea să evite simţămintele contradictorii pe care le încerca. Nu i-am spus niciodată că tatăl ei ar fi mort, ci departe, din pricini pe care ea nu putea încă să le înţeleagă. Andrew ar fi trebuit să simtă o oarecare uşurare auzind-o, dar nu a fost aşa. L-a durut manipularea Rosei în legătură cu paternitatea lui, dar nu a spus nimic; s-a menţinut într-o tăcere distantă. Cu puţin timp înainte să fiu arestată, a continuat ea, i-am dat instrucţiuni precise despre tine şi despre călătoria pe care urma s-o facă. Blanca ştia că în sfârşit avea să
fie alături de tatăl ei, dar i-am cerut să fie prudentă, i-am amintit că era posibil să nu îţi aduci aminte de ea, fiindcă trecuse multă vreme. El şi-a mijit ochii îndurerat. Am făcut-o să făgăduiască că va păstra tăcerea până când va vedea că o primeşti cu dragoste. Este o fetiţă foarte inteligentă şi mi-a înţeles perfect vorbele. — Fir-ar să fie, Rosa! E prea mică să-şi asume o asemenea răspundere. Cum ai putut…? Dar nu a izbutit să continue, pentru că Rosa l-a întrerupt. — Am făcut-o cât de bine am ştiut, a răspuns pe un ton calm. — De ce nu mi-ai spus când am venit după tine? a întrebat-o supărat. Meritam să ştiu. Aveam o fiică, o fiică a iubirii, pe care o ţineai cu bună ştiinţă departe de mine. Aceasta fusese cea mai mare greşeală a ei, s-a gândit ea, dar nu mai putea să schimbe nimic. — Nu erai pregătit să fii tată, i-a spus pe neaşteptate, dar de îndată s-a corectat. Am crezut că nu erai pregătit. Răul fusese deja făcut şi nu putea să-şi retragă vorbele, care sunaseră peste măsură de agresive. — Tu erai pregătită să fii mamă? Rosa l-a privit drept în faţă şi o secundă mai târziu a tăgăduit dând din cap. Tristeţea lui Andrew o dezarma. — Micuţa noastră nu a fost zămislită din obligaţie, nici din onoare, ci, aşa cum chiar tu ai spus, din iubire. Şi iubirea pe care o simţeam pentru tine m-a oprit să te leg de viaţa mea cu lanţurile unei datorii şi ale unui angajament pe care nu le avuseseşi în vedere. Andrew nu s-a putut stăpâni să nu strângă din fălci auzind-o. I se părea că pricinile pe care le înşira erau simple scuze. — O fiică este o răspundere, şi eu obişnuiesc să-mi iau răspunderile foarte în serios, i-a răspuns liniştit, dar şi cu un anume resentiment pe care nu a încercat să-l ascundă.
— Iată răspunsul, i-a spus Rosa. Era o răspundere pe care nu o căutaseşi şi nu m-am simţit îndeajuns de puternică încât să te silesc. Şi-a spus că Andrew era un bărbat care nu dădea înapoi oricear fi fost. Iar un spirit liber ca al lui nu putea fi înrobit din cauza unei porniri pătimaşe care avusese ca rezultat un copil. De ce el nu putea să vadă lucrurile cu aceeaşi obiectivitate? — M-aş fi căsătorit cu tine fără să stau pe gânduri, i-a spus cu o privire ameninţătoare. Rosa şi-a spus că nu căsătoria era problema. Andrés se întorsese la Córdoba de două ori, ca s-o convingă. Dar nu mi-ai dat prilejul să-ţi ofer protecţia mea, pentru tine şi pentru fetiţă. M-ai abandonat fără să ţii seama de simţămintele mele. Din gura lui ieşeau toate reproşurile pe care le merita. — Cu ce drept puteam să-ţi tai aripile şi să-ţi schimb direcţia zborului? i-a răspuns cu inima cât un purice. Erai în trecere prin viaţa mea, eu aveam să fiu doar o amintire oarecare păstrată în memoria ta. Nu-mi datorai nimic, nu ţi-am cerut nimic, a încheiat într-o şoaptă. Vrei să mă faci să mă simt vinovată dar te încredinţez că nu este nevoie, căci remuşcările nu mă lasă să dorm nopţile. Totuşi, nu pot schimba faptele oricât aş dori. Andrew a simţit că supărarea îi creştea, dar nu putea să îi dea frâu liber pentru că nu erau singuri. Pentru Rosa totul avea justificare, dar el îşi simţea o parte din suflet retezată. Voia să-i răspundă sec, când Marcus a anunţat sosirea lui Christopher şi a Ágatei împreună cu micul Chris. Andrew şi-a păstrat pomelnicul de mustrări pentru un moment mai potrivit, când vor putea să lămurească lucrurile în mod definitiv. Avea nevoie disperată să audă tot adevărul din gura ei. Prezentările între cumnaţi au avut loc cu mare curtoazie. Christopher a făcut risipă de galanterie, pentru ca Rosa şi Jane să se simtă bine în prezenţa lui. Din când în când, Ágata se uita
la chipul lui Andrew, umbrit de un simţământ de durere cum nu mai văzuse niciodată la el. Nu mai părea acelaşi bărbat nepăsător şi zâmbitor care fusese mereu. Şi cât a ţinut cina a fost tăcut, distant, ca şi cum s-ar fi lăsat în prada unor gânduri dureroase. Îi venea să îi întindă o mână şi să-i dea un pic de curaj, dar şi-a reprimat pornirea. A băgat de seamă că Rosa nu a ridicat privirea din farfurie cât a ţinut cina. Se vedea că este stânjenită şi supărată. Din fericire, micuţa Blanca nu era conştientă de bătălia emoţională purtată în tăcere de părinţii ei. Micuţa se străduia să-l înveţe pe Chris să ţină furculiţa cum se cuvine, şi acest amănunt a făcut-o să zâmbească înţelegător. Amândoi copiii aveau aproape aceeaşi vârstă dar Blanca părea mult mai matură, şi Ágata şi-a amintit cât de greu era să creşti singură un copil. Ea însăşi o simţise pe pielea ei, de aceea o înţelegea bine pe Rosa chiar dacă şi de Andrew îi era milă. Aveau acelaşi necaz pe care îl trăiseră Christopher şi ea cu ani în urmă, dar privind-o pe micuţă, care urmărea atentă fiecare mişcare a lui Chris, şi-a zis că nu conta prăpastia care părea să îi despartă, Blanca va fi cea care va uni din nou iluziile şi scopurile amândurora. A zâmbit la acest gând liniştitor, dar următoarele vorbe ale lui Christopher au aprins scântei devastatoare. Deşi ea i-a cerut din priviri să se stăpânească, el nu a luat-o în seamă. A ridicat cupa de şampanie spre perechea care continua să păstreze o tăcere stânjenitoare, în vreme ce Ágata îi făcea semne, pe care soţul ei a ales să le nesocotească. — Bine ai venit în familie, lady Beresford! în acel moment, ochii lui Andrew au strălucit ca două flăcări incandescente. A ascultat cu multă atenţie vorbele fratelui său. Este o nespusă plăcere să vă primim printre noi ca soţie a fratelui meu cel mic. Cineva a gemut dar nimeni nu a ştiut din ce gură ieşise geamătul, i-am poruncit lui Marcus să servească un desert
special pentru sărbătorirea evenimentului. O nuntă e o nuntă, chiar dacă mirele nu a fost de faţă la oficierea ei. Rosa şi-a ţinut răsuflarea în vreme ce deschidea larg ochii, privindu-l cu un amestec de groază şi surpriză. Ágata a încercat să-i dea lui Christopher un picior pe sub masă, dar nu l-a nimerit, fiindcă prezida masa stând în capul acesteia. Andrew şi-a aţintit privirea asupra femeii care stătea lângă el şi care îl fixa pe fratele lui şi, dintr-o pricină ciudată, a ştiut că vorbele lui Christopher erau cheia. A văzut furtuna de emoţii contradictorii ce străbăteau frumosul chip al Rosei, care a căpătat culoarea trandafirilor roşii. A privit cu interes teama pe care încerca să şi-o stăpânească, surpriza şi totodată ruşinea pe care le-a exprimat în câteva secunde. A închis ochii cuprins de o bănuială teribilă. — Mulţumesc, lord Beresford, a spus Rosa cu glas întretăiat. Şi după aceea şi-a întors privirea de la Christopher ca să-l fixeze pe Andrew, dar acesta nu se uita la ea, ci într-un punct oarecare din sufragerie. Dar nu sunt vrednică de o asemenea onoare. Scârţâitul picioarelor scaunului împins brusc în spate a fost neplăcut şi rău prevestitor. Andrew s-a ridicat şi i-a aruncat o privire tăioasă. — În privinţa asta suntem de acord, a spus cu glas aspru şi supărat. Un moment mai târziu a ieşit din încăpere fără să salute şi fără să se uite înapoi.
13
— Christopher! a exclamat Ágata. — Dumnezeule! a oftat Rosa. — Ce s-a întâmplat? a întrebat Blanca îngrijorată, auzind exclamaţia mamei sale. Fetiţa privise surprinsă ieşirea lui Andrew, neştiind ce se petrecuse între adulţi. A văzut doar că mama ei părea supărată şi a lăsat furculiţa pe farfurie ca să se ducă la ea. Dar lady Jane a luat-o rapid de mână ca s-o împiedice. O secundă mai târziu, s-a ridicat pentru a ieşi din sufragerie. O luase în braţe pe micuţă şoptindu-i la ureche ceva ce a redus-o la tăcere. În clipa următoare, i-a întins mâna micului Chris invitându-l să vină cu ele. Băiatul nu a stat pe gânduri nicio clipă. S-a dat jos de pe scaun şi toţi trei au ieşit din sufragerie. Tăcerea care a urmat a fost grea şi încărcată de lucruri nespuse. — De ce-ai făcut asta? l-a întrebat Ágata pe Christopher cu glas încordat. Rosa nu putea să-şi ridice privirea din farfurie. Era îngrozită. Încă simţea înfiptă în măruntaie privirea îndurerată a lui Andrés înainte să iasă din sufragerie. — Am crezut că ştia sau că trebuia să ştie, s-a scuzat el, nefiind pe deplin conştient de ruptura produsă între fratele şi cumnata lui. — N-am putut să-i spun. Teama m-a paralizat, a mărturisit Rosa închizând ochii. Christopher a amuţit auzind tonul ei mâhnit. Andrew nu ştia că era însurat? Oare nu o salvase pe Rosa el însuşi? — Am primit o telegramă de la tata în care îmi spunea că totul s-a rezolvat mulţumitor, după care s-a hotărât să se relaxeze câteva zile în Granada, în sânul familiei surorii mele. Tata avea nevoie să-şi recapete puterile, de aceea nu este la Whitam cu noi. Am presupus că, după plecarea lui din Sevilla,
lucrurile se lămuriseră. Rosa s-a gândit că totul se complica. Ea nădăjduise să-l vadă pe John la Whitam şi acum înţelegea motivul absenţei. — Când ne-am despărţit, tatăl dumitale nu mi-a spus unde se duce şi am bănuit că se întoarce în Marea Britanie. — De ce? Ágata i-a pus întrebarea soţului ei, dar Rosa a fost cea care a răspuns. S-a uitat la Christopher în vreme ce acesta îi susţinea ferm privirea cu hotărâre. — John Beresford mi-a dat de înţeles că Andrés încuviinţase căsătoria. Când am aflat cum stau lucrurile, nu m-am simţit în stare să-i mărturisesc adevărul. Presupun că mai întâi voiam să îi verific simţămintele faţă de mine. Dar acum e prea târziu. Christopher s-a gândit o clipă. — Fratele meu e un bărbat rezonabil, va înţelege că încheierea căsătoriei prin procură a fost un rău necesar. Rosa a clipit de mai multe ori, încercând să-şi stăpânească lacrimile. Vorbele lui nimeriseră la ţintă. Căsătoria lor putea fi socotită un rău necesar. — Christopher! a exclamat din nou Ágata. I se părea nemaipomenită lipsa de tact a soţului ei, fiind vorba de o chestiune atât de delicată. Rosa şi-a încordat umerii, şi ochii i-au scânteiat exprimând hotărârea. — Nu mai avem de ce să stăruim cu această farsă. Viaţa mea nu mai este în pericol. Căsătoria a fost pusă la cale ca să fiu scoasă din Spania şi să scap de spânzurătoare. Andrés va fi iarăşi un bărbat liber, vă încredinţez. Ágata şi-a zis că Rosa greşea în felul în care aborda chestiunea. — Dă-i voie să fie el cel care ia o hotărâre într-un fel sau altul, a sfătuit-o. Merită asta.
Rosa s-a gândit la sugestia ei şi i-a dat dreptate. Andrew trebuia să aibă ultimul cuvânt în legătură cu situaţia lor. — Aşa voi face, deşi mă îndoiesc că mă va asculta, a recunoscut plină de tristeţe. — N-o va face, a prezis Christopher, întristând-o şi mai mult. I s-au ascuns prea multe lucruri. Un bărbat are mândria sa şi cea a fratelui meu a fost prea mult călcată în picioare în săptămânile astea. Ruşinea a colorat în roşu aprins obrajii Rosei, şi Ágata a hotărât să-i ia apărarea văzând-o atât de supărată. — Andrew este în stare să înţeleagă şi să se poarte în consecinţă. Nu trebuie să judecăm o atitudine pe încă nu a adoptat-o, a spus. Voi vorbi cu el, a adăugat apoi. — Nu! a exclamat Christopher. Eu sunt la fel de vinovat ca şi ceilalţi pentru că am păstrat tăcerea. S-ar cuveni să fiu eu cel care încercă să-l potolească. Rosa nu-l asculta pe niciunul dintre ei. Simţea că trebuia să-l caute pe Andrés. Îl va lăsa pe el să hotărască dacă rămâne sau nu căsătorit cu ea. — Unde pot să-l găsesc? a întrebat cu tristeţe. Am obligaţia să vorbesc cu el înaintea oricui. Îi datorez cinci ani de tăcere. Vreau să am imediat o discuţie între patru ochi cu el. Ágata şi Christopher s-au privit surprinşi şi apoi s-au gândit care ar fi cea mai bună soluţie în acele împrejurări. — Este drept, Christopher, a spus Ágata. — În port e o tavernă, Port Royal. Andrew obişnuieşte să meargă acolo din când în când să bea o bere, când se simte neliniştit. Rosa s-a ridicat de pe scaun şi a pornit către uşă. Nu este un loc potrivit pentru o doamnă, a adăugat Christopher. Voi veni cu tine. Ea a izbutit să schiţeze un zâmbet în ciuda tristeţii sale şi i-a clătinat din cap în semn de refuz.
— Nu sunt o doamnă. Sunt o soţie care merge în căutarea soţului ei, ca să-l aducă înapoi acasă şi să stea de vorbă cu el. Ágatei i-a venit s-o sărute. Erau exact vorbele potrivite şi Christopher le-a înţeles perfect. Trebuie să mă duc singură ca săl conving. — Atunci îi voi cere lui Simon să pregătească trăsura şi să vină cu tine. Portul nu este un loc primejdios în Portsmouth, dar nu trebuie să lăsăm niciodată garda jos. — Mulţumesc. Cât timp Rosa s-a dus să vorbească cu fiica sa înainte să plece în căutarea lui Andrew, Christopher a plecat şi el să dea poruncile necesare. S-a întors după câteva momente. Marcus îl urma îndeaproape, cu o tavă cu cafea pe care a lăsat-o pe masă, fără să servească, la dorinţa expresă a lui Christopher. Majordomul a părăsit sufrageria în tăcere. Ágata s-a uitat cu ochii mijiţi la soţul ei, în vreme ce-şi turna o cafea cu mult zahăr. — Ştiai că habar n-avea de aranjamentul ăsta, dar ai acţionat ca şi cum ar fi aflat, i-a spus supărată. — Este o cimilitură, scumpo? Zâmbetul lui zeflemitor a înfuriat-o. În toţi anii de când erau împreună, Christopher nu îşi îmblânzise niciun pic firea trufaşă, dar ea îl iubea oricum. — Ştiai că Andrew habar n-avea că este căsătorit. Ai iscat tot tărăboiul cu bună ştiinţă. — Tata m-a înştiinţat despre tot şi mi-a dat instrucţiuni precise în legătură cu cumnata noastră şi cu sosirea ei la Whitam Hall. El n-avea de unde să ştie că frăţiorul meu se va duce după ea ca s-o aducă acasă. Bănuiesc că nici nu i-a trecut prin minte; ceva neobişnuit, deşi impulsivitatea lui Andrew i-a dat nu o dată bătăi de cap. — De ce nu ai vorbit cu fratele tău înainte să aprinzi fitilul?
— Pentru că niciodată nu l-am văzut atât de debusolat. Nu iai observat chipul răvăşit în timpul cinei? Nu ştiu ce s-a petrecut între ei doi dar nu puteam să stau cu braţele încrucişate văzândul cum se zbate în necunoştinţă de cauză. — Dar ai ales drumul greşit, l-a mustrat cu oarecare asprime. — Am ales dramul drept. Fără ocolişuri. Şi n-o să mă faci să regret. — Şi de ce ai trimis-o la tavernă? Poate fi primejdios. — Tocmai, dragă Ágata. Prevăd că fratele meu se va înfuria când o va vedea acolo, sau cum ar spune tata va face un scandal până la cer9. Şi bănuiesc că supărarea îl va determina s-o ducă departe şi s-o ţină închisă câteva zile într-o cameră, unde vor avea multă vreme să vorbească, dar să facă şi alte lucruri, care aici, la Whitam Hall, ar fi aproape cu neputinţă de dus la capăt, pentru că e prea multă lume. — Christopher! a exclamat scandalizată, dar o secundă mai târziu a zâmbit. Eşti incorigibil. — Tocmai le-am dăruit o minunată lună de miere. Noi ne vom ocupa de Blanca până la întoarcerea lor. Ágata l-a privit înduioşată. Mereu izbutea s-o ia prin surprindere. Crezuse că acţiona dintr-o pornire de moment, dar nici vorbă de aşa ceva. Christopher ştia în orice moment ce făcea, şi asta i-a sporit admiraţia faţă de el. Rosa uitase două amănunte însemnate când a împins uşa din lemn a tavernei ca să intre: că era îmbrăcată în haine de servitoare şi că nu ştia cum să scape de bărbaţii dornici de tovărăşia unei femei. Trăise întotdeauna apărată, nu se aflase niciodată în mijlocul unei dispute sau al unei ciondăneli din acelea care abundau în tavernele din orice port şi, fără să ştie, se pregătea să se bage în gura lupului. Dar era atât de grăbită să-l 9 Se face referire la controversele ivite în Consiliul de la Nicea-primul Consiliu egumenic - care a avut loc în 325. Atunci s-a discutat despre natura duală, umană şi divină, a lui Iisus Hristos (n.a.).
găsească pe Andrew, că nu s-a gândit la primejdia la care se expunea. Mirosul de lemn sărat şi de whisky acru a făcut-o să-şi ţină răsuflarea. S-a uitat la Simon, în spatele ei, şi i-a cerut să stea afară până când va da de Andrew. Bărbatul i-a dezaprobat dorinţa, dar s-a supus de voie, de nevoie. Era un angajat care nu discuta niciodată o poruncă şi, chiar dacă de data asta a fost gata s-o facă, în cele din urmă s-a învoit să rămână în afara tavernei, dar la pândă. Ochii Rosei au cercetat cu atenţie localul înţesat de lume. Mesele erau ocupate de bărbaţi care beau şi vorbeau în acelaşi timp. Alţii, stând la tejghea, se uitau cu priviri libidinoase la chelneriţe. Se simţea foarte stânjenită, dar mersese prea departe ca să mai dea înapoi. Un marinar cu nişte beri în mână, stând într-un colţ, i-a remarcat prezenţa solitară. Şi-a aţintit privirea asupra părului ei negru pe care gluga capei nu îl acoperea complet şi, ca împins de un arc, s-a ridicat şi a pornit drept spre ea, în vreme ce Rosa stătea cu spatele, uitându-se în altă parte. Când a simţit braţul puternic care o ţinea de mijloc, s-a întors plină de speranţă, dar nu l-a văzut pe Andrés, ci un bărbat voinic care mirosea a bere amară. Înşiruirea de vorbe în engleză a zăpăcit-o, căci abia înţelegea limba. Pentru o clipă şi-a regretat pornirea. Trebuia să-i vorbească lui Andrés, dar, încercând să-l caute, risca să intre într-un necaz. Marinarul a strâns-o mai tare, şi Rosa l-a împins rostind o scuză în spaniolă. Simon a apărut în spatele ei şi a izbutit să o scape de mâinile ca nişte gheare care o ţineau strâns. Impulsul puternic a făcut-o să se clatine spre spate şi nu a putut să evite căderea peste o masă. Alte braţe mult mai hotărâte au ţinut-o de umeri înainte să se prăbuşească la podea. — Ce dracu’ faci aici?
Era Andrés! Uşurarea pe care a simţit-o a fost imediată, dar senzaţia aceasta a durat foarte puţin. Mai mulţi marinari au venit în ajutorul primului şi au început să-l lovească pe Simon. Andrew a împins-o afară din tavernă, apărând-o cu trupul lui musculos. I-a poruncit să urce în trăsură, dar înainte ca ea să se conformeze, mai multe mâini l-au ţinut trântindu-l la pământ. Şirul de lovituri iuţi pe care le-a primit el au paralizat-o. Rosa sa întors şi s-a băgat în mijlocul încăierării, fără să se gândească că ar putea să fie rănită. Andrew izbutise să doboare trei marinari, dar un al patrulea se apropia prin spate cu gânduri rele. Rosa n-a stat pe gânduri, a apucat un ulcior mare plin cu bere de pe una dintre mese şi i l-a trântit bărbatului în cap; în urma loviturii, marinarul a căzut la picioarele ei, în nesimţire. Andrés s-a întors şi, înţelegând ce făcuse ea, i-a zâmbit, dar în felul acesta a lăsat garda jos şi a primit un pumn care l-a aruncat cu putere înapoi. Simon încercase şi el unul. Erau prea mulţi! Rosa gândea la repezeală şi atunci şi-a amintit de puşca şi pistolul pe care Simon le ţinea pe capra trăsurii. A ieşit în fugă să le ia, dar pesemne că a întârziat mai mult decât credea căci atunci când s-a întors, Andrew se afla într-un mare necaz. Doi marinari îl ţineau lipit de tejghea şi un al treilea îl lovea cu sete în stomac. Rosa a apăsat pe trăgaci, a ţintit spre tavan şi o secundă mai târziu a tras. Zgomotul a fost asurzitor şi toţi cei care se băteau s-au oprit ca s-o privească. Fumul ieşea încă pe gura ţevii. Atunci a ridicat pistolul şi, chiar dacă nu a ţintit pe nimeni anume, ameninţarea îi strălucea în ochi. — Daţi-i drumul imediat soţului meu! a răcnit cu glas ascuţit. Altfel jur că vă zbor capetele! A încărcat arma de mici dimensiuni. Îi era greu să ţină puşca descărcată şi pistolul în acelaşi timp, dar a încercat să braveze indivizilor care nu-şi luau ochii de la ea.
Cei care îl ţineau pe Andrew i-au dat dramul şi i-au îngăduit să se apropie de ea fără oprelişti. El i-a luat arma caldă din mâini; cu pistolul i-a fost ceva mai greu, pentru că Rosa nu voia să i-l dea. A scăpat şi Simon de atacatorii săi, şi Andrew i-a dat un pumn de lire ca să plătească pagubele pricinuite. — Să mergem, i-a spus Rosei pe un ton hotărât. I-a înlănţuit umerii cu braţul şi a scos-o din tavernă. Ea a reacţionat în sfârşit. A ridicat ochii spre el şi i-a privit chipul învineţit. — Îmi pare rău, s-a scuzat din nou. Era pe deplin conştientă că din cauza ei încasase bătaia şi se simţea mâhnită. Mereu acţiona fără să gândească, şi urmările nu întârziau să apară. — Când voi termina cu tine, îţi va părea într-adevăr rău, crede-mă. Vorbele lui au sunat ca o ameninţare, dar Rosa s-a gândit că le merita. Simon, care îi urma îndeaproape, s-a suit pe capră şi a aşteptat. Andrew a ajutat-o să urce treptele în vreme ce îi ţinea uşa trăsurii. La Gretna Green! i-a poruncit cu glas hotărât vizitiului. Porunca sunase irevocabil.
14 — Andrés…! a exclamat Rosa ca să-l oprească, dar el nu i-a îngăduit. — Ai toată noaptea la dispoziţie ca să îmi dai explicaţia pe care o aştept din clipa în care dragul meu frate a scos perlele alea pe gură. Ea s-a înfăşurat în capa din catifea neagră şi s-a rezemat de spătarul moale al banchetei. Şi făgăduiesc să te
ascult cu atenţie până la capăt. Andrew a luat loc în faţa ei şi a lovit cu pumnul în tavan pentru ca Simon să pornească spre graniţa scoţiană. După câteva clipe de tăcere în care s-a auzit doar răsuflarea lor, el a încurajat-o, cu glasul uşor răguşit: Soţul tău aşteaptă. Iisuse! Pesemne îi amintea de fraza pe care o folosise ea în tavernă ca să împrăştie un grup de marinari beţi, şi-a spus Rosa. În câteva secunde, îşi pierduse glasul şi se simţea ruşinată, căci avea de dat o lămurire care va fi lungă şi dureroasă, însă absolut necesară. — Suntem deja căsătoriţi, a spus cu glas tremurător. Tatăl tău a rostit jurămintele în numele tău în mănăstirea Santa Marta. Ne-a unit prin căsătorie ambasadorul englez, cu regina María Cristina de Bourbon ca martor la unirea noastră, chiar dacă suverana nu a fost de faţă. Andrew a tras adânc aer în piept. Bănuise când a auzit surprinzătorul toast al fratelui său. Şi a ştiut că acesta o făcuse dinadins, ca să-i ia o dată pentru totdeauna vălul de pe ochi. Condamna însă felul în care procedase, căci aproape leşinase când a aflat. De fapt, s-a simţit atât de tulburat că a trebuit să plece de acasă ca să respire un pic de aer curat şi să-şi limpezească simţămintele. Nu fi prea dur cu tatăl tău, i-a cerut cu glas îndurerat. A aflat că, dacă mă căsătoream cu tine, deveneam cetăţean englez şi astfel putea să ceară întoarcerea mea în Anglia, la presiunea şi cu sprijinul ambasadei britanice. Andrew şi-a zis că aşa ceva era tipic pentru John Beresford, mereu în căutare de soluţii rapide şi eficiente. — Ai fi putut să ai bunăvoinţa să-mi spui acest mic amănunt când am venit să te salvez, i-a reproşat oarecum supărat. — Când mi-am dat seama că nu ştiai, n-am avut curaj să-ţi spun. Nu m-am simţit în stare să strâng şi mai tare nodul pe care îl înnodasem în jurul gâtului tău.
Şi era adevărat. De când îşi descoperise paternitatea, începuse o coborâre nestăvilită, s-a gândit Andrew resemnat. — Ai rostit jurămintele de bunăvoie? a întrebat-o cu un real interes. Dacă Rosa fusese constrânsă să facă acest pas, el risca să se afunde şi mai mult în hăul emoţional în care se găsea. Ea a răsuflat adânc înainte să răspundă. — Am crezut că tu erai de acord, a răspuns cu capul plecat, şi îmi pare rău că nu este aşa. Am sporit astfel numărul înşelătoriilor faţă de tine. — Uiţi că eu am vrut să mă însor cu tine, de la început. Cum ar putea să uite! Hotărârea pe care a luat-o la momentul acela a fost cea mai grea din viaţa sa. — Nu puteam să mă mărit cu tine pentru că deja mă căsătorisem, i-a amintit ea liniştită. Şi am făcut-o de bunăvoie. El şi-a manifestat firea drăgăstoasă dintotdeauna şi i-a adresat un zâmbet de canalie. — Cumnatul meu, Justin, s-a căsătorit în stare de inconştienţă, dar eu sunt hotărât să rostesc jurămintele cu glas tare şi limpede, ca să nu ai nicio îndoială în privinţa asta, nici acum, nici altă dată. Rosa a deschis ochii larg, surprinsă. — Nu eşti obligat, Andrés. Nu e nevoie să te căsătoreşti din nou. El a privit-o cu pleoapele întredeschise. Fiecare vorbă care ieşea din gura ei îl înduioşa până la lacrimi. Te apreciez prea mult ca să fac asta. — Mă apreciezi? a întrebat uimit. Te rog, schimbă verbul, pentru că nu apreciere aştept de la tine. Ochii Rosei au strălucit în întunericul din trăsură. Se grăbise iarăşi, dar era atât de fericită de turnura pe care o luaseră lucrurile că a hotărât să-şi deschidă inima o dată pentru totdeauna. Andrés merita din plin.
— Te iubesc prea mult ca să te silesc la ceva. Te-am iubit mereu, chiar din clipa în care te-am cunoscut, şi tu ştii prea bine. El a zâmbit cu nesfârşită tristeţe, căci, în pofida vorbelor ei, se simţea supărat, dezamăgit, drept care nu s-a mai putut stăpâni să nu-i reproşeze: — Dacă m-ai fi iubit cum spui, nu m-ai fi îndepărtat din viaţa ta. Dimpotrivă, ai fi făcut parte dintr-a mea fără condiţii. Rosa s-a descurajat văzând că tot era supărat pe ea pentru hotărârile pe care le luase. — Nu puteam să vin cu tine. Viaţa mea era în palatul Zújar, iar a ta la Whitam. Andrew a pufnit; aştepta de la ea şi altceva decât scuze. — Eu aş fi rămas cu tine. Şi ştii de ce? Pentru că tu erai totul pentru mine, ceea ce nu e cazul tău. Rosa a lăsat ochii în jos pentru ca el să nu vadă cât o tulburase recunoaşterea lui sinceră. — Nu voiam să fiu nedreaptă cu tine şi să te îndepărtez de tot ce iubeai şi cunoşteai. Familia, casa, prietenii tăi. Andrés a atacat din nou fără milă, descărcând toată artileria din arsenalul său emoţional. — Familia, casa şi prietenii mei sunt acolo unde eşti tu. „Asta este cea mai mare deosebire dintre noi”, şi-a spus Rosa. Mereu simţise în străfundul fiinţei ei că Andrés o iubea mult mai mult decât ea pe el. Nu-şi păstra o parte din sine. Oferea totul, dar Rosa nu ştia cum să facă asta fără să se simtă expusă, vulnerabilă. — Nu puteam să las totul ca să vin cu tine, a declarat pe un ton calm. Nu eram pregătită pentru asta şi este o hotărâre pe care va trebui să mi-o ierţi şi s-o accepţi. — Acum ai făcut-o, ai lăsat totul, a provocat-o Andrew. Rosa trebuia să-şi spele păcatele şi nu era decât o cale pentru a izbuti: să ajungă la inima lui prin adevăr.
— Împrejurările s-au schimbat, a răspuns în şoaptă, şi nu pot să mă gândesc numai la mine. Trebuie să ţin seama şi de minunata fiică pe care o avem. — Şi ai avut nevoie de cinci ani ca să devii conştientă de lucrul ăsta? Trebuia să fi ajuns la această concluzie încă din clipa în care ai aflat că rămăseseşi însărcinată. Aerul din trăsură devenise dens de furie şi resentimente. Andrew revenea mereu la acelaşi subiect. Rosa înţelegea că el trebuia să treacă peste dezamăgire şi vorbind despre ea ar fi accentuat-o. Chiar dacă se simţea stânjenită, s-a ţinut tare pe poziţie. — Aş fi fost o egoistă fără seamăn dacă aş fi presupus că nu îţi refăcuseşi viaţa şi nu îţi întemeiaseşi o familie fericită. Cum puteam să distrug oaza ta de linişte? Bastionul tău de pace? Anii ne schimbă, Andrés, la fel şi priorităţile noastre. El şi-a spus că în parte avea dreptate, dar Rosa nu ştia că niciodată nu ar putea să iubească pe alta cum o iubise pe ea. Pentru ca viaţa lui să fie pe deplin fericită, Rosa trebuia să facă parte din ea, ca şi micuţa pe care o zămisliseră. E târziu să te conving de contrariul, înţeleg. Rosa a tăcut un moment ca să tragă aer în piept înainte de a continua. Nu am de gând să-ţi spun că vreau să te recompensez pentru trecut. M-am înşelat, Andrés, dar sunt aici şi asta e tot ce contează. Te iubesc! Din tot sufletul. Rosa n-ar fi putut să aleagă vorbe mai potrivite care să-i aline mândria terfelită de bărbat. Andrew le-a acceptat cu plăcere. — Ai măcar cea mai vagă idee despre ce am de gând să fac cu tine în drumul nostru spre Gretna Green? Ea a tăgăduit cu un gest al capului, dar puţin convingător. Am să fac dragoste cu tine ca un nebun. Am de gând să-ţi sărut fiecare centimetru de piele şi să te duc până la stele ca să te aud ţipând din nou. Nici nu-ţi închipui cât m-a costat să stau departe de tine. Tremur doar la
gândul să te posed. — Andrés! a exclamat ea ruşinată, dar în acelaşi timp bucuroasă. — Şi acum, după ce ne-am dezvăluit simţămintele, singurul lucru care îmi mai rămâne este să-ţi aud gemetele, suspinele de plăcere. Este scopul meu în acest moment. Când Rosa a văzut că se aşeza lângă ea hotărât să-şi pună în aplicare intenţiile, a rămas fără răsuflare şi inima a început să bubuie în piept. — Uiţi că nu eram singura care gemea şi suspina, i-a amintit răutăcioasă. El a prins-o de mâini, ţinându-le între ale lui. — Atunci, să umplem noaptea de gemete glorioase şi suspine celeste pentru ca îngerii să se bucure şi să danseze în ritmul pasiunii noastre. Rosa nu a mai putut să se împotrivească căci gura lui Andrés pusese stăpânire pe a ei. Şi ea i-a răspuns, supusă, dându-i tot ce cerea, chiar şi sufletul. Îl iubea, îl adora pe Andrew Beresford, şi restul nu mai conta. Legănarea trăsurii îl ajuta să-şi atingă scopul de a o seduce, de a-i smulge răspunsul fizic după care tânjise chiar din momentul în care a văzut-o dormind în patul ei de la mănăstirea Santa Marta. Dorea să-i stârnească o avalanşă de simţăminte cum nu mai cunoscuse niciodată. Zilele petrecute pe mare fuseseră un chin din care ieşise cu chiu, cu vai întreg la minte. O dorea, tânjea să se piardă în ea ca de atâtea ori în trecut. Cu un singur gest, a aşezat-o pe genunchi şi i-a desfăcut şiretul capei, care a căzut pe podeaua trăsurii. Hainele de servitoare pe care le purta Rosa îi permiteau s-o dezbrace cu uşurinţă. I-a scos poalele bluzei albe din fustă şi a atins pielea caldă de pe talie cu vârful degetelor, neîncetând so sărute. Geamătul pe care l-a scos ea i-a confirmat să se afla pe drumul cel bun. Şi-a plimbat buzele umede pe gâtul catifelat şi a lăsat o dâră de sărutări care au înfiorat-o de plăcere. Rosa i-a
cuprins capul cu mâinile ca să i-l apropie de decolteu când Andrew s-a oprit acolo unde începea despicătura sânilor, savurând momentul. Unul câte unul, a descheiat nasturii cămăşii fine din bumbac, descoperindu-i pielea mătăsoasă. S-a bucurat că nu purta pieptar, fiindcă astfel putea să ajungă fără piedici la sânii ei maturi, care au rămas la vedere când a descheiat ultimul nasture. Cere-mi-o! i-a zis Andrew deodată. Rosa nu putea să gândească din pricina senzaţiilor care o copleşeau, închisese ochii chiar în momentul în care simţise limba lui caldă şi aspră peste sânii ei. Rosa, spune-mi ce vreau să aud! a stăruit. Fă-mi pe plac. Trebuia să se concentreze, dar mai întâi trebuia să-şi recapete răsuflarea şi graiul. — Să-ţi spun…? Nu s-a simţit în stare să sfârşească fraza. Degetele lui îi ridicau deja fusta pe şolduri. Nimic nu despărţea pielea ei de degetele lui îndrăzneţe, care îi mângâiau interiorul coapselor până au ajuns în punctul care o ardea de parcă ar fi fost pusă pe jăratic. A început să gâfâie de plăcere. Pentru Dumnezeu, Andrés! a exclamat cu glas întretăiat. Nu pot să gândesc. — Sunt doar două vorbe şi îţi amintesc că obişnuiai să mi le spui tot timpul. Răsuflarea lui pe sânul ei stâng o zăpăcea. A simţit cum i se întărea sfârcul aşteptând să fie sărutat, dar Andrés păstra distanţa, cu perversitate, răsuflând atât de aproape de umflătura sensibilă, încât a simţit un spasm în măruntaie care a făcut-o să geamă. — Sărută-mă, canalie! a bâiguit în sfârşit. Şi gura flămândă a lui Andrew a supt şi muşcat sfârcul ei în voie, în vreme ce îi dădea la o parte lenjeria intimă şi o lăsa să cadă peste şolduri cu un singur gest. Rosa a rămas fără răsuflare preţ de o clipă lungă, nesfârşită.
Incapabilă să facă altceva decât să se bucure de împlinirea provocată de senzaţia de a fi penetrată de membrul lui Andrés. — Dacă te mişti, mă omori! a exclamat el stăpânit de patimă. „Mereu se întâmpla aşa”, şi-a amintit Rosa. De câte ori el o penetra, lumea se oprea şi amândoi rămâneau câteva clipe nemişcaţi, parcă încercând să-şi recapete capacitatea de reacţie. — Dacă nu mă mişc, voi muri eu, i-a spus cu glas răguşit de emoţie, dar nu a avut vreme să mai adauge altceva, pentru că o denivelare a drumului a aruncat-o în sus şi a făcut-o să aterizeze pe membrul întărit al lui Andrés. Geamătul bărbatului aproape că a convins-o să oprească mişcarea circulară pe care o începuse din şolduri, dar şi-a amintit la vreme cât îi plăcea lui ca ea să preia iniţiativa. — Când stau aşa cu tine, mă simt de parcă aş fi în paradis, i-a şoptit Andrés la ureche. Şoapta fierbinte i-a accelerat bătăile inimii. Aş putea să mor chiar acum. Rosa a zâmbit. Andrés era un amant excepţional, dar avea obiceiul să vorbească prea mult în momentul cel mai nepotrivit. — Dacă vorbeşti, îmi abaţi atenţia, s-a plâns cu bărbia rezemată de creştetul capului lui. — Încerc să-mi abat eu atenţia şi astfel să evit să ajung pe creasta valului ca un tinerel nepriceput. Cu mâinile o ţinea de fese şi o ajuta în mişcarea de du-tevino. — Iau foc, Andrés! — Atunci, îmbrăţişează-mă ca să ard împreună cu tine…
15
Palatul Oriente, Madrid Alonso de Lara o aştepta pe regina María Cristina într-o atitudine circumspectă. Veştile pe care le aducea erau îmbucurătoare căci războiul împotriva infantelui don Carlos dura mai mult decât se anticipase. Provinciile din nord se răsculaseră. La Rioja şi Navarra erau sub comanda lui Zumalacárregui10 şi obţineau victorii neaşteptate. Generalul organizase în scurt timp o armată considerabilă, la care s-au adăugat alţi carlişti, slăbiţi după expediţia lui Pedro Sarsfie. A putut să-şi echipeze oamenii cu arme luate de la armatele reginei pe câmpul de bătălie şi au participat la atacuri împotriva detaşamentelor conduse de don Luis Fernández de Córdova. Zumalacárregui era conştient de inferioritatea lui numerică în materie de armament şi de aceea aplica tactici de gherilă care dăduseră rezultate foarte bune în trecut împotriva lui Napoleon, ca să submineze armata reginei María Cristina. Dar recurgea la represalii cumplite şi folosea teroarea ca să păstreze controlul teritoriului, lucru pe care Alonso îl condamna. Din fericire pentru monarhie, înfrângerea suferită de armata carlistă în bătălia de la Mendaza şi retragerea prudentă în bătălia de la Arquijas schimbaseră turnura luptei. Carliştii se retrăgeau iar ei înaintau. Alonso s-a oprit ca să privească Salonul Ambasadorilor, unde o aştepta pe regina María Cristina de Bourbon Dos Sicilias. Fusese chemat în grabă la palat. Salonul era dominat de două tronuri. I s-a părut că acela tapiţat cu catifea roşie şi ciucuri în stil roccoco din argint aurit care acoperea pereţii încărca prea mult ansamblul decorativ. Pe amândouă laturile tronului erau patru lei din bronz, fiecare 10 Tomás de Zumalacárregui y de Imaz, duce de Victoria şi conte de Zumalacárregui, cunoscut drept „Unchiul Tomás”, a fost un militar spaniol care a ajuns general în timpul primului război carlist (n.a.).
cu câte o labă sprijinită pe o bilă din calcar de culoare roşiatică. Salonul era împodobit de douăsprezece console aurite cu oglinzi fabricate şi aduse din Italia. Atât consolele cât şi oglinzile reprezentau cele patru anotimpuri ale anului, cele patru elemente şi cele patru continente. Alonso şi-a îndreptat atenţia către statuile leilor, aduse de către pictorul Velázquez la cererea expresă a regelui Filip al IV-lea. Ansamblul din salon era excepţional, dar pe el îl făcea să se simtă de-a dreptul copleşit. Una dintre uşile laterale înalte şi masive s-a deschis lăsând să treacă regina. Alonso a făcut o plecăciune adâncă. — Ridică-te, duce. Alonso s-a supus poruncii regale şi a rămas la un metru distanţă de silueta suveranei. María Cristina era însoţită de oamenii săi de încredere: Agustín Fernando Muñoz, Martínez de la Rosa şi Luis Fernández de Córdova. Ce veşti aduci? a întrebat regina cu o figură marţială. — Înfrângerea suferită de armata carlistă în bătălia de la Mendaza şi retragerea prudentă în bătălia de la Arquijas s-au soldat cu o întorsătură neaşteptată a luptei. Carliştii se retrag, maiestate. María Cristina a oftat adânc şi a continuat să-l privească pe Alonso cu un aer întrebător. — Dar mă îngrijorează Nazario Eguia, care şi-a arogat postul de general şef al trupelor din Navarra, a răspuns regina. Armata lui se ridică la peste treizeci şi şase de mii de oameni. — Sunt ocupaţi să elibereze Bilbao, şi treaba asta poate să-i coste foarte scump, i-a răspuns Alonso. Regina a început să străbată sala de la un capăt la altul, cu paşi scurţi, gândindu-se la vorbele ducelui. — Ceea ce ne face rău cu adevărat nu este armata, gherilele. Alonso a oftat. Lupta gherilelor submina armata regală, aşa cum se întâmplase şi cu armata lui Napoleon, pentru că se ascundeau în munţi şi se mişcau tăcute ca nişte şerpi. Regina s-a oprit şi l-a
privit mustrătoare. Credeam că, stabilind alianţe între nobili şi unind prin căsătorie case importante, voi izbuti să pun capăt războiului ăsta absurd şi implicit pretenţii lipsite de sens din partea cumnatului meu. Alonso şi-a încordat umerii, căci ştia ce urma. Aracena de Velasco are în subordinea sa cea mai mare gherilă din Burgos. El a strâns buzele furios auzind numele pomenit de regină. Şia încleştat pumnii ca să-şi stăpânească mânia. — Aracena este o problemă minoră, maiestate, i-a răspuns sec. — Am unit casele de Lara şi Velasco tocmai ca să evit asta. Şi mă surprinde incapacitatea domniei tale de a-ţi struni soţia. Critica reginei l-a afectat profund. Am încuviinţat căsătoria Rosei de Lara cu englezul ca să-mi asigur loialitatea surorii domniei tale, dar totul a fost zadarnic. Alonso şi-a mijit ochii înainte să răspundă. — De aceea doresc să vă cer o favoare. Sprâncenele reginei sau ridicat întrebătoare. O logodnă între nepoata mea Rosa Catalina Blanca de Lara şi León Alejandro de Hidalgo y Osuna. Regina a clipit surprinsă. Pretenţia lui Alonso de Lara de a uni ducatele de Alcázar şi Marinaleda vădea o ambiţie fără margini. — Şi Coroana ce câştigă prin unirea celor două familii? — Dacă încuviinţaţi logodna nepoatei mele, voi controla averea şi influenţa surorii mele, ca să nu poată finanţa lupta lui don Carlos. — Ştii cumva că o finanţează? l-a întrebat regina pe un ton sec. Alonso ştia că păşea pe marginea prăpastiei. Regina era foarte bănuitoare şi el trebuia să aibă mare grijă. — Nu, a răspuns hotărât, dar tatăl fetiţei, ca tutore şi fideicomis al averii ei, poate să aloce fonduri pentru cauza carlistă. Însă, dacă dobândesc acordul de logodnă, proprietăţile
surorii mele vor trece nepoatei şi vor rămâne ca dotă. În acest caz, le-aş controla eu. Regina s-a gândit câteva momente la propunerea lui. — Dacă încuviinţez logodna, a spus în sfârşit, pot să creez un conflict internaţional cu Anglia care riscă să dăuneze Coroanei şi nu sunt dispusă să tolerez un asemenea prăpăd. Alonso se temea de acest răspuns. — Englezii luptă în favoarea infantelui don Carlos, i-a spus pe un ton calm. Un exemplu edificator îl constituie Charles Frederick11. Şi mulţi alţii despre care nu am aflat încă. Bărbia reginei s-a crispat auzindu-l. Englezul era prizonierul lui Alonso de Lara şi ultimul lucru de care avea nevoie monarhia spaniolă îl reprezentau intruşii care se credeau apărători ai cauzei carliste. — Vorbele tale sunt nechibzuite, de Lara, şi pot să le interpretez ca pe o provocare. Fernando Muñoz a hotărât să intervină în discuţie. — Nu este o idee aşa de nebunească, a zis el împăciuitor, dar dacă s-ar înfăptui, ar trebui cercetate bine toate pistele. María Cristina şi Alonso s-au uitat cu atenţie la ministru, cântărindu-i vorbele. A ne asigura loialitatea nobililor unindu-i de familiile cele mai credincioase este cea mai bună strategie pe care putem s-o aplicăm ca să obţinem victoria. — Dar până acum nu a dat rezultate. Regina avea în minte căsătoria lui Alonso de Lara cu Aracena de Velasco şi a Rosei de Lara cu un englez, amândouă sprijinite de ea. Am crezut în mod greşit că, avându-i pe cei mai mulţi nobili de partea mea, va fi de-ajuns, dar m-am înşelat. — Contele Velasco nu s-a pronunţat în legătură cu asta, i-a amintit Alonso reginei. Stă mai departe în expectativă, în turnul 11 Soldat englez care a luptat alături de carlişti (n.a.)
lui de fildeş şi mă îndoiesc că va orienta într-un sens sau altul. — De Velasco ar fi un aliat important pentru cauza mea, a remarcat María Cristina cu un oftat de resemnare. Prin sprijinul lui am putea să obţinem altele la fel de însemnate, ca al marchizului de Irián, al ducelui de Besande şi al conţilor de Arcayos şi Laciana. — Intenţionez s-o vizitez pe sora mea în Anglia, a spus Alonso pe un ton scăzut. Şi pot să mă văd cu contele Ayllón, maiestate. Voi încerca să culeg informaţii despre dovedita lui părtinire în chestiunea care ne priveşte. Regina şi-a mijit ochii uşor iritată. — Am nevoie de domnia ta aici, în Spania, şi nu într-o ţară străină, care poate să se pronunţe în favoarea dreptului divin al infantei Isabel de a se proclama regină legitima a tuturor spaniolilor. — Va fi doar o vizită scurtă, suficientă pentru a-i face să înţeleagă, pe sora mea şi pe conte, nevoia imperioasă de a sprijini cauza voastră. — Nu am de gând să provoc un conflict din cauza ambiţiei nemăsurate a domniei tale, duce. — N-o veţi face, maiestate. Vă dau cuvântul meu. — Du-te, atunci. Încearcă să îţi controlezi sora şi convinge-l pe conte să fie de partea mea. Totul fusese spus. Alonso a făcut o plecăciune adâncă şi s-a retras mergând cu spatele până când a ajuns la uşa din lemn. A apăsat pe clanţa aurită şi a mai înclinat o dată din cap în semn de rămas-bun. A închis uşa încet după el. Avea în faţă un drum lung şi multe obstacole de trecut, dar, dacă sora lui se credea la adăpost de persoana lui, se înşela amarnic.
16 Zilele petrecute la graniţa scoţiană au fost cele mai frumoase din câte îşi putea aminti. Căsătoria în micuţa capelă fusese o experienţă minunată care o umpluse de o mare fericire. Andrés fusese zâmbitor, vorbăreţ şi tandru ca în trecut. Ea se bucura pentru fiecare minut de energie pe care îl risipea şi acolo, la Gretna Green, părea că vremea nu trecuse, că ei încă se iubeau în munţii Hornachuelos, lipsiţi de griji ca doi adolescenţi. Dar se întorseseră la Whitam Hall. Andrés o prezentase întregului personal ca pe doamna casei, apelativ pe care-l acceptaseră cu toţii. Din acel moment, orice hotărâre în legătură cu treburile casei era supervizată de ea. Rosa se mutase din odaia aurie în cea a lui Andrés, unde petreceau momente unice de iubire şi jocuri. Viaţa se purta minunat cu ea. Andrew se uita la femeia care îi întorsese lumea cu susul în jos. Era aceeaşi vrăjitoare pe care o cunoscuse în Hornachuelos. Senină în gesturi, dornică să înveţe şi o amantă dezinhibată şi veselă cum existau doar în povestirile scrise special pentru sexul tare. Şi-a amintit când a văzut-o prima oară vorbind cu un bărbat, care lui i s-a părut un negustor. Acolo, în curtea întunecată a casei, rămăsese vrăjit de figura acelei femei care radia senzualitate prin fiecare por al pielii. Murmurul glasului ei catifelat, mişcările calme şi reţinute l-au atras ca şi cum el ar fi fost o albină şi ar fi descoperit deodată cea mai frumoasă pajişte, plină de flori spre desfătarea lui. A urmărit-o şi a bombardat-o cu insistenţele sale până când zâmbetul pe care i l-a dăruit ea l-a zăpăcit şi ameţit de dorinţă. Dar Rosa nu i-a uşurat situaţia. Ocolea cu măiestrie săgeţile
aruncate de el, până când norocul i-a surâs în sfârşit şi una dintre ele a nimerit în inima femeii. Cucerirea ei a fost lucrul cel mai îndrăzneţ şi divin la care putea să aspire un muritor. Andrew s-a îndrăgostit până peste cap în câteva zile. Rosei i-a luat mai multă vreme să accepte că şi ea fusese atinsă de săgeata lui Cupidon, dar când în cele din urmă a recunoscut, l-a făcut cel mai fericit bărbat din lume… până în clipa în care s-au despărţit. În ziua aceea şi în următoarele, Andrew a căzut din raiul pământesc în flăcările iadului, dar credea orbeşte că va ieşi nevătămat din ele. Era a lui. Căsătorită de două ori, pentru ca niciodată să nu existe vreo îndoială în legătură cu asta. Rosa de Lara era Rosa Beresford, la bine şi la rău. — Parcă ai fi motanul care a mâncat şoarecele. Andrew a întors privirea auzindu-i vorbele. Era cufundat în amintiri care îi făceau inima să bată mai tare. — Lady Beresford, nu sunt motanul care a mâncat şoarecele, sunt un leu care a vânat o căprioară rătăcită. Ea i-a zâmbit la auzul acelei comparaţii. — Ai de gând s-o mănânci? El a tăgăduit, clătinând de mai multe ori din cap. — Este atât de frumoasă că am hotărât să o ţin ostatică în regatul meu. Prinsă în ghearele mele şi cu răsuflarea mea desenând inimi pe gâtul ei de lebădă. Ea i-a aruncat o privire amuzată. — Întotdeauna mi-a plăcut această însuşire a ta, i-a spus pe un ton scăzut. Incredibilul tău simţ al umorului; ceva ciudat, venind de la un englez. Andrew a pus un picior peste celălalt în vreme ce trăsura îşi urma drumul către Crimson Hill, unde urma să aibă loc o recepţie cu ocazia nunţii lor. — Pentru că sunt un englez din sud. Şi noi, cei din sud avem
sângele mai fierbinte, ca şi spaniolii. Rosa nu-i împărtăşea deloc părerea. Îşi amintea perfect de Arthur, fratele mai mare al lui Andrés, căci niciodată nu mai văzuse un chip mai sever şi mai aspru. Rezolvase chestiunea legalităţii Blancăi cu o solemnitate care a surprins-o. Nu văzuse pe chipul lui bărbătesc un zâmbet sau un licăr de empatie. Nu, Andrés se înşela. Bărbaţii englezi din sud erau rigizi şi serioşi. — Nu-mi place s-o las singură pe Blanca, i-a spus pe neaşteptate, cu un aer melancolic. — Micuţa noastră e bine. Lady Jane nu va permite să i se întâmple nimic rău. — Mintea mea ştie asta, dar inima nu vrea să se despartă de ea. Andrew nu a apucat să-i spună nicio vorbă de alinare, fiindcă trăsura trecuse de gardul din fier şi o luase pe drumul ce ducea la conac. S-a uitat la Rosa, care şi-a manifestat agitaţia muşcându-şi buza inferioară. A început a-şi netezească cutele inexistente de pe poala rochiei de gală cu gesturi identice celor ale Blancăi. — Nu trebuie să te îngrijorezi. Nu voi îngădui niciodată să-ţi facă cineva rău. Dar teama ei avea cauze mult mai întunecate: fratele ei Alonso şi războiul din Spania, însă nu voia să recunoască. — Doresc să fiu vrednică de tine, Andrés, i-a spus brusc. Nu mi-ar plăcea să te fac de ruşine în faţa prietenilor tăi. El a răsuflat adânc simţindu-se peste măsură de mândru. Vorbele ei îi plăcuseră foarte mult, dar nu i-a spus. Doresc să ne începem bine viaţa noastră în comun. Să fiu acceptată de cei care te iubesc. — N-ai de ce să te temi în privinţa asta. Eşti femeia vieţii mele şi toţi ştiu sau vor şti. Rosa l-a privit cu ochi strălucitori de emoţie. Andrés era un bărbat care nu-şi drămuia vorbele de
afecţiune, însă acestea nu păreau mieroase. Spunea ce gândea şi făcea ca inima ei să bată mai tare când îl auzea. Era un seducător înnăscut. Un donjuan unic şi era soţul ei. Se simţea cu adevărat foarte fericită. Caleaşca s-a oprit, şi Andrew a prins-o de mâini când se pregătea să deschidă uşa şi să iasă, dar, înainte de a o ajuta să coboare, i-a spus câteva vorbe liniştitoare. Acum sunt aici ca să te apăr şi să te iubesc. Alungă îngrijorarea de pe chip şi teama din suflet. Familia mea te va iubi la fel de mult ca mine. Prietenii mei te vor respecta la fel, dacă nu chiar mai mult decât mine. Zâmbetul Rosei i-a confirmat că vorbele lui fuseseră cele potrivite. Andrew i-a sărutat mâinile şi a ajutat-o să iasă din trăsură. Când a vrut să-i ofere braţul, a văzut că Ágata şi Christopher le veneau în întâmpinare coborând scările. Era frumos din partea lor că îi sprijineau la acea primă întâlnire pe care o vor avea ca soţ şi soţie cu nobilimea din Portsmouth. — Arăţi minunat, lady Beresford! Andrew… Salutul înflăcărat al lui Christopher a fost ca un balsam regenerator pentru muşchii ei dureroşi din pricina încordării. Era atât de plăcut să primească dovezi de încurajare! Sărutul galant al cumnatului ei şi îmbrăţişarea drăgăstoasă a Ágatei au făcut-o chiar să se simtă speriată de buna primire. — Este impresionant, a spus în vreme ce ridica privirea ca să se uite la conac, după saluturile de rigoare. Aproape la fel ca Whitam Hall. Lui Christopher i-au plăcut aceste vorbe, căci preferinţele lui se îndreptau spre căminul Beresforzilor. — Crimson e mai mare, dar nici Whitam nu rămâne mai prejos ca dimensiune. Din glasul lui Andrew străbătea mândria, şi Rosa s-a gândit că avea toate motivele să se comporte astfel. Amândouă casele
erau excepţionale şi de un lux copleşitor. — Întârziem, s-a grăbit să spună Christopher. Ágata nu mi-a îngăduit să-l salut pe Devlin înainte de sosirea voastră. — Rosa trebuie să-şi facă intrarea sprijinită de familie, a subliniat soţia lui. Rosa i-a adresat un zâmbet cumnatei ei în vreme ce urca scara susţinută de braţul lui Andrés. Ducele de Aran, stăpânul casei, se afla chiar în capătul celălalt al unui lung şir de oaspeţi. Era un bărbat înalt şi cu păr bogat. Zâmbea într-un fel ce i s-a părut surprinzător Rosei, care şi-l închipuise mult mai sobru şi mai protocolar. Andrew a condus-o pe holul luminat până în marele salon. — Nu aşteptăm să fim anunţaţi? a întrebat ea alarmată. Christopher şi Ágata îi urmau îndeaproape. — Suntem din familie, a spus Christopher. Sora mea este căsătorită cu primul născut al ducelui. Crimson Hill reprezintă al doilea cămin al nostru. Explicaţia i se părea Rosei nemaipomenită, fiindcă, în ciuda înrudirii, rămâneau totuşi nişte oaspeţi. — E aici? Se referea la Aurora, sora lui Andrés şi a lui Christopher. — Nu. Locuieşte în cea mai mare parte a anului în casa ei din Granada. Eu obişnuiesc s-o vizitez cel puţin o dată pe an. Rosa l-a privit uimită, dar n-a spus nimic. Acum îşi amintea de vorbele lui John. După ce rezolvase problema ei, îi spusese că va petrece câteva zile cu fiica lui, Aurora. Ducele i-a zărit de la depărtare şi scuzându-se faţă de câţiva oaspeţi, s-a îndreptat spre ei. Rosa s-a pregătit să facă reverenţa cuvenită. — Vă aşteptam. Glasul lui grav nu părea câtuşi de puţin mustrător. — Lord Penword, a început Andrew, daţi-mi voie să v-o
prezint pe soţia mea, Rosa de Lara y Guzmán. Devlon s-a uitat cu un ochi critic la fată şi ea a făcut o plecăciune adâncă şi plină de graţie. — Excelenţă… Devlin i-a sărutat protocolar mâna. Ágata se uita la cumnata ei, cu uimire şi invidie. Ea n-ar fi putut niciodată să facă o reverenţă atât de graţioasă şi de elegantă. — Bine ai venit la Crimson Hill! Şi din acel moment Andrew a rămas singur căci Devlin a acaparat cu totul atenţia Rosei. Acesta a condus-o către restul oaspeţilor ca s-o prezinte cu toate onorurile. Christopher, Ágata şi Andrew au petrecut următoarele ceasuri răspunzând la întrebările adresate de doamne bătrâne şi prieteni foarte interesaţi să cunoască amănuntele unei căsătorii atât de neobişnuite. — Mă duc s-o salvez, s-a oferit Ágata, dar Andrew a clătinat din cap şi, fără să-şi ia privirea de la soţia lui, care chiar în acel moment vorbea liniştită cu lordul Eliot 12. Rosa asculta foarte atentă lămuririle pe care i le dădea lordul în legătură cu ceva. O vedea încuviinţând din când în când. Este o adevărată doamnă, a spus deodată Ágata. Ascultă de mai bine de un ceas aceeaşi persoană fără ca pe chip să i se citească altceva decât interes. Eu aş fi murit de plictiseală. Andrew gândea acelaşi lucru dar nu a spus nimic. Christopher a luat o înghiţitură din cupa de şampanie, în vreme ce băutura lui Andrew i se încălzea în mâini fără ca el să-i dea atenţie. — În curând va fi anunţată cina, le-a amintit Christopher. El nu putea să-şi ia ochii de la figura soţiei lui. Rosa îşi ţinea spatele drept, capul aplecat spre lordul Eliot şi mâinile împreunate. Avea ţinuta unei regine şi stăpânirea unui general. 12 Lordul Eliot a fost trimis în Spania de către guvernul britanic ca să pună capăt execuţiilor arbitrare ale prizonierilor din ambele tabere şi să promoveze schimbul acestora (n.a.).
Şi s-a întrebat de ce îl deranja această atitudine. O singură dată ochii ei s-au îndreptat către locul unde se afla el, mâncând-o din priviri. — Du-te, Andrew, i-a spus Christopher. Rosa este prea binecrescută ca să întrerupă o discuţie care sigur nu o interesează. — N-aş vrea să par nerăbdător sau băgăcios, a recunoscut cu glas scăzut. — Este dreptul tău să pretinzi o atenţie care ţi se cuvine. Lordul Eliot va trebui să accepte, la fel ca şi restul oaspeţilor. Dar nu a fost nevoie s-o salveze Andrew, fiindcă lordul Eliot venea deja împreună cu ea spre ei. Chipul Rosei exprima o îngrijorare care i-a făcut stomacul să se strângă. Despre ce naiba or fi vorbit? De ce soţia lui trecuse cu iuţeala fulgerului de la veselie la tristeţe? Andrew avea de pus multe întrebări, dar curiozitatea lui trebuia să aştepte un moment mai potrivit ca să fie satisfăcută, deoarece chiar atunci s-a anunţat cina. Rosa nu mai era aceeaşi persoană plină de iluzii care sosise la conacul Crimson Hill la braţul lui. La cină fusese serioasă, absentă. Nici glumele Ágatei nu au făcut-o să-şi schimbe înfăţişarea. — Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Andrew înainte de desert. Ea fusese tăcută cea mai mare parte a cinei. Stătea chiar în faţa lui Andrew, dintr-o greşeală de protocol care nu fusese îndreptată la vreme şi datorită acestui fapt nu pierduse niciuna dintre expresiile întipărite pe chipul ei. — Lordul Eliot va călători în curând în Spania, a răspuns ea pe un ton calm. El şi-a dat ochii peste cap, fiindcă nu ştia ce însemna această călătorie pentru soţia lui. Guvernul britanic este îngrijorat de neîncetatele execuţii ale rebelilor din patria mea. Acum Andrew a rostit o înjurătură în gând. Dacă Anglia intervenea în lupta spaniolilor, necazurile nu vor întârzia să apară.
— Aţi vorbit despre execuţii? I se părea uluitor faptul că lordul Eliot acaparase atenţia soţiei sale cu un subiect politic care îi privea doar pe bărbaţi. — Ştie că am fost arestată de către Coroana spaniolă pentru că am luat atitudine în favoarea lui Carlos Isidro. Andrew s-a întrebat cum de se aflase că el se căsătorise cu o rebelă. La rândul lor, carliştii au început să împuşte prizonierii care le cad în mână, a continuat Rosa. Aceste grozăvii sunt discutate de către guvernul britanic, care a hotărât să trimită o comisie pentru ca cele două taberele să ajungă la o înţelegere şi să înceteze execuţiile arbitrare. — Îţi înţeleg îngrijorarea, dar aici eşti în siguranţă. Rosa l-a privit cu gravitate. — Ştiu, dar sunt îngrijorată pentru familia şi prietenii mei care au rămas în Spania. — Aşa e în război, Rosa. Acolo unde se desfăşoară, urmările sunt neplăcute. — Discuţia cu lordul Eliot mi-a amintit de ce trebuie continuată lupta. Temerile lui se adevereau. Rosa scăpase ca prin minune de spânzurătoare, dar încă se gândea la cei care luptau pentru idealurile lor. — Să lăsăm politica în seara asta, lady Beresford. Ea şi-a aţintit privirea asupra soţului ei, care adoptase o atitudine a naibii de atrăgătoare. Şi-apoi ştiu cum să şterg această expresie de supărare de pe chipul tău. Nu vreau să mai exprime niciodată îngrijorare. Rosa nu a putut să-i răspundă, pentru că servitorul tocmai aducea desertul: budincă de ciocolată şi căpşune cu miere. Când se pregătea să înfigă lingura în ea, a simţit o mângâiere pe sub masă. Un picior de bărbat tocmai aluneca pe piciorul ei. Şi-a îndreptat privirea către soţul ei, care îşi mânca budinca,
fără să se sinchisească de stânjeneala pe care i-o provocase. A înţepenit şi a dat drumul lingurii, care a făcut un zgomot metalic când s-a lovit de porţelanul farfuriei. — Andrés! a exclamat, simţind a doua mângâiere, care de data asta, ajunsese la genunchi. — S-a întâmplat ceva? a întrebat Ágata, care stătea alături. Christopher şedea la dreapta lui Andrew. — E prima oară când gustă budinca, i-a spus acesta cumnatei lui, cu umor. Rosa a răsuflat adânc în vreme ce piciorul lui continua s-o chinuie pe sub masă. Iisuse! Abia putea să respire şi să-şi ducă lingura de budincă la gură fără să-i tremure mâna. Cu piciorul drept a încercat să îndepărteze piciorul lui Andrés, dar din cauza mişcării s-a deplasat de pe scaun. A izbutit să se ţină de marginea mesei ca să nu-şi piardă echilibrul. — Andrés! a şoptit şocată, fiindcă el îşi continua jocul. Ajunsese pe partea interioară a coapselor ei. El a ridicat ochii din farfurie ca să se uite la ea; se făcuse roşie ca focul. — Nu-ţi place budinca, dragă? Sau tot te mai gândeşti la război?
17 Rosa se dovedea foarte receptivă. Învăţa mult despre noua ei patrie şi despre obiceiurile englezilor. Toţi cei de la Whitam o ajutau să se adapteze cât mai iute cu putinţă şi ca nou membru al familiei Beresford fusese acceptată fără rezerve de către nobilimea din Portsmouth.
La Whitam era aşteptată vizita oficială a ambasadorului spaniol la Londra, ca şi cea a lordului Eliot şi a colonelului John Gurwood13. Andrew se simţea un pic depăşit, fiindcă întotdeauna tatăl lui fusese cel care se ocupase de vizitele speciale. Christopher nu-l ajuta prea mult în această privinţă, fiind încredinţat că fratele lui cel mai mic va putea să treacă cu uşurinţă prin acea încercare. Dar niciunul nu putea să-şi închipuie groaza lui la gândul că nu va fi la înălţime. A continuat să deschidă corespondenţa, cu mintea la viitoarea vizită. Şi-a închipuit pricina pentru care ambasadorul spaniol stabilise o vizită în absenţa patriarhului Beresforzilor, şi Andrew a înjurat fiindcă asta însemna că era hotărât să aibă cu Rosa o discuţie despre rebelii spanioli pentru a-i smulge toate informaţiile pe care le socotea folositoare. Dar el dorea ca ea să uite de luptele din Spania şi să înceapă să trăiască liniştită alături de el, la Whitam, locul în care va fi în siguranţă. Zgomotul făcut la deschiderea uşii de la bibliotecă l-a determinat să ridice privirea din hârtii şi s-o fixeze asupra fiicei lui, care abia ajungea la clanţă. Zâmbetul copilăresc l-a dezarmat complet şi l-a făcut să simtă în inimă o iubire nemărginită. — Eşti gata? a întrebat-o. Blanca a dat din cap în semn de confirmare şi asta a făcut ca buclele ei negre să se unduiască uşor. — Mama şpune că va veni îndată. El s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat către micuţă. Când a ajuns lângă ea, s-a lăsat pe vine şi a privit-o în ochi. — Eşti frumoasă. Blanca i-a zâmbit radioasă. — Şi tu, i-a răspuns cu candoare. 13 A contribuit la negocierea aşa-numitului Tratat al lordului Eliot în Spania (n.a.)
— Şi eu sunt frumos? a întrebat-o ştrengăreşte Andrew. — La fel de frumoş ca Atila. El a plescăit din limbă amintindu-şi de câinele pe care îl adoptase Blanca şi de numele pe care i-l pusese. Care, apropo, îi venea ca o mănuşă. Pe unde alerga el, nu mai creştea iarbă. — Atila tot nu va intra în casă până când nu îşi va stăpâni pornirile. Şi, indiferent ce vei spune, n-o să mă faci să mă răzgândesc. — Atila nu ştie ce faţe, a argumentat micuţa. Andrew era de acord cu fiica lui dar câinele va sta tot în grajd până când se va cuminţi. Încă putea să audă ţipătul pe care îl scosese bucătăreasa când a mâncat o parte din fazanul fript pentru cină. Şi asta fără să pună la socoteală zarva cameristelor când a distrus pernele. Încă i se părea că vede fulgi zburând prin odăi. Dar eu am să-l învăţ, a spus micuţa cu mândrie. Andrew a îmbrăţişat-o cu putere. În clipa următoare, a luat-o de mână ca să meargă în întâmpinarea soţiei lui, care cobora scara principală şi se îndrepta către ei. Când i-a văzut, Rosa a răsuflat adânc. Blanca era îmbrăcată întocmai ca tatăl ei: pantaloni de călărie, vestă cu imprimeuri, bluză albă, cizme negre şi capă asortată. Andrew şi-a reprimat un fluierat când a văzut ţinuta Rosei. Purta un costum de amazoană din catifea verde închis, părul strâns într-un fileu şi pălăria într-o parte, cu flori asortate la culoarea rochiei. Toate hainele ei sosiseră din Spania cu câteva zile în urmă. De câte ori o vedea, rămânea fără răsuflare. — Am să-i spun Emmei să-ţi schimbe hainele, i-a spus Rosa fetiţei cu glas liniştit. S-a întors şi a început să meargă, dar vorbele lui Andrew au oprit-o. — Blancăi îi place să călărească îmbrăcată aşa. Nu, scumpo? Micuţa a păstrat tăcerea lungă, o bună bucată de vreme, lipită
de picioarele tatălui ei, ca şi când ar fi căutat apărare. Rosa s-a întors brusc şi l-a străpuns cu privirea pe Andrew, care se uita la ea zeflemitor. — Blanca, du-te după Emma şi spune-i că am zis să-ţi schimbe hainele. Fetiţa a ascultat-o de îndată pe mama ei. S-a eliberat din mâna lui Andrew şi a alergat spre vestibul fără să se uite înapoi. El a încrucişat braţele şi a susţinut privirea Rosei. Andrés, Blanca nu poate să umble îmbrăcată ca un băiat, a insistat ea, dar expresia lui a făcut-o să-şi muşte buzele. — Fiica noastră se va îmbrăca aşa cum va dori de câte ori va fi însoţită de tatăl ei. Rosa a clipit o dată, căci Andrés folosise un ton autoritar. — Trebuie să înveţe să se poarte ca o domnişoară şi, dacă se va îmbrăca precum un băiat, asta n-o s-o ajute, a încercat să-l lămurească. El a schiţat un zâmbet cuceritor. — E prea mică să-şi facă griji pentru aceste amănunte. Are tot timpul din lume să înveţe rigorile etichetei, crede-mă. Rosa a dat încet drumul aerului. Şi va fi ultima oară când îmi subminezi autoritatea în prezenţa fiicei noastre. Rosa a lăsat ochii în jos, mâhnită. Andrés avea dreptate, dar ei încă îi venea greu să înţeleagă că educaţia micuţei nu mai cădea exclusiv în sarcina ei. — Îmi pare rău că te-am sfidat, a spus cu sinceritate, dar Blanca se va îmbrăca aşa cum se cuvine pentru o domnişoară, altfel nu va ieşi să călărească. El a făcut un pas spre ea, cu ochii mijiţi. Înţelegea prea bine stânjeneala stârnită de hainele fetiţei fiindcă Rosa crescuse cu norme şi reguli rigide şi, fără să-şi dea seama, transfera această austeritate asupra fetiţei; dar nu avea de gând să îngăduie asta, chiar dacă ar trebui să-i conteste hotărârea. Blanca va creşte ca o fetiţă obişnuită, sub supravegherea unui tată care o adora. Rosa ştia că întrecuse
măsura prin vorbele ei, dar educarea unui copil era dificilă şi navea de gând să arunce la gunoi atâţia ani de strădanie. Oare Andrés nu-şi dădea seama cât de dăunător ar putea fi pentru viitorul fetiţei să fie catalogată drept excentrică? Ciudată? Şi îngăduindu-i să călărească îmbrăcată în haine bărbăteşti, încuraja tocmai aceste însuşiri, inadmisibile la o domnişoară. Andrés, nu voiam să te supăr, a spus cu sinceritate. — Dar ai făcut-o, a spus el apăsat, dar fără să-i facă vreun reproş. — Blanca trebuie să înveţe de mică şi nu aş vrea să fie considerată prost crescută fiindcă nu am învăţat-o să se supună normelor de conduită obligatorii pentru o fată educată. — Are suficientă vreme ca să înveţe să respecte noianele. — Dar nu va învăţa dacă nu-i punem stavilă. — Dacă îi permitem să se îmbrace comod ca să călărească, nu înseamnă că nu-i punem stavilă. Rosa a răsuflat adânc căutând argumente. — Când va deveni adolescentă, n-o să vrea să se îmbrace cu o fustă incomodă şi voluminoasă de câte ori va avea prilejul să călărească şi atunci tu, cu îngăduinţa ta, îi vei fi făcut un mare rău. Andrew era pe punctul să izbucnească în râs, dar s-a abţinut. Rosa era delicioasă când pleda pentru o atitudine cât se poate de logică şi coerentă, însă voia să-şi educe fiica fără să ţină seama de normele de protocol. — Va călări cu fustă de câte ori eticheta o va cere, pot să te încredinţez, dar când călăreşte cu părinţii ei nu trebuie să-şi îngrădească libertatea. Rosa era gata să rostească o înjurătură, dar s-a stăpânit. Discuţia căpăta proporţii nebănuite şi îi scăpa de sub control. — Nu voiam să te provoc, a spus în şoaptă. — Tu toată eşti o provocare. Andrés ajunsese lângă ea. A luat-
o de mijloc şi a lipit-o de trupul lui. Şi trebuie să înveţi bine un lucru: de-acum înainte, n-o să mă mai contrazici în prezenţa fiicei noastre. — Dar, Andrés… — Am să te sărut atât de intens că n-ai să ştii unde ţi-e capul şi unde picioarele. O să-ţi eliberez părul acesta minunat, ca să unduiască în bătaia vântului în vreme ce călăreşti alături de mine, ca să-i dezvălui fiicei noastre o parte din libertatea de care se poate bucura alături de părinţii ei. Şi şi-a pus în aplicare intenţiile. I-a dat jos pălăria de pe cap şi a aruncat-o în cuierul din colţ, dar nu a nimerit, şi aceasta a căzut pe podea. Apoi a aplecat capul căutându-i gura şi a sărutat-o cum sărută un bărbat femeia pe care o iubeşte. Cu patimă arzătoare. Cu o foame nemărginită. Între timp, îi scotea acele din păr şi îi elibera şuviţele, cu atâta blândeţe de parcă o făcea cu limba, nu cu degetele. Gustul lui o îmbăta. Parfumul pielii lui îi înnebunea simţurile, şi când Andrés s-a îndepărtat, Rosa nu mai ştia unde se află, nici despre ce vorbeau. Simţea înăuntrul ei o avalanşă de senzaţii care o ameţeau. — N-am aer, i-a mărturisit, tulburată şi foarte aţâţată. El i-a străpuns chipul cu privirea, îmbujorat de sărat şi dominat de o dorinţă nestăvilită. — Atunci răsuflă adânc, pentru că am să te sărut din nou. Apleca deja capul în întâmpinarea gurii ei când un râs de copil l-a făcut să se depărteze de Rosa, care rămăsese cu ochii închişi şi buzele întredeschise, în aşteptarea sărutului făgăduit. Amândoi stăteau în mijlocul vestibulului. Pierduseră noţiunea timpului şi, numai cu un efort supraomenesc, a reuşit să se desprindă unul de celălalt. Andrew s-a uitat la Blanca; îşi înlocuise pantalonii cu o fustă albastră, dar păstrase cămaşa, vesta, cizmele şi capa. Rosa şi-a revenit în sfârşit şi a străpuns-o cu privirea pe
micuţă, care se uita la ea cu un aer complice. Strălucirea din ochii de copil a înfiorat-o de emoţie şi i-a dat impresia că pierde ceva, dar nu ştia ce. Complicitatea dintre tată şi fiică era evidentă şi a umplut-o de o linişte necunoscută până atunci. — Eşti gata? a întrebat-o pe fiica sa, cu dulceaţă în glas. Blanca a dat afirmativ din cap, dar nu a răspuns. Rosa s-a întors spre uşă în vreme ce-şi punea mănuşile, cu mâini nervoase. Sărutările lui Andrés o zăpăceau, o făceau să ardă şi, dacă Blanca nu i-ar fi întrerupt, pe ea nu ar fi deranjat-o să facă dragoste chiar în vestibulul casei. Îşi pierdea minţile cu paşi repezi! Andrew a întins o mână spre fetiţă, care a coborât ultima treaptă către el. Când a băgat de seamă că mama ei nu îi vedea, şi-a ridicat fusta albastră şi i-a arătat tatălui ei că pe dedesubt purta încă pantaloni. Andrew a izbucnit în râs şi a luat-o în braţe. Rosa s-a întors să vadă ce îl amuzase atât de tare, dar nu a văzut decât că Andrés şoptea ceva la urechea Blancăi, iar ea făcea un gest afirmativ şi îi răspundea cu un zâmbet nevinovat. Imaginea tatălui şi a fiicei împărtăşind o confidenţă era cu adevărat superbă, şi Rosei i s-a pus un nod în gât. — Ce te îngrijorează? întrebarea lui Christopher l-a readus brusc la realitate. În ultima vreme te văd cam absent. Îngrijorarea lui Andrew avea un nume: războiul din Spania. — Mâine va fi cina oficială cu ambasadorul spaniol şi cu lordul Eliot. Christopher a băut o înghiţitură din paharul cu coniac. — Rosa se va descurca foarte bine. Este o femeie bine pregătită, dar cred că alta este pricina îngrijorării tale. Andrew nu se simţea îngrijorat şi, chiar dacă era de acord cu aprecierea fratelui său cu privire la Rosa, nu asta îl frământa. — Crezi că tata va mai întârzia mult până să se întoarcă? Christopher a ridicat din umeri. Nu cunoştea data întoarcerii
tatălui lor, nici a lui Arthur, care se hotărâse să mai stea o vreme departe de Anglia. Se afla la Salamanca, unde cumpăra iepe pentru grajdurile de la Crimson Hill. Fratele lui câştiga o avere cu mânjii pe care îi creştea. — Pari istovit, a comentat Christopher, fără să-şi ia privirea de la fratele lui cel mai mic. Chipul îndeobşte nepăsător al lui Andrew avea un rictus de nelinişte care i se părea ciudat. Nou. Amândoi stăteau în faţa biroului, în biblioteca de la Whitam. Uşa era închisă, ca să nu fie deranjaţi. — Tata este un bărbat foarte influent şi întâlnirile la care trebuie să asist în numele lui sunt prea multe. Abia sfârşesc cu una că trebuie deja să mă pregătesc pentru altele şi toate sunt inevitabile. Plângerea lui Andrew i s-a părut lui Christopher justificată; tânărul nu era obişnuit cu rigorile etichetei. Crescuse în puf. — Atunci refuză invitaţiile, l-a sfătuit fără să clipească. Sprâncenele blonde ale lui Andrew au format un arc perfect. „Să le refuz? Cu neputinţă”, şi-a spus sieşi. — Nu pot să le refuz. — De ce? — Pentru că sunt obligaţii ale tatei, şi datoria mea este să mă achit de ele. Pentru ca numele lui să fie pe mai departe nepătat. I-a luat o viaţă întreagă să-şi clădească reputaţia excelentă şi eu nu pot să stric totul fiindcă mă obosesc îndatoririle sociale. Christopher a deschis gura, dar a închis-o la loc. Andrew nu mai părea acelaşi om. Unde era libertinul care o ţinea din chef în chef până cădea lat? — Bănuiesc că vorbele astea nu sunt ale tale, ci ale soţiei tale. Strălucirea din ochii fratelui lui i-a confirmat bănuielile. — Este o doamnă în adevăratul înţeles al cuvântului, a spus Andrew pe neaşteptate.
Christopher a avut impresia că tonul lui părea resemnat. Rosa era o femeie nemaipomenită, o soţie extraordinară şi o mamă atentă şi devotată. — Pentru oricine este limpede că te iubeşte şi se străduieşte să-ţi facă pe plac, i-a spus ca să-l consoleze. — Dar e atât de… Andrew a tăcut un moment, atât de rigidă şi severă, a încheiat în sfârşit. Gesturile ei sunt totdeauna elegante. Nu are niciodată rochia şifonată sau o şuviţă de păr nelalocul ei. Nu râde niciodată în chip spontan în prezenţa oaspeţilor. Îşi controlează emoţiile în faţa oamenilor ca o regină în faţa duşmanilor. Mă înnebuneşte cu rigiditatea ei! Christopher începea să înţeleagă starea de spirit a fratelui lui. — Ai vorbit cu ea despre asta? Ar fi bine să-i spui cum te face să te simţi educaţia ei rigidă. Expresia de pe chipul lui Andrew a fost atât de comică încât lui Christopher i-a fost foarte greu să se stăpânească şi să nu izbucnească într-un hohot de râs. — Crezi că pot să-i spun că mă deranjează faptul că e atât de educată? A fost crescută din leagăn ca să se poarte cum este de aşteptat din partea unei doamne de rang înalt. — Şi unde e problema? — Mi-ar plăcea s-o văd pierzându-şi cumpătul măcar o dată. Să-şi păteze rochia şi să nu-i pese. Să poarte părul lăsat pe spate pentru desfătarea ochilor mei… — Ar trebui s-o iei aşa cum este. Aşa o lua, şi-a spus Andrew, dar nu putea să nu dorească să fie mai spontană cu el. — Când am cunoscut-o, era o persoană cu totul diferită faţă de femeia care este acum. M-a cucerit prin felul în care mă privea, prin modul cum se purta, liberă, dar nevinovată. Tăcută, dar comunicativă… Christopher l-a întrerupt.
— Între fata aceea şi femeia care este acum se află o fetiţă de cinci ani şi un război, Andrew. Pesemne a fost foarte greu pentru ea s-o crească singură pe frumoasa mea nepoată. Să ţină piept unui frate absolutist şi să mai fie şi declarată trădătoare a Coroanei. Nu uita că a supravieţuit printr-o minune. — Ai dreptate, a încuviinţat Andrew. Chiar şi aşa, nu pot să nu simt că mi-ar plăcea să cânte o baladă de dragoste pentru mine sau să pălmuiască o femeie de dragul meu. Par un copil răzgâiat, nu-i aşa? a recunoscut cu umilinţă. Christopher şi-a amintit că Ágata făcuse tocmai aşa ceva pentru el, dar Ágata nu era fiica unui duce spaniol, ci a unui ofiţer francez înfrânt. — Ai trăit mereu fără să-ţi pese de inimile pe care le zdrobeai în calea ta. Fratele lui voia să-l întrerupă, dar Christopher nu i-a îngăduit. Nu ai avut niciodată răspunderi. Tata te-a lăsat să creşti liber, fără altă grijă decât distracţia şi mereu am crezut că nu îţi făcea o favoare cu asta, iar timpul mi-a dat dreptate. — O iubesc din tot sufletul, Christopher, a recunoscut pe un ton hotărât, dar mă deranjează că este atât de desăvârşită. Spusese vorba potrivită: Rosa era prea desăvârşită pentru el. — Atunci, spune-i, ca să ştie cum te simţi. Dar Andrew nu avea de gând să-i urmeze sfatul. Problema no reprezenta Rosa, ci el însuşi, care tânjea prea mult după femeia care fusese ea în trecut. După momentele vesele şi lipsite de griji pe care le împărtăşiseră, când el nu ştia că era fiica unui duce şi sora unui bărbat prea intolerant şi războinic. Andrew îşi propusese s-o facă pe Rosa să se poarte mai firesc, dar nu ştia dacă va izbuti.
18 Rosa a controlat totul pentru a mia oară. Argintăria fusese ştearsă până când a început să strălucească. Serviciul de masă pentru ocazii deosebite era aşezat cu grijă, iar glastrele cu flori umpleau de prospeţime nu doar sufrageria, ci şi vestibulul şi salonul principal al casei. Alesese cu grijă meniul şi verificase împreună cu bucătăreasa amănuntele legate de antreuri şi desert. Angajase încă doi lachei ca să îmbunătăţească serviciul cu prilejul unui eveniment atât de special ca acela care va avea loc la Whitam Hall. Când Andrew a prezentat-o personalului casei, Rosa crezuse că îi va fi foarte greu să-i facă s-o asculte, dar majordomul, bucătăreasa şi restul personalului acceptaseră fiecare sugestie a ei fără comentarii. Conducerea unui conac ca Whitam nu era lucru uşor, dar fusese bine instruită şi, mulţumită respectului pe care i-l arătau toţi, îndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau stăpânei casei era floare la ureche. — Marcus. Majordomul şi-a aţintit privirea asupra ei, iar Rosa i-a zâmbit recunoscătoare. Totul este fără cusur. Bărbatul şi-a umflat pieptul cu mândrie. Recunoaşterea primită din partea doamnei pentru munca lui i s-a părut neaşteptată, dar foarte plăcută. — Este datoria mea, milady, i-a răspuns uşor tulburat. Rosa şi-a pus mâna dreaptă pe antebraţul majordomului, privindu-l cu atenţie. — Este mai mult decât atât. Este devotament exemplar. Whitarn funcţionează la perfecţie datorită efortului dumitale şi al restului personalului din casă. Mulţumesc mult şi, te rog, transmite tuturor recunoştinţa mea sinceră.
Marcus se simţea foarte încurcat. Era pentru prima oară când o doamnă Beresford îi mulţumea pentru că-şi făcea treaba. O muncă pe care o presta cu multă plăcere. — Ai să-l faci să roşească, dragă. Glasul lui Andrew a ajuns la ea de la uşa de intrare în sufrageria principală. Rosa l-a privit, dar nu s-a îndreptat spre el. — Constat doar un fapt care merită o recunoaştere sinceră din partea noastră, a adăugat cu empatie ceea ce a determinat retragerea rapidă a lui Marcus. — Mă duc să văd dacă şi cameristele şi-au terminat treaba, milady. Andrew se uita tot timpul la majordom, care deja închidea uşa în urma sa. — Îl ai la degetul mic. Rosa se aplecase ca să miroasă un buchet de flori aşezat în mijlocul mesei. Altele mai mici erau plasate la o distanţă potrivită ca să nu încarce prea mult aerul cu mirosul pătrunzător de trandafiri. Cu fiecare zi care trece mă surprinzi tot mai mult, a continuat el. Rosa s-a întors spre soţul ei, care venea către ea cu o strălucire ştrengărească în ochi. Inima i-a bătut mai tare. De îndată ce îl privea, uita de toţi şi de toate. Ce putere avea Andrew de o subjuga astfel? — Te-am luat prin surprindere? l-a întrebat cu o anume nerăbdare în glas. El i-a observat rochia, cu decolteu pătrat şi danteluri transparente la gât. Talia era înaltă, chiar de sub bust. Abia dacă avea trenă, iar culoarea aurie era foarte frumoasă făcându-i părul să pară şi mai întunecat sub candelabrul din cristal. Purta câteva bijuterii foarte discrete, doar un lanţ fin cu un mic crucifix la gât, o agrafă cu perle în cocul sofisticat şi inelul cu smaralde pe care i-l pusese el pe deget când s-au căsătorit la graniţa scoţiană. Dar, chiar dacă ar fi fost îmbrăcată în zdrenţe, rangul ei ar fi ieşit la iveală. Şi deodată îndoiala i-a
zdruncinat încrederea. El nu se sinchisise niciodată de etichetă, de păstrarea aparenţelor. Tatăl lui îl scuzase de fiecare dată şi îi îngăduise să se eschiveze de la cele mai multe dintre obligaţiile sociale, care i se păreau îngrozitor de plictisitoare. Te văd îngrijorat. Vorbele Rosei au ajuns la el printre suspine. Era pierdut, copleşit de simţăminte descurajatoare. Andrés… A clipit ca să îndepărteze neplăcuta senzaţie că era nelalocul său. Rosa îşi împletise degetele cu ale lui, care se răciseră brusc. — Eşti superbă, i-a spus în cele din urmă. Ea l-a privit în ochi admirându-le strălucirea. Seara va fi un succes, a adăugat el cu mândrie. Săptămâni în şir se va vorbi despre somptuoasa cină dată la Whitam Hall. Ea a luat-o ca pe un compliment, ceea ce şi era, dar ceva în atitudinea lui i-a atras atenţia. De mai multe zile chipul lui Andrew oglindea îngrijorare, o anume rezervă pe care nu şi-o putea explica. — Tu faci totul mult mai uşor, a spus ea cu simplitate. I-a apreciat cuvintele chiar dacă ştia că le spusese ca să-i facă pe plac, Rosa avea mereu o vorbă bună pentru toţi, chiar şi pentru băiatul care curăţa grajdurile. Îmi place căminul tău. Aici domnesc iubirea şi prietenia, a adăugat ea fără să înceteze să-l privească. — Când îl vei cunoaşte mai bine pe fratele meu Arthur, ai săţi schimbi părerea. Rosa a mijit ochii, uimită de comentariu. Chiar dacă Arthur i se păruse rece şi rezervat, nu îl credea în stare să strice armonia familială pe care a observat-o în casă. În fiecare colţ al căminului. — De bună seamă, pare excesiv de serios, a remarcat, fără săi dea drumul la mână. Dar bănuiesc că a fost doar o primă impresie. Andrew i-a pus palma pe umăr. Abia putea să-şi ia privirea de
la chipul ei frumos care exprima un viu interes. Pentru femei ca Rosa se cucereau imperii, se declarau războaie, se pierdeau vieţi. — Nu ţi-ar strica un pic de neglijenţă în înfăţişare. — Neglijenţă…? Nu a putut să termine fraza pentru că gura lui Andrés a acoperit-o lacomă pe a ei. Limba lui a luat-o prin surprindere şi geamătul de plăcere i-a rămas înăbuşit în gât. Soţul ei i-a muşcat buza inferioară, i-a mângâiat interiorul obrajilor şi i-a căutat limba cu a lui, într-un fel îndrăzneţ şi senzual. Rosa aproape că nu-şi mai simţea picioarele, avea impresia că genunchii îi deveniseră de gelatină şi nu a avut încotro decât să se agaţe de redingota lui ca să nu cadă la pământ. Mâna lui Andrew a urcat încet pe spatele ei, mângâind fiecare vertebră şi scobitură până când a ajuns la ceafă, unde a ţinut-o cu destulă putere ca ea să nu poată să-şi mişte capul. Şi a aprofundat şi mai mult sărutul. A gustat-o îndelung şi cu nesaţ. I-a explorat interiorul ei mătăsos până când a ameţit-o din cauza lipsei de aer. Iisuse! a exclamat Rosa când buzele lui au început să deseneze un mic cerc în jurul urechii ei. Mişcarea i se părea grozav de aţâţătoare şi îi provoca nişte gâdilături în stomac care semănau cu bătaia din aripi a unor fluturi jucăuşi. — Lasă-ţi-l liber. Rosa nu a ştiut la ce se referea până când a auzit desfăcânduse agrafa care îi ţinea părul des şi întunecat. Când şuviţele groase au început să-i cadă pe umeri şi pe spate, s-a depărtat câţiva centimetri de el. — Andrés! a exclamat îngrozită. Nu se cuvine ca o doamnă să poarte părul lăsat pe spate la o cină protocolară. Încerca să-şi prindă din nou părul, dar degetele lui nu o lăsau. Andrew înfăşurase câteva şuviţe pe degete şi le mângâia ca şi cum ar fi vrut să le încerce textura şi grosimea.
— Ador părul tău. Îmi place să-l văd unduindu-se liber. Clipa magică pe care o împărtăşiseră s-a risipit brusc. Rosa avea buzele umflate de sărut, obrajii îmbujoraţi de la frecarea de chipul bărbatului şi părul ciufulit, căzându-i în voie în jurul mijlocului îngust. — Îl vei vedea diseară, după ce va pleca şi ultimul oaspete, ia spus pe un ton fără să vrea cam sec. — Oaspeţilor nu le va păsa, a răspuns el ca s-o încurajeze. Rosa nu putea să înţeleagă atitudinea lui nepăsătoare. Ea era o doamnă, iar doamnele nu se prezentau la cină ca nişte precupeţe. — Dar mie îmi va păsa şi este o părere care ar trebui să aibă prioritate într-o asemenea situaţie. — Colonelul John Gurwood şi soţia sa aşteaptă să fie primiţi, a anunţat Marcus după ce a tuşit uşor. Geamătul de groază al Rosei l-a făcut pe Andrew să închidă ochii. Făcuse o mare prostie eliberându-i superbul păr. — Trebuie să mă aranjez, dar nu pot să trec prin vestibul ca să urc în odaia mea şi să fiu văzută în halul ăsta. Panica ei era cât se poate de grăitoare. — Parcă ai fi o nimfa, i-a şoptit la ureche. — Andrés! a exclamat indignată. Groaza de pe chipul ei l-a făcut să-şi revizuiască atitudinea jucăuşă. Rosa chiar era îngrijorată, încercând să-şi prindă, fără să izbutească, părul cu agrafa. — Nu-ţi face griji, a spus resemnat. Îi voi duce în bibliotecă să-i arăt colonelului colecţia de arme a tatei, aşa că vei avea timp suficient să urci şi să te aranjezi. Rosa a scos un oftat întretăiat de suspine. — Mulţumesc, a răspuns simplu. Dar Andrew a sărutat-o iarăşi pătimaş şi intens, până când tusea lui Marcus l-a făcut să-i dea drumul. Uitase cu totul de majordom şi de cei doi oaspeţi care aşteptau în vestibul.
Cina se desfăşura firesc, dar ochii lui Andrew nu se dezlipeau de chipul soţiei sale, care îi asculta cu atenţie pe colonel şi pe soţia acestuia. Amândoi îi descriau cu lux de amănunte felul de viaţă din Caraibe, unde fusese trimis colonelul la începutul carierei lui militare. Niciun gest, nicio mişcare nu arăta cât de plictisitoare trebuie să-i fi părut Rosei conversaţia. Supraveghea cu grijă să nu lipsească nimic de la masă şi, din când în când, se uita la Marcus şi îi făcea un semn de încuviinţare, ca şi cum i-ar confirma că totul era în ordine. Paharele oaspeţilor erau mereu pline, iar doamnelor li se dăduseră nişte evantaie ca să se răcorească de căldura produsă de lumânări, conversaţia spumoasă şi umorul domneau în sufragerie. El stătea în celălalt capăt al mesei, lângă ambasadorul spaniol şi soţia acestuia. Fratele lui, Christopher, şedea în capul mesei, în absenţa tatălui lor. Rosa se aşezase între cei mai în vârstă doi bărbaţi, manifestând faţă de ei o mare deferenţă. Cui îi plăcea să stea între doi oameni care abia auzeau şi al căror singur subiect de conversaţie erau vicisitudinile sorţii? Lui de bună seamă că nu. Ágata râdea împreună cu două doamne care nu se opreau din vorbit despre modă, un subiect care cel puţin nu trebuie să i se fi părut prea plictisitor cumnatei lui, şi brusc Andrew s-a trezit studiind cu interes fiecare chip. Era îngrozitor de plictisit, obosit să asculte discuţia despre războiul din Spania pe care o începuse ambasadorul, subiect care a iscat o polemică între mai mulţi domni. Şi, când şi-a aţintit privirea asupra fratelui lui, a văzut că avea aceeaşi seninătate ca şi Rosa. Stătea drept, tocmai pe dos faţă de el, care îşi pusese picior peste picior ca să stea comod, fără să se strângă aidoma unui acordeon. Ochii lui Christopher exprimau interes pentru persoana care îi solicita atenţia, dar păstrându-şi în acelaşi timp eleganţa ce îl caracteriza. Privindu-i pe rând pe Rosa şi pe Christopher, a văzut că amândoi erau
făcuţi după acelaşi calapod, aveau aceeaşi dezinvoltură, eleganţă şi purtare aleasă. Deodată, ochii i s-au îndreptat către cumnata Ágata, care îl privea fix şi îi făcea cu capul un semn abia vizibil să se stăpânească. Ştia ce gândea! A schiţat un zâmbet în vreme ce ridica paharul şi îi închina un toast. — Aşa este, lord Beresford? Andrew şi-a alungat gândurile pentru a-l privi pe ambasadorul care îi pusese întrebarea, o întrebare pe care el nu o auzise, fiind absorbit de fratele şi soţia lui. — Pardon? a răspuns cu altă întrebare; era absolut năucit. — Lordul Freeman crede că răscoala carlistă nu va ţine multă vreme. Vorbeau tot despre războiul din Spania, un subiect pe care Andrew începea să-l deteste. — Încetarea ostilităţilor din partea ambelor tabere ar fi benefică pentru spaniolii care nu luptă, a răspuns rapid, dar fără implicare emoţională. Ambasadorul spaniol s-a rezemat de spătarul scaunului şi l-a privit cu luare-aminte. Îi analiza comentariul într-un mod critic. — Din vorbele dumneavoastră deduc că sunteţi în favoarea regenţei Mariei Cristina, adevărat? Întrebarea lordului Freeman l-a prins cu garda jos. El nu era în favoarea, nici împotriva a nimic. — Războaiele aduc doar moarte şi mizerie, a adăugat cu un ton nepăsător, şi ăsta e un fapt de netăgăduit. — Şi ce părere are soţia dumneavoastră despre această poziţie neutră? a stăruit ambasadorul continuând să-l privească. Andrew nu s-a gândit la răspuns, care s-a ivit pe buzele lui aproape fără voie. — Lady Beresford gândeşte la fel ca mine. — Daţi-mi voie să mă îndoiesc, lord Beresford, l-a contrazis ambasadorul pe un ton calm. Ştim că soţia dumneavoastră este
susţinătoarea lui Carlos şi nu a infantei şi că a finanţat cu propria moştenire pretenţia fratelui regelui. Andrew intrase pe un teren primejdios, dar voia să încheie definitiv subiectul. — Soţia mea înţelege şi acceptă că politica este o treabă de bărbaţi. Acum este cetăţean englez şi, prin urmare, revolta lui don Carlos şi răspunsul războinic al susţinătorilor infantei n-o afectează. Geamătul generalizat i-a arătat că rostise vorbele nepotrivite şi, în urma lor, s-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Andrew s-a uitat la Rosa, care îl privea uimită, şi, o secundă mai târziu, întristată. — Andrew, cei mai mulţi dintre oaspeţi nu-ţi cunosc simţul umorului, a intervenit Christopher, încercând să abată atenţia de la răspunsul fratelui lui. Rosa tot nu-şi lua ochii de la el. Andrew a înţeles că tocmai o pusese într-o situaţie destul de compromiţătoare. Rostise cu voce tare ceea ce simţea el şi uitase cu desăvârşire că alături îi stătea ambasadorul spaniol, apărător declarat al regenţei Mariei Cristina. Tăcerea s-a prelungit preţ de câteva momente stânjenitoare. Ágata nu ştia cum putea cumnata ei să contracareze un comentariu atât de nefericit din partea lui Andrew. Dar Rosa a răspuns cu totul altfel decât se aşteptau toţi. — Soţul meu are dreptate în privinţa politicii. Iar situaţia spaniolă îl îngrijorează, dar nu ia atitudine, ca să nu mă sperie, a recunoscut în cele din urmă. Grija lui pentru liniştea mea îl face să se exprime astfel, nu-i aşa, iubitule? Acum toate privirile s-au îndreptat către Andrew. Rosa izbutise să atenueze prăpădul prilejuit de vorbele lui şi îl pusese într-o situaţie mult mai bună decât făcuse el cu ea. — Doresc doar fericirea ta, a spus Andrew cu glas scăzut, aproape în şoaptă. Fiecare vorbă rostită de gură îi ieşea drept din inimă şi era
plină de o iubire pătimaşă pe care Rosa a ştiut s-o preţuiască. — Ştiu, i-a răspuns cu simplitate. Şi sunt nespus de recunoscătoare. Oaspeţii urmăreau dialogul lor. Parcă ar fi fost singuri în sufragerie şi discutau de parcă ar fi stat alături în ciuda distanţei care îi despărţea. Christopher a hotărât să intervină în discuţia care devenise liniştită mulţumită abilităţii cumnatei lui. Izbutise ca nişte vorbe supărătoare să fie luate ca o declaraţie de iubire. Era uimit. — Domnilor, ne vom bea coniacul în salon. Vă rog să mă însoţiţi. Bărbaţii s-au ridicat în picioare şi l-au urmat, mai puţin Andrew, care stătea tot la masă, fără să-şi ia ochii de la Rosa. Nimic din atitudinea ei nu arăta că ar fi fost supărată. Doar ochii îi oglindeau o anume durere, dar ea ar fi trecut neobservată pentru oricine nu o cunoştea aşa de bine. Era o femeie unică.
19 Andrew nu l-a însoţit pe fratele lui în salon, cu ceilalţi bărbaţi, ca să savureze un pahar cu coniac. Avea nevoie să respire un pic de aer, de aceea a ieşit în grădina din spatele conacului. S-a îndreptat către tufele de trandafiri, a trecut de ele şi s-a aşezat pe o bancă din piatră, la adăpostul unor pomi fructiferi. Noaptea era cu adevărat frumoasă, dar el era mâhnit. Rosa nu-şi luase ochii de la el după ultimul său comentariu dar, ca o gazdă bună, le însoţise pe doamne în sala anume pregătită pentru ele, în vreme ce bărbaţii fumau şi vorbeau despre politică
în salon. Andrew nu înţelegea nevoia pe care o simţeau bărbaţii de a sta departe de soţiile lor, când singurul lucra pe care îl dorea el era să fie cu a lui. Mai mult decât orice, i-ar fi plăcut s-o aibă în acele momente alături, bucurându-se de o noapte caldă şi înmiresmată sub cerul înstelat. Fără să se îngrijoreze pentru necazurile lumii sau să asculte preţ de ceasuri nesfârşite banalele discuţii ale oaspeţilor care nu însemnau nimic. A oftat cu oarecare durere. — Te căutam. Glasul cumnatei lui a ajuns la el într-o şoaptă. — Aveam nevoie să respir un pic de aer, a spus, cu o anume stânjeneală. Spera că niciunul dintre oaspeţi nu va băga de seamă fuga lui în grădină. — Pot să stau lângă tine? Andrew s-a dat într-o parte şi a îndepărtat câteva frunze uscate pe care vântul serii le târâse prin grădină. După câteva clipe, Ágata a rupt tăcerea cu un comentariu plin de simpatie. Ştiu cum te simţi. Vorbele ei l-au luat prin surprindere. El însuşi nu ar şti să spună cum se simţea. Şi mie mi s-a întâmplat ceva asemănător cu Christopher. Andrew a privit-o cu ochii strălucind de interes. — Simţeai că nu erai la înălţimea lui? — Niciodată nu voi fi la înălţimea lui, Andrew, dar am învăţat să-mi accept limitele. Vorba limită i se părea îngrozitoare. — Credeam că iubirea pe care o simţim unul pentru celălalt va trece de orice barieră, a mărturisit cu oarecare ezitare, dar acum nu mai sunt aşa sigur. — Îţi înţeleg supărarea, dar cred că te descurci foarte bine. Andrew i-a respins vorbele de încurajare pentru n-aveam nicio bază reală. Nu se descurca deloc bine, dimpotrivă. Atitudinea lui
nepăsătoare începea s-o afecteze pe Rosa. De ce o stârneşti? l-a întrebat Ágata privindu-l în ochi. El a simţit nevoia să-i ocolească privirea, dar nu a făcut-o. Acolo, în mijlocul grădinii şi înconjuraţi de pomi fructiferi, cumnata lui tocmai descrisese simţămintele potrivnice care îl copleşeau. O stârnea pe Rosa dinadins! S-a gândit mult înainte să-i răspundă. — Poate pentru ca să obţin un răspuns ca acela pe care l-a căpătat fratele meu din partea ta. Ágata a clipit, uimită de vorbele lui. — Rosa este o doamnă, iar eu o copie nereuşită care încearcă să-i semene. Andrew a tăgăduit dând din cap de mai multe ori. — Tu eşti autentică şi nu ar trebui să te desconsideri. — Nu judeci firea severă şi necruţătoare a lui Christopher cu atâta duritate şi părtinire cum faci cu Rosa; de ce? Era adevărat. Fratele lui se purta cu aceeaşi corectitudine şi răceală ca şi soţia lui. Dar el nu se culca cu Christopher, nici nu dorea să-şi petreacă toată viaţa alături de el. De-ar fi fost aşa, lar ucis de plictiseală! — Doresc s-o regăsesc pe fata pe care am cunoscut-o în Hornachuelos şi mă descurajează că nu ştiu cum să fac asta. Ágata înţelegea prea bine vorbele cumnatului ei, care se înşela, stăpânit de un complex de inferioritate. Rosa respira siguranţă prin fiecare por al pielii. Fusese educată din copilărie cu rigiditate, control şi, în primul rând, lipsă de libertate. Ceea ce lui Andrew i se dăduse cu amândouă mâinile. — Ai cunoscut o fată unică şi ai crezut că era potrivită pentru tine fiindcă ţi-ai închipuit că nu avea o familie căreia să-i dea socoteală şi să îi fie supusă; o femeie fără răspunderi, dar te înşelai. Toţi avem un trecut, dar depinde de tine să fii prezentul şi viitorul ei.
Andrew s-a gândit la vorbele Ágatei. Era adevărat. O luase pe Rosa drept o fată simplă, orfană, fiindcă atunci când a întrebat-o despre familia ei, ea i-a spus foarte limpede că îi pierduse pe toţi în războiul împotriva lui Napoleon. — Nu mi-a vorbit niciodată despre fratele ei, a recunoscut cu oarecare durere. În Hornachuelos eram pur şi simplu doi oameni care au dat frâu liber iubirii pe care o simţeau şi care îi devora. — Un cuplu trebuie să împărtăşească multe lucruri în afară de iubire. Simţăminte precum respectul, fidelitatea şi încrederea. — Mă simt un egoist. Sunt ambiţios, ştiu, dar o iubesc prea mult şi nu mă mulţumesc să stau în umbra ei. Vreau să-i luminez toată viaţa. Ágata a scos un oftat de înţelegere. — Atunci, împărtăşeşte-i neliniştile tale. Ajut-o să-şi atingă scopurile şi vei fi steaua ei strălucitoare nopţile şi soarele cald ziua. Andrew nu ştia cum să-i interpreteze vorbele Agatei. — Nu înţeleg ce încerci să-mi spui. — Dacă o interesează politica, nu o descuraja, implică-te şi ia atitudine. Dacă o îngrijorează situaţia din Spania, alin-o şi oferăi sprijinul tău. — Mereu am respins politica, a recunoscut şovăitor, urăsc reuniunile sociale şi prefăcătoria aristocraţiei în general. Îmi fac rău. Cumnata lui s-a strâmbat dezaprobator la ultimul lui comentariu. — Ei bine, îţi place sau nu, te-ai însurat nici mai mult, nici mai puţin cu fiica unui duce. Cu sora unui duce şi cu viitoarea mătuşă a unui duce. Chiar dacă nu-ţi convine, va trebui să te împaci cu situaţia. Andrew a râs în sfârşit. — Acum că ţi-ai redobândit un pic din buna dispoziţie, du-te
la soţia ta şi dovedeşte-i că străluceşti pentru ea… Lipsa lui Andrew de la recepţie îi prilejuia o mare stânjeneală. Bărbaţii se alăturaseră din nou doamnelor, ca să asculte puţină muzică şi ea se afla în situaţia de a vrea să îl caute, dar şi a nu putea pentru că atunci nu ar mai avea cine să se ocupe de doamne. Ceva de neiertat pentru o gazdă bună. Dar când l-a văzut intrând pe uriaşele uşi cu geam care dădeau în grădina din spate, oftatul ei adânc a fost auzit de cele două femei care încercau în momentul acela să-i acapareze atenţia. Dorea din tot sufletul ca Andrew să se îndrepte spre ea şi s-o sărute, fiindcă astfel ar izbuti să îi potolească neliniştea pe care o simţea, dar el a făcut tocmai contrariul a ceea ce dorea ea. S-a aşezat lângă lordul Eliot şi a luat paharul pe care i l-a întins fratele lui, binevoitor dar cu privirea severă. Christopher dezaproba fuga lui Andrew îndată după cină. Ágata a apărut la scurt timp şi a schiţat un zâmbet înspre Rosa, însoţit de o strălucire aparte în privire. Rosa s-a întrebat de ce îi zâmbea şi a decis că era o dovadă de solidaritate pentru rezultatul bun al recepţiei. În următorul ceas, s-a ocupat nu doar să asculte conştiincioasă vorbăria lady-ei Stone, ci şi să îl observe atentă pe soţul ei, care continua să manifeste un interes deosebit pentru discuţia cu lordul Eliot. Îl vedea încuviinţând şi tăgăduind la scurt timp după aceea şi şi-a pus o mulţime de întrebări în legătură cu asta. Oaspeţii au plecat unul câte unul. Şi, când uşa masivă s-a închis după ultimul, Christopher l-a admonestat de Andrew întrun fel care a făcut ca inima Rosei să se strângă. — Eşti mulţumit? Fratele lui nu aşteptase nici măcar ca majordomul să plece spre dependinţele personalului ca să poruncească strângerea resturilor cinei. Rosa era împreună cu Ágata. Amândouă ieşiseră în vestibul
ca să-l conducă pe ultimul oaspete, şi glasul mânios al lui Christopher le-a paralizat. — Mai mult decât nădăjduiam. Glasul lui Andrew sunase obraznic. — Ar trebui să-ţi dau un pumn, l-a ameninţat fratele lui, care nu-şi lua ochii de la el. Azi te-ai purtat ca un adevărat laş şi ai pus-o pe Rosa într-o situaţie grea. — Ştiu, dar am făcut-o fără voie. Amândouă femeile urmăreau discuţia lor. Niciunul dintre ei nu se mişcase. Amândoi erau atenţi. — Şi asta-i tot? l-a întrebat şi mai furios. Uneori trebuie să te porţi ca un bărbat adevărat, iar în seara asta ai dovedit că eşti un ţânc imatur, insensibil şi lipsit de idei. — Lord Beresford! a exclamat Rosa, uimită. Dar cumnatul ei nu s-a uitat la ea, nici nu a încetat cu mustrările lui aspre. Ágata a prins-o de mână în momentul în care a văzut-o îndreptându-se spre Andrew, care stătea în aceeaşi atitudine defensivă. — E omeneşte să greşeşti, Christopher, iar comentariul meu a fost un gând rostit cu voce tare pe care nu l-am putut controla. — Fir-ar să fie! a bombănit fratele lui cel mare pe un ton trufaş. Purtarea ta ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine şi nu să te scuzi. Azi te-ai comportat lamentabil şi nelalocul său, dispărând îndată după cină. La ce naiba te gândeai? Rosa îşi aţintise privirea asupra chipului lui Andrew, pe care îl vedea supărat. Vorbele grele ale lui Christopher îl dureau şi-l făceau să strângă pumnii pe lângă trup. Fratele lui a atacat din nou, dar Rosa i-a luat-o înainte, în ciuda gestului Ágatei de a o opri. — Astăzi amândoi lorzii Beresford din această casă se poartă foarte imatur. Christopher s-a întors spre Rosa, care stătea în spatele lui,
chiar lângă scară. — Îl aperi? a întrebat-o uluit. E de necrezut! — Andrés a acţionat fără să gândească, e adevărat, dar asta sa datorat faptului că nu este obişnuit cu obligaţia de a păstra nişte aparenţe prea rigide şi de a arbora în orice moment un zâmbet binevoitor pe care niciunul dintre oaspeţi nu îl apreciază defel. De aceea mi se par nepotrivite vorbele tale mustrătoare. Dacă ai ceva să-i spui despre asta, fă-o între patru ochi, nu în mijlocul vestibulului şi în prezenţa a două doamne care nu doresc decât să se ducă la culcare după o seară istovitoare. Ágata şi-a ţinut răsuflarea auzind-o pe cumnata ei. Nicio femeie nu îi vorbea aşa primului născut Beresford. Nici ea însăşi nu îndrăznea! Christopher a clipit de mai multe ori în vreme ce asimila mustrarea aspră pe care tocmai i-o adresase cumnata lui. Cum putea să-l apere pe dezmăţatul de frate-său, după spectacolul jalnic pe care îl dăduse înainte, în timpul şi după cină? s-a întrebat furios. Aşa că, dacă doreşti să continui discuţia, te rog s-o faci în bibliotecă şi cu uşa închisă, ca să eviţi leşinul personalului şi acum, noapte bună, lord Beresford! Rosa s-a întors şi a început să urce scara. Ágata a urmat-o cu sufletul la gură. Era uimită şi incapabilă să scoată o vorbă. Andrew a privit-o în vreme ce urca, urmată de cumnata ei. Când amândouă femeile au dispărut pe coridorul de sus, şi-a aţintit privirea asupra fratelui său, care continua să privească debusolat scara. Christopher s-a întors spre el cu o expresie destul de grăitoare: era uluit! — Nu o meriţi. — Ştiu, a răspuns Andrew umflându-se în pene. O scurtă tăcere s-a lăsat între fraţi, pe chipurile cărora nu tresărea niciun muşchi. — Voiai o palmă? Ei bine, o ai. Cretinule! Andrew a schiţat un zâmbet un pic strâmb. Vom rămâne la Whitam până la
întoarcerea tatei, a încheiat Christopher. Şi vorbele lui au fost categorice. — Nu cumva nu ai încredere în mine? l-a întrebat Andrew batjocoritor. Fratele lui l-a privit de sus până jos fără să clipească. — Câtuşi de puţin. Şi după acel răspuns agresiv, s-a întors în grabă şi a urcat treptele din două în două. Andrew s-a trezit singur în marele vestibul de la Whitam Hall.
20 Rosa continua să-şi perie părul, aşteptând sosirea lui Andrew în odaie. De câte ori îşi amintea ce îi spusese primului născut Beresford, se înroşea de ruşine. Dar Christopher se dovedise prea neîndurător cu fratele lui, care învăţa rapid nenumăratele şi plictisitoarele reguli sociale. El era în continuare un spirit liber, ca în Hornachuelos, şi asta o atrăsese mai mult la el în trecut. Andrew se născuse într-o familie nobilă, dar nu se purtase niciodată ca atare fiindcă nu fusese nevoie, până atunci. Când a auzit zgomotul făcut de clanţă, şi-a oprit mâna cu peria în aer şi s-a întors spre Andrew, care avea în mâini două pahare din cristal şi o sticlă cu vin roşu. S-a oprit în mijlocul încăperii, fără să-şi ia ochii albaştri de la ea. — Mă laşi fără răsuflare. Complimentul drăgăstos i-a provocat aceeaşi emoţie ca întotdeauna. Rosa a lăsat peria cu mâner de argint pe noptiera pe care o folosea drept măsuţă de toaletă. Odaia lui Andrew era foarte masculină. La fel ca el.
— Sunt supărată, i-a spus pe neaşteptate. Tăcerea s-a lăsat între ei până când Andrew s-a hotărât s-o rupă. — Ştiu. Şi pentru prima oară şi-a dat seama de câte ori repetase acele vorbe de când era însurat. De aceea vreau să fac pace cu tine. — Nu eşti un copil, Andrés. Nu poţi să ai un comportament atât de labil. — Nu e vorba de asta, Rosa. Ea a deschis gura, dar a închis-o o clipă mai târziu. El lăsase sticla şi cele două pahare pe noptieră. L-a văzut mergând înspre şifonier în vreme ce-şi scotea cămaşa de gală, vesta şi pantalonii. A închis ochii, pentru că încă se mai simţea tulburată când îl vedea dezbrăcându-se în faţa ei. Trupul lui era ca al unui zeu nordic. Auriu din cap până-n picioare. Când a auzit zgomotul sticlei desfăcute, a deschis rapid ochii. Andrew îşi pusese un halat din mătase albastră care se lipea pe muşchii trupului său, scoţându-i în evidenţă. Purtarea mea este rodul nesiguranţei pe care mi-o stârneşti, a spus mai departe. — Nesiguranţă? Nu înţeleg, Andrés. Şi era adevărat. Şi-a aţintit privirea asupra lui, sesizând amestecul de dorinţă şi nesiguranţă care i se oglindea în ochi. — Mi-e teamă să fac greşeli, de aceea m-am purtat aşa în seara asta. — Andrés! a exclamat mâhnită. Ea aşteptase alt răspuns. — Dar îţi dau cuvântul meu că de-acum înainte mă voi strădui cât pot ca să fiu un adevărat Beresford. — Supărarea mea nu este provocată de comentariul tău din timpul cinei, l-a lămurit cu seninătate. El era uluit. „Atunci de ce este supărată?”, s-a întrebat. Ci pentru pasivitatea cu care i-ai îngăduit fratelui tău să te mustre, a adăugat Rosa. Era tot mai
uimit. Tu eşti răspunzător de Whitam în lipsa tatălui vostru. Chiar dacă fratele tău e prezent la cină, este doar un oaspete în plus. Şi nu trebuie să îngădui să monopolizeze discuţia şi să te umilească în faţa oaspeţilor. Nu e drept, Andrés. Azi ar fi trebuit să ocupi locul de onoare la masă, nu să stai pe margine ca un simplu observator, fără să intervii. Lui Andrew îi venea să izbucnească în hohote de râs, dar s-a stăpânit şi i-a zâmbit cu gura până la urechi. Ea vorbea tot despre afurisitul de protocol. N-ai ascultat nimic din ce ţi-am spus, l-a mustrat, dar mai blând văzându-i amuzamentul. El a clătinat din cap în semn de tăgadă. — Ba te-am ascultat, dar nu sunt de acord cu tine. Ca prim născut şi viitor marchiz, Christopher este răspunzător pentru tot ce se petrece la Whitam în lipsa tatălui nostru. Iar în seara asta m-am purtat ca un puşti imatur fiindcă mă îngrozeşte ideea să te pierd. „Andrés se temea că o pierde?” Mărturisirea lui a luat-o pe nepregătite. — Eu sunt cea care se simte nesigură pe sine. Întâmplător, Rosa auzise o discuţie între două doamne despre numeroasele cuceriri ale tânărului Beresford. Fără să vrea, aflase că soţul ei era un mare uşuratic şi deodată, conştientizarea acestui lucru i-a trezit o teamă cât se poate de reală. Andrew a privit-o neîncrezător şi uimit în acelaşi timp. Ea se simţea nesigură? Nui venea să creadă! Rosa a hotărât să-i spună pricina îngrijorării ei. Din întâmplare, am auzit o discuţie despre femeile care au trecut prin patul tău. După cum spuneau două dintre musafire, numărul cuceririlor tale aproape atinge suta. A tăcut un moment fiindcă subiectul o întrista, dar trebuia să fie sinceră cu el şi să mărturisească felul în care o afecta să afle asta. Şi trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut deloc. Deşi n-am dreptul să îţi reproşez nimic, de vreme ce te purtai ca un bărbat fără
responsabilităţi. Rosa presupunea că femeile exageraseră numărul cuceririlor lui Andrés, dar, chiar şi aşa, nu îi făcuse plăcere să afle trecutul lui amoros. El simţea un chef nebun s-o îmbrăţişeze. După cum îi spusese, era supărată şi se simţea nesigură, dar dovedea cutezanţa unui general în plină bătălie. Nu-şi pierdea aplombul nici măcar când era geloasă. — Au fost multe, a aţâţat-o, dar în niciun caz o sută. Preţ de o fracţiune de secundă strălucirea din pupilele Rosei i-a sugerat cum ar fi răzbunarea ei: absolută. Şi faptul că ştia asta l-a făcut să tragă aer în piept. Însă n-au însemnat nimic, a adăugat. Au fost o slabă consolare la care am recurs după ce m-ai părăsit. — Nu te-am părăsit, l-a lămurit. Am refuzat să vin cu tine, ceea ce nu e acelaşi lucru. Sublinierea ei l-a deranjat fiindcă îi îndepărta de un subiect care începea să-l pasioneze: gelozia femeilor. — Mi-ai frânt inima, Rosa, şi de atunci am mers pe marginea prăpastiei. De aceea am căutat alinare în braţele altor femei. — În altele sau în sute? l-a întrebat stăpânindu-şi glasul, chiar dacă privirea o trăda. Clipitul ei neîncetat i-a dat de înţeles lui Andrew că era foarte afectată. — Eşti şi vei fi singura femeie din viaţa mea. Declaraţia, simplă şi spontană, i-a smuls un oftat adânc, ce a pătruns în sufletul lui, aducându-i alinare. Rosa a rămas tăcută, dar a renunţat la atitudinea ei severă, şi s-a apropiat de el, cu mâinile în şolduri şi chipul imperturbabil. — Te iubesc, Andrés, din tot sufletul. Nu vreau să te pierd, nici să cauţi alinare în alt pat decât al meu. Vorbele ei l-au dezarmat complet. — Atunci lasă-mă să-ţi arăt tot ce simt pentru tine şi cât preţuieşti în ochii mei. Mâinile lui le-au cuprins pe ale ei cu
delicateţe. Rosa s-a lăsat dusă până la picioarele patului. Priveşte cum te văd şi vei fi conştientă de adoraţia pe care o simt pentru tine. Ea a făcut cu capul un gest de încuviinţare. Andrew a luat-o de mână, i-a lipit spatele de pieptul lui şi a început să-i şoptească la ureche cu glas foarte scăzut. Rosa a închis ochii la auzul cererii lui. Andrew i-a desfăcut palma şi i-a dus-o spre mătasea cămăşii, unde a început un parcurs lent pe coapsa ei dreaptă, în vreme ce el o călăuzea. Conturul este desăvârşit, ferm şi unduios. Începutul unui semn de întrebare neterminat. Mâna deschisă a Rosei mângâiase curba propriului şold, care în subconştientul său devenise o dună blândă din deşert. Acum urma drumul pe pântece. Această uşoară umflătură îmi aminteşte de coasta unui munte semeţ, cu o pantă atrăgătoare, iar aici – palma lui s-a oprit pe buric – aici, la gura vulcanului adormit, se ascund taine pe care nimeni nu poate să le dezvăluie, deşi ni se pare seducător. Începutul unei aventuri care ne copleşeşte. Iarăşi şi-a pus mâna pe spatele ei, ca să continue explorarea. Cu multă îndemânare, a aşezat-o pe coasta dreaptă până când a ajuns la delicata curbă a sânului, unde s-a oprit ca să-i simtă forma şi greutatea. Două deluşoare desăvârşite într-o vale mănoasă, plină de cele mai dulci făgăduinţe. A răsucit-o în sensul acelor de ceasornic; palma Rosei devenise fierbinte la atingerea lui. Ea a răsuflat greu. Jocul pe care îl începuse Andrés era foarte erotic. Este sensibil la mângâierile tale. Sfârcurile ei sau întărit la auzul vorbelor lui şi s-au ridicat, ca nişte boboci de trandafiri înainte să se deschidă sub razele soarelui. Rosa începea să înghită cu greutate. Andrew era un seducător înnăscut. Dacă ai fi mai înaltă, ar fi mici. Dacă ai fi mai scundă, dimpotrivă, dar au mărimea ideală pentru ca un bărbat să se desfete cu ei şi să moară de nerăbdare să-i guste. Mâna lui i-a netezit sânul până când a ajuns la baza gâtului. O cărare neumblată care ne duce la peştera minunilor, unde ne aşteaptă o
mie şi una de senzaţii, dar mai înainte trebuie să ocolim muntele războinic. Mâna lui puternică îi atinsese partea de jos a bărbiei şi se îndrepta spre conturul buzelor. Pieptul Rosei a început să tresalte înfiorat. Metaforele lui Andrew în legătură cu trupul ei îi provocau furnicături în stomac, care creşteau în intensitate cu fiecare moment. Două petale care se deschid, pentru ca o albină să bea nectarul pe care îl ascund înăuntru. I-a mângâiat cu un deget buzele deschise de surpriză. Rosa le-a închis din instinct şi o secundă mai târziu a simţit gustul lui în gură; gustul lui sărat ia stârnit o plăcere intensă, care a răvăşit-o. Era imună la tot ce nu erau senzaţiile pe care i le trezeau vorbele lui senzuale şoptite la ureche. Eşti plăcerea devenită realitate. Buzele lui Andrew se plimbau în voie pe gâtul ei, căutând aţâţătoare răsplata pe care ea era gata să i-o dea. A mângâiat umerii ei delicaţi şi a întors-o încet înspre el. Deschide-ţi peştera pentru mine! Rosa i-a răspuns. Este cea mai seducătoare dintre zeiţe. Gura lui a căutat-o până când a găsit-o. Sărutul hotărât şi delicat în faţa răspunsului ei sălbatic a devenit sfâşietor. Mâna lui Andrew părăsise pasivitatea ca să parcurgă acelaşi drum pe care îl făcuse mâna ei cu câteva minute mai înainte. Continua să ceară cu limba, dorind o capitulare pe care Rosa i-a oferit-o încântată. Ea gemea copleşită de senzaţiile care îi străbăteau trupul, provocându-i mici cârcei la extremităţi. Genunchii au început să i se înmoaie şi s-a rezemat de pieptul tare al lui Andrés, care i-a cuprins trupul cu o hotărâre ce a ameţit-o. Gura lui mirosea a cafea şi aroma i s-a părut foarte aţâţătoare, de aceea a continuat să bea ca o însetată. El i-a muşcat în voie buzele voluptuoase. Cu limba a explorat şi a conturat cele mai ascunse unghere fără ca ea să se împotrivească. Când mâna lui s-a închis în jurul sânului ei, Rosa a scos un geamăt adânc care a surprins-o cu intensitatea lui şi descărcarea pe care a simţit-o a lăsat-o atât de slăbită încât nu a reacţionat când el a aşezat-o pe
pat fără să-şi dezlipească buzele de pe gura ei. Rosa a lăsat mâna în jos într-o mângâiere blândă pe torsul lui tare, pipăind pătrăţelele tari ale pântecelui lui, care se descopereau pe măsură ce îl atingea cu degete fierbinţi. A continuat să coboare pe pântece până la deschizătura halatului. Penisul lui, drept ca un catarg, a suferit o zbatere violentă la atingerea delicată a mâinii şi s-a lăsat explorat întărindu-se şi mai mult. Rosa a continuat dezinhibată înaintarea. A început o explorare lentă a mărimii, netezimii şi lungimii membrului ce zvâcnea în mâna ei, cu o disperare care depăşea înţelegerea lui Andrew. S-a descotorosit de halatul din mătase albastră şi Rosa l-a ajutat binevoitoare, tot mai nerăbdătoare cu fiecare secundă. El a făcut la fel cu cămaşa ei. Când amândoi au fost goi pe aşternuturi, mâinile lui Andrew le-au luat pe ale ei, ţinându-i-le deasupra capului înainte să-i pună iarăşi stăpânire pe gură, într-o coborâre înceată care Rosei i s-a părut agonizantă din cauza aşteptării. Buzele lui Andrew desenau cercuri pe gâtul ei, pe frunte, înainte să-i ia din nou în stăpânire gura. Nu a putut să-şi stăpânească un geamăt de plăcere în faţa gustului care o seducea. Andrew a străbătut cu limba sa caldă ungherele ei mătăsoase, într-un sărut lent şi profund care i-a smuls alt geamăt gutural. — Vreau să te simt în mine! Exclamaţia ei grăbită a făcut ca membrul lui Andrew să se ridice cu un spasm brutal. Acum! I-a ascultat implorarea şi dintr-o singură mişcare a pătruns în ea ca un războinic furios după ce a înfipt lancea în prada pe care o urmărea. Zvâcnirile ei vibrante l-au umplut de uimire. Nu începuse să se mişte şi Rosa ajunsese la orgasm aproape fără concursul lui. Andrew nu ştia dacă trebuia să se simtă măgulit sau jignit. Când gemetele femeii s-au stins în parte, a început o mişcare înceată care a excitat-o din nou. Rosa i-a înconjurat mijlocul cu picioarele ca să vină în întâmpinarea mişcărilor lui. Se simţea ca un pahar gol ce se umplea încetul cu încetul de
bule scânteietoare, care se loveau una de alta provocându-i o senzaţie minunată. Andrew o supunea cu mişcări grabnice, măsurând ritmul şi intensitatea. Când a crezut potrivit, a început să accelereze ritmul şi totodată răsuflarea. Rosa a ţipat din nou când sămânţa a explodat iarăşi în ea. Andrew a strigat de plăcere descătuşându-se, la câteva clipe după ea. Răgetul lui satisfăcut trebuie să se fi auzit în toată casa.
21 Zilele se scurgeau una după alta, iar armonia şi fericirea care domneau la Whitam o făceau să se simtă cea mai privilegiată fiinţă din lume. Andrew îi împlinea iluziile de soţie îndrăgostită, iar prezenţa în casă a lui Christopher şi a Ágatei alimenta şi mai mult interesul pe care soţul ei îl manifesta pentru politică şi evenimentele sociale. Participaseră la două cine protocolare şi la un picnic într-un parc din apropierea portului. Andrew se purtase aproape la fel de protocolar şi fusese un oaspete la înălţimea fratelui său cel mare. Conversaţia lui inteligentă şi gesturile elegante le cuceriseră pe cele mai multe dintre doamnele din comitatul Hampshire. Iubirea lui era un diamant brut, şi Rosa se simţea foarte norocoasă că îl descoperise. Andrew dorea să-i facă pe plac în toate privinţele şi de aceea acceptase invitaţia lordului Eliot de a-l vizita la reşedinţa acestuia din Londra. Ambasadorul englez în Spania dorea să discute cu el anumite chestiuni înainte de plecarea spre Madrid şi amândoi stabiliseră o întâlnire acolo. Deşi era doar de două zile plecat de la Whitam, ei i se păreau
săptămâni, fiindcă Andrew devenise stâlpul fundamental în existenţa ei, dar şi pentru că dorea să afle veşti despre deznodământul luptei din Spania. A lăsat pana din mână şi a pus-o iarăşi în călimară. Îi scria o scrisoare naşei ei. Erau mulţi ani de când nu o mai văzuse, drept care o invitase s-o viziteze cât mai curând la Whitam. — Alonso de Lara aşteaptă să fíe primit. Marcus intrase atât de silenţios, încât, la început, Rosa nu l-a auzit. Credinciosul servitor şi-a repetat vorbele. Ducele de Alcázar se află în vestibul, milady. Răsuflarea ei zgomotoasă a fost limpede auzită. „Ce făcea Alonso la Whitam?”, s-a întrebat disperată. Marcus i-a dat cartea de vizită şi Rosa s-a trezit citind nişte litere care îi jucau în faţa ochilor. O sudoare rece i-a scăldat fruntea. Alonso aducea de fiecare dată veşti proaste. Din câte îşi amintea, de îndată ce apărea fratele ei, pacea se risipea ca prin farmec. Dacă doriţi, pot să-i spun că nu sunteţi acasă sau că sunteţi indispusă. Rosa a ridicat ochii de pe cartea de vizită spre majordom, care o privea solemn. Marcus era dispus s-o scoată din încurcătura pe care i se păruse că o reprezenta vizita lui Alonso şi Rosa a presupus că neplăcerea ei era prea evidentă. A răsuflat adânc înainte să-i răspundă: — Condu-l în bibliotecă. Îl voi primi acolo. Marcus a făcut un gest de încuviinţare şi, la fel de tăcut cum intrase, a părăsit sala de lectură unde se găsea ea. Rosa şi-a dus o mână la stomac stăpânindu-şi un icnet. Vizita fratelui ei nu prevestea nimic bun, şi ea ştia mai bine decât oricine. Părăsise mănăstirea fără să semneze înţelegerea pregătită de regină, nici transferul proprietăţilor. Şi-a şters palmele pe rochie şi privindu-le şi-a dat seama că îi tremurau. A încercat să-şi strângă câteva şuviţe care îi scăpaseră din coc şi şi-a netezit poalele, pentru a îndrepta o eventuală cută.
A pornit spre uşă cu paşi mici, măsuraţi, de parcă se ducea drept la eşafod. A împins uşa şi a ieşit în vestibul. Distanţa dintre bibliotecă şi salonul de lectură nu era mare, dar Rosei i s-au părut leghe abrupte şi pline de piscuri tăioase. Când a ajuns în faţa uşii închise, a răsuflat din nou şi a împins uşa masivă. Fratele ei stătea cu spatele şi se uita la unul dintre rafturile pline cu cărţi. Cu degetele mâinii drepte mângâia un luxos volum din piele, cu litere gravate în aur pe cotor. — Alonso. Acesta s-a întors rapid la auzul glasului ei, care sunase nehotărât. Când Rosa şi-a aţintit privirea asupra chipului lui, şi-a reprimat o exclamaţie de surpriză. Fratele ei era complet neschimbat! Avea părul mai lung şi slăbise considerabil. — Rosa, a răspuns pe un ton sec. Ea nu se simţea în stare să mai facă un pas. Parcă i s-ar fi înţepenit pantofii în podea şi îşi simţea picioarele grele. Voi bea o cafea, mulţumesc, a spus Alonso ca să rupă tăcerea care se lăsase între ei. Rosa nu îl întrebase dacă dorea să bea ceva. Se simţea atât de paralizată că abia putea să mai respire, darămite să mai şi vorbească. — Ce faci la Whitam Hall? a izbutit în sfârşit să-l întrebe, dar fără să-şi poată domoli bătăile nebuneşti ale inimii. El a făcut mai mulţi paşi până când a ajuns la câţiva centimetri de ea. Rosa a închis în cele din urmă uşa din spatele ei şi a rămas rezemată de ea. Nu luase mâna de pe clanţă. Dorea să aibă mâinile ocupate pentru ca Alonso să nu bage de seamă cât era de agitată în prezenţa lui. — Trebuie să vorbesc cu tine, a recunoscut fratele ei cu glas hotărât şi fără să înceteze s-o privească. — Pe urmă vei pleca? l-a întrebat cu îndrăzneală. Prin această întrebare îşi manifestase teama pe care i-o trezea prezenţa lui. Alonso a întors privirea cu băgare de seamă. O
vedea foarte încurcată şi el ştia de ce. Rosa a făcut mai mulţi paşi până când a ajuns lângă şemineu. — Doresc să-mi cunosc nepoata, a rostit el pe neaşteptate. Aerul devenise atât de dens încât plămânii ei nu puteau să-l inhaleze. Răsufla întretăiat, cu inspiraţii rare, dar nu putea să tragă aer în piept. Se sufoca! — Voi comanda o cafea, i-a spus fratelui ei cu o voce mică. A tras de cordonul aflat lângă şemineu, ca să cheme un servitor. Majordomul a apărut în încăpere după doar câteva clipe. Marcus, două cafele, te rog! Înainte să se retragă, bărbatul s-a uitat cu ochii mijiţi la musafirul neaşteptat şi a susţinut privirea ducelui câteva secunde mai mult decât cerea protocolul. În cele din urmă, a părăsit biblioteca. — Un servitor impertinent, a remarcat Alonso pe un ton critic. Când s-a uitat din nou la sora sa, a observat că se menţinea într-o tăcere desăvârşită, continuând să stea rezemată de marginea din marmură a şemineului. Părea că are nevoie de sprijin. El a început să străbată încăperea confortabilă, privind fiecare obiect cu multă atenţie. — Mă nelinişteşti. Vorbele Rosei l-au făcut să se oprească şi să se întoarcă spre ea ca s-o privească în faţă. — Ai de ce să fii agitată, i-a răspuns cu cinism. — Aici nu poţi să-mi manipulezi viaţa şi nici interesele, l-a sfidat. Era atât de exaltată încât abia îşi controla vorbele înainte să le rostească. Surpriza s-a oglindit pe chipul lui Alonso, care a privit-o jumătate resemnat, jumătate preocupat de datoria pe care o avea de împlinit. — N-am vrut niciodată să-ţi fac rău, i-a spus cu amărăciune.
Oricât mi-ar displăcea, eşti singura mea rudă în viaţă şi acum mulţi ani am făgăduit să veghez asupra siguranţei tale. — Ai venit singur? Alonso s-a întrebat de ce schimba sora lui subiectul cu dezinvoltura cu care ar fi trecut o batistă dintr-o mână într-alta. Evita să-l privească şi asta l-a enervat. Intrarea majordomului i-a împiedicat să-i răspundă. S-a uitat la Marcus cum lăsa tava din argint pe masă şi servea cafeaua cu gesturi studiate. Când totul a fost gata, a făcut o plecăciune din cap şi s-a retras. Tăcerea dintre fraţi era cât se poate de grăitoare. Rosa a răsuflat adânc încercând să se liniştească. A luat una dintre ceştile din porţelan cu cafea şi i-a întins-o lui Alonso, care a primit-o fără să spună nimic. S-au aşezat în faţa mesei. — Nu am călătorit singur. Mă însoţesc Alejandro de Martin y Villanueva şi Enrique Palacios. Rosa îi cunoştea pe amândoi nobilii; o slujeau cu înflăcărare pe regina María Cristina. — Aţi făcut o călătorie lungă. Alonso a străpuns-o cu privirea înainte să-i răspundă. — M-aş duce şi în colonii dacă ar fi nevoie. Rosa şi-a luat ochii de la fratele ei şi şi-a încordat spatele. Fraza lui era foarte grăitoare, căci Alonso detesta coloniile spaniole. De ce, Rosa? Întrebarea directă i-a împuns inima. În glasul lui nu era mânie, nici trufie, ci o undă de dezamăgire care a făcut-o să-l privească în faţă. — Când s-a ivit prilejul să plec din mănăstire, nu m-am gândit la urmări, i-a răspuns sinceră. — Nu te-am întrebat de ce ai fugit, ci de ce mi-ai ascuns că am o nepoată. Ea s-a gândit la mai multe răspunsuri şi în cele din urmă a socotit că să spună adevărul era cel mai indicat în acel moment. — Nu am avut niciodată de gând să mă călugăresc. Am plecat
din Sevilla ca să mă îndepărtez de tine şi de gândurile tale. Odată instalată în Hornachuelos, l-am cunoscut pe lordul Beresford şi m-am îndrăgostit până peste cap de el. Restul nu contează. — Bănuiam că vei lua această hotărâre, i-a răspuns cu severitate referindu-se la călugărie, dar nesupunerea ta mă mâhneşte nespus. — Nesupunerea mea are un nume: fidelitate şi angajament. Fratele ei a privit-o uluit. — Par vorbele unui politician la un miting, i-a răspuns, şi nu ale unei doamne de rangul şi cu responsabilităţile tale. Rosa îşi propusese să nu-şi piardă stăpânirea de sine, dar pentru asta trebuia să facă un mare efort. Fratele ei avea capacitatea să-i topească voinţa ca untul. — Nu mai deţii controlul asupra mea, nici asupra proprietăţilor mele. Mi-am luat viaţa în propriile mâini şi acţionez în consecinţă. — Şi ce ai câştigat, Rosa? Întrebarea cerea un răspuns inteligent. Alonso nu era omul jumătăţilor de măsură, drept care ea s-a hotărât să se arate curajoasă. — Independenţă. — Îţi amintesc că acum eşti o femeie măritată, iar soţul tău îţi controlează libertatea. Numeşti asta independenţă? Şi, cel mai grav, Rosa, englezul tău are altă religie, diferită de cea a părinţilor şi înaintaşilor noştri. Nu ai nici cea mai mică remuşcare? Alonso avea dreptate dar, din iubire, ea uitase toate aceste amănunte pe care acum cu atâta bunăvoinţă i le amintea el. — Ştii proverbul: „Iubirea şi marea nu pot fi îngrădite „iar eu îl iubesc atât de mult pe lordul Beresford încât aceste obiecţii mi s-au părut neînsemnate.
— Dar este un străin, pentru numele lui Dumnezeu, Rosa! a exclamat fratele ei pe un ton disperat. Datorai credinţă familiei. Îmi datorai supunere! Ea a dat brusc drumul aerului din piept. — Vrei să mă pedepseşti prin vorbele tale? l-a întrebat îndurerată. Andrés e străin, da, dar tatăl lui a luptat în Spania împotriva lui Napoleon. Sora lui este spanioloaică şi nepoată a contelui de Ayllón. După cum poţi vedea, nu a fost o alegere chiar atât de dezastruoasă. — Încerc doar să te ajut, dar tu nu mi-ai permis asta niciodată, a răspuns întristat. — Să mă ajuţi? închizându-mă într-o mănăstire? a întrebat, cuprinsă de o mâhnire accentuată de ani de tăcere. Ăsta e felul tău de a-ţi ajuta singura soră? — Am intervenit pe lângă Coroană ca să evit spânzurarea ta, dar în loc să ai încredere în mine, ai acceptat ajutorul interesat al primului venit dispus să ţi-l dea. — Asta e o prostie, a răspuns deranjată. Ajutorul marchizului de Whitam a fost altruist şi dezinteresat. — Sunt un grande de Spania, iar sora mea este una dintre cele mai bogate femei din Andaluzia; nu pot să cred în imparţialitatea binefăcătorilor tăi. Alonso se dovedea la fel de cârcotaş ca întotdeauna. — Când l-am cunoscut pe lordul Beresford, el nu ştia cine sunt. Şi m-a iubit crezându-mă o fată simplă. Alonso s-a gândit la vorbele ei. În mănăstire ducea o viaţă austeră, plină de restricţii, aşa că i-ar fi fost uşor să treacă drept o ţărancă dacă n-ar fi fost trăsăturile ei aristocratice şi acea trufie înnăscută în felul de a privi. — Uită-te în oglindă şi vei vedea că vorbeşti prostii. E deajuns să fii văzută o dată ca să se ştie că prin venele tale curge sângele cel mai nobil. Mă îndoiesc că acel Beresford nu ştia cine
erai cu adevărat. Rosa nu avea de gând să cadă în capcană. Andrew era în afară de orice discuţie. — Ai venit de la o distanţă atât de mare ca să-mi aminteşti cât de nobil este sângele meu? Întrebarea era plină de sarcasm. Alonso a strâns din fălci până i-au scrâşnit dinţii, căci nu se aştepta la atitudinea aceea sfidătoare din partea ei. În trecut, Rosa fusese introvertită şi distantă. Era singura lui soră, dar se purta cu el ca o străină. — Chiar dacă ţi se pare de neînchipuit, mereu am fost preocupat să te apăr. Ea a clipit de mai multe ori. Această declaraţie o prinsese cu garda jos. — Îţi amintesc că tu ai fost cel care m-a arestat. — Am făcut-o ca să-ţi salvez viaţa. Nesăbuito! — Nu mă minţi, Alonso! Nu pot să îndur asta! — N-o fac. Nici nu-ţi închipui ce favoruri a trebuit să ofer sau cât de mult a trebuit să pledez pentru cauza ta. — Nu ţi-am cerut niciodată asta. — Nu era nevoie să mi-o ceri, sunt fratele tău şi i-am făgăduit tatei că te voi apăra chiar cu preţul propriei mele vieţi. Rosa se simţea din ce în ce mai stânjenită. Atitudinea lui Alonso o nedumerea, fiindcă nu se purta cum se aşteptase ea. Nu-i vorbea cu ură, tonul lui nu avea nici urmă de dispreţ şi resemnarea aceea evidentă o deranja profund, pentru că o făcea să pară mai vinovată decât se simţea, fiindcă îl înşelase şi fugise când totul era pe punctul să se rezolve. — Ce vrei, Alonso? De ce ai venit, de fapt, la Whitam Hall? O tăcere grea, ca un nor întunecat de furtună, s-a aşternut între ei. Cei doi se măsurau unul pe celălalt ca nişte adversari, nu ca nişte fraţi. — Mi-am schimbat testamentul şi am desemnat-o pe nepoata
mea moştenitoare a întregii mele averi. Titlurile mele îi vor reveni ei după moartea mea. Rosa a făcut ochii cât cepele când a auzit declaraţia sinceră a fratelui ei. Alonso înnebunise!
22 — Spania este în război, iar eu comand Husarii Prinţesei 14, în nord. Acolo situaţia este destul de delicată. — Ştiu, a recunoscut ca după o uşoară ezitare. Ambasadorul spaniol la Londra a avut bunăvoinţa să mă înştiinţeze despre evoluţia conflictului din Spania. Alonso nu ştia că ambasadorul spaniol luase legătura cu sora lui. — N-aş vrea să mor în luptă fără să-mi fi lăsat treburile rezolvate. — Îţi mulţumesc pentru onoarea pe care i-o faci Blancăi, dar sunt încredinţată că vei avea propriul tău moştenitor. Eşti unul dintre cei mai buni apărători ai reginei. Puţini bărbaţi te depăşesc în îndrăzneală şi inteligenţă în bătălie. Alonso s-a simţit mişcat de vorbele ei, dar nu şi-a exteriorizat simţămintele. — Adevărul e că pot să mor mâine de o baionetă duşmană sau de o bombă pe câmp. Şi, în baza declaraţiei tale de revoltă, titlul pe care l-au purtat tata, bunicul şi înaintaşii va fi preluat de Coroană, ca şi toate posesiunile noastre. Nu poţi să faci asta, Rosa. În caz contrar, tatăl nostru şi strămoşii s-ar răsuci în 14 Regimentul a fost creat la 16 martie 1833. La început, a fost folosit ca escortă de onoare a prinţesei, dar la izbucnirea Războiului Civil a trecut la prestarea de servicii în campanie, alături de celelalte regimente de cavalerie (n.a ).
mormânt. Ea nu voia să ia în calcul această posibilitate. Alonso era singura rudă apropiată pe care o avea şi gândul la pierderea lui îi stârnea simţăminte contradictorii, pentru prima oară în viaţă. De mică se simţise dată la o parte, fiindcă ea crescuse departe de căminul familiei în vreme ce fratele ei se bucurase de compania părinţilor. Asta îi alimentase revolta împotriva lui. Acum putea să recunoască faţă de sine acest lucru, ceea ce a făcut-o să se ruşineze. — Şi asta ce înseamnă? Nu pot să mă întorc în Spania! Nu, doar dacă înving carliştii. Alonso a respirat adânc. — Priveşte în inima ta, Rosa. De bună seamă ştii că nu vor câştiga. Nu pot să înfrângă armata regală! Ea bănuia asta. În pofida victoriilor carliste, regina va câştiga până la urmă bătălia în faţa lui don Carlos. — Atunci lucrurile s-au lămurit între noi. Sau nu asta este ceea ce doreşti să auzi de la mine? a întrebat neliniştită. — Coroana nu va uita trădarea ta, dar Blanca poate să-ţi faciliteze într-o zi întoarcerea în Sevilla. — Nu ştiu dacă doresc să mă întorc, a recunoscut uşor tulburată. Alonso a privit-o uimit. Sora lui nu putea să vorbească serios. — Renunţi la tot ce te-a învăţat tata? Dispreţuieşti rădăcinile noastre? Prietenii? Nu pot să cred, Rosa, ar fi o infamie prea mare. Ea a ştiut că îşi alesese greşit vorbele. — Îmi pare rău că m-am implicat în politică şi că am pus astfel sub semnul întrebării bunul nume al familiei. Dacă aş putea să dau totul înapoi, aş merge pe alte căi, dar nu mai pot să schimb faptele, a mărturisit într-o şoaptă abia auzită. — Atunci, dă-mi voie să aranjez lucrurile în aşa fel încât să-i
asigur viitorul Blancăi în Spania. „Să-i asigure viitorul Blancăi în Spania?” Rosa nu înţelegea nimic. — Cum? a întrebat uimită de sugestia lui. — Regina este dispusă s-o accepte ca pe moştenitoarea mea legitimă şi, mai mult, încuviinţează angajamentul nupţial între ducatul de Alcázar şi cel de Marinaleda. Rosa şi-a îndreptat spatele auzindu-l. — N-am de gând să-mi logodesc fiica! a răspuns ea agitată şi în acelaşi timp neîncrezătoare. — Ascultă-mă, Rosa, i-a cerut el pe un ton împăciuitor. În urmă cu mulţi ani, am semnat o înţelegere cu ducatul de Marinaleda între prima mea născută şi primul născut al lui Leonardo şi acum este cu neputinţă să fie anulată. Dă-mi voie să-ţi arăt documentele pe care le-am întocmit, fiindcă am introdus nişte schimbări. Alonso s-a ridicat şi s-a îndreptat cu pas hotărât spre căminul stins. A luat un dosar din piele, pe care Rosa nu îl văzuse când a intrat în încăpere şi s-a întors lângă ea. L-a văzut desfăcând nodul care închidea dosarul şi scoţând diverse hârtii. Aici este testamentul meu şi o copie care va rămâne la tine când voi pleca. I-a dat documentul, pe care ea l-a citit cu multă atenţie. Acesta este acordul nupţial între cele două ducate, dar mi-am îngăduit să introduc o clauză: Blanca va putea rupe înţelegerea dacă până la urmă nu doreşte logodna cu Marinaleda, însă pentru asta va trebui să aştepte până când va deveni majoră, urmând să renunţe la jumătate din dotă. Este tot ce am putut să obţin. Alonso a lăsat documentul pe masă, apoi a adăugat altele. Toate proprietăţile care sunt în posesia familiei Lara vor reveni Blancăi când va deveni majoră şi, în cazul în care se căsătoreşte, le va prelua soţul ei, dar tu vei gestiona uzufructul tuturor. Rosa era uluită. Privind acele documente, simţea o apăsare în piept. Era ca şi
cum Alonso ar fi lăsat totul pregătit pentru moartea lui iminentă. Există doar o condiţie, i-a spus el. — O condiţie? — Regina doreşte s-o cunoască personal pe Blanca. După aceea, va întocmi documentul regal prin care o va chema la Curte când va împlini optsprezece ani, ca să intre în posesia moştenirii ei. Dar doreşte să-l semneze în prezenţa micuţei, aşa cum cere legea. — Dumnezeule! Din glasul Rosei răzbătea neliniştea. Totul era mult mai serios decât putea să-şi închipuie. — Jur s-o apăr cu viaţa mea dacă mi-o încredinţezi! — Nu pot s-o trimit în Spania! — Fetiţa va fi plecată cel mult câteva săptămâni. Câteva săptămâni care ei i se vor părea ani. — Eşti nebun dacă îţi închipui vreo clipă că aş putea s-o las pe micuţa mea să plece! — Rosa, nu te lega de fleacuri. Este un preţ infim în schimbul căruia va deveni moştenitoarea mea legitimă. Regina va înţelege că este un act de bună credinţă din partea ta. — Trebuie să vorbesc cu Andrés. Alonso a strâns buzele cu un rictus de furie. — Voi vorbi eu cu el, a zis cu un aer marţial. Ea a clipit nedumerită gândindu-se la Andrew şi la ce ar spune dacă ar fi de faţă. — Nu este aici, e plecat la Londra. Fratele ei a răsuflat de mai multe ori dându-şi peste cap ochii săi negri. — Când urmează să se întoarcă? — Nu ştiu, poate peste două sau trei zile, o săptămână cel mult. — Nu pot să aştept atâta vreme!
Rosa l-a privit în faţă şi i-a susţinut privirea cu fermitate. — Câteva zile nu vor schimba nimic. — Cum poţi să spui aşa ceva? Suntem în război, fir-ar să fie! Ea şi-a stăpânit un geamăt şi a cântărit diferitele variante. — Putem să rezolvăm chestiunea aceasta mai târziu, a spus, dar nu întru totul încredinţată de asta. — Când am să fiu mort? a întrebat-o fratele ei brusc. — Alonso! a exclamat îngrozită. — Mereu, de când ţin minte, mi-ai pus piedici. Oftatul ei l-a enervat şi mai mult. Ar fi trebuit să ştiu că nu aveai de gând să te călugăreşti. Că aveam o nepoată şi că voiai să te măriţi cu un necunoscut. Ai fost o permanentă dezamăgire. O mulţime de nesupuneri care ne-au dus până aici: într-o fundătură. Rosa l-a privit cu o durere surdă în piept. Ea crescuse în Franţa şi nu-şi văzuse prietenii murind pe câmpul de bătălie, luptând împotriva francezilor ca să-şi apere pământul, copiii. Crezuse că ştie adevărul, şi acum, când aproape îşi pierduse fiica din pricina ideilor ei politice, îşi dădea seama că nimic nu conta mai mult decât familia şi că Alonso era încă fratele ei… — Ştiu, şi crede-mă că îmi pare foarte rău. — Atunci ajută-mă să iau măsurile care asigură viitorul singurei mele nepoate. Ca să nu pierdem tot ce ne-au lăsat părinţii noştri… — Eşti nedrept. — I-o datorezi tatei! a exclamat el pe un ton care a înfiorat-o. Rosa şi-a zis că Alonso ştia cum să aplice lovituri sigure. — Nu pot să acţionez pe la spatele lui Andrés, este tatăl Blancăi, iar acum nu se află la Whitam ca să-şi dea consimţământul. — Un tată absent până de curând, nu-i aşa? Roşeaţa a acoperit obrajii Rosei. — Asta a fost o remarcă răuvoitoare. El nu ştia că era tată.
Alonso a atacat cu mai multă hotărâre. — Răuvoitoare sau nu, e adevărat. Rosa, vreau să şterg eticheta de trădător de pe numele nostru şi prin purtarea ta mă faci să cred că puţin îţi pasă dacă izbutesc. Ea simţea că n-are aer. Fiecare vorbă pe care o rostea fratele ei i se înfigea în inimă ca o muşcătură de şarpe. Nu ştia cum să facă faţă acestui fapt de netăgăduit: târâse în noroi ilustrul nume al familiei sale. Generaţii de Lara cu onoarea nepătată. — Eu sunt trădătoarea, tu n-ar trebui să plăteşti pentru păcatele mele. Alonso ştia că găsise o breşă pe unde putea să pătrundă mai adânc cu argumentele lui. Presimţea că Rosa era gata să se dea bătută. — Eticheta de trădător va fi legată de numele nostru pentru vecie dacă eu mor în luptă şi nu îmi dai voie să o recunosc pe Blanca drept moştenitoarea mea. Rosa gândea cu repeziciune. — Ca s-o recunoşti, nu e nevoie ca fetiţa să călătorească în Spania, dintr-un moft al reginei. Alonso a strâns tot mai mult laţul pe care îl înnoda la gâtul surorii sale. — A fost chemată de către regentă. Sunt un grande de Spania, fir-ar să fie! Nu pot nici să urinez fără îngăduinţa Coroanei. Rosa alunga aceste gânduri pentru că o duceau într-un loc unde nu voia să ajungă: la urmările faptelor ei. Dorea şi mai mult decât Alonso ca eticheta de trădător să nu fie legată pentru totdeauna de numele Lara, dar după cum îi spusese fratele ei într-un fel atât de grăitor, tocmai asta se va întâmpla dacă el murea în luptă şi fără urmaşi. Atunci ea, ca singura reprezentantă în viaţă a dinastiei Lara, va trebui să îndure dispreţul şi răzbunarea care o vor însoţi mereu, nu doar pe ea, ci şi pe toţi urmaşii ei. Nu putea să-i facă asta fratelui ei! Dar nici
să acţioneze pe la spatele lui Andrew nu putea. Alonso a băgat de seamă ezitarea ei. Jur că o voi apăra cu viaţa mea! a exclamat cu înflăcărare. Rosa îşi frângea mâinile neliniştită. — Nu pot, Alonso! Chiar nu pot. Andrés nu merită aşa ceva. Nu pot să acţionez pe la spatele lui fără să-i ştiu părerea în această privinţă. Ochii lui au ţintuit-o pe Rosa, fără milă. — Este ultimul tău cuvânt? a întrebat-o îndurerat, rănit în străfundul simţămintelor lui frăţeşti. Ea a făcut cu capul un semn de încuviinţare în vreme ce tăcerea se lăsa din nou între ei. După un moment lung şi apăsător, Alonso s-a ridicat în sfârşit din fotoliu şi a pornit spre uşă fără să mai rostească nicio vorbă. Rosa l-a privit cu ochii plini de lacrimi. Nu-şi luase rămasbun de la ea, nici măcar unul plin de amărăciune, dar, înainte ca el să deschidă uşa, l-a oprit cu un cuvânt. — Aşteaptă…! A rămas nemişcat, cu umerii încordaţi, spatele drept şi mâna pe clanţa din bronz. În încăpere se auzea răsuflarea agitată a Rosei, foşnetul rochiei ei când s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de el. Îi voi trimite un mesaj grabnic lordului Christopher Beresford. Este fratele soţului meu. Voi vorbi cu el şi îi voi face cunoscută propunerea ta. Alonso a făcut un semn de încuviinţare şi când s-a întors iarăşi spre Rosa, ea deja ajunsese la cordonul clopoţelului prin care era chemat personalul.
23
Andrew a sărit în grabă de pe capra caleştii, chiar înainte să se fi oprit caii. Era nerăbdător să intre în casă şi să le îmbrăţişeze pe cele două femei din viaţa lui. A urcat treptele din două în două şi a bătut în uşă cu o energie neobişnuită. Nu ştia de ce Marcus întârzia atâta să deschidă şi a stăruit cu şi mai multă îndârjire. Când în sfârşit uşa masivă de la intrare s-a deschis, căldura dinăuntru l-a întâmpinat ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat. Nu s-a oprit să îi dea majordomului mănuşile şi pălăria, ci le-a aruncat grăbit pe scaunul din catifea care se afla lângă un perete al vestibulului şi a pornit cu pas grăbit spre marele salon; dar l-a găsit gol. S-a întors cu ochii mijiţi înspre Marcus, care îl urmase îndeaproape. — Unde este lady Beresford? Dar nu a aşteptat un răspuns din partea lui. S-a dus iarăşi înspre vestibul şi a început să urce scara către odăi. Când a ajuns la camera Blancăi, chipul îi era un zâmbet până la urechi. Unde e prinţesa mea? Dar şi această încăperea era goală. Ţinea uşa deschisă fără săşi ia mâna de pe clanţă. Era de neînchipuit ca nimeni să nu-i iasă în întâmpinare. Fusese plecat aproape o săptămână şi zilele i se păruseră lungi şi plictisitoare. — Andrés! Exclamaţia soţiei lui, care tocmai apăruse pe palierul de sus, l-a făcut să iasă în grabă din odaia Blancăi. Rosa îl auzise venind când era în sala de lectură dar nu avusese vreme să îl prindă din urmă. Şi s-a rugat ca fratele lui, Christopher Beresford, să ajungă acasă, ca de obicei, şi s-o poată ajuta cu lămuririle pe care trebuia să i le dea soţului ei despre absenţa Blancăi. Aşa se înţelesese cu Christopher, dar nu era sigură că acesta va sosi la vreme. Andrew a parcurs distanţa care îi despărţea şi când a ajuns lângă soţia lui, a îmbrăţişat-o şi a sărutat-o cu foc. Îi fusese
foarte dor de ea. I-a muşcat buzele şi şi-a afundat limba în cavitatea ei catifelată; gura Rosei i-a răspuns cu aceeaşi dorinţă. I s-a părut o adevărată ambrozie. Ea s-a lăsat îmbrăţişată, chiar dacă a răspuns la salutul lui înflăcărat cu oarecare reţinere, pentru că stăteau în picioare pe palierul de sus, putând fi văzuţi de oricare servitor. Andrew a întrerupt sărutul dar nu s-a depărtat de ea. Continua s-o îmbrăţişeze cu putere. — Mi-a fost foarte dor de tine, i-a şoptit cu glas drăgăstos. Inima Rosei bătea cu putere. — Nu ştiam că o să vii azi. Christopher a spus că poate întârzii până mâine. Tonul ei fusese stăpânit dar emoţionat. — Nu suport Londra. E prea zgomotoasă şi enervantă, a spus el strângând-o încă în braţe. I-am adus câteva daruri Blancăi, dar nu am văzut-o. — Andrés. Rosa rostise numele lui pe un ton liniştit, dar el nu i-a dat atenţie. A luat-o de mână şi au pornit înspre catul de jos, fiindcă şi-a închipuit că Blanca era în grădina din spate. Era încântată să se joace în labirint împreună cu nebunaticul de Atila ca tovarăş. — Să mergem împreună s-o căutăm. Vreau să-mi îmbrăţişez micuţa. Nici nu-ţi închipui cât m-am gândit la ea. S-a corectat. Cât m-am gândit la amândouă. — Andrés… Rosa i-a rostit numele cu o ezitare şi el a băgat de seamă că se împotrivea să-l urmeze. Trebuie să vorbesc cu tine. — Şi eu, a răspuns, dar mai înainte vreau s-o îmbrăţişez şi s-o sărut pe fetiţa mea. Rosa şi-a muşcat buza de jos, fiindcă făcuse ceva rău şi nu ştia cum să-i spună. Se încredea în firea lui bună şi în felul lui paşnic de a lua veştile neplăcute. L-a tras de mână spre ea şi l-a privit cu nevinovăţie în ochii căprui.
— Trebuie să vorbesc cu tine despre Blanca. Andrew a simţit în piept ceva asemănător nesiguranţei şi a privit-o cu băgare de seamă. — Ce s-a întâmplat? De ce nu mi-a ieşit în întâmpinare? Rosa l-a condus către odaia lor, câteva uşi mai încolo de cea a Blancăi. El s-a lăsat dus în tăcere, dar cu inima cât un purice. Purtarea ei ciudată i se părea neobişnuită, ca să nu spună îngrijorătoare. Rosa a intrat în dormitor şi a închis uşa în urma lor. — Blanca nu este la Whitam Hall, a spus în cele din urmă. Andrew a privit-o surprins şi îngrijorat. E în drum spre Spania, împreună cu Alonso şi cu lady Jane. El a crezut că nu auzise bine. Acum câteva zile m-a vizitat fratele meu, a continuat Rosa. Andrew rămânea tăcut, incapabil să scoată o vorbă. Şi, slavă Domnului, totul s-a rezolvat între noi. Mă simt cu adevărat fericită. — Repetă ce-ai spus, i-a cerut pe un ton grav. — Am multe lucruri să-ţi explic, a continuat ea, dar Andrew a întrerupt-o. — Repetă ce-ai spus. Rosa şi-a muşcat buza, căci nu ştia cum să-i spună adevărul. — Blanca a fost recunoscută ca moştenitoare legitimă a fratelui meu Alonso. Moştenitoare legitimă? Despre ce vorbea? s-a întrebat el. — Glumeşti? Să ştii că n-ai haz, i-a spus fără să clipească. Ea a tăgăduit dând din cap. — Coroana Spaniei solicită prezenţa Blancăi pentru legalizarea cererii fratelui meu de numire a ei drept moştenitoarea lui. Sunt multe aspecte legale care trebuie să fie rezolvate, şi asta nu se poate face decât la Madrid. Tăcerea lui Andrew atârna deasupra capului ei ca o spadă ascuţită. Strălucirea din pupilele lui căpătase o nuanţă
primejdioasă, pe care ea nu o mai remarcase niciodată. — Mi-ai trimis fiica în afara Angliei, fără permisiunea mea? Glasul lui sunase la fel de rece ca gheaţa şi ochii albaştri deveniseră întunecaţi ca o furtună de iarnă. — Aşa a cerut regina María Cristina de Bourbon. Inima lui Andrew i-a tresărit dureros în piept. Mărturisirea Rosei era ca un pumnal înfipt în spate. — Nu-ţi trezesc îndeajuns respect şi încredere încât să discuţi cu mine un subiect atât de delicat? Tristeţea din tonul lui a luat-o prin surprindere. Nu socoteşti că sunt în stare să hotărăsc asupra viitorului fiicei noastre? Rosa ştia că umbla pe nisipuri mişcătoare. — Nu erai acasă şi Alonso trebuia să plece degrabă, s-a justificat ea. Andrew a închis ochii o clipă, încercând să înghită veninul pe care ea i-l turnase pe gât. — Ai încredinţat viaţa fiicei mele unui om care era gata să te spânzure? Pentru el, Blanca înseamnă ceva mai mult decât nimic! Din glasul lui răzbătea o neîncredere care încet-încet devenea furie dezlănţuită. Rosa a sărit în apărarea fratelui său. Andrés reacţionase mai rău decât se aştepta, dar ea acţionase cu bună credinţă. Era în joc o moştenire. — Alonso n-o să-i facă niciun rău fiicei noastre, dimpotrivă. Doreşte să asigure viitorul Blancăi ca moştenitoare legitimă a lui şi, ca grande de Spania, trebuie s-o facă aşa cum cere Coroana. El şi-a trecut mâna prin părul răvăşit. I se părea de neînchipuit că Rosa acţionase atât de pripit. — Şi-ţi pasă mai mult de un titlu decât de siguranţa fiicei noastre? Întrebarea era nedreaptă şi ea i-a spus acest lucru. — Fratele meu poate să moară mâine luptând împotriva
carliştilor, iar eu am fost declarată trădătoare a Coroanei. Cum pot să îngădui să fie dezonorat numele familiei mele din pricina mea? Am obligaţia să apăr şi să păstrez titlul înaintaşilor mei. Dacă l-aş pierde, tata s-ar răsuci în mormânt. — Îţi dai seama ce ai făcut? Tonul lui trăda mai multă supărare decât şi-ar fi închipuit Rosa. — Ce era drept, a răspuns cu o voce mică, dar nu a tremurat. — Ce era drept?! a răcnit Andrew cu mâinile în şolduri. A pornit spre ea, şi Rosa nu ştia dacă trebuie să continue explicaţiile sau să-l îmbrăţişeze ca să-i aline durerea care i se citea în ochi. Purtarea ei fusese greşită, dar înţelesese neliniştea fratelui ei şi însemnătatea pricinilor care îl făcuseră să vină la Whitam, lăsându-şi la o parte mândria. De aceea acţionase aşa cum o făcuse. Andrew a ajuns lângă ea şi, prinzând-o de umeri, a scuturat-o cu putere. Eşti o nesăbuită! a exclamat cu glas furios. O proastă fără pereche, care se gândeşte doar la nişte blestemate de titluri. Degetele lui s-au înfipt în carnea moale de pe umerii ei şi nu i-au mai dat drumul. A scuturat-o mai departe cu o furie copleşitoare. Bine zice fratele tău că eşti o trădătoare, nu numai conspiratoare. Te joci cu vieţile celorlalţi fără să-ţi pese câtuşi de puţin ce se pierde pe drum. — Andrés! a exclamat ea pe un ton implorator. O dureau umerii şi vorbele lui îi provocau o adâncă durere în inimă. Am făcut ce era drept! — La dracu’ cu ideile tale despre ce e drept şi ce nu! I-a dat drumul brusc ca şi cum nu ar mai fi suportat s-o atingă. Rosa a fost gata să cadă din pricina elanului. L-a văzut mergând cu paşi rapizi în sus şi-n jos prin încăpere şi, pe neaşteptate s-a îndreptat spre biroul pe care ea îl folosea ca măsuţă de toaletă, de unde a luat un vas din porţelan şi l-a izbit de perete cu toată puterea. Vasul s-a făcut ţăndări. Apoi a spart
toate obiectele pe care le-a găsit, până când a lăsat măsuţa goală. — Andrés, Andrés! Ce faci? l-a întrebat ea alergând la el să-l oprească şi plasându-se cu curaj în calea obiectelor aruncate. Andrew a privit-o furibund. — Îmi descarc furia care mă macină. Ea i-a îmbrăţişat trupul, dar Andrew era prea supărat ca să-i îngăduie. Amândoi ţipau în acelaşi timp, Andrew cerându-i să-i dea drumul, Rosa scuzându-se că nu îl asculta. — Ce naiba se petrece aici? Christopher a intrat brusc în odaie. Uşa a lovit peretele cu putere când s-a deschis şi a lăsat o urmă adâncă în tapiţeria groasă. Când a văzut prăpădul din dormitor, a tras adânc aer în piept. Pardoseala era plină de cioburi de sticlă, de faianţă spartă şi de porţelan. Nu ştia care dintre ei doi începuse bătălia în câmp deschis. Dar, fără îndoială, amândoi înnebuniseră. S-a uitat la fratele şi la cumnata lui fără să înţeleagă nimic. Rosa se agăţase de gâtul lui Andrew, iar acesta încerca să îi desprindă mâinile şi nu izbutea. O amintire fulgerătoare i-a adus în memorie o imagine asemănătoare a lui şi a Agatei, într-o cameră din Paris, cu ani în urmă. — Dă-mi drumul! i-a cerut Andrew cu glas aspru, nepăsător faţă de zbaterea ei emoţională. — Nu, n-am să-ţi dau drumul până când nu mă asculţi! a stăruit Rosa neliniştită. — Dacă ţii vreun pic la bunăstarea ta fizică, dă-mi drumul, fiindcă nu răspund de faptele mele. Nu acum, când mă simt trădat de tine. Ea nu s-a desprins de gâtul lui, nici nu s-a îndepărtat. — Nu te pot lăsa să pleci aşa furios. Andrew a bombănit din nou ostentativ. Christopher stătea tot în prag, fără să se hotărască să intre,
nici să-i lase singuri. Deşi a presupus că partea cea mai rea a confruntării trecuse. — Nu sunt în stare să te ascult. Mai înainte trebuie să-ţi înţeleg faptele greşite. Mă simt jignit! Auzindu-l, Rosa i-a dat drumul în sfârşit şi s-a îndepărtat cu un pas de el, dar Andrew nu a părăsit încăperea, cum crezuse ea. Ceva în privirea lui a făcut-o să se îndepărteze, aşa cum voia el. Andrew continua să respire precipitat după izbucnire, şi Rosa a hotărât să bată în retragere, fiindcă înţelegea că avea nevoie de timp ca să se liniştească şi că nu va face asta dacă ea era de faţă. — Când vei dori să continuăm discuţia, mă vei găsi în sala de croitorie. Te aştept acolo. A pornit spre uşă cu inima strânsă. Supărarea lui Andrew era prea făţişă ca să insiste. Când a trecut pe lângă Christopher, l-a privit cu ochii înecaţi în lacrimi, dar cumnatul ei a tăcut. Amândoi bărbaţii au rămas singuri în odaie. Christopher a auzit răsuflarea agitată a fratelui lui, care se întorsese spre uşile cu geam de la balcon ca să fie cu spatele la el. Preţ de mai multe minute, niciunul dintre ei nu s-a mişcat, nici n-au făcut nimic ca să se apropie. Când una dintre slujnice a intrat, la cererea Rosei, să adune faianţa spartă, Christopher i-a făcut semn cu capul să-i lase singuri. Servitoarea a închis uşa fără să spună nimic. Deodată, Andrew a rupt tăcerea stânjenitoare. — De ce, Christopher? De ce ai permis s-o ia? Andrew era tot cu spatele la fratele său, care a făcut mai mulţi paşi până când a ajuns în apropierea lui. — Aşa era drept, Andrew. Răspunsul fratelui său cel mare l-a făcut să se întoarcă iute spre el, mâhnit de trădare. Îl privea fără să dea crezare vorbelor lui care l-au umplut de venin. — Eu nu aş fi îngăduit să-l ia pe micul Chris niciodată! I-a
răspuns atât de enervat încât Christopher s-a alarmat. Şi şi-a dat seama că Andrew era cu adevărat dezamăgit. Firea lui liniştită era acum dominată de furie şi ochii, care mereu râdeau veseli, exprimau în momentul acela o durere adâncă. Le-am lăsat în grija ta, aveam încredere în tine… l-a mustrat. Dar nu a putut să sfârşească fraza. Simţea în gât o apăsare care îl împiedica să respire. — Alonso de Lara a vorbit cu mine înainte să plece cu micuţa. Pupilele lui Andrew au strălucit cu un foc ce anunţa un dezastru. Christopher a ştiut că, în starea aceea, fratele lui putea să facă orice şi a încercat să-l liniştească. Nu va îngădui să i se întâmple nimic fetiţei. În plus, a răscolit cerul şi pământul ca s-o recunoască legal drept moştenitoarea lui. — E doar un blestemat de titlu! a exclamat cu vehemenţă. Iar fiica mea se va afla în centrul unui război între carlişti şi susţinătorii reginei Isabel. Spune-mi, cum va putea s-o apere în mijlocul grozăviei, dacă el însuşi comandă o parte a armatei? Christopher a oftat resemnat, fiindcă fratele său îi evidenţiase un aspect care lui îi scăpase. Când cumnata lui şi ducele de Alcázar i-au spus de ce voiau s-o facă pe micuţă moştenitoarea ducatului, a crezut că era cel mai bine pentru continuitatea casei de Lara. Ducele îi arătase toate documentele pregătite şi controlate, i-a povestit paşii pe care îi făcuse ca să înlăture posibilele greutăţi şi pricinile pentru care Coroana solicita prezenţa fetiţei ca să perfecteze ultimele amănunte referitoare la bogata ei moştenire. El, mai bine decât oricine, înţelegea însemnătatea pe care o aveau titlurile şi răspunderea, ca şi nevoia de a face tot posibilul pentru păstrarea lor. — Andrew, cumnatul tău este un bărbat chibzuit şi sunt încredinţat că o va apăra din răsputeri pe micuţa Blanca. Şi-apoi, la Curtea din Madrid va fi mult mai în siguranţă decât ne putem închipui. Insurecţia se desfăşoară în nord.
— Te înşeli amarnic. Revolta va ajunge la Madrid mult mai repede decât crezi, a răspuns prost dispus. Ai procedat greşit punând în primejdie viaţa fiicei mele şi asta e ceva ce n-am de gând să uit, nici să-ţi iert. Christopher a primit cu stoicism mustrarea lui, dar nu şi-a reprimat răspunsul aspru ce i-a venit pe buze. — Ştiu să judec oamenii, iar cumnatul tău a răscolit cerul şi pământul ca să o recunoască pe micuţă drept singura şi legitima lui moştenitoare. Ar trebui să te gândeşti la asta şi apoi, dacă tot te mai crezi în posesia singurului adevăr valabil, judec-o pe Rosa şi strădania ei de a nu îngădui ca moştenirea tatălui ei să se irosească pentru nişte fleacuri. Andrew l-a privit cu ochi strălucitori şi buzele strânse în sensul de dezgust. — Nu mi-a păsat niciodată de titluri, ştii doar. Şi faptele ducelui de Alcázar au un singur scop: s-o pedepsească. Iar tu, fratele meu cel mare, apărătorul familiei, i-ai oferit-o pe o tavă de argint. Christopher şi-a zis că se înşela amarnic, dar era atât de îndurerat, încât, practic, i-ar fi fost cu neputinţă să-l facă să gândească. Andrew a trecut foarte aproape de el, voind să iasă din odaie, dar Christopher l-a oprit ţinându-l de braţ. — Ce ai de gând să faci? l-a întrebat îngrijorat. În momentele acelea, fratele lui era ca un butoi cu pulbere gata să explodeze. Andrew s-a eliberat din strânsoare şi l-a privit cu o dezamăgire atât de adâncă în ochi încât lui Christopher i s-a strâns inima. — S-o aduc înapoi pe micuţa mea. Fratele lui l-a urmat pe holurile de la Whitam, cerându-i lămuriri în legătură cu aceste ultime vorbe.
24 Rosa îşi simţea mâinile arzând de atâta frecat. Îl aştepta pe Andrés de ceasuri întregi, dar scuza şi explicaţiile pe care le pregătise pentru el nu vor folosi la nimic dacă nu-i va îngădui să i le dea. Preţ de ceasuri întregi, se zbătuse între a face ce era drept şi a aştepta sosirea lui, dar graba fratelui ei cerea măsuri neîntârziate şi faptul că stătuse de vorbă cu Christopher, în primul moment, şi îi împărtăşise neliniştile care o chinuiau, pe lângă îngrijorări, îi lămurise multe amănunte. Cumnatul ei se pronunţase în favoarea recunoaşterii micuţei ca moştenitoare a lui Alonso dar acum, văzând imensa dezamăgire pe care i-o pricinuise bărbatului pe care îl iubea cel mai mult pe lume, Rosa simţea că i se face rău. Însă nu putea să schimbe faptele. Greşise de atâtea ori în hotărârile ei că s-a întrebat dacă va învăţa vreodată să gândească înainte de a se lăsa pradă pornirilor de moment. A oftat de mai multe ori. Dacă ar putea să se întoarcă în urmă cu şase ani, ar lua-o într-o direcţie cu totul diferită de cea pentru care optase atunci, dar acum nu putea decât să facă faţă greutăţilor şi să înfrunte urmările cu curaj. Cineva a mişcat clanţa şi ea s-a pregătit să-l vadă în sfârşit pe Andrew. Totuşi, persoana care a trecut pragul nu era bărbatul pe care îl iubea atât de mult. — Rosa… Glasul puternic al lui Christopher i-a alungat iluziile, care sau risipit pe jos, în vreme ce ea se lăsa pradă disperării. — Unde e Andrés? Glasul ei trăda o nelinişte aproape palpabilă. — Face ultimele aranjamente pentru plecare.
— Pleacă? Unde…? — Vrea s-o aducă înapoi pe Blanca. Inima Rosei s-a oprit o clipă. Culoarea îi dispăruse din obraji, care deveniseră albi ca varul. — Atunci, plec cu el. Cumnatul său i-a oprit înaintarea spre uşă. Ochii ei i-au străpuns pe ai lui, cu surprindere. — Dacă te întorci în Spania, vei fi arestată, i-a spus. Acesta era un adevăr incontestabil, dar Rosa nu-şi mai făcea griji pentru ea însăşi. — Şi ce-mi pasă de asta! Mâna lui Christopher continua s-o ţină de cot. Ea a încercat să scape din strânsoare, dar nu a izbutit. — Andrew nu judecă, dar am încredere că tu o vei face. — Nu trebuia să accept ca fratele meu s-o ia pe Blanca. Am crezut că făceam ce era drept, dar Andrés mi-a dovedit că mă înşelam. Niciun titlu sau bogăţie nu justifică durerea pe care iam pricinuit-o. Regret din tot sufletul. Rosa se zbătea, încercând să scape din strânsoarea lui Christopher. — Dacă pleci, toată strădania tatei se va dovedi zadarnică şi nu pot să îngădui asta, a adăugat cu convingere. Şi-apoi, nu vorbim despre o simplă moştenire, ci despre un nume şi o dispoziţie testamentară. Rosa şi-a muşcat buza de jos, foarte tulburată. Când a fost de acord cu plecarea micuţei sale, inima i s-a frânt în două chiar dacă ştia că despărţirea avea să fie scurtă, dar reacţia lui Andrew schimba absolut totul. A bănuit că el avea să se supere, dar se înşelase în judecăţile ei crezând că el va înţelege cum stau lucrurile. Andrew era de nerecunoscut. — Trebuie să evit o înfruntare între fratele şi soţul meu, a răspuns scurt, nu-mi rămâne decât să fac pe mediatorul.
Şi asta o copleşea. Indiferent ce va face, unul dintre cei doi bărbaţi din viaţa ei va fi dezamăgit. Christopher credea exact contrariul. Ambii bărbaţi puteau săşi rezolve neînţelegerile, dacă nu erau nevoiţi să-şi facă griji pentru siguranţa ei, dar nu ştia cum s-o facă să priceapă. Rosa ar fi mai mult o piedică decât un ajutor. — Andrew n-o să vrea să te ia cu el. Nu, fiind aşa de supărat pe tine. Omisese contribuţia pe care o avusese şi el la supărarea fratelui lui. Rosa l-a privit nedumerită. Drumul lung îi va linişti sufletul, îi va potoli furia, dar numai dacă nu-l hărţuieşti cu prezenţa ta, amintindu-i pricina pentru care trebuie să facă această călătorie. Vorbele lui au jignit-o. — Andrés nu cunoaşte rigorile Curţii spaniole. Nu poate să se prezinte în faţa reginei şi, voila! totul s-a rezolvat. Acolo lucrurile nu merg aşa, a încercat să-l lămurească. — Asta a fost cea mai mare greşeală a noastră: să gândim pentru el, a recunoscut Christopher. Faptul că Andrew încalcă cele mai multe reguli sociale nu înseamnă că nu le cunoaşte sau că nu poate să le respecte. Dar Rosa nu îl asculta. N-o interesa nimic altceva în afară de imperioasa nevoie de a îndrepta greşeala făcută. — O să plec cu el. Christopher i-a dat drumul în sfârşit. Ea şi-a şters palmele pe rochie, fără să-şi dea seama. Asudase de teamă că nu va şti cum să facă faţă dezastrului pe care îl provocase cu impulsivitatea ei. — Cred sincer că te înşeli, i-a spus cumnatul ei pe un ton foarte serios. — Nu, nu se înşală. Glasul Ágatei a ajuns la ei într-o şoaptă. Ea a lăsat deschisă uşa de la sala de croitorie când a intrat şi s-a apropiat de ei. — Nu te amesteca! a sfătuit-o Christopher pe soţia lui, care
mergea hotărâtă spre Rosa. Dacă Ágata intervenea, necazurile se vor amplifica. — Făgăduiesc să nu mă amestec în măsura în care ai făcut-o tu, a răspuns ea fără să înceteze să-l privească pe Christopher cu afecţiune. Rosa a rămas prinsă între ei, care prin prezenţa lor o împiedicau să iasă în vestibul. Ca să facă asta, ar trebui să se răsucească brusc şi să le întoarcă spatele amândurora. Ágata şi-a luat privirea de la soţul ei ca s-o aţintească asupra ei. Caută-l pe Andrew şi vorbeşte cu el. Ascultă-i inima şi după aceea acţionează în consecinţă. Acum mai mult ca niciodată are nevoie de sprijinul celor care-l iubesc. Şi, spunând asta, s-a dat la o parte ca să-i îngăduie să iasă. Rosa a făcut din cap un semn de încuviinţare, înainte de a părăsi în grabă încăperea. Christopher a dat ochii peste cap în vreme ce se uita la soţia lui, care îi zâmbea şăgalnic, de parcă ar fi ştiut ceva ce lui îi scăpa. — Tocmai ai încurcat şi mai mult iţele încurajând-o să se certe din nou cu Andrew. Ea şi-a pus mâinile în şolduri şi a ridicat cu impertinenţă bărbia. De bună seamă, exista această posibilitate, dar se baza pe firea liniştită a cumnatului ei, datorită căreia va reuşi să rezolve problema. — Şi asta o spune un bărbat care niciodată nu şi-a revizuit atitudinea. Lovitura Ágatei fusese sigură, căci Christopher făcuse multe greşeli în trecut, greşeli pe care ea acum i le amintea atât de binevoitoare. — Am acţionat cu bună credinţă. Am ascultat explicaţiile lui Alonso de Lara şi i-am înţeles îngrijorarea în legătură cu ducatul lui. Şi-apoi, este unchiul micuţei. Dar nu asta era problema, s-a gândit Ágata.
— Cunoscându-l atât de bine pe Andrew, trebuia să fi stat deoparte şi să acţionezi în folosul lui. Blanca nu ar fi plecat niciodată de la Whitam fără încuviinţarea ta, ştii bine. Eşti la fel de răspunzător pentru asta ca şi Rosa. El şi-a zis că soţia lui avea în parte dreptate, dar moştenirea şi rădăcinile cântăreau prea mult ca să mai ţină seama de alte amănunte neînsemnate. Se arătase la fel de interesat ca şi cumnata lui. Trebuia salvat un ducat! Ágata şi-a continuat atacul cu seninătate, mângâind obrajii soţului ei. Toţi treceţi cu vederea dorinţele lui Andrew, invocând nepăsarea lui faţă de convenţionalisme, dar pot să te încredinţez fără teama că greşesc că, de data asta, nesocotirea simţămintelor lui a fost ceva dăunător şi viclean. O faptă urâtă pe care nu o va uita multă vreme. Rosa nu a bătut în uşă. A intrat hotărâtă dar Andrew nu era acolo. Slujnica adunase faianţa spartă de pe jos şi făcuse ordine pe măsuţa de toaletă. S-a întors grăbită şi s-a îndreptat spre coridorul în care dădeau mai multe încăperi şi saloane de la catul de sus. Avea o presimţire şi s-a lăsat condusă de ea. Trebuia să-l găsească pe Andrew, trebuia să-i vorbească şi să-i ceară iertare. Se purtase ca o nesăbuită, împinsă de remuşcările prilejuite de trădarea familiei în numele unor idealuri care acum i se păreau lipsite de însemnătate. Iar acum familia ei era Andrew! Şi faptul că nu îi demonstrase acest lucru îi provoca o senzaţie de sufocare extremă. Cu paşi apăsaţi a ajuns la uşa odăii micuţei Blanca. Uşa masivă din lemn nu era închisă, ci întredeschisă şi, cu o mână tremurătoare, a împins-o uşor înainte să intre în încăperea tăcută. Se însera, şi ultimele raze de soare dispăreau încet-încet prin perdelele albe. Rosa nu mâncase de prânz şi bănuia că nici Andrew nu băgase nimic în gură de la înfruntarea lor de
dimineaţă. El stătea pe salteaua moale şi ţinea un obiect negru în mâini. — Nu şi-a luat capa. Mângâia cu veneraţie materialul negru. Pe pat era o geantă de călătorie deschisă. Rosa a putut să arunce o scurtă privire înăuntrul ei şi a văzut că era, practic, plină cu haine. A îngenuncheat la picioarele lui şi i-a luat mâinile într-ale ei. — Iartă-mă, Andrés, s-a scuzat cu o voce mică. Îmi pare foarte rău că te-am rănit prin faptele mele. Dar soţul ei nu o privea. Continua să netezească mecanic şi cu o expresie absentă stofa groasă. N-am luat în seamă părerea ta şi ai tot dreptul să fii supărat pe mine, dar îţi jur că nu se va mai întâmpla! Tăcerea lui o îngrijora foarte mult. Andrew avea privirea pierdută şi un rictus indescifrabil pe buze. Îmi voi pregăti bagajul, a spus Rosa pe neaşteptate. S-a ridicat de jos dar mâna soţului ei a reţinut-o cu fermitate. — Unde te duci? a întrebat-o cu glas răguşit. Rosa l-a privit uluită. Unde ar putea să se ducă dacă nu cu el? — Vin cu tine… Reacţia lui a luat-o cu totul prin surprindere. Andrew s-a ridicat cu un aer solemn, a împăturit capa de călătorie a Blancăi şi a pus-o în geantă înainte s-o închidă. — N-am nevoie de tovărăşia ta ca să îmi aduc micuţa înapoi! s-a răstit. Ea a oftat adânc, pentru că tonul lui fusese aspru şi provocator. — Sunt conştientă că nu ai nevoie de mine ca s-o aduci, dar, oricum, vreau să te însoţesc. Acum el a privit-o cu ochii mijiţi. — Vrei să-mi mai adaugi încă o grijă la cele pe care deja le am? Rosa a făcut un pas înapoi ca să-l vadă mai bine. Soţul ei era
un bărbat foarte înalt şi voinic. — Ştiu cum te simţi şi de aceea vreau să-mi îndrept greşeala. Andrew şi-a trecut degetele prin păr, încercând să se liniştească. Ore în şir se gândise la motivaţia unora şi altora de a-l pune în situaţia în care se găsea. Şi asta îl făcuse să ia o hotărâre de nestrămutat. — Mă simt jignit, a recunoscut cu glas obosit. Rosa şi-a trecut braţele în jurul ei însăşi, ca şi cum pe neaşteptate ar fi biciuit-o un aer îngheţat din nord. Femeia pe care o iubeam mai mult decât viaţa m-a alungat de lângă ea de parcă aş fi fost o piedică în lumea ei de etichete şi reguli sociale, numai că eu nu aveam de unde să ştiu, fiindcă am crezut-o o fată simplă şi nu mândra fiică a unui duce. Dacă mi-ai fi spus cine erai cu adevărat, aş fi procedat în consecinţă. Rosa voia să se împotrivească, dar mâna lui ridicată a redus-o la tăcere. Tata a luat hotărârea să mă însoare fără ştirea mea, fiindcă a crezut că aşa era cel mai bine ca să te scape de spânzurătoare. Şi avea dreptate, dar a uitat să mă întrebe ce părere aveam şi ce simţeam în legătură cu asta, nu ştia cine erai pentru mine şi ce însemnai în viaţa mea. O tăcere grea, amară ca pelinul s-a lăsat brusc între ei. Fratele meu cel mare, bărbatul pe care îl admir cel mai mult după tata, mi-a ascuns că fetiţa frumoasă pe care o aveam în grijă la Whitam era propria mea fiică şi acum conspiră împreună cu tine ca să mi-o ia… Spune-mi, Rosa, cum ar trebui să mă simt? Ea nu putea să-i răspundă pentru că era zguduită. Andrew înşirase toate faptele rele pe care toţi le comiseseră împotriva lui şi le înşiruise fără dispreţ, ranchiună sau mânie. Dar vorbele lui exprimau o dezamăgire atât de adâncă încât a descurajat-o şi i-a provocat o senzaţie de înfrângere mult mai intensă decât cea care se oglindea pe chipul bărbatului. L-a văzut punându-şi redingota şi încheind-o cu mişcări
tacticoase. Inima Rosei s-a strâns dureros. — Andrés, te rog… Abia putea să rostească vorbele. Avea buzele amorţite de cât le strânsese din pricina remuşcărilor pe care le simţea. Ai de gând să pleci fără să-mi mai spui nimic? El nu i-a răspuns. S-a mărginit s-o privească intens, pătrunzător, ca şi cum ar fi vrut să vadă pe altcineva în ea. După acea examinare severă a scos un oftat şi a ieşit pe uşă, dar înainte s-o închidă, s-a întors spre ea. — Întreabă-l pe Christopher. El te va înştiinţa despre toate amănuntele plecării mele… — Andrés, nu! Spune-mi tu! a exclamat cu adevărat îngrijorată şi pe un ton mâhnit care pe el nu l-a mişcat defel. A clătinat din cap de mai multe ori. — Îţi este interzis să ieşi din Anglia, i-a amintit. Şi chiar dacă mi-ar plăcea să-ţi plătesc cu aceeaşi monedă, eu nu sunt ca tine. Fiindcă te-am apreciat mereu aşa cum meriţi sau cum credeam că meriţi, ceea ce nu este acelaşi lucru, nu-i aşa? Rosa şi-a stăpânit un geamăt simţindu-se lovită de vorbele lui grele. Vorbeşte cu Christopher, el o să te pună la curent.
25 Palatul Tăcerilor, Parcul Principilor, Sevilla Andrew aştepta pe o bancă din piatră, situată pe una dintre laturile frumoasei grădini de pomi. Reşedinţa Lara se afla întrun loc emblematic şi foarte frumos din oraşul de pe Guadalquivir. Aparţinea familiei de mai multe generaţii. Palatul, numit al Tăcerilor din pricina claustrului rezemat de partea stângă, era unul dintre cele mai frumoase şi mai vechi pe care le
văzuse el vreodată. Clădirea era alcătuită dintr-un cat, avea forma unui patrulater şi fiecare dintre cele patru laturi se numea galerie. În mijloc era grădina şi una dintre fântâni avea rezemate de ea mai multe bănci pentru lectură şi meditaţie. Andrew stătea acum pe una dintre ele, cea mai apropiată de puţul de apă. În spaţiul rămas, locul se bifurca în patru drumuri care duceau la o tufa de trandafiri, o livadă de pomi fructiferi, la claustru şi la altă grădină care avea un bazin de apă, probabil destinat scăldatului în zilele călduroase. A ridicat ochii spre galeria de sus, cu un coridor acoperit şi mărginit de o arcadă. Şi-a aţintit privirea asupra galeriei de la răsărit, unde se afla o mică încăpere ce putea fi folosită ca birou sau ca bibliotecă, independent de biblioteca principală pe care o aveau cele mai multe dintre palate şi castele. Mai departe se afla salonul mare, piesă indispensabilă şi care în general se remarca printr-o bogată şi variată ornamentaţie arhitectonică. Andrew a continuat să-şi mişte ritmic picioarele în vreme ce urmărea cu privirea desenele geometrice ale dalelor din grădină, intercalate cu bucăţi de marmură cu striuri gri. Dar, nemaiputând să mai stea jos, aşteptând, a început să observe pereţii grădinii, a căror delicată decoraţie geometrică era, fără îndoială, inspirată din imagini ale naturii şi pescuitului. A pornit spre următoarea grădină, cea care cuprindea bazinul de apă, şi odată ajuns acolo, a privit luciul apei, care părea o oglindă în care se răsfrângea seninătatea cerului albastru şi verdele odihnitor al mirtului. Cum putea un loc să transmită atâta pace şi linişte? s-a întrebat. A tras concluzia că numele palatului era foarte potrivit, fiindcă între pereţii lui se respira linişte şi cumpătare. A privit apa o vreme, trăgând totodată în piept mirosul pătrunzător de iasomie şi de levănţică. Profunzimea aromelor şi culorilor acelui loc era copleşitoare.
A rămas acolo nemişcat până când în sfârşit a auzit deschizându-se uşa masivă claustrului şi paşii hotărâţi care se îndreptau către el. A presupus că era majordomul, dar spre surprinderea lui însuşi Alonso s-a prezentat în faţa lui. Andrew şi-a aţintit asupra cumnatului său care, în ţinută militară, venea drept spre el. Nu se schimbase mult, în ciuda anilor care trecuseră de când îl văzuse pentru prima oară în casa unchiului Aurorei. Fără nicio îndoială, Alonso îl văzuse din casă. — Urmează-mă. Porunca fermă l-a făcut să plescăie din limbă cu oarecare batjocură, căci ducele uitase cel mai elementar gest dintre toate, salutul. Andrew a făcut ce îi cerea cumnatul lui şi a mers după el, dar înspre palat şi nu spre claustra, cum crezuse. Alonso i-a ţinut uşa ca să între şi apoi a închis-o. L-a condus prin mai multe coridoare şi curţi către biblioteca principală şi, odată ajuns acolo, l-a invitat să ia loc în faţa biroului din lemn de castan. Andrew a hotărât să rămână în picioare ca să nu piardă avantajul pe care i-l conferea statura lui înaltă. — În Anglia, a început el ca să spargă gheaţa, spunem bun venit oaspeţilor chiar dacă nu ne sunt pe plac. Mustrarea nu l-a atins pe Alonso, care, fără să ţină seamă de opţiunea de a rămâne în picioare a oaspetelui său neaşteptat, a luat loc în spatele biroului. Apoi a pus un picior peste celălalt, cu o eleganţă remarcabilă, cum era firesc la bărbaţii de rangul lui. — Nu obişnuiesc să-mi salut duşmanii, a răspuns cu sinceritate. Răspunsul l-a luat prin surprindere pe Andrew, care l-a privit supărat şi nedumerit. Spusese duşman? s-a întrebat. — Sunt cumnatul, nu adversarul tău, a răspuns el pe un ton
categoric. Sunt încredinţat că vei şti să faci deosebirea sau, dacă nu, pot să ţi-o arăt cu plăcere. Alonso trebuia să înalţe capul ca să-l privească, dar asta nu l-a împiedicat să-şi etaleze dispreţul şi puterea în propriul cămin. Dacă derbedeul voia să stea în picioare, el n-o să-l oprească. Andrew şi-a scos mănuşile şi pălăria şi le-a lăsat pe birou. — Cărui fapt datorez onoarea vizitei tale? a întrebat Alonso cu glas aspru. Andrew şi-a zis că întrebarea era la fel de prostească precum atitudinea bărbatului care o rostise, dar a hotărât să arate respect singurului unchi matern al fiicei sale, chiar dacă nu merita. Dacă putea să facă ceva în cinstea tatălui său, era să se comporte ca un bărbat educat şi corect. A început să se plimbe prin încăperea amplă, admirând uleiurile care atârnau pe pereţi. Unul dintre ele i-a atras în mod deosebit atenţia, fiindcă reprezenta o fetiţă care râdea fericită îmbrăţişând un căţeluş. Fără îndoială, portretul era al Rosei, dar nu fusese pictat în Spania, ci în străinătate. A dedus asta din pricina împărţirii grădinii şi a casei care se putea vedea în fundal, dar nu era foarte sigur. Lumina tabloului era cu adevărat magnifică. Trebuie să aştept toată ziua ca să primesc un răspuns atât de simplu? a stăruit Alonso, pe un ton ceva mai calm, dar cu privirea atât de rece că părea de gheaţă. Atitudinea nepăsătoare şi liniştită a englezului îl nedumerea. Când majordomul i-a adus cartea de vizită, simţise nevoia imperioasă s-o ardă, dar el nu era omul care să se eschiveze în faţa greutăţilor. Cândva trebuia să îl înfrunte pe soţul surorii lui şi i se părea cât se poate de potrivit s-o facă pe terenul său. Andrew l-a privit în faţă, fără ezitare, dar şi fără să adopte o atitudine războinică. Chipul lui exprima o hotărâre nedisimulată de a face un armistiţiu. S-a oprit în faţa lui Alonso, despărţiţi de biroul lat. — Unui fapt evident: doresc să-mi văd fiica.
Cei doi bărbaţi s-au privit cu ochii mijiţi, măsurându-se cu ostentaţie. — Ai făcut un drum foarte lung pentru o simplă vizită. Andrew a ştiut că Alonso se juca cu el, dar avea un anume avantaj în faţa lui, pe care se va bucura să i-l dezvăluie la vremea potrivită. — De asemenea, trebuie să perfectăm anumite aspecte legale în legătură cu moştenirea Blancăi şi cu viitorul ei. Apoi, fiica mea se va întoarce acasă. Alonso a dat drumul brusc aerului pe care şi-l reţinuse şi Andrew s-a felicitat fiindcă asta însemna că ducele nu era atât de sigur cum părea, judecând după atitudinea lui hotărâtă, excesiv de marţială. — Nepoata mea ar trebui să crească în Spania. Să-şi cunoască rădăcinile şi moştenirea. Dacă ar trăi în Anglia, ar fi lipsită de toate acestea. Andrew s-a gândit la vorbele lui şi, în ciuda aşteptărilor, a schiţat un zâmbet plin de empatie. Era întru totul de acord cu ultima lui frază. Anglia se deosebea foarte mult de Spania. — Oricât ţi-ar displăcea, „cumnate”… Andrew a subliniat vorba scoţând în evidenţă rudenia dintre ei într-un fel care i-a zgâriat auzul lui Alonso, Blanca va creşte alături de tatăl său. Şi, surpriză! tatăl ei este englez şi locuieşte în Anglia. Dar pentru liniştea ta prezentă şi viitoare, îţi voi spune că vei fi mereu bine venit la Whitam când vei dori să-i faci o vizită nepoatei tale sau… surorii tale. Ultimul cuvânt l-a spus cu o undă de sarcasm care nu a trecut neobservată de Alonso. Englezul îşi dăduse cărţile pe faţă, dar el ştia cum să restabilească egalitatea când era în dezavantaj. Iar în ce o privea pe nepoata lui, pierduse avantajul. — Mă provoci? Strânsese fălcile atât de tare încât i-au scrâşnit dinţii. Fiindcă răbdarea nu este una dintre virtuţile mele.
Pe Andrew îl surprindea firea extremă a fratelui Rosei. Stătea ţeapăn în scaun, fără să-şi piardă stăpânirea de sine, în afară de câte un rictus de dezgust în colţul buzelor din pricină că le strângea prea mult, dar ştia că era pur şi simplu o aparenţă. Alonso de Lara fusese crescut chiar cu mai multă severitate decât fratele lui, Christopher, de aceea înţelegea singurătatea imensă din sufletul lui şi l-a compătimit, dar a avut grijă să nu-şi exteriorizeze simţămintele. Bănuia că bărbatului agresiv pe care îl avea în faţă nu i-ar plăcea să-i stârnească mila. — Am alte lucruri de vorbit cu tine şi, chiar dacă ţi se pare ciudat, nu am de gând să te provoc, a recunoscut împăciuitor Andrew. Alonso era nedumerit. Era obişnuit să aibă de-a face cu oameni mult mai vicleni dar atitudinea paşnică a englezului îl surprindea. Alţii, pentru mult mai puţin, ar fi scos spada din teacă şi ar fi încercat să i-o înfigă în inimă. A răsuflat adânc şi a rămas tăcut, măsurându-l pe bărbatul din faţa sa. Felul neglijent în care îşi sprijinea palma de birou în timp ce se apleca spre el i s-a părut provocator. Era îmbrăcat în uniformă militară englezească şi nu-şi putea explica o asemenea excentricitate; Anglia nu era în război cu niciuna dintre coloniile sale. Accept s-o desemnezi pe Blanca drept moştenitoarea ta, dar nu încuviinţez logodna pe care ai pus-o la cale pentru ea. Asta e o chestiune care mă priveşte exclusiv pe mine. Christopher îi dăduse toate documentele înmânate de către ducele de Alcázar cu ocazia vizitei sale la Whitam. Şi Andrew le studiase cu atenţie pe drumul lung către Spania. Alonso s-a rezemat de spătarul înalt al scaunului, încrucişându-şi mâinile pe masă într-o atitudine circumspectă. Acum trebuia să treacă peste cea mai mare piedică din calea lucrării sale. — Dacă mi se întâmplă ceva, Blanca va fi ducesă de Lara şi nu va putea să încheie o căsătorie cu un bărbat de rang inferior.
Andrew a hotărât să ia loc, fiindcă discuţia devenea tot mai interesantă. A dat la o parte mănuşile din piele şi pălăria, în vreme ce îşi potrivea spada în şold ca să stea mai comod. — Şi în Anglia avem ducate care s-ar arăta interesate să încheie o căsătorie cu fiica mea. Dar asta e ceva ce nu am de gând să iau în considerare deocamdată. Poate când Blanca va împlini… treizeci de ani? Alonso şi-a dat seama că îl lua peste picior şi s-a înfuriat. Spusese treizeci de ani? Asta fusese o prostie nemaivăzută. Căsătoriile se încheiau în copilărie. — Credeam că vorbim serios, a spus pe un ton tăios. — Ţi-am spus-o ca să-ţi fie clar că, în privinţa asta, nu am de gând să dau înapoi. Chestiunea căsătoriei fiicei mele iese din discuţie pentru multă vreme. — Asta nu se poate, a adăugat Alonso cu ochii mijiţi. — Este o atitudine firească în împrejurările de faţă şi sunt cât se poate de chibzuit în această chestiune, l-a înfruntat Andrew pe un ton asemănător cu acela folosit de copii când le reproşează altora că nu au jucat cinstit. — Dacă nepoata mea se căsătoreşte cu un englez, nu va putea să gestioneze moştenirea ei din Spania. Ducatul va rămâne pe planul al doilea şi asta e ceva ce nu pot şi nici nu trebuie să îngădui. Andrew s-a gândit că în privinţa asta trebuia să-i dea în parte dreptate cumnatului său. Dacă Blanca s-ar căsători cu un duce englez, ducatul de Alcázar ar rămâne mereu pe locul al doilea, ceva de neînchipuit pentru un bărbat cu firea şi inteligenţa ducelui de Alcázar. — Te-ai gândit vreo clipă că nepoata ta poate să dorească pur şi simplu să se căsătorească din iubire şi fără să existe vreun titlu la mijloc? Alonso a deschis gura uluit.
— Blanca este o moştenitoare şi ca atare are o obligaţie de îndeplinit. Andrew făcuse un pas greşit, dar a încercat să repare lucrurile. Aceasta presupunea să îi spună că, deşi Rosa era fiică de duce, iar el fiul cel mic al unui marchiz, fără şansa dobândirii vreunui titlu, se iubeau nebuneşte. Prin căsătoria lor îi dăduseră lui Alonso pricini să se teamă pentru viitoarea căsătorie a Blancăi. Venise la Sevilla ca să-i câştige încrederea cumnatului său. Ca să-i demonstreze că era un bărbat vrednic de încredere şi că voia acelaşi lucra ca şi el: fericirea Rosei şi a Blancăi, dar nu izbutea. Alonso se dovedea prea cârcotaş şi atât de rigid în privinţa normelor că i-a amintit de fratele lui cel mare. Ideea de iubire fără titluri la mijloc de neconceput pentru un nobil atât de suspus ca ducele de Alcázar. Cât a ţinut călătoria cântărise toate variantele pe care le avea în prima lui întâlnire cu el: să-l provoace la duel, să-i dea o bătaie sau să încerce să ajungă la o înţelegere mulţumitoare pentru amândoi şi totodată să-şi câştige respectul lui pentru binele Rosei şi al Blancăi. Avusese nevoie de zile întregi ca să-şi stăpânească furia care îl cuprindea şi să ajungă la concluzia că voia să câştige încrederea cumnatului său mai presus de orice. Era fratele Rosei! Iar acestea erau vorbe mari. Andrew nu dorea dispute în familie, şi dacă singura rudă a soţiei lui era împotriva sa, convieţuirea putea să devină o problemă pe termen lung. În plus, nu era atât de egoist încât să o lipsească pe fiica lui de singurul unchi, matern. Tatăl lui, John, îi inculcase încă din copilărie ideea de respect şi preţuire a familiei şi de aceea se afla acum atât de departe de Anglia, încercând să-l facă pe un duce încăpăţânat să-şi bage minţile în cap. — Ai de pierdut şi ştii asta. Nicio Coroană, fie ea britanică sau spaniolă, nu îi va răpi unui tată dreptul de a aranja căsătoria
fiicei lui. Ducele a strâns din buze cu un rictus de dispreţ. Alonso ştia că tatăl cumnatului său, John Beresford, era un marchiz foarte respectat. Făcuse cercetări în privinţa asta şi căpătase informaţii despre familie până la a cincea generaţie în urmă şi chiar dacă bărbatul care stătea în faţa lui nu avea titlu, rangul lui nu putea fi contestat. Dacă Rosa ar fi ales un plebeu, totul ar fi fost mult mai uşor, dar aristocraţii erau respectaţi atât în Spania cât şi în Anglia, iar regina María Cristina îi spusese foarte clar acest lucru când acceptase ca micuţa Blanca să moştenească ducatul de Alcázar. — Tot ce-am făcut până acum a fost pentru bunăstarea nepoatei mele, acum şi în viitor. Condamn acţiunile politice şi atitudinea rebelă a surorii mele, dar sunt conştient de faptul că Blanca nu este vinovată de comportamentul mamei sale şi tocmai de aceea simt că este obligaţia mea să n-o las să plătească pentru greşelile ei. Dar amândoi cunoaştem preţul acestui lucru, nu-i aşa? Alonso se referea la declaraţia de trădare făcută de Coroana spaniolă la adresa ei. El voia să spele pata astfel încât să nu se extindă asupra viitorului nepoatei sale şi, ca să izbutească, trebuia să-i arate supunere absolută reginei. Andrew era de acord cu majoritatea afirmaţiilor lui, dar considera că greşise venind la Whitam Hall fără să vorbească direct cu el. Purtarea lui ridicase între ei un zid abrupt pe care nu putea să-l treacă singur dacă partea cealaltă nu era dispusă să coopereze. — Când aveai de gând s-o aduci înapoi în Anglia? Andrew risca mult cu această întrebare şi a aşteptat cu nerăbdare răspunsul menit să confirme onorabilitatea lui Alonso. Ducele nu a şovăit să răspundă, întărindu-i convingerea lui Andrew că era sincer.
— Totul a fost pregătit ca să se întoarcă în câteva zile. Uşurarea pe care a simţit-o auzindu-l i s-a răsfrânt asupra întregului corp, care s-a relaxat brusc pe scaun. O parte din încordarea care pusese stăpânire pe el în ultimele ceasuri s-a risipit, lăsându-i o senzaţie de confort psihic. În ciuda încăpăţânării lui, Alonso era un bărbat consecvent în vorbe şi în fapte. — Aveai de gând să vii cu ea? l-a întrebat. El a tăgăduit dând din cap aproape imperceptibil. — Patru dintre cei mai buni oameni ai mei urmau să se ocupe de siguranţa Blancăi la întoarcere, dar, cu tatăl ei aici, presupun că nu mai este nevoie de asta. — Acum pot să-mi văd fiica? a întrebat Andrew nerăbdător. Cred că ţi-am împlinit mulţumitor aşteptările, pentru că încă ai capul pe umeri. Alonso s-a relaxat şi el şi s-a aplecat spre cumnatul lui. — Trebuie să recunosc că m-ai luat prin surprindere, a răspuns. Dar mai urmează să vorbim despre acordul de logodnă cu ducatul de Marinaleda. În această chestiune, Andrew s-a dovedit neînduplecat. — Nu sunt de acord cu logodna, a spus încă o dată cu un glas ce nu admitea replică. Ducele şi-a folosit toată artileria. — Marinaleda este una dintre cele mai bune şi mai însemnate familii din Andaluzia şi, aş îndrăzni să spun, din Spania, a contraatacat, hotărât să-l facă să cedeze pe tatăl nepoatei sale. Ar fi o prostie fără seamăn să anulezi înţelegerea. — Nu mă îndoiesc, dar oricât te încăpăţânezi, nu sunt de acord cu logodna. — Nepoata mea merită chiar şi o coroană. Aceste vorbe l-au impresionat profund. Alonso vorbea cu convingere, şi lui Andrew i-a plăcut că o preţuia aşa de mult pe
fiica lui. — Şi o va avea dacă aşa doreşte, a încuviinţat în cele din urmă. Ducele a scos un oftat care lui Andrew i s-a părut de resemnare. — Atunci, ne-am înţeles, a încheiat, dar el a tăgăduit din nou dând din cap fără ca zâmbetul să-i dispară de pe buze. — Dacă Blanca doreşte să se căsătorească cu un nobil spaniol, nu mă voi împotrivi, dar nu am de gând să încuviinţez un acord de căsătorie care o va priva de libertatea de a-l alege pe viitorul ei soţ. — Este o clauză în contract care îi dă posibilitatea să rupă logodna dacă aşa doreşte, dar pentru asta va trebui să aştepte până la optsprezece ani, urmând să piardă şi jumătate din dotă. De ce nu-i vorbise nimeni despre această clauză? s-a întrebat Andrew uimit. Discuta cu cumnatul lui despre un lucru a cărui rezolvare va fi posibilă în viitor. Chiar dacă există un dar, a urmat Alonso. El s-a pregătit pentru ce era mai rău. Coroana spaniolă va avea ultimul cuvânt în privinţa căsătoriei pe care o va încheia nepoata mea şi a candidatului ales de ea, l-a înştiinţat scurt. Andrew cântărea argumentele pro şi contra. — Asta este inadmisibil. Nu vorbim despre politică, ci despre viitoarea căsătorie a fiicei mele. Alonso s-a încăpăţânat şi mai mult. — Va fi grande de Spania, cu răspunderi pe care va trebui să le îndeplinească. Andrew şi-a zis că, dacă Alonso va repeta vorba „grande”, va face un gest nesăbuit, ca de pildă să-i arunce în faţă o soluţie de clor. — Faci doar presupuneri cu această posibilitate, fiindcă, deocamdată, tu eşti încă în viaţă şi, bănuiesc, cu bărbăţia neatinsă astfel încât să umpli acest mausoleu cu mici Lara la fel
de înţepaţi şi de insuportabil de rigizi ca şi părintele lor… După ce i-a auzit insulta, Alonso a făcut o grimasă ce părea să exprime amuzamentul, dar Andrew s-a gândit că de bună seamă se înşela, căci de Lara era bărbatul cel mai sec şi mai autoritar din câţi cunoscuse. — Atunci, ne-am înţeles? Ducele s-a ridicat în picioare şi i-a întins mâna, socotind subiectul încheiat. Şi Andrew s-a ridicat, dar a şovăit câteva clipe înainte să confirme încheierea înţelegerii, căci nu izbutise nimic, în afară de înlăturarea anumitor neînţelegeri cu el. Dar cel puţin nu mai simţea nevoia să-i facă rău cu adevărat, doar săl trântească jos cu un pumn. — Primesc. A strâns mâna pe care i-o întindea Alonso şi a făcut un gest cu totul neaşteptat, care l-a luat pe duce prin surprindere. Fără să-i dea drumul, i-a tras un pumn cu stânga, care l-a dezechilibrat de tot. Scaunul a căzut cu zgomot, ca şi mai multe lucruri de pe birou, dar Alonso a reuşit să se sprijine de masă ca să nu se prăbuşească la pământ. Când şi-a revenit, la privit ameninţător la bărbatul care avusese îndrăzneala să îl lovească în propria lui casă, dar Andrew a schiţat un zâmbet complice. Asta e ca să nu uiţi că sunt tatăl nepoatei tale şi soţul surorii tale. Când vei dori să discuţi o chestiune legală, o vei face cu mine, altfel acesta nu va fi singurul pumn pe care îl vei primi din partea mea. Cumnatul lui şi-a masat fruntea dar nu a părut că vrea să întoarcă lovitura. Era încă uimit de îndrăzneala lui Andrew. Iar acum, porunceşte să fie chemată fiica mea, fiindcă ard de nerăbdare s-o văd. O vreme, amândoi bărbaţii s-au privit sfidându-se reciproc; în cele din urmă, Alonso s-a apropiat de cordon şi a sunat din clopoţel. Când majordomul a deschis solemn uşa, Alonso s-a îndreptat către el. — Anunţaţi-o pe lady Jane s-o aducă pe domnişoara Lara.
Andrew a fost gata să corecteze cu o nouă lovitură apelativul folosit de cumnatul lui la adresa Blancăi. Se vedea că nu ţinuse seama de avertizarea lui de acum câteva momente, dar l-a lăsat în pace. Va avea vreme să-i alunge fumurile acelea ducale. Intrarea intempestivă a Blancăi în bibliotecă, însoţită de către lady Jane, s-a transformat într-o avalanşă de ţipete şi aplauze. Andrew a îmbrăţişat fetiţa şi a aruncat-o de mai multe ori în sus. Râsul ei copilăresc era molipsitor. Câteva momente după aceea, tată şi fiică au început o conversaţie în engleză, care l-a lăsat pe dinafară pe Alonso. Acesta nu ştia nimic despre nepoata lui, dar nici despre sora lui. Presupunea că anii copilăriei petrecuţi în Franţa fuseseră pricina revoltei ei declarate şi a încăpăţânării neînfrânte. Rosa îl minţise, îl înşelase, dar el obţinuse cooperarea lui Andrew Beresford pentru asigurarea continuităţii ducatului; putea să fie mulţumit. Când s-a hotărât să se îmbarce spre Anglia, nădăjduise la mult mai puţin, dar planurile lui de a controla imensul patrimoniu al surorii sale erau mult mai aproape de îndeplinire prin desemnarea nepoatei ca moştenitoare. Lucrurile rămăseseră nelămurite, cum prevăzuse chiar din momentul în care a aflat despre sosirea la Palatul Tăcerilor a englezului care acum făcea parte din familia Lara. Dezaproba întru totul alegerea Rosei, fiindcă, prin rangul său, putea să aspire la mult mai mult. Dacă i-ar fi spus că nu avea de gând să se călugărească, ar fi aranjat pentru ea o căsătorie mult mai avantajoasă, cu un nobil apropiat de casa Lara, dar faptul era consumat, în schimb, situaţia Blancăi avea rezolvare; iar el intenţiona s-o supravegheze cu multă atenţie pe nepoata lui, ca să nu facă aceeaşi greşeală ca mama ei. Nu concepea ca ea să se mărite cu un blestemat de englez. Moştenirea maternă a familiei Lara trebuia să rămână în Spania. Andrew s-a apropiat de el, cu fiica sa în braţe.
— Unchiul Alonso o să fie încântat dacă rămân aici câteva zile, i-a spus micuţei în spaniolă iar fetiţa a ţipat din nou, bucuroasă. El nu era defel încântat, dar nu l-a contrazis. Nu avea încotro decât să-i ofere ospitalitate tatălui nepoatei sale, până când va pleca şi spera că asta se va petrece cât mai curând. — Bine ai venit la Palatul Tăcerilor, „cumnate”. A spus-o cu aceeaşi intonaţie sarcastică pe care o folosise Andrew câteva clipe mai înainte şi a primit o ocheadă drept răspuns. Andrew era mulţumit fiindcă totul ieşise cum plănuise la început; mă rog, cel puţin în parte, căci tratativele cu Alonso de Lara erau complicate şi obositoare. Blanca era cu bunicul ei John Beresford în Granada. Amândoi se vor întoarce la Whitam Hall cu Justin şi Aurora, care se gândeau să călătorească la bordul Diavolului negru. Velierul, proprietatea tatălui lui, era ancorat în faţa Turnului Diavolului 15, pe coasta granadină, şi aştepta poruncile de rigoare. Şi lady Jane se va întoarce cu ei. Cu accentul acela pe care Andrew îl adora, Blanca îi spusese că, pe durata şederii în Sevilla, lady Jane avusese în permanenţă grijă de ea. El era recunoscător femeii, dar fiica lui se dovedea a fi o nesecată cutie cu surprize. Nu protestase nici măcar o dată în faţa disconfortului de a merge dintr-o parte într-alta cu străini şi se arătase încântată să-l cunoască pe unchiul Alonso şi să poată sta o vreme în compania lui. Neobişnuita maturitate a micuţei îl copleşea de o mândrie paternă. În acele momente, Blanca beneficia de atenţia verilor ei mai mari, Mary şi Roderick şi a gemenilor Hayden şi Devlin, în locuinţa pe care o avea sora lui, Aurora, în Granada. Nepoţii lui fuseseră foarte bucuroşi s-o cunoască pe noua lor verişoară şi, 15 Acest turn este situat la capătul Almuñécarului, la o înălţime de 70 de metri şi la 200 de metri de apă. Rolul său în epoca era de turn de veghe (n.a.).
chiar dacă Andrew ştia că Blanca va fi bine primită de familia sa, fusese un chin s-o lase din nou în grija altora. O iubea din tot sufletul şi îl întrista enorm despărţirea de ea. Dar el nu putea încă să se întoarcă în Anglia, pentru că primise o însărcinare şi avea obligaţia s-o ducă la îndeplinire. Discuţia lungă şi sinceră pe care o avusese cu tatăl lui fusese rodnică, dar John nu îl scutise de niciuna dintre mustrările pe care i le pregătise. Şi se dovedise distrugător, încă îl ardeau urechile din cauza predicii pe care i-o ţinuse, deşi o merita. Ani de zile, se purtase ca un cretin fără scrupule, dar nu i-a mărturisit că purtarea lui nesăbuită era urmarea lipsei de iubire a Rosei faţă de el în trecut. Ea nu încetase niciodată să-l iubească, dar a tăcut după cum i-a convenit. Dacă Rosa i-ar fi mărturisit că era fiica unui duce, Andrew ar fi respectat toate regulile sociale ca să-i câştige familia de partea lui şi toată nobilimea sevillană la nevoie, dar ea îi dăduse de înţeles că era o fată simplă şi fără responsabilităţi şi această tăinuire a adevărului îi împinsese pe un drum spinos şi sterp. Dar pentru Blanca, pentru fiica lui, avea să facă tot posibilul ca să respecte fiecare normă prostească de etichetă, chiar dacă şi-ar pierde viaţa din cauza acestei încercări. Avea o mare răspundere şi de aceea fusese de acord să intre în armată sub comanda colonelului John Gurwood. Dacă îi dovedea reginei Spaniei disponibilitatea lui de a lupta pentru cauza ei şi de a media conflictul sub tutela Angliei, María Cristina va înţelege că nu avea de-a face cu nişte duşmani. Cu tatăl lui însă, era altceva. John Beresford fusese surprins când îi vorbise despre însărcinarea militară pe care o primise la sugestia lordului Eliot şi a colonelului John Gurwood. Amândoi fuseseră desemnaţi să medieze în războiul spaniol, iar Andrew avea să fie omul de încredere al lui Gurwood în discuţiile pe care le vor purta cele două tabere. Gradul de ofiţer pe care i-l
cumpărase John şi pe care nu îl folosise îi va fi de folos în aceste momente cruciale. Tatăl lui nu-şi ascunsese neplăcerea, fiindcă situaţia din Spania devenea primejdioasă. Andrew era conştient de acest lucru şi de aceea stăruise ca sora lui să părăsească Spania şi să se întoarcă în Anglia, împreună cu soţul şi copiii lor. Acum se afla în Palatul Tăcerilor, aşteptând sosirea colonelului Gurwood şi a ambasadorului englez, pentru discutarea amănuntelor cu Alonso de Lara, care trebuia să se întoarcă în scurtă vreme pe frontul din nord. Când i-a povestit cumnatului său despre planurile lui, ducele s-a arătat uimit şi rezervat. Alonso era de părere că străinii nu trebuia să se amestece într-un conflict care nu-i privea, dar acreditarea de traducător pe care i-o arătase el i-a înlăturat reţinerile. Regina María Cristina şi Carlos Isidro încuviinţaseră intervenţia străină, iar el nu era în măsură să pună la îndoială deciziile regale. Şiapoi, cum Andrew Beresford vorbea şi scria corect în spaniolă, va fi un traducător folositor şi competent în medierea dintre englezi şi spanioli. Nu s-a împotrivit nici intenţiei lui de a o duce pe micuţa Blanca la Granada, la bunicul ei şi nu în Anglia şi să se întoarcă după două zile ca să se întâlnească cu bărbaţi influenţi veniţi din Marea Britanie ca să vorbească despre războiul de pe pământul spaniol. Andrew şi-a revizuit ţinuta şi şi-a aranjat spada la brâu, dar în timp ce-şi potrivea cureaua, majordomul a anunţat vizita aşteptată. Alonso s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre uşă. Un grup de patru bărbaţi şi-a făcut intrarea intempestivă în marea bibliotecă a palatului şi, în afară de unul, toţi erau îmbrăcaţi în uniformă. — Excelenţa voastră. Primul care a salutat a fost ambasadorul spaniol, urmat
îndeaproape de către lordul Eliot şi, în cele din urmă, de către colonelul Gurwood, care era însoţit de către omul său de încredere, generalul spaniol Francisco José de Santillana y Murillo. Acesta a făcut spre duce o uşoară plecăciune la care el a răspuns cu un salut militar în toată regula. Alonso l-a prezentat pe cumnatul său înainte de a-i pofti să ia loc. I-a lămurit în legătură cu prezenţa lui în casă şi la întâlnirea ce urma să se desfăşoare în acele momente. Câteva clipe mai târziu, i-a cerut majordomului cafele şi lichior pentru toţi cei de faţă. În următoarele ceasuri, bărbaţii adunaţi în Palatul Tăcerilor sau ocupat cu elaborarea strategiilor de luptă şi cu desemnarea locurilor potrivite pentru schimbul de prizonieri din ambele taberele. S-a vorbit despre victoriile obţinute, cu o divizie mică, la Bilbao, Durango şi Guernica, datorită fortificaţiei oraşelor. Au amintit cu respect de generalul Espartero, care urmărise micile bande ce se formau în diverse puncte, după înfruntare. Generalul Santillana s-a grăbit să laude isprava lui Espartero, când susţinătorii reginei au fost asediaţi în nord de către o coloană de şase mii de oameni. Iscusitul militar a putut să elibereze oraşul cu forţe de cinci ori mai mici decât cele ale atacanţilor. De aceea, Santillana stăruia să se abordeze următoarele înfruntări după modelul lui Espartero, pentru ca astfel să fie înregistrate cele mai mici pierderi cu putinţă. Andrew asculta cu atenţie, fără să întrerupă discuţia dintre generalul englez şi cel spaniol despre înţelegerile tactice la care trebuia să se ajungă. Şi acolo, într-o atmosferă tensionată, plină de resentimente nerostite cu glas tare, s-a format comisia pentru medierea dintre cele două tabere, pentru evitarea execuţiilor şi de o parte şi de alta. Alonso nu şi-a luat ochii nici măcar o clipă de pe chipul lui
Andrew şi s-a întrebat ce îi va rezerva soarta în războiul spaniol.
26 Rosa tânjea foarte tare după Andrés. Îi era greu să şi-l închipuie în ţara ei, cu fratele Alonso ca însoţitor, fiindcă, mai mult decât o rudă prin alianţă, acesta va fi un rival necruţător. Sosirea Blancăi, cu câteva săptămâni în urmă, însoţită de John Beresford, i-a prilejuit o bucurie care ar fi fost deplină dacă şi soţul ei ar fi trecut pragul împreună cu ea. Dar lipsa lui îndelungată îi amintea ce proastă fusese nepreţuindu-i cum merita iubirea pe care i-o purta. Câte greşeli! Dar nu mai avea rost să se lamenteze pentru ceva ce nu putea să schimbe, chiar dacă dorea din răsputeri. A privit mai departe florile din grădină, pe fereastra bibliotecii, luând câte o înghiţitură mică din ceaşca de ceai fierbinte. Îi era dor de cafeaua din Spania… Rosa a zâmbit. Îi era dor de prea multe lucruri pe care nu mai putea să le recapete şi nu-i mai rămânea decât să se mulţumească cu norocul pe care i-l rezervase soarta, în ciuda gravelor ei greşeli. Alţii pierduseră mult mai mult decât ea în crunta bătălie care se purta pe pământul patriei ei şi asta făcut-o să regrete profund, plină de sincere remuşcări, vremea pe care o irosise în lamentări. În spatele geamului, răsuflarea Rosei aburea imaginea plantelor din grădină şi o umbrea şi, fără să-şi de seama ce face, cu degetul arătător a desenat conturul unei flori şi o inimă care plânge. Lacrimile imaginare cădeau pe floare, dar în desen nu o îndoiau. A suflat din nou abur cald şi a desenat mai departe figuri abstracte fără sens în jurul florii pe care o conturase mai
întâi. După câteva momente, a şters cu mâneca rochiei urma lăsată pe geam cu jocul ei şi a terminat ceaiul. Când s-a întors către măsuţa de serviciu ca să lase ceaşca, a băgat de seamă că nu era singură. Christopher stătea în picioare, privind-o atât de atent încât a neliniştit-o. Uneori, o privea de parcă ar fi fost o fiinţă din altă lume şi Rosa s-a întrebat care era pricina acelei cercetări neîncetate a persoanei ei. A adoptat o atitudine relaxată şi i-a vorbit pe un ton liniştit. Nu îl auzise intrând, dar nu era de mirare pentru că ea nu închidea niciodată uşa în încăperile în care se afla. Detesta spaţiile închise. — Doreşti o ceaşcă de ceai? l-a întrebat. Christopher a clătinat din cap şi s-a îndreptat către ea. — Credeam că tata e aici, în bibliotecă. Rosa se îndoia de spusele lui, căci cumnatul ei avea în ochi o strălucire pe care ajunsese s-o cunoască prea bine. De la sosirea lui John la Whitam, acesta o ducea mereu pe Blanca la plimbare în parc, la aceeaşi oră. — Se vor întoarce curând, a răspuns. Niciun gest al lui Christopher nu i-a dat de înţeles Rosei că el cunoştea acest lucru. — Dă-mi totuşi o ceaşcă de ceai. Atitudinea lui a luat-o prin surprindere. A umplut însă altă ceaşcă şi i-a dat-o cu un gest hotărât. Mulţumesc, a spus el luând loc lângă ea. Rosa se hotărâse să se aşeze şi ea. — Nu ai de ce, i-a spus ea cu o voce mică. În următoarele minute, tăcerea a domnit între ei, în vreme ce se cercetau cu băgare de seamă şi sincer interes. După ce Andrew se dusese în Spania, Rosa îi ceruse lui Christopher amănunte în legătură cu plecarea lui neaşteptată, dar cumnatul ei dovedise o insensibilitate care încă o deranja, nerăspunzându-i clar la întrebări. Zadarnic încercase să împiedice călătoria lui Andrew în
căutarea fiicei lor. Şi după plecarea lui se simţea rănită şi cuprinsă de nişte îndoieli care o umpluseră de o tristeţe ce persista şi după sosirea micuţei Blanca, şi în pofida atenţiei pe care i-o acorda socrul ei. Christopher a bănuit ce întrebări îi treceau prin minte în vreme ce îl privea, dar, fiind educată potrivit unor norme foarte stricte, niciodată nu ar fi îndrăznit să le rostească. Şi-a băut ceaiul dintr-o înghiţitură şi a pus ceaşca pe farfurioara de pe tavă, apoi s-a instalat comod în fotoliul din piele punându-şi un picior peste celălalt, fără să-şi desprindă privirea întrebătoare de pe chipul femeii. Brusc, Rosa a dorit ca John Beresford sau chiar Ágata să intre în bibliotecă pentru a atenua încordarea pe care i-o provoca prezenţa bărbatului cel mai misterios din câţi cunoscuse. — Andrew va fi bine, i-a spus pe neaşteptate. Ochii ei au scânteiat auzindu-l. Dacă Andrew era bine sau nu, depindea doar de Dumnezeu şi de mila Lui divină; de aceea banalitatea comentariului i s-a părut deplasată. — Mă rog în fiecare seară să fie aşa, a răspuns cu oarecare stânjeneală. Christopher ştia că îi datora o lămurire lungă, dar o amânase mizând pe întoarcerea grabnică a fratelui lui. Îi dăduse doar răspunsuri scurte şi evazive în legătură cu hotărârea lui Andrew de a-l însoţi pe ambasadorul spaniol la Madrid şi a-şi oferi serviciile de traducător pe lângă comisia trimisă în Spania pentru intermedierea părţilor implicate în conflict. — Nu se află aici dintr-o pricină pe care ţi-am relatat-o de multe ori, a continuat Christopher pe un ton ferm, dar fără intenţia s-o jignească. Rosa a clipit o singură dată, ascultându-l cu atenţie. Dar nu trebuie să te temi pentru el. Viaţa lui nu este în pericol. Comentariul a enervat-o. Să te afli în mijlocul unui război
înseamnă să te expui riscului de a muri, chiar dacă nu împărtăşeşti idealurile combatanţilor. — Ce uşor este să presupui aşa ceva la adăpostul siguranţei de la Whitam, i-a răspuns pe un ton uşor iritat, nu-i aşa? — Recunosc că sunt un pic îngrijorat şi de aceea cred că ar fi bine să avem o discuţie despre asta. Presupun că astfel vei fi mult mai liniştită, a spus continuând s-o privească în ochii care străluceau intens. S-a întrebat dacă era din pricina tristeţii sau a supărării. — Acum? a întrebat Rosa neîncrezătoare. Vrei să vorbim acum, după săptămâni de tăcere? Mi se pare nemaipomenit. Christopher i-a susţinut inexpresiv privirea. Ea s-a aşezat comod în fotoliu şi s-a uitat la glastra cu flori din mijlocul mesei, încercând să-şi controleze respiraţia. Dacă se mai uita la cumnatul ei, risca să-şi piardă cumpătul. — În seara aceea erai prea tulburată ca să judeci raţional, iar Andrew a fost foarte categoric în privinţa asta. — Categoric? a repetat curioasă. La ce re referi? — El nu dorea să părăseşti Anglia, cu niciun chip. Acest lucru îi era clar dinainte ca soţul ei să plece. — Chiar el mi-a dat această dispoziţie şi nu aveam de gând so nesocotesc, dar aş vrea să ştiu de ce a hotărât să se amestece într-un conflict pe care îl dispreţuieşte. Andrés detestă lupta din Spania, de aceea mi se pare de neînţeles şi fără rost că a hotărât să facă pe traducătorul pentru cele două tabere, a argumentat, cuprinsă de îndoieli. Nu are niciun motiv să facă asta. Christopher şi-a spus că Rosa era îndreptăţită să se arate bănuitoare. — Ba are… — A, da? a întrebat nedumerită. — Vrea să câştige încrederea reginei Spaniei. Acum chiar că a rămas uluită şi incapabilă să reacţioneze.
Câteva minute s-a uitat la Christopher, mută de uimire. — A Mariei Cristina? a izbutit să întrebe un moment mai târziu, pe un ton sceptic. — Mi-a spus că doreşte să spele numele de Lara şi să recâştige onoarea familiei tale şi pentru asta trebuie să se implice în luptă de partea regentei. Rosa a închis ochii în faţa valului de emoţii care au cuprins-o. De ce nu îi spusese Andrew nimic? Pentru că era supărat pe ea din pricina ultimelor întâmplări, şi-a zis. Dar o uşurare adâncă a copleşit-o, făcând-o să scoată un oftat lung şi grăitor. După sosirea lui John cu Blanca, încordarea care domnise la Whitam Hall scăzuse considerabil. Rosa intuia că lordul Beresford o învinuia pentru înrolarea fiului său cel mic, dar nu o făcea să se simtă stânjenită din pricina asta, dimpotrivă. Însă nu era nevoie să-i arate cineva greşelile ei pentru ca Rosa să se întristeze; abia putea să respire din cauza complexului de vinovăţie pe care îl resimţea şi până când nu se va întoarce Andrew, nu va înceta să se simtă ca un om care a avut o comportare execrabilă. — N-am pretins niciodată un gest atât de eroic din partea lui, a răspuns cu capul plecat. I se părea insuportabil să susţină privirea lui Christopher, îi amintea prea mult de Alonso. — Purtarea din aceste luni a fratelui meu este urmarea firească a senzaţiei de nesiguranţă pe care i-o provoci. Rosa a interpretat vorbele lui cu totul altfel decât intenţionase Christopher. — Nu l-aş dezamăgi niciodată. Nu-mi stă în fire să fiu vanitoasă sau frivolă. — Eşti fiica unui duce şi rangul ţi-a îngăduit să ai tot ce-ţi doreai. Fraza sunase ca o acuzaţie şi aşa a perceput-o Rosa.
— Sunt nepoată de duce, fiică de duce şi fină a unei ducese. Crezi că trebuie să îmi fie ruşine? Nu voise să pară pedantă, dar atitudinea cumnatului ei o irita. Săptămâni în şir, el evitase să vorbească cu ea despre Andrew. Rosa îl rugase, îl implorase, dar nu obţinuse nimic. Iar acum se dovedea un adevărat cretin. Christopher a zâmbit uşor în faţa izbucnirii ei. Avea spatele atât de încordat că părea o lance. — Fratele meu crede că alături de tine se află în limpede dezavantaj iar eu am fost atât de prost încât i-am sporit nesiguranţa pledând în favoarea felului tău de a te purta. „Christopher o apărase în faţa lui Andrew? De ce?”, s-a întrebat uimită. — Cum aş putea să-i sporesc nesiguranţa dacă eu nu i-am dat niciodată vreun motiv să nu se încreadă în mine? l-a întrebat, complet nedumerită. — Andrew nu este gelos, nici nu se teme că flirtezi cu alţi bărbaţi; nesiguranţa lui este provocată de educaţia ta. Pentru că eşti descendenta cui eşti. Ea a întârziat un minut lung până să înţeleagă vorbele cumnatului său. Chiar Andrew îi vorbise despre temerile sale, după o cină dezastruoasă cu ambasadorul spaniol, la Whitam, dar Rosa crezuse că nesiguranţa lui avea altă explicaţie. — De ce se simte nesigur în faţa rangului meu? l-a întrebat brusc. El însuşi este fiu de marchiz, şi nu un coşar. N-are noimă. Christopher se întrebase de nenumărate ori acelaşi lucru. Din adolescenţă, fratele lui avea un farmec natural care izbutea să seducă pe oricine. I se ierta aproape totul, fără să conteze cât de gravă era abaterea lui, de aceea părea atât de lipsită de rost nesiguranţa pe care i-o provoca Rosa. — După cum spune el, eşti prea desăvârşită. Purtarea ta este întotdeauna fără cusur. Riguroasă.
Rosa a clipit nedumerită, fiindcă aceste vorbe au lăsat-o fără grai. — Purtarea mea este cât se poate de potrivită. Nu pot să mă port ca o neruşinată ori să dau dovadă de vulgaritate. Obligaţia mea este să cinstesc numele familiei mele. Christopher a oftat. El însuşi o adusese aici prin vorbele sale. — Andrew tânjeşte după femeia pe care a cunoscut-o în Hornachuelos. Fata cu purtare simplă care l-a făcut să-şi piardă capul. Rosa era atât de surprinsă încât, dacă ar fi înţepat-o, nu i-ar fi curs nicio picătură de sânge. „De ce se încăpăţâna Andrew să se agaţe de o perioadă care deja trecuse?”, s-a întrebat uluită. Între ea şi femeia pe care a cunoscut-o el în Hornachuelos se petrecuseră multe lucruri care o schimbaseră radical: o maternitate, un război… — Schimbările survenite în viaţa mea sunt inevitabile. Nici el nu mai este cel pe care l-am cunoscut în Córdoba. Christopher a dat grăitor din cap în semn de tăgadă. — Am să-ţi dau un exemplu, ca să-i înţelegi nemulţumirea. Fratelui meu i-ar plăcea să-i dedici un cântec. Mai mult, să-l cânţi în public, la o cină festivă. Spatele Rosei s-a gârbovit. Să-i dedice un cântec? De bună seamă, nu pricepea nimic. — Nu ştiu să cânt, a recunoscut cu nonşalanţă, şi nu aş omorî de plictiseală nişte oaspeţi pentru o pasiune atât de banală şi neînsemnată. — De asemenea, ai putea să pălmuieşti o femeie ca să aperi numele lui Andrew când este catalogat drept libertin. Christopher s-a rugat ca vorbele să nu se întoarcă împotriva lui, pentru că, dacă fratele său putea fi catalogat într-un fel, acesta era de libertin fără pereche. Rosa a clipit de mai multe ori, uimită de direcţia pe care o lua
discuţia. Cu câteva momente mai înainte vorbeau despre înrolarea lui Andrew, iar acum, despre dorinţa lui ca ea să pălmuiască o femeie inexistentă. — Niciodată nu m-aş înjosi pălmuind pe cineva. Nu-mi stă în fire să mă port ca o scorpie războinică şi neruşinată. Christopher a ştiut de care fir să tragă pentru a-i arăta ce voia Andrew de la ea. — Nu te-ai purta aşa pentru că eşti fiică de duce? a stârnit-o. Rosa a tras aer în piept înainte să răspundă la comentariul lui sarcastic. — Nu m-aş purta aşa pentru că o privire inteligentă temperează atitudinea cea mai energică şi protestul cel mai înflăcărat, a răspuns cu glas hotărât, dar scandalizată în fond. De ce să ne mânjim mâinile când putem să ne folosim mintea întrun fel mult mai eficient şi mai convingător? Christopher a schiţat un zâmbet sincer. Se bucura mult de discuţia aceea. Era foarte greu să găseşti o femeie cu o minte atât de ascuţită şi aşa de educată. — Ágata a cântat un cântec satiric la o cină pe care tata a dato în cinstea ei. Rosa l-a privit cu băgare de seamă. Şi a pus la pământ cu un pumn o fostă amantă supărată, care s-a dovedit neobrăzată. Ochii lui Christopher au strălucit cu mândrie când şi-a amintit păţania care a stârnit atâta vâlvă. Trebuie să mărturisesc că m-a bucurat mult purtarea ei atât de neprotocolară. Rosa a deschis gura să spună ceva, dar s-a gândit mai bine şi a închis-o la loc, cântărind spusele Christopher. — Vrei să-mi spui că pe Andrew nu l-ar deranja deloc o asemenea purtare din partea mea? a rostit în sfârşit, după o pauză lungă. Şi nici pe sir John Beresford? I se părea de necrezut. Să lovească o fostă amantă de-a lui Andrew? De bună seamă că ar putea s-o facă; până când ar lăsa-
o în nesimţire… — La Whitam Hall întotdeauna poţi să fii tu însăţi, i-a spus Christopher confidenţial. Chiar dacă eşti fiică de duce sau rudă cu însăşi regina Spaniei. Dumnezeule mare! Acum înţelesese. Vei putea să te porţi cu aceeaşi dezinvoltură ca în Honrádmelos şi Andrew va fi fericit s-o recâştige pe femeia de care s-a îndrăgostit nebuneşte. Mintea Rosei făcea tot soiul de speculaţii. Răspunderea apăsase pe umerii ei neîncetat până când aproape că a sufocat-o. — Dar eu nu ştiu să cânt! a exclamat îngrozită. El şi-a reprimat un mic zâmbet văzând-o pe cumnata lui atât de speriată. Făcând şi respingând opţiuni la repezeală. — Rosa, presupun că ai o dreaptă bună şi nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că vei putea s-o foloseşti fără jenă dacă se iveşte prilejul. Ea şi-a acoperit gura cu mâna ca să-şi stăpânească râsul. Dacă Andrew va interveni pentru tine într-un conflict pe care îl detestă, este drept să îi răspunzi cu aceeaşi monedă. Rosa a făcut un gest de încuviinţare. S-o recâştige pe femeia pe care a cunoscut-o în Hornachuelos. Fă tot ce n-ai face niciodată ca fiică a unui duce, ci ca o femeie care îl iubeşte pe fratele meu. Prevăd că va fi cel mai fericit bărbat din lume. Nu a mai aşteptat un răspuns din partea ei. S-a ridicat şi s-a dus spre uşa care dădea în vestibul. A intuit că Rosa simţea nevoia să se gândească la discuţia pe care o avuseseră şi, prin plecarea lui, îi dădea acest prilej. Rosa era cufundată într-o mare de simţăminte din ce în ce mai confuze. Andrew îi spusese cum se simţea, dar ea se drapase într-un nor de norme, protocol şi reguli. Amândoi se schimbaseră, dar vorbele lui Christopher îi deschiseseră o uşă spre o lume necunoscută, de care trebuia să treacă, spre binele căsniciei ei. Dar nu avea de gând să-i cânte un cântec, chiar dacă viaţa ei
ar fi depins de asta.
27
Se întorcea acasă. Se simţea istovit, dar fericit. Conflictul din Spania era la fel de crunt, dar schimbul de prizonieri fusese rodnic şi se desfăşurase în condiţii de siguranţă. O parte din comisia engleză va mai rămâne câteva luni pe pământ spaniol, dar, până la noi ordine, el putea să se întoarcă acasă. În săptămânile pe care le-a petrecut în apropierea locului de bătălie, se gândise îndeaproape la însemnătatea atribuită amănuntelor care, cu vremea, se dovedeau neînsemnate. Datorită conflictului la care luase parte ca traducător, aflase că ceea ce îl interesa cu adevărat în viaţă era familia sa. Pereţii groşi de la Whitam Hall semănau cu intrarea în rai. S-a oprit pe scara conacului, ascultând ciripitul păsărilor. A privit norii care se jucau cu soarele, ascunzându-l, şi s-a delectat cu muzica de pian care se auzea dinăuntrul casei. A căutat cheia în buzunarul pantalonului militar şi a vârât-o cu grijă în broască. John obişnuia să se supere pe el şi pe fraţii lui pentru că foloseau chei proprii. Spunea categoric că personalul există ca să deschidă şi să închidă uşa, dar lordul Beresford nu ştia că el şi fraţii lui preferau să intre şi să iasă fără să fie văzuţi; astfel, Marcus nu putea să-i relateze despre escapadele pe care obişnuiau să le facă în zori. Dar de atunci trecuse multă vreme. Tocmai când se întorcea ca să închidă uşa în urma sa, a auzit o notă falsă şi un râs de copil care se scuza. A ştiut că fiica lui
cânta la pian şi, în loc să parcurgă paşii care îl despărţeau de salon, a rămas în vestibul, ascultând feluritele râsete şi comentarii despre versurile unui cântec. Marcus a apărut în vestibul ca şi cum ar fi presimţit ceva, dar el i-a făcut semn cu degetul pe buze să nu îl dea de gol faţă de familie. S-a apropiat cu grijă de uşa deschisă şi a privit cu nesaţ spectacolul care i se oferea în faţa ochilor. John şedea la pian, cu micuţa Blanca alături, cu mâinile pe claviatura de abanos şi fildeş. Micul Chris stătea trântit pe covor, foarte aproape de căminul stins, iar Rosa, Rosa lui, stătea cu spatele la el, întorcând paginile unei partituri. A auzit glasul puternic al fratelui Christopher certându-şi fiul că nu-i acorda suficientă atenţie, dar băiatul era prea ocupat să se lupte cu nişte cai de lemn. A auzit clinchetul unei linguriţe învârtindu-se într-o ceaşcă de porţelan şi a bănuit că Ágata adăuga lapte şi zahăr la o reconfortantă ceaşcă de ceai fierbinte. Îi fusese aşa dor de ceai! Mica lui comoară a apăsat din nou pe clape şi a reînceput să cânte o melodie englezească pe care el nu o mai auzise din copilărie. Pe măsură ce o auzea descifrând versurile, era din ce în ce mai uluit. Glasul de copil avea un timbru de invidiat şi intona cu multă corectitudine, dar cântecul era prea deocheat ca să fie interpretat de o fetiţă aşa de mică precum Blanca. Şi-a dus mâna la gură ca să-şi înăbuşe un hohot de râs. Fără îndoială, răspunzător pentru versuri era John Beresford, căci, atunci când fetiţa a greşit o vorbă şi a încetat să mai cânte, el a reluat cântecul cu glasul său de bariton. Pesemne a râs cu glas atât tare, încât Rosa s-a uitat spre uşă şi deodată a pălit. I-a rostit numele şi amândoi, bunic şi nepoată, sau oprit brusc din cântat. — Andrés! a exclamat iarăşi Rosa, cu mâna la gât, poate ca
să-şi stăpânească bătăile nebuneşti ale inimii, la vederea lui Andrew în picioare, în pragul uşii salonului. — Fiule! Ochii strălucitori ai tatălui său erau cel mai frumos bun venit pe care putea să şi-l dorească. — Unchiule, unchiule! Micul Chris se ridicase de pe covor ca să îi vină în întâmpinare, dar nu a fost la fel de iute ca Blanca, ea ajungând cu un pas înaintea lui. A luat amândoi copiii în braţe şi i-a învârtit prin cameră, făcându-i să râdă în hohote de plăcere. Rosa se apropiase de ei, dar şi-a stăpânit pornirea să-l îmbrăţişeze până când Andrés a încetat să se mai rotească prin încăpere. A lăsat uşor copiii jos şi a rămas în faţa ei. — Andrés…! Dumnezeule! Amândoi s-au privit fără să clipească. Rosa era nebună de fericire văzându-l teafăr şi nevătămat. Doar cu o zgârietură pe obrazul stâng. — Ce frumoasă eşti! Ei nu i-a păsat că o îmbrăţişa, nici că-şi contopea gura cu a ei în faţa familiei, într-un sărut atât de intens încât a ameţit-o şi a umplut-o de o fericire de nedescris. Dar tusea lui John l-a făcut să-i dea drumul involuntar. Nu era momentul să se bucure de soţia lui oricât de mult dorea s-o ia în braţe şi s-o ducă în dormitor chiar atunci, ca să dea frâu liber pasiunii care îl sufoca. — Bine ai venit acasă, fiule! Vorbele tatălui său l-au făcut să-şi mute privirea de la Rosa spre el, dar fără să se mişte din loc. O ţinea mai departe de umeri, împiedicând-o să se depărteze. Christopher l-a salutat cu înflăcărare, iar Ágata s-a agăţat de
gâtul lui cu sinceră bucurie. — Ce primire minunată! a spus emoţionat. John i-a strâns mâna şi apoi l-a tras spre piept ca să-l îmbrăţişeze ca un urs. Andrew s-a văzut nevoit să-i dea drumul Rosei. — Mă copleşeşte emoţia văzându-te sănătos şi în sfârşit acasă. Glasul tatălui lui era pătruns de un simţământ plăcut provocat de întoarcerea fiului cel mic în căminul familial. Andrew era îmbrăcat cam neglijent şi avea părul mai lung şi mai deschis la culoare, semn clar că se bucurase de soarele spaniol. După pătimaşa îmbrăţişare părintească, şi-a descheiat haina şi a aruncat-o cu precizie înspre canapea. Apoi şi-a descheiat şi mânecile cămăşii şi le-a suflecat cum s-a nimerit. În privinţa asta nu se schimbase deloc, s-a gândit John. — Mi-aş da viaţa pentru o baie caldă şi o ceaşcă de ceai, le-a spus tuturor cu chipul zâmbitor. Dar Ágata îi anticipase dorinţele şi deja îi aducea o ceaşcă aburindă pe care el a băut-o dintr-o înghiţitură. — Îi voi spune lui Marcus să-ţi pregătească baia, s-a oferit Christopher, stăpânindu-şi emoţia. A ieşit din salon să-l caute pe majordom şi să-i dea dispoziţiile necesare. John nu putea să-şi ia ochii de la fiul său. Andrew se schimbase mult şi nu neapărat ca aspect fizic. În adâncul privirii lui se citea o hotărâre pe care n-o mai remarcase niciodată şi care i-a plăcut foarte mult. — Lasă-mă să te ajut, i-a spus Rosa. Ochii lui Andrew s-au aţintit asupra ei când i-a auzit vorbele. Dacă urca împreună cu el în odaie, va sfârşi făcând dragoste cu ea ca un nebun şi toţi vor şti. L-a luat de mână ca să iasă cu ea din încăpere.
— Nu poţi să pleci şi să ne laşi aşa de nerăbdători să aflăm ceva despre şederea ta în Spania, i-a spus John uimit. — Tată, a răspuns Rosa cu un zâmbet larg, Andrés ne va spune la cină tot ce vrem să ştim, nu-i aşa, iubitule? Dacă îl mai privea aşa, nu răspundea de faptele lui. Rosa i-a dat un cot drăgăstos ca să-i spună ceva tatălui său. Dar Andrew îi savura vorbele. Niciunul dintre cei de faţă nu putea să-şi închipuie ce simţise când a auzit-o spunându-i tată lui John Beresford. Ea avea multe lucruri să-i spună. — Vă dau cuvântul meu că o să vă povestesc totul la cină. Blanca s-a lipit de el şi şi-a vârât mânuţa în cea a tatălui ei, care s-a aplecat ca s-o îmbrăţişeze cu duioşie. A mirosit părul de copil şi a închis ochii din pricina amintirilor plăcute care i-au venit în minte. Era atât de bine să fie din nou acasă! În cele din urmă a îndepărtat-o pe micuţă cu câţiva centimetri de el şi a privit-o drept în ochi. Făgăduiesc să cobor foarte repede şi să-ţi povestesc multe lucruri. A tăcut un moment înainte să continue. Crezi că poţi să aştepţi? Blanca i-a făcut un gest de confirmare din capul micuţ. — Chris şi cu mine vom aştepta până atunşi, a răspuns cu glas solemn. Andrew nu s-a putut stăpâni să nu-i sărute obrazul moale şi so strângă din nou în braţe. Revederea chipului îngeresc al fiicei lui era cea mai mare binecuvântare pe care putea s-o primească. — Vii cu mine? Vorbele îi fuseseră adresate Rosei. Andrew se ridicase de pe vine şi îi întindea mâna cu o strălucire de dorinţă în ochi. Ea a luat-o încântată şi amândoi au ieşit din salon făcându-şi mărturisiri, fără să se uite înapoi. Au urcat scara printre mângâieri şi sărutări. Când au ajuns în odaie, Marcus sfârşea de pregătit baia şi se uita cu discreţie la hainele din dulap, pentru a le alege pe cele potrivite. Christopher îi atrăsese
atenţia asupra caracterului festiv al cinei, prilejuit de sosirea neaşteptată a lui Andrew. În bucătărie activitatea era în toi pentru întâmpinarea celui mai tânăr dintre Beresforzi. Mi-a fost aşa dor de tine… El a sărutat-o din nou, fără să-i pese de prezenţa servitorului, care se mişca în tăcere prin odaie. — Trebuie să faci o baie, i-a amintit Rosa descheindu-i, unul câte unul, nasturii de la cămaşă. Andrew nu înceta s-o sărute cu înflăcărare şi ea şi-a trecut palma peste pieptul lui bombat. A conturat curba coastelor şi pântecul neted. El a gemut ca şi cum atingerea ei uşoară i-ar fi provocat o durere insuportabilă. — Marcus, poţi să te retragi… Dar majordomul ieşise din odaie de câteva minute, absolut buimăcit. Andrew a îmbrăţişat-o atât de tare încât Rosa s-a temut că îi va rupe coastele. — Te iubesc, Andrés. Să nu mă mai laşi niciodată singură. El nu a putut să-i răspundă, fiindcă i-a acoperit gura cu o foame nemăsurată. Rosa s-a rezemat de trupul lui viguros şi i-a înlănţuit gâtul cu braţele, fără să-şi dezlipească buzele de ale lui. A luat-o în braţe şi s-a îndreptat cu ea spre pat, continuând s-o sărute. Andrés, nu… ce… El nu i-a îngăduit să meargă mai departe cu împotrivirea. A aprofundat sărutul şi a strâns-o mai tare la piept până când i-a smuls un geamăt de plăcere. — Am să fac dragoste cu tine chiar acum. — O să ţi se răcească apa. — Am să cer să fie reîncălzită mai târziu. — Nu, aşteaptă… Rosa s-a îndepărtat şi l-a silit să-i dea drumul. Doresc la fel de mult ca şi tine să facem dragoste, dar eşti aşteptat jos şi ar fi o mojicie să îi neliniştim din pricini
neîntemeiate. — Faptul că facem dragoste este o pricină fără temei? Ea a zâmbit cu gura până la urechi. — Cea mai bună, dar nu vreau să îngădui să întârzii din vina mea. Andrew îşi descheia deja nasturii de la pantalonul albastru închis. — Tu însăţi prilejuieşti întârzierea prin împotrivirea ta. — Andrés! a exclamat ea când el a rămas gol puşcă. Nu ai pic de ruşine! Dar mustrarea a fost spusă pe un ton zeflemitor care pe el l-a încântat. Rosa nu-şi putea închipui grozăviile pe care le văzuse. Cruzimea cu care se atacau oamenii. Iar acum nu dorea decât să se piardă în braţele ei câteva momente. — Sunt gata să fac dragoste cu tine, şi nu vei putea să mă opreşti. Ea a ştiut că nu putea să se împotrivească. Nu, când suferise şi plânsese atâta pentru el, când se temuse că-l pierde pentru totdeauna. Faptul că îl avea alături de ea era un vis împlinit. — Atunci, sărută-mă, canalie… Când au intrat în sufragerie, toate privirile le-au dat de înţeles că ştiau ce se petrecuse între ei în intimitatea iatacului. Rosa s-a făcut roşie ca focul văzând privirile scânteietoare ale cumnatei Ágata, dar Andrew a afişat cea mai bună dispoziţie a sa şi i-a făcut cu ochiul tatălui său, care a fost nevoit să-şi muşte buza ca să nu-l dea de gol un zâmbet complice. Trebuia să fie sever, dar cu fiul lui cel mai mic, de fiecare dată îi venea foarte greu. Continua să fie un golan incurabil. Andrew a băgat de seamă că scaunul înalt al Blancăi era aşezat alături de al lui. Un amănunt pentru care a fost nespus de
recunoscător, fiindcă dorea să stea cât mai multă vreme cu fetiţa lui dragă. Fiecare s-a aşezat la locul său, în afară de Rosa care s-a instalat în faţa lui. Văzându-i privirea întrebătoare, ea l-a privit ştrengăreşte, ca şi cum ar fi deţinut o taină pe care nu o cunoştea nimeni şi pe care nu avea de gând s-o dezvăluie deocamdată. Cina s-a desfăşurat printre râsete, anecdote despre nesuferitul soare spaniolesc şi vinul roşu din taverne, care punea bărbaţii la pământ mai ceva decât gloanţele duşmanului. Andrew a glumit cu Blanca printre înghiţituri. Fetiţa îl privea vrăjită şi atentă la fiecare vorbă ce îi ieşea din gură. Ágata nu înceta să zâmbească, iar Rosa, Rosa lui avea înfăţişarea cuiva care nu doreşte altceva în viaţă decât să trăiască din plin clipa. Merita să participi la un război dacă primirea era atât de călduroasă. După desert, copiii s-au retras însoţiţi de către lady Jane, care a venit în sufragerie ca să-l felicite pentru întoarcerea lui. Marcus a lăsat tava cu cafea în mijlocul mesei, ca şi una dintre cele mai bune sticle cu coniac din pivniţa de la Whitam Hall. — Carliştii s-au dat bătuţi? Auzind întrebarea lui John, Andrew şi-a luat ochii de la soţia lui şi şi-a privit tatăl, care îi aştepta cu interes răspunsul. — Armata Mariei Cristina a avut pierderi însemnate. Toţi îl ascultau cu atenţie. A suferit înfrângeri grave şi hotărâtoare la Artaza, unde oamenii lui Zumalacárregui l-au învins pe Jerónimo Valdés. Dar susţinătorii regentei pregătesc o mare ofensivă. Trupele credincioase reginei vor pleca din Vitoria ca să ocupe tabăra din Arlabán, care acum se află în mâinile carliştilor. Generalul Luis Fernández Córdova va comanda trupele care vor conta pe sprijinul Legiunii Auxiliare
Britanice16 , dar şi al Legiunii Franceze şi al unităţilor conduse de Baldomero Espartero. Se vor împărţi în trei avanposturi ca să oprească şi să învăluie duşmanul pe mai multe fronturi. — Asta este o veste extraordinară, a spus John. Poate să însemne sfârşitul luptei. Andrew împărtăşea părerea tatăl lui. — Te vei întoarce în luptă? Întrebarea fratelui lui a făcut-o pe Rosa să-şi ţină răsuflarea. Nu se gândise la această posibilitate. Andrew să se întoarcă în luptă? Numai gândul la asta o îmbolnăvea, şi-a spus, cu ochii întunecaţi de îngrijorare. Dar gestul de tăgadă al soţului ei a făcut ca neliniştea care o cuprinsese cu câteva clipe mai înainte să se risipească dintr-o dată. — Ducele de Alcázar a intervenit personal pe lângă Coroană ca să asigure întoarcerea mea în Anglia. Dacă vor mai avea nevoie de serviciile mele ca traducător, el însuşi va solicita prezenţa mea, dar mă îndoiesc că o va face. Rosa a răsuflat atât de adânc încât aproape s-a înecat cu propriul aer. Andrew rămânea la Whitam! Era fericită. — Atunci, totul s-a sfârşit? Întrebarea fratelui cel mare l-a readus la realitate. — Primul ministru mi-a oferit un post ca adjunct şi supervizor al ambasadorului englez în Spania. Oferta este garantată de către colonelul John Gurwood, dar am fost încredinţat că voi putea să fac supervizarea de la Londra. John şi-a spus că era visul oricărui tată, ca unul dintre fiii lui să fie implicat în politică! Şi deodată şi-a dat seama cât de binefăcătoare fusese prezenţa Rosei în viaţa lui Andrew. Nu numai că îl adusese pe drumul cel bun, dar izbutise ca 16 Legiunea Auxiliară Britanică era corpul militar de voluntari alcătuit în 1835 de Marea Britanie, la cererea guvernului regentei Spaniei, Maria Cristina de Bourbon, ca să sprijine trupele liberale în prinţul război carlist (n.a.).
zănaticul lui fiu să ia în mâini frâiele propriei existenţe şi să le ţină într-un fel extraordinar. John era foarte mândru. Andrew în politică! Nu-i venea să creadă. — Ce veste minunată! a exclamat Ágata aplaudând cu înflăcărare. Ochii lui Andrew s-au aţintit asupra Rosei şi în acel moment a fost recunoscător că stătea în faţa lui, fiindcă astfel nu pierdea nicio expresie întipărită pe frumosul ei chip. — Ce crezi? Pentru el era vital să ştie părerea ei. — Asta doreşti cu adevărat? Glasul ei trăda o nelinişte pe care el o înţelegea bine. — Ca mezin, alegerea mea era Biserica, a lămurit Andrew. Rosa şi-a muşcat buza ca să-şi reprime un zâmbet, căci el nu era bun de cleric. Sau politica. — Eşti prea neruşinat ca să te dedici misiunii spirituale, i-a trântit Christopher pe neaşteptate. Andrew s-a uitat la el cu o sprânceană ridicată, auzindu-i comentariul neobrăzat. — TU n-ai casă? l-a întrebat sarcastic pe fratele său. — Andrés! Aştepta exclamaţia Rosei, de aceea a schiţat un zâmbet complice înainte să-i dea o scurtă lămurire. — Multă vreme, Arthur şi cu mine am visat să scăpăm de scorţosul de Christopher. Andrew a rămas pe gânduri, ca şi cum dintr-odată şi-ar fi dat seama de ceva. Poate că de aceea Arthur e tot în Spania, ca să scape de aerele de aroganţă şi trufie ale moştenitorului de la Whitam, dar, contrar a ceea ce credeam când s-a însurat cu Ágata, petrece mai multă vreme la Whitam decât în propriul cămin. — Andrew! Acum exclamaţia de surpriză a venit chiar de la John. Cu o
privire l-a somat să-şi ţină gura, dar Andrew nu a dat ascultare avertizării părinteşti. — Ce face Arthur? a întrebat Ágata ca să detensioneze atmosfera, chiar dacă pe Christopher nu îl afectase comentariul fratelui său. Savura mai departe coniacul, cu un aer imperturbabil. — I s-au aprins călcâiele după nepoata lui sir George Villiers, ambasadorul englez la Madrid. John cunoştea gândurile fiului său, pentru că Arthur însuşi i le mărturisise înainte să plece la Granada. După întâlnirea pe care am avut-o cu colonelul şi cu ambasadorul în Palatul Tăcerilor, am petrecut două zile la moşia pe care sir George Villiers o are în Salamanca. — Are de gând să se întoarcă în curând? La întrebarea lui John, Andrew a ridicat din umeri. — Nu este primejdios să rămână în Spania? a întrebat Rosa gânditoare. El a dat din cap în semn de tăgadă. — Primele insurecţii au fost cele ale grupărilor locale ale Voluntarilor Regalişti17 şi nu au înregistrat prea multe succese, cu excepţia celor din nord, unde au izbutit să controleze oraşele Logroño, Pamplona şi Vitoria, chiar dacă pentru scurt timp. Revoltele nu se bucură de sprijinul Armatei. — Mi-ai luat o piatră de pe inimă, a spus John. Dar mă nelinişteşte că fratele tău este încă acolo în eventualitatea că lupta se înteţeşte. — Arthur este un om inteligent, i-a răspuns Christopher. Dacă centrul Spaniei devine nesigur, se va duce în sud, la Ronda, sau chiar la Granada. Ar putea să se întoarcă pe la Cabo de Palos. 17 Corpul Vo1untarilor Regalişti a fost o miliţie pe care a organizat-o Femando VII prin ordinul de la 10 iunie 1823, după căderea guvernului liberal din Spania. Avea drept scop evitarea restabilirii guvernului constituţional şi lupta împotriva elementelor liberale. S-a dizolvat oficial în 1833 şi o parte din membrii săi s-au alăturat forţelor infantelui Carlos Maria Isidro în primul război carlist (n.a.).
John a cântărit vorbele primului său născut şi i-a dat dreptate. El luptase în războiul de independenţă împotriva lui Napoleon şi văzuse cât de sălbatici deveneau oamenii în toiul luptei. S-a rugat din tot sufletul ca Arthur să se întoarcă în curând, teafăr şi nevătămat. S-a uitat la fiul cel mic şi şi-a dat seama cât era de obosit. — Du-te să te odihneşti, Andrew. Mâine o să ne povesteşti mai departe despre tot. Te văd istovit şi noi putem să ne stăpânim nerăbdarea până atunci. El a urmat sfatul tatălui său şi a plecat însoţit de Rosa, care sa despărţit de toţi cu un gest al mâinii. Dar Andrew nu avea de gând să doarmă, ci să facă iarăşi dragoste cu soţia lui. Nu putea să mişte braţul. După întunericul din odaie, a presupus că era încă noapte şi s-a ruşinat că a căzut lat fără să facă din nou dragoste cu Rosa, cum intenţionase. O aşteptase în pat, dar era atât de obosit că nu şi-a dat seama când a adormit, nici când s-a băgat ea în aşternuturi. Îi venea greu să se mişte în pat. A încercat să se întoarcă şi atunci a văzut că micuţa Blanca dormea între el şi Rosa şi îi strivea braţul cu trupul ei. Prezenţa copilei nu numai că nu l-a deranjat, dar i-a adus pe buze un zâmbet fericit. S-a răsucit cu grijă, ca să n-o trezească şi a împins-o spre pernă. Fetiţa dormea fără să-şi dea seama de nimic. Rosa s-a mişcat când braţul micuţei a lovit-o, dar nu s-a trezit, doar a oftat adânc şi a rămas nemişcată, în aceeaşi poziţie. Andrew i-a îndepărtat Blancăi o şuviţă de păr negru de pe faţă şi i-a pus-o după ureche. În întunericul odăii, chipul fiicei lui i sa părut şi mai frumos. Şi-a petrecut braţul peste mijlocul Rosei care, din instinct, s-a lipit şi mai mult de spatele Blancăi. Andrew a închis ochii şi a răsuflat adânc înainte să cadă din nou într-un somn adânc. Ţinea în braţe tot ce iubea mai mult pe
lume.
28 Zgomotul draperiilor strânse cu o anume bruscheţe l-a făcut să ridice capul de pe perna moale. Andrew a clipit de mai multe ori ca să se dezmeticească. Era singur în pat şi nu ştia în ce moment cele două femei din viaţa lui ieşiseră din încăpere. Marcus tocmai se întorcea şi se îndrepta tacticos spre şifonier. — Trage la loc draperiile, a poruncit Andrew cu glas gâtuit, sau eşti un om mort! Majordomul a bombănit ceva auzindu-i porunca aspră. Din fericire, era obişnuit cu vocabularul lui Andrew, ca să nu-i dea întotdeauna atenţie. — Sunteţi aşteptat în sufragerie, i-a răspuns el politicos. Marcus a scos din şifonier o cămaşă albă scrobită şi nişte pantaloni de călărie. El a căscat zgomotos. I se părea că dormise douăzeci şi patru de ore neîntrerupte. Îşi simţea muşchii relaxaţi şi inima împăcată. Lady Beresford şi micuţa Blanca aşteaptă de mai bine de treizeci de minute. Sunt nerăbdătoare, după cum spun, să iasă să călărească împreună cu dumneavoastră. — Cât este ceasul? — Zece fără un sfert. Această veste l-a făcut pe Andrew să sară ca ars din pat. — Atât de târziu? — Mă tem că este o oră cam neobişnuită, a încuviinţat Marcus. Andrew s-a îndreptat către ligheanul de spălat în care majordomul pusese deja puţină apă şi în următoarele douăzeci
de minute s-a spălat şi s-a îmbrăcat înainte să coboare în sufragerie. Pe deasupra ziarului, John Beresford s-a uitat la nora lui care o mustra drăgăstos pe Blanca. Fetiţa lovea ceaşca de ciocolată cu linguriţa, manifestându-şi astfel nerăbdarea. De două ceasuri îl aşteptau pe Andrew să apară în sufrageria familiei, dar se părea că nu vor mai avea mult de aşteptat. — Scumpo, termină-ţi ciocolata. Blanca a luat din nou ceaşca şi şi-a dus-o la buze ca să bea ultima înghiţitură de ciocolată, înainte să o pună iarăşi la locul ei. Andrew a intrat în încăpere cu un zâmbet în chip de scuză. — Îmi pare rău că am adormit. John a dat ochii peste cap, punând pe masă ziarul împăturit. — E de necrezut că nu te-a trezit scandalul pe care l-a făcut micul Chris când fratele tău şi Ágata l-au luat de la Whitam, la prima oră a dimineţii. — Nădăjduiesc că nu au plecat ca urmare a vorbelor mele de ieri, s-a scuzat pe jumătate Andrew. — De bună seamă ai fost cam mojic aseară! s-a răstit John pe un ton autoritar. — Tată, nici nu-ţi închipui ce înseamnă să înduri rigiditatea lui plictisitoare. Andrew se apropiase de Rosa şi a salutat-o cu un sărut pe buze care a ţinut mai mult decât s-ar fi cuvenit pentru un sărut de dimineaţă în prezenţa lui John. Blanca i-a lăsat o dâră de ciocolată pe obraz când l-a sărutat şi, surprinzător, nimeni nu a spus nimic. Eşti minunată. Complimentul îi fusese adresat micuţei Blanca. Andrew a luat ceaşca de cafea pe care i-o întinsese Marcus şi şi-a dus la gură un croasant crocant. A mâncat în picioare. John a oftat resemnat. Fiul lui nu se dezminţea. Continua să încalce toate normele cu fiecare prilej care i se ivea, iar micul dejun din acea dimineaţă nu era o excepţie.
— Ştii că mă deranjează să rămâi în picioare când toţi ceilalţi stau la masă. Andrew îşi băuse cafeaua dintr-o înghiţitură şi s-a şters cu şerveţelul înainte să-i răspundă tatălui său. — Ştiu, dar nu vreau să amân şi mai mult plimbarea cu fermecătoarele mele doamne. Am de gând să mă bucur de această minunată dimineaţă în parc şi deja am întârziat nepermis de mult. John a făcut un gest de tăgadă auzindu-i explicaţia, dar nu a spus nimic. Sunt gata. Blanca a fost prima care a sărit de pe scaun şi a alergat în braţele tatălui ei, care a ridicat-o cu bucurie. Dar când s-a uitat la Rosa, a rămas cu gura căscată de surpriză. Mama şi fiica erau îmbrăcate la fel ca el. Pantalon negru, vestă gri şi cămaşă albă. Fusese atât de concentrat asupra micului dejun încât nu băgase de seamă ţinuta lor. Ai de gând să călăreşti aşa? Rosa şi-a privit hainele şi a zâmbit ştrengăreşte. Pantalonii care pusese să-i fie făcuţi îi veneau pe măsură. Cămaşa albă cu volane la manşete şi pe piept îi dădea un aer de bandit, pe care brâul roşu îl întărea. Împrumutase o vestă de-a lui Andrés care îi plăcea mult şi care semăna îndeajuns cu cea pe care o purta el în acea dimineaţă. În plus, îşi strânsese părul lung într-o coadă destul de simplă dar care se dovedea foarte comodă. — Pe tata nu-l deranjează, a spus ea cu o strălucire în ochi, despre care Andrew a crezut că ar putea să-i topească oasele. — Nu-i aşa că e foarte frumoasă? Glasul Blancăi l-a făcut să-şi comute atenţia de la soţia lui către micuţă. Frumoasă era puţin spus, Rosa era spectaculoasă, şi-a spus Andrew. Dar nu putea să călărească îmbrăcată cu pantalonii aceia, pentru că el risca să cadă de pe cal, dovedinduse incapabil să-şi ia ochii de la ea; de la acele curbe care îl înnebuneau.
— Ne vom întoarce repede, tată. Rosa se apleca deja spre John ca să-i dea un sărut pe obraz. Andrew a urmat-o în vestibul, mut de uimire. A văzut-o punându-şi mănuşile şi luând capa pe care i-o întindea Marcus. Apoi s-a întors spre el cu aceeaşi strălucire în priviri. I-a întins Blancăi mănuşile şi i-a înnodat şnurul capei ca să i-o potrivească la gât. Micuţa era tot în braţele tatălui său. — În seara asta suntem invitaţi la cină de către maiorul Damon. Acesta era un prieten apropiat al lui John. Doreşte să sărbătorească întoarcerea ta de pe front cu o cină protocolară şi tatăl tău a acceptat în numele tău. Andrew rămăsese mut urmărind mişcările Rosei. Deşi purta capa neagră, putea să-i zărească silueta pusă în valoare de pantalonii strâmţi. A înghiţit nodul pe care îl simţea în gât. — Ai mai călărit îmbrăcată aşa? a întrebat-o. Ea a dat din cap în semn de tăgadă, iar el a oftat, adânc uşurat. — I-am făgăduit lui John că mă voi îmbrăca aşa doar de data asta. Pentru tine, ca să-ţi fac pe plac. El îşi punea o mulţime de întrebări. Cu luni în urmă, Rosa refuzase ca Blanca să călărească îmbrăcată în pantaloni şi acum avea plăcuta surpriză s-o vadă şi pe ea purtând aceeaşi costumaţie. — Blanca, scumpo, vrei să-i ceri bucătăresei nişte biscuiţi cu prune pentru drum? i-a spus Andrew şi a lăsat-o jos. Fetiţa s-a grăbit să-i îndeplinească dorinţa şi a plecat în goană spre bucătărie. De ce? a întrebat-o când au rămas singuri. Era nedumerit. I se părea nemaipomenit că soţia lui purta pantaloni şi părul strâns în felul acela neglijent. Era răpitoare, dar dorea să ştie de ce. Ea l-a privit galeşă. — Pentru că vreau să-ţi dovedesc ceva. Inima lui Andrew i-a tresărit violent în piept. Sunt aceeaşi femeie pe care ai cunoscut-
o în Hornachuelos şi, dacă trebuie să-mi pun pantaloni ca să te încredinţez de asta… A lăsat restul frazei neterminat. Andrew se apropiase încet de ea, privindu-i chipul pe măsură ce îl lămurea în legătură cu schimbarea sa radicală. Ea îi susţinea privirea cu seninătate şi hotărâre. Şi nu s-a mişcat, deşi îi tremura genunchiul stâng. În săptămânile cât Andrew fusese departe, angrenat în luptă, simţise cea mai mare teamă din viaţa ei şi groaza justificată să nu-l piardă o făcuse să ajungă la o concluzie fundamentală: să nu risipească vremea, nici energiile în convenţionalisme. El voia s-o recâştige pe femeia de care s-a îndrăgostit, iar ea şi-a jurat că îi va îndeplini dorinţa, înţelesese că încălcarea anumitor norme de etichetă nu însemna un dezastru în viaţa ei, dimpotrivă; va putea să se bucure de libertate, fără să se simtă apăsată de rigiditatea protocolului, cel puţin când va fi alături de el. Iar dimineaţa aceea marca începutul libertăţii ei. — Mă simt nespus de fericit, i-a zis Andrew cu un glas dominat de patimă. Ea s-a lipit de trupul lui aprinzându-i simţurile, chiar fără săşi propună asta. — Este minunat să fac parte din familia ta. Glasul ei i s-a părut senzual şi plin de o emoţie care l-a copleşit. Am să fiu foarte fericită alături de tine şi o să creştem o grămadă de copii minunaţi aici la Whitam. Andrew i-a pus palmele pe umeri, fiind pe punctul s-o sărute, dar dacă o făcea nu va mai putea să se oprească. Şi plimbarea călare s-ar duce naibii. — Să înţeleg că eşti însărcinată? Strălucirea din ochii săi se intensificase la auzul întrebării. Rosa a clătinat din cap, spre dezamăgirea lui Andrew. — Ţi-ar plăcea să fiu? l-a întrebat la rândul ei.
El a încuviinţat din cap de mai multe ori. — Vreau o mulţime de fetiţe la fel de frumoase şi de inteligente ca Blanca. Între zece şi douăsprezece cred că ar fi un număr potrivit. A tăcut un moment, ca şi cum ar fi chibzuit mai bine. Dar mă voi mulţumi cu şase sau şapte. Rosa a făcut ochii cât cepele. Credea că nu auzise bine. — Atât de multe? l-a întrebat ca să-l aţâţe. Mâna lui a ţinut-o de ceafă şi a tras-o spre el foarte încet, fără să clipească, ca să nu dispară iubirea pe care o oglindea chipul ei când îl privea. — Toate pe care vrei să mi le dai. — Niciun băiat? a îndrăznit Rosa să întrebe. Andrew a clătinat de mai multe ori din cap. — Nu pot risca să am unul care să semene cu unchiul Christopher sau cu Arthur. Aş înnebuni şi mi-aş trăi restul zilelor blestemându-mă pentru asta. Rosa a izbucnit în râs auzind răspunsul lui neobişnuit. — De ce eşti atât de minunat? i-a spus cu o nerăbdare care l-a înfiorat de plăcere. — Pentru că te iubesc, a răspuns simplu. Rosa a răsuflat adânc, fără să-şi ia ochii de la el. — Spune-mi-o din nou, fiindcă de câte ori o faci, simt că îmi dai putere şi curaj să înfrunt orice.
Epilog
Trăsura îşi urma drumul cu cei doi ocupanţi cufundaţi într-o tăcere desăvârşită. Andrew stătea cu privirea aţintită asupra Rosei care, înfăşurată în capa ei din mătase, privea luminile din port în vreme ce roţile se învârteau pe pietrişul gri. Micul felinar cu gaz arunca o lumină slabă ce scălda chipul femeii şi îl făcea să strălucească în razele lunii. Decolteul rochiei avea dantela descusută în partea stângă şi o ruptură în talie care nu mai putea fi reparată. Dar Rosa nu era supărată pe el. În pofida faptului că acesta purta vina pentru ţinuta ei neîngrijită. Cina de la Blandford Abbey fusese foarte interesantă, ca să nu spună neobişnuită. La masă, Rosa stătuse în faţa lui, la cererea ei, iar Andrew nu ştia de ce, dar când i-a simţit piciorul alunecându-i la un moment dat pe pulpă, şi-a explicat acel schimb de locuri. La început a crezut că fusese o atingere întâmplătoare; nimic din atitudinea ei nu vădea altceva, căci Rosa îşi vedea de discuţia cu vecinul din dreapta, cu chipul netulburat şi cu toată atenţia concentrată asupra descrierii cailor pur sânge arabi. A doua oară când a simţit alunecarea piciorului de femeie a tresărit atât de tare că aproape a scăpat din mână paharul cu vin roşu. De data asta a fost mult mai îndrăzneaţă şi degetele ei l-au atins între picioare, provocându-i o erecţie foarte dureroasă. Dar Andrew îşi luase revanşa cu vârf şi îndesat
pentru jocul pe care îl iniţiase ea, iar rezultatul era neorânduiala în care se aflau acum hainele şi pieptănătura ei. — Chiar nu eşti supărată pe mine? Rosa s-a uitat la el şi şi-a muşcat buza de jos înainte să-i răspundă. — Sunt foarte supărată, a spus cu ochi strălucitori. Dar din alte pricini, care nu au nimic de-a face cu ce îţi imaginezi tu. El îşi închipuia mult mai mult decât credea ea. Tăvăleala din mica încăpere în care se ţineau capele şi pălăriile fusese memorabilă, dar nesatisfăcătoare, pentru că nu putuse să dea frâu liber pasiunii ce îl devora. Îşi petrecuse toată seara înfierbântat, dorind să se întoarcă la Whitam ca să facă dragoste cu ea ca un nebun toată noaptea. — Îmi pare rău că ţi-am rupt rochia, s-a scuzat cu sinceritate. Ea a lăsat privirea în jos ca să-şi privească decolteul. — Am de gând să te fac să-mi plăteşti, cu cel puţin vreo câteva rochii de ocazie. — Atunci, nu eşti supărată? a întrebat iarăşi. Răspunsul ei conta foarte mult pentru Andrew. Rosa l-a privit cu ochii strălucind de patimă. — Nu poţi să începi ceva dacă n-ai de gând să sfârşeşti, i-a răspuns, dar inflexiunile senzuale ale vocii ei i-au accelerat pulsul şi răsuflarea. Andrew a oftat adânc, iar ea, auzindu-l, şi-a părăsit locul din trăsură şi s-a aşezat pe genunchii lui ridicându-şi poale cu gândul făţiş de a-l aţâţa. Această neruşinare din partea ei îi plăcea şi în acelaşi timp îi sporea chinul. — Vrei o despăgubire? a spus el cu un glas gâtuit. Ea a râs în loc de răspuns. — Vreo duzină, dar mă voi mulţumi cu o încurajare înainte să ajungem acasă. Andrew a întors-o şi a aşezat-o pe genunchi cu spatele la el. I-
a mângâiat coapsele mătăsoase cu palma fierbinte. — Mă aţâţă că nu porţi ciorapi. De fapt, totul la ea îl aţâţa, stârnindu-i o pasiune greu de stăvilit. Rosa nu a răspuns, fiindcă mâna lui se oprise în vârful coapselor ei, în vreme ce o băgase pe cealaltă în decolteul rochiei, sfâşiindu-i şi mai mult dantela. Îmi place nespus să te ating, să te miros. Răsuflarea lui i-a mângâiat baza gâtului şi i-a provocat sute de furnicături. Reazemă-te de mine ca să pot să-ţi dau despăgubirea pe care o cauţi de vreo câteva ceasuri. Ea a ascultat cu docilitate. Şi-a sprijinit spatele de robustul tors masculin şi, făcând asta, el a putut să-i exploreze intimitatea. Mâna lui Andrew i-a mângâiat pubisul, acoperit de chiloţii fini şi cu degetele i-a ciupit sfârcul până când i l-a întărit. Rosa începuse să gâfâie, bucurându-se de mângâierile lui. Când şi-a vârât degetul pe sub material, şi-a arcuit spatele şi a desfăcut şi mai mult picioarele. El a început so atingă atât de uşor încât ea a fost nevoită să-şi ridice şoldurile ca să menţină contactul. Eşti superbă, i-a spus Andrew la ureche când a auzit-o gemând întretăiat. Şi un vulcan în erupţie care arde tot ce atinge. Mâna lui se retrăgea ca să revină la atac după câteva clipe, înnebunind-o. Andrew îi intensifica dorinţa într-un ritm frenetic. Acum chiar miroşi a ambrozie. A nectar dulce pe care sunt nerăbdător să-l gust… Şi-a plimbat limba pe gâtul ei şi i-a lins lobul urechii, scoţând-o din minţi. Am de gând să fac dragoste cu tine toată noaptea. Voi sta în tine până când n-ai să mai poţi suporta. Şi atunci, când ai să mă implori… — Andrés… s-a împotrivit cu o voce mică, vorbeşti… prea mult! I-a acoperit mâna cu a ei ca s-o ţină nemişcată, dar Andrew şi-a folosit degetele ca să-i mângâie clitorisul şi în clipa aceea totul a explodat în jurul ei. În vreme ce valurile de plăcere se succedau unul după altul, el a continuat să-i şoptească vorbe drăgăstoase la ureche.
Când Rosa a coborât din trăsură, Andrew abia s-a abţinut să nu înjure. Părea o zarzavagioaică ce abia se tăvălise în piaţă pentru o bucată de carne. Înainte să intre, ea şi-a netezit rochia, de parcă ar fi crezut cu adevărat că putea să-şi refacă înfăţişarea, dar era adorabilă în încercarea sa. — Arăt cum se cade? Andrew a refuzat să-i răspundă cu sinceritate, pentru că, dacă o făcea, avea să-i pricinuiască o mare problemă. Rosa îşi netezea mai departe părul, liber şi ciufulit. Şi-a ridicat decolteul şi a încercat să ascundă ruptura dantelei. A luat mâna pe care i-o dădea el ca să urce scara de la intrarea în conac, dar, înainte să bată la uşă, Marcus a deschis-o şi le-a făcut loc să intre ei. — Lordul şi lady Beresford vă aşteaptă în salon! a anunţat cu glas solemn, după cum îi era obiceiul. Andrew a oftat. Nu avea niciun chef să primească vizita fratelui său Christopher, căci ceea ce dorea cu adevărat era să o trântească pe Rosa în pat şi să facă dragoste cu ea până a doua zi. I-a părut rău că tatăl lor era încă în vizită la Crimson Hill, la ducele de Arun. În absenţa lui, nu îi rămânea altceva de făcut decât să-i primească personal. Devlin Penword organizase o cină protocolară, şi sora Aurora stăruise mult ca John să participe, chiar dacă rata cina dată de maiorul Damon. Dar tatăl lui era un bărbat cu multe resurse: îşi prezentase omagiile la Blandford Abbey şi apoi se îndreptase spre casa fiicei sale Aurora. Şi astfel, dăduse satisfacţie ambelor gazde. Ágata a îmbrăţişat-o pe Rosa chiar înainte ca aceasta să ajungă în mijlocul salonului. — Cred că cineva a avut un accident. Comentariul lui Christopher despre înfăţişarea cumnatei sale a făcut-o pe Rosa să-şi examineze din nou ţinuta, dar în afară de ruptură, totul părea să fie în ordine. Ea nu avea cum să ştie că, fără protecţia capei, avea un aspect dezordonat. Ceva neobişnuit
la ea. — Mi-am agăţat rochia într-una dintre figurinele din fier care abundă la Blandford Abbey, a explicat ea, fără să convingă prin vorbele sale pe niciunul dintre cei de faţă. Christopher a ridicat din sprâncene auzind-o. Şi văzând zâmbetul ştrengar de pe chipul fratelui său cel mic, a ştiut care fusese figura ce îi distrusese frumoasa rochie. — Ai o telegramă de la comandamentul din Madrid. A fost adusă acum vreo treizeci de minute. Rosa şi-a dus o mână la gât, ca să-şi oprească bătăile nebuneşti ale inimii. Nu voia nici să se gândească la posibilitatea ca Andrew să trebuiască să se întoarcă pe front. El a luat hârtia împăturită şi a citit-o cu atenţie. Secundele care au urmat au fost prea lungi pentru cele trei persoane care, şi intrarea lui John în sală, urmat de sir Justin Penword nu a pus capăt tăcerii. John s-a uitat la fiii şi nurorile lui şi când şi-a aţintit privirea asupra Rosei, a crezut că ochii îl înşelau. — Ce-ai păţit? a întrebat-o. I se părea nemaipomenit că nora lui îşi făcuse intrarea în salon îmbrăcată atât de neglijent. Nu îi stătea în fire. Rosa era mereu întruchiparea bunei cuviinţe şi a pudorii. — Andrew a primit veşti din Spania, i-a răspuns ea fără să-şi ia ochii de la soţul ei şi fără să bage de seamă întrebarea pe care i-o adresase socrul său în legătură cu înfăţişarea ei. Răsufla cu greutate. — Alonso de Lara a fost prins de o gherilă din Burgos. Cer o răscumpărare de cincizeci de mii de reali ca să-l elibereze. — Prins de o gherilă? a repetat Rosa în vreme ce Ágata îşi stăpânea un geamăt de groază. Dar zâmbetul lui Andrew a nedumerit-o complet. Cum se explica veselia la aflarea unei veşti atât de îngrozitoare? s-a
întrebat. — Este gherila pe care o conduce Aracena de Velasco, fata contelui de Ayllón. Rosa a clipit şi mai nedumerită. Aracena şi Isabel erau cele mai apropiate prietene ale ei şi de multă vreme nu mai ştia nimic despre ele. Amândouă se îmbarcaseră spre Anglia căutându-şi tatăl care habar n-avea de existenţa lor. — Cumnata fratelui meu Jamie comandă o gherilă? Ha! Asta chiar că-i bună, a exclamat moştenitorul Arun. — Aracena de Velasco este cumnata fratelui dumitale? Rosa a pus întrebarea fără să înţeleagă absolut nimic. Isabel se căsătorise cu un englez? s-a întrebat uimită. Justin a privit-o cu interes, dar John a fost cel care i-a răspuns. — Doña Isabel de Velasco s-a căsătorit cu lordul Jamie Penword, fratele lui Justin şi cumnatul fiicei mele Aurora. Rosa a oftat adânc. Isabel locuia foarte aproape de ea. De ce nu-i spusese nimeni nimic? Pentru că nu ştiau că erau prietene. Isabel măritată! — Locuieşte în apropiere? a îndrăznit să întrebe. — La Crimson Hill, i-a răspuns Justin, luându-i-o înainte lui John. Rosa a închis ochii, căci conacul ducelui era foarte aproape de Whitam. Dar nu-şi văzuse prietena când a participat la cina dată în cinstea ei după ce s-a întors de la Sevilla. — Nu am văzut-o când am fost acolo, a adăugat pe un ton scăzut. — Fratele meu Jamie şi soţia lui sunt în Scoţia, a lămurit-o Justin cu glas energic, dar cred că se vor întoarce în curând. De aceea nu se întâlniseră. — Alonso trebuie să fie furios, a spus pe neaşteptate Andrew. Furios era puţin spus, şi-a zis Rosa. Trebuie să fi fost turbat şi iritat.
— Şi ce legătură are asta cu tine? Întrebarea o rostise Ágata, care continua să analizeze conţinutul telegramei. — Generalul Francisco José de Santillana y Murillo îmi oferă prilejul să negociez răscumpărarea. Ca rudă a lui Alonso de Lara, crede că am nu numai dreptul, ci şi obligaţia să-l ajut. — Nu se poate! a exclamat Rosa îngrozită. Andrew nu putea să se întoarcă în Spania, nici să se implice într-o răscumpărare, chiar dacă prizonierul era însuşi fratele ei. Dar nu a apucat să spună nimic, pentru că în vestibul s-au auzit deodată nişte strigăte furioase. Era glasul lui Arthur şi al unei necunoscute. John şi-a dus mâna la piept cu o presimţire. — Justin, dă-mi un coniac, te rog! — Tată! Te simţi bine? După vorbele lui Christopher, toţi ochii s-au îndreptat de la uşa ce dădea în vestibul la chipul lui John, care pălise îngrozitor. Câteva clipe mai târziu, o fată mărunţică şi-a făcut intrarea în salon, împinsă de un Arthur cu chipul mânios. — Mai spune ceva şi jur c-am să-ţi smulg limba! s-a răstit el cu asprime. Ea s-a întors spre el cu ochi ce aruncau flăcări. — Niciodată, niciodată să nu mi te mai adresezi! Fiindcă nu răspund de faptele mele. Toţi cei din încăpere priveau scena ca şi cum s-ar fi uitat la o piesă de teatru. Arthur s-a îndreptat spre măsuţa pe care erau băuturile şi şi-a pus o porţie generoasă de whisky, pe care l-a băut dintr-o înghiţitură. John se uita fără să clipească la fata care rămăsese în picioare lângă fotoliul din piele. Din atitudinea ei, intuia că nu dorea să fie acolo. Era îmbrăcată cam ciudat, cu o pălărie care îi acoperea tot capul şi o parte din umeri.
— Arthur, ce…? John nu a mai fost în stare să sfârşească fraza când fiul lui s-a întors spre el. Avea un ochi vânăt, buza de jos spartă şi încheieturile degetelor de la mâna în care ţinea paharul cu băutură acoperite de răni ce trebuie să fi sângerat. Arthur s-a uitat la tatăl lui, care îi susţinea întrebător privirea. — Bună seara, tată! Bănuiesc că nu te aşteptai să mă vezi. John continua s-o privească cu interes pe fată, ca şi restul familiei. Cred că trebuie să fac prezentările ce se cuvin… Dar înainte de asta, şi-a pus altă porţie de băutură, numai că de data aceasta a băut-o din două înghiţituri. În cele din urmă, s-a apropiat de ei, care erau uluiţi, şi a zis: Familie, v-o prezint pe lady Beresford… soţia mea. Ezitarea fusese intenţionată. John sa aşezat brusc şi a scăpat din mână paharul, care s-a sfărâmat de podea. Dar niciunul nu a îndreptat privirea către sticla spartă, fiindcă se uitau fix la noua sosită. Privirea uimită a tatălui său şi a lui Christopher l-a făcut pe Arthur să izbucnească într-un hohot de râs lipsit de veselie. Ágata şi Rosa abia îndrăzneau să respire. Justin îşi încrucişase braţele şi se uita la fată cu neobrăzare, dar era cu neputinţă să-i vezi chipul, pentru că pălăria ei ciudată i-l acoperea complet. Arthur a ştiut ce trecea prin mintea tatălui şi fratelui său în clipa aceea şi s-a hotărât să ia taurul de coarne. Să pună capăt oricăror speculaţii. Şi, spre ştiinţa voastră, nu este însărcinată şi nici n-o să fie vreodată, a încheiat, înainte să ia sticla şi să iasă pe uşă. Iar acum, am să trag beţia pentru care am venit şi de care am nevoie ca de aer. După plecarea lui, tăcerea s-a lăsat ca o lespede grea în încăpere. Se puteau auzi răsuflările fiecăruia. Christopher voia să spună ceva, când în vestibul s-a auzit zornăitul unor pinteni. Îndată după aceea, un bărbat a intrat în marele salon de la Whitam Hall. Avea o statură impresionantă; era la fel de înalt sau chiar mai
înalt decât însuşi Christopher şi purta nişte haine foarte ciudate. Nu-şi descoperise capul şi pălăria pe care o purta avea borul lat. Dar cercetarea lui Christopher s-a extins dincolo de capul necunoscutului. În jurul gâtului purta o batistă roşie din bumbac, al cărei nod se slăbise, astfel că îi atârna destul de neglijent la gât. Pantalonii erau foarte diferiţi de toţi cei pe care îi văzuse până atunci, dar nu putea să-şi dea prea bine seama de deosebire din pricina apărătorilor care îi acopereau picioarele. Era încălţat cu cizme înalte cu vârf ascuţit, probabil ca să-i fie mai uşor să între în scara şeii. Dar lucrul cel mai surprinzător era puşca pe care o rezemase de umăr şi care îi dădea o înfăţişare ameninţătoare. Bărbatul i-a măturat cu privirea, oprindu-se asupra fiecăruia dintre cei aflaţi în salon. Ochii lui întunecaţi nu exprimau nicio şovăire, nicio reţinere când treceau de la o faţă la alta cu nesfârşită curiozitate şi o neruşinare pe măsură. — Iar dumneavoastră sunteţi…? a întrebat Christopher, fără să-şi revină încă din uimirea pe care i-o stârnise acea vizită neaşteptată. A făcut un pas înainte fără să-şi ia privirea de la chipul ars de soare, dar fata a fost cea care a preluat iniţiativa prezentărilor. — Scuzaţi grosolănia lui sir Arthur Beresford, milord, a spus cu căldură, dar uşor agitată. Vi-l prezint pe fratele meu, Liberty Matthew. Christopher şi-a aţintit privirea asupra femeii micuţe care se băgase între el şi fratele său, ca şi cum ar fi încercat să-l apere. John şi-a zis că necazurile reveneau şi că fata pe care o avea în faţa sa, cu pălăria aceea prea mare pentru statura ei mică nu era nepoata ambasadorului englez, ci o necunoscută care vorbea cu accent din colonii. Ce naiba făcuse Arthur în Salamanca de sfârşise prin a se însura cu o americancă?
Sfârşit
Cărţi pentru suffet
P rolog S-a uitat pătrunzător la femeia care stătea în faţa lui. Silueta zveltă se asemuia cu o trestie legănată de briza ilmiineţii. Era atât de frumoasă că îţi tăia răsuflarea! A •iiabătut cu privirea bustul mic, dar ferm care se agita sub meii ia de muselină albastră. A privit gâtul lung şi alb, chipul in lormă de inimă şi scandalosul păr roşu care o făcea să puia o zeiţă ieşită din înseşi măruntaiele pământului. Nu te iubesc, înţelege odată! a declarat femeia pe un hui ridicat. Iturbatul a făcut un pas înainte, cu chipul transfigurat de Im ic .
Nu-ţi voi îngădui să pleci. N-ai să mă umileşti în felul ,i.i,i a ameninţat-o supărat. Ţi-am suportat prea mult Immele, isteriile... I cmeia a făcut un pas înapoi în vreme ce el înainta. Mor! Mă sufoc lângă tine! i-a reproşat cu amărăciune. I Iu mai pot să trăiesc cu tine. Ba, mai mult, nu vreau. I >ar eu te iubesc din tot sufletul, Claire. Nu poţi să mă pai j'.rşli. Nu voi îngădui! a repetat cu glas răguşit. \mandoi se înfruntau din priviri. Femeia avea o atitudine Mmi hoiarâlă, bărbatul, o postură provocatoare. Ma întorc în ţara mea, de unde nu mai trebuia să plec nii mdaia, l-a înştiinţat ea. \ lunci amintirile l-au biciuit cu o înverşunare surprinaimiic pentru el şi l-au afundat într-un vârtej de simţăminte 3
A rlette Geneve
contradictorii: disperare amară şi o furie arzătoare pe care nu ar putea s-o stingă nici apa dintr-o cristelniţă. îţi vei părăsi copiii? Pentru că ei vor rămâne acolo unde sunt eu. Claire s-a gândit la cei trei copii ai săi şi a lăsat capul în jos ca să-şi stăpânească plânsul. Gândeşte-te la Liberty, la gemenii William Cesar. Chiar ai să-i laşi de izbelişte? -- Te au pe tine, nu le mai trebuie altcineva, a răspuns femeia pe un ton sec. - Nu-i iubeşti, Claire? Nu ţi se rupe inima la gândul să-i părăseşti? I-ai purtat în pântece! Le-ai dat viaţă. Pentru Dumnezeu, nu pot să te înţeleg! Claire a oftat uşor auzind tonul mânios ai soţului său. îşi dădea seama de rana adâncă pe care i-o făcea prin hotărârea ei care, cu toate acestea, era de neclintit. - Eşti blestemat, Guillermo, şi nu-ţi pot îngădui să mă osândeşti la chinuri veşnice din pricina depravării tale. Guillermo a răsuflat brusc şi a privit-o cu o durere atât de mare, încât a strâns pumnii, încercând să-şi stăpânească dorinţa pc care o simţea s-o rănească pentru a o împiedica să-l mai chinuie. - Ce vrei să spui? Vorbele fuseseră rostite într-o şoaptă abia auzită. - Că nu suport să mă atingi. Să-mi faci lucrurile acelea ruşinoase ca să-ţi satisfaci poftele păcătoase. Eşti bolnav! Auzind-o, a rămas cu gura căscată, rănit de moarte şi agăţat deasupra prăpastie! iraţionalităţii, din pricina loviturii primite chiar în inimă. - Mă învinuieşti că sunt bolnav fiindcă te doresc? Pentru că îmi place să fac dragoste cu soţia mea? Cu mama copiilor j mei? Eşti nebună, femeie! Ea mersese prea departe ca să mai dea înapoi, aşa că u 1 continuat necruţătoare şi zdrobitoare cu învinuirile. Patima ta mi se pare neruşinată. Mi-e greaţă să mii
Salvează-mă .ningi şi să mă faci părtaşă la jocurile tale murdare. ( iuillermo s-a dat mai mulţi paşi înapoi, ca şi cum vorbele fi ar li fost lovituri cu pumnii în stomac. A scos un geamăt abia .iii/.il, a privit-o atât de dispreţuitor încât i-a stârnit soţiei lui un hor adânc pe care ea nu s-a deranjat să-l ascundă şi pe care el I a interpretat ca pe o dovadă a scârbei pe care i-o trezea. Să ne iubim unul pe celălalt nu este murdar, nici iirmos, a spus el pe un ton rău-prevestitor. Eşti soţia mea. M.ima fiilor mei. Cum poţi să-mi spui ceva atât de mârşav Imn să te simţi vrednică de dispreţ? Credinţa ta nu te îndeamnă să dovedeşti îngăduinţă în vorbe? Stăpânire în hipic? i-a amintit convingerile ei religioase, care mereu lii.iIţaseră un zid între ei. Claire nu a ales să păstreze tăcerea, nici nu şi-a schimbat iiiiiinlinea. Şi nici privirea din ochi, când i-a răspuns foarte iiparală. Ibcmai credinţa mea mă face să te părăsesc, fiindcă lupele tău fierbinte va fi pierzania mea. Dorinţele tale if 11 aliate mă osândesc şi am nevoie să îmi spăl toate pm alele pe care le-am adunat din cauza ta. i im Merino nu era în stare s-o înţeleagă. încerca, dar i unui n ile ei i se păreau atât de lipsite de noimă, că nu ştia i n a sa râdă sau să o blesteme. Sângele meu fierbinte nu m-a împins niciodată să-ţi fiu in 1 1 eiIineios, în ciuda învinuirilor tale, a înfruntat-o cu o im a oarbă. Niciodată nu m-am dovedit lipsit de respect, nici mi a mu privat de dragostea pe care ţi-am fagăduit-o în faţa .unii om al lui Dumnezeu. Am fost darnic în iubire, i*11 a li 111or eu toanele tale. l i nu I a lăsat să continue. M.i scârbeşte nevoia ta necontenită de sex, a contraatacat i i i ie năpusteşti asupra mea în momentele cele mai i.. i a piulc şi mă sileşti, prin jurământul pe care l-am făcut 5
A rlette Geneve rand nc-arn căsătorit, să-ţi răspund fără să te doresc. C laire îl împingea într-un punct în care nicio femeie nu ar trebui să ducă un bărbat care iubeşte cu o patimă nebună şi Iară măsură. Guillermo nu o mai privea cu adoraţia pe care i-o arătase ceva mai devreme. Era un bărbat rănit în mândria sa, în dorinţele sale de soţ. Claire îl dusese într-un punct de unde nu mai era cu putinţă întoarcerea. îl umilise îngrozitor. - Oricare altă femeie ar fi peste măsură de încântată de atenţiile cu care o răsfaţă soţul ei, i-a reproşat cu amărăciune. - Bine zici, oricare femeie, mai puţin eu, a încheiat în cele din urmă. Niciodată nu am vrut să mă mărit cu tine, i-a amintit, dar mama era verişoară cu mama ta, unirea noastră a fost stabilită de când eram copii şi simt că am pierdut o viaţă întreagă lângă tine. O viaţă pentru care mă căiesc în fiecare noapte. Guillermo a lăsat ochii în jos, pentru ca ea să nu vadă rana uriaşă care i se deschisese în suflet. - Şi-atunci ce-ai de gând să faci? Unde o să ajungi cu atitudinea asta hotărâtă? a întrebat exasperat. Fiindcă n-am să-ţi acord niciodată divorţul, dacă asta urmăreşti. Ea nu urmărea divorţul, căci era o catolică pioasă şi practicantă. Nu se gândea să se căsătorească din nou, pentru că experienţa se dovedise îngrozitoare. Detesta să fie atinsă, să i se facă lucrurile acelea păcătoase care erau unanim acceptate într-o căsătorie. Ea nu voia să fie măritată, nu cu un bărbat atât de focos ca el. Atât de posesiv sexual. Ea aparţinea lui Dumnezeu şi voia să îşi dedice restul vieţii slujirii Lui. - Căsătoria noastră a fost o greşeală, a rostit cu încrâncenare. De aceea te părăsesc, fiindcă nu pot să trăiesc lângă tine, mă simt murdară, jignită. Cu fiecare vorbă a ei, supărarea prindea rădăcini tot mai 6
Salvează-mă .iilanci în inima lui. Guillermo s-a uitat din nou la cufărul pe care Claire îl pregătise ca să fugă şi să-l lase în voia sorţii. Pregătise totul, inclusiv diligenţa care o va duce în port. Singurul lucru care mai stătea între ei era durerea. Atunci va trebui să-ţi dau o pricină ca să picci şi alta ca sa nu te mai întorci. fii s-a îndreptat spre ea cu paşi grăbiţi, fiindcă ceea ce simţea în sinea sa sc frânsese definitiv. Pentru el, nimic nu va mai fi la fel. Purtarea, vorbele ei îi schimbaseră întreaga viaţă. Claire a ştiut, după privirea pe care i-a aruncat-o, că Guillermo îşi ieşise din simţiri. Nu-şi controla furia şi simţămintele rănite din inimă. Ea îl stârnise dinadins. îi făcuse o rană mortală, dar avea nevoie, ca de aerul pe care i! respira, de fapta condamnabilă pe care o va corniţe mulţumită manipulării ei şi, astfel, va dobândi mult-dorita eliberare de sub jugul căsniciei. Pe măsură ce înainta, Guillermo îşi scotea hainele. Claire .1 închis ochii şi s-a lăsat în voia lui Dumnezeu în faţa ultimului ei sacrificiu, chiar dacă nu cunoştea cursul pe care avea să-l ia viaţa şi cum o va face să plătească pentru faptele comise. îşi dorea mai mult decât orice pe lume libertatea. Mai presus de copiii ei. Mai presus de iubirea pe care i-o purta soţul ei. Şi avea să-şi găsească libertatea de mult visată.
7
Capitolul 1 Şi-a ridicat faţa şi a închis ochii. A întredeschis buzele ca să primească sărutul mult dorit. A simţit mâinile lui puternice pe umeri şi inima a fost pe punctul să-i iasă din piept. Abia o atingere uşoară, aproape imperceptibilă. Buzele lui erau calde peste ale ei, iar ea, dintr-o pornire de moment, i-a răspuns cu un sărut prelung. A auzit limpede geamătul lui de surpriză şi a simţit zidul ridicat între ei, ceea ce a facut-o să-şi piardă curajul. A întredeschis pleoapele şi ceea ce a văzut i-a umplut ochii de lacrimi. Thomas era îngrozit, de parcă în faţa lui s-ar fi aflat un şarpe gata să-l muşte, şi nu o fată dornică de un sărut. Băiatul şi-a amintit imediat avertizările mamei lui cu privire la Clara Luna. Apucăturile ei păcătoase, purtarea nepăsătoare şi, cel mai îngrijorător, lipsa de moralitate. El crezuse că va putea s-o aducă iarăşi pe calea virtuţii, s-o salveze din mlaştina păcatului în care era prinsă, dar se înşelase amarnic. Eva ispititoare pe care o avea în faţă îi întindea mărul păcatului ca să-i pângărească sufletul, iar el nu putea să îngăduie asta. - De ce...? Băiatul nu a putut să sfârşească întrebarea. Eşti blestemată şi pierdută, a rostit cu mustrare în glas. Trebuie să plec! - Thomas, stai, nu! Dar nu a putut să facă nimic ca să-l împiedice să plece. Clara şi-a acoperit faţa cu mâinile izbucnind în plânsul cel mai umilitor. îi ardeau obrajii de supărare. Simţea în piept o
Salvează-mă nelinişte care abia îi permitea să respire. A ascultat zgomotul Incut de galopul calului care se pierdea deja în depărtare, lăsând în urmă un nor de praf. Era zguduită. Adâncită într-o si arc de autocompătimire distrugătoare. „Cum de am fost .11;i I de proastă încât să-i îngădui să mă judece?, şi-a spus în vreme ce îşi ştergea lacrimile de pe obraji cu buricele degetelor. Pentru că sunt o păcătoasă fără leac şi mă port ca n sti'icată, s-a mustrat cu duritate. De aceea poate să mă liitlcce, fiindcă merit.” Şi şi-a amintit când, cu ani în urmă, un grup de băieţi au iâs de ea când se juca la râu. l-au rupt hainele acuzând-o că esle o sălbatică. Firea ei simplă şi felul de a vedea lucrurile ,m pus asupra ei un stigmat pe care nu îl şterseseră nici vremea, nici strădania ei de a-i semăna mamei sale. Niciodată nu o admiseseră între ei, şi Thomas tocmai îi dovedise asta. O simplă alunecare în râu şi nu mai putea să şlcargă pata de pe numele său. A clipit de mai multe ori ca să-şi limpezească vederea şi a privit în faţă, spre norul de praf care se ridica de sub copitele calului ce se îndepărta în galop. Thomas Scott nu a întors privirea nici măcar o dată ca sa se uite la ea. Curând va fi un punct în depărtare şi o amintire perpetuă a aplecării ei fireşti către păcat. - Ţi-am spus că e un laş, dar nu m-ai ascultat. Fata s-a întors şi s-a uitat cu tristeţe la figura băiatului rare îi vorbea. Mikiw era sincer, loial şi cel mai bun prieten al său. - Nu este fricos, l-a apărat, dar fără prea multă convingere. Respingerea lui Thomas continua să-i provoace o puternică stare de rău la stomac. - Dintre toţi tinerii, trebuia să pui ochii tocmai pe fiul preotului. Cel mai puţin potrivit bărbat pentru tine. Ea era departe de a fi de acord. Toţi îi dovedeau că era o fată rea şi de aceea se străduia din răsputeri să caute cei mai 9
A rlette Geneve neînsemnaţi şi plictisitori bărbaţi ai locului ca să le atragă atenţia asupra ei şi să le dovedească oamenilor din San Buenaventura că se înşelau. Cu bărbatul potrivit, aplecarea ci înnăscută către păcat ar fi de îndată anihilată. Dar obţinuse cel mai prost rezultat. De data asta ce a fost, micuţo? a întrebat-o el cu un zâmbet uşor. încercările fetei de a-şi găsi un pretendent se duceau de râpă ori de câte ori îşi manifesta spiritul neîmblânzit, curiozitatea nestăpânită de a experimenta şi a se face iubită. - Un sărut, a răspuns cu capul plecat. Un simplu sărut! Mikiw s-a uitat la tânără, care avea aceeaşi vârstă ca şi el. O iubea foarte mult, de aceea îl înfuria peste măsură purtarea băieţilor din ţinut faţă de ea. Niciunul nu îndrăznea s-o curteze, pentru că familiile lor nu o socoteau îndeajuns de supusă şi cuviincioasă. Când erau doar nişte copii, câţiva bărbaţi din sat i-au surprins scăldându-sc în râu. Mikiw primise prima şi ultima bătaie din viaţa lui din partea unor albi şi, chiar dacă nu mai ridicau mâna asupra lui, îl răneau prin dispreţul pe care i-1 arătau Clarei Luna. Cu toate acestea, ea nu îşi schimbase câtuşi de puţin simţămintele faţă de el, iar voinţa neclintită şi deprinderea de a exprima ceea ce gândea nu numai că nu înclinau, dimpotrivă, balanţa în favoarea ei, ci făceau ca doamnele din sat s-o respingă. Voiau drept soţii pentru fiii lor femei tăcute şi puritane, iar Clara Luna era opusul acestui prototip. Avea o personalitate copleşitoare. Era năvalnică în hotărâri, fermă pc poziţie. Fusese înzestrată cu o frumuseţe fără pereche, la trup şi la suflet. In plus, îi apăra cu patimă pe indieni, chiar şi pe el, de câte ori i se ivea prilejul, iar omul alb nu trecea cu vederea acest lucru, chiar dacă tatăl ei era un mare şef şi avea multă putere. Hotărâseră că fata nu era vrednică să se amestece printre ei şi i-o arătau foarte limpede în fiecare duminică la slujbă, în ciuda încăpăţânării ei de a schimba lucrurile. 10
___________________ SalveazA-mă - Un sărut ud? a întrebat-o el cu ochii mijiţi, ca să-şi stăpânească râsul. In faţa lui nu se afla o domnişoară dulce şi cuviincioasă, ci o personalitate care emana magnetism sexual. Un dar Iară pereche pe care mama natură în hărăzea unui număr foarte mic de femei. Mai întâi a fost pe buze, a recunoscut ea fără nicio ruşine, dar după aceea am vrut să ştiu mai mult, pentru că mi sc părea că sărut pielea unui broscoi, şi nu gura unui bărbat. ( 'and i-am atins limba cu a mea, a tresărit şi s-a uitat la mine... s-a uitat la mine... Pot să-mi închipui, a întrerupt-o el, stăpânindu-şi iritarea. S-a uitat îa tine de parcă l-ar fi văzut pe diavol. Mikiw îşi închipuia ce se petrecuse. Thomas Scott era singurul băiat care cutezase s-o viziteze la fermă după ce o văzuse de câteva ori la biserică. Ultimele două dăţi se aşezase lângă ea. Thomas era pe deplin încredinţat că, prin intermediul lui Dumnezeu o va îndrepta din nou pe drumul cel bun, de parcă fata ar fi fost vreo păcătoasă. Pentru Mikiw ea era un suflet curat, dar cu o inimă plină de foc. Nu se apropie de tine din pricina mea, ştii doar, i-a mărturisit cu capul plecat. De când îi prinseseră la râu, el evita să fie văzuţi împreună ca să nu aibă ea de suferit, dar fetei nu-i pasa. Nu pot să uite că sunt un metis pe care îl socotesc sălbatic. Tu mereu vei fi important în viaţa mea, a mărturisit emoţionată. Albii nu-i iartă pe alţi albi care se amestecă cu indieni sau cu metişi, a recunoscut cu durere, ceea ce a mişcat-o profund. Mikiw s-a gândit la existenţa lui atât de legată de lamilia Monterrey, fără ca aceasta să-şi închipuie adevărata pi icină. Când a venit el pe lume, mama lui, Karankawa lucra pentru marele şef alb, şi el fusese crescut ca un nonmembru al familiei. Pe vremea când Guillermo a avut grijă de mama
A rlette Geneve lui şi de el, Mikiw nu putea să-şi închipuie iubirea necondiţionată pe care o va simţi pentru fata nestăpânită care îi stătea în faţă. Mama lui fusese în închisoare, pentru că îl omorâse pe bărbatul care îi asasinase fiica de doi ani. Cowboy-ul căuta aur şi s-a gândit că-1 va găsi în mica fermă. Karankawa a fost apărată de tatăl Clarei Luna. Mulţi din neamul lui mai trăiau încă datorită lui Guillermo Monterrey. Iar Clara Luna a devenit sora pe care o pierduse. Mikiw se purta mai mult ca un alb decât ca un indian. Poate fiindcă era metis şi recunoscător pentru toate lucrurile pe care le făcuse marele bărbat alb care avusese grijă de mama lui şi de el încă de la naştere. Un sărut pătimaş poate să-l scandalizeze pe un puşti, dar niciodată pe un bărbat adevărat, i-a spus el brusc. Fata l-a privit cu ochi strălucitori. Şi şi-a amintit tot ce o învăţase mama natură. Pentru ea Mikiw era un frate care se erijase în apărătorul ei. l-a privit părul lins şi negru, ochii întunecaţi, pătrunzători şi plini de căldură. Trăsătura lui definitorie era nasul acvilin, care îi dădea o înfăţişare hotărâtă. Se îmbrăca aidoma unui văcar, în afară de haină, care nu era din postav, ci din piele maro şi cu ciucuri de-a lungul braţului, care atrăgeau mereu atenţia de câte ori se mişca. Nu se încălţa cu cizme cu pinteni, de aceea nu făcea zgomot când mergea. Era la fel de tăcut ca o pumă. — E din pricina sângelui meu fierbinte, Mikiw. Sunt blestemată, ca tata, i-a răspuns cu un fir de glas. De aceea băieţii fug de mine. Sunt osândită să rămân fată bătrână, fiindcă nu pot să-mi stăpânesc destulă vreme dorinţa de a experimenta, pentru a seduce un bărbat. De îndată ce află apucăturile mele păcătoase, fug înspăimântaţi... Ca Thomas. Mikiw s-a apropiat de ea şi i-a înlănţuit umerii cu braţul ca s-o consoleze. - Fiecare om este diferit, şi asta nu înseamnă că deosebirea este un blestem. Nimeni nu este blestemat. 12
_________ _____ _______ Salvează -m ă Inima tânără a Clarei Luna s-a umplut de recunoştinţă şi duioşie, cu toate că a tăgăduit cu înflăcărare vorbele lui. - Nu-i adevărat. Nu pot să nu-mi manifest nevoia pe care o simt să fiu iubită, a recunoscut sinceră, să mi se arate dragoste şi tandreţe. Voiam doar să ştiu ce simţi când eşti sărutată cu adevărat. Am nouăsprezece ani şi n-am avut parte niciodată în viaţa mea de un sărut adevărat, plin de patimă. A tăcut un moment. Toate fetele pe care le cunosc pe o rază de cincizeci de mile sunt măritate, unele dintre ele aşteaptă al doilea copil, iar eu încă tânjesc, fiindcă nici tata, nici fraţii nici nu-mi tolerează pornirile. - Te înşeli, a întrerupt-o el. Ceea ce se întâmplă este că marele şef alb are o răspundere de îndeplinit şi de aceea nu poate să vină la fermă aşa des cum ar vrea. Obligaţiile lui sunt multe şi trebuie să se ocupe de toate. Ea a fost recunoscătoare pentru credinţa pe care o manifesta Mikiw faţă de tatăl ei. - Nu l-am văzut de mai bine de patru luni, a adăugat mâhnită. Sunt o aducere aminte a eşecului său. Trebuie să lie foarte greu pentru el să aibă o fată cu aceleaşi cusururi ca ale lui. De ce te chinui cu gânduri deşarte? Nu crede tot ce spune omul alb, fiindcă obişnuieşte să exagereze întâmplările din trecut. Ea l-a privit în faţă. Ştia că Mikiw se referea la preot şi la dorinţa lui de a-i arăta ce păcătos era lălăi ei pentru că renunţase la Dumnezeu de prea multă vreme, mai precis de nouăsprezece ani. Familia ta este departe, pentru că obligaţiile tatălui tău sunt însemnate. Dar detest să fiu departe de ei! s-a împotrivit cu înflăcărare. Trebuie să rămân aici ofilindu-mă de supărare şi Iară putinţa de a întâlni o iubire care să mă facă fericită. Şeful alb îţi va căuta un bărbat bun, după regulile voastre. 13
A rlette Geneve Fata a pufnit într-un fel nu tocmai feminin. - Da, îl va căuta şi, când voi încerca să-i dau primul sărut, o va lua la fugă, la fel ca Thomas Scott. De ce îi înspăimânt pe băieţi? Vreau doar să mă iubească puţintel! a oftat întristată. El a ştiut că trebuia să schimbe strategia ca să-i redea stima de sine. Să schimbe subiectul de conversaţie cu altui mai instructiv. - Băiatul ăla este necopt, a spus iarăşi fără nicio milă pentru bărbatul care o dezamăgise astfel. Niciunui pe o rază de o mie de mile nu este vrednic de tine. - Thomas zice că sunt Eva reîntrupată. Că diavolul îmi înfierbântă sângele ca să îi facă pe bărbaţi să păcătuiască, iar azi aşa in-am simţit, ca şi cum aş fi fost Eva care îi dă lui Adam mărul ce avea să-l ducă drept în infern. Mikiw a privit-o critic din cap până-n picioare. Era o frumuseţe care speria, pentru că nu privea, devora cu ochii. Strălucirea din pupilele ei pârjolea totul. Puţini bărbaţi rezistau senzaţiei stânjenitoare de a fi sub atenta privire a unei vânătorese. Niciunui nu voia să fie prins! Credeau că i-ar face să pară mai puţin bărbaţi în ochii celorlalţi, atât erau de proşti. Aceasta era singura explicaţie a unei frumuseţi fără pereche ca ea. - Femeia din cartea voastră sfântă nu i-a dat un măr iui Adam, a tachinat-o el, ştiind că va stârni din partea ei o avalanşă de critici şi păreri potrivnice. Clara Luna crescuse departe de influenţa religioasă a părinţilor săi. Doar până într-o zi, când se declarase o credincioasă ferventă ca să îi atragă pe băieţii din comunitate. Religia creştină a albilor nu era un subiect tabu pentru Mikiw, dimpotrivă. Fusese instruit din copilărie şi de aceea putea să discute cu ea despre apropierea dintre credinţa ei şi a lui, lucru care prilejuia ulterior o plăcere 14
Salvează-mă deosebită ori de câte ori izbuteau să ajungă la un compromis mire credinţă şi îndoială, între natură şi puterea voinţei. Fireşte că i-a dat un măr, a răspuns ea iute. L-a luat din pom şi i l-a dat pentru că voia să capete încuviinţarea lui. In toată istoria femeia a avut nevoie de încuviinţarea bărbatului. I sic înnăscută în noi nevoia aceasta de îngăduinţă din partea voastră. Mikiw a izbucnit într-un hohot care a facut-o pe fată sa-şi muşte buza ca să nu râdă. El şi-a zis că în ultima vreme ea pomenea prea des de mărul discordiei ca să câştige bătăliile verbale, deşi nu avea nicio îndoială că vinovat pentru asta era un băiat pe nume Thomas. - Eva voastră i-a dat sexul ca să i-1 muşte, i-a spus el cu 0 privire atotştiutoare. Fata a deschis gura, dar a închis-o repede la loc încercând să-şi reprime un zâmbet scandalizat. Mikiw! a exclamat auzindu-1, dar nu s-a înroşit, cum ar fi lost firesc la o fată de vârsta ei. Era prea obişnuită cu sinceritatea lui şi a comunităţii indiene. Vrei să spui...? Vrei să spui că nu era un măr în adevăratul sens al cuvântului? 1 a întrebat. El i-a întărit vorbele printr-o lucire amuzată în priviri. încerci să-mi spui că sexul femeii este mărul din Eden? Asta e o blasfemie! a rostit fără să înceteze să zâmbească, liindcă ideile băiatului i se păreau uneori năstraşnice. Poate nu m-am exprimat bine, a continuat el. Mărul n-prezintă dorinţa arzătoare pe care o simte femeia pentru hai bat. Ideile lui Mikiw i se păreau atât de deosebite de cele împărtăşite la biserică în fiecare duminică, încât Clara Luna şi-a mijit ochii nedumerită. Pentru Mikiw tot ce se mişca era vui şi tot ce era viu avea spirit. După părerea lui totul era slant: un râu, un băţ, un copac, vântul, fiecare animal oricât de mic ar li fost, chiar şi o piatră... Orice lucru putea să-şi schimbe cu uşurinţă forma şi destinaţia propriei voinţe, căci fiecare obiect 15
A rlette Geneve
care făcea parte din natură» inclusiv cele care fuseseră plămădite de ea, erau stăpânii propriei existenţe. învăţase atâtea de la el! Prietenului ei i se păreau fantasmagorice lămuririle pe care i le dădea ea despre pasajele din Biblie pe care le asculta la slujbe şi interpretarea părtinitoare a preotului. El o asculta cu multă atenţie şi râdea câteodată de absurditatea anumitor concluzii ale ei. Uneori, când îi vorbea despre ideile poporului lui, visa la o lume eliberată de norme, de reguli şi de legi care îi nenoroceau pe oameni, ca pe mama lui. Adevărul nu este niciodată o blasfemie. în seara asta voiai ca neghiobul ăla de Scott să-ţi muşte mărul, ceva cu totul de înţeles. Ai văzut asta de copilă la animale, în natura însăşi. Ea îl privea fascinată ca întotdeauna. Eşti o femeie sănătoasă, care îşi descoperă nevoia de a fi iubită. Preţuită. îţi cauţi locul potrivit în această viaţă. - Mărul reprezintă dorinţa? a întrebat retoric. Mikiw izbutise să-i aprindă bujorii în obraji. Iar strălucirea din ochi nu se mai datora lacrimilor pricinuite de respingerea pe care o suferise, ci interesului pe care i-1 trezise prin vorbele lui. Neghiobia lui Thomas fusese dată uitării, aşa cum voise el. Dacă te-ar auzi tata, te-ar duce departe de mine şi atunci aş muri de supărare fiindcă tu reprezinţi tot ce am. Băiatul a tăgăduit clătinând de mai multe ori din cap. - Mă îndoiesc că m-ar îndepărta de tine, a spus cu convingere. Marele şef alb ştie prea bine cine sunt şi de ce mă aflu aici. Clara Luna l-a privit cu băgare de seamă. De câte ori Mikiw rostea aceste vorbe, o anume tristeţe punea stăpânire pe el, iar ea bănuia că în spatele lor se ascundea ceva ce nu împărtăşea cu nimeni, dar care îi interesa pe toţi. Fata a oftat de mai multe ori. Ea nu-şi cunoscuse mama, pentru că murise la naştere, dar auzise de la servitori tot felul de poveşti despre ea. 16
____ _____________Salvează-mâ Chiar l-a făcut mama atât de nefericit pe tata? a întrebat i ii un fir de glas. Nu-1 iubea îndeajuns? Mikiw nu ştia, pentru că el încă nu se născuse atunci când .1 murit mama Clarei Luna, chiar dacă oamenii din ţinut, preotul şi nenumăraţii servitori ştiau prea bine ce se petrecuse. Dar a încercat să aline tristeţea fetei. Nu era vorba despre ea, ci despre ceea ce credea orbeşte. Credinţa i-a întunecat judecata. I-a făcut nefericiţi pe toţi cei care se aflau în preajma ei, nu doar pe tatăl tău. Nici fraţii tăi n-au fost scutiţi de partea lor de uitare şi dispreţ, după cum mi-a spus mama. De ce credinţa îi face nefericiţi pe oameni? Clara Luna se gândea la ea însăşi şi la deprimarea pe care o simţea câteodată. Pentru că iubirea faţă de Dumnezeul vostru vă condiţionează. In schimb, pentru poporul meu toate clementele din natură au spirit propriu, de aceea acordăm alâta importanţă animalelor şi naturii. Ne minunăm Ia vederea acelor animale care sunt mai iuţi şi mai agile decât noi la vânătoare, mai tăcute şi mai şirete când e vorba să se ascundă, mai rezistente la intemperiile vremii. - La urma urmei, a întărit ca. le admiraţi capacitatea de adaptare la mediu şi le socotiţi superioare vouă datorită însuşirilor lor care vă fascinează cel mai mult şi pe care v-ar plăcea să le dobândiţi. De aceea vulpea simbolizează şiretenia; bufniţa, înţelepciunea; linxul, tăcerea; ursul, forţa; cerbul, iuţeala... Mă fascinează credinţele tale, a mărturisit ca cu admiraţie. Ştii că Ie împărtăşesc. Fata a tăcut o clipă, dar brusc a hotărât că voia să ştie mai mult. El i-a făcut pe plac. - Mama mi-a spus Mikiw după denumirea locului unde s-a născut. Ea l-a privit cu interes. Dacă o persoană sau chiar un întreg trib are sau i se atribuie o însuşire anume, vor primi 17
A rlette Geneve
__
numele animalului care îi reprezintă cel mai bine. De aici multitudinea de nume sub care este cunoscut un animal. -T aurA şezat şi Cal Nebun. - Clara Luna, i-a răspuns el. - Mama ta mi-a ales numele? l~a întrebat uimită. Karankawa era o femeie deosebită şi pe care o iubea mult, fiindcă o crescuse ca şi cum ar fi fost fiica pe care o pierduse. Crescuse alături de Mikiw şi se simţea chiar mai legată de ei decât de fraţii ei de sânge. Karankawa avusese grijă de ea şi o învăţase obiceiurile şi credinţele lor de parcă ar fi fost indiancă, şi nu fiica marelui şef alb. - Pentru mama şi pentru mine mereu vei fi Shau’din1, chiar dacă şi Clara Luna este un nume navajo. Ea a zâmbit încântată auzindu-1 şi s-a mirat că, după atâţia ani, nu vorbiseră niciodată despre semnificaţia numelor. - Mi-e dor de verişoara Julie, a spus fata cu tristeţe. Mi-ar plăcea să fiu alături de ea în Europa. Julie era nepoata de frate a mamei ei. Guillermo avusese grijă de ea când soţia lui murise. Julie se afla acum la studii în Europa. Anii care le despărţeau nu umbreau adânca prietenie şi afecţiunea sinceră pe care le nutrea una faţă de alta. Julie îi scria adesea şi îi povestea ce oraş minunat este Parisul, dar şi cât de dor îi era de moşia unde crescuse. - Ce-ai zice să mâncăm nişte gogoşi delicioase? a întrebat-o brusc Mikiw. Fata l-a privit cu un zâmbet larg. Adora gogoşile! Erau desertul preferat a amândurora şi învăţase să le prepare. - Gogoşi şi porumb cald, a spus lingându-şi buzele. - Haide, că începe să se întunece.
1Lumina soarelui (în navajo) (n.a.)
18
Capitolul 2 Palatul Vaivaner, Salamanca
Arthur se uita cu interes la frumosul tablou ecvestru care n a agăţat deasupra uriaşului şemineu din marmură albă. în vreme ce bea un pahar cu vin care deja i se încălzise în mană, a putut să audă limpede muzica inteqrretată la pian de către Mary Villiers. în spatele uşii s-a auzit râsul unchiului acesteia, sir George Villiers, ambasadorul englez in Spania. îl cunoscuse pe vremea când încerca s-o ajute pe soţia fratelui său mai mic. Ambasadorul se dovedise un bărbat comunicativ, amabil şi de un ajutor nepreţuit, căci încuviinţase să îl căsătorească prin procură pe fratele său Andrew cu Rosa de Lara, ca să poată s-o scoată din ţară şi s-o aducă în Anglia, înainte să fie condamnată la moarte pentru lezmajestate faţă de Coroana spaniolă. Arthur nu şi-ar fi putut închipui niciodată că ceea ce începuse ca o muncă asiduă şi foarte delicată se va transforma într-o prietenie care se va consolida odată cu trecerea vremii, mai cu seamă cu nepotul ambasadorului, Robert Villiers, un seducător căruia nu-i scăpa nicio femeie. Poziţia privilegiată în ambasada engleză îi deschidea prea nmlte uşi, dar lui nu-i păsa de libertinajul noului său prieten, fiindcă se simţea atras de sora acestuia, Mary Villiers, o desăvârşită doamnă englezoaică. Mary avea părul castaniu, ochi de culoarea mierii şi pielea albă şi catifelată. Era rafinată în gesturi şi 19
ârlette
Geneve
comportament. Soţia desăvârşită pentru un bărbat ca el. Arthur a zâmbit în sinea sa, pentru că planurile i se împlineau unul câte unul şi curând o va avea pe domniţă acolo unde voia el. A început să se neliniştească, fiindcă Mary întârzia. îi dăduse întâlnire în bibliotecă la acea oră deoarece urma să-l însoţească în capătul celălalt al oraşului ca să-l prezinte unui fermier care creştea armăsari frumoşi pentru vânzare. El era interesat de Alagon, pe care îl văzuse la ultimul târg de animale, unde participase mulţumită invitaţiei ambasado rului. Alagon avea să fie un cal excepţional şi el voia să-l cumpere cu orice preţ şi să-l ducă în grajdurile de la Crimson Hill. Când îl va avea, sora tui va sări în sus de bucurie, căci le va da nişte mânji extraordinari. Robert şi Mary îi făgădui seră să intervină ca să-l poată cumpăra. Fermierul local era un bărbat neîncrezător din fire faţă de străini. Avea încă vie în minte prezenţa francezilor şi englezilor pe pământul patriei sale, şi Arthur era conştient că, fără intervenţia lui Robert, el nu ar putea să cumpere mânzul pe care şi-l dorea în mod special. A ridicat paharul şi l-a dus la buze ca să bea o înghiţitură mică. Lichidul i-a alunecat pe gât şi i-a iritat cerul gurii. Coniacul era prea sec şi cu un gust amar. A făcut câţiva paşi ca să se apropie de şemineu; ceasornicul de deasupra acestuia era în urmă cu şapte minute. A lăsat paharul pe poliţa şemineului şi şi-a scos propriul ceas din buzunar. A deschis sfera din cristal şi a mişcat acele până la locul potrivit. Era atât de concentrat pe asta că, atunci când a auzit piedica unei arme lipite de ceafa lui, a rămas uluit. Nu auzise paşii nimănui! - Dacă te mişti, te omor! Glasul femeii i-a trezit curiozitatea, fiindcă avea un accent ciudat. S-a întors din instinct ca să se uite la ea, dar, 20
Saivează -mă i ii ; linte
să izbutească, a simţit o lovitură puternică în cap care I a trântit la pământ, lăsându-l în nesimţire. Când s-a trezit, îl durea capul îngrozitor. S-a mişcat şi a băgat de seamă că era legat. A încercat să atingă cu degetele locul unde era rănit, dar nu a reuşit, pentru că avea mâinile legate la spate cu noduri puternice, iar acestea erau ţinute de i aiuşe înfipte în perete. Sunetul metalic i-a stârnit fiori în slomac. A încercat să recunoască locul unde se afla, dar nu ,i izbutit, acesta era cufundat în întuneric şi domnea o linişte deplină. Se auzea doar răsuflarea lui agitată. Stătea pe podeaua tare şi cu spatele rezemat de zidul rece. Putea să distingă în depărtare zgomotul mării, de aceea a dedus că se alia într-un turn de pază părăsit sau poate într-un far. în concluzie, un loc pustiu unde nimeni nu ar putea să-i vină în ajutor. Nu ştia câte ceasuri zăcuse rănit şi în nesimţire. „Trebuie să mă liniştesc şi să mă gândesc cine ar putea încerca să-mi facă rău? N-am duşmani!”, a conchis logic. Nu mai avea redingota, nici batista înnodată la gât. Era îmbrăcat doar în pantalonii negri, iar cămaşa albă era, în parte, descheiată. Privind cu atenţie, a văzut pata de sânge pe care o avea la înălţimea umărului. Fără îndoială, se datora loviturii pe care o primise în cap. A auzit un murmur de glasuri şi s-a ridicat. Lanţul era toarte scurt, aşa că nu a putut să facă decât doi paşi ca să se depărteze de peretele umed. A văzut pe sub uşă slaba lumină galbenă care pâlpâia. S-a pregătit sufleteşte să îl întâmpine pe călăul său, dar fâşia de lumină a trecut mai departe, ca şi murmurul de glasuri. A răsuflat adânc ca să-şi păstreze stăpânirea de sine. A încercat să-şi umezească buzele uscate cu limba, dar cârpa aspră l-a împiedicat. A tuşit, şi în clipa următoare a văzut o mişcare chiar în faţa lui. Pentru că în jur domnea întunericul, nu băgase de seamă că se afla cineva cu el în încăpere. 21
A rlette Geneve A auzit un clic şi brusc încăperea a fost inundată de o lumină galbenă care pe moment l-a orbit. Aprinseseră o lampă cu gaz pentru a lumina încăperea. A întors capul, neluând în seamă durerea provocată de mişcare, şi a văzut în faţa lui o arătare sau cel puţin aşa i s-a părut. - Trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să arăţi aşa, a spus un glas cald şi catifelat. Acum înţeleg de ce Julie a făcut ce-a făcut. Vorbele nu aveau nicio noimă pentru el. A încercat să facă un pas înainte, dar uitase că lanţul îl împiedica. - Te-am privit în vreme ce zăceai în nesimţire şi regret că am fost pricina pentru care ai ajuns în halul ăsta. Şi era adevărat. Ea îşi petrecuse vremea admirând atrăgătorul exemplar masculin din faţa sa. Sub cămaşa albă se vedeau limpede muşchii bine conturaţi. Şi-a coborât privirea în partea de jos, pe şoldurile înguste şi pântecele plat, trecându-şi totodată limba peste buza de sus. Un mormăit gutural a dat să iasă din gâtlejul lui, dar sunetul s-a înecat în pânza ieftină care îi acoperea gura. Lui Arthur nu-i era frică, nu de chestia aia mică şi exotică ce-1 privea drept în ochi. Fata era frumoasă, senzuală şi grozav de feminină. Putea să întruchipeze fanteziile oricărui bărbat. Avea accent din colonii şi s-a întrebat de ce se afla aşa departe de căminul ei, dacă avea cumva vreunul. Era îmbrăcată ca un fermier necioplit şi aspru. - Sunt verişoara Juliei, i-a spus ea. Dar în ochii lui nu s-a văzut surpriza la auzul acestui nume. Nu ţi-a vorbit de mine? El a tăgăduit dând din cap şi o secundă mai târziu a auzit oftatul ei. A privit-o şi mai intrigat, pentru că era încredinţat că ea nu-1 credea. - Regret să-ţi comunic că pentru faptele dumitale execrabile vei pleca în curând spre La Habana ca să primeşti 22
____ ___________
Salvează-mă
pedeapsa pe care o meriţi. Biletul m-a costat o mică avere, dar recunosc că este un rău necesar. „Cine dracu’ e Julie asta?” s-a întrebat Arthur vădit intrigat. De bună seamă fetişcana aceea îl confundase cu altul, dar nu putea să-i spună nimic, pentru că avea căluş la pură. îl privea atât de atentă, încât a simţit că i se strânge stomacul din cauza stingherelii. Fata a văzut că în privirea albastră nu mai era nici surpriză, mei precauţie. S-a uitat cu admiraţie la puternicul şi musculo sul trup, la statura înaltă şi la ochii mari şi ameninţători. Avea 0 privire hipnotizatoare, pe care şi-a aţintit-o asupra ei, iar ea mia putut s-o susţină. Nu avea nici cea mai mică îndoială că 1 ar face mult rău dacă i-ar îngădui. Bărbatul era incredibil, f oarte viril. Ea nu văzuse niciodată un asemenea exemplar. Putea să întruchipeze fanteziile oricărei femei... Fără să ştie, amândoi împărtăşiseră acelaşi gând. Arthur îi arăta din priviri căluşul şi ea a înţeles. Dorea să i I scoată ca să poată să-i vorbească, dar n-o să facă o asemenea prostie. - N-ar trebui să existe bărbaţi ca dumneata, i-a spus uşor u itată. De aceea am hotărât să te trimit departe. Fata s-a apropiat şi mai mult de el. îl privea ca hipnotizată. Iar acum am să văd dacă meriţi preţul pe care 1-arn plătit. Ochii lui Arthur au privit-o cu duşmănie, ca şi cum ar fi spus ceva lipsit de noimă. Cum avea să vadă dacă merita preţul? Care preţ? Un moment mai târziu alarma s-a declanşat în capul lui, când ea i-a pus palma pe pielea caldă de pe piept. Pentru că avea cămaşa descheiată, a putut să facă asta cu multă uşurinţă. Atingerea i-a pricinuit un fior, urmat de o reacţie neaşteptată: a rămas complet nemişcat. A tras adânc aer în piept şi i-a expulzat foarte încet, repetând procesul de mai multe ori ca să-şi normalizeze pulsul, care o luase razna din pricina atingerii bruşte. Degetele feminine 23
A rlette Geneve i-au cuprins într-o mângâiere lot torsul. S-au încurcat în părul creţ şi au tras de el ca şi cum i-ar fi încercat rezistenţa. Arthur o privea uimit de îndrăzneala ei. Nicio femeie nu îndrăznise să-l atingă fără încuviinţarea lui. S-a simţit deodată ultragiat. - Eşti prea viril, a şoptit ea în vreme ce îşi cobora mâna până la burta plată. A lăsat-o să se odihnească abia la un centimetru deasupra buricului. Unealta desăvârşită ca s-o faci pe o femeie să păcătuiască. Verişoara mea nu a putut să reziste, nu-i aşa? Eu, una, n-aş fi în stare să mă împotrivesc dacă ai încerca să mă seduci. Răsuflarea lui Arthur s-a accelerat. Fata avea puterea să-l subjuge, nu doar cu vorbe, ci şi cu mângâieri. Când a simţit că băga două degete pe sub cureaua pantalonilor, a făcut un pas înapoi, îngrozit. Ce naiba voia? Să-l violeze? - N-o să-ţi fac rău, i-a mărturisit ea deodată. Arthur a fost conştient că fata căzuse pradă năravului de căpătâi al neamului ei: curiozitatea. A deschis ochii uluit, pentru că era atins şi cercetat de parcă ar fi fost un armăsar de vânzare la un târg de animale. A privit-o pătrunzător, fiindcă o credea prea tânără ca să fie atât de îndrăzneaţă sau să aibă suficientă experienţă care i se citea în ochi, chiar dacă avea o hotărâre alarmantă în priviri. S-a zbătut cu putere ca să scape de atingerea ei fierbinte, dar nu a izbutit. - Mi-ar plăcea să te sărut, i-a spus, făcându-1 astfel pe Arthur să stea liniştit, şi-am s-o fac. El avea spatele rezemat de peretele din piatră, şi lanţul îl rănise la încheieturi când le mişcase cu înverşunare ceva mai devreme, încercând să se elibereze. Mâinile ei îi descheiaseră de tot cămaşa şi îi explorau torsul în voie, conturând fiecare coastă, fiecare relief ferm conturul. Deşi nu ştia ce se petrece şi de ce era ţinut prizonier, trupul lui a reacţionat ia atingerea şi mirosul femeii. Ea s-a ţinut de cuvânt. A depus un sărut blând pe pielea caldă a torsului lui, 24
Salvează~mă stânga, foarte aproape de sfârc. Arthur a simţit o zbatere viscere, care i-a smuls un geamăt înăbuşit, ce a fost acoperit de căluş. Fata s-a înălţat pe vârfuri ca să depună un alt sărut pe bărbie. Părul ei l-a gâdilat şi, chiar dacă şi-a spus i ,i ar trebui să îndepărteze capul ca să evite asta. a rămas în aceeaşi poziţie. Mâinile ei au dat puţin pânza deoparte ca ■■a i lase buzele libere şi, când le-a simţit pe cele ale femeii peste ale lui, a deschis gura din instinct, dar buzele ei i-au amuţit protestul, luându-i răsuflarea. Atingerea i-a trezit o senzaţie ciudată, ca şi cum ar fi stat atârnat pe marginea unei prăpăstii şi nu i-ar fi păsat. Buzele erau moi. Ferme şi stăruitoare. Se mişcau peste nlc lui, silindu-1 să le despartă. Simţea limba ei alunecând înăuntru, mişcându-se cu delicateţe... Şi Arthur n-a mai fost iii stare să se mai gândească la nimic altceva. Sărutul i s-a părut lasciv şi l-a făcut să sfârâie ca un lemn aruncat în foc, o căldură pârjolitoare învăluindu-1 în flăcări ameţitoare. De nevoie, i-a ţinut apăsată buza de jos preţ de un moment lung, apoi, cu un mormăit gutural, a încheiat sărutul. Arthur s-a simţit în dezavantaj, pentru că nu putea s-o atingă aşa cum dorea. Avea mâinile legate! Şi-a sprijinit fruntea de-a ei în vreme ce răsufla agitat. Parfumul trupului ei îi umplea nările, Niârnindu-i o dorinţă indescriptibilă. Emana nevinovăţie şi lotodată o senzualitate copleşitoare. Fata a atins uşor buzele bărbatului ca să-i soarbă respiraţia, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit, şi Arthur a redevenit brusc conştient când ea i-a mângâiat curbura şoldului peste pantaloni şi şi-a îndreptat mâna îndrăzneaţă către bărbăţia lui. Era legat de o nebună care avea de gând să-l trimită departe pentru ceva ce nu tăcuse. A pus capăt atingerii gurilor. A lăsat capul pe spate şi. Iară veste, a lovit-o puternic cu fruntea trântind-o la podea. Nu se purta ca un domn, dar nici ea nu se dovedea o domnişoară cuviincioasă. Era o neruşinată care îl ţinea legat! iii
iii
25
A rlette Geneve După lovitură, ea a rămas năucită şi incapabilă să reacţioneze. Şi-a dus mâna la frunte ca să-şi aline durerea ascuţită pe care i-o pricinuise el lovind-o cu capul. - A m să pun să fii spânzurată pentru asta! a ameninţat-o pe un ton dur de îndată ce şi-a eliberat gura din căluş. Fata a clipit în vreme ce se ridica. Şi-a trecut mâinile peste fundul dureros din pricina căzăturii provocate de fapta lui. Fusese atât de concentrată să-l sărute, să-l atingă, că nu a băgat de seamă că îi dăduse jos căluşul, oferindu-i libertatea de a vorbi, lucru pe care îl regreta profund. - Dacă merită cineva să fie spânzurat, acela eşti dumneata, i-a răspuns pe un ton tăios. Arthur şi-a îngustat ochii auzind-o. Verişoara mea ar fi putut să moară, dar, slavă Domnului, Julie trăieşte! Arthur a înghiţit. îl acuza de tentativă de asasinat? - Nu ştiu cine este Julie şi te anunţ că ai greşit bărbatul. Zâmbetul ei l-a scos din minţi, fiindcă nu se aştepta la o asemenea reacţie. Şi-a atins din nou fruntea ca şi cum durerea nu i s-ar fi domolit. Mi-ai făcut rău, l-a mustrat severă. - Măcar eu nu te-am lovit cu o armă. Ea şi-a amintit limpede că îl lăsase să zacă în nesimţire în biblioteca din palatul Valvaner. - Un rău colateral şi necesar ca să pot să te aduc până aici. : Şi cum ai făcut asta? a întrebat-o curios. Casa era plină de servitori. Ea a zâmbit şi mai larg. Ochii lui albaştri s-au încreţit uşor la colţuri dându-i un aer periculos. - Totul este uşor când ai bani. Am angajat doi oameni binevoitori în locul în care am debarcat. Uitase să pomenească despre cel mai mare ajutor, cel al prietenului ei Mikiw. Arthur a încleştat dinţii turbat de furie şi i-a aruncat o 26
Salvează-mă pi ivire ucigătoare. îl scoseseră târâş dintr-un loc plin de lume şi de prieteni. Cum fusese cu putinţă? Nimeni din palatul Valvaner nu remarcase absenţa lui? Ai greşit bărbatul, a repetat pe un ton rece ca gheaţa. f ata s-a apropiat un pic, dar nu îndeajuns ca să-i dea prilejul s-o lovească din nou. Ştiu totul despre dumneata, i-a răspuns în şoaptă. Julie mi le-a descris adesea în scrisorile ei. Un desăvârşit domn englez. Cu purtări alese şi chip frumos. Cu părul blond, ochi albaştri şi... Arthur a întrerupt-o batjocoritor: Tocmai i-ai descris pe majoritatea bărbaţilor britanici. Ea nu a muşcat momeala şi nu i-a răspuns cum merita, căci singurul lucru mai rău decât un ticălos era un nemernic care nega evidenţa. i-ai frânt inima verişoarei mele, în asemenea măsură încât a vrut să-şi ia viaţa pentru dumneata. Niciun bărbat nu merită un sacrificiu atât de mare, de aceea vei plăti pentru asta. Arthur s-a uitat la ea brusc interesat. Pot să te încredinţez că nu cunosc pe nimeni din colonii cu acest nume. Şi de unde ştii că este din colonii? 'Vferişoara mea s-a născut în Europa, nu în America, l-a înştiinţat de parcă ar fi fost neapărat necesară această lămurire. Oare nu ţi-ai dat scama de accentul ei franţuzesc în vreme ce îi răpeai virtutea? in următoarele minute, Arthur le-a trecut în revistă pe mate franţuzoaicele pe care le cunoscuse, dar niciuna dintre ele nu răspundea la numele de Julie, şi-apoi el nu seducea şi nu răpea virtuţi. Femeile lui fuseseră întotdeauna dispusese să-i facă pe plac. învinuirea ei i s-a părut atât de absurdă că a refuzat s-o ia în seamă. - Iţi repet că ai greşit bărbatul. N-am plăcerea s-o cunosc pe verişoara dumitale, nici să fiu cauza nefericirii ei. 27
A rlette Geneve Ea a tăcut un gest de tăgadă cu capul. Făcuse multe cercetări în această privinţă. Ambasadorul englez era foarte cunoscut în Madrid, fiindcă obişnuia să organizeze evenimente de anvergură la ambasadă, la care participau nenumărate personalităţi. Plătise mulţi bani ca să capete informaţii despre el... Ştia că nu se înşela defel. - N-ai să mai frângi inima niciunei femei, nu câtă vreme pot să împiedic asta. Arthur a început s-o ia în serios. Eşti puternic şi încăpăţânat, vei fi de mare preţ pe plantaţiile de zahăr. El voia să răspundă, dar intrarea bruscă a doi bărbaţi i-a oprit vorbele în gât. După înfăţişare şi haine, a bănuit că erau marinari portughezi. L-a zărit pe un al treilea, pe care nu a putut să-l vadă bine, pentru că stătea mai în spate. Ea le-a dat o pungă care a zornăit în mâna unuia dintre ei când a înhăţat-o cu lăcomie. O clipă mai târziu s-a întors spre el cu ochi compătimitori. De bună seamă merită preţul pe care l-am plătit. îndată după aceea s-a pregătit să iasă din încăpere, lăsându-1 cu gura căscată. - A i greşit bărbatul, proastă mică! a strigat. Ea s-a oprit şi l-a privit pentru ultima oară. - Nu, a răspuns tăioasă, nu m-am înşelat, domnule Villiers, nici dacă ar veni chiar Dumnezeu şi ar spune altceva. Arthur a rămas uimit auzind-o. îl confundase cu nepotul ambasadorului! - Numele meu este Arthur Ross Beresford. \6rbele lui i-au oprit din nou paşii. Stau în conacul ambasadorului pentru nişte afaceri şi îl cunosc foarte bine pe nepotul lui, Robert Villiers. Ea s-a întors deodată şi el a putut să vadă îndoiala din ochii ei. Va fi o plăcere să te duc la spânzu rătoare pentru asta, poţi să fii sigură! a ameninţat-o pe un ton hotărât. 28
________________ _
Salvează-mă
S-a îndreptat încet spre ei. Fără să clipească. Fără să-şi dezlipească privirea de pe chipul bărbătesc atât de atrăgător. Aş fi putut să te omor, poate ar fi fost cel mai nimerit lucru, i-a mărturisit abia într-o şoaptă. Totuşi, îţi voi arăta mila pe care dumneata i-ai refuzat-o verişoarei mele. Vei hai, dar niciodată nu vei mai putea să te bucuri de libertate ca să păcăleşti fete naive. Vei munci şi vei mânca din sudoarea frunţii... Arthur i-a întrerupt litania. Faci o greşeală îngrozitoare, căci eu nu sunt Villiers! a dăruit cu ochi ce ardeau de furie. l a s-a uitat la cei doi marinari şi a schiţat un semn cu capul. Luaţi-1 şi faceţi ce am convenit în privinţa lui. Arthur a început să se zbată din răsputeri, dar marinarii erau prea solizi, în plus el era legat. Scorpie mică! Jur c-am să te spânzur chiar eu! Dar fata nu îl mai asculta, pentru că ieşise din încăpere Iară să se uite înapoi. Luase cea mai bună hotărâre: ta/bunase onoarea verişoarei Julie. Acum era vremea să se mioarcă acasă. Mirosul aparte de spital a făcut-o să strâmbe din nas. A mirosit florile din buchetul pe care îl ţinea în mâini şi a aranjat un trandafir care nu stătea bine; câteva clipe după aceea, a inspirat parfumul dulce ca să-l înlăture pe cel emanat de clădire. Era istovită după călătorie şi după cercetările pe care trebuise să le facă într-un oraş pe care nu d cunoştea şi a cărui limbă nu o vorbea. Aşa a putut să afle ca bărbatul pe care îl căuta plecase din Madrid spre Salamanca, drept care i-a luat urma. Acum, că răzbunase onoarea verişoarei, va aştepta însănătoşirea ei, ca să se întoarcă la San Buenaventura. 29
A rlette G eneve Când ajuns la camera în care se afla Julie, a găsit uşa întredeschisă. A p u s mâna pe clanţă şi şi-a băgat capul pe uşă. Pe marginea patului stătea un bărbat şi îi ţinea mâna fetei ca şi cum ar fi cunoscut-o. Aceasta a întors capul spre ea şi i-a zâmbit dulce. - Sunt atât de fericită! i-a spus. A făcut neliniştită paşii care o despărţeau de pat. Domnul care era cu ea a privit-o într-un fel care i-a stârnit neliniştea. Ţi-1 prezint pe sir George Viliers, ambasadorul englez. A avut amabilitatea să vină să mă vadă. Ea şi-a aţintit privirea asupra bărbatului care o ţinea de mână pe verişoara ei şi s-a oprit brusc. Era un bărbat voinic şi cu părul cărunt. I-a întins mâna în semn de salut. - Este o plăcere, milady, i-a spus politicos, fără să pară deranjat de faptul că ea nu i-a răspuns la salut. - Mi-a adus un portret al nepotului său Robert, i-a spus verişoara ei, şi mă va duce la Valvaner ca să mă văd cu el. Nu e minunat?! Verişoara ei voia să plece la Salamanca? Ea tocmai de acolo se întorcea! Julie i-a arătat portretul pe care îl ţinea la piept. L-a luat ca în transă şi, privind chipul pictat, a expulzat brusc aerul din plămâni. Bărbatul din portret era blond şi cu privirea hotărâtă, dar în niciun caz nu semăna cu celălalt, cel pe care îl lovise, îl lăsase în nesimţire şi... „Dacă tipul ăsta este Robert Villiers, atunci cine naiba este bărbatul pe care l-am răpit şi trimis în America?”, s-a întrebat neliniştită. - Julie nu mi-a spus că are o verişoara atât de încântătoare. Glasul răguşit i-a scârţâit în auz, dar Viiiiers voia să fie amabil. - O, Dumnezeule! a exclamat înainte să-şi ducă mâna la gură ca să-şi stăpânească un strigăt de spaimă. 30
_________
Salvează -mă
Şi eu sunt foarte fericită, a spus iulie, crezând că exclamaţia verişoarei era de bucurie, ca e ei. Ambasadorul trebuie să se întoarcă în Salamanca şi ne-a oferit casa iui ca sa mi revin complet înainte să ne întoarcem în America. Mă n>g, s-a corectat ea, ne va lua la el până când vom putea să ne întoarcem acasă. Slavă Domnului că voi putea să vorbesc i ii Robert! a exclamat fericită. Dar ea nu-şi asculta verişoara. Toată atenţia îi era concentrată asupra îngrozitoarei greşeli pe care o făcuse. ( bndamnase un om nevinovat şi îl trimisese pe alt continent! .Şi acum, ce fac?”, s-a întrebat cuprinsă de nelinişte. Te simţi bine? După întrebarea lui Villiers, a înghiţit cu lăcomie saliva densă care i se adunase pe cerul gurii. Pălise îngrozitor. - Simt nevoia de un pic de aer, a spus în cele din urmă; mirosul ăsta mă ameţeşte, s-a scuzat. Fără să aştepte un răspuns, a ieşit din cameră ca urmărită de diavol. S-a dus afară şi s-a aşezat pe marginea caldarâmului, încercând să-şi stăpânească tremurai. încă avea buchetul de flori în mână. L-a azvârlit într-o parte a străzii. O, Dumnezeule! a exclamat cu glas tare. Fir-ar să fie! Ce-am făcut? A amuţit brusc supărată, fiindcă plânsetele ei atrăgeau prea mult atenţia celor care treceau pe lângă ea. „Când mă voi întoarce acasă, voi vorbi cu tata şi îi voi mărturisi greşeala îngrozitoare pe care am făcut-o, a încercat să se liniştească, gândindu-se la această soluţie. Tatăl ei o va ajuta. Trebuia s-o ajute, pentru că se vârâse într-o mare belea! De ce Dumnezeu acţionez înainte să gândesc? i rebuia să mă fi încredinţat că era cu adevărat Robert Villiers, şi nu altul, s-a jeluit mai departe. Dar de unde era să ştiu că sunt atâţia englezi blonzi într-un loc atât de îndepărtat ca Valvaner? Traversase un întreg ocean şi o ţară ca să o găsească pe verişoara ei şi s-o ajute. Din fericire, direcţia 31
A rlette Geneve spitalului luase legătura cu ea, aşa că fusese uşor s-o găsească. Cât ţinuse călătoria pusese la cale un plan ca să-şi răzbune verişoara de îndată ce va afla toate amănuntele în legătură cu înşelăciunea comisă asupra ei de un nemernic. Cheltuise prea mulţi bani cu călătoria, cu angajarea marinarilor care au ajutat-o în privinţa englezului. A oftat din rărunchi. Cum a zis că se numeşte? Arthur... Arthur Beresford. Şi a spus că este oaspetele ambasadorului. Pot să încerc să aflu informaţii despre el după ce ne instalăm şi, în vreme ce vom aştepta să ne întoarcem în America, voi încerca să iau legătura cu rudele lui ca să le spun unde îl pot găsi. Era o idee bună, doar că nu trebuia să pomenească sub nicio formă că avea ceva de-a face cu dispariţia englezului, ci ar trebui să plece înainte să izbucnească scandalul. Să fie în siguranţă acasă, cu familia ci. Mă va căuta şi mă va da pe mâna justiţiei, şi-a spus îndurerată. Tata o să-l împiedice”, s-a consolat. Ar mai fi fost cu putinţă şi ca tatăl ei să n-o salveze de la dezastru. S-o lase să suporte pe propria piele consecinţele faptelor ei. Trebuia să se fi asigurat înainte de a acţiona. Nu să nesocotească avertizarea lui când a încredinţat-o că nu era nepotul ambasadorului. Clara Luna şi-a spus că va izbuti să-şi îndrepte îngrozitoarea greşeală. Avea multe lucruri de făcut înainte să se întâmple asta. Schimbându-şi starea de spirit, s-a ridicat şi s-a îndreptat din nou spre camera verişoarci sale, ca să facă planuri şi să ia măsurile cuvenite. Ii mai rămâneau câteva zile până să se instaleze cu ea la Valvancr.
32
i A, ;
*
7/ (a
Capitolul 3 Ambasadorul s-a ocupat de pregătirile pentru voiaj, astfel ca ele să se întoarcă în America fără probleme. Vaporul urma \;î plece peste două săptămâni din portul Palos din Huelva şi mlr-acolo vor porni cu trei zile mai devreme, într-o trăsură închiriată de care o să le facă rost chiar ambasadorul. Nepotul lui sir George Villiers nu se afla în Spania, ci la 1 ondra, cu nişte treburi de-ale ambasadei, iar Julie s-a temut că nu va sosi la vreme ca să-l întâlnească, dar sir George Villiers îi făgăduise că se va întoarce curând şi că vor putea vorbi şi lămuri lucrurile între ei. încă nu-ţi ştiu numele, doamnă, i-a spus ambasadorul în ilupă-amiaza în care încheiaseră instalarea în palatul Valvaner. Clara Luna Monterrey, i-a răspuns ea cu o figură gravă. - Credeam că numele dumitale de familie este Loira, a spus mirat. Loira este numele de familie al lui Julie; verişoara mea este nepoata mamei mele, i-a răspuns. Monterrey? a întrebat ca pentru sine. Din familia Monterrey din Luna? Ea a confirmat printr-un gest. îl cunosc pe tatăl dumitale. A făcut cândva o vizită la ambasada engleză din Madrid. Un bărbat de mare caracter, cred că-mi amintesc. Clara s-a încruntat la auzul celor spuse de ambasador. Nu şl ia dacă tatăl ei fusese de curând în Spania, nici când, nici cum îl cunoscuse. 33
A rlette G eneve - De aceea al doilea nume al meu este Luna, în cinstea tatălui meu şi a locului naşterii lui. - Unchiul meu este un bărbat foarte influent, a intervenit Julie în discuţie. George Viliers a consimţit galant. - Un motiv în plus ca să am mare grijă de două fete atât de încântătoare. Vă fi o plăcere să-i trimit un mesaj prin care să-l înştiinţez că fiica şi nepoata lui sunt sub protecţia mea. Ambasadorul s-a uitat cu atenţie la amândouă femeile. Mi se pare neobişnuit faptul că, fiind fiica unui spaniol, nu vorbeşti limba tatălui dumitale. - N-am fost niciodată în Spania până acum, i-a răspuns Clara Luna. Sunt americancă şi vorbesc limba ţării mele. George Vilîiers a mijit ochii. El, ca ambasador în Spania, credea că îi cunoaşte foarte bine pe spanioli şi de aceea i se părea ciudat că Monterrey îşi educase fata ca şi cum nu ar fi avut rădăcini spanioleşti. Vorbesc şi franceza, a spus aceasta deodată, de parcă ar fi fost nevoie să precizeze acest amănunt. - După mama franţuzoaică, probabil, a rostit el. Clara nu înţelegea de ce se arăta ambasadorul aşa de binevoitor eu ele. Era foarte curioasă să afle motivul pentru care o vizitase pe verişoara ei la spital. Ce vorbise cu ea şi de ce le invitase la el acasă. Un zgomot neaşteptat în vestibul a atras atenţia celor trei. Au auzit un glas de femeie şi apoi unul bărbătesc, vorbind în şoaptă, în chip de răspuns. Ambasadorul s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus spre uşă ca să-i întâmpine pe musafiri. - Daţi-mi voie să vi-i prezint pe nepoata mea şi pe un bun prieten al nepotului meu Robert. Când femeia şi bărbatul au intrat pe uşa marelui salon, Clara Luna şi-a dorit s-o înghită pământul. Era englezul pe care îl răpise! De ce se afla în palat? Cum scăpase? Julie 34
___________ ____________ Salvează-mă
■. a ridicat politicoasă, dar ea rămânea aşezată, nefiind în taie să le poruncească picioarelor să se mişte. Dragă Mary, am o surpriză plăcută pentru tine. Ambasadorul a luat mâna nepoatei sale şi i-a sărutat-o. Lord Heresford, dă-mi voie să ţi le prezint pe cele două musafire ale mele. A observat cu uşurinţă cum i s-au încordat umerii şi bărbia. Profund tulburată, şi-a întors privirea spre Mary. în rele din urmă, s-a ridicat imitându-şi verişoara, ca să le spună bun venit. Domnişoara Loira şi lady Monterrey, le-a prezentat pe Ilecare. Doamnelor, a adăugat el, nepoata mea Mary Villiers şi însoţitorul ei, lordul Arthur Beresford. Clara Luna s-a temut că va leşina în acel m om ent.,,Foarte bine, neghioabe, trebuia să răpeşti un lord englez. Un bărbat mfluent, care te va trimite drept la spânzurătoare, aşa cum a îngăduit.” Arthur a sărutat mâna duliei şi, când a venit rândul ci, glasul a căpătat o inflexiune periculoasă. Se temea că o va da în vileag chiar acolo, că o va zgâlţâi şi chiar o va lovi iarăşi cu capul lăsând-o în nesimţire. Era moartă de frică! Nu avea tinde să se ascundă! - N e cunoaştem, lady Monterrey? Din întrebarea lui răzbătea dispreţul. Glasul bărbatului era grav şi profund. Transmitea o siguranţă care i-a năruit-o cu loiul pe a ei. Clara Luna nu ştia încotro să se uite. Parcă era sub tortură. A tras adânc aer în piept înainte să-l privească în ochi şi ceea ce a văzut în ei a făcut-o să dea instinctiv un pas înapoi. Avea un chip surprinzător de armonios. Cu buze Icrme şi grozav de senzuale. Un nas mândru şi aristocratic. O structură osoasă care îi tăia răsuflarea. Privirea pe care i-a aruncat-o ar fi îngheţat pe altcineva mai puţin iscusit în a primi dovezi de dispreţ, dar ea purta o povară prea mare pe umeri ca să se simtă lezată. A tuşit ca să-şi recapete glasul. 35
A rlette Geneve - Mă îndoiesc, lord Beresford, a răspuns pe un ton ascuţit. Glasul părea al unui greier, şi nu al unei doamne care mai şi fusese prinsă pe picior greşit. Ochii lui Arthur erau albaştri, dar în acel moment deveniseră întunecaţi de parcă ar fi prevestit o furtună de iarnă. - Ai dreptate, a încuviinţat el cu o nepăsare studiată, n-aş uita niciodată un păr atât de păcătos de scandalos ca al dumitale. Julie s-a uitat surprinsă la lord. Aluzia la părul roşcat al verişoarei ei o deranjase, pentru că de obicei englezii nu se purtau aşa. Nu ştia dacă şi ambasadorul şi nepoata lui îl auziseră - căci stăteau de vorbă ceva mai departe - , dar ea sesizase insulta. Clara Luna a rostit o rugăciune pentru norocul ei. Englezul nu o dăduse în vileag şi nu părea că are de gând s-o facă... deocamdată. Ar putea să se liniştească un pic, până când se va hotărî să-i vorbească, şi să-l întrebe cum naiba scăpase de Pinheiro şi Freitas, cei doi marinari pe care îi angajase ea ca să-l îmbarce pe Baptista, vaporul ancorat în Lisabona. Ea sosise în Spania prin Portugalia; dacă ar fi luat un vapor spaniol, ar fi trebuit să aştepte mai multe săptămâni, de aceea îi cunoştea pe cei doi marinari portughezi. Ambasadorul şi nepoata lui şi-au îndreptat din nou atenţia către ei. - Ţi-am spus că sunt nişte fete încântătoare, i-a zis deodată ambasadorul nepoatei sale. Am imensa plăcere să le port de grijă până când se vor întoarce în America. - Fratele meu mi-a vorbit mult despre dumneata. Mary se adresase lui Julie, care a lăsat ochii în jos întru câtva ruşinată. Două lucruri erau limpezi pentru Clara Luna, care privea 36
Salvează-mă .m ia de parcă ar fi fost o piesă de teatru: în primul rând, m işoara ei nu fusese cu totul sinceră faţă de ea în privinţa propriilor simţăminte, şi, în al doilea rând, zilele ei de fată i are se bucură de libertate aveau să se sfârşească în curând iii ii pricina englezului pe care îl răpise din greşeală. Unchiul dumitale a fost foarte amabil să mă viziteze la .pila!, a mărturisit Julie cu un zâmbet tremurător. Şi să ne nlere, verişoarei mele şi mie, ospitalitatea casei sale până i and ne vom îmbarca. Măcar atât puteam să fac după ce am aflat de starea gravă în care te aflai, a spus ambasadorul. O greşeală de neiertat din partea familiei mele. Fără îndoială, se referea la nepotul lui, s-a gândit ea. Clara I una l-a privit cu coada ochiului pe englez, care îşi i
oar Dumnezeu, iar Creatorul o iertase; oare nu din mila Lui era încă în viaţă? S-a întrebat, pentru a câta oară?, cum aflase ambasadorul de relaţia lui Julie cu nepotul lui. De ce luase ea legătura cu ambasadorul ca să-i ceară ajutorul şi de ce o deranja atât de mult nepăsarea englezului, care făcea tot posibilul ea să nu-şi încrucişeze privirea cu a ei. „Trebuie să-mi cer scuze cât mai repede. Să-i arăt că iegret greşeala pe care am tăcut-o şi să sper în bunăvoinţa lui ■a să nu-mi putrezească oasele în închisoare.” Mâ duc să mă odihnesc, a spus brusc Julie, care părea mir-adevăr istovită. Abia ieşise din spital şi trebuia să se recupereze înainte să plece acasă. Au făcut schimb de saluturi şi au ieşit pe uşă însoţite de 37
A rlette G eneve majordom. Odată ajunse în camerele care le fuseseră destinate, Clara Luna s-a întors spre ea cu mâinile în şolduri. - De ce ai luat legătura cu ambasadorul? Ce facem în Valvaner? M-ai minţit? Julie s-a aşezat pe pat întristată. Şi-a privit mâinile şi a mângâiat bandajele care îi înfaşurau încheieturile fragile. încă se simţea foarte slăbită. De ce ai făcut ceva atât de îngrozitor? Niciun bărbat nu merită asta! Aştepta avalanşa de critici. în spital nu avusese prilejul să-şi exprime toată durerea şi dezamăgirea, dar acum sosise ceasul. - Cum ai îndrăznit să foci singură o călătorie atât de lungă? Eşti nebună? i-a răspuns supărată. Te-ai expus primejdiei într-un fel care mă înfioară. Tatăl tău o să mă jupoaie de vie când o să afle. Clara Luna a făcut ochii cât cepele. - A m fost singura care a primit mesajul tău. Nu mai era nimeni la moşie şi nu puteam suporta să mai treacă nicio zi fără să vin la tine, i-a răspuns întristată. Aveai nevoie de mine! Şi nu mai sunt o fetiţă. Tata va înţelege că am încercat să fac ce era mai bine. Şi să ştii că n-am venit singură, Mikiw e cu mine. Julie s-a uitat în altă parte în vreme ce se ridica de pe pat. S-a apropiat de fereastra închisă şi a tras puţin perdeaua din dantelă ca să privească afară. Avea un aer înfrânt, neobişnuit la ea. Şi, a continuat ea, nu mi-ai spus tot adevărul. De ce vrei să rămâi aici, aşteptând iertarea bărbatului care te-a înşelat, care te-a folosit şi care a fugit ca un laş când ai vrut să-ţi iei viaţa. - A i anunţat rudele tatălui tău din Luna? Ar trebui să ştie că suntem în Salamanca. Clara Luna a tăgăduit dând o dată din cap. - Nu le cunosc pe rudele tatei şi nici n-am de gând s-o fac, fiindcă vom pleca foarte curând acasă. Julie şi-a mutat privirea de pe chipul hotărât al verişoarei 38
Salvfază-mă sule spre peisajul care se vedea dincolo de geamuri. Mikiw ar trebui să stea aici. O să vorbim cu umbasadorul şi o să îi spunem cât este de important pentru uni. Este ca un membru al familiei noastre şi ar fi trădare Iaţa de el să-i ascundem prezenţa. Clara Luna a refuzat, nu avea de gând să dezvăluie prezenţa lui Mikiw. Ştii cât sunt de bănuitori oamenii când îl văd. El nu e \ inovat pentru prejudecăţile lor şi nu trebuie să sufere din pricina asta. Stă foarte bine la pensiune, şi-apoi e foarte aproape de Valvaner. îţi reamintesc întrebarea pe care ţi-am pus-o mai devreme. N-o să mă faci să schimb subiectul. .Iulie s-a întors spre ea, şi pe chip i se oglindea groaza pe care trebuie s-o simtă femeile când se confruntă cu propriile greşeli şi pe care cu atâta bunăvoinţă le sublinia verişoara ei mlrcbând-o despre relaţia cu nepotul ambasadorului. Eram însărcinată, a spus pe neaşteptate. De aceea mă alin aici, şi nu la Madrid, fiindcă simt nevoia disperată să vorbesc cu Robert despre asta. Clara Luna a deschis gura ca să spună ceva, dar sunetul i a rămas în gât. Erai însărcinată? a întrebat cu glas ascuţit. Julie şi-a stăpânit plânsul, deşi umerii i-au tresăltat. Să vorbeşti cu el va fi o pierdere de vreme, a rostit hotărâtă. - De ce spui asta? a întrebat-o fără să se întoarcă. îl priveşte şi pe el. Unchiul lui a înţeles şi de aceea a venit la mine când i-am mărturisit ce mi se întâmplase. Clara Luna a oftat auzind de marea problemă cu care se confrunta verişoara sa. Acum nu mai puteau să se întoarcă în America, nu înainte de a se va rezolva totul. Dacă ştiai că erai însărcinată, de ce ai vrut să-ţi iei viaţa? De ce, Julie? Vestea o lăsase cu gura căscată. Şi i-a părut într-adevăr 39
A r ie t te Geneve___________________ râu pentru ea. Julie a privit-o cu disperare. - Nu ştiam, a mărturisit cu un fir de glas. Am fost înştiinţată la spital de starea mea şi de pierderea copilului pricinuită de încercarea de sinucidere; vezi acum ce m-a făcut să iau legătura cu ambasadorul. El a înţeles urgenţa întrevederii cu nepotul lui. - îmi pare foarte rău, .Iulie! îmi pare rău pentru copilul tău, dar el nu te merită! - Nu-l cunoşti ca să spui aşa ceva, i-a răspuns îndurerată, îl iubesc şi puţin îmi pasă de părerea celorlalţi. - Crezi că te va cere în căsătorie? a îndrăznit s-o întrebe. Ai pierdut copilul. Nu mai există ceea ce vă lega. Dar Julie nu i- a mai răspuns. A rămas iarăşi tăcută privind decoraţiunile camerei. Văd că eşti istovită, te las să te odihneşti, i-a spus cu glas întretăiat. Am să vin să te iau la cină. Clara Luna se simţea vrednică de dispreţ, fiindcă nu se ridicase la înălţimea gravei probleme cu care se confrunta verişoara ei. Tocmai se pregătea să plece când Julie a întrebat-o: - îl cunoşti pe lordul Beresford? S -a întors atât de iute, că a fost pe punctul să se împiedice şi să cadă. Verişoara ci o privea cu ochi întrebători. - De ce ar trebui să-l cunosc? a întrebat la rândul său. - De ce te aperi? a insistat verişoara. - Mă apăr pentru că mi-ai pus o întrebare cât se poate de aiurea, a răspuns ea sarcastică. - Şi mi-ai dat un răspuns şi mai şi, i-a arătat ea. C iara Luna a răsuflat adânc. * Nu-mi pică bine când se leagă cineva de culoarea părului meu, a spus deodată, inspirată. C u niciun chip n-o să-i destăinuire ce îi făcuse englezului, nici posibilele măsuri pe care le-ar putea lua împotriva ei. Julie i-a zâmbit uşor, înghiţind minciuna despre păr. Nu era 40
_______________ Salvează-mă luiilru prima oară când devenea ţinta batjocurii din această pi iernă. Marea moştenire a familiei Loira. Şi ea avea părul roşcat, dar nu chiar atât de scandalos ca ni ( larei Luna, care părea o torţă vie. ii voi prezenta scuzele mele, a îndrăznit să spună, încercând s-o împace. Pentru că s-a legat de culoarea părului tău? Pentru că nu i-am răspuns la salut cum se cuvenea. Ştii c.i de obicei nu sunt prost crescută, dar eram atât de preocupată de tine că am fost nepoliticoasă cu el. Nu ştiu, a spus Julie, am avut impresia că îi trezeai aversiune şi. mânie şi mi s-a părut cât se poate de ciudat la un necunoscut care nu te-a văzut niciodată. Această concluzie nu a deranjat-o deloc. Dacă ar şti verişoara ei adevăratele pricini pe care le avea englezul ca să ii porte astfel! Ca majoritatea bărbaţilor, a răspuns iute. Mă văd pentru prima oară şi cred că sunt o vrăjitoare afurisită. Cel puţin asia nu a luat-o la fugă înfricoşat. iulie s-a apropiat de ea şi a îmbrăţişat-o cu o afecţiune sinceră. Nu ţi-am mulţumit că ai venit după mine. Eram atât de ■periată ştiind că te-ai îmbarcat pentru a porni într-o călătorie .11at de primejdioasă, încât nu m-am gândit cât de mult mă bucur că te afli aici. Eşti cea mai mare alinare a mea. Dacă nu m-ar fi însoţit Mikiw, nu aş fi venit, i-a mărturisit. Julie a încercat să spună ceva, dar Clara Luna a impiedicat-o ridicând o mână. Odihneşte-te. Vin să te iau la cmă dacă te vei simţi în stare, a repetat emoţionată. Verişoarele s-au despărţit cu un sărut, iar Clara Luna a părăsit încăperea mult mai îngrijorată decât atunci când venise. 41
A rlette Geneve „Fă-ţi curaj, caută-1 pe englez şi cere-i scuze. Pune-ţi şi gâtul zălog dacă e nevoie. Trebuie să îl convingi să nu spună nimic înainte ca Julie să rezolve problema ei cu nepotul ambasadorului”, şi-a spus cu un optimism renăscut. Cu această hotărâre s-a dus să-l caute pe majordom ca să afle unde putea să-l găsească pe bărbatul în ale cărui mâini se aflau libertatea şi integritatea ei. A simţit-o înainte s-o vadă. Arthur s-a întors şi a privit cu adânc dispreţ silueta feminină care tocmai închisese uşa în urma sa. Purta o rochie destul de amplă şi cu o croială atât de exagerată încât, dacă s-ar fi aşezat, materialul i s-ar fi ridicat în faţă până la cap. Se îndoia că putea s-o ţină într-un dulap. Ea s-a uitat ia ei neliniştită şi cu un aer admirativ. După cum arăta, bărbatul ştiuse să transforme virilitatea în ceva înnăscut. De ce i se accelera pulsul de câte ori îl vedea? -V in să-ţi cer iertare, a început ea îndreptându-se cu paşi nesiguri către el. - Dacă îţi închipui vreo clipă că o vei primi, eşti mai naivă decât pari. Clara Luna nu prea ştia cum să se poarte cu bărbaţii răniţi în mândria lor. De când împlinise şaisprezece ani, ocolise câteva egouri terfelite de impulsivitatea ei, dar nu provocase niciunuia un rău adevărat, cu excepţia acestui englez care tocmai îi întorsese spatele cu grosolănie, privind atent un punct oarecare din odaie. - A ş vrea, de asemenea, să-ţi mulţumesc că nu m-ai dat în vileag în faţa verişoarei mele şi a ambasadorului. Tăcerea lui a fost jignitoare, deşi meritată, însă nu a dat înapoi. A mers mai departe până când a ajuns lângă el. Regret sincer ceea ce am făcut. -A tunci n-ar trebui să mă provoci cu prezenţa dumitale. 42
Salvează-mă ( Iara Luna l-a privit cu atenţie. Totuşi, n-ai să mă dai în vileag, nu-i aşa? l-a întrebat Ih>111icoasă, dar prevăzătoare. 1.1 s-a întors brusc spre ea. Eu nu aş fi încredinţat de victorie. Poate aştept un moment mai prielnic să te duc în faţa magistratului şi să aşlcpt verdictul de vinovăţie. îmi pare rău că nu te-am crezut, a mărturisit sinceră. Şi lumini toate supărările pe care ţi le-am pricinuit. Arthur şi-a încordat spatele. Nu avea de gând să-i dea niciun răgaz, chiar dacă ar îngheţa iadul. Cum ai putut să scapi? l-a întrebat i urioasă. în momentul acela s-a uitat la ea cu atâta furie încât Clara I una şi-a dus mâna la stomac, de parcă ar fi primit o lovitură. Am dublat oferta dumitale, şi căpitanul nu a putut s-o icllize, i-a răspuns cu dispreţ. Vâporul nu a ieşit din port cu mine la bord. Ea s-a gândit la repezeală. Când îi luase icdingota şi haina după ce le verificase, nu găsise nimic de valoare. De unde făcuse rost de bani ca să-l plătească pe căpitan? Arthur a citit limpede pe chipul ei socotelile pe care ■a Ic făcea cu privire la el. Era atât de furios că nu înţelegea cum de-şi stăpânea pornirea de a-i suci gâtul. Dar era oaspete al ambasadorului şi el nu era un bărbat înclinat spre scandal sau spre alimentarea bârfelor. Scorpia va avea ce merita după ce va obţine mânzul şi va pregăti întoarcerea în Anglia. Putea să mai aştepte un pic, până atunci nu voia decât să n-o mai vadă. l-am lăsat sigiliul familiei mele drept gaj până când am tăcut rost de banii pe care i-am dat în schimbul libertăţii mele, i-a răspuns în cele din urmă. - Din fericire, aveam destui bani lichizi la Valvaner, ca să plătesc datoria. Erau tocmai banii cu care avea de gând să cumpere calul. 43
A rlette Geneve - Atunci se cuvine să iau asupra mea datoria pe care ai făcut-o, a intervenit ea. O voi plăti în locul dumitale. Sprâncenele lui Arthur s-au ridicat intr-un arc desăvârşit exprimând uimirea. Scorpia chiar era proastă sau îi plăcea să pară aşa? - Banii nu vor şterge jignirea adusă persoanei mele, nici nu-mi vor potoli furia pe care o simt acum. Clara Luna trebuia să fie cu băgare de seamă, dar dorea atât de mult să obţină iertarea lui că nu a dat înapoi nici în atitudine, nici în vorbe. r Sunt gata să primesc pedeapsa pe care neîndoielnic o merit, numai spânzurătoarea nu. Familia mea n-ar suporta aşa ceva, a argumentat cu nevinovăţie. Arthur a dat din cap uimit de atitudinea ei. Pedeapsa pe care o merita era mult mai rea decât putea să-şi închipuie fata, dar nu i-a spus. S-a aplecat spre ea, până când gurile lor au făcut schimb de răsuflări. -- Nădăjduiesc că pe viitor n-ai să-mi mai ieşi în cale, a înfruntat-o cu o duritate exagerată, căci, dacă o faci, nu răspund de faptele mele. Fata a făcut un pas înapoi, iar el a zâmbit trufaş; în sfârşit se ivise în ochii ei o urmă de stăpânire care i-a potolit în parte furia pe care o simţea. - Am acţionat împinsă de afecţiunea pe care i-o port verişoarei mele, s-a apărat. Şi recunosc că trebuia să mă încredinţez că erai intr-adevăr Robert Vi liters. El dorea să plece şi să fie lăsat în pace. Mary Villiers va apărea dintr-un moment intr-altul şi nu voia să-l vadă cu americanca asta nesuferită, cu accent vulgar şi fără maniere. Ar fi o insultă la adresa inteligenţei sale. - Nimeni nu poate să acţioneze în afara legii. Orice ar fi făcut Robert, nu merita o soartă ca aceea pe care o plănuiseşi pentru el. 44
Salvează-mă Clara Luna a mai dat înapoi un pas. - Julie a fost în pragul morţii din vina lui, s-a scuzat. Arthur începea să-şi piardă şi puţina răbdare ce îi mai rămăsese. -- A fost în pragul morţii din propria hotărâre, cu niciun chip Robert Villiers n-a avut ceva de-a face cu asta. Fata a înghiţit cu greu în vreme ce îşi trecea palmele transpirate peste materialul rochiei. - N-ai să-mi spui cum să dobândesc iertarea ta, nu-i aşa? a îndrăznit să-l întrebe. - Piei din ochii mei şi nu mă mai supăra! a exclamat plictisit. in clipa aceea, lumea s-a ascuns în spatele unui văl de ceaţă, dar a făcut ce îi poruncise. Aplecat în tăcere şi cu ochii plini de lacrimi. Era singura vinovată pentru cele întâmplate şi se simţea profund mâhnită că nu putea să repare greşeala, pentru că încăpăţânatul nu o lăsa. „Cum voi îndura această remuşcare pe care o simt?, s-a întrebat abătută închizând uşa în urma sa. Făcuse o greşeală, c adevărat, dar voia să-o îndrepte şi nu era lăsată. Am să încerc din nou când va fi mai liniştit şi mai puţin afectat ele laptele mele.” După ce a luat această nouă hotărâre, s-a dus în odaia ei, aşteptând ca verişoara ei să-şi recapete puterile.
45
Capitolul 4 A citit scrisoarea pentru a treia oară. în ea tânăra Clara Luna îi spunea că verişoara Julie era internată într-un spital, zbătându-se între viaţă şi moarte. Viaţa ei atârna de un fir de păr. Durerea adâncă pe care a simţit-o, ştiind că avea nevoie de ea şi că era atât de departe, a întristat-o profund, drepl care s-a hotărât să se ducă după ea. Karankawa a cântărit toate variantele posibile. Luând în calcul şi înlăturând diverse păreri. Trebuia să-i spună totul lui Guillermo, chiar dacă ar pierde un timp preţios de care nu dispunea, fiindcă el se afla în La Espanola şi nu se vn întoarce mai devreme de trei sau patru săptămâni. Diligenţa îşi urma drumul către Rio West, unde fiul col mic al lui Guillermo îşi avea ferma. Gemenii William şl Cesar călătoreau şi ei cu tatăl lor. De aceea nu se aflau In moşie şi nu putuseră să împiedice călătoria nebunească n Clarei Luna în Europa, în căutarea verişoarei Julie. „Ce pot să spun ca să-mi scuz impulsivitatea?”, s-n întrebat neliniştită. Ea nu obişnuia s-o lase singură pe copilă, dar s-a hotărât să facă o excepţie. Banca îi cerea nişte cambii sau să-i vândă singura proprietate pe care o mai avea în Oxnard. Clara Luna o îndemnase să plece cât mai degrabă să-şi rezolve treburile, iar ea nu-şi închipuise niciodată că fata va primi o scrisoare de la Julie, care o va face să pornească la drum fără să aştepte întoarcerea ei. Inima îl bătea cu putere, dar hotărâse să lase chestiunea în mâinile 46
___ _________ _
Salvează-mă
I u i Liberty; el, mai bine decât oricine, va şti ce trebuie să liii'fi. îi trimisese o telegramă ca s-o aştepte în staţia pentru ililigenţe. Nu ştia dacă o primise. Dacă nu, va trebui să iiugajeze un văcar care s-o ducă până la fermă şi să-i asigure protecţia. Chiar dacă zona nu era la fel de primejdioasă ca Vestul, Karankawa trebuia să fie precaută. „Să nu i se întâmple nimic răul, s-a rugat stăruitor pivgătindu-se să coboare din diligenţi. Să nu i se întâmple nimic rău!” I iberty Matthew Monterrey a oprit şareta în apropierea Imnului şerifului. I-a plătit un sfert de dolar unui băiat ca n o păzească. Şi-a pus pălăria pe cap şi s-a îndreptat spre i Imli rea unde opreau de obicei diligenţele care veneau la Rio West. în primul moment a crezut că întârziase, dar diligenţa •muşc mai devreme şi, în afară de femeia care aştepta în pli mare, ceilalţi pasageri îşi urmau călătoria spre nord, Karankawa avea întipărită o expresie de nelinişte pe faţă «I când l-a văzut, s-a îndreptat hotărâtă spre el. Avea o m ania mică de călătorie într-o mână şi un evantai în cealaltă, i n care alunga muştele ce chinuiau animalele. I iberty! a exclamat uşurată. Când am coborât din dilit ' n(ri şi nu te-am văzut, am crezut că n-ai primit mesajul meu. < c faci, Karankawa? a întrebat-o binevoitor, i >clipă mai târziu, a sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-a Inul Imlărât geanta din mâini. Karankawa era femeia care se in tipa de moşie şi îi supraveghea pe ceilalţi servitori, dar tocii grijă şi de sora lui cea mică de când se născuse, lllipieimă cu fiul ei Mikiw. Suni foarte neliniştită, i-a mărturisit ea. Nu ştiu ce să fac ■u mi i isoarea pe care am primit-o. I iberty s-a uitat la ea cu atenţie. Telegrama pe care o piiniiNc fusese foarte scurtă, dar, văzându-i nervozitatea, a ftiui cn se petrecuseră lucruri grave.
47
A rlette Geneve - E vorba despre tata? a întrebat. Karankawa a clătinat din cap, dându-i de înţeles că nu despre tatăl lui voia să-i vorbească. A luat mâna pe care bărbatul i-o întindea ca să urce în şaretă. După ce s-a aşezai, l-a prins cu putere de braţ ca să-l silească să se uite la ea. - Sora ta a plecat în Europa în căutarea lui Julie. Liberty a dat drumul brusc aerului din plămâni pentru cil mărturisirea îl luase prin surprindere. Karankawa s-a grăbii să scoată o scrisoare din buzunarul capei şi să i-o dea. El ii întârziat o clipă până când s-a hotărât s-o ia, a citit-o in picioare, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. - Mai ştii şi altceva despre spitalizarea verişoarei Julie? a întrebat cu glas răguşit. Femeia a clătinat din cap de mai multe ori. -- Ştiu doar ce spune în scrisoare. Că este în stare grav'd într-un spital din Madrid. Şi asta e prea departe! Liberty urcase în şaretă aproape fără efort şi a tras de hăţuri pentru a porni la drum. - Cum a făcut rost de bani pentru călătorie? - Sora ta are banii ei, pe care nu i-a cheltuit până acum Tatăl tău este foarte generos în privinţa asta. Clara Luna are o mică avere de care nu s-a folosit niciodată. - Cum a putut să facă rost atât de repede de un bilei? Vapoarele pleacă de obicei la două-trei săptămâni. - A avut noroc. S-a îmbarcat la o zi după ce a primii scrisoarea din Europa, chiar dacă a fost nevoită să ia un vapul portughez. Liberty era cu adevărat îngrijorat. Sora lui era prea tânără şi nepricepută ca să facă o călătorie atât de lungă. Slavii Domnului că nu a plecat singură, l-a luat pe Mikiw cu ea. Karankawa aparţinea tribului navajo. Poporul ei locui*»! în regiunile din Arizona, Noul Mexic şi Colorado înainte
Salvează-mă ni i creştineze pe indigeni şi să contribuie la colonizarea In itoriului cucerit. De aceea la sfârşitul lui 1770 au fost Mnbilite misiuni şi garnizoane militare în San Diego, la sud ile ţinuturile navajo. Acesta era numele pe care li-1 dăduseră primii exploratori spanioli spunându-le indieni apaşi din Nnvajo. Câţiva servitori de la moşia tatălui său erau urmaşii tur. I)ar Karankawa nu se purta ca o indiancă. De când tatăl lui o scăpase de Ia spânzurătoare, făcea parte din familia Monterrey. Vbm petrece noaptea la fermă. Mâine voi face piepalirile necesare pentru plecarea neîntârziată în Europa. Vin şi eu cu tine, s-a oferit ea, dar Liberty a dat hotărât din cap în semn de refuz. Mă voi deplasa mai rapid dacă sunt singur. N-o să-mi fie ntjoi să Ic aduc acasă pe sora şi pe nesăbuita de verişoară-mea. N-ai fost niciodată într-un loc atât de îndepărtat ca I iimpa, a spus Karankawa cu îngrijorare în glas. I fa adevărat, s-a gândit el. Totuşi, nu putea să piardă o vn mc preţioasă pregătind o călătorie pentru amândoi; ea Io luna să rămână la moşie până când se va întoarce tatăl lui hi -ui I pună la curent cu cele întâmplate. li voi scrie tatei o telegramă, pentru a-i da de înţeles că Minuţia iui este prea gravă. Va trebui să i-o trimiţi în La I npuilola. Tata nu trebuie să-şi facă griji pentru plecarea HiHi, lîindcă mă voi întoarce înaintea lui. I )ar lot o să se neliniştească, a afirmat severă. Europa • Mi loarlc departe, iar sora ta este o tânără neştiutoare care hi ţliMicază mai degrabă sub imperiul momentului decât după mmuliiră chibzuinţă. I ilicrly a perceput aceste vorbe ca pe o critică adresată ei imn n
Mikiw o va apăra până când voi putea s-o fac eu liun ii iu
49
A rlette Geneve Mikiw era un vânător şi o călăuză deosebită; metisul moştenise ce era mai bun de la cele două rase: indiană şi albă. - Nu va putea să se ocupe de două fete, mai cu seamă dacă una dintre ele este grav bolnavă. - Dacă vrei să-mi sporeşti îngrijorarea, te înştiinţez că eşti pe drumul cel bun. Ea şi-a revizuit atitudinea. - mi pare rău, Liberty, dar chiar sunt îngrijorată. Sora ta nu a aşteptat să mă întorc. Nu ştiu unde se află şi ce se va întâmpla cu ea într-un loc atât de îndepărtat. - Sper că va lua legătura cu singura t udă a tatei. Şt-aţtoi, Madridul este un oraş ca oricare altul, a spus cu convingere. Karankawa a tăgăduit ştergându-şi lacrimile. - Ultima discuţie pe care am avut-o cu Guillermo despre Spania a izbutit să mă sperie rău, fiindcă se teme că va trebui să se întoarcă acolo, a spus ca. Este încredinţat că va izbucni un război între carlişti şi susţinătorii Măriei Cristina. Zice că se vor isca revolte în rândul poporului, dc aceea nu dorea ca Juiie să studieze în Europa. Liberty cunoştea bine pricinile pentru care tatăl lui se împotrivise ca nepoata lui să plece, dar până la urmă i-a încuviinţat hotărârea. - Vferişoara mea este majoră şi şi-a ales de una singură destinul, aşa cum cu nu l-am ales pe-al meu. Karankawa a oftat scurt. Julie s-a hotărât să studieze la Paris, dar nimeni nu şi-a putut închipui că va ajunge într-un spitai din Madrid, zbătându-se între viaţă şi moarte. Nu ştia de ce, şi asta îi provoca o tristeţe profundă, fiindcă o cunoştea de când era o adolescentă cu codiţe. Timiditatea ei izbutise s-o înduioşeze. - Citind scrisoarea pe care mî-a lăsat-o sora ta, am ajuns la concluzia că Julie s-a aventurat în unele locuri din Spania 50
Salvează-mă Lira să-i ceară părerea tatălui tău. Poate a suferit un accident •a ile aceea este internată în spital; totuşi, mă miră că a făcut usla, având în vedere situaţia politică atât de critică din Spania, Ceea ce niciunul nu ştia era că Julie se îndrăgostise de un englez care locuia la ambasada engleză din Madrid. îşi minase îndemnul inimii, care o dusese într-o fundătură. Verişoara mea nu ştie nimic despre politica europeană, ra şi sora mea şi cu mine. Nu va intra în nicio încurcătură, a ■pus fără nicio reţinere, incluzându-se în trioul ignoranţei în materie de politică. Ivarankawa şi-a spus că acesta era un adevăr de netăgăduit. Nic io femeie, cu atât mai mult dacă era tânără, nu se amesteca m chestiuni bărbăteşti ca politica sau afacerile; dar, cu toate acestea, nu, era prea sigură, fiind vorba despre Clara Luna, fiindcă aceasta gândea de una singură şi se purta altfel decât celelalte fete albe. De copilă fusese învăţată să pună întrebări, ■a analizeze situaţiile şi de aceea era atât de îngrijorată, căci cu dorinţa asta de a învăţa şi a înţelege lucrurile ar putea să dea peste necazuri şi nu era nimeni lângă ea ca s-o ajute. Amândoi păstrau o tăcere apăsătoare, deşi, din când în când, Karankawa se uita pe furiş la Liberty, al treilea dintre fiii lui Guillermo. I ra înalt şi voinic, ca toţi bărbaţii Monterrey. Cu păr închis la culoare, aproape negru, uşor ondulat. Avea urme de barbă pe bărbie şi faţa colţuroasă. Liniile care îi marcau chipul serios arătau că era un bărbat călit în focul unei vieţi grele. îşi pierduse mama la vârsta fragedă de unsprezece ani. Gemenii William şi Cesar erau doar cu doi ani mai mari. Cei trei fraţi împreună cu micuţa Clara Luna crescuseră fără dragostea şi )a ija unei mame. Obligaţiile lui Guillermo îl purtaseră dintr-un loc intr-altul, şi micii Monterrey învăţaseră să supravieţuiască m cea mai mare parte a copilăriei lor fără supravegherea şi protecţia unui tată. Toţi aveau o educaţie universitară 51
A rlette Geneve exemplară, mai puţin tânăra Clara Luna. Liberty, William şi Cesar deveniseră oameni de ispravă chiar dacă aveau un simţ al unităţii familiei cam confuz. Dintre cei trei fii, Liberty era cel mai irascibil şi independent. Refuzase să rămână sub dominaţia tatălui şi îşi croise singur un drum pe care Guillermo îl dispreţuia. Avea o fermă cu zeci de capete de vite; pământuri pe care le cultiva împreună cu doi ofiţeri în retragere ai Uniunii, care descoperiseră în el un tovarăş loial şi cinstit. Guillermo nu putea să înţeleagă şi cu atât mai mult să preţuiască dorinţa fiului său cel mic de a se depărta de el şi de frumoasa moşie pe care o construise cu atâtea eforturi. - I-am spus tatei că sora mea trebuie să rămână cu mine la fermă până se întoarce el, dar mi-a nesocotit vorbele. Karankawa a oftat auzindu-1. Guillermo voise ca fiul lui să se mute în căminul familiei, dar Liberty respinsese cu dispreţ sugestia bătrânului. Amândoi erau atât de asemănători ca irascibiiitate, că nu puteau să stea laolaltă fără să se certe. - Moşia e plină de servitori care îndeplinesc toate poruncile tatălui tău, plus oameni angajaţi special pentru apărarea casei. Liberty s-a uitat lung la Karankawa. Faptul că îi lua apărarea tatălui lui nu îl surprindea. Cunoştea adâncul respect pe care îl nutrea faţă de el. Când a plecat în călătorie, a făcut-o încredinţat că tu vei veghea asupra surorii tale şi o să se supere când va afla că nu ţi-ai îndeplinit datoria. - Munca la fermă s-a triplat. Tata ştia asta şi nu i-a păsat. Mereu se aştepta să fac pe dama de companie a surorii mele. Karankawa şi-a aţintit privirea asupra peisajului. O deranjaseră aceste vorbe, care vădeau lipsa de afecţiune faţă de familie. -A părătorul surorii tale, l-a corectat ea. - Fratele Cesar ar fi trebuit să rămână la moşie cu ea. 52
_____________ Salvează-mă Nu e drept, Liberty, i-a spus ea pe un ton apăsat. Fraţii Im sunt încântaţi să călătorească împreună cu tatăl vostru; (ic nu-ţi place să te mişti de-acasă şi să cunoşti noi tărâmuri. Nu-mi place să plec din căminul meu, a corectat-o, şi locinai asta va trebui să fac. Să pornesc într-o călătorie pe un i ontinent îndepărtat ca să-mi aduc sora înapoi. Trebuie să Ins deoparte semănatul, ferma, absolut tot, pentru că tata nu ii fost prevăzător. Nu le nesocoti pe Clara Luna şi pe verişoară-ta Julie. \mândouă sunt nişte încăpăţânate pline de îndrăzneală. I’i una şi mai mult decât a doua. I iberty a dat bice cailor. Multă vreme o urâse pe sora lui, n învinuia că din pricina ei murise mama lor. Nu putuse să urle dificultatea naşterii. Sarcina fusese neaşteptată, căci iiiMina lor nu mai era de mult fata tânără care adusese pe Iunie trei băieţi voinici. El şi-o amintea ca pe o femeie fragilă şi delicată; mereu închisă în camera ei şi petrecându-şi zilele in rugăciuni. Mult timp după aceea a aflat că fusese pe punctul să se călugărească şi că o înţelegere matrimonială mire familiile Monterrey şi Loira pusese capăt vocaţiei ei icligioase. Un lucru pentru care nu l-a iertat niciodată pe lălăi lui. încă auzea certurile aprinse pe care le-a avut cu el m ultimul ei an de viaţă. Erau doi oameni cu totul diferiţi şi Iară nimic în comun, în afară de trei fii şi o credinţă pe care mi o împărtăşeau. Nu-ţi face griji, o voi aduce înapoi teafară şi nevătămată, a spus Liberty, simţind neliniştea Karankawei. Dacă sora ta ar fi o fată obişnuită, nu aş fi atât de îngrijorată. Puţine fete au o senzualitate înnăscută şi spontană ca a ei. Va fi o ispită permanentă pentru un bărbat, .1 spus fără să se gândească. Karankawa l-a auzit pe Liberty scrâşnind din dinţi. Pentru asta, tata este singurul vinovat. 53
A rlette Geneve_____________ __ ___ Indianca a simţit încordarea din trupul puternic al bărbatului. S-a uitat la el şi a ştiut că îşi ascundea proasta dispoziţie sub masca nepăsării. - Ştii de ce a fost de acord cu o educaţie atât de specială, i-a răspuns în şoaptă. Mama ta i-a făcut un rău ireparabil. Liberty nu voia să vorbească despre asta. îi displăcea profund, căci îi amintea de marile cusururi ale mamei sale. O mamă pe care nu putea s-o idealizeze oricât ar fi vrut. Tatăl lui nu-i îngăduise. Sora lui era un exemplu grăitor în acest sens. A privit-o pe indiancă dispreţuitor. -- Sora mea ar fi trebuit să fie măritată de mult. - De aceea tatăl tău poartă discuţii cu Louis Barbe Charles Serurier. -A m basadorul francez? a întrebat uimit. Dar e bătrân! a adăugat dispreţuitor. - Nepotul lui prin alianţă este un candidat serios. A cerut mâna Clarei Luna. - O fi un candidat serios pentru tata, a bombănit Liberty, prost dispus. - Guillermo caută bărbatul cel mai potrivit pentru sora ta, l-a întrerupt ea. - Atunci sora mea va fi la fel de nefericită cum a fost el, a spus supărat, aşa cum vom fi noi toţi. Karankawa a tăcut, căci fiecare vorbă provoca o discuţie neplăcută şi începuse să obosească să-şi apere pupila şi pe tatăl lor, dar hotărârea ei n-a ţinut mult. - Sora ta merită să fie fericită. Ea nu este vinovată pentru greşelile tatălui vostru, nici pentru ale tale. Liberty a privit-o cu o neobrăzare prost ascunsă. - Tocmai de asta am plecat, ca să îndrept aceste greşeli, i-a răspuns pe un ton sec. - Şi de unde ştii că sora ta nu a plecat ca să le îndrepte pe ale ei? 54
Salvează -m ă Ce vrei să spui? a întrebat tot mai supărat. Clara Luna doreşte cu disperare să fie iubită. Trăieşte şi ii-spiră ca să capete un pic de iubire din partea bărbaţilor. Iar voi i-aţi refuzat-o toţi patru. Ţin la ea, a mărturisit el pe neaşteptate. Karankawa a scos o înjurătură. Bărbaţii din viaţa ei au ales să stea departe de ea din propria lor voinţă. A crescut doar în tovărăşia mea şi a fiului meu. Ii lipseşte un model când e vorba să aleagă un bărbat i are s-o facă fericită, de aceea îmi fac griji pentru ea. Tu urma să înlocuieşti această lipsă, a răspuns pe un ton evaziv care a supărat-o pe Karankawa mai mult decât dacă ar 11 insultat-o. Eu am ajutat-o să gândească singură şi să se poarte ca al are, fără să se teamă de urmări, l-a lămurit cu glas hotărât. Am eliberat-o din sclavia religioasă pe care a moştenit-o de la mama voastră şi care i-a făcut atâta rău tatălui vostru. Liberty a remarcat în glasul indiencei o ranchiună care I a surprins. Uite unde a dus-o educaţia asta liberală pe care a primit-o cu atâta generozitate, a mustrat-o Liberty cu duritate. O fată trebuie să înveţe să fie supusă, să-şi măsoare vorbele şi faptele. Să nu pună la îndoială hotărârile tatălui şi fraţilor ei... Karankawa l-a întrerupt îndurerată: - W beşti de parcă te-ai referi la un animal de companie, nu la o fiică şi o soră. Liberty a ales să păstreze tăcerea. Avea o problemă de iczolvat şi nu o va face dacă se va angrena într-o ceartă cu femeia care o adora pe sora lui. Au ajuns la fermă fără să schimbe alte vorbe decât cele absolut necesare.
55
Capitolul 5 Următoarele zile nu i-au îmbunătăţit deloc starea de spirit. Umbla tăcută şi ascunzându-se, pentru că nimic nu o chinuia mai mult decât posibilitatea să-l întâlnească pe englez şi să-l deranjeze cu prezenţa ei, când el fusese categoric în această privinţă. îi spusese atât de limpede să nu-i iasă în cale, încât câteva zile a pretextat că o doare capul, pentru a mânca singură în odaia ei. Julie încerca s-o descoasă ca să-i spună ce e cu ea, dar îi era aşa de ruşine, că dădea din cap la flecare vorbă a verişoarei sale. Amândouă continuau să aştepte, una întoarcerea iubirii ei, cealaltă vaporul care o va duce departe de tot. S-a uitat la tava cu resturile cinei. Puiul cu mirodenii era chiar bun, iar în ceea ce priveşte pâinea, nu mai mâncase niciodată una atât de crocantă şi de gustoasă. A băut dintr-o înghiţitură din apa ce îi mai rămăsese şi s-a şters la gură cu şerveţelul de in. „Dacă mai stau închisă aici, am să mor de plictiseală, a recunoscut înfrântă. S-a uitat la teancul de cărţi pe care le devorase, dar în lipsa activităţii acumulase o energie pe care nu ştia cum s-o consume. Cât mi-ar plăcea să fiu la moşie. Să călăresc şi să mă plimb pe păşunile întinse. Clara Luna a oftat atât de adânc, încât a dat afară tot aerul din plămâni. A strâns resturile cinei pe tavă şi a pus-o pe măsuţă. O va lua slujnica mai târziu, când toţi se vor fi retras să se odihnească. S-a gândit la Mikiw, la aventura pe care urma s-o trăiască şi 56
_ _____________ Salvează-mă i ai o în cele din urmă se dusese de râpă. In afară de I»Ik Iiseală şi de mustrările verişoarei ei, şederea în Europa ri.i un eşec total. Şi-a masat baza gâtului, acolo unde ii’i.ilclc îi zgâriau pielea ca să ţină bine şuviţele groase de li.ii intr-un coc elaborat. Dacă nu mă vede nimeni, de ce iiiîuiie să îndur chinul ăsta?” Şi-a scos agrafele una câte una .1 Ic-a lăsat pe noptieră. Apoi şi-a aplecat capul în faţă, ca să .Iubească strânsoarea, şi şi-a netezit părul lung cu degetele. ( ii nesfârşită răbdare s-a descotorosit de rochia vaporoasă de (lupă-ainiază şi de legăturile corsetului. Când s-a simţit eliberată de apăsarea exercitată asupra bustului, a tras adânc .u i în piept, era o uşurare să nu simtă apăsarea aceea în \lomac. Şi-a dat jos toată ru tăria de corp, în afară de camizol, u şi-a pus cămaşa uşoară de noapte şi halatul de mătase. A aşteptat-o pe verişoara ei o oră, apoi două, dar nu a venit să-i spună noapte bună, ca de obicei. Tăcerea s-a iiduugat plictiselii şi a aţipit stând pe scaun. Zgomotul pe i urc i-a făcut slujnica deschizând uşa a trezit-o pe neaşteptate. îmi pare rău că v-am speriat, milady, i-a spus aceasta. Vădind o bună creştere, ea şi-a stăpânit un căscat. Nu-i nimic, Elena, a încercat să-i spună în spaniolă, o limbă pe care tatăl ei o vorbea la perfecţie, dar nu însă şi ea. i ) aşteptam pe verişoara .Iulie. Slujnica s-a uitat la ea oarecum surprinsă. Domnişoara Loira nu se află la VăIvan er, i-a mărturisit deodată. Clara Luna a clipit de câteva ori, întrucât credea că im auzise bine. Verişoara ei nu era la Valvaner? Atunci unde era? A plecat la primul ceas al dimineţii spre Madrid. Se va mloarce peste câteva zile. Ea a rămas mută. Julie a plecat Iară să-mi spună nimic? De-a ce naiba se joacă? Cum poate a mă lase singură în casa unor străini?”, şi-a spus mâhnită. I re hui a să vorbească numaidecât cu ambasadorul ca să afle 57
A rlette Geneve dacă ştia ceva, dar va fi nevoită să aştepte până dimineaţă) V-a lăsat un bilet, a adăugat slujnica, E sub pernă. Ochii Clarei s-au îndreptat spre locul arătat de slujnică şi l-a văzut. Un colţ al plicului se iţea de sub o pernă uriaşă, Cum voia să-l vadă dacă îl ascunsese? Slujnica a luat tava cu resturile cinei şi i-a urat noapte bună. Ea s-a dus până la capul patului şi a luat scrisoarea verişoarei ei; abia dacă i-a trebuit un minut ca s-o citească, dar furtuna pe care o dezlănţuise nu urma a se potoli în ani. Plecase să se întâlnească cu Robert Villiers. „Aşa voi învăţa să dau întâietate lucrurilor, şi-a spus abătută. Ea lăsase totul pentru verişoara ei, iar Julie o părăsea pe ea ca să se ducă la Robert. I se părea nemaipomenit că nu îi spusese nimic despre planurile ei. O lăsa singură zile întregi ca să se întâlnească cu iubirea ei. O iubire care avea s-o distrugă, pentru că abia se recuperase, şi acum se îndrepta spre alt dezastru. Şi acum, cum umplu prisosul acesta de vreme până se întoarce? Citind!”, şi-a răspuns. Din fericire, biblioteca de la Valvaner era impozantă. Bine dispusă, a ridicat din umeri şi a luat cărţile pe care le citise deja. Le-a ţinut într-o mână şi s-a îndreptat spre uşa odăii. în casă domnea liniştea. Nu ştia că era atât de târziu, totuşi lămpile cu gaz din pereţi încă nu fuseseră stinse. A coborât scara imperială fără să bage de seamă că era desculţă. Covorul gros îi înăbuşea paşii. A ajuns în vestibul şi a privit înjur. N-ar fi ştiut să spună câte ceasuri erau şi nici de ce se retrăseseră toţi. încăperile uriaşe desenau umbrele paşilor ei, ca şi cum ar fi fost pline de năluci. Clara Luna a râs de gândul ei. Atâta leneveală nu e bună pentru minte. Cu multă grijă a apăsat pe clanţă, uşa s-a deschis şi, când a băgat capul, mirosul de piele şi de parafină i-a invadat nările. S-a mirat să vadă căminul aprins, fiindcă în bibliotecă 58
SALVEAZĂ'MĂ nu era nimeni şi, preţ de o clipă, s-a uitat la divanul aşezat In faţa căminului. Ambianţa atât de confortabilă i-a trezit t holul să se trântească pe el şi să citească pe îndelete, mompaniată doar de trosnetul focului. Fără să ştie prea bine de ce, s-a trezit mergând spre divan i n paşi hotărâţi. A atins spătarul şi s-a aplecat chiar în momentul în care persoana care stătea întinsă se ridica. Alingerea celor două capete a fost inevitabilă şi lovitura atât do puternică încât a făcut-o pe Clara Luna să cadă cu zgomot Iio spate. A dat drumul cărţilor pe care le ţinea în mâini şi mustea au zburat în toate părţile. Ce dracu’...! Exclamaţia englezului pe care îl evitase ii lăţea zile a ameţit-o şi mai mult decât lovitura primită. Slălea întinsă pe jos, tară suflare, încercând să-şi limpezească privirea care i se înceţoşase. Mai târziu îi va ieşi un cucui uriaş în frunte, dar în acel moment cea mai mare grijă a ei era să-şi stăpânească nedumerirea. Te simţi bine? Nu, nu se simţea bine deloc fiindcă glasul englezului chiar părea îngrijorat, şi asta era cu neputinţă. A simţit mâinile bărbatului, una pe spate, alta pe mâna ei dreaptă, încerca s-o ridice de jos. N-am cunoscut în viaţa mea o femeie mai împiedicată. Nesimţitul o făcea împiedicată, când capul lui o lovise de două ori? O să-mi treacă imediat, a izbutit să îngăime uşor ameţită. Arthur a luat-o în braţe şi a ridicat-o ca s-o aşeze cu grijă pe divanul pe care stătuse el cu câteva momente mai devreme. - Am să-ţi dau un coniac care îţi va readuce culoarea în obraji. Câteva clipe mai târziu, a auzit clinchetul paharului şi a simţit în nări mirosul acru al băuturii. Lordul Beresford s-a 59
A rlftte Geneve aşezai pe marginea canapelei şi i-a dus coniacul la buze; ca l-a băut dintr-o înghiţitură, fără să clipească, Văzând că nici măcar nu tuşea când bea lichidul tare, Arthur a făcut ochii mari. S-a întrebat dacă nu cumva ei îi plăcea să bea băuturi tari, căci i se părea că era obişnuită. Oricare altă doamnă ar fi refuzat să înghită după ce şi-ar fi înmuiat buzele. - Mai vreau un pic, te rog! S-ii uitat la ea atât de surprins, încât a făcut-o să roşească până ia rădăcina părului, pentru că nu ştia de ce o cerceta aşa de atent. - Crezi că e cazul? a întrebat-o mustrător. Coniacul este o băutură prea tare pentru o doamnă. Acum a fost ea cea care l-a privit uimită. Apa aia chioară pe care i-o dăduse i se părea tare? Hotărât lucru, englezul nu gustase burbonul. Am uitat că nu eşti o doamnă, a spus el cu cinism, chiar dacă tonul lui era blând. Ea şi-a spus că, venind din partea lui, blândeţea ar putea fi primejdioasă. Dar insulta a trecut nebăgată în seamă de către ea. Era prea atentă să admire silueta bărbătească înveşmântată într-un halat din satin albastru. Culoarea intensă a materialului scotea în evidenţă albastrul-deschis al ochilor, iar focul din cămin îi lumina părul şi îl transforma în limbi de aur. Arthur i-a mai pus un pahar de coniac şî i l-a oferit. De data asta a avut prevederea să-l bea cu înghiţituri mici, ca să nu-1 scandalizeze şi mai mult. Mai bine? a întrebat pe un ton sec. Fiindcă nu mi-ar plăcea să trebuiască să te car din nou până în odaia dumitale, şi pe deasupra beată moartă. O asemenea posibilitate i-a smuls fetei un zâmbet care pe el l-a năucit. S-a uitat mai atent la fetişcana care stătea rezemată de canapea. Avea scandalosul păr lăsat liber, şi la lumina flăcărilor părea o perdea de foc. A pri\ it pentru prima oară chipul tineresc şi şi-a dat seama cât de atrăgător era. Şi-a amintit limpede momentul în care l-a atins şi a îndrăznit să-l sărute. Mândria lui de bărbat încă 60
Salvează-mă mi rănită de îndrăzneala ei de a se comporta astfel. Totuşi, ilc câte ori o privea, nu putea să-şi stăpânească un mormăit u.ptu. Simţea nevoia s-o atingă, s-o guste. îşi pierdea itiiiiţile! Nu te deranjează insultele? a întrebat-o încet. <’lara Luna a ascultat glasul bărbătesc şi a închis ochii l'irţ dc o clipă. I se părea seducător. Grav şi adânc. Radia (ilpmanţă. Sunt obişnuită cu ele, a răspuns cu francheţe. Arthur a privit-o nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Era i'l'işnuită cu insultele? Firea lui politicoasă nu putea accepta 0 asemenea posibilitate. Nicio femeie nu merita să fie insultată, mă rog, s-a corectat, niciuna în afară de ea. Viizând-o, şi-a pus o grămadă de întrebări. Era prea tânără 1a să manifeste un comportament atât de neobişnuit pentru n domnişoară. Pe viitor voi evita să le rostesc în prezenţa dumitale, i a lăgăduit. Iva s-a ridicat cu naturaleţe de pe divan şi s-a îndreptat diept spre el. Paharul de coniac rămăsese pe jos. Vrei să spui că m-ai iertat? a întrebat pe un ton din care ul/bătea speranţa. Cavalerismul meu nu merge până-ntr-acolo, i-a iiînrlurisit cu oarecare duritate. Fata a zâmbit şi mai larg, şi acest gest firesc l-a tulburat ■I mai mult. Nu putea să-şi ia privirea de la gura ei. îşi înaintea perfect moliciunea buzelor şi parfumul pielii ei. în 111Pa aceea l-a simţit şi mai acut. A vrut s-o sărute şi, fără .1 şi dea seama, şi-a umezit buzele într-un gest care nu prevestea nimic bun nici pentru ea, nici pentru el. Şi ce pot să fac ca să mă ierţi? a stăruit ea. Arthur şi-a lăsat privirea în jos spre halatul descheiat care Lisa să se vadă rufaria ei de corp. Aşa, cu părul lăsat pe umeri, i s-a părut o vrăjitoare care îl stârnea dinadins. 61
A rlette Geneve - Chiar vrei să ştii? Gestul ei de încuviinţare i s-a părut neaşteptat, chiar dacii binevenit. Arthur şi-a spus că era cea mai neruşinată fată pe care o cunoscuse. Amândoi erau în haine de dormit, în aceeaşi încăpere şi cu aburii alcoolului plutind între ei. Clara Luna se simţea hipnotizată de privirea lui. Nu pute# să întoarcă ochii. îl vedea deschizând gura ca să rosteascil vorbele, dar nu le auzea, sunetul rămânea prins într-un nor de dorinţă. în minte îi stăruia amintirea sărutului pe caro 1 l-a furat când îl ţinea ostatic şi inima i-a tresărit în faţa posibilităţii de a-1 gusta din nou. „Aş da orice mi-ar cerc, doar să-l mai sărut o dată”, şi-a spus înnebunită. Arthur a fost pe deplin conştient de dorinţa care s-a ivi! în ochii ei. O dorinţă atât de copleşitoare şi primitivă, încât i s-a strâns stomacul, iar răsuflarea şi pulsul i s-au accelerat. Fata abia îi ajungea la gât, dar ardea toată cu un foc ce putea să se dovedească primejdios. „Pesemne, coniacul e de vină pentru trăirile astea periculoase”, şi-a zis. - Vreau să mă ierţi! i-a poruncit ea, şi Arthur s-a strâmbat ironic. Ea trebuia să implore, să-l roage, dar nu, era atât de neruşinată şi îndrăzneaţă încât pe loc i-a venit chef să-i dea o lecţie. Fata se oprise doar la un pas de el. Avea buzele întredeschise şi în privire o strălucire care făcea ca ochii sâ pară două geme sculptate în foc. - Ochi pentru ochi, domnişoară Monterrey? a întrebat-o sarcastic. - Dinte pentru dinte, i-a răspuns ea fără şovăire. Şi Arthur s-a trezit desfăcându-şi cordonul halatului ca să îi lege mâinile la spate. Ea l-a lăsat supusă, fără să-şi ia ochii de pe chipul lui bărbătesc. - Vrei să ştii ce simţi când eşti legată şi lipsită de apărare? Ea nu l-a stârnit răspunzându-i. A aşteptat tăcută în vreme cc 62
Salvează-mă înnoda cordonul la spate. Câteva clipe după aceea, a 1111s-o spre peretele cel mai apropiat ca să poată s-o înconjoare cu trupul lui viguros. Ce simţi? a întrebat-o când ii prins-o între perete şi braţele lui. Curiozitate, a răspuns cu glas întretăiat. Iar acum am să văd dacă meriţi preţul pe care l-am plătit rn să dobândesc libertatea pe care mi-ai răpit-o. Ea avea spatele rezemat de perete. Simţea nodul cordonului npasându-i încheieturile, aşa cum îşi simţea inima prinsă în piept, dar aşteptarea de a fi sărutată de el îi întuneca mintea i i i privinţa jocului primejdios pe care îl începuse. Dosul palmei lui Arthur a început să alunece de pe gât până la decolteul pe care halatul şi camizolul fin nu îl ascundeau complet. A lăsat-o să se odihnească pe porţiunea de piele caldă. Apoi a repetat gestul ei atunci când l-a răpit. Mai întâi n depus un sărut uşor pe pânza caldă care îi acoperea sânul stâng, foarte aproape de sfârc, dar având grijă să nu-1 atingă. Cu cealaltă mână i-a ţinut părul lung ca să nu-1 încurce în înaintarea sa. Ea a rămas în aceeaşi atitudine de aşteptare liniştită. A sărutat-o atunci pe mandibulă, apoi pe bărbie şi i i i cele din urmă a ridicat faţa ca s-o apropie de gura ei. IUizele i s-au părut cele mai moi din câte gustase vreodată şi, surprinzător, s-au deschis în întâmpinarea lui. Şi-a strecurat limba în interiorul mătăsos. El nu se mulţumea să sărute, ci i i cerea chiar nectarul. Ii lua gura cu atâta lăcomie ca şi cum viaţa lui ar fi depins de asta. A lins şi a muşcat. A gustat şi a ciupit buza de jos, cu lăcomie. A făcut sărutul sălbatic, ca şi cum ar fi vrut s-o pedepsească. Şi ea i-a răspuns începând un dans uşor mai întâi, după aceea mai îndrăzneţ. Mintea Clarei I una era un haos minunat. în sfârşit primea sărutul la care visase atâta vreme. Gustul lui Arthur, parfumul lui bărbătesc, adăugat la cel al coniacului, a avut efectul unui drog asupra ci. Limba lui şi-a făcut loc printre dinţi şi a explorat fiecare 11 i i
63
A rlette Geneve ungher cu nesfârşită tandreţe, lingând interiorul umed al obrajilor. Ea a simţit degetele calde alunecând pe sub camizol ca să prindă carnea sânului. Arthur şi-a băgat mâna pe sub material până când a cuprins cu totul sânul. L-a explorat în voie, încercându-i consistenţa şi moliciunea. A ciupit uşor sfârcul roz până când s-a întărit ca pistilul unei flori. Ea simţea ca pe o durere arzătoare nevoia pe care i-o trezea el acolo unde o atingea. S-a auzit un geamăt, dar niciunul dintre ei nu a ştiut cine îl scosese. Şoldurile Clarei Luna s-au mişcat până când au rămas lipite de pântecele lui şi atunci dorinţa s-a aprins în măruntaiele lui Arthur, care a deschis ochii dintr-odată ca să o privească uluit. Ea ţinea ochii închişi. Avea obrajii înroşiţi şi buzele umflate. El şi-a privit mâna care ţinea încă posesivă globul matur. Simţea o dorinţă sălbatică. Judecata l-a lovit nemiloasă. Coniac blestemat! Blestemată vrăjitoare neruşinată! A dat drumul aeralui deodată, făcând-o să deschidă ochii şi să-l privească fără să ştie ce furtună îl lovise de încetase s-o sărute. S-a depărtat de ea cu remuşcarea oglindită pe chip şi apăsarea vinii strivindu-i umerii. - Socoteşte-te iertată, a mormăit aproape ininteligibil. Frigul a învăluit-o brusc atunci când el s-a întors ca să plece. A lăsat-o în bibliotecă, singură, cu mâinile legate la spate şi fără să poată să se mişte, să vorbească şi să mai răsufle firesc. în sfârşit primise sărutul la care visase mereu. Pentru un moment de nebunie se simţise dorită, dincolo de sângele ei fierbinte; de înfăţişarea păcătoasă. Un bărbat o sărutase şi o mângâiase ca să-i dea o lecţie, fără să-şi închipuie cât de importantă fusese aceasta. „Dumnezeule! Şi-acum ce fac?, s-a întrebat întristată. Mai întâi mă dezleg, după aceea mă gândesc, şi-a răspuns sieşi, pragmatică, la fel ca întotdeauna. învăţase o lecţie de preţ despre dorinţa care se aprinde fără să te aştepţi, ca atunci 64
Salvează-mă fiind se aţâţă un foc cu vreascuri arse de soare. Asta nu s-a wlnrşit, lord Beresford, pot să te încredinţez”, şi-a spus cu furaj în vreme ce mergea spre odaia ei şi se gândea la uriaşul şoc emoţional pe care i-1 provocase.
Capitolul 6 Piaţa Mare era un spaţiu urban amenajat în centrul oraşului şi devenise inima vieţii sociale a acestuia. L-a străbătut de la un cap la altul în vreme ce observa structura care se înălţa pe trei niveluri. Construcţia i s-a părul impunătoare. Ea nu mai văzuse niciodată ceva asemănător, După ce a străbătut-o încet cu privirea, i s-a părut că nu era un pătrat perfect, dar nu putea să fie sigură. Avea optzeci şi opt de arcuri în plin centru, cu medalioane în care erau reprezentate figuri însemnate, dar ea nu ştia cine sunt. S-a oprit la cel din Pavilionul Regal. - Medalioanele îi reprezintă pe regi. S-a întors rapid spre glasul necunoscut care îi vorbea în limba ei. în faţa sa stătea un bărbat care o privea cu un zâmbet deschis. Era de statură mijlocie şi, după caietul şi cărbunele pe care le ţinea în mână, a bănuit că era desenator, unul dintre aceia care abundă în Paris şi pe care verişoara ei îi descrisese atât de bine. - Ştiu foarte puţine despre Salamanca, dar ce am văzul până acum mi s-a părut minunat. - Medalioanele din Pavilionul Sfântului Martin, numit aşa după biserica cu acelaşi nume, i-a spus mai departe, are efigii care înfăţişează luptători spanioli faimoşi. Ea i-a zâmbit drept răspuns. Medalioanele din Pavilionul Petrineros sunt cele mai eterogene. Bărbatul a tăcut un moment ca s-o privească atent. O văzuse hoinărind prin piaţă 66
Salvează-mă . mul el se pregătea să deseneze Pavilionul Regal. I-a întins mima neîncetând să-i zâmbească. Pedro Galindo de i nmnado, s-a prezentat protocolar. Im i-a răspuns la salut şi la zâmbet. Clara Luna Monterrey. Ai nişte nume de familie foarte frumoase, a spus bărbatul, care îi ţinea încă mâna între degete. Clara şi Luna sunt nume de botez, a răspuns ea. Numele meu de familie este Monterrey. I’cdro i-a admirat timbrul vocii şi părul frumos pe care ubia îl ţineau agrafele. Câteva bucle scăpaseră din strân’iiiarc. Dintr-o pricină necunoscută a simţit nevoia imperioasă s-o picteze. Ai nume spaniole şi totuşi eşti străină. I ia a dat aprobator din cap. Tata este spaniol, născut în Luna, l-a lămurit răbdătoare, de aceea mă numesc Clara, după mama, şi Luna, după tata. Dar accentul dumitale nu este englezesc, a spus el continuând să-i ţină mâna. La a încercat să şi-o elibereze, dar bunăvoinţa care se fiica în ochii străinului a făcut-o să se răzgândească. Sunt americancă, a spus. O americancă de origine spaniolă şi cu un păr strălucitor. lira pentru prim a oară când cineva îi admira culoarea parului, ceea ce i-a trezit de îndată simpatia. Deşi Clara Luna im era neîncrezătoare din fire, şi-a reprimat dorinţa de a-1 mlreba despre oraşul pe care îl vizita. Culoarea părului meu este moştenire de la mama, care n a franţuzoaică. Aici francezii sunt detestaţi, i-a spus el. Au încercat să iic supună. Ştiu, a răspuns ea, de aceea tata nu ţine legătura cu lamilia mamei. 67
A rlette Geneve Pedro i-a dat, în sfârşit, drumul mâinii şi a invitat-o să in loc împreună cu el la o măsuţă din micuţa cafenea din piaţil. - Aş accepta bucuroasă invitaţia la o cafea, dar nu suni singură. Pedro s-a uitat în jurul său încercând să-l vadă pe însoţitorul unei frumuseţi atât de neobişnuite. Ea i-a arătat un punct anume din piaţă, unde se aflu Mikiw supraveghind-o cu atenţie. Clara Luna mergea adescu în camera pe care o închiriase pentru prietenul ei într-o pensiune foarte aproape de centrul oraşului. Era conştienţii că niciun nobil spaniol nu-i va îngădui metisului să sten împreună cu ele. Mikiw trezea bănuieli peste tot pe unde trecea. Pielea lui închisă, părul negru ca abanosul, ca şi privirea dură şi nasul acvilin îi trădau de la o poştă originea. Dar el o veghea şi o apăra mereu. O facea intr-un fel atât dc tăcut, că uneori ea uita că se afla prin preajmă. - Va fi o plăcere să pot sta de vorbă cu prietenul şi apărătorul dumitale. Pupilele Clarei au strălucit când a înţeles. Bărbatul era foarte isteţ şi înţelesese imediat rolul lui Mikiw în viaţa ei. - Chiar nu vă deranjează? a întrebat peste măsură dc uimită. O clipă mai târziu şi-a spus că Pedro nu putea fi nici nobil, nici vreo persoană influentă; nici pictor sau desenator nu era şi de aceea a bănuit că nu îl deranja tovărăşia unui băştinaş. Se pregătea să accepte încântată, când ochii i-au căzut pe o pereche care se plimba liniştită prin piaţă, chiar în sensul opus faţă de locul unde se afla ea. Amândoi se opriseră în faţa unui chioşc cu flori frumoase. Lordul Beresford şi lady Villiers împărţeau zâmbete şi şoapte sub o umbreluţă. Ei îi plăcea să simtă soarele pe chip, de aceea nu lua niciodată umbrela. Complicitatea dintre ei i-a strâns inima şi i-a 68
Salvează -mă iKvelerat pulsul din pricina curiozităţii pe care i-o trezea. El na foarte prevenitor cu ea. O asculta cu un interes vădit, Miimzat de ceea ce îi şoptise ea la ureche cu cochetărie. Şi a înţeles într-un fel dureros cum îşi manifesta un bărbat lniercsul adevărat pentra o femeie, cu care se poartă galant ni să-i câştige afecţiunea. Lordul Beresford şi lady Villiers nu dispărut după un colţ de la capătul străzii Varillas. „L interesat de Mary Villiers, şi-a spus adânc întristată. I In bărbat nu poate să privească astfel o femeie tară să simtă ceva deosebit pentru ea.” Invitaţia rămâne valabilă, domnişoară. Glasul lui Pedro a readus-o la realitate. Clara Luna s-a uitat spre locul unde era Mikiw şi i-a făcut semn să se apropie. Indianul s-a conformat, grăbind pasul spre ei. Părul lung şi negru îl purta strâns într-o coadă de cal. Lestul dimineţii s-a scurs pe nesimţite. Clara Luna cunoscuse în Piaţa Mare din Salamanca un bărbat pe cât de ciudat pe atât de fermecător. Un pictor extraordinar, care se încăpăţânase să-i facă portretul. După mai multe refuzuri pe care el nu le acceptase, îi făgăduise să se gândească bine şi sa îi dea un răspuns în curând. Mikiw a însoţit-o la întoarcerea la Valvaner. Ea s-a despărţit de el cu o îmbrăţişare. - Te simţi bine la pensiune? l-a întrebat grijulie. M-ar întrista mult dacă nu ai fi tratat bine sau dacă s-ar purta urât cu tine. Mă privesc cu uimire, însă nu pun întrebări, i-a răspuns scurt, dar sincer într-o limbă pe care doar ea o înţelegea. Iar mâncarea e chiar bună, ca şi pâinea. îmi va fi dor de pâinea asta crocantă când ne vom întoarce acasă. Ea i-a zâmbit mângâindu-i cu drag bărbia aspră. - Te aştept mâine în piaţă. Aş vrea să fac o plimbare la 69
A rlette Geneve debarcader, El a făcut un semn de încuviinţare şi nu a plecat până nu a văzut-o intrând în marele conac. Clara Luna şi-n scos mănuşile şi capa şi i le-a dat majordomului, care a aşteptat răbdător. S-a întors verişoara mea? - Domnişoara Loira nu s-a întors încă. Ea s-a întrebat de ce vorbeau despre Iulie cu numele ei în franceză. I se părea ciudată tendinţa spaniolilor de a se conforma cu stricteţe normelor de societate, un luciu cu care ea nu era obişnuită, Ambasadorul a fost nevoit să plece degrabă la Madrid, se va întoarce în câteva zile. - Nădăjduiesc că nu este nimic grav, a spus îngrijorată. - Asta nădăjduim toţi, a rostit majordomul. - E din pricina protestelor, nu-i aşa? Majordomul a privit-o mirat. O persoană pe care am cunoscut-o în piaţă mi-a vorbii puţin despre tensiunea politică din ţară. Toţi se tem de izbucnirea unui război. - Totul se va rezolva, milady. Veţi putea să vă întoarceţi acasă fără probleme. Până atunci, bucuraţi-vă de şederea la Valvaner. Această veste a întristat-o mult. Fără verişoara ei şi fără prezenţa ambasadorului, şederea la Valvaner i se părea inutilă, plictisitoare şi chiar dureroasă. O interesa un bărbat care, la rândul lui, era captivat de altă femeie, nici mai mult, nici mai puţin decât nepoata unui pair al regatului Angliei. O femeie căreia ea nu îi ajungea nici la vârful pantofilor. Ceaiul se va servi la cinci, a înştiinţat-o majordomul. Dar fata nu i-a mai răspuns. S-a îndreptat în tăcere către încăperile care îi fuseseră puse ia dispoziţie, dar, înainte să urce prima treaptă, s-a dus în bibliotecă. Voia să aleagă nişte cărţi ca să citească după-amiază. Pentru că mai era vreme până la ora ceaiului, s-a gândit că nu era nimeni înăuntru, dar s-a înşelat. Pe canapeaua din piele stătea însuşi bărbatul care îi tulbura somnul nopţilor şi liniştea zilelor. 70
____________________ Salvează-mă S-a ridicat când a auzit zgomotul uşii şi când a văzut că a mijit ochii cu o anume neplăcere pe care nu s-a obosit 1 o ascundă. N-am să te deranjez, i-a spus grăbită. Id nu i-a răspuns. Şi-a reluat locul cu spatele la ea şi şiii văzut mai departe de lectură. „Cum poate să fie atât de rece, după sărutul pasional din uniră trecută?, s-a întrebat deranjată în parte de nepăsarea vuită. Fiindcă îi pasă de mine cât de un tumbleweed2, şi-a pus furioasă. Mă urăşte, şi când urăşti pe cineva, îl tratezi u l puţin cu nepăsare rece.” Clara Luna era neîndurătoare i i i ca însăşi. ( and Arthur a auzit că uşa se închide din nou, a dat iii untul aerului din piept. îl chinuia să ştie că o evita în toate Iclurile închipuite şi neînchipuite. Niciodată până acum nu mai întâlnise o femeie care să-l facă să dorească ceva ce din ioţiuni logice detesta. Lui îi plăceau femeile reţinute, cuviincioase şi cu un pronunţat simţ al moralei. De aceea parca vădit stânjenit în prezenţa ei, căci era conştient că o lată neruşinată, obraznică şi amorală izbutea să-l facă să ilorească din toate puterile ceva ce în sinea lui dispreţuia. „Trebuie să mi-o scot din minte!, şi-a spus în încercarea ilc a stăvili neplăcerea ce creştea în el. E doar o americancă limbută şi mojică!” Cu toate acestea, mintea lui se întorcea l.i momentul în care o sărutase şi o mângâiase cu îndrăzneală acolo unde nicio femeie cinstită nu ar îngădui. Arthur a i laiinat din cap ca să-şi înlăture neplăcuta senzaţie de vină pe care o avea. îl răpise, plănuise să-l trimită în celălalt capăt al lumii şi totuşi nu putea să nu se mai gândească la ea. Ştia ' li iar de la ambasador că şederea celor două femei la hi
In Spania i se spune în mod obişnuit barrilla horde, cunoscută şi ca almajo de laboneros, salicor de la Mancha şi capităn în Aragon. Este o plantă anuală din l.miilia amarantaceelor care creşte pe terenuri nisipoase. Când este uscată, \ autul o face să se învârtă ca un glob uriaş, (n.a.)
71
A rlette Geneve Valvaner avea să fie foarte scurtă. îi povestise în câtevn vorbe despre relaţia dintre verişoara franţuzoaică şi nepotul lui şi despre necesitatea unei discuţii între ei înainte de plecarea acasă a celor două. El nu îi ceruse lămuriri, nici nil le aştepta. Cu toate acestea Mary Villiers îi făcuse o descriere amănunţită a relaţiei sordide a fratelui ei cu americanca, pe care o socotea vulgară, deşi uitase sil pomenească despre partea care îl învinovăţea în mod clar pc Robert în acea încurcătură amoroasă. Arthur nu izbutea sil înţeleagă uşurinţa cu care unii bărbaţi se implicau în relaţii sentimentale cu femei nepotrivite. Nu le dădeau atenţie acelora care într-adevăr meritau atenţia lor. Vedeau un chip frumos şi nişte sâni seducători şi uitau de tot. în clipa următoare a gemut supărat, căci şi-a amintit netezimea, greutatea şi volumul sânului neruşinatei şi cât de mult îl aţâţase să-l ţină în mână. Dar el nu era Robert Villiers, ştia prea bine de ce avea nevoie. îi era clar ce fel de femeie va ii potrivită în viaţa şi în lumea lui şi în niciun caz aceasta nu era seducătoarea neruşinată cu păr de foc. „După ce cumpăr mânzul, îi voi spune lui lady Villiers ce gânduri am şi mă voi întoarce în Anglia”, şi-a zis pentru a se încuraja. Se afla de prea multă vreme în Spania, tensiunea politică sporea, iar el nu avea de gând să fie acolo când va izbucni conflictul. Totuşi, dorinţele lui de a nu-şi intersecta paşii cu răpitoarea s-au dus de râpă foarte curând. Destinul era un drăcuşor jucăuş căruia îi plăcea să-i împingă pe oameni până la limitele rezistenţei. Fusese o idee bună să se plimbe pe malul râului Tonnes. Contactul cu natura a încurajat-o şi i-a potolit supărarea. Clara Luna a văzut nişte bănci din lemn aşezate strategic în locuri ascunse, ca să fie folosite de către îndrăgostiţi în nopţile cu lună plină. Sau poate pentai ca pictorii să-şi etaleze 72
Salvează-mă prin surprinderea frumuseţii păsărilor care zburau ihisupra apei ciripind la apusul soarelui. A privit cu atenţie unele luminişuri unde copacii alcătuiau o boltă naturală pen!ru cei care se hotărau să ia prânzul chiar lângă apa care ungea lin şi limpede. Pe drumul paralel cu apa se plimbau iln,n pietoni, dar intr-o parte uşor înălţată, în trepte, câţiva călăreţi se aventurau să galopeze având drept tovărăşie briza ■a mirosul ierbii drept tovărăşie. I-a atras atenţia unul anume, i nre călărea în ritm cu paşii ei. Privindu-1 cu atenţie şi-a dat seama că era lordul Beresford, dar el nu se uita la ea, ci spre /urca care se întindea înaintea ochilor. Calul era spectaculos, i nloarea lui i-a amintit de ciocolata caldă cu lapte pe care o bea în unele dimineţi de iarnă rece. Deodată, ochii au rămas surprinşi asupra ei. Bună ziua, lord Beresford, l-a salutat cu un zâmbet larg. El şi-a atins borul pălăriei ca să-i răspundă la salut. Bună ziua, domnişoară Monterey. Glasul i s-a părut la Ici de rece ca un vânt îngheţat din munţii din Nevada. Ar trebui să te întorci la Valvaner, se apropie furtuna. Ea s-a uitat cu interes la cer şi s-a îndoit de părerea lui despre vreme, căci aerul era uscat. Mulţumesc pentru grijă, i-a răspuns reţinută. La revedere! i-a spus el. Ea l-a salutat cu mâna în vreme ce el începea să galopeze m timp ce ceilalţi călăreţi se îndepărtaseră. Copitele calului stârneau un nor de praf care s-a risipit pe măsură ce el se pierdea în depărtare. „La fel de sec şi de rece ca întotdeauna, şi-a spus Clara I una. Nu are sânge cald în vene”. Dar, când şi-a amintit de sărutul pătimaş pe care i-1 dăduse în biblioteca de la Valvaner, şi-a dat seama cât se înşela. A auzit limpede roţile caleştilor care începeau să plece. I răsurile erau trase pe un teren neted lângă podul roman, iii |;i
73
A rlette Geneve într-o zonă mai înaltă. Podul făcea parte din faimoasa Via do la Plata, care lega oraşul Merida de Astorga. Clara Lunii găsea povestea oraşului pasionantă şi s-a întrebat de ce tatăl ei, fiind spaniol şi cu rădăcini atât de adânci, nu le insuflasc copiilor lui iubirea pentru pământul acesta atât de frumos şi plin de istorie. O bună bucată de vreme a mers fără ţintă, amintindu-şi do familia sa şi de distanţa care îi separa în acel moment. S-a gândit la Mikiw, care în după-amiaza aceea nu era cu ea. îi dăduse instrucţiuni precise să plece la Madrid, s-o găsească pe verişoara Julie şi să-i spună să se întoarcă degrabă. Obosise s-o aştepte la Valvaner. în tăcerea gândurilor ei a auzit un tunet, a privit cerul şi a văzut că părea să anunţe furtună, cum prezisese lordul Beresford. A regretat că plecase singură la plimbare, pentru că puţinii călăreţi care mai rămăseseră plecau, ca şi cei care veniseră pe jos. A rămas un moment nemişcată, simţind pe chip briza după-amiezii care, spre surprinderea ei, nu părea umedă, contrastând cu culoarea plumburie a cerului. „N-o să plouă, aerul e foarte uscat”, şi-a spus liniştită. Ea, care crescuse pe o moşie la ţară, cunoştea foarte bine schimbările de temperatură din atmosferă. Şi, văzând că malul râului se golise de vizitatori, a decis să-şi continue plimbarea bucurându-se de tăcere şi de linişte. Un ceas mai târziu s-a auzit un tunet puternic în cer, luând-o prin surprindere. în depărtare a zărit un fulger care a făcut-o să se oprească brusc. Adâncită în gânduri, se depărtase mai mult decât voise. S-a uitat în stânga şi-n dreapta şi s-a trezit deodată singură. Mai vedea călăreţi pe care probabil nu-i deranja să-i ude ploaia, dar erau un punct îndepărtat. „Ar trebui să mă întorc, am drum lung până la Vâlvaner”, şi-a spus cu chipul ridicat spre cer, aşteptând să simtă 74
Salvează-mă )miincle picături de ploaie. S-a stârnit un vânt uşor care a Ir)1finat arbuştii şi frunzele copacilor de pe mal. Mergea atât ile adâncită în gânduri că nu-şi dădea seama unde punea piciorul. Când a început să alunece spre râu, a ţipat speriată. A încercat să se ţină de stufăriş, dar n-a izbutit decât să-şi zgârie mâinile. Pământul moale aluneca odată cu ea şi brusc coborârea s-a oprit, dar ea a rămas agăţată la câţiva i rntimetri de apă. „Acum înţeleg de ce pe cărarea asta nu se plimba nimeni, doar o proastă ca mine”. O mirase că trecătorii nu o luau pe diurnul îngust de pământ ce părea buretos sub iarbă. A încercat să se caţăre, dar pământul ceda sub ea. Şi-a muşcat buzele destul de îngrijorată, pentru că, dacă nu izbutea să iasă, va sfârşi în apă, luată de curenţi. Putea să nudă în spatele ei sunetul apei care curgea. Ajutor! a implorat cu glas ascuţit. Constatând tăcerea din jur, îngrijorarea i-a crescut simţitor. Dacă începea să plouă tare, va avea un mare necaz. „Trebuia să aleg cea mai proastă zi ca să mă plimb pe lângă râu”, s-a mustrat severă. Ajutor! a strigat de mai multe ori. Mă aude cineva? Aîncercat sa se caţăre cu grijă, ţinându-se de nişte papură pe care nu o rupsese în cădere, dar aceasta nu îi susţinea greutatea, şi forţa exercitată de trupul ei pe jumătate atârnat în gol a făcut-o să sc răzgândească. Blestemat să-mi fie ghinionul!, a exclamat supărată pe ea însăşi. Hei! Poate cineva să mă ajute? în ju r domnea o tăcere desăvârşită. Clarei Luna îi venea să-şi dea drumul şi să lase râul s-o târască în aval, dar o îngrozea rândul că nu va putea să se prindă de nimic şi că va sfârşi inlr-o mlaştină sau în mare. Ea nu ştia la ce distanţă de Salamanca era marea. Speriată de posibilitatea de a muri înecată în apă sau în mâl, a început să strige stăruitor. Când şi-a tras sufletul ca să-şi limpezească glasul, a auzit zgomotul copitelor unui cal care se apropia. I-a venit să plângă de 75
A rlette Geneve__________________ uşurare. Sunt aici! a strigat cât o ţineau plămânii. Ajutor! A auzit călăreţul descălecând şi aplecându-se peste mal. Slavii Domnului că...! Vorbele i-au murit pe buze când l-a văzut deasupra ei pc englezul care o ocolea. - Ia te uită pe cine avem aici! Hohotul lui de râs a luat-o prin surprindere. Ea însăşi s-ar fi putut amuza în urma acestei situaţii dacă nu ar fi deranjat-o atâta bucuria lui în faţa ghinionului ei. Arthur nu s-a oprit din râs mai multe minute, ba chiar i s-au umplut ochii de lacrimi. - Mă bucur că te distrezi pe seama mea, i-a răspuns supărată, dar te anunţ că sunt gata să cad în râu. El a încetai să mai râdă cu gura până la urechi, dar a continuat să zâmbească semeţ. Ea aproape că ar fi preferat s-o ia apa decât să trebuiască să-i ceară ajutorul. Arthur ţinea biciul în mână şi îl lovea uşor de coapsă, poate ca să nu izbucnească iarăşi în râs. Mă aflu într-o mică încurcătură, a recunoscut ea în treacăt şi Iară să dea drumul păpurişului, care începea să se îndoaie ameninţător. Rădăcinile ieşeau deja din pământ. Arthur a zâmbit şi mai larg. -A s ta înseamnă că nu ai nevoie de ajutorul unui domn ca să ieşi din mica încurcătură în care te afli? a ridiculizat-o cu cruzime. „De ce mă deranjează atâta că râde de mine?”, s-a întrebat enervată, şi de aceea i-a răspuns fără să gândească. - Ba aş avea nevoie de ajutorul unui domn, dar vezi dum neata prin preajmă vreunul care să se grăbească să mă ajute'/ Auzind-o, Arthur şi-a înălţat sprâncenele. Se ţinea cu chiu, cu vai de nişte tufişuri care puteau să iasă din pământ în orice moment şi nu-i trecea altceva prin minte decât să-l insulte pe singurul bărbat care putea s-o ajute: el. 76
Salvează-mă Ceva mai jos e o porţiune la stânga, unde apa se adună «k iituind un mic heleşteu. Dă-ţi drumul şi lasă-te târâtă de 111rent. Vei putea să ieşi foarte uşor. Clara Luna a deschis gura surprinsă. Avea de gând s-o Inse agăţată în gol? Şi se socotea un domn? Canalie blestemată!, a murmurat printre dinţi. Ce spuneai? a întrebat-o el, deşi auzise limpede insulta. Am nevoie de ajutorul oricui poate să mi-1 dea, i-a spus neliniştită. Arthur s-a prefăcut că încalecă şi se depărtează în lup. Ce faci? Nu mă lăsa singură aici! a exclamat îngrozită. bl s-a întors cu un zâmbet şi mai batjocoritor. Ajutorul trebuie să-l ceri cum se cuvine. Arthur părea un demon care plăteşte o poliţă. Iar ea a mluit că încasa datoria pe care o făcuse la el în trecut, când il răpise. Şi-a înghiţit mândria pentru că intrase într-o belea clin care urma să nu iasă dacă nu va recurge la umilinţă şi modestie în comportamentul faţă de acest englez înfumurat. Am nevoie de ajutorul dumitale, lord Beresford, i-a cerut cu glas întretăiat, luând un aer de domniţă ofensată. S;ilvează-mă, canalie! Ultimele vorbe le spusese printre dinţi. Arthur a hotărât să n-o mai chinuie. De când o văzuse plunbându-se, nu-şi luase ochii de la ea. îi urmărise fiecare pas pe care îl făcuse. Tocmai cădea prima picătură de ploaie. Şi-a scos capa de pe umeri şi a răsucit-o înainte să i-o ml iudă. - Ţine-te bine. Ea a dat drumul stufărişului, a apucat materialul, dar l-a scăpat, fiindcă avea degetele pline de noroi. Hai, încearcă din nou. El a pus un genunchi în pământ şi s-a aplecat pentru ca ea ca să ajungă mai bine la stofa I'.roasă a capei. Aş prefera să am la îndemână o frânghie, dar, cum nu găsesc una, e bună şi capa. Clara Luna era atât de disperată, încât, atunci când a putut să apuce materialul cu 77
A rlette Geneve o mână, în loc să aştepte gestul lui salvator, a tras cu putere în jos ca să nu îi mai atârne picioarele în gol. Pentru că nu se aştepta la reacţia ei, Arthur a alunecat pe mal. Stăteii foarte aplecat spre ea, având ca singur punct de sprijin genunchiul. A căzut în cap peste fată. Izbitura puternică u făcut-o pe Clara Luna să dea drumul papurii şi amândoi au alunecat şi au căzut în apa rece a râului. Fata a încercat sil iasă la suprafaţă, dar jupoanele grele, rochia voluminoasă şi botinele cu toc o împiedicau să se caţăre. A început să deu din mâini şi să înghită apă din belşug. Totul în jurul ei era apă, întuneric şi frig. Când în sfârşit se împăcase cu gândul că va muri înecată şi că trupul îi va pluti în josul râului, a simţit o mână care o prindea de braţ şi o ţâra. îi era atât de teamă încât, în dorinţa ei de a ieşi la suprafaţă, îl scufunda pe Arthur de câte ori el încerca s-o prindă. Amândoi se scufundau iar şi iar, fiind duşi pe râu în jos. Nu te mai zbate! l-a auzit ca prin ceaţă. Altfel vom sfârşi amândoi înecaţi. Dar ea era îngrozită şi disperată să tragă aer în plămâni, în încercările sale de a se prinde de el, nu şi-a dat seama că îl zgâria, îl scufunda şi îl împiedica s-o salveze. Deodată a simţit o lovitură şi a căzut în nesimţire.
78
Capitolul 7 ( and s-a trezit, o durere îngrozitoare i-a străbătut capul. A gemut şi a încercat să se ridice, dar a ameţit şi i-a venit să vomite. Nişte mâini puternice i-au scuturat capul ca să nu mai înghită apă. Am crezut că scosesem toată apa. Ci laşul catifelat a ajuns la ea ca prin ceaţă. A deschis ochii •a s-a uitat la bărbatul care stătea aplecat asupra ei pe solul a i rea ce părea o peşteră. Afară tuna, fulgera şi ploua torenţial. Ce s-a întâmplat? a întrebat cu un fir de glas. Unde N lllll?
Clara Luna a simţit căldura şi a întors faţa spre focul aprins. Era cât pe-aci să ne înecăm amândoi, a mustrat-o Arthur liiluind-o pentru prima oară. Nu ştiu unde suntem, deoarece curentul ne-a târât destul de mult. Mă duceam la fund, a mărturisit ruşinată, şi m-am speriat când n-am putut să ies ca să iau o gură de aer. Clara I una şi-a atins fruntea, fiindcă o durea, şi a simţit un cucui. I’escmne că m-am izbit de ceva. Eu te-am lovit, ca să nu te mai zbaţi. îm i era cu neputinţă să împiedic curentul să te înghită şi să mă târască odată cu tine. El o lovise? Iarăşi? Totuşi, trăia! îi era totuna dacă o lovea de o mie de ori. Deodată l-a îmbrăţişat cu toate puterile, iar I'.estul drăgăstos l-a luat pe nepregătite. 79
A rlette Geneve - Mulţumesc! Chiar îţi mulţumesc! Arthur a încercat să-i desprindă braţele din jurul gâtului, dar se temea că-i face rău dacă stăruie. - Suntem în viaţă, e tot ce contează, a răspuns el. Ea i-n dat drumul în sfârşit. Deodată Arthur i-a întins capa neagrfl pe care Clara Luna a luat-o întrebătoare. Rochia ta e plină toată de noroi. Ar trebui să ţi-o scoţi şi s-o usuci la foc. \bm fi nevoiţi să rămânem aici până se potoleşte furtuna. Clarii Luna şi-a privit picioarele şi a văzut că pierduse o botină şi avea un ciorap rupt. Când s-a ridicat din locul în care stătea, şi-a dat seama că rochia îi devenise o armură tare şi grea, Era toată plină de noroi şi ruptă în mai multe locuri. A trebuii să te târăsc ca să te scot din râu, s-a scuzat el. Deşi purta cea mai mare vină că rochia ei se făcuse ferfeniţe. Dar ea nu l-a mustrat defel. Era atât de uşurată, că nu putea să-i reproşeze nimic. - Şi dumneata eşti plin de noroi, a spus ea arătând cu un deget spre pantalonii lui negri care acum păreau maro. Arthur îşi scosese haina, vesta şi batista de la gât. Avea mânecile cămăşii suflecate până la cot. Trebuie să-mi dai o mână de ajutor. Ea s-a răsucit ceremonios şi şi-a strâns părul care era plin de ramuri, frunze şi pământ umed. Arthur nu voia să se apropie, dar, când a văzut nasturii micuţi care alcătuiau un şir desăvârşit pe spatele rochiei, şi-a dat seama că ea nu va putea să se descheie singură. Şi-a dres glasul uşor stânjenit. - Nu ştiu de ce hainele femeieşti sunt atât de incomode. Şi era adevărat. Voluminoasa rochie udă părea din piatră. Pe măsură ce vorbea, îi descheia unul câte unul nasturii mici şi, după ce l-a descheiat şi pe ultimul, s-a întors ca să-i ofere intimitatea de care avea nevoie, întorcând pe dos haina pe care o întinsese pe o grămadă de pietre pe care le adunase câl timp ea zăcuse în nesimţire. 80
Salvează-mă Clara Luna şi-a scos rochia udă, juponul dublu şi tui setul. Arcurile prinse de întăritura materialului erau îmbibate de apă şi se strânseseră atât de tare, încât aproape o sufocaseră. Când a rămas doar în camizol, şi-a pus capa Im, care era încă umedă, şi a înnodat-o la gât ca s-o acopere |H‘ de-a întregul. După aceea a luat rochia şi a întins-o lângă li.uncie lui. La fel a făcut şi cu celelalte haine. Cum ai găsit acest loc? l-a întrebat curioasă, în partea asta a râului adâncimea este mai mică, am |uiiut să stau în picioare şi să mă ţin de crengile puternice nlc unui copac pe jumătate căzut. Adevărul este că am avut noroc. Clara Luna şi-a închipuit cât de greu trebuie să-i fi fost , o ţină cu o mână, să încerce să se prindă de crengi cu cealaltă, în vreme ce curentul îi împingea în josul râului. îţi sunt nespus de recunoscătoare, i-a zis aşezându-se jos, lunile aproape de foc, căci simţea nevoia să se încălzească. A întins mâinile privind înjur. A văzut grămezi de lemne lunile aproape de unul dintre pereţi. Pesemne este un adăpost pentru vânători, a lămurit-o fi. Erau multe lemne adunate şi făcute grămadă, o mulţime tic frunze uscate şi vreascuri, aşa că mi-a fost uşor să aprind locul. Ea l-a privit vrăjită, pentru că lordul Beresford avea însuşirea să facă în aşa fel încât imposibilul să devină posibil. - Crezi că se va potoli curând? a întrebat, privindu-1 cum îşi scoate cizmele ca să verse apa din ele. Afară încă tuna cu putere. Nu cred, i-a răspuns. Cerul e prea înnorat. Arthur i-a auzit oftatul înainte să se întoarcă şi să se uite la chipul ei. Ea îşi îmbrăţişase genunchii cu braţele şi se uita la flăcările care se înălţau una deasupra celeilalte. 81
A rlette Geneve - Lady Villiers s-o fi întrebând unde suntem. - Trag nădejde că nu-i va trece prin minte să organizeze vreo căutare pe vremea asta. - Ai de gând să rămâi multă vreme în Salamanca? a întrebat ea. - A r fi trebuit să mă fi întors deja în Anglia. - Şi atunci? - Aşteptam să cumpăr un mânz. Robert Villiers a făgăduit că mă ajută să-l cumpăr. Mi-1 doresc foarte mult. - Nu poţi să-l cumperi singur? - Fermierul nu are încredere în străini. Am primit deja trei refuzuri destul de descurajatoare. - Şi domnul Villiers este străin, a observat ea pe bună dreptate. Arthur a rupt creanga subţire pe care o ţinea în mâini şi a aruncat-o pe jarul care începea să se formeze. - Robert este foarte cunoscut în Salamanca şi este prieten cu bărbatul care are animalul pe care îl vreau pentru grajdurile mele de la Whitam Hali. Ea îl asculta foarte atentă. Văzându-i privirea, a ştiut că se gândea la Mary Villiers. Nu a putut să-şi reprime vorbele ce i-au ieşit pe gură. - Mi se pare că te interesează şi o frumoasă iapa englezească. Arthur a privit-o suiprins de replica ei. Nu era de bun gust să vorbească despre Mary Villiers ca despre o iapă, dar nu se putea aştepta la altceva din partea unei fete care provenea din colonii. - O iapă pe care nu trebuie s-o cumpăr, ci s-o curtez. El folosise un ton peste măsură de sec, dar ea nu voise s-o jignească pe lady Villiers, doar că nu putuse să se stăpânească. S-a scuzat totuşi. - N-am vrut să fiu obraznică. 82
Salvează-mă Cu greu poţi să nu mai fii, a spus el. Şi în următorul ceas amândoi au rămas tăcuţi, fiecare adâncit în gândurile n ii Ic. Ploaia cădea fără încetare. Se puteau mirosi pământul ml şi iarba când era strivită. S-a uitat pe furiş la bărbatul care nc rezemase de peretele rece privind limbile de foc ce îmbrăţişau lemnele pe care din când în când le arunca peste |iuui aprins. Clarei Luna i-ar fi plăcut să se uite la ea, să-i povestească despre viaţa lui. Arthur Beresford i se părea un barbat misterios; rezervat, dar grozav de viril. Şi-a trecut pi ivirea peste gâtul lui şi a coborât-o până la bucata de tors pe care cămaşa nu o acoperea. Părul auriu îi capta întreaga nlcnţie. Nu se cuvine să mă priveşti într-un fel atât de neruşinat, a mustrat-o el. Clara Luna şi-a eliberat genunchii din strânsoarea braţelor. A întins picioarele şi s-a dezmorţit. Făcând asta, capa i s-a desfăcut, lăsând la vedere camizolul transparent. Arthur a întors faţa vădit stânjenit. în ţara mea nu este necuviincios să priveşti drept în faţă un bărbat, fiindcă este cel mai bun mod să afli dacă îţi este duşman. Arthur s-a gândit la răspunsul ei atât de puţin potrivit. El şl ia foarte puţine despre America, dar nici nu-1 interesa să nudă un pomelnic de însuşiri tocmai de la ea. Coloniile nui treziseră niciodată curiozitatea. Dar acum eşti în Europa, nu în America, iar aici nu se cuvine să priveşti drept în faţă un necunoscut. Vorbele lui au mirat-o, căci ea nu putea să-l socotească un străin. - Ah! Dar noi nu suntem chiar nişte necunoscuţi, a spus cu un zâmbet larg. Am împărtăşit săruturi, mângâieri. Şi-apoi am trăit împreună anumite situaţii care pot fi mai necuviincioase decât să ne privim ochi în ochi, ca de pildă să stau aici în faţa dumitale în rufărie de corp. Trebuia să-i 83
A rlette Geneve amintească exact cum o sărutase şi o atinsese! Tocmai în asemenea momente! Fata nu avea nici pic de reţinere în trupul ei ispititor. El era pe deplin conştient de tainele pc care le ascundea capa pe care i-o împrumutase şi de acecn trebuia să facă un imens efort de voinţă ca să uite că ern practic goală pe sub material. Ea a început să-şi pieptene părul cu degetele, acum că era aproape uscat. Perdeaua de foc căpăta o viaţă proprie pe umerii delicaţi şi atrăgea în mod irezistibil privirea lui. Arthur şi-a dres glasul, căci îşi simţea gâtul uscat. Fiecare mişcare a ei era un chin pentru cl, deoarece îşi amintea perfect cum se unduise în braţele lui. Parfumul răsuflării ei, al pielii ei... Trebuie să recunosc că a fost foarte plăcut să faci asta, a spus ea. Arthur s-a gândit s-o trimită la dracu’, pentru că mişcările ei îl aţâţau din ce în ce mai tare. O socotesc o experienţă foarte instructivă. în niciun caz nu ţi-o reproşez. - O fată cuminte nu i-ar fi îngăduit niciodată aceste libertăţi unui necunoscut, a stăruit cu convingere. - Şi eu mi le-am îngăduit, ţii minte? Cum era să uite! încă îl chinuia gândul că fusese atât de expus în faţa unei fetişcane neruşinate. De aceea aş vrea să fim prieteni, măcar până mă întorc în America. Ar fi plăcut să mi te amintesc aşa. De data asta Arthur a privit-o cu o intensitate care a tulburat-o. îşi băgase în gură o crenguţă şi o muşca cu putere. Clara Luna nu ştia că încerca să-şi găsească o ocupaţie pentru a nu se mai gândi la gesturile ei seducătoare fără voie când îşi pieptăna părul. Şi-apoi mi-ai salvat viaţa. - Era datoria mea de gentleman. - Dar eu nu m-am purtat ca o doamnă, de aceea îţi mulţumesc îndoit. Arthur s-a uitat în altă parte când ea şi-a aranjat din nou capa. - Nu ai fost educată potrivit tradiţiei, a spus el, ca şi cum 84
____________________ Salvează-mă ni 11 constatat un fapt, nici nu te porţi ca o doamnă obişnuită. „Ce a vrut să spună cu asta?”, s-a întrebat neîncetând ful I privească. Sunt singura femeie într-o familie cu patru bărbaţi. Cu picii puteam să fi dobândit o educaţie tradiţională. „Habar ii iun ce a vrut să spună cu asta”, s-a gândit Arthur în sinea Im. Mama mea a murit chiar în ziua în care am venit eu pe Iunie. îmi pare rău, i-a spus el cu compasiune. Iar în locul în care trăiesc femeile sunt puţine. Acum Arthur a privit-o pătrunzător. Şi care este locul ăsta? a întrebat-o curios. Comitatul San Buenaventura! a răspuns ea cu un /ambet larg, care i-a dispărut când a văzut gestul lui de nepăsare. Nu ştii unde este? Tu ştiai unde se află Europa, Salamanca? a contraatacat el eu oarecare umor, pe care ea nu l-a luat în seamă. Desigur! a răspuns mândră. Educaţia mea a fost desăvârşită şi fără cusur. - în San Buenaventura li se îngăduie femeilor să sludieze? Mă tachinezi. „O fac?, s-a întrebat Arthur. Da, şi mă ninuză chestia asta”, a recunoscut uimit. Un zgomot în afara f,cotei i-a amuţit răspunsul pe care se pregătea să i-1 dea. Amândoi s-au ridicat, iar Arthur s-a aşezat în faţa ei ca s-o apere de orice primejdie. Zgomotul părea al unui animal şi deodată au văzut cum un băiat băga în adăpost un cal. Calul pe care îl lăsase pe drum când s-a hotărât s-o salveze pe doamnă. Clara Luna şi-a iţit capul pe după trupul lui Arthur şi, când a văzut cine intra în adăpostul lor, i-a ieşit repede în întâmpinare. - Mikiw! a exclamat cu un zâmbet larg. Ce faci aici? Bărbatul cu păr negru şi privire ameninţătoare s-a proţăpit 85
A rlette Geneve în faţa englezului, care nu pricepea nicio iotă din vorbele rostite de femeie. Era îmbrăcat ciudat: cu o pătură din piele, care părea pătrată sau dreptunghiulară, având o deschizăturii în mijloc ca să vâre capul. Purta o pălărie cu boruri mari şi pantaloni din piele maro. Şi îl privea cu o avertizare atât de limpede, încât Arthur a ştiut că ar putea să aibă necazuri cu el, - Când m-am întors de unde m-ai trimis, mi-am dat seama că nu erai acasă. Clara Luna l-a îmbrăţişat mişcată, Ţi-am adus haine mai potrivite. Arthur a văzut că îi dăduse o pătură înfăşurată pe care o scosese de sub veşmântul lui ciudat. Pesemne o ţinuse lipită de piept. - Lord Beresford, ai putea să te întorci? i-a cerut ea, Arthur s-a supus binevoitor. Ce ştii de verişoara mea? l-a întrebat pe Mikiw, în vreme ce îşi punea hainele pe care i Ic adusese el: nişte pantaloni asemănători cu ai lui, cămaşă în carouri, vestă şi o batistă cu care să-şi prindă părul. Arthur asculta discuţia lor fără să înţeleagă nimic. Pesemne era o limbă de-a locului. - Domnişoara Julie nu este în Madrid. Clara Luna s-a oprit brusc ca să se uite la el cu atenţie. A luat un tren care a spre un oraş de coastă, de unde a luat un vapor spre Anglia, - Cum ai aflat toate astea într-o singură dimineaţă? a întrebat nedumerită. - Cercetând. - Nu vorbeşti limba acestui loc, a remarcat ea. - Dar o vorbesc pe a ta şi am putut să întreb la ambasada engleză. Situaţia critică din oraş a sporit controlul celor care intră şi ies din Madrid. A fost foarte uşor să văd registrul de călători al diverselor trenuri. Oamenii sunt neîncrezători, deşi nu li se poate reproşa amabilitatea. Răspund cu băgare de seamă, dar răspund. Clarei Luna încă nu-i venea să creadă că verişoara ei o 86
Salvează-mă lilsase în Salamanca şi plecase în Anglia. A plecat singură? a întrebat cu stomacul strâns. Mikiw a făcut cu capul semn că nu. Arthur a obosit să ulca cu spatele şi s-a întors spre ei. Când s-a uitat la fată, a nlmas uluit. Era îmbrăcată ca un fermier! Mi-ar plăcea să ştiu ce se spune în prezenţa mea, a zis rl supărat. Clara Luna l-a privit continuând să clipească uluită. Veştile pe care i le aducea Mikiw erau dezamăgitoare. Julie plecase în Anglia! Ce avea de gând? Iertare, lord Beresford, Mikiw vorbeşte o limbă din Incurile natale, navajo. El habar n-avea ce limbă era, deşi mlmitea că suna foarte ciudat şi părea tulburătoare. Eu am luvăţat-o la fermă când eram copilă. O limbă cam neobişnuită, a remarcat el. Acolo de unde vin eu, nu, i-a răspuns ea cu un zâmbet. Trebuie să ne întoarcem, Shau’din, a zorit-o Mikiw. Dar plouă cu găleata, s-a împotrivit ea fără putere. Pot să ştiu despre ce se vorbeşte în prezenţa mea? i-a inIrcrupt Arthur, care se săturase să fie ignorat. Indianul a început să adune hainele ei şi să le înfăşoare în putură în care adusese hainele uscate. Mikiw crede că trebuie să ne întoarcem la Valvaner. I icodată Clara Luna a rămas pe gânduri. S-a uitat la indian i n ochii mijiţi şi l-a mustrat: De ce îmi vorbeşti în limba ta iIo faţă cu el? l-a întrebat pe un ton inchizitorial. Lordul lieresford nu înţelege ce spui. M ikiw a zâmbit în loc de laspuns şi a rămas tăcut. Adunase deja totul, stinsese chiar şi focul din adăpost. Nu îi fusese greu să le ia urma, chiar «Iacă ploaia complicase un pic lucrurile. Mikiw n-ar fi ştiut ■•a spună de ce, dar îi plăcea bărbatul care îl privea, încercând ..i-şi dea seama dacă era o primejdie sau nu; bărbatul alb nici nu-şi închipuia cât de primejdios putea să devină dacă 87
A rlette Geneve era aţâţat. Dacă i-ar fi făcut rău lui Shau’din acum, nu ar mal fi avut capul pe umeri. Clara Luna a expirat profund. Afarfi încetase să mai plouă torenţial, iar ea va trebui să meargfl încălţată cu o singură cizmă. Crede că ploaia ne dă un răga/ care va ţine puţin. De aceea e de părere să ne întoarcem Iu Valvaner fără întârziere. A rthur a băgat de seamă că într-adevăr ploaia se mul potolise. Se auzeau tunete, dar cantitatea de apă se micşorase considerabil. - Mergeţi cu grijă pe cărare, le-a spus Mikiw, calul va putea să vă ducă pe amândoi de îndată ce veţi ajunge pe pod, - Nu vii cu noi? l-a întrebat uimită. - A m ceva important de făcut după ce mă încredinţez că sunteţi în siguranţă pe pod. - Ce poate să fie mai însemnat decât să vii cu mine la Valvaner? Mikiw a continuat să-i zâmbească misterios. - Trebuie să iau pe cineva. Nu-ţi face griji, mă voi întoarce curând. Clara Luna l-a privit mirată. Uitase cu desăvârşire cât de bine putea să se adapteze indianul . Recunoştea terenul într-un fel care o uluia. Era pentru prima oară când călca pe pământ european, nu vorbea limba şi cu toate acestea se mişca la fel ca un băştinaş. Pe cine trebuia să ia? Pe dată a răsuflat uşurată. Trebuie să fie vorba despre verişoara Julie. -A d u -o teafără şi nevătămată, i-a spus în navajo. După aceste vorbe, toţi trei au ieşit din adăpost. Mikiw i-a călăuzit pe poteca nesigură şi alunecoasă ţinând calul de hăţuri. După câteva momente lungi şi dificile din pricina înclinării terenului, au ajuns la podul roman. - Ai grijă de ea, altfel vei avea de-a face cu mine. Mikiw îi vorbise în engleză. Arthur l-a privit cu băgare de seamă din pricina acestei avertizări neaşteptate. 88
Salvează-mă linglezul a luat-o deodată de mijloc şi a aşezat-o pe spinarea armăsarului. După aceea, dintr-o singură mişcare, Mîncălecat în spatele ei şi a ţinut-o cu mână fermă. Clara I una a rămas privindu-1 fix pe Mikiw. întoarcerea la Vulvaner a decurs într-o tăcere deplină.
Capitolul 8 După cină, ambasadorul englez s-a scuzat în toate felurile cu putinţă. îi adunase în bibliotecă pe lordul Beresford şi pc ea ca să le dea vestea: nepotul lui fugise cu Julie la Gretmi Green, un mic sat din Scoţia, ca să se căsătorească. Deşi cu ştia deja de la Mikiw, i se părea inadmisibilă purtarea lui Julie. Tăcerea ei. Minciunile ei. - Mi-e grozav de ruşine. Chipul lui George Villiers era peste măsură de tulburat. Şi îmi cer iertare în numele nepotului meu. Ea rămânea tăcută, cu gândul la vestea primită. După ce se întorsese de la râu împreună cu lordul Beresford, avusese o altă mare surpriză: lipsa lui lady Villiers, care plecase de îndată în Anglia, la porunca tatălui ei, pe care îl scandalizase purtarea întâiului său născut, Amândoi încercau să împiedice nunta lui Robert Villiers cu Julie Loira. Ambasadorul i s~a adresat lui Arthur. Nepoata mea îşi cere scuze, lord Beresford, şi este încredinţată că ţi se va alătura la Portsmouth în curând, după ce îşi va fi încheiat treburile. Arthur nu a spus nimic. Din cauza întâmplărilor caro surveniseră, şi el trebuia să se întoarcă în Anglia. Pierduse prilejul să cumpere mânzui. - îmi voi pregăti călătoria şi voi pleca în zori. Inima Clarei Luna a bătut mai tare. Se afla într-o ţară îndepărtată, cu oameni necunoscuţi, iar bărbatul care îi răpea somnul noaptea dispărea din viaţa ei a doua zi. Era mâhnită. 90
Salvează-mă ( înmiită de nelinişte. A auzit fără să înţeleagă schimbul de vorbe dintre ambasador şi lordul Beresford. Vâporal dumitale pleacă din Cadiz peste o săptămână. Iia s-a uitat fix la ambasador în vreme ce îi dădea vestea. 11obuia să mai aştepte singură încă o săptămână în Salamanca. Fără Julie, fără lordul Beresford... Călătoria ei în Spania i se părea acum de o inutilitate zdrobitoare. Când trebuie să plec spre... spre...? Uitase numele oraşului din care va pleca vaporul către tărâmurile americane. Peste două zile va fi de-ajuns, Gran Esperanza este un vapor impunător şi foarte sigur. Ea a făcut cu capul un semn de încuviinţare. Până atunci, mă voi simţi onorat dacă îmi îngădui să-ţi arăt locurile cele mai însemnate din Salamanca, pentru ca aşteptarea să îţi fie cât mai plăcută cu putinţă. Ila nu a răspuns de îndată, pentru că încă se mai gândea In întâmplările neprevăzute. Când a auzit tuşea ambasadorului, a ridicat ochii şi i-a adresat un zâmbet precaut. Va fi o plăcere să vă însoţesc. Mulţumesc, milady. Acum, dacă îmi îngăduiţi, mă iclrag în apartamentul meu, pentru că am de răspuns la nişte scrisori urgente pe care trebuie să le trimit la M adrid la primul ceas al dimineţii. Dintr-odată ea şi Arthur au rămas singuri şi tăcuţi. Chipul Ini arăta limpede cât de prejudiciat se simţea în această chestiune. - îmi pare rău, s-a scuzat cu sinceritate. Arthur nu s-a mai uitat la uşa groasă din lemn, ca să-şi nţmtească privirea asupra ei. - Nu e vina nimănui, a recunoscut, dar fără convingere în ion şi în atitudine. Ea nu a întors privirea. 91
A rlette Geneve - Verişoara mea nu se poartă de obicei aşa. Arthur nu putea să creadă. O femeie care încerca să-şi in viaţa ca să păstreze un bărbat era mârşavă şi mizerabilă. - Din nefericire, am avut de-a face cu prea multe femei la fel de prefăcute şi uşuratice ca verişoara ta. Aceste vorbe au lovit-o cu cruzime. - Pesemne îl iubeşte mult pe Robert Villiers ca să se poarte atât de nechibzuit, a scuzat-o ea hotărâtă. Arthur a făcut câţiva paşi spre bar ca să-şi toarne un coniac. Simţea nevoia! - Domnişoara Loira caută ceea ce şi-au dorit cele mai multe dintre femei de-a lungul istoriei: bani şi poziţie socială. Insulta a lăsat-o cu gtrra căscată. - Verişoara mea nu este una dintre ele, te încredinţez. Este foarte îndrăgostită de sir Robert Villiers şi de aceea s-a hotărât să nu ţină seama de studiile, de reputaţia ei... De nimic! El îşi dusese paharul la buze şi a băut o înghiţitură mare din licoare. -A devărul este că mă doare în cot de ce face verişoara ta, i-a răspuns pe un ton supărat care a facut-o să-l privească atentă. Din pricina ei am pierdut prilejul să cumpăr un mânz bun şi să-mi declar simţămintele faţă de o adevărată doamnă englezoaică, aşa cum plănuisem de mai multe săptămâni. Clara Luna s-a ridicat din fotoliul pe care stătea. - Din aceste pricini pe care le-ai înşirat ţi-am cerut iertare în numele meu şi al ei. Ştiu cât ai pierdut din vina noastră. Arthur şi-a umplut din nou paharul de coniac. - Din vina ta! a spus el. Ai venit la Valvaner, şi toate planurile mele s-au dus de râpă. Clara Luna şi-a trecut limba peste buze ca să lc umezească. Vorbele englezului o chinuiau. 92
___________________ Salvează-mă Lady Villiers te va aştepta în Anglia, l-ai auzit pe unchiul ei. Nu este totul pierdut. Arthur a plescăit obraznic ilm limbă. Proasta nu îşi dădea seama că el voise să rezolve Inlul în Salamanca, înainte să se întoarcă la Whitam Hali. Itoi prea mult. Clara Luna se apropiase de el. Rochia ei amplă îi atingea picioarele. încerc să-mi stăpânesc pornirea de a te strânge de gât, yi alcoolul ajută, crede-mă. Pe ea nu a speriat-o ameninţarea. Era dreptul lui să se .milă jignit, pentru că din pricina purtării ei şi a verişoarei ei loalc planurile lui se năruiseră. Nu vreau să mă despart de dumneata cu mânie, nici să Im dispreţuită. Ha! a făcut Arthur, care îşi exterioriza furia ce îl Niăpânea. Dacă ţi-aş da ce-ai merita, ai pleca de-aici cu ceva mai mult decât dispreţ din partea mea. Dinte pentru dinte, lord Beresford, ai uitat? Am plătit deja preţul chiar în această încăpere. Socotesc că suntem chit. Ochii lui Arthur s-au făcut mici auzind neruşinarea fetei. I a îl privea cu o dorinţă pe care nu putea s-o ascundă sau nu şl ia. Privirea ei îl ardea. îl aţâţa s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute lacom. îi gustase săruturile şi erau un drog care îl adâncea mlr-o disperare cumplită. A lăsat paharul pe o măsuţă şi s-a întors spre ea, chipul lui oglindind dispreţ. - Nu suntem chit, fir-ar să fie! a înfruntat-o pătimaş. Ea a făcut un pas înapoi - voind să pună distanţă între ei - , dar Arthur a ţinut-o de braţ la vreme ca s-o împiedice. - Cred că ai băut ultima înghiţitură prea repede şi ţi-a tăcut rău la creier, i-a spus în şoaptă. - Am de gând să-ţi arăt chiar acum de ce nu vom fi niciodată chit. Deodată şi pe nepregătite, Arthur a tras-o cu 93
A rlette Geneve______ ___________ putere şi a lipit-o de el. A aplecat capul şi i-a căutat buzele până când a pus stăpânire pe ele într-un fel aproape brutal Gura, exigentă şi lacomă, a pus cu totul stăpânire pe a ei, Clara Luna s-a lipit de trupul puternic al bărbatului, care o ţinea nemişcată, şi s-a desfătat cu dorinţa care s-a aprins înlăuntrul ei. A depărtat buzele cu un oftat de plăcere şi a lăsat limba lui Arthur s-o invadeze cu totul. Gura fierbinte şi posesivă a coborât pe gâtul ei, şi buzele au străbătut pielea pe care rochia decoltată nu o acoperea. Niciunul dintre ei nu îşi dădea seama, dar Arthur o ducea către partea din spate a unuia dintre fotolii ca să reazeme spatele ei de spătarul tare. în vreme ce o săruta, a căutat cu mâna nasturii care închideau decolteul. I-a descheiat cu o uşurinţă neobişnuită. Atunci, brusc, i-a dat rochia jos de pe umăr şi a lăsat la vedere un sân, pe care l-a luat posesiv în palmă. Ea a gemul, ameţită de plăcere. A rthur pleca a doua zi, dar în acel moment era cu ea şi avea de gând să profite de puţinele minute de desfătare pe care i le oferea. Arthur a săltat-o din şolduri până când i-a încolăcit picioarele suple în jurul mijlocului lui. I-a ridicat rochia şi i-a căutat printre haine deschizătura ca să-i simtă pielea. Mâna i-a alunecai îndrăzneaţă pe picior. Când a atins carnea de pe partea interioară a coapsei tinerei, acolo unde se termina ciorapul, ea s-a înfiorat de plăcere. De aceea nu vom fi niciodată chit, pentru că te doresc din răsputeri, în pofida antipatiei pe care mi-o stârneşti. Din nou Arthur a pus stăpânire pe buzele ei în vreme ce o mângâia peste rufaria care îi acoperea sexul până l-a simţit umed. Clara Luna a gemut şi s-a contorsionat la atingere. El a aplecat capul către sânul desăvârşit pe care îl dezgolise mai devreme şi şi-a trecut limba peste sfârcul tare, pe care l-a băgat în gură de parcă ar fi fost un fruct delicios. Pradă incredibilei senzaţii pe care o trezea Arthur în ea, Clara Luna a scos un ţipăt. Simţea că arde, şi 94
__________________ Salvează-mă îndrăzneala i-a crescut, oferindu-i şi celălalt sân ca să se l'iinire de el. Ai idee de haosul pe care l-ai stârnit în mine? ii mlrcbat-o el. La fel de copleşitor ca acela pe care îl simt eu? l-a întrebat la rândul ei. Scânteierile din ochii ei erau ca nişte mici ace care i se in l ipeau în inimă. Dureau, dar nu ucideau. Stârneau o plăcere indescriptibilă. Am să-ţi arăt. l-a luat mâna şi i-a dus-o la organele lui genitale, acolo muie membrul lui era pregătit pentru ea. Chiar în clipa în nuc l-a atins, penisul s-a ridicat în întâmpinarea ei. Clara I una nu ştia când îşi eliberase el bărbăţia pentru ea. Arthur era gata s-o penetreze. Nu putea să se gândească la altceva decât s-o posede în toate felurile. \b ia s-o devoreze. Să se sature de nectarul sărutărilor ei, de gustul pielii ei... A căutat din nou buzele delicate, în vreme ce cu degetele ciupea sfârcul sensibil până când l-a lăsat tare ca piatra. Au auzit uşa, dar a fost prea târziu. Ceaţa dorinţei îi învăluia pe amândoi şi nu le-a îngăduit să se depărteze la \ i cine. Ce dracu’ se petrece aici? Amândoi au întors capetele în acelaşi timp. Cu trupul lui, Arthur i-a împiedicat pe cei doi bărbaţi care intraseră în bibliotecă să vadă sânii goi ai Clarei Luna. Dar nu i-a putut opri să vadă poziţia compromiţătoare a amândurora. Ambasadorul şi un necunoscut îi priveau uluiţi. - O, Dumnezeule, Liberty! a exclamat ea moartă de ruşine. Clara Luna voia s-o înghită pământul. Stătea rezemată de spătarul fotoliului, cu picioarele goale în jurul taliei lui Arthur. Decolteul rochiei îi era desfăcut, şi sânii la vedere, 95
A rlette Geneve__________________ unul dintre ei strivit de mâna bărbatului orbit de dorinţă Pentru oricine i-ar fi văzut era limpede ce făceau. - Două minute, niciunul mai mult, a rostit Liberty. Uşa s-a închis brusc. Arthur i-a dat jos picioarele şl poalele, în vreme ce ea îşi încheia rochia şi încerca să adopte o atitudine decentă. El a făcut la fel, doar că penisul lui erit atât de umflat că nu îi intra în pantaloni. - Cine e Liberty? a întrebat el cu glas liniştit, în pofuln împrejurărilor. - Fratele meu, a răspuns ea fără să-l privească. Nu putea să-i susţină privirea. Era la un pas să cadă la pământ şi să înceapă să tremure. Arthur a închis ochii şi a înghiţit saliva densă. Uşa s-a deschis din nou pe neaşteptate, Liberty s-a apropiat cu paşi mari şi, când a ajuns lângă ei, i-a dat un pumn lui Arthur, trântindu-1 la pământ. Ea s-a băgat între fratele ei şi englez, care se ridica năucit de lovitură. - La o parte! a spus Liberty cu un glas ce părea că vine de pe altă lume. Şi ambasadorul a intervenit între ei, dându-şi seama de primejdia care îl pândea pe lordul Beresford din partea nouvenitului. George era zguduit. - Să rezolvăm asta ca nişte oameni civilizaţi, s-a grăbit să spună, ca să potolească spiritele. Ultimul lucru pe care îl dorea George Villiers era un asasinat în casa lui. A înjurat obscen în faţa dezastrului care se anunţa. Redacta nişte rapoarte când majordomul l-a anunţat pe musafirul neaşteptat. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi închipuit scena compromiţătoare din biblioteca de la Valvaner, unde îi lăsase pe lordul Beresford şi pe lady Monterrey cu câteva momente mai devreme. Crezuse cu tărie că Arthur Beresford era interesat de nepoata lui. Şi nu ştia ce îl impresionase mai mult, să-i vadă făcând dragoste 96
Salvează-mă ului tie necuviincios sau să-şi dea seama că se înşelase cu plivire la Mary şi la simţămintele pe care credea că i le lir/ea ea. A fost vina mea, a recunoscut Clara Luna. Eu l-am l»i t>vocat. I iberty s-a uitat la sora sa cu o furie pe care ea a simţit-o Iie l rup ca şi cum ar fi lovit-o fără s-o atingă. Tata o să-mi scoată maţele când o să afle, i-a spus el «i os din minţi. Dar mai întâi am să i le scot eu ăstuia. Clara Luna a lăsat ochii în jos ca să nu-şi simtă inima zdrobită de durerea pe care a văzut-o în ochii fratelui ei. El nu e vinovat, l-a apărat ea din nou. Nu mâna lui era pe sânul tău? a răcnit Liberty, care iiii-şi putea stăpâni impulsul de a-i strivi englezului capul. Nu cl te îmbrăţişa cu neruşinare? Clara Luna nu putea să susţină privirea fratelui său. îi venea să fugă, dar nu era laşă. O întrista că Liberty fusese martorul desfrâului ei, însă faptul era consumat. Nu-mi pot controla sângele fierbinte, Liberty. M-am lăsat mânată de dorinţă, şi acesta este rezultatul... Liberty a făcut ameninţător un pas înainte, dar Arthur a intervenit între fraţi, încercând s-o apere. Americanul era alai de furios că s-a temut să n-o lovească pe Clara Luna. îmi asum răspunderea pentru faptele mele şi mă voi conforma normelor de bună purtare. Sunt un domn, a spus pe un ton solemn. Liberty i-a dat alt pumn, dar de data asta Arthur era pregătit. Chiar dacă nu a putut să-l evite, nu l-a pus la pământ. Şi-a şters cu vârful degetelor sângele de pe buza spartă, însă nu i-a întors lovitura. - Nu terfeli această vorbă, căci e limpede că nu eşti un domn! s-a răstit americanul. - Domnilor, domnilor. Putem să rezolvăm asta în mod 97
A rlette Geneve______________ _ civilizat. Ambasadorul era vădit stânjenit. Există o singur# cale pentru anularea acestui afront, şi lordul Beresford ştir prea bine care este. Toţi şi-au dat seama că ambasadorul vorbea despre căsătorie. - Nu! a exclamat ea pe un ton precipitat. - Ba da, a contrazis-o Arthur privind-o. Aşa e drept. Liberty s-a uitat stăruitor la unul şi la celălalt. Cu o repulsie indescriptibilă. După câteva clipe, şi-a aţintit ochii negri asupra ambasadorului. - Intr-un ceas, a rostit. S-a întors şi a ieşit din bibliotecă. Clara Luna şi-a dus mâna la gură ca să-şi înăbuşe un geamăt de durere. S-a uitat la Arthur în vreme ce ochii i sc umpleau de lacrimi. Nu putea să se mărite cu englezul, nu, când el iubea altă femeie. A închis ochii în faţa nesiguranţei care o năpădea. -A ş a se cuvine, lady Monterrey, a spus ambasadorul. \bi pregăti documentele trebuincioase pentru căsătorie. Ca reprezentant al Coroanei engleze sunt îndreptăţit să oficiez căsătoria. Faptul că nu eşti spanioloaică, înseamnă mai puţină hârţogăraie, te asigur. Singurul impediment ar f i neîmplinirea vârstei majoratului, dar din fericire fratele dumitale este aici ca să-şi dea consimţământul. Dar ea nu asculta vorbele ambasadorului. Se gândea la tatăl, la fraţii ei, la dezastrul pe care îl dezlănţuise blestematul ei sânge fierbinte. - Nu, a spus în cele din unnă. Căsătoria nu este o opţiune. După ce a rostit aceste vorbe, a plecat în căutarea fratelui ei ca să încerce să-l potolească. Nu ştia ce facea la Valvaner, nici cum ajunsese aici, şi trebuia să vorbească degrabă cu el ca să lămurească lucrurile. Arthur a privit uimit plecarea ei; ambasadorul părea 98
Salvează-mă stupefiat. Reputaţia ei era distrusă. Vestea celor întâmplate In bibliotecă se va răspândi ca fulgerul în societatea engleză ţi cea spaniolă, fiindcă pe servitori îi încânta să colporteze lim fe, iar ei nu fuseseră deloc grijulii în această privinţă. IVntru că se dedase orbeşte desfidului, era drept să plătească |» IC ţlll.
99
Capitolul 9 Clara Luna l-a găsit pe fratele ei în apartamentul ambasadorului, acolo unde acesta îl primise când sosise, Stătea cu spatele la ea, privind ţintă rafturile pline cu cărţi. Nu-şi scosese pălăria cu boruri largi, nici pardesiul gri-închis, La brâu purta revolverul vârât în teacă, de parcă s-ar fi aflai la fermă. - îmi pare nespus de rău pentru că ai asistat la o asemenea scenă, a şoptit cu inima cât un purice. Liberty s-a întors spre ea mijind ochii întrebător. - După ce te măriţi, am să-l omor, a rostit cu gravitate. Ea a scos un oftat lung din adâncul sufletului. - Nu pot să mă mărit cu lordul Beresford, a mărturisii îndurerată. - Dar ai fost în stare să-l laşi să te pângărească, i-a răspuns supărat. Clara Luna avea în faţă o provocare: să-şi convingă fratele şi să plece împreună la San Buenaventura. - Ne sărutam doar, i-a spus ea, dar, văzând chipul mohorât şi neîncrezător al fratelui ei, şi-a corectat declaraţia: Mă simt foarte atrasă de lordul Beresford şi de aceea îl seduceam. - Şi atunci? - Nu pot să mă mărit cu el, pentru că este îndrăgostit de alta. Liberty a deschis gura uimit când a auzit-o, dar a închis-o 100
Salvează-mă Iii clipa următoare şi mai furios. Un bărbat care este îndrăgostit de o femeie nu face umor cu alta. Eu sunt singura vinovată şi acum regret sincer uşurătatea faptelor mele, care au pricinuit acest incident. Am jurat să-l omor, dar după ce-ţi va fi spălat numele i ii al lui. Ce pot să fac ca să te conving? l-a întrebat cu o voce pierită. Clara Luna era pe deplin încredinţată că fratele ei îşi vii (ine cuvântul de a-1 omorî pe englez. Măcar atâta lucru îi \ a cere tatăl lor, dar ea nu putea să îngăduie asta. De când îi ieşise în cale lordului Beresford, îi complicase viaţa. Se M i n ţ e a vinovată şi regreta cele întâmplate. Cum m-ai găsit? I ;i întrebat ca să domolească supărarea care încă i se mai cilca pe faţă. Mi-a trimis Mikiw o telegramă de la San Francisco, înainte să plece vaporul. Apoi alta, când aţi ajuns la I isabona, în care mi-a spus unde erai şi ce planuri aveai înainte să luaţi o trăsură închiriată cu destinaţia Madrid. „Aşadar pe Liberty trebuia să-l ia şi de aceea nu a venit cn mine la Valvaner”, şi-a zis Clara Luna. Şi Mikiw unde este? a întrebat ea. L-am lăsat în piaţă cu un artist, prieten de-al lui. îl plăteşte ca să-l picteze. Clara Luna s-a gândit la vorbele fratelui său. Pedro Galindo de Coronado, pictorul pe care îl cunoscuse cu câteva zile în urmă în piaţă, devenise prietenul prietenului ei. Surprinzător. Mikiw se lăsa pictat? Nu şi-ar fi închipuit niciodată. Iar acum i se lămureau multe lucruri, printre care şi uşurinţa cu care dobândea informaţii. II ajuta artistul! Nu vrei să-ţi schimbi hainele? Ea şi-a privit rochia Iară să înţeleagă vorbele fratelui său. Eu ţi-aş recomanda una neagră. Sfatul nu a amuzat-o câtuşi de puţin. 101
A rlette Geneve - N-am de gând să mă mărit cu un bărbat pe care vrei să-l omori de îndată ce va spune da în faţa altarului. Liberty şi-a pus braţele în şolduri şi a privit-0 ameninţător. - N-ai încotro, i-a amintit el. - îmi voi primi batjocura pe care mi-am câştigat-o din plin. Oricum, am deja faima de neruşinată în Sau Buenaventura, măcar acum va fi îndreptăţită. Liberty a făcut ameninţător un pas spre ea, dar fata era prea încăpăţânată ca să dea înapoi. îl ardeau măruntaiele când se gândea că sora lui fusese pângărită de un ticălos care se credea domn. - Aşadar va trebui să te silesc cu arma. Ameninţarea a avut efectul scontat. - Frate, n-aş putea să leg de mine un bărbat care nu mă iubeşte, pentru o mică greşeală, a spus mâhnită. între noi există doar curiozitate din partea mea şi dorinţă dintr-a lui, Şi, de îndată ce ne vom îmbarca spre casă, nu va mai avea însemnătate. întâmplarea aceasta va rămâne aici, într-un loc în care n-o să mă întorc niciodată. Clara Luna minţea, căci simţea pentru lordul Beresford mult mai mult decât putea să recunoască faţă de fratele său. - Trebuia să te fi gândit la asta înainte să te dedai la jocuri deşănţate cu un necunoscut. Clara Luna şi-a umezit buzele, căci începuseră să-i tremure. - Nu mă obliga, Liberty, te rog! Salonul principal de la Valvaner fusese amenajat în grabă. Un şir de servitori urmau să asiste la nunta neaşteptată, cu majordomul şi vizitiul ca martori. Arthur se îmbrăcase de parcă se pregătise să participe la o cină de gală cu însuşi prinţul moştenitor. Ea purta aceeaşi ţinută, pentru că nud 102
____________________ Salvează-mă pAsa deloc cum arată. Era pe punctul să sughiţe din pricina încercărilor pe care le făcea ca să-şi stăpânească suspinele. Inglezul nu o privea, nici ea nu îndrăznea să se uite la el. Slalea lângă el, amândoi aşteptând sosirea ambasadorului cu documentele pe care trebuia să le semneze după ce vor fi declaraţi soţ şi soţie. O servitoare s-a apropiat de ea şi a scos din buzunarul şorţului o mantilă scurtă din dantelă neagră, pe care o folosise la slujba de dimineaţă. Alta a luat un trandafir alb dmtr-una din glastrele care împodobeau frumoasa încăpere dc la Valvaner. Amândouă i-au pus mantila şi floarea ca să pară o mireasă mai puţin nefericită. Ea le-a mulţumit pentru gest cu o înclinare a capului. Ambasadorul şi-a făcut apariţia grăbit. Era însoţit de un turist şi un funcţionar civil de la primărie. „Cum am ajuns în situaţia asta?, s-a întrebat, încercând să înghită nodul de neputinţă din gât. Cum să-l mai privesc pe lordul Beresford, după ceea ce l-am silit să facă?” Clara Luna nu auzea vorbele pe care le rostea ambasadorul. Era copleşită de un simţământ de milă şi nefericire care se oglindea pe chipul ei abătut şi umerii căzuţi. Arthur stătea drept, în pofida tulburării pe care o simţea. I )c două ori băuse alcool şi de două ori sfârşise în braţele vrăjitoarei cu părul de foc. Fata care va deveni lady Beresford era antiteza a ceea ce căuta el la o femeie, dar îi compromisese reputaţia atingând-o şi sărutând-o cum doar un soţ avea dreptul s-o facă. El era un bărbat matur, responsabil. Totuşi, fetişcana aceea înfumurată şi neruşinată ii împingea dorinţa la extrem, aducându-1 în punctul doar de a simţi. Şi, de câte ori era alături de ea, sfârşea încurcat în gânduri, dorinţe şi lipsă de măsură. Nu ştia nimic despre ea, numai că tatăl ei se numea Guillermo şi că avea trei fraţi mai 103
A rlette Ge
n e v e ______ __
mari. Unul dintre ei se afla chiar în spatele lui, într-0 atitudine ce avea darul să-i intimideze pe cei din ju r $1 privindu-1 cu nişte ochi ce prevesteau furtuna. Mângâia armii pe care o avea Ia brâu în ceea ce lui i se părea o provocare lipsită de echivoc. - Lord Arthur Ross Beresford, a început ambasadorul, o acceptaţi pe lady Clara Luna Monterrey drept soţie? - Da, a răspuns hotărât. - Lady Clara Luna Monterrey, a continuat George Villiers, îl acceptaţi pe Arthur Ross Beresford drept soţ? în încăpere s-a aşternut tăcerea. Ea răsufla precipitat. Era cufundată în gânduri negre. S-a scurs un moment care lui Arthur i s-a părut o veşnicie. Servitorii au crezut că mireasa o va lua la fugă fără să se uite la nimeni, dar au văzut-o făcând un pas înapoi ca să-l privească pe fratele ei cu ochi de miel înjunghiat. Acesta a scos revolverul cu o avertizare limpede şi i-a tras piedica. O clipă mai târziu l-a aţintii asupra ei. Ea a scos un oftat adânc şi copleşitor. S-a întors din nou către ambasador, care repetase jurământul. A tuşii, pentru că îi pierise glasul. -D a . Murmurul a fost general în rândurile asistenţei. După ce şi-a dat acceptul, nu a mai auzit nimic. A repetat mecanic jurăm ântul când a simţit un cot al lui Arthur, fiindcă se lăsase iarăşi furată de gânduri. La scurt timp după aceea, a rostit jurământul şi lordul Beresford, cu un glas atât de rece şi cu un aer atât de distant, că i-a stârnit un fior de teamă. - Prin puterea ce mi-a fost încredinţată de către regele George al IV-lea, regele Marii Britanii, Irlandei şi Hannoverului, vă declar soţ şi soţie! Tăcerea s-a aşternut din nou după ultimele vorbe ale ambasadorului. Puteţi săruta mireasa. 104
____________________ Salvează-mă Dar Arthur nu a sărutat-o. A semnat documentul fură «A i arunce nici măcar o privire. Ea a semnat cu o mână iinnurătoare. După ce ambasadorul, magistratul şi funcţionarul civil şi-au pus şi ei semnăturile, ambasadorul I n făcut sul şi i l-a dat lordului Beresford, care l-a pus în Im/unarul interior al redingotei sale. Ambasadorul a i .impietat cartea de ceremonii în care rămânea înregistrată n'isătoria oficiată. Arthur s-a întors spre cei prezenţi şi l-a privit în faţă pe I ibcrty, care depărtase picioarele şi îşi vârâse degetele mari ,ub catarama pantalonilor din piele maro. Pregătit? l-a întrebat acesta, păstrând arma cu care o ameninţase pe sora lui cu câteva momente mai devreme. Arthur a înclinat din cap în semn de confirmare şi s-a îndreptat spre el. Cei doi bărbaţi au ieşit din încăpere, iar ea , a întrebat ce naiba aveau de gând.
105
1
Capitolul 10 Se afla într-o stare de nervozitate neobişnuită. Se plimbn dintr-o parte într-alta a odăii, aşteptând sosirea chipeşului ol soţ. Vorba i-a stârnit un fior, care a străbătut-o din cap până-n picioare. Era măritată cu lordul Beresford. De ce acest simplu gând o umplea de nesiguranţă? Deoarece căsătorii! lor nu era rodul unei iubiri nemărginite, ci al unui şir do împrejurări şi neînţelegeri care se transformaseră într-nn dezastru monumental. Nu mai putea să se întoarcă la San Buenaventura şi faptul că era conştientă de asta îi făcea inima să i se strângă dureros. Ea, care venise în Spania în căutarea unei verişoare, găsise un soţ, dar unul care nu o va ierta că provocase eşecul scopurilor lui. Arthur era îndrăgostit de alta, iar ea nu va putea să treacă peste vina pe care o simţea din cauza acestui fapt. S-a oprit un moment şi şi-a potrivit cordonul halatului în încercarea de a-şi potoli tremurul mâinilor. Nu ştia când va veni lordul Beresford la Valvaner, unde plecase şi de ce. Nici despre Liberty nu ştia nimic. A întors faţa spre căminul aprins şi şi-a aţintit privirea asupra tăvii din argint cu două pahare din cristal fin şi o sticlă de vin dulce. După cum spunea camerista, o va linişti. A simţit pornirea să umple unul dintre pahare, ca să vadă dacă lichidul întunecat izbutea să-i alunge nodul pe care îl simţea la jumătatea gâtlejului şi care abia dacă îi permitea să răsufle. S-a aşezat pe un fotoliu foarte aproape de sursa de căldură: trunchiurile care ardeau 106
Salvează~mă şcmineu. A privit limbile de foc care uneori se colorau în o ide şi albastru ca după câteva clipe să devină din nou de un portocaliu aprins. S-a lăsat pe spate şi s-a gândit la tatăl ei, bărbatul pe care i u i I văzuse de luni întregi şi pe care îl iubea din tot sufletul. Noua ei condiţie de soţie îi va provoca o durere cumplită. O milă groaznică pentru care nu o va ierta multă vreme, poate niciodată. „1 )e ce mă simt atât de nefericită?, s-a întrebat punându-şi picioarele pe fotoliu ca să stea mai comod. Niciun bărbat nu merită să fie legat astfel. Cu atât mai puţin lordul Beresford. Nu am nicio scuză, nici nu pot să aştept îndurare din partea lui.” Tăcerea şi întunericul din încăpere izbuteau să accentueze acuzaţia de pierdere care o încerca pe Clara Luna. Kemuşcările pentru purtarea ei îi apăsa inima şi nu ştia cum Hă Tacă astfel încât autocompasiunea să nu mai fie atât de distrugătoare pentru simţămintele ei de femeie. A lăsat capul pc umărul stâng şi a închis ochii. Oricât de mult s-ar fi căit, inul fusese făcut. După câteva ceasuri s-a trezit tresărind. Arthur tocmai nuntise uşa odăii. Părea supărat şi îşi manifesta proasta dispoziţie făcând gălăgie. Când s-a uitat la el, nu a putut sn-şi reprime o exclamaţie de surpriză. Era lovit, învineţit, cu hainele murdare şi rupte. Fusese atacat! S-a ridicat instinctiv şi s-a îndreptat îngrijorată spre el. Stai pe loc! a oprit-o el. N-am nevoie de mila ta. Clara Luna l-a privit uimită. Arthur a aruncat redingota pe un scaun; vesta a avut aceeaşi soartă. Ea a putut să vadă că pumnii îi sângerau şi că avea buza de jos spartă. Ochiul slâng căpăta o nuanţă purpurie destul de urâtă. - Ce-ai păţit? l-a întrebat nevinovată. El a privit-o cum îl priveşti pe autorul unei calamităţi. I ii
107
A rlette Geneve__________________ - Chiar credeai că n-o să plătesc pentru nesăbuinţa ta? O făcea nesăbuită; de ce? - Din cauza nesăbuinţei mele ai primit aceste lovituri? l-a întrebat uimită. - Loviturile sunt cadou din partea fratelui tău. Ea a clipii neîncrezătoare. Liberty îl maltratase? De ce? Deodată şi-n dat seama că îşi punea prea des această întrebare. Dar ut trebui să vezi cum arată el, a mărturisit cu un zâmbet care ei i s-a părut viclean. Mândria lui a încasat o bătaie bună. - Te-ai bătut cu fratele meu? Arthur a privit-o de sus. Câteodată fata părea proastă. - Credeai că pot să scap teafăr după ce m-a prins făcând dragoste cu tine? - Nu făceai dragoste cu mine! a exclamat cu obrajii la fel de învăpăiaţi ca şi părul ei. Ne dădeam un sărut de rămas* bun. Ai uitat? Arthur îşi scosese cămaşa şi, după ultimul ci comentariu, a privit-o surprins. Dacă nu ar fi fost întrerupţi, el i-ar fi dat ceva mai mult decât un sărut de rămas-bun, l-ar fi lăsat o amintire de neşters despre felul cum se face dragoste cu o femeie ca ea. A băgat de seamă că îi priven torsul cu dorinţă, umezindu-şi provocator buzele. Nu era scandalizată că vedea un bărbat pe jumătate dezbrăcat, şi asta l-a enervat. El dorea o soţie inocentă! O femeie care să nu-i fi cunoscut pe bărbaţi în intimitate. Şi cu ce se alesese? Cu o fată dezmăţată, cu mai multă experienţă amoroasă decât era îngăduit. Arthur era pe punctul să-şi manifeste dispreţul, dar s-a stăpânit. Măcar nu va putea să facă dragoste cu ea până când nu îi va dispărea proasta dispoziţie. Când a vrut să plece, ea a alergat după el. Pleci? l-a oprit punându-i mâna pe braţ. Atingerea ei l-a înfuriat. Era prins într-o pânză de păianjen primejdioasă din care nu putea să scape. Se simţea ca un animal încolţit. 108
Salvează-mă N-aş suporta să rămân, i-a răspuns pe un ton ridicat. Am crezut... Am crezut că puteam sta de vorbă civilizat. Arthur a expulzat brusc aerul din piept. Să stea de vorbă civilizat? Era mai nebună decât credea. întreaga ei fiinţă icprezenta o provocare. Tu nu vrei să vorbeşti, lady Beresford, i-a trântit cu iicreală. - Ce te face să crezi că aş avea alt motiv? a întrebat ofensată. Ea nu-şi dădea seama, dar ochii ei păreau doi vulcani de foc care aruncau flăcări. Arthur era pe deplin încredinţat că i m putea să sfârşească rău dacă nu punea distanţă între ei, cel puţin până când mânia care fierbea în ei se va potoli cât de cât. - E de-ajuns să te privesc ca să-mi dau seama că eşti un venin periculos care poate să mă omoare. Ea a dat alarmată un pas înapoi. De ce o acuza? - Dacă te-am oprit, a fost ca să-ţi capăt iertarea. - Te-am iertat deja la vremea aceea, ai uitat? i-a amintit. - Nu vorbesc despre răpire, nici despre pierderea banilor eu care ţi-ai dobândit libertatea; o libertate pe care nu aveam dreptul să ţi-o iau. Clara Luna şi-a tras sufletul. Voiam să-mi ccr iertare, pentru că te-am făcut să accepţi un angajament pe care nu-1 doreai. Pentru că ai fost nevoit să-ţi legi viaţa de o femeie pe care nu o iubeşti. Arthur nu putea să-şi înde părteze privirea de la chipul oval, nici atenţia de la mâna care ii ţinea braţul. Simţea că îi arde pielea. Voiam să îţi dau prilejul unui divorţ amiabil, după ce va trece o lună. - De ce o lună? a întrebat-o curios. Arthur nu avea de gând să-i spună că divorţul ieşea complet din discuţie. El nu va fi bătaia de joc a familiei şi a prietenilor când se va afla de nunta sa precipitată cu o americancă. Nu va fi subiectul de bârfa care va circula cu 109
A rlette Ge n e v e _______________ iuţeala fulgerului prin toate cercurile sociale londonezi' N-ar îndura batjocura fraţilor şi cumnatului lui în legat inii cu nunta, în condiţiile în care le dispreţuise atât de vădii pi ale lor. Ar prefera moartea. - Pentru că de-atâta am nevoie ca să adun banii necesml întoarcerii în America. - Lire ţi-aş da eu bucuros. - Am nevoie de dolari. - îţi trebuie reali de argint. Ai uitat că ne aflăm în Spanlit Ea a mijit ochii şi l-a privit supărată, fiindcă a crezul i ii râdea de ea. - Vreau să mă întorc în America atunci când tata se II îmbarcat spre Spania în căutarea mea. Sprâncenele Iul Arthur s-au ridicat întrebătoare. Nu doresc să fiu aici când vh sosi el, a recunoscut cu francheţe. Voi câştiga un limp nepreţuit. v Vrei să-mi spui că nu aveai de gând să mai rănim măritată cu mine? întrebarea sunase prostesc, dar aşa se simţea el. - Trebuia să-l potolesc pe fratele meu şi să evil n nenorocire, ca de pildă un accident cu armă, de aceea mu acceptat, chiar dacă a fost o acceptare condiţionată. Arthur şi-a pus mâinile în şolduri şi a privit-o cu ut Iu scânteietori. Tocmai îi amintise ce umilinţă a trăit când a crezut că o va lua la fugă înainte să se încheie ceremoiiiu Când l-a lăsat să-i aştepte în tăcere răspunsul, după jurământul rostit de el. Când s-a uitat la fratele ei, şi accnlu a ameninţat-o cu o armă ca să nu dea înapoi. Se simţea uliii de jignit, încât îl surprindea propria stăpânire de sine ca nA n-o strângă de gât chiar acolo. - O căsătorie nu poate să se desfacă aşa pur şi simplu u spus el. Sunt un bărbat respectabil şi nu rup legături siluit.' la nimereală. v ii
110
___________ ________ Salvează-mă Ha nu ştia ce înseamnă această expresie, dar şi-a închipuit. Nu suntem căsătoriţi de Biserică, a argumentat ea. Şi asta ce înseamnă? a întrebat şi mai iritat. Că atunci nu aş putea să divorţez. Pentru că eşti catolică? a întrebat-o pe neaşteptate. I a a clipit o dată. Nu ştiu ce sunt, i-a răspuns cu glas şovăitor. Arthur credea că nu auzise bine. Ce spui? Că nu ştii ce eşti? Nu am fost educată ca o catolică, deşi mama era şi tata ■ac, a încercat ea să-l lămurească. () privea complet debusolat. Biserica din Anglia era iiiip.licană, iar cea din locul de unde venea ea era catolică. I >c ce spunea că nu fusese educată în spiritul catolicismului? Şi cum ai fost educată? ( a o navajo. Acum chiar a făcut un pas înapoi, pentru i ii simţea nevoia să pună distanţă între ei. Dar eu voiam să Im o credincioasă creştină ca mama, de aceea am hotărât H n câteva luni să cunosc religia familiei mele. Arthur se afla într-o mare încurcătură. Cum adică fusese cilncală ca o navajo? i la i a Luna a fost conştientă de multitudinea care a luhalut chipul bărbatului: neîncredere, respingere şi, la huşii, dispreţ. Un dispreţ asemenea celui pe care îl m,im testase în ziua în care se întorsese la Valvaner şi o i isc acolo. ( ine sunt aceşti navajo? a întrebat Arthur cu teamă. () populaţie băştinaşă din America. I I nu mai auzise niciodată vorbindu-se despre indienii Hu a|o, dar nici nu-1 interesaseră vreodată coloniile ui'lc/eşti pe care le pierduse Coroana. Sălbătici? i i i
111
A rlette Geneve__________________ - Nu mai mult decât tine sau mine. Dar îl cunoşti deja pe unul dintre ei, pe Mikiw. Acum Arthur înţelegea multe lucruri. îşi pusese nenumărate întrebări despre bărbatul ciudat care le venise în ajutor în grota de lângă râu. - Unde ne duce discuţia asta? - La divorţul nostru, ca urmare a faptului că nu suni catolică. - Şi până atunci ce ai de gând să faci? - Să aştept la Porto următorul vapor care va pleca spre San Francisco. Porto este cel mai apropiat oraş-port dc Salamanca. Arthur a mijit ochii cu un aer ameninţător. De ce angajase ea doi marinari portughezi ca să-l ducă pe plantaţia de zahăr, ca sclav? De ce cunoştea aşa de bine vaporul Baptista şi traseul lui? Acum avea răspunsul. - Nu vreau să mai lungesc această discuţie. Prin vorbele lui a lăsat-o fără grai. Ea s-a uitat la el neînţelegând această schimbare de atitudine. îi oferea o variantă care ar fi fosl bună pentru amândoi. Am poruncit să-ţi fie pregătite lucrurile. Mâine după-amiază plecăm la Huelva. Acolo ne vom îmbarca pe Diavolul negru, velierul tatălui meu, care ne va duce în Anglia, pe lângă coasta Portugaliei. Ochii Clarei Luna exprimau uimirea. - Dar eu n-am de gând să mă îmbarc spre Anglia. Arthur a făcut ameninţător un pas spre ea, iar fata, din precauţie, a făcut doi înapoi. - Priveşte-ţi mâna, lady Beresford, ce vezi pe ea? Clara Luna s-a conformat şi a văzut inelul pe care el i-1 pusese pe degetul inelar al mâinii. îi era un pic mare, dar nu-i cădea. El îl purtase înainte pe degetul mic. - Un inel, a răspuns înţepată. - Porţi inelul meu. Numele meu. De bună seamă că vei 112
____________________ Salvează-mă nuTge cu soţul tău în căminul lui din Anglia. Şi, dacă va exista vreun divorţ în viitor, eu voi fi cel care îl va cere, nu Iu Şi deja ai hotărât prea multe lucruri în locul meu. N-am ile gând să-ţi mai permit aşa ceva. Ai înţeles? îndată după aceea a ieşit din încăpere cu spatele la fel de ţeapăn ca o lance. Clara Luna i-a privit ieşirea intempestivă lină să-i vină să creadă ultima lui afirmaţie. Stătea în aceeaşi poziţie, în picioare, când a auzit nişte bătăi uşoare în uşă. ( i ezând că era Arthur, care venea să-şi ceară scuze pentru purtarea sa, a alergat să deschidă, dar în spatele uşii nu se uliu lordul Beresford, ci Liberty, într-o stare la fel de proastă ca Arthur. Avea buza spartă, un ochi învineţit şi a intrat în odaie ţinându-se de coaste. Fără îndoială le avea lovite şi poate vreuna raptă. - Mi se pare de necrezut purtarea voastră copilărească! I a mustrat cu asprime pe fratele ei. - Eşti pregătită? - Pregătită pentru ce? - Pentru călătoria ta în Anglia. - Credeam că ai venit să-ţi iei rămas-bun, pentru că tu eşti cel care pleacă. - Am de gând să vin cu tine. - Ba n-o să faci asta! >-■Obligaţia mea este să veghez asupra siguranţei tale. Să văd cum este casa în care vei locui de-acum încolo, ce familie te va primi în sânul ei... Ea l-a întrerupt iritată. - Dacă n-aş fi măritată, n-ar trebui să vii cu mine şi să vezi nimic. - Este obligaţia mea ca frate. Ea l-a străpuns cu privirea, fără să-şi ascundă furia. Clara Luna îi dădea de înţeles că acele vorbe o răniseră mai mult decât o lovitură în inimă. 113
A rlette Geneve - Unde erai, Liberty, când aveam nevoie de tine? l-n reproşat ea. Când mi-era teamă? El i-a înţeles supărarea. - Nu puteam să rămân la fermă. - De ce nu m-ai luat lângă tine? - Pentru că eram supărat pe tine. - Nu ţi-am dat niciodată pricini să fii. -A c u m pricinile mele nu mai contează, le-am dat uitării, Mi-am îndeplinit răspunderea de a-ţi apăra numele şi cred dl am făcut-o destul de bine, ce zici? - Am să divorţez, a spus ea. -A m să-ţi trag un glonţ în cap dacă faci asta, a ameninţat-o el. - Tata nu va încuviinţa, i-a amintit pe un ton dispreţuitor, - Când va afla că nemernicul ăla ţi-a furat virtutea, va li o minune dacă nu-1 va omorî chiar el. - Nu mi-a răpit virtutea, i-a mărturisit ea. Ba, mai mult, mă îndoiesc că o va face vreodată. Liberty a privit-o cu băgare de seamă. De câte ori se uită la mine, îi vine să mă omoare. - Şi mie îmi vine la fel şi mă stăpânesc, dar nu ştiu pentru câtă vreme. - Faceţi atâta tărăboi pentru un afurisit de sărut. - Culcă-te. Mâine te aşteaptă o călătorie lungă. înainte să facă primul pas, Liberty s-a uitat la sora sa cu un zâmbet prefăcut. Din fericire, am adus mare parte din hainele tale. Cine ar fi zis că vei avea nevoie de ele, nu-i aşa? - Ce se va întâmpla cu Mikiw? Nu poate să rămână singur în Salamanca! Dar Liberty s-a mulţumit să-i zâmbească şi a plecat la fel cum făcuse Arthur mai devreme, iar ea a rămas singură, bombănind şi înjurând, pentru că nu izbutea să-i facă să-şi bage minţile în cap. 114
Capitolul 11 Hliitam Hall, Anglia Lordul şi lady Beresford vă aşteaptă în salon, a anunţat majordomul pe un ton solemn, aşa cum îi stătea în fire, Andrew a bombănit în sinea sa. Nu avea niciun chef să (uimească vizita fratelui Christopher; ceea ce dorea cu adevărat era s-o trântească pe Rosa în pat şi să facă dragoste i n ca până a doua zi şi a regretat că tatăl lor era încă la ( î imson Hill, la ducele de Arun. Devlin Penword organizase o cină protocolară, şi sora Aurora stăruise mult să participe şi John, după ce lipsise de la cina dată de maiorul Damon. Dar tatăl lor era un bărbat cu multe resurse, îşi prezentase omagiile la Blandford Abbey înainte să se îndrepte către casa fiicei sale, Aurora. Şi, ca urmare a acestei hotărâri, mulţumise amândouă gazdele. Agata a îmbrăţişat-o pe Rosa înainte chiar să ajungă în mijlocul salonului. - Cineva a avut un accident? întrebarea lui Christopher în legătură cu înfăţişarea cumnatei sale a făcut-o pe Rosa să-şi privească din nou hainele, dar, în afară de ruptură, totul părea să fie în ordine. Rosa nu putea să-şi închipuie că, în absenţa capei, ţinuta ei era în neorânduială. Ceva neobişnuit la ea. - Mi-am agăţat rochia într-o figurină din fier, dintre acelea care abundă la Blandford Abbey, i-a spus ea fără să convingă pe nimeni cu explicaţia sa. 115
A rlette Geneve Christopher şi-a înălţat sprâncenele într-un arc desăvârşii auzind-o şi, văzând zâmbetul şiret de pe chipul fratelui său, a ştiut care fusese figurina ce îi distrusese rochia. - Ai o telegramă de la comandamentul din Madrid, Un înştiinţat el. Rosa şi-a dus o mână la gât ca să-şi stăpânească bătăile nebuneşti ale inimii. Nici nu voia să se gândească In posibilitatea ca Andrew să se întoarcă pe front. Andrew a luat hârtia împăturită şi a citit-o cu atenţie, Secundele care au urmat au fost prea lungi pentru cei trei care aşteptau şi de aceea intrarea în salon a lui John, urmul de Justin Penword, ginerele lui, nu a întrerupt muţenia generală. John s-a uitat la fiii şi la nurorile lui şi, văzând-o pe Rosa, a crezut că are vedenii. - Ce-ai păţit? a întrebat-o. Lui John i se părea uluitor că nora sa se afla în salon într-o ţinută aşa dezastruoasă, pentru că nu îi stătea în fire. Rosa era întruchiparea bunei cuviinţe şi a pudorii. -A ndrew a primit veşti din Spania, l-a lămurit Rosa fără să-şi desprindă privirea de pe chipul soţului său şi fără să ia în seamă întrebarea socrului în legătură cu înfăţişarea ei. îşi controla cu greu respiraţia. - Ducele de Alcâzar, Alonso de Lara, a fost prins de o gherilă în Burgos. Cer o răscumpărare de cincizeci de mii de reali pentru eliberarea lui, a spus Andrew pe neaşteptate. - Prins de o gherilă? întrebarea Rosei a făcut-o pe Âgata să îşi reprime cu greu un geamăt de groază. Dar zâmbetul lui Andrew a nedumerit-o complet. Ce însemna veselia asta? - Este gherila condusă de Aracena de Velasco, fata contelui de Ayllon, a precizat el. Rosa a clipit şi mai nedumerită. Aracena şi Isabel de 116
___________________ Salvează-mă VVIasco erau cele mai bune prietene ale ei şi de multă vreme im mai ştia nimic de ele. Cumnata fratelui meu Jamie conduce o gherilă? Ha! Asia chiar că-i bună, a exclamat moştenitorul Arun. Rosa s-a uitat cu atenţie la Justin Penword. Aracena de Velasco este cumnata fratelui dumitale? a întrebat ea fără să mai priceapă nimic. Justin a privit-o cu înţeles, dar John a fost cel care i-a iAsp uns. Isabel de Velasco s-a căsătorit cu Jamie Penword, fratele lui .Iustin şi cumnatul fiicei mele, Aurora. Isabel se afla atât de aproape de ea încât i s-a părut de rău ungur. De ce nu-i spusese nimeni nimic? Pentru că nu ştiau ni erau prietene! Locuieşte în apropiere? a îndrăznit să întrebe. - La Crimson Hill, i-a răspuns Justin. Rosa a închis ochii, căci conacul ducelui era foarte aproape de Whitam , dar nu o văzuse pe Isabel când fusese la o cină dată în onoarea ei, a Rosei, după ce se întorsese de la Sevilla. - Nu am văzut-o când am fost acolo, a spus în şoaptă. - Fratele meu şi soţia lui se află în acest moment în Scoţia, în vizită la vărul Brandon McGregor, a lămurit-o Justin. De aceea nu se întâlniseră! -A lo n so trebuie să fie furios, a remarcat Andrew. Furios era puţin spus, s-a gândit Rosa. Trebuie să fi fost turbat de furie şi iritat în cel mai înalt grad. - Şi ce are asta de-a face cu tine? a întrebat Âgata. - Generalul Francisco Jose de Santillana y Murillo îmi oferă ocazia să negociez răscumpărarea. Ca rudă a lui Alonso de Lara, crede că am nu doar dreptul, ci şi obligaţia să îl ajut. 117
A rlette Geneve - Nu sc poate! a exclamat Rosa îngrozită. Andrew nu putea să se întoarcă în Spania, nici să medic/, o eliberare, chiar dacă prizonierul e r a însuşi fratele ei; dai nu a putut să spună nimic, fiindcă în vestibul s-au auzit iiişli strigăte furioase. Era glasul Iui A rth u r şi al unei necunoscut. John şi-a dus mâna la inimă, p e n tru că avea o presimţit.' In ultima vreme, avusese cam m u lte în privinţa fiilor lui. - Justin, dă-mi un coniac, te rog. C re d că voi avea nevoi. - Tată! Te simţi bine? După vorbele lui Christopher, t o ţ i ochii s-au îndrepln! dinspre uşa care dădea în vestibul s p re chipul lui John, chim pălise de tot. Câteva clipe mai târzi u 0 fată mărunţică şi .. făcut intrarea în salon, împinsă de u n A rthur cu chipul fiu ion - Mai spune ceva şi ju r c~am s ă - ţi smulg limba! s-a rihlii el cu asprime. Femeia s-a îndreptat spre el cu o c h ii care scăpărau scânli i - Niciodată, dar niciodată să n u -rt> i mai vorbeşti pe tonul ăsta! Cei din încăpere priveau scena c a ş i Cum ar fi fost o pi. .1 de teatru. Arthur s-a îndreptat s p r ^ măsuţa pe care c i băuturile şi şi-a turnat o porţie g e n e r o a s ă de whisky, pe cm. a băut-o dintr-o înghiţitură. John se uita fără să clipească la f a t a care rămăsese liin^rt fotoliul din piele. Privea totul cu o c h i i ieşiţi din orbite ş i. u buzele strânse într-un gest lim pede de revoltă, ce-i di. pi stăpânită. -A rthur, ce...? Dar John nu a fost în stare să s f â r ş e a s c ă fraza. Fiul Im arăta într-un hal fără de hal. Avea u n *«ochi învineţit, bu/.ii .I* jos spartă şi încheieturile degetelor d e s la mâna în care tun., paharul cu răni ce prinseseră o c*— ustă subţire după .. sângeraseră din belşug. Arthur s-a uitat la tatăl lui, care îi susţinea privirea c u .. 118 mu
Salvează-mă liilrebare în ochi. Bună seara, tată, bănuiesc că nu te aşteptai să mă vezi. Inlm o privea mai departe pe fată cu acelaşi interes ca şi h'slul familiei. Cred că trebuie să fac onorurile cuvenite şi pir/cntările care se impun... Dar mai înainte de a trece la hipic şi-a pus altă porţie de coniac, pe care de data asta a hiii il o din două înghiţituri. în cele din urmă, s-a îndreptat pic ceilalţi, care îl urmăreau uluiţi fără să scape niciunul ilmlre gesturile lui repezite. Familie, v-o prezint pe lady lines ford, soţia mea. John s-a lăsat brusc pe scaun şi a dat •li numi paharului cu coniac, care s-a făcut ţăndări pe podea, •Im niciunul nu a întors privirea la zgomotul cristalului spart, pentru că atenţia lor era îndreptată spre femeie. Privirile uluite ale tatălui său şi ale lui Christopher l-au făcut să i/lmcnească într-un hohot de râs lipsit de veselie. Âgata şi linsa abia îndrăzneau să răsufle. Justin îşi încrucişase braţele pi piept şi se uita insolent la fată. Arthur a ştiut de îndată ce li Mecca prin minte tatălui şi fratelui său. Şi vă aduc la •iinoşl inţă că nu este însărcinată, nici n-o să fie vreodată, a Im heiat înainte să ia sticla şi să iasă pe uşă. Iar acum mă duc i hui îmbăt, căci am nevoie de asta mai mult decât de aer. I Jupă plecarea lui, tăcerea s-a lăsat asupra celor prezenţi i o lespede grea. Se puteau auzi răsuflările fiecăruia, i In isiopher voia să spună ceva când în vestibul s-a auzit numiluI unor pinteni. îndată după aceea, în marele salon de i.i Wliilam Hall a intratun bărbat, însoţit de majordom, care m vădit nervos şi cu mâna întinsă ca şi cum ar fi aşteptat imIu mul şi pălăria pe care nu i le dăduse. Avea o statură impunătoare, fiind la fel de înalt sau poate chiar mai înalt i.i,ii Christopher însuşi, şi era îmbrăcat foarte ciudat. i i ş i descoperise capul, iar pălăria pe care o purta avea i >)ui i largi, dar cercetarea lui Christopher nu s-a oprit la <1ii11 necunoscutului. în jurul gâtului purta o batistă roşie 119
A rlette Geneve din bumbac, al cărei nod se slăbise, astfel că îi cădea destul de neglijent pe gât. Pantalonii erau foarte diferiţi de toţi col pe care îi văzuse până atunci, deşi nu se zăreau prea clar din pricina apărătorilor care îi acopereau picioarele. Era încălţat cu cizme înalte cu vârfuri ascuţite, poate ca să-i fie uşor sil urce în scara şeii. Dar cel mai surprinzător lucru era puşca po care o ţinea pe umăr şi care îi dădea o înfăţişare destul do ameninţătoare! Bărbatul i-a măturat cu privirea pe toţi cei din salon. Ochii întunecaţi nu manifestau nicio şovăire, când treceau de la o faţă la alta cu o nesfârşită curiozitate şi o insolenţă absolută. - Iar dumneavoastră sunteţi...? a întrebat Christopher fără să-şi revină încă din uimirea pricinuită de acea vizită neaşteptată. A făcut un pas înainte, fără să-şi abată privirea de la chipul ars de soare, dar fata a fost cea care a luat iniţiativa prezentărilor. - Scuzaţi grosolănia lordului Arthur Beresford, milord, a rostit cu glas cald, dar uşor tensionat. Vi-1 prezint pe fratele meu, Liberty Matthew. Christopher şi-a aţintit privirea asupra femeii micuţe care se băgase între el şi cel pomenit, ca şi cum ar fi încercat să-l apere. John şi-a zis că necazurile se întorceau în casă şi că fata care stătea în faţa lui, cu pălăria aceea prea mare pentru statura ei, nu era nepoata ambasadorului englez, ci o necunoscută care vorbea cu accent din colonii. Mare blestemăţie! Ce făcuse A rthur în Salamanca de sfârşise însurat cu o americancă? - Scuzaţi surprinderea de pe chipurile noastre, lady Beresford, i-a spus John precaut. Şi a făcut-o să se simtă şi mai vinovată. Se afla în faţa unei tipice familii englezeşti, care o cerceta cu interes. - îmi pare rău că sunt pricina acestei surprize. 120
__________ _______
SaU^EAZĂ-MĂ
Ii voi oferi un pahar fratelui dumitale, dacă binevoieşte tfl lase puşca într-un loc mai potrivit, ca de pildă în vestibul, departe de nişte doamne respectabile. I iberty s-a uitat la bărbatul în vârstă, care vădea o politeţe mlmirabilă. Clara Luna şi cu el erau nişte necunoscuţi şi cu hmic acestea chipul lui nu oglindea neîncredere, ci interes. In cele din urmă a încredinţat paltonul şi arma majordomului, care aştepta răbdător, dar când au văzut că In şold purta un pistol vârât în teacă, doamnele nu au putut nfi şi stăpânească o exclamaţie, dar nu de teamă, ci de mii priză. în locul de unde vin eu avem obiceiul să ţinem armele aproape, s-a justificat văzând privirea lor neîncrezătoare. John a închis ochii încercând să ghicească din ce loc primejdios ar putea veni ca să aibă nevoie de o armă. - în Anglia suntem oameni civilizaţi. Vă încredinţez că urina dumneavoastră nu va fi necesară la W hitam Hali. l iberty a nesocotit sugestia de a-i da şi pistolul majordomului care se întorsese binevoitor; dar el l-a privit încruntat, şi acesta l-a mustrat din priviri. Mi-ar plăcea să şl iu locul de baştină al soţiei lui Arthur. Clara Luna s-a uitat la fratele său, dar atenţia acestuia fusese acaparată de un tablou care atârna deasupra căminului aprins. Femeia pe care o înfăţişa era cu adevărat frumoasă. - \bnim din San Buenaventura, a spus ea în cele din urmă, incapabilă să-şi stăpânească nervozitatea. - Mi-ar plăcea să vă cunosc şi numele, i s-a adresat John pe un ton politicos. - De ce? a întrebat Liberty pe un ton gutural. Una dintre femei s-a lipit de un bărbat, despre care Clara Luna a bănuit că era soţul ei. - Un tată nu primeşte în fiecare zi vestea că fiul lui s-a însurat cu o necunoscută.
A rlette Geneve — -—
•—
----------------------------------------------------------------------- —
-
------------------------------------------------------------------------------------- -----------------
-■
Umerii lui Liberty s-au relaxat. Interpretase vorbei# marchizului ca pe o jignire, dar şi-a dat seama oft nedumerirea era firească în acele împrejurări. - \bniţi cu mine în bibliotecă, a intervenit Justin, mi-hi plăcea să beau un coniac într-o companie agreabilă iţi totodată să aflu cât mai multe despre colonii. Liberty şi-a dat seama că trebuia să-şi lase sora singură dl tatăl cumnatului lui, ca să poată avea o discuţie. El nu şlin multe amănunte pe care să nu i le poată da, dacă i le-ar cerc, aşa că l-a urmat pe bărbatul înalt şi blond..., toţi erau blonzii Sora lui i-a mulţumit din priviri pentru gest. Ar muri do ruşine dacă familia ar afla în ce împrejurări avusese loc căsătoria ei pripită. - Christopher, Andrew, vă rog, lăsaţi-ne singuri. Dacă vreunul ar fi avut de gând să se împotrivească, John nu le-a fi permis. Le-a susţinut privirea cu un aer hotărât, Toţi patru au părăsit încăperea fără o vorbă. De îndată ce au rămas singuri, John i-a oferit fetei o ceaşcă de ceai pe care aceasta a refuzat-o fără să stea pe gânduri.
122
%
/ f
Ay\
/
Capitolul 12 Simţea un zumzăit în cap. Nu un zumzăit, ci o lovitură de , mean neîntreruptă, ce părea că o să-i spargă craniul în două. A deschis ochii şi şi-a dat seama că draperiile erau strânse, Im tatăl lui îi întindea o ceaşcă de cafea fierbinte. Arthur ,i a dres glasul şi s-a ridicat în capul oaselor rezemându-şi palele de pernele moi. John şi-a dat seama că fiul lui dormea dezbrăcat, obicei |K' care îl deprinsese abia pe la cincisprezece ani, din pricina unui blestemat de rămăşag cu fratele lui cel mare. Arthur era cuviincios în purtare, binevoitor în gesturi, în afară de această particularitate nocturnă care îl deranja atât, pentru ca o socotea indecentă. S-a dat jos din pat cu un mormăit şi ii luat halatul din mătase neagră de pe spătarul fotoliului. John a privit goliciunea fiului său şi a tuşit iritat. Ştii ce părere am despre acest obicei dăunător. După ce şi-a înnodat cordonul, a luat ceaşca din mâna tatălui său. A dus-o la buze şi a băut-o dintr-o înghiţitură. Abia îi încălzise gâtlejul şi el şi-a dat seama că avea nevoie de ceva mai tare. - Nu-mi place să dorm îmbrăcat. John a mijit ochii auzind răspunsul lui insolent. - Dacă s-ar întâmpla o nenorocire şi ai fi nevoit să pleci i'n grabă, nu ai gândi la fel. Această simplă posibilitate l-a făcut pe Arthur să schiţeze o strâmbătură ce putea fi interpretată ca un început de zâmbet. 123
- Nu aş fi primul bărbat care iese pe stradă dezbrâmi .,a răspuns cu asprime, la care John nu a avut nimic di o.^mental Se vedea de la o poştă că Arthur era prost dispus, ponlt \p la mahmureală, poate pentru că venise el să-i cciurt .pcoteală. - Nu ai fi primul care aleargă gol pe stradă, e adevărul Mtunul neruşinat de bine dotat, i-a replicat pe un ton sec yi ^toritar. Ai fi nevoit să culegi de pe jos femeile care iii leşina la vederea ta şi mă îndoiesc că rezultatul pe care ui ,utea să-l dobândeşti te-ar lipsi de griji. Arthur şi-a privii ^dumerit tatăl. Nu îi înţelesese prea bine sarcasmul şi a pun 4§tape seama alcoolului care îi curgea prin vene. I se păruse ^ facea o glumă despre atribuţiile lui bărbăteşti. Aştepi o Murire, i-a spus John după un moment. -Nu ai răbdare măcar până mă îmbrac? -Ai dovedit deja că nu-ţi pasă cine îţi vede nobilul fiind Arthur se îndreptase către şifonierul uriaş şi s-a întors .pretatăl lui. L-a privit fără să-i înţeleagă vorbele; nu ştiu jacă ascundeau o ameninţare sau o avertizare. în ultimii ţteme nu mai ştia ce să creadă. - \6iam să vorbesc cu dumneata după micul dejun jjiainte mi s-ar fi părut o insolenţă. John a scos din buzunarul vestei gri un ceas şi s-a uitat la ,|cuo sprânceană ridicată. -Momentul micului dejun a trecut de trei ceasuri. Arthur ştia că era aşa de târziu. întârzierea ta este o neruşinare ^liberată. -N-ai vrea să stai jos cât timp îţi povestesc dezastrul jeţii mele din ultimele săptămâni? John a încercat să-şi stăpânească un zâmbet, în pofida jiipărării pe care i-o provocase fiul său cel mai ascultător, ^iliniştit şi mai ordonat. Era nerăbdător să cunoască
0
r
___________________ Salvează-mă Glumite amănunte pe care lady Beresford nu putuse să i le ilc/valuie, deşi încercase. Fata era un pachet de nervi şi de hi rea se exprimase incoerent, dovedindu-se incapabilă să main feste obiectivitate. Aşa am să fac. John s-a îndreptat spre fotoliu şi a luat loc excesiv de jtiolocolar. Şi-a încrucişat picioarele şi l-a ţintuit cu privirea | h' Arthur, care şi-a dres glasul ca să şi-l limpezească. frumoasa mea soţie nu ţi-a povestit nimic? a întrebat cu n batjocură care lui John nu i-a plăcut. Mi se pare immaipomenit, având în vedere cât de mult îi place să-şi tpună părerea. ( asătoria neaşteptată a fiului său era o treabă prea ici masă pentru ca Arthur s-o ia în glumă. Dacă putea cineva n o desconsidere, acesta era chiar John, după căsătoriile i clorlalţi doi fii ai săi, Christopher şi Andrew. A primului n|imape că îl costase viaţa în Paris, iar a celui de-al doilea îl ţinuse într-o neîncetată şi istovitoare stare de veghe. Cineva din această încăpere se lăuda cu femeia pe care o va alege şi care nu va purta stigmatul întunecat de a fi spanioloaică şi de a vorbi spaniola? John s-a uitat în stânga şi-n dreapta cu o solemnitate care Im Arthur i s-a părut deranjantă. Şi-a aţintit uimit privirea nsupra tatăl său după ce i-a amintit cu cruzime vorbele pe care le rostise în trecut. A recunoscut că fusese prea sarcastic ni comentariile sale cu privire la gusturile lui Christopher şi Andrew. E americancă şi nu vorbeşte spaniola, ci navajo, s-a apărat cu oarecare duritate. John s-a gândit la vestea neaşteptată pe care tocmai i-o dăduse fiul său. De bună seamă că trebuia să înceapă să cerceteze unde se afla San Buenaventura, ce limbă era navajo şi cărui popor îi aparţinea. în privinţa teritoriilor 125
A rlette Geneve americane, care aparţinuseră Coroanei britanice şi pe citit le pierduseră după război, era un ignorant desăvârşit. - S-a născut în colonii şi din tată spaniol, a subliniat p| Mi se pare de neînţeles că nu vorbeşte limba tatălui ei. Arthur a ridicat din umeri. - Din câte ştiu, tatăl lor călătoreşte mereu, e firesc ut odraslele lui să vorbească limba locului unde s-au născut, Prin privirea pe care i-a adresat-o fiului său, John i-a dnt de înţeles că avea de gând să fie neîndurător. - O fi vreun blestem care îi urmăreşte pe Beresforzi'/ Suntem condamnaţi să amestecăm nobilul nostru sânj^t» englezesc cu altul mai puţin pur? Arthur şi-a încordai maxilarul, căci tatăl lui era nemilos amintindu-i propriile vorbe. Totuşi, şi-a făcut curaj, pentru că nu fusese singurul însuşi John se îndrăgostise de o spanioloaică, apoi Christopher de o spanioloaică pe jumătate, Andrew de mm get beget; iar el... el... nu era îndrăgostit, dar ardea de dorinţa stârnită de neruşinata femeie cu care se căsătorise şi caro avea rădăcini spaniole, chiar dacă mai degrabă ar fi înghiţit smoală decât să recunoască asta public. Cum s-a pulul întâmpla aşa ceva, când tu eşti un bărbat atât de metodic, do pragmatic şi de elitist? a întrebat John cu o strălucire ciudaţii în ochi. Aş fi putut să mă aştept la un astfel de comportament de la oricare dintre fraţii tăi, dar nu de la tine. Arthur a interpretat vorbele tatălui său ca pe un reproş meritat. - Ai nevoie de o lămurire amănunţită? a răspuns impertinent. Pentru că n-am nicio problemă să ţi-o ofer. Arthur voise să stea de vorbă cu tatăl său, să fie sincer cu el când nu se va mai afla sub influenţa alcoolului, dar se alesese praful de intenţiile lui. - E de-ajuns s-o priveşti ca să-ţi dai seama ce te aţâţă, a şoptit John gânditor. 126
... *—
— — ——
—
S....— alvează -mă — 11.............
Arthur s-a uitat cu atenţie la tatăl lui după acest din urmă Mimnilariu. Intre ei nu era nevoie de vorbe care să exprime ik Minţea el de câte ori o vedea pe Clara Luna. ( ’e ţi-a povestit? a întrebat Arthur cu o precauţie care pe Mm l-a încântat. Iha pentru prima oară când îl vedea pe Arthur angrenat mu o ţesătură complicată de simţăminte contradictorii. Cel turn arogant, mai rece şi mai calculat dintre Beresforzi nu ţllii încotro s-o apuce. Mereu îşi controlase simţămintele. Le mmunsese sub o mască de nepăsare. Chiar se bucura să-l vmla atât de vulnerabil. ( a aparţine unei familii cinstite şi muncitoare, a răspuns (uliii lui. Arthur a ridicat curios sprâncenele. John a bănuit că Iml lui ştia şi mai puţin decât el despre familia sa prin «hanţă. Cum era cu putinţă ca ea să nu-i fi spus nimic? Tatăl n este un diplomat care călătoreşte mereu, cum ai spus şi Iu Mi-a vorbit despre cei trei fraţi ai ei şi despre faptul că a ricscut într-un loc minunat numit San Buenaventura. O moşie în mijlocul unui ţinut extraordinar. Nimic altceva? Discuţia a decurs liniştit şi a scos la iveală lucruri foarte interesante. Mi-a povestit că s-a îndrăgostit de tine de îndată ce Ic-a văzut şi că, fără să vrea, prin purtarea ei te-a făcut să nspunzi avansurilor ei într-un fel pe care nu-1 regretă. Arthur n in jurat în barbă. Mi-a spus că fratele ei v-a surprins într-un moment de intimitate destul de stânjenitor, când eraţi amândoi oaspeţi ai ambasadorului englez şi că asta a dus la im rezultat neaşteptat, căsătoria voastră, oficiată chiar de Villiers. John a tras adânc aer în piept înainte să-şi continue relatarea. M i-a vorbit, fără să intre prea adânc în fondul problemelor, fiindcă se simţea destul de stânjenită, despre interesul pe care îl manifeşti pentru altă femeie, mai precis pentru nepoata ambasadorului. Despre dragostea care te 127
A rlette Geneve leagă de ea şi că în aceste condiţii este gata să divorţeze ti» tine când vei hotărî sau vei socoti potrivit. Arthur stătea în picioare uitându-se la tatăl lui. - A spus adevărul, numai că nu sunt interesat de allA femeie. Tatăl a dat din cap aşteptând ca fiul să continue. Aut pus ochii pe Mary Villiers, fiindcă este tipul de femeie pt* care îl căutam ca să îmi întemeiez o familie. - O desăvârşită doamnă englezoaică, a subliniat John, - Clara Luna este opusul a ceea ce-mi doream de la u soţie, dar sunt un cavaler şi i-am compromis reputaţia Căsătoria a fost un efect colateral necesar într-un asemenea moment. - Rareori inima se lasă dominată de cap, a rostit John. - Inima mea nu este angajată, tată. - Chiar crezi asta? l-a întrebat mîrat. Fiule, inima este motorul care pune în mişcare toate simţămintele oamenilor, fie ele bune sau rele, extreme sau echilibrate. - Te referi la iubire şi ură? - \brbesc despre patimă, voinţă... Arthur a oftat adânc auzind vorbele tatălui său. Avea parte de o predică în toain regula. Soţia ta îţi trezeşte o dorinţă imperioasă pe care nu ştii cum s-o stăpâneşti, nu-i aşa? De aceea puţin ţi-a păsat dc riscul la care te expuneai când ţi-ai dorit apropierea de ea, în pofida faptului că mintea ta era centrată pe altă femeie ca ţel al aspiraţilor tale matrimoniale. Arthur s-a văzut nevoit să confirme spusele tatălui său. - E de-ajuns să intre în încăperea în care mă aflu eu pentru ca simţurile să mi se ascută, trupul să mi se trezească agitat, să se întărească la fel ca o piatră şi s-o dorească aproape cu o violenţă neobişnuită. Nu mi s-a mai întâmpla! niciodată aşa ceva! Şi asta mă scoate din minţi. John nu şi-a desprins privirea de pe chipul fiului său. Arthur trăia aceleaşi simţăminte pârjolitoare pe care le 128
Salvează-mă (tu creaseră mai înainte fraţii lui, Christopher şi Andrew. Şi •i ii bucurat nespus pentru el, întrucât, dacă nu ar fi fost Imoasa soţie pe care tocmai şi-o luase, Arthur ar fi putut să (Unuia ce era mai important în relaţia dintre un bărbat şi o li'ineie care se simt puternic atraşi unul de celălalt. Patima nu cunoaşte niciodată jumătăţi de măsură. Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? Arthur s-a iiilundat într-o tăcere suspectă care nu l-a speriat pe John. lini cunoşti părerea despre căsătoriile pripite, ca şi despre divorţul liber-consimţit. Arthur l-a privit sceptic. Sunt pe deplin încredinţat că, dacă nu ai fi fost întru totul dispus să Ic însori cu ea, nimeni pe lume nu te-ar fi silit s-o faci. Nici măcar americanul acela irascibil care este fratele soţiei tale. Nici tatăl necunoscut care îţi va cere socoteală şi poate că nu va fi la fel de ponderat ca Liberty Monterrey. Arthur şi-a mulat greutatea corpului de pe un picior pe celălalt până a lămas nemişcat. Nu există muritor care să te silească să faci i cva ce nu vrei, nu-i aşa, Arthur? Nu te-a obligat nimeni să Ic însori cu o necunoscută. Sunt nevoit să-ţi dau dreptate, oricât mi-ar displăcea. Nu m-am însurat sub ameninţare, dimpotrivă, ea a fost cea caic s-a măritat cu arma fratelui ei aţintită spre cap. Lui John iiu-i venea să creadă. Liberty Monterrey îşi ameninţase sora cu o armă? Nemaipomenit! Şi amănuntul acesta mă enervează. Arthur a întors la un moment dat capul spre lereastră. Clara Luna doreşte divorţul ca să se întoarcă în America. A crezut că fratele ei mă va omorî, de aceea a acceptat să se mărite. - Nu soţia ta mă îngrijorează, pentru că, dacă asta vrei, va rămâne alături de tine. Mă îngrijorezi tu şi ceea ce doreşti de la ea. - Cum nu vreau să te indignez, prefer să nu-ţi spun, i-a răspuns. 129
A rlette Geneve John a roşit auzind declaraţia fiului său. - Uiţi că şi eu am simţit ce simţi tu în aceste momente - Dar nu pentru femeia pe care ai dus-o la altar. Mama ei# o desăvârşită doamnă englezoaică. Soţia pe care oricmti bărbat cumsecade şi-o doreşte ca să aibă grijă de casă ţi să-i educe copiii; cu toate acestea, sângele dumitale clocote# de dragul altei femei. John merita critica lui Arthur aşa cum o meritase în trecui pe cea a lui Christopher. - Un bărbat are nevoie în viaţă de mult mai mult decât tir o casă aranjată şi nişte copii ascultători, a contraatacul Mama ta nu era îndrăgostită de mine, nici eu de ea. Am fost doi nefericiţi, nevoiţi să se căsătorească din pricina unei înţelegeri între familiile noastre, i-a mărturisit. De ce cre/l că am hotărât ca fiii mei să aleagă femeile care să-i facA fericiţi? Âgata nu este nobilă, nici Clara Luna, dar nu mi-n păsat de asta câtuşi de puţin, pentru că fericirea voastră este cea mai mare grijă a mea şi scopul meu în viaţă. Dacă ele vA iubesc şi vă fac fericiţi, mă declar mulţumit, chiar şi fard titluri şi bogăţii. - Pentru că nu o iubeai pe mama, ai hotărât să fugi din Whitam Hali? De noi? John făcuse multe greşeli, dar fuga sa pentru a lupta în Spania împotriva Franţei nu se număra printre cele mai mari dintre ele. Acolo îşi întâlnise iubirea vieţii şi o şi pierduse, chiar dacă recuperase o fiică minunată care îi dăruise nişte nepoţi superbi şi acum îi însenina zilele. John se socotea un om fericit, în ciuda defectelor sale. - Nu eram fericit, Arthur. N-am iubit-o pe mama ta cu patima cu care trebuie să iubeşti o soţie, de aceea mă bucur pentru tine, întrucât, dacă eşti deştept, vei fi cel mai fericit bărbat din lume, acceptând ceea ce simţi şi dând dovadă dc consecvenţă.
130
_________________ Salvează-mă Doreşti s-o păstrez? l-a întrebat stupefiat. Fără s-o m m >sc?
Arthur nu îşi revenea din uimire. liste o fată inteligentă, simplă, dar bună la suflet. Iar li este întrebări nu ar trebui să mi le pui mie, ci ţie însuţi. Mmcşti s-o păstrezi? Nu este femeia pe care o voiam de soţie. Nu este Inocentă şi virtuoasă. lohn a înţeles prea bine. Ai sedus-o? a întrebat cu un glas uşor gâtuit. Arthur a Irlpiuluit. îţi pasă atât de mult de virginitatea unei soţii? Detest să fiu cel care încheie şirul. Nu are destui ani pentru experienţa pe care i-o atribui, s p u s John. Crede-mă că are, l-a asigurat Arthur. Atunci, dacă ai de gând să divorţezi de ea, te rog din milet să nu o atingi. Pentru nimic în lume nu aş vrea să am im nepot în America, un nepot pe care nu aş ajunge să-l (imosc, în cazul în care te hotărăşti s-o îndepărtezi de tine. I i i consecvent, Arthur, dovedeşte înţelepciunea care te i nracterizează înainte să rămâi în Salamanca, împotriva voinţei mele de a te întoarce împreună cu mine. John nu şi-a desprins privirea de pe chipul fiul său care i o susţinea ferm. - Ai cuvântul meu, tată, n-o voi atinge. Arthur nu ştia dc ce, dar, odată cu acea fagăduială, simţise 0 Iresărire în piept, ca şi cum tocmai ar fi comis un sacrilegiu pe care inima lui îl respingea. -A sea ră am poruncit să fie pregătite odăile din aripa de răsărit, l-a înştiinţat John. Mi-ar plăcea să ocupi una dintre d c ca să nu alimentezi bârfe în rândul personalului, până 1and se vor rezolva lucrurile. Cumnatul tău are odaia în celălalt capăt al coridorului. Arthur a ridicat întrebător o ii
131
A rlette Geneve sprânceană. Nu poţi să mai stai în apartamentul tău ti* burlac, acum eşti om însurat. - Nu-mi pasă ce crede personalul, a spus el, dar o sA i dau ascultare, pentru că nu vreau să fiu bătaia de joc fraţilor mei. Aceasta era principala pricină a chestiunii despre cm» vorbeau. Arthur era prea mândru. - N u vrei ca ei să ştie? De ce? Sunt fraţii tăi. Arthur a făcut cu capul un gest grăitor care a foni întâmpinat de John cu o strâmbătură batjocoritoare. - Nu vreau să-mi reproşeze vorbele pe care le-am spus (ii trecut. Uneori am fost prea critic în privinţa gusturilor |i agresiv în susţinerea punctului meu de vedere. John nu a vrut să-l chinuie mai mult. Arthur se uliu într-un moment de grea cumpănă. - Imbracă-te, soţia ta te aşteaptă în bibliotecă să vorbijl despre şederea ei la W hitam Hali, despre diversele angajamente pe care va trebui să le onoraţi faţă de prietenii noştri şi dacă într-adevăr divorţul este o opţiune printre priorităţile voastre viitoare. - N u vom face nimic până când nu pleacă fratele ei. Asin doreşte ea, şi eu îi împărtăşesc părerea. -A ş a se va face, dar până atunci ai grijă să fii binevoiloi şi să nu uiţi vorbele mele. Pe chipul lui Arthur se vedea cA nu-şi amintea cuvintele rostite de tatăl lui. John a plescăit din limbă văzând încăpăţânarea fiului său. N-ai voie s-o atingi, şi acesta este un avertisment categoric.
132
Capitolul 13 11 şa era deschisă şi, când Arthur a intrat în biblioteca unde ll nştepta Clara Luna, a fost luată prin surprindere. Ea stătea |n' jos înconjurată de copii, copiii surorii lui. Le picta feţele iiin linii clare şi diferenţiate. La zgomotul paşilor lui, toţi au Inlnrs capul spre el. Ea avea într-o mână o pensulă mică, iar In cealaltă un vas din cristal. Mai erau altele pe jos, iar chipul nepoatei lui, Mary Dawn, părea o floare ce îşi etalează întreaga splendoare. Poate fi primejdios pentru ei? a întrebat cercetându-i |>e copii, care erau surprinzător de tăcuţi. Unii îşi aşteptau rândul să fie pictaţi, alţii erau atenţi la liniile ferme pe care le trasa ea. \bpseaua am preparat-o chiar eu, i-a răspuns cu un /mnbet. Am pisat nişte rădăcini pe care le-am găsit în padină, bace uscate din cămară, şi am folosit şi un pic de nrgilă colorată pe care bucătăreasa a avut bunăvoinţa să mi -o împrumute. Zice că obişnuieşte s-o folosească la prepararea unor cataplasme care, spune ea, dau rezultate. Am amestecat totul şi am făcut o pastă destul de groasă ca sa poată rămâne o vreme pe chip, dar nu trebuie să-ţi faci p.riji, se ia cu apă. Ea îşi vedea de treabă, desenând umbre pe petalele florii. - Ce ţi-ai desenat pe chip? a întrebat-o curios. înconjurată de copii, nu mai era scorpia neruşinată pe rare şi-o amintea el, părea încă un copil. 133
A rlette Geneve________________ - Este un desen de război. Arthur s-a aşezat lângă ei, la fel de interesat ca şi copiii de liniile desăvârşite şi clar conturate pe chipurile roz til> gemenilor. - Trebuie să vorbim, i-a spus el. Ea l-a privit fără să-şi alunge zâmbetul de pe chip. - După ce termin să-i pictez. - De ce spui că desenele sunt de război? - Pentru că aveam de gând să mă lupt cu ştrengarii ăşlin Toţi stăteau tăcuţi aşteptând ca ea să continue. Băştinaşii americani obişnuiesc să folosească pictura facinlfl tradiţională drept o formă de exprimare a multor înţelesuri diferite. - In colonii se foloseşte pictura facială ca expresie artistică? Ea a tăgăduit energic în vreme ce sufla uşor peste obrajii fetiţei ca să se usuce vopseaua. - în funcţie de trib, se foloseşte vopsea de diferite culoil pentru scopuri diverse. Roşu de obicei este culoarcii războiului, cea care îi intimidează pe duşmani, în vreme co albul se utilizează pentru grăbirea vindecării membri lot tribului sau pentru pace între diferite triburi, dar, pentru cil nu a fost cu putinţă să fac vopsea albă, trebuie să ne mulţumim cu roşu, albastru şi galben. - Uimitor! a exclamat el. Sunt numeroase triburile acestea de indieni, despre care vorbeşti? - Te va surprinde să afli că există triburile apache, comanche, cheyene, navajo, sioux. Şi multe altele pe caro nu le cunoaştem, pentru că nu au legături cu omul alh, urmărind doar să se războiască cu el. Copiii ascultau vrăjiţi şi îngroziţi totodată. - Pare o poveste de speriat copiii, a spus Arthur ca să-i liniştească. 134
___________________ Salvează-mă I'a a lăsat vasul cu vopsea pe covor şi pensula pe o foaie if /iar pe care i-1 împrumutase John. Multe dintre luptele dintre indieni şi oamenii albi se Itiic(esc la frontiera cu Mexicul, în apropiere de Rio Bravo. I Nn este de glumit cu asta. Id a acceptat mustrarea ei. Luptele se duc aproape de locul unde locuieşte familia Iii?
( lara Luna a clătinat din cap. Cei din San Buenaventura trăiesc în pace cu indienii miva jo. Mulţi dintre ei au fost asimilaţi în cultura şi în felul nostru de a fi. Ba chiar au îmbrăţişat creştinismul şi vin irgulat la slujbe. Sunt fideli, loiali şi paşnici. Cei mai buni pi icleni ai mei sunt indieni navajo. Arthur şi-a rememorat cunoştinţele despre conflictul dintre cele treisprezece colonii britanice şi regatul Marii Iti ilânii, care se produsese între anii 1775 şi 1783. Se încheiase cu înfrângerea britanicilor în bătălia de la Yorktown şi cu semnarea Tratatului de la Paris. Trecuseră pitruzeci şi şapte de ani de la înfrângere, şi Anglia încă sîmgera din pricina orgoliului rănit. Unchiule Arthur, o să te picteze şi pe tine? l-a întrebat I layden, cel mai mare dintre gemeni. - Nu ştiam că ai atâţia nepoţi şi atât de frumoşi, le-a zâmbit ea tuturor. - Sunt copiii surorii mele, dar mai am doi. Pe micuţa Iflanca şi pe micul Christopher. Clara Luna avusese foarte puţine prilejuri să cunoască copii, de aceea era vrăjită de nepoţii lui Arthur; erau foarte Inimoşi, mai cu seamă fetiţa cu ochii cenuşii şi o coamă sălbatică de păr. O găsea superbă. - Unchiule, o să te laşi pictat? a stăruit micuţul. - Poate altă dată, i-a răspuns. Unde este fratele tău? a 135
A rlette Geneve întrebat-o pe ea, ca să schimbe subiectul. - Te referi la Liberty? a întrebat Iară să se uite la el. - E singurul pe care îl cunosc. Clara Luna i-a zâmbit. - Nu-i aşa că are un nume foarte frumos? a spus deodiilA Mary, care se dăduse la o parte ca să-i facă loc fratelui el mai mic, Clear Moon. Arthur nu a răspuns la întrebarea nepoatei, nici nu hn comentat remarca retorică. A privit-o mai departe pe soţia lui aşteptând răspunsul ei. - Liberty a plecat la Londra ca să facă rost de bilet pentru întoarcerea acasă. îi ţin companie lordul Christopher lordul Andrew împreună cu soţiile lor. După cum am înţelen la micul dejun, trebuie să facă o călătorie în Cornwall peste câteva zile. „De asta e casa atât de tăcută”, şi-a spus Arthur. - Unde este mama voastră? i-a întrebat pe copii. - O să vină cu bunicul Devlin un pic mai târziu. Zice cA vrea să vadă cu ochii ei dacă e adevărat ce i-a spus tatu aseară. Răspunsul nepotului său cel mare l-a făcut să-şi dreagA glasul. - Asta înseamnă că veţi rămâne la prânz? a întrebai Arthur, ca şi cum prezenţa lor ar fi fost un chin. - Ne place mult noua noastră mătuşă, a spus Hayden cu un zâmbet fermecător. Pe Arthur l-a emoţionat să vadă firescul cu care primeau copiii schimbările adulţilor. - Sunt primii mei nepoţi! a exclamat Clara Luna extaziată. Şi sunt fericită. Arthur şi-a zis că nu ar fi prea bine pentru ea să prindă prea mult drag de ei. - Aici sunteţi? Glasul lui John a ajuns la ei din celălalt 136
Salvează-mă i iipăt al bibliotecii şi nici Arthur, nici Clara Luna nu au ştiut tui îi erau adresate aceste vorbe. Ce-aţi păţit la faţă? şi-a plivit el surprins nepoţii. ii ducea de mână pe micul Christopher şi pe micuţa lllanca. Sunt desene de război, bunicule, i-a răspuns Roderick. la te uită! a exclamat ducele de Arun văzând feţişoarele lor. Şi fiul tău a îngăduit asemenea nebunie? i s-a adresat lui lolin. Clara Luna rămăsese cu pensula în aer. A privit îngrijorată reacţia nobililor la jocul ei început cu cei mici. Şi copiii indieni se pictau pe faţă ca să-i îndemne pe cei mari la joacă. Ai oaspeţi, lady Beresford, i-a spus atunci John, care î ş i redobândise graiul. Ea l-a privit uimită, pentru că nu cunoştea pe nimeni în Anglia care s-o viziteze. F - Un oaspete? a întrebat în şoaptă. - iartă-mă dacă nu pot să-i repet numele, dar mi se pare dc nerostit. Şi deodată a ştiut despre ce musafir vorbea lordul Beresford. - Mikiw! a exclamat bucuroasă. Ce facea el în Anglia? Era încredinţată că nu-1 va mai vedea până la întoarcerea ei în America. De ce acceptase Liberty să călătorească împreună cu ei? Clara Luna a mijit ochii cu băgare de seamă, ştiind că el va stârni neîncredere printre nobili englezi. Culoarea pielii era prea importantă pentru omul alb. Avea prea multe prejudecăţi faţă de cei care nu semănau cu el. în San Buenaventura erau mulţi cei care hotărau cine merită să moară sau să trăiască. S-a scuzat faţă de copii şi s-a îndreptat în grabă spre lordul Beresford ca să-i spună unde se afla Mikiw. John i-a citit întrebarea în priviri. 137
A rlette Geneve - Mikiw, a rostit cu greutate, te aşteaptă în salon. Copiii au luat-o înainte, inclusiv cei doi mai mici, care iţi urmau verii mai mari cu bucuria oglindită pe feţişoare. Devlin se uita curios la desenul de pe chipul fetei. Abili dacă îi ajungea la umăr şi purta o rochie atât de exagerai dt? voluminoasă la poale, încât ar fi trebuit să stea la o depărtau' de cel puţin doi metri de ea ca să nu-i atingă rochia cu pantofii. Ea le-a zâmbit amândurora şi a ieşit grăbită din bibliotecă. -A m crezut că mă înşală privirea, a spus Devlin vorbind despre părul femeii. N-am văzut niciodată o culoare de pAi atât de ţipătoare. Şi ce privire... Arthur s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre uşă ca să-i ureze bun venit oaspetelui neaşteptat. Voia să-l cerceteze pe indianul despre care îi vorbise ea. Deşi îl mai văzuse o dată în Salamanca, nu îi dăduse mai multă atenţie decât cea necesară. Toate simţurile îi fuseseră acaparate de ea. - Trebuie să mărturisesc că, orice ar fi, fiii tăi au gusturi speciale în privinţa femeilor. Involuntar Arthur şi-a strâmbai batjocoritor buzele înainte să iasă pe uşa dinspre vestibul. O blondă simpatică şi vorbăreaţă, o brunetă corectă şi adorabilă şi o roşcată pe care încă nu pot să o apreciez cu obiectivitate, a auzit Arthur ultimele vorbe ale ducelui. John a zâmbit uşor, auzindu-1. De bună seamă nurorile lui erau foarte deosebite una de alta. Âgata avea părul foarte blond şi învăţase să se descurce la perfecţie ca o doamnă graţie sfaturilor celeilalte nurorii a lui, Rosa, care avea un păr negru spectaculos, ca şi nepoata Blanca, nemaivorbind despre manierele ei atât de rafinate, că era o plăcere s-o priveşti. Clara Luna avea un păr demn de o zeiţă, dar tinereţea ei îl îngrijora puţin, fiindcă tinerii se lăsau conduşi de sentimente mai mult decât de judecată. - Iart-o pe Clara Luna că nu ţi-a făcut plecăciunea 138
Salvează-mă mvcnită, i-a spus cuscrului său, dar cred că nu cunoaşte normele de protocol şi de purtare faţă de un nobil de rangul Iflu, a scuzat-o John pentru gestul nepoliticos de a pleca din încăpere fără să-i arate lui Devlin respectul impus de titlul Im. Nurorile tale nu sunt datoare să-mi facă nicio plecăciune, i-a spus ca să-l liniştească. Mă încântă firescul i ii care se poartă. Dar pe John îl îngrijorau aceste lucruri. în afară de Rosa, care se purta în orice moment ca şi cum s-ar fi aflat în faţa icgelui însuşi, Âgata şi Clara Luna se purtau ca nişte fete simple de la ţară, fără să respecte normele de etichetă. îmi închipui că soţia lui Arthur nu este o aristocrată, a ioştit Devlin, dar fără reproş în glas. Iar John a rămas fără grai. Ştia atât de puţine despre ea şi familia ei, că s-a speriat. - Tatăl ei este un diplomat cu însărcinări în San Buenaventura. - Englez? a îndrăznit să întrebe. - Spaniol, a răspuns John fără să-l privească pe cuscrul său. - Şi tu, şi fiii tăi manifestaţi o slăbiciune aparte pentru sângele fierbinte din Spania. - îţi amintesc că nici fiii tăi nu fac excepţie, i-a răspuns John uşor iritat. Moştenitorul tău este căsătorit cu fiica mea i-a amintit - , iar Jamie cu cea a contelui de Ayllon. Dar Devlin nu s-a supărat pentru această precizare, dimpotrivă, a mărturisit fără nicio reţinere: - Chiar şi eu aş fi putut avea preferinţe dacă aş fi călătorit mai mult şi te încredinţez că nu m-ar deranja deloc. Educaţia mea rigidă a fost o povară pentru mine. - O să mă abţin să-ţi amintesc unele lucruri, pentru că doresc ca între copiii noştri să domnească liniştea. Faptul că 139
A rlette Geneve John îi spunea aşa ceva era de neînţeles pentru duce, cnu' l-a privit pe jumătate amuzat şi pe jumătate resemnat, l-itl dat lui Justin educaţia pe care ai primit-o şi tu. Devlin a schimbat vorba. - Bun, sper că tu ai să-mi arăţi respectul cuvenit ca duco şi o să mă însoţeşti ca să-l cunosc pe acel Mikiw. Mor do curiozitate. - Mi se pare extraordinar că ai reuşit să-i rosteşti numelo corect. - Mereu am avut uşurinţă în mânuirea cuvintelor. Cei doi nobili s-au îndreptat spre salon, unde se alin oaspetele. Devlin a rămas cu gura căscată când l-a văzut pe bărbatul cu părul lins şi ochi negri, care o îmbrăţişa pe nora lui John, Indigenul purta nişte haine atât de ciudate, că a întors ochii, Sub pălăria cu boruri largi se zărea un chip cu privire de felină, care emana agresivitate. Nu era la fel de înalt ca fiii lui, dar era voinic, chiar dacă părea doar un puşti. - Mikiw, vreau să ţi-i prezint pe ducele de Arun şi pe tatăl lui Arthur, lordul Beresford. Văzând mâna întinsă spre el, Devlin şi-a exprimai surpriza prin întreaga sa atitudine. Străinul nu se pleca în faţa lui, îi dădea mâna ca şi cum ar fi fost un zilier. Obişnuit să se adapteze împrejurărilor, a făcut un pas înainte şi i-a strâns mâna. Strângerea a fost puternică şi sigură. I-a plăcut Mikiw, pentru că îl privise drept în ochi, cu o sinceritate pe care nu o întâlnea prea des. Nobilii obişnuiau să fie atât de prefăcuţi. - Lord duce de Arun, vi-1 prezint pe prietenul meu Mikiw! - Este Excelenţa Sa, a corectat-o Arthur, care avea o strălucire amuzată în ochi, provocată de prezentările nepotrivite. 140
____________________ Salvează-mă Iia s-a întors spre soţul său şi l-a privit curioasă. Poftim? Dă-mi voie să fac eu prezentările cum se cuvine, ca să im mai uiţi data viitoare. Indianul a păstrat tăcerea. Mikiw, i a spus, Excelenţa Sa..., Arthur a făcut o uşoară plecăciune in mod demonstrativ şi nu i-a întins mâna ca să vadă cum livbuia tratat un pair al regatului Angliei. Lord Beresford, osie o plăcere să vă salut, i-a spus pe un ton solemn lui John, şi micuţii lady Mary, lord Roderick, lord Devlin, lord I liiyden, lord Christopher şi lady Blanca. Clara Luna a clipit de mai multe ori zăpăcită, întrebându-se do unde apăruseră atâţia lorzi în salon. Şi copiii beneficiau de acest tratament deosebit? Mikiw a făcut o plecăciune graţioasă fiecăruia, gest pe oare copiii l-au apreciat şi l-au aplaudat cu multă curtoazie, mlorcându-i salutul. îl priveau pe indian, cu interes şi curiozitate. John a cerut o răcoritoare majordomului, care s-a grăbit sa-i îndeplinească dorinţa. Fusese atât de tăcut, că niciunul nu băgase de seamă că se afla în salon. - Credeam că ai plecat la San Buenaventura, i-a spus ( lara Luna în navajo, fără să-şi dea seama. Navajo era limba în care vorbea cu el şi cu Karankawa, mama lui, cu tot firescul, şi a făcut-o fără să realizeze că dă dovadă de grosolănie vorbind-o în public. - Nu se cuvine să ai chipul pictat, a fost răspunsul indianului. Nu aici, printre străini. Nici că ai procedat la fel cu copiii. - Nu mi-ai răspuns la întrebare, i-a amintit ea. - Aveam de rezolvat o treabă pentru fratele tău şi mi-a luat mai multă vreme decât credeam. - Ce treabă? a întrebat curioasă. - O treabă care îl priveşte doar pe el, i-a răspuns senin, şi 141
A rlette Geneve pe care am putut s-o rezolv înainte să mă îmbarc spic Anglia. Amândoi ne vom întoarce în curând la Sail Buenaventura. Clara Luna îşi punea o mulţime de întrebări. Ce treburi avea fratele ei de rezolvat dacă niciodată nu fusese în Spania? - Treburi în Madrid? a stăruit ea, fără să-şi ascundîl curiozitatea. - Iertaţi-mă că vă întrerup, a intervenit Arthur în discuţia ei cu băştinaşul, dar nu este politicos să vorbiţi într-o limbii pe care cei mai mulţi dintre cei de faţă nu o înţelegem. Eşli de acord, Luna? - De ce mi te-ai adresat doar pe al doilea nume al meu? l-a întrebat. - Pentru că este mai uşor pentru toţi. Privirea femeii era nedumerită. Arthur s-a grăbit s-o lămurească: Pe soţia fratelui meu Andrew o cheamă Rosa Maria Sofia şi îi spunem cu drag Rosa. Pe mine mă cheamă Arthur Ross, dar toţi îmi spun Arthur. „îmi place foarte mult apelativul Luna, dar n-am de gând să-i spun, pentru că altfel s-ar hotărî să-mi spună Clara”, şi-a zis ea. - Pe mine mă cheamă John Nathaniel şi toţi îmi spun John, a adăugat marchizul. - Pe dumneata te cheamă bunicul! a exclamat micul Hyden, iăcându-1 pe John să zâmbească şi să întindă braţele ca să-l poată îmbrăţişa. - Numele meu este Devlin Charles, dar toţi îmi spun Devlin. Ea a înţeles că încercau s-o facă să se simtă bine şi a fost mişcată. S-a uitat o clipă la Arthur cu o anume melancolie. Ii îndrăgise familia şi a ştiut că va suferi mult când va pleca. Va trebui s-o facă aşa curând! 142
____________________ Salvează-mă Am poruncit majordomului să pregătească o odaie pentru oaspetele nostru. Va fi lângă cea a lui Marcus. Arthur n a uitat cu atenţie la tatăl său. I se părea ciudat să îl găzduiască pe indian în încăperile personalului, de vreme ce era socotit oaspete. Văzând nedumerirea de pe chipul fiului său, John s-a grăbit să-l lămurească: Mi-a cerut-o Marcus, ca pe o favoare personală, şi nu am putut să-l refuz. Doreşte să ii povestească lucruri despre America şi este conştient că nu o va putea face decât după ce îşi va fi terminat treaba. Este curios să le afle. Nici John, nici Arthur nu ştiau că Marcus nu mai avea veşti de la un frate mai mic care luptase în războiul împotriva coloniilor. De aceea simţea nevoia imperioasă de a vorbi cu indianul. - De ce nu mă întâmpină nimeni? Glasul de femeie a atras atenţia tuturor. - Mami! Manii! au exclamat copiii văzând-o intrând în salon pe Aurora Penword. Au alergat spre ea plini de bucurie. Aurora era fiica mai mică a marchizului şi sora lui Arthur. I-a îmbrăţişat şi sărutat de parcă ar fi fost despărţiţi multă vreme. - Ce puneţi la cale aici? Glasul puternic al lui .Iustin s-a alăturat celui al Aurorei. Clara Luna se simţea intimidată. Familia lui Arthur era foarte numeroasă, şi pe deasupra şi amuzantă. Ea, care crescuse în absenţa propriei familii, se simţea nelalocul ei şi nu ştia cum să se poarte. - O, Dumnezeule! Pare un ţigan adevărat! Fără îndoială, Aurora se referea la Mikiw. S-a proţăpit în faţa lui cu ochi arzând de curiozitate. Aurora de Velasco y Duero! s-a prezentat ea cu mâna întinsă şi cu cel mai mic dintre copii agăţat de fusta ei. Mikiw era copleşit, deoarece crezuse că se va afla doar în 143
A rlette Geneve prezenţa Clarei Luna şi nu a unei cohorte de rude care ţipau prea mult pentru firea lui liniştită. De asemenea îl surprindea felul cum se purtau cu el, atât de diferit de acela al oamenilor albi din San Buenaventura. Acestora părea să nu le pese do culoarea pielii lui şi nici de trăsăturile ascuţite ale chipului. - Acum eşti lady Penword, a corectat-o Justin cu glas mieros. Nu trebuie să uiţi, iubito. Mikiw i-a luat mâna cu timiditate în vreme ce facea o uşoară şi timidă plecăciune. Arthur şi-a dat seama cil băştinaşul nu înţelesese nimic din ce îi spusese el mai înainle despre regulile de protocol. Marcus şi-a făcut intrarea cu o tavă, fără să-şi ia ochii de la indian. Sărea în ochi cât de mult îl impresiona prezenţa lui. Pentru anii mulţi de serviciu la Whitam Hali, marchizul nutrea faţă de el o adâncă afecţiune şi de aceea se hotărâse să răspundă cererii lui, chiar dacă i se păruse ciudată. - Luaţi loc, vă rog, i-a poftit John. \6m putea să stăm de vorbă în linişte şi să aflăm mai multe despre acel continent atât de fascinant: America. -A m erica! a repetat Hayden extaziat, ca şi cum ar fi ştiut cu adevărat ce însemna acest cuvânt. Justin a izbucnit în râs auzindu-1 pe micuţul lui şi s-a aşezat foarte aproape de Arthur. Avea de gând să-l tachineze. Severul, rigidul şi scorţosul Arthur se căsătorise cu opusul femeilor pe care le curtase în trecut şi dorea să cunoască toate amănuntele. Sosise ceasul dulcii răzbunări.
144
Capitolul 14 Prânzul devenise o adevărată odisee pentru ea. După cum spusese cumnata Aurora, trebuia să-şi schimbe hainele pentru prânz şi, de asemenea, pentru cină. Dacă socotea şi rochia pe care trebuia s-o poarte dimineaţa, alcătuiau un total de trei, iar, dacă voia să călărească, erau patru rochii diferite in aceeaşi zi. Confruntându-se acestor norme, o englezoaică şi-ar petrece cea mai mare parte din zi îmbrăcându-se şi dczbrăcându-se. S-a uitat cu un ochi critic la rochiile ei, agăţate în şifonierul mare ce ocupa o parte însemnată din încăpere. Uşile duble erau deschise ca să se aerisească materialele vaporoase. Hainele ei erau atât de diferite de cele care se purtau în Anglia, încât s-a simţit puţin descurajată. Dintre toate a ales una care i s-a părut foarte frumoasă şi s-a gândit că ar fi potrivită pentru prânzul care va avea loc în grădină. După spusele cumnatei sale, va fi un prânz informai. Rochia albă cu flori galbene şi verzi şi cu volane pe umeri şi la decolteu i s-a părut potrivită. Avea nasturi la spate şi se termina cu o dantelă galbenă. Rochia era completată de o pălărie din paie de dimensiuni mari, înnodată sub bărbie cu un şiret tot galben. Clara Luna avea nevoie de cineva care să-i lege corsetul strâns, fiindcă mâinile ei erau prea mici şi nu ajungeau la şireturile fine. îmbrăcată doar în rufarie de corp, a ieşit pe coridor ca să cheme o cameristă şi a dat nas în nas cu fratele ei Liberty, pe care nu îl văzuse din seara precedentă. ii
145
A rlette Geneve -A m nevoie de ajutorul tău, i-a cerut cu un aer nevinovat, - N-ai cameristă? a întrebat-o el, intrând cu ea în odaie şt uitându-se la rochia întinsă pe pat. O alegere înţeleaptă. - îl voi ruga pe lordul Beresford să-mi permită să dispun de o cameristă dintre cele care se ocupă de odaia mea. Clara Luna s-a întors cu spatele la fratele ei ca să-i potrivească bretelele şi să le strângă. Liberty a făcut asta cu multă uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit cu rolul de cameristă. A ajutat-o să-şi bage rochia pe cap, cu grijă, să nu strice cocul pe care şi-l făcuse ea. Apoi i-a încheiat unul cât unul şirul do nasturi aurii şi minusculi. Mulţumesc, Liberty, că mi-ai adus garderoba, i-a mulţumit ea. Când am pornit în călătorie pentru a o căuta pe verişoara Julie, nu mi-am dat seama că luasem foarte puţine haine. - M-am gândit că vom sta mai mult în Spania. Chiar am crezut că verişoara Julie se va pune pe picioare mai greu şi mă uimeşte că a fugit ca să se mărite. De aici deduc că nu a fost chiar atât de bolnavă. - Ba a fost, l-a contrazis ea, dar ocolind amănuntul pierderii copilului. O va lăsa pe ea să spună asta, dacă se va mai întoarce vreodată la San Buenaventura. Cred că nu a fost uşor pentru tine să cari atâtea cufere, i-a spus fratelui ei. - Nu le-am cărat eu, ci careta şi după aceea vaporul. - A i făcut rost de bilet? El a clătinat din cap. Următoarele trei vapoare care plecau din Devon erau pline. Trebuia să aştepte între trei-patru săptămâni până la plecarea următorului sau ca vreun pasager să renunţe la bilet, totuşi nu i-a spus. - Trebuie să mai aştept un pic, i-a răspuns evaziv. După ce a încheiat şi ultimul nasture, Clara Luna s-a întors spre fratele ei. - Trebuie să te pregăteşti pentru prânz, l-a zorit. El a clătinat din cap. 146
_____ ____________
Salvează-mă
Vreau să cumpăr câteva lucruri din Londra. Azi nu voi puica să iau prânzul cu tine. O lăsa singură! Clara Luna s-a uitat la el îngrijorată. Familia lui Arthur mă intimidează. Par oameni cumsecade, chiar dacă un pic cam înţepaţi $i întotdeauna va fi în preajmă Mikiw ca să te apere. Fac parte din aristocraţia engleză, i-a răspuns ea cu glas scăzut, ca şi cum s-ar fi temut că era ascultată. Unii au titluri loarte vechi şi răsunătoare, ca ducele de Arun. Mi-e teamă ca nu ştiu cum să mă port. Liberty stătea cu mâinile în şolduri, într-o atitudine de şi re-mi pasă. - Sunt oameni ca tine şi ca mine, nu trebuie să gândeşti niciodată că sunt deasupra condiţiei tale, pentru că altfel am să mă supăr şi am să te bat până o să-ţi bagi minţile-n cap. Clara Luna a zâmbit şi şi-a îmbrăţişat drăgăstos fratele. - Nu m-ai bătut niciodată, i-a amintit. - întotdeauna există un început. - Mi-ar plăcea să nu pleci azi. Nu vreau să rămân singură. - Am de rezolvat nişte treburi înainte să mă întorc, şi prima dintre ele este să mă încredinţez că bărbatul ăsta al (ău se poartă faţă de tine cu respectul pe care îl meriţi. - Arthur e un domn, l-a apărat ea pătimaşă. - S-a purtat ca atare? - Despre ce vorbeşti? a întrebat uimită. - Despre noaptea nunţii tale, despre ce pot să vorbesc? Obrajii i s-au aprins aproape mai mult decât părul. Liberty a înţeles perfect privirea surorii sale. Să nu-mi spui că a fost necuviincios şi brutal, că atunci voi avea o pricină serioasă ca să-l omor. întrebarea ascundea o avertizare pe care ea a înţeles-o imediat. - încă nu am avut o noapte a nunţii, i-a mărturisit în şoaptă. 147
A rlette Geneve Liberty a privit-o cu ochii mijiţi. - Trag nădejde că încrezutul ăla nu se gândeşte In anularea căsătoriei, fiindcă atunci va da peste o mare belea: pumnii mei. - Anulare? a întrebat nehotărâtă. - Dacă nu se consumă, căsătoria poate fi anulată în faţa legii. Clara Luna s-a gândit la vorbele fratelui său. Cânii Liberty se va întoarce în San Buenaventura şi după o vreme oarecare, Arthur va putea să ceară anularea căsătoriei, întotdeauna era preferabilă o anulare decât un di vorţ. Fără sil vrea, fratele ei îi înseninase ziua. Totul se va rezolva curând. A oftat uşurată, şi Liberty a privit-o mai atent. După câteva clipe de tăcere, i-a făcut un compliment care a înduioşat-o: Arăţi minunat, dar ar trebui să-ţi pui un şal. Clima asta englezească e prea umedă. Mi-e teamă să nu te îmbolnăveşti. - Nu este la fel de cald ca în Salamanca, a recunoscut ea. - Nici ca în San Buenaventura. Ai văzut culoarea râului? Ea a clătinat din cap de mai multe. Liberty uitase că se afla abia de câteva zile la Whitam Hali. Ne vedem la cină, şi-a luat el rămas-bun. - Ţi-ai prezentat respectul faţă de lordul Beresford? Clara Luna tocmai îşi amintise că ar fi o impoliteţe din partea fratelui ei să vină şi să nu să se prezinte în faţa capului familiei. Dă-mi un motiv ca să fiu mândră de tine. Zâmbetul pe care i l-a adresat Liberty surorii sale ar fi putut să transforme pietrele în nisip fin. -A m băut un coniac în bibliotecă înainte să vin să te văd şi am vorbit îndelung cu el, n-ai de ce să-ţi faci griji. Ea 1-a însoţit până la uşă. Ai grijă de tine şi nu te lăsa intimidată de ei. Un titlu e doar o hârtie, nimic altceva. Era nespus de recunoscătoare pentru vorbele fratelui ei, dar Liberty habar n-avea cât se simţea de speriată, deşi va încerca să se poarte cât mai firesc. 148
Salvează-mă Arthur a venit după ea ca s-o conducă în grădină pentm ii sc alătura celorlalţi şi, văzându-i ţinuta, a ridicat sprânce nele întrebător. Dacă rochiile pe care le purtase până atunci riau voluminoase, aceasta de acum le întrecea pe toate. IVilăria mare din pai cu cordon galben îi acoperea aproape în Iul regime umerii. Ea s-a întors ca să închidă uşa, şi el a iiebuit să dea capul pe spate ca să nu-i atingă gâtul cu marginea pălăriei. Când i-a dat braţul, şi Clara Luna l-a luat, s a lipit de el instinctiv, şi poala rochiei i s-a ridicat în partea siangă până aproape de şold. Hotărât lucru, americancele erau femei care vorbeau şi se purtau ciudat, mai ales dacă mai puneai la socoteală şi îmbrăcămintea. Când John i-a văzut apărând pe scările din spatele casei şi a rămas uluit. Rochia purtată de ea era într-adevăr frumoasă, dar nepotrivită pentru clima englezească. Materialul era prea subţire şi vaporos. Mai mult, avea braţele şi umerii goi. John şi-a spus că ar trebui să poarte mănuşi şi şal ca să nu răcească. - Cumnata mea este cea care merge pe sub ciuperca aia uriaşă? a întrebat Aurora uimită, referindu-se la pălăria ei neobişnuită. - Ţi-aş fi recunoscător dacă ai merge cu ea la cumpărături, i-a cerut John. - Dumnezeule! a exclamat Devlin. Pălăria este aproape la fel de voluminoasă ca şi poala rochiei, parcă ar merge sub o ciupercă uriaşă. - Ţineţi-vă gura şi n-o faceţi să se simtă stânjenită, i-a avertizat Justin pe tatăl şi pe soţia lui. Ultimul lucru de care avea nevoie fata erau comentariile lor batjocoritoare despre ţinuta ei. Când Arthur şi ea au ajuns lângă restul familiei care îi aştepta, inima Clarei Luna bătea cu putere. S-a întors spre 149
A rlette Geneve unul şi altul cu vioiciune ca să-i salute şi toţi, fără excepţie, s-au trezit făcând acelaşi gest ca şi Arthur cu câlev# momente mai devreme ca să evite ca borul pălăriei sA I lovească gâtul. - Nu este nevoie să îţi acoperi capul, i-a spus Aurora eu un zâmbet. Aici soarele nu este atât de puternic precum pare, Ea trebuia să ridice prea mult capul, pentru că pălăria iui îi îngăduia să vadă chipurile. - O doamnă nu poate să apară la o masă protocolară fTirfl pălărie, chiar dacă este în aer liber. - Dar suntem în familie, fetiţo, a răspuns Justin, şi-apol mi-ar plăcea să-ţi văd faţa când îţi vorbesc. Până la urmă s-a declarat de acord. Şi-a desfăcut nodul do sub bărbie şi a aruncat pălăria spre balansoar. Sub soarele arzător, părul ei strălucea ca nişte cărbuni aprinşi. Arthur s-a trezit admirând fiecare fir. John i-a dat un pahar, şi ea a băut o înghiţitură. Aurora era încântată, pentru că îi amintea de ea cu ani în urmă şi, fără să-şi propună, Clara Luna i-a câştigat definitiv inima. Era atâl de sinceră şi firească, încât i se părea de-a dreptul adorabilă. - Ce bună e! Ce este? a întrebat privind urma roz pe care o lăsase lichidul pe marginea paharului. - O băutură răcoritoare spaniolească numită limonadă de vin3, i-a spus John. Clara Luna a căzut pe gânduri. Tatăl ei era spaniol, dar ea nu ştia absolut nimic despre Spania, nici despre băuturi sau mâncăruri. De ce tatăl ei nu o învăţase câteva lucruri despre ţara lui? Va trebui să-l întrebe când se va întoarce. „E cu neputinţă să-l întreb, fiindcă se află foarte departe”, şi-a zis. - Mătuşă Moon, a strigat-o cel mai mic dintre gemeni, ce mâncăruri bune sunt în America? 3 Limonada de vin, numită şi matar judios, este o băutură tradiţională din vin, lămâi, zahăr şi scorţişoară. Originea sa coboară până în Evul Mediu, (n.a.)
150
Salvează-mă Micuţul rostea minunat cuvântul America şi ea a fost «iii prinsă să constate că împreună cu adulţii mâncau şi itipiii. Adevărul e că totul în jurul ei o copleşea. Costiţe prăjite, a răspuns nevinovată. Porumb dulce cu uni Turtă de dovleac..., a înşirat toate mâncărurile ce-i licreau prin minte şi care ei îi plăceau în mod deosebit. Ce este porumbul? a întrebat uimit unul dintre copii. Nu ştiţi ce este porumbul? a întrebat neîncrezătoare în urm e ce John îi umplea paharul cu sangria. Este o cereală delicioasă dacă ştii s-o găteşti. Oh! au exclamat copiii într-un glas. Dar, dacă vreţi să gustaţi ceva cu adevărat delicios, mâine am să vă fac turtiţe cu marmeladă de zmeură. Strigătele generalizate i-au arătat că micuţii erau încântaţi d e idee. De îndată ce o vei face, nu vei mai avea scăpare. îţi vor i ere iar şi iar, până când vor rămâne fără grai, şi te asigur că n o să-ţi placă, i-a spus Aurora. Copiii au protestat vehement, şi Clara Luna s-a trezit mângâind capul celor mai mulţi dintre ei. Masa lungă fusese aşezată într-un foişor foarte frumos. I ocul ei era rezervat între Arthur şi duce. Când acesta din urmă i-a ţinut scaunul să se aşeze, şi-a dat seama că soţul ei o privea insistent, şi lucrul acesta a avut darul s-o tulbure. Arthur nu putea să-şi ia ochii de la soţia sa. Ea nu ştia deloc cum să vorbească şi să se poarte, cu toate acestea avea o dulceaţă atât de firească, un zâmbet atât de sincer şi spontan, încât mereu ochii lui se opreau asupra ei, asupra părului ei scandalos care nu se supunea agrafelor. Asupra volanelor decolteului care îl făceau să le privească mereu. A ce naiba mirosea? Nu se potrivea cu familia, nici cu mediul lui şi totuşi îi făcea plăcere s-o privească. - îmi aduci aminte de mine însumi de acum câţiva ani. 151
A rlette Geneve_________________ Glasul lui Justin a ajuns la el ca prin ceaţă. încerca *« urmărească discuţia în şoaptă dintre Luna şi duce. - Iartă-mă, ce spuneai? a întrebat el, iritat de figum batjocoritoare a cumnatului său. Justin, care stătea lângă Arthur, s-a aplecat în faţă şi întors capul spre stânga, să se uite la tatăl lui, care acapnia** cu totul atenţia musafirei. - Tata este incorigibil. Arthur nu ştia de ce îi fin .1 cumnatul său o asemenea remarcă. Cred că soţia In |i aminteşte prea mult de a mea. - Este încântătoare, Arthur! în mod inexplicabil, voi beli surorii lui i-au stârnit neliniştea. Nu puteai să fi ales unii bine. El avea de gând să divorţeze şi le permitea tuturor s n îndrăgească. Avea să-i facă să sufere când va pleca şi i s n părut nevrednic din partea lui. Copiii o întrerupeau nieiiica să-i pună întrebări, şi ea, blândă şi răbdătoare, răspund... fiecăruia cu un zâmbet. „Mă dezarmează. îmi stârneşte .> dorinţă nouă pentru mine, pe care nu vreau s-o nesocotem şi-a spus Arthur. Ce farmec mi-ai făcut, vrăjitoareo?” ( 'luni are un frate? a întrebat Aurora curioasă. Până acum nu I mu văzut. - îl vei cunoaşte diseară, i-a răspuns John. Aven di rezolvat nişte treburi în Londra, de aceea nu a putui in rămână la prânz. - Cumnata mea ştie că cina de diseară va fi una festivii l-a întrebat Aurora pe tatăl ei, care a tăgăduit o singură dulii - N u voiam s-o îngrijorez. îi va spune Arthur când va mm rămâne puţin până atunci. Dar Arthur nu avea de gând s-o facă, nici dacă t m depinde viaţa de asta. Dacă ea ar şti că seara va avea Im n recepţie importantă şi care fusese pregătită cu săptămâni In urmă, ar putea să se sperie, şi el nu voia s-o nelinişteam« Cât a ţinut prânzul şi-a privit soţia. Râsul ei uşor de câte nu 152
________ Salvează-mă
,1,11 ele îi spunea o glumă, mişcarea mâinilor când lua l'riliiirul de apă şi-l ducea la buze. A oftat şi s-a gândit la ulii ir, care acum nu i se mai părea atât de senin.
153
Capitolul 15 S-a uitat la Arthur cu groaza întipărită pe chip. Nn <>» pregătită pentru o recepţie oficială. I se părea prea cuiliml Abia căpătase un pic de încredere faţă de familia ci |
154
Salvează -m ă Nu te credeam atât de laşă, i-a răspuns Arthur. Nu e laşitate, ci supravieţuire, şi nu mi se pare drept să mi prezentaţi prietenilor şi rudelor, dacă tot am să plec iile curând. Simplul gând că pleacă îl cufunda pe Arthur într-o mIi i înţă profundă. Dar nu ai plecat încă. Eşti aici, la Whitam Hali. Nu ..... să te ascundem. Ba, mai mult, vestea căsătoriei mele i i.1 .pândit ca fulgerul prin tot ţinutul. Pentru o clipă, o lipii de nebunie, ea a crezut că Arthur nu lua în serios uimirea ei plecare. L-a privit cu alţi ochi. Atitudinea lui era - iiiMiiâ, ţinea un umăr rezemat de piciorul patului, ea ih 11 . a să-şi descheie câţiva nasturi de la rochie, fiindcă voia i o >uoală şi să înceapă să se pregătească pentru cină - dacă i imiulea să participe - , pentru că nu era câtuşi de puţin mala. Vrei să nu te mai mişti? a întrebat-o el. trebuie să-mi desfac nasturii de la rochie, i-a răspuns ea » Imnţnl strâmb din pricina efortului pe care îl făcea ca să iimipa la afurisiţii de nasturi. Sa le-ajut, a şoptit la spatele ei vocea senzuală a lui Aiilim
Nu! a exclamat cu violenţă. Nu va fi nevoie. Arthur a mo ii o sever, căci atitudinea ei i s-a părut precaută. Lordul a o l o r d mi-a făgăduit ajutorul lui Kate ori de câte ori am me Arthur îşi dăduse seama, pentru prima oară, că soţia mi avea o cameristă care s-o ajute să se îmbrace. Am s-o m după ce pleci. Ma dai afară? a întrebat el surprins. l(i sugerez cu amabilitate să te retragi ca să te odihneşti, uliu ea le aşteaptă o noapte destul de agitată. \i linii s-a apropiat de ea, şi făta nu a dat înapoi, deoarece i Iosi în stare să descifreze strălucirea din ochii lui. Ic a|ut să-ţi deschei nasturii, după aceea o anunţ pe Kate
155
A rlette Geneve şi te las singură ca să începi să te pregăteşti. Mai erau puii ceasuri până la cină. Jos, în marele salon, era o activiim febrilă. Servitorii şi cameristele dădeau zor cu pregâlnll* Marcus supraveghea fiecare amănunt, pentru ca recep|m fie un succes. Arthur a răsucit-o până a aşezat-o cu spur i la el şi a început să-i descheie cu îndemânare şirul lmi|i d nasturi. Pe măsură ce facea asta, rochia aluneca ilc | şoldurile ei. După aceea a făcut la fel cu şireturile corsetului N-ai nevoie să porţi armura asta, i-a spus el. Ai o talie iii de îngustă, că aproape pot s-o cuprind cu mâinile. < iţii corsetul a scos la iveală curbura lină a spatelui, cevii i străfundul lui s-a sfărâmat. Fără să stea pe gânduri, a cnpt lnîn mâini mijlocul subţire. Ea s-a întors brusc şi l-a privii i ochi mari şi nedumeriţi. îşi ţinea pieptarul rochiei în |un sânilor. Degetul lui Arthur a început să urce de pe braţ pili. pe umărul ei. A urmărit conturul gâtului şi a simţii fîin|* obrazului. Clara Luna a dat expulzat aerul foarte îneci. I '■ să fie conştientă de asta. Atingerea uşoară o în fim n d plăcere. Ai o piele foarte catifelată. Arthur a zâmbit, şi Clara Luna a perceput zâmbetul 1 într-un fel atât de erotic, încât s-a simţit mângâiam subită briză caldă a Floridei. Glasul lui şoptit i s-a prti* senzual şi aţâţător. De-a ce se juca cu ea? Voia •> liniştească adoptând această atitudine? Pentru că i/hui. tocmai contrariul. Arthur şi-a sprijinit mâinile putcrnii • i umerii ei delicaţi şi încet, foarte încet, a tras-o spre . I • vreme ce înclina capul ca s-o sărute. Atingerea buzelm i provocat o reacţie violentă care a facut-o să geamii închidă ochii. Arthur a introdus limba în gura ei şi a un 11 o explorare înceată şi pătimaşă. Sărutul era delicat, dm ilii| o secundă a devenit mai profund. Ea avea capul IAniiI i spate ca să-i asigure un control mai bun, deşi iui . ■ conştientă de asta. Simţea că îi arde pielea ca şi cum mi I 156
__________________ Salvează-mă i .nmicată într-un cazan încins. Nu putea să se gândească nimic altceva decât la senzaţiile delicioase pe care i le • ,i soţul ei. Arthur dorea din tot sufletul s-o guste, s-o mim şi să sărute flecare centimetru de piele. Fără să ştie n hinc cum, s-a trezit mângâind sânul expus dorinţei lui. |iimându-şi braţele pe după gâtul lui, a lăsat ca rochia să ilmicce pe şolduri şi pieptarul să-i cadă până în jurul taliei. 111 a plimbat mâna pe şold spre locul tainic pe care ea îl ■.1 cu atâta străşnicie. A rezemat-o de pat fără să întâm. >n 11 io io împotrivire din partea ei. După ce a culcat-o pe in i a ridicat juponul şi i-a dat jos chiloţii dintr-o mişcare, iu I una nu ştia ce se petrece în jurul ei, era conştientă n iIc sărutul lung şi profund care o făcea să vibreze până nliuna lîbră a fiinţei sale. La fiecare mângâiere se arcuia ii \ithur căutând parcă atingerea celor două trupuri. Mâna a i hm magie în jurul ei. Degetele bărbatului au alunecat h i paiul ei pubian până când au atins creasta roz care ii ura atât de pătimaş. Nu putea să gândească, doar să ulii şi s-a dedicat acestui lucru cu trap şi suflet. (), Dumnezeule! a exclamat ea gata să explodeze, mi Iaci? l-a întrebat cu o voce pierită. Nu şl ii ce-ţi fac? a întrebat-o el la rândul său, înainte să Hi siapânire pe unul dintre sfârcurile ei. .iiiipiidu-i gura umedă, Clara Luna a gemut şi a închis im arcuindu-se din nou ca să-i uşureze sarcina. I )uninezeule! a exclamat din nou. Mângâi sâmburele unim meu ca să mă înnebuneşti. Arthur nu ştia despre ce iln ii ca şi a continuat atacul frenetic la care o supunea cu ide şi cu gura lui. îşi scosese cu abilitate membrul il a din pantaloni şi se pregătea s-o penetreze fără să se a i pândi la nimic altceva decât la dorinţa sălbatică pe care i a nea; la durerea arzătoare provocată de frenezia lui de im cila. Nimic nu avea sens, nu-şi dorea decât s-o facă a
157
A rlette Geneve ________________ lui. Nu-mi pasă, nu-mi pasă, a bâiguit ea căutându-i hn/t ' ca să-l silească s-o sărute. - De ce anume nu-ţi pasă? a întrebat-o, deşi nu-1 intui răspunsul. O simţea sub trupul lui ca un foc aprins ce îi iml» măruntaiele. - Nu-mi pasă că o să consumăm căsătoria chiui «tu* după aceea nu vom putea să cerem anularea. Te doresi1li dau mărul meu ca să muşti din el. Vorba anulare i-a h| h mişcările când deja începuse s-o penetreze. A fost nevoii recurgă la un efort supraomenesc ca să se stăpâncasdl I mişca din şolduri parcă anticipând ce avea să se petrciu il îl aţâţa atât de tare, încât simţea că moare în fiecare clipii oftat adânc de mai multe ori şi, în cele din urmă, s-a laimi i spate în pat, cu un vaiet. Ea stătea în aceeaşi poziţie, cloi ni> şi cu ochii închişi. Arthur a ştiut că nu putea s-o U nesatisfacută. Şi-a folosit degetele ca s-o ducă pând i descărcarea fizică. Era atât de fierbinte, atât de udă, ort iilo a atins-o când ea a scos un ţipăt ascuţit şi pătrunzăloi i In in momentul în care orgasmul o scutura din cap pilim picioare. După câteva clipe, a deschis ochii şi i-a n(lni asupra soţului ei, care începuse s-o acopere cu hainele I răsufla agitat, încercând să-şi vină în fire. Şi l-a privii »n întrebare în ochi. Arthur a sărutat-o blând pe buze înamli se ridice ca să plece. C e... ce s-a întâmplat? l-a înlnl» mirată. Am greşit cu ceva? Arthur a privit-o cu o dorinţă prost mascată. Simţea i -i dor organele genitale din pricina dorinţei nesatisfaculr, »l« vorbele tatălui său l-au lovit cu duritate. Nu trebuia atingă! Şi făcuse mai mult decât atât. Din fericire, ea. ia» să-şi dea seama, îl făcuse să-şi redobândească stăpânimi >i sine, chiar dacă nu şi înţelepciunea. - Nu pot să fac dragoste cu tine, pentru că, după cum Im» 158
Salvează-mă Ims, nu am putea să căpătăm anularea după aceea. I a I a privit atât de năucită, că i-a provocat o furtună în ■«ic. Părea pierdută, abandonată. I u vreau! a exclamat stăpânită de aceeaşi frenezie. N uc drept. Nu, când vei pleca foarte curând. Fata a ■n|ii că pieptul i se frânge, şi inima îi explodează în mii de " i(i când l-a auzit. Am fost un prost. M-am purtat m l , imuabil şi nu am nicio scuză. I )ar eu ţi-am dat mărul. lartă-mă, incidentul ăsta chiar n-o să se mai repete. Incident? Să se repete?”, s-a întrebat fără să înţeleagă m m i i i i *.
Nu mă doreşti? l-a întrebat cu o voce pierită, i u Im lui Arthur au măsurat-o din cap până-n picioare, nul era încurcat, buzele umflate, şi obrajii cu o superbă Miiţ.i de roşu, aproape la fel de intens ca şi părul. Din plaiul desfăcut i se vedeau sânii plini, pe care dorea să-i .uncii dm nou. Aîncercat să-şi reprime senzaţia delirantă de . ,11 unea în pat lângă ea ca să-şi atenueze încordarea pe in o simţea în pantaloni. Membrul lui nu atinsese încă m, ,i normală şi îl durea. Ic privesc şi este singurul lucru pe care îl doresc, a m i i i 'scul cu capul plecat. Dar sunt un domn. l nia şi-a înghiţit brusc saliva, văzând că el se întoarce şi I, a Şi a făcut-o fără să se uite înapoi. Fără să-şi ia rămas ul fia înnebunit să pună distanţă între ei, să se trântească l' a i i i o sticlă de alcool alături şi s-o bea pe toată, l lupa cc Arthur a ieşit pe uşă fără să facă niciun zgomot, i mini la aşternutul pe care îl boţiseră amândoi, fără să pica bine ce să facă de acum, căci totul se schimbase, ului prima oară Clara Luna simţise o satisfacţie feminină ■«a i u i şi ar fi putut închipui niciodată, deşi presimţea că ar I«uiui sa fie cu mult mai bine dacă el, până la urmă, ar fi 159 ii
A rlette Geneve_______________ facut-o a lui. Nu era atât de neştiutoare ca să nu-şi dea semn ce se petrece între un bărbat şi o femeie. Văzuse la animnlrt de pe moşie. Prietenele ei indience îi arătaseră cum se point* natura, cum trebuie respectată şi văzută ca pe ceva fiii'* Ştia cum se exprimă dorinţa, pentru că ea însăşi căzuse pom ei, dar nu ştia cum s-o canalizeze ca să nu-i explot!» înăuntru şi s-o facă bucăţi. „Nu vreau să plec, a recimow m cu un simţământ de pierdere, zdrobitor şi nou pentru eu N vreau să anulez căsătoria, dar ce pot să fac pentru cu ol dorească să rămân?, s-a întrebat neliniştită. Trebuie «A silesc să facă dragoste cu mine! Dar nu ştia cum nfl ispitească pe Arthur ca s-o iubească, în pofida împotriviţi lui. S-a trântit pe spate în pat şi a închis ochii. Şi-a annum sărutările, mângâierile pe care le primise de la el şi a şliui • era de-ajuns să aţâţe acea dorinţă pentru ca până la un ml se dea bătut, dar cum să facă asta? Nu vreau să plec şi n un* de gând s-o fac”, a decis ea. S-a gândit mult căutând m mijloc să-şi atingă scopul. Familia lui Arthur o cucerise. Se simţea bine printre i . pentru că erau răbdători cu ea. Nu le păsa că tui u englezoaică. Clara Luna nu avea de gând să plece di I W hitam Hali, ş necazul era că nu ştia cum să-l f i u fl j ■ Arthur să înţeleagă, ba, mai mult, să încuviinţeze acesl Im m
160
Capitolul 16 Ailliur nu a însoţit-o în marele salon de la Whitam Hali. i mcăutat din priviri, dar nu l-a văzut pe nicăieri. Nici fratele l du 11y nu-şi făcuse apariţia, închipuindu-şi că era încă la Imulia, ocupat cu treburile lui. Acum avea prilejul să tni|KTe şei şi felurite lucruri pentru cai, care erau greu de *4 ai m San Buenaventura. Tot ce se cumpăra acolo era adus Tu I uropa, unde calitatea era excepţională, în ciuda preţului ! iul de ridicat. I m I)evlin Penword i s-a făcut milă de ea când a văzând-o alaiul chiar după ce-şi făcuse intrarea, însoţită de John şi de mi n acestuia. Simţea atâta curiozitate faţă de micuţa mu m ancă, încât s-a hotărât să stea lângă ea cât timp au mi ni saluturile din partea oaspeţilor care veneau pe rând. 1 du mi avea de unde să ştie, dar faptul că ducele de Arun îi - mila această onoare însemna că îi erau deschise uşile •••imi>i caselor nobile din Anglia, în mai mare măsură decât 11. a ai li fost însăşi fiica regentului. Ini m Beresford s-a scuzat pentru că trebuia să se ocupe de •iii oaspeţi iluştri care se aflau intr-un colţ îndepărtat al •li'iiiilui uriaş. Avea sarcina dificilă de a-i face pe toţi cei i . , mi să se simtă privilegiaţi, dar îşi îndeplinea cu succes nliyaţiilc. i lai a Luna s-a uitat la vazele mari pline cu flori care îşi .I•I,i .11au parfumul în toate încăperile. Candelabrul din O lai strălucea, iar servitorii erau îmbrăcaţi cu livrele în 161
A rlette Geneve culorile roşu şi negru. Luxul era atât de mare, că a clipii ■ să se încredinţeze că nu visează. - Doriţi să vă aduc ceva de băut, Excelenţa \6astr;17 I întrebat fata pe Devlin, dar fără să-l privească. Ochii ei frumoşi se îndreptau mereu către uşile dulii* deschise, aşteptând să-l vadă pe Arthur apărând. Diii rlt şi-a dres glasul uşor deranjat. - O doamnă nu trebuie să ofere niciodată de băul mint bărbat, nici să-i aducă. Se socoteşte o greşeală gravă. I'iln vorbele lui, Devlin i-a acaparat cu totul atenţia. Domnul o m » cel care trebuie să o întrebe pe doamnă dacă doreşte să In» ceva răcoritor. Fata i-a zâmbit ştrengăreşte. -- Mulţumesc. Mor de sete! - Fetiţo, era de-ajuns să-mi spui. Devlin a făcut semn unui servitor care ducea o tavă »n pahare. Când s-a oprit în faţa lor, le-a făcut o plecăciune (în cap şi le-a oferit ce avea. Ea s-a uitat curioasă la conţinutul păhărelelor. Mai imiln dintre ele conţineau un lichid roz-pal şi un fruct pe nu» nu-1 mai văzuse niciodată. Devlin a luat două pahare şl l
——*
——
—-
Salvează-mă
- - "
Iiste un rachiu originar din sudul Spaniei, iar ceea ce imn mână este o cireaşă. la nu cunoştea fructul, dar i-a plăcut denumirea. Se mănâncă? a întrebat neîncrezătoare. Devlin i-a făcut imsemn aprobator. Când a băgat-o în gură şi a muşcat din ea, hIi utilul din fruct i s-a părut şi mai tare decât cel pe care îl iiiiusc cu câteva momente mai devreme. A tuşit din nou iiiiijenită, fiindcă o ardea limba. Este foarte bună, a Hi mioscut, dar cam tare. I icvlin i-a dat şi cireaşa din paharul lui. Fata a luat-o fără ii sica pe gânduri şi a băgat-o în gură, dar de data asta a muşcat din ea cu mai multă grijă. A luat alt pahar cu băutură iliii! servitorul a trecut foarte aproape de ei. Devlin şi-a dat mina că nu putea să o mai lase prea multă vreme să se I».mi ic după capul ei, căci ar fi devenit subiectul de bârfa al •uliilor.
I)aeă mi-ai fi cerut, ţi-aş fi dat eu. Ba, mai mult, aşa se iu me, lady Beresford. Şi te sfătuiesc să nu mănânci prea umile cireşe dacă vrei să rezişti până la sfârşit. Poţi să faci i indigestie. făgăduiesc să fiu respectuoasă şi ascultătoare, l-a un icdinţat. i ) clipă mai târziu, Devlin a fost chemat de John, care ■iu s;i-i ceară părerea într-o chestiune de importanţă, la Miimiţele ambasadorului francez, înainte să înceapă cina. ' i n,i I una a rămas singură, privind cu interes la celelalte di,iie uitate pe tăvi şi măsuţe. De ce nu mânca nimeni in .ele? s-a întrebat indignată. I se părea urât şi o dovadă de in r,ia educaţie. Ea respecta natura şi niciodată nu arunca hi aliment dacă putea să evite acest lucru. Deodată s-a trezit nul alt pahar cu rachiu şi mâncând cireaşa din el. 11, nperise că îi plăceau foarte mult. După câteva pahare, . im eput să simtă o căldură în tot trupul şi o roşeaţă în 163
A rlette Geneve
_____________
obraji, care au facut-o să răsufle adânc să-şi revină. Stăten in acelaşi loc în care o lăsase ducele, îl aştepta să se întoanfl privind totul cu ochi de felină, mai cu seamă îmbrăcăminlott femeilor. Fără să ştie cum, s-a trezit privindu-şi rochia cu un ochi critic. Musafirele erau îmbrăcate sobru. Unele rochii aveau un pic de trenă, dar aceasta era prinsă de încheictiu'H mâinii. Decolteurile erau discrete şi materialele străluci toare. Atunci a ştiut de ce nu se apropia nimeni de cil Alesese pentru cină o rochie de culoare albă cu multe volane la poale şi terminată cu dantelă. Mânecile bufante aveau, tir asemenea, volane. O curea albastră şi cameea de la gât, tir aceeaşi culoare, erau singurele podoabe. Camerista îi făcuse un coc complicat în care îi pusese câteva panglici, tot albastre, şi nişte ace cu perle. „Acum îmi dai seama cât mă deosebesc de oamenii ăştia. Clara Luna a mii băut un palmi de rachiu, dar de data asta nu a mai mâncat cireaşa. Nu e locul meu aici”, şi-a spus mâhnită. Totuşi, aboolul îi dăduse o falsă siguranţă care a făcut-o să se uite la oaspeţi cu o anume insolenţă. Atitudinea ei n-a durat însî decât o clipă, - Pe sfântul Gheorghe, culoarea asta de w nu poate să fie adevărată! Clara Luna s-a întors prea iute şi s-a simit uşor ameţită, A fost nevoită să închidă ochii şi să-şi acopere gura ca să-şi stăpânească un sughiţ. - Şi dumneavoastră sunteţi...? a întrebă cu glas cam şovăielnic. - Ian Malcon, s-a prezentat bărbatul cu insdenţă privind-o din cap până-n picioare. Clara Luna s-a uitat încruntată la individulproţăpit în faţa ei. - Lord Malcon, a precizat ea şi a făcut o scirtă plecăciune care l-a făcut să zâmbească şi mai larg. - Titlul meu nu are însemnătate, nu treluie să-mi faci 164
Salvează -m ă plecăciuni. Iia s-a încordat ca o lance. Tocmai se făcuse de râs, dar de unde era să ştie care lorzi meritau o plecăciune şi care nu. La moşie nu trebuise să se aplece decât ca să-şi ţină poala inchiei şi s-o ia la fugă. Sunteţi o cunoştinţă de-a lordului Beresford? l-a Inliebat punându-şi din nou mâna la gură ca să-şi reprime till sughiţ. Sunt nepotul ducelui de Arun. Fata s-a gândit cu toată iuţeala sau, mai degrabă, cu iuţeala pe care i-o îngăduia alcoolul ce îi curgea prin vene, dacă, fiind nepotul ducelui, liebuia să-i facă plecăciune. Ai nevoie de un pic de aer, a •.pus el văzându-i chipul îmbujorat. Ian a luat-o de braţ cu blândeţe ca s-o ducă în partea din spate a conacului, spre pi adină. Când au ajuns afară, briza răcoroasă a izbit-o în faţă ş i nu a putut să-şi reprime un fior. Clara Luna nu-şi pusese şalul pe umeri aşa cum o sfătuise fratele ei. Uitase ce frig n a în Anglia. Câte cireşe ai mâncat? a întrebat-o dintr-odată uilându-se la mâna pe care ea încerca s-o ascundă la spate, l ata s-a îmbăţoşat, fiindcă, deşi nu cunoştea cele mai elementare norme de etichetă englezească, era conştientă că el nu putea să spună despre o doamnă că e lacomă şi cu atât mai puţin în prezenţa acesteia. Ai sâmburii ascunşi în pumn. Clara Luna a scos mâna şi a deschis pumnul în faţa lui. Intr-adevăr, acolo erau, dar nu ştia de ce îi ascundea. Poţi să-i arunci peste balustradă. S-a conformat, dar era atât de slăbită că majoritatea sâmburilor mici i-au căzut pe rochie şi au rămas lipiţi de material. Ian s-a apucat să-i culeagă şi să-i arunce în gol. O rochie destul de aparte, ca şi stăpâna ei, i-a spus fără s-o scape din priviri. - Acolo de unde vin eu se obişnuieşte ca rochiile doamnelor să aibă poale largi, s-a apărat. Fata i se părea fascinantă lui Ian. Avea o senzualitate 165
A rlette Geneve înnăscută în felul de a se mişca şi privi. Nu mai cunoscut niciodată vreuna la fel. Şi era singură la petrecere, liltn niciun bărbat care s-o însoţească. Erau orbi cu toţii? Chim i uşor ameţită se mişca cu o graţie fără seamăn. Se temea da întindă mâna spre ea, fiindcă era încredinţat că îl va ani» atingerea ei. - Şi de unde vii? a întrebat foarte curios, pe un ton cai» friza neruşinarea. O vedea clătinându-se foarte graţios şi s-a stăpânii M n-o ia de braţ. - Din lumea nouă, i-a şoptit cu glas scăzut şi o» la strălucitori. Ian a izbucnit într-un hohot de râs sonor care a făcut-u nfl zâmbească cu gura până la urechi. Era ameţită, dar îşi simţ» i sufletul foarte uşor, la fel şi capul. Fără să fie frunm bărbatul din faţa ei era foarte înalt şi voinic. Avea o privii» directă, un accent diferit şi acest lucru a facut-o să se si mu bine. - Cum ai ajuns până aici? a întrebat el. - Cu vaporul, a răspuns hotărâtă şi cu o privii» languroasă. - Slavă Domnului că sunteţi aici! Amândoi au întm capul către glasul ducelui, care venea drept spre ei. John ol» foarte îngrijorat. O caută prin toată casa. - Domniţa nu se simte prea bine, l-a lămurit nepotul S-a îndopat cu cireşe. Ea a gemut speriată auzindu-1 pe individ. O fac in lacomă! Fără să stea pe gânduri, i-a dat o lovitură în flu id ui piciorului, pe care Devlin nu a simţit-o sau s-a făcut că n » simte. Ian a interpretat-o ca pe o apropiere interesantă. -A rthur îţi va fi recunoscător că ai avut atâta grijă de st »ţi*» lui, de fapt sora lui, Aurora, s-a dus să-l caute. Auzind vorbi I» unchiului, toate iluziile lui s-au risipit. Când a văzut-o singin* 166
Salvează -m ă .ilon, crezuse că era verişoara sau nepoata vreunui nobil ii iipalat. Candidata ideală pentru el. Regreta cu adevărat, căci a' părea atât de frumoasă şi atrăgătoare, încât ar fi putut i ,i piardă respiraţia doar privind-o. A avut curajul să n i ui mască faptul că o pierduse chiar în momentul în care o i h i \ isc pentru prima oară. Clara Luna s-a clătinat uşor, şi lan i Jus-o foarte aproape de balustradă ca să aibă un punct de pupii. Rămâi multă vreme în Londra? l-a întrebat unchiul. I.ni Malcon avea nişte treburi în oraş şi de aceea se ui a.ilase în casa pe care o avea unchiul lui pe strada Victoria. I in cea mai mică din câte avea şi cea pe care o foloseau nulele din Scoţia când veneau la Londra pentru sezonul iiiniidcii sau pentru cursele de cai de la Royal Ascot, tiiiiildeauna când călătorea din Scoţia în A n g lia - chiar dacă i iimi la Londra - , venea la Crimson Hill ca să-şi prezinte iiiingiile în faţa ducelui. Tocmai când a ajuns la conac a aflat i unchiul lui participa la o recepţie dată de către marchizul I. Whilara şi de aceea se afla acolo. ( ăteva săptămâni cel mult. Am de rezolvat nişte li. nuni, dar nădăjduiesc să nu-mi ia prea multă vreme. Ai venit singur? I iii a clătinat din cap. I am adus pe fiul meu, Dorian. Trebuie să-i cumpăr I,.nuc noi. Nici nu-ţi închipui cât a crescut. Sunt nerăbdător să-l văd, a spus ducele. După câteva lipc a privit spre Clara Luna. A adormit? a întrebat uluit. I.iii a întors capul spre fată, care ţinea ochii închişi. Trupul ii
167
A rlette Geneve - O caut pe Aurora, ea va şti ce să facă. Devlin se întorcea deja când un glas rece ca gheaţa 11 spulberat tăcerea nopţii. - Dă-i drumul, lan! Era glasul lui Arthur, care venea furios spre ei. - Dacă îi dau drumul, o să cadă zdravăn, i-a răspund acesta. Devlin a pufnit auzind neobrăzarea nepotului său Golanul uita că Arthur nu era ca Andrew, nu avea nici firea bună, nici simţul umorului propriu mezinului Beresford şi el o ţinea pe soţia lui Arthur într-un fel cam neruşinat Scoţienii nu aveau simţul măsurii, iar nepotul lui cu atât mal puţin. Arthur a ajuns lângă el şi i-a smuls-o din braţe. Nu ştia de ce, dar îl deranja peste măsură ca alt bărbat în afară de el s-o atingă pe soţia lui, fie şi numai pentru a o susţine. Sora Aurora îi dăduse de înţeles printr-un zâmbet că nu o găseau pe nicăieri, şi el crezuse că fugise ca să nu asiste la recepţie, - Ce s-a întâmplat? l-a întrebat pe Ian pe un ton sec. Scoţianul nu înceta s-o privească. - Mă tem că a mâncat prea multe cireşe din rachiu şi se poate să fie şi însărcinată, l-a tachinat vesel. Este prea bine cunoscută fertilitatea Beresforzilor. Gluma nu l-a amuzat deloc. Arthur l-a privit în aşa fel încât ducele a tuşit ca să-şi avertizeze nepotul să-şi ţină gura. Devlin a băgat de seamă, nu fără oarecare stânjeneală, că, atunci când Arthur a luat-o în braţe, nu-i ţinuse bine rochia şi poala uriaşă se ridicase scoţându-i la iveală picioarele vârâte în ciorapi albi din mătase. S-a grăbit să-i tragă rochia, dar, când îi dădea drumul, se ridica la loc. - Nu poţi s-o duci aşa, i-a spus îngrozit, închipuindu-şi feţele oaspeţilor când le vor cădea privirile pe picioarele frumoase ale fetei. 168
_____ ______ __ __ _
Salvează-mă
Arthur a făcut singurul lucru care i-a trecut prin minte în .11 cl moment, a pus-o pe umeri, ca pe un sac de cartofi, şi a (mul materialul cu mâinile la înălţimea curbelor, pentru ca să m i se mai ridice iarăşi şi să-i descopere posteriorul faimos. John aproape că a leşinat când l-a văzut apărând pe uşile .alunului de bal pe fiul lui ducându-o pe Clara Luna ca pe un animal ce urmează să fie tăiat la abator. Ducele şi nepotul lui scoţian veneau în urmă. Murmurul general al oaspeţilor i-a lacul să înjure în sinea lui. A alergat degrabă spre Arthur, care ajunsese deja la uşa vestibulului. - Ce s-a întâmplat? a întrebat alarmat. Mâinile ei atârnau pe spatele iui Arthur, şi capul i se mişca de la stânga la dreapta la fiecare pas. Nu este obişnuită cu alcoolul şi pesemne a mâncat toate cireşele din afurisita aia de sticlă cu rachiu. In vreme ce îl lămurea pe tatăl lui, Arthur şi-a privit ncuzator sora, care s-a înroşit până la rădăcina părului. - Şi de ce o duci ca pe un sac de ovăz? - Din pricina afurisitei de rochii! Şi nu i-a mai spus altceva. Aurora a alergat la fratele ei şi s-a scuzat cu glas tare faţă de oaspeţi pentru spectacolul lamentabil. - Lasă-mă să te ajut. L-a însoţit până în odaia Clarei Luna, fără să se îndepărteze niciun pas. A fost inadmisibil din partea mea, Arthur. îţi jur că nu ştiam de cireşe! - Trebuie să renunţi la obiceiul ăsta prost al tău să le dai ca aperitiv înainte de cină. Aurora s-a îmbăţoşat la auzul tonului supărat al fratelui ei. - A fost ideea tatei, nu a mea, s-a apărat ea. - N-o să te ierte că s-a făcut de râs din pricina ta, a atacat el. - Tu eşti cel care n-o ţii cum se cuvine. Dacă ai fi luat-o
169
A rlette G eneve cu delicateţe în braţe, am fi putut să spunem că a leşinai din pricina stării ei. Arthur s-a întors brusc spre sora lui şi ii fulgerat-o cu ochi ce scânteiau de furie. Nu te uita aşii ti mine, ştii că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, i n spus impasibilă. Oaspeţii ar fi reacţionat mult mai bine dm ea! Arthur nu i-a răspuns. Nu putea. Avusese nevoie «l< u mare cantitate de coniac şi de două băi reci ca să-şi recapete controlul asupra organelor sale genitale. Chiar şi acum, dm 170 ^
Salveazâ -m ă . pândea la asta, se întărea din nou ca o piatră. Aurora a închis uşa în urma sa punându-şi o mulţime de iiilicbări. Iolul se învârtea! în plus, îşi simţea stomacul întors pe tn'i Şi-a trecut limba peste buzele uscate şi a încercat să se înlii e în capul oaselor ca să înghită o gură de apă, dar nu a in i nevoie, pentru că cineva i-a apropiat paharul de buze. A i. mi cu nesaţ sperând că n-o să dea afară apa printr-un l'.r.in. A deschis ochii şi i-a aţintit asupra lui Arthur, care m i c i i lângă ea. Mor! a exclamat în vreme ce se lăsa să cadă pe spate. Senzaţia că plutea deasupra patului o făcea să icnească. Sunt efectele alcoolului. Abia a trecut un ceas de când ii .un culcat. i Ini a Luna şi-a amintit de cină şi a gemut în sinea ei. Nici Ai iInir, nici ea nu erau de faţă. John nu i-o va ierta! < heamă-1 pe Mikiw, el ştie ce să facă pentru a mă ajuta i nn revin. \i lluir a privit-o uimit de cererea ei neo|>işnuită. I rebuie doar să te odihneşti până dimineaţă. După ce te - i .ii, am să-ţi dau nişte prafuri pentru durerea de cap care, Mm îndoială, va fi cumplită. Dar ca făgăduia stăruitor. ( 'hcamă-1 pe Mikiw. Cunoaşte un leac tară greş pentru un cu.
I )e unde ştii? Te-ai mai îmbătat şi altă dată? Nu, a răspuns în grabă, dar, dacă leacul funcţionează la " i(n mei, va fi eficient şi în cazul meu. \illuir a chibzuit câteva clipe. Clara Luna îşi dăduse • murele jos din pat şi le sprijinise pe podeaua din lemn. | mă la urmă s-a hotărât să-l caute pe indianul pe care ea îl pecia atât de mult. înainte să iasă pe uşă, s-a întors ca 171
A rlette Geneve să-i pună o întrebare. - Ai de gând să te întorci la cină? Ea l-a privit ca şi cura ar fi întrebat un lucru lipsii tir noimă. - Bineînţeles, a răspuns scurt. Ar fi o grosolănii' inadmisibilă faţă de tatăl tău să n-o fac şi nu am de gând sn comit această greşeală. Arthur nu ştia dacă s-o aplaude sau s-o scuture de unici r Avea să fie subiectul de bârfa al tuturor celor prezenţi. - Oaspeţii mai puritani te vor privi cu reproş, ba chiar putea să te facă să înghiţi o pilulă amară punându-ţi întrebări incomode pe care nu vei putea să le ocoleşti. Acest lucru nu o speria. Faptul că o tânără bea până se îmbată e prost văzul nu doar în rândurile aristocraţiei, ci şi în cercurile mai umile Figura ei l-a făcut să ridice o sprânceană. Aluzia la pilula amară fusese neinspirată, dar Arthur nu a retractat-o. - Sunt obişnuită să fiu privită cu dispreţ şi să ştii că nu mi pasă ce cred oaspeţii. Clara Luna a mijit ochii, fiindcă nu era întru totul adevărat. îi păsa mai cu seamă de unul: John. Mă îngrozeşte doar ce ar putea crede tatăl tău, fiindcă nu vreau să se ruşineze din pricina purtării mele, de aceea vreau să-mi îndrept greşeala şi pentru asta am nevoie de ajutorul lui Mikivv. Arthur a plecat în cele din urmă după metis, în vreme ce ea încerca să-şi alunge tristeţea căutând în dulap cea mai puţin voluminoasă rochie pe care o avea. iii
172
Capitolul 17 John a fost surprins s-o vadă apărând chiar !a jumătatea i niei. Majordomul s-a grăbit să-i împingă în spate scaunul nşczat în faţa celui al lui Arthur, care s-a aşezat şi el. Te simţi mai bine, drăguţo? a întrebat Devlin, care prezida masa. întotdeauna John îl onora la Whitam Hali, lucru pentru rare ducele era profund recunoscător. - Ultima cireaşă era să mă omoare, i-a răspuns fără să sica pe gânduri. In marele salon s-a auzit un murmur de parcă ar fi anunţat o condamnare la moarte, dar ea trecuse peste poduri mult mai înalte şi mai şubrede. A arborat cel mai fermecător zâmbet şi a adoptat o atitudine supusă şi cuviincioasă. Răul era făcut, dar depindea de ea să nu îl sporească. Iartă-mă, John, i-a spus socrului ei, cu ochi plini de căinţă şi cu o voce plină de căldură. în San Buenaventura mi există nimic asemănător rachiului de cireşe. în apărarea mea voi spune că nu sunt obişnuită cu el, deşi asta nu-mi scuză lipsa de cumpătare. John nu era uluit, ci de-a dreptul şocat. Niciuna dintre femeile pe care le cunoştea el nu ar fi suportat cu atâta curaj privirile îngheţate ale unora dintre oaspeţi şi pe cele usturătoare ale altora, când a trecut pragul spre locul care i se cuvenea la masă. Fetişcana asta era plămădită dintr-un material mult mai rezistent. Avea obrajii un pic îmbujoraţi, dar se îndoia serios că se datora atitudinii anumitor 173
A rlette Geneve_____ ______ _ comeseni, fiindcă îi ignora complet. Atenţia ei era îndrcplai.i spre el, ca şi cum ar fi fost singuri în sufrageria marc. - Chiar m-am speriat, i-a mărturisit John, incapabil sil ia ochii de la fata care, la rândul ei, privea cu spamm numeroasele tacâmuri de pe masă. Ca şi cum s-ar fi temui i ■« o vor muşca atunci când le va lua în mână. Şi mă bucur t A.1 fost o indispoziţie trecătoare. Clara Luna era mâhnită. La moşia de la San Buenavenluni nu folosise niciodată mai mult de un tacâm. Mesele ci 1 11 Mikiw şi Karankawa erau de obicei foarte simple. Ea nu şl o că protocolul la masă era foarte important pentru engle/i m pentru aristocraţie în general. Se ţinea seama şi de till imul amănunt, de felul cum se aşezau tacâmul ori paharele s j i i i normele de conduită care trebuia să fie respectate la iimnA Faţa de masă din in alb strălucea, iar tacâmurile din argint farfuriile aveau blazonul Beresforzilor. Ea nu ştia că l;u Iun • întinsă era prima care se aşeza pe masă, apoi urmau hm. aliniate tacâmurile, cele mai apropiate de farfurie fiind i . I. pe care meseanul trebuia să le folosească în primul rând, Im ultimele, cele care se foloseau la sfârşit. A numărat palmi. I. erau patru în total, şi ei, care bea doar apă la masă, i s-au pAiui prea multe. De la stânga la dreapta erau de apă, de vin ...... de vin alb şi de şampanie. în toiul nedumeririi care o stăpân. .1 a simţit un picior pe sub masă. S-a uitat la Arthur, dar d In momentul acela îl asculta cu atenţie pe tatăl lui care îi spun. ■ ceva în şoaptă. L-a văzut atunci pe englezul cu accent dn.l.ii care o însoţise în grădină când i se făcuse rău după ir îndopase cu cireşe din rachiu. Stătea chiar lângă Arthui şi. privea într-un fel care i s-a părut batjocoritor. îi arăta cu im deget unul dintre tacâmuri. în clipa următoare, s-a luminat la faţă, înţelegând. S-a relaxat, încredinţată că se va descurca 1 cât a ţinut cina, l-a urmărit pe Arthur ca să vadă ce Im (Im foloseşte la fiecare fel de mâncare şi să-l imite. 174
Salvfază-mă lohn era indignat de comportamentul unora dintre im'.pcţi. Dispreţul manifestat faţă de nora lui prin priviri şi mm mure i s-a părut intolerabil. Avea de gând să ia măsuri de îndată ce se va sfârşi cina. Mereu fusese selectiv când fusese nu ha să lege prietenii, pentru că nu suporta prefăcătoria; ••iliil.i cu trecerea vremii, redusese nivelul pretenţiilor, dar ■i.i sc va schimba în chip drastic. Afrontul faţă de oricare ilmii c fiii sau nurorile lui era o jignire la adresa lui. Arthur abia gusta mâncarea ce îi era servită. Avea privirea .*111111(ă asupra soţiei sale, care era o desfătare pentru ochi. I m dornic să ştie ce băutură secretă îi preparase Mikiw ca i i alunge aşa de repede efectele alcoolului. S-a întrebat de o după fiecare fel de mâncare, ea rămânea cu mâinile în |u mI.i şi spatele drept, incapabilă să alunge plictiseala pe care 0 iiuţea. Meseanul din dreapta o ignora. Cel din stânga o plivea din când în când bănuitor, dar nu făcea nicio încercare n antreneze în vreo discuţie. Iţi place mâncarea? a întrebat-o pe neaşteptate. Clara 1una sc uita speriată la farfuria pe care o pusese Marcus pe m r.a Sunt melci de Bourgogne. în ciuda numelui franţuzesc ' i|ist icat, ei i se părea o mâncare nu prea apetisantă. Tata a i" >tai al să îi includă în meniu în onoarea ambasadorului ii nice/, care stă lângă sora mea. Capul Clarei Luna a urmat din i ţia indicată de Arthur din ochi. Este oaspetele de onoare dm această seară. ( ale feluri mai sunt? a întrebat atât de încet, că lui m11mi i -a fost greu să desluşească întrebarea. Nu mai pot i m ănânc.
\ilhur a învăluit-o într-un zâmbet înţelegător. Devorase ImIm ia cu brânzeturi şi felul următor. l elul principal, tot brânză, şi la urmă desertul. ( Inia Luna l-a privit descurajată. Cina i se părea fără i ii.it
175 I
A rlette Geneve
______________
- Toate mâncărurile sunt franţuzeşti? a întrebat cu n privire curioasă. Arthur a dat aprobator din cap. - Uneori cina a fost spaniolească, în onoarea ambasn dorului Spaniei. Alteori, turcească, nemţească sau itall enească. Clara Luna a băgat de seamă că John Beresford era uit bărbat foarte important şi că avea un cerc select de prieteni, - Rachiul de cireşe nu este franţuzesc, i-a spus cu un act atotştiutor după ce încercase pe propria piele efectele Ini dăunătoare. Arthur a interpretat vorbele ei ca pe o critică. - La aperitiv se obişnuieşte să se servească oaspeţilor o băutură alcoolică. Pot fi vinuri dulci sau chiar o băutură pe bază de ierburi ori fructe ca afine sau coacăze. Tatei îi place foarte mult rachiul de cireşe şi de aceea îl oferă. Succesul în rândul oaspeţilor este garantat, dar, practic, niciunul nu mănâncă cireaşa din pahar. Când a sosit următorul fel, între ei s-a lăsat tăcerea, în afară de unele paranteze pe care le făcea nepotul ducelui, care o privea şi îi zâmbea. Clara Luna şi-a zis că era un personaj cât se poate de ciudat. Se mărginise să asculte discuţia ei cu Arthur şi să devoreze orice mâncare i se punea în faţă. Avea un apetit uluitor. In cele din urmă, cina s-a sfârşit, şi bărbaţii s-au îndreptat spre bibliotecă să fumeze departe de doamne. Aurora le-a invitat pe soţii s-o urmeze într-o sală anume aranjată ca să-i aştepte pe bărbaţi. Aceştia li se vor alătura după ce vor fi terminat de fumat, de băut şi de vorbit despre politica şi economia ţării. Soţia ambasadorului urma să le acorde un recital de pian, încheiat cu un dans al Aurorei însăşi, care a lăsat-o pe Clara Luna cu gura căscată. I se părea extraordinar că o femeie poate să danseze atât de liber şi de senzual. Rămăsese fără 176
Salvează-mă iIlare, deşi nu făcuse niciun efort; cu toate acestea, se minţea agitată. Dansul i s-a părut frumos şi o emoţionase la li I ca dansurile navajo. îi mersese drept la inimă. Restul serii a trecut pe nesimţite. S-a amuzat, a râs. l mimata ei a făcut dovada unei educaţii alese. A inclus-o în leale discuţiile, a glumit cu ea şi în final unele doamne n-au mai privit-o de parcă ar fi avut o boală molipsitoare. him
Arthur o evita. La două zile după dezastrul de la cina în mustea ambasadorului francez, abia dacă îl vedea pe la i nnac. Fratele ei, Liberty, era tot la Londra, cumpăra unelte pentru fermă şi felurite lucruri. în ritmul ăsta o să aibă nevoie de magaziile vaporului doar pentru el. Clara Luna nu ştia ce turnură să dea destinului său. Voia m i rămână, şi soţul ei trebuia să facă dragoste cu ea, ca să nu poată cere anularea căsătoriei. „ \â cere divorţul, şi-a spus mâhnită. El are puterea s-o încă, iar eu n-o să i-1 acord. Nu voi accepta divorţul”, s-a încurajat singură chiar dacă fără prea mult entuziasm. Whitam Hall era tăcut fără prezenţa Aurorei şi a copiilor ci. Clara Luna umbla de colo-colo prin conac privind portretele din vestibul şi din fiecare încăpere. Portretul lui Arthur îi plăcea în mod special. Fusese pictat după ce împlinise optsprezece ani, dar acum părea foarte schimbat, în prezent era mult mai viril şi mai atrăgător, dar şi cu o fire excesiv de rigidă şi rece. Ca şi clima englezească. A simţit un fior şi s-a hotărât să se ducă să ia şalul lung ca să şi-l pună pc umeri. în San Buenaventura şi chiar în Salamanca temperatura i se părea minunată, dar în Anglia umezeala lacea ca vântul să-i pătrundă până în oase şi, chiar dacă se afla în casă, avea tot timpul senzaţia de frig. Când s-a întors în salonul în care căminul era aprins, anume pentru ea, a tras un fotoliu şi l-a apropiat de foc. Voia 177
A rlette Geneve să se încălzească. Şi-a înnodat şalul uriaş pe umeri şi n ii aşezat gândindu-se la soarta ei şi la ce va face în zilelt» următoare. Era atât de cufundată în gânduri, încât nu a auzii râsetele şi glasurile din vestibul. - Ce faci aici singură? Clara Luna a înălţat ochii şi ti văzut-o pe Agata, soţia primului născut al lui John Beresford. în urma ei au intrat Rosa şi doi copii absoltil încântători. Erau timida Blanca şi micul Christopher, copiii celor două. Nu-mi vine să cred că ţi-e frig, i-a spus Again, cu privirea dulce, dar uşor batjocoritoare. - Dacă San Buenaventura seamănă cu Sevilla, e firesc să-i fie frig cumnatei noastre în Anglia. Aici clima esle îngrozitoare. - Şi ce-o să facă atunci când va veni iarna? a întrebat-o Agata pe Roşa. -N -o să se despartă de foc, cum am făcut şi eu în primele luni. Ea urmărea schimbul de vorbe dintre cumnate fără să intervină. O bucura să ştie că nu era singura care se speriase de frigul englezesc. Amândouă au sărutat-o cu căldură şi an apropiat două scaune ca să-i ţină tovărăşie. Ea a mulţumit pentru gest cu un zâmbet. - Unde este Arthur? a întrebat Agata deodată. Clara Luna şi-a aţintit privirea asupra burţii umflate a cumnatei ei. Era gata să nască şi preţ de o clipă a invidiat-o pentru starea ei. Trebuie să fie minunat să porţi în pântece copilul bărbatului pe care îl iubeşti. Şi-a astupat gura, căci a crezut că îi scăpase o exclamaţie şi pesemne aşa se întâmplase, întrucât cele două femei s-au privit curioase. „Sunt îndrăgostită de Arthur!, şi-a spus uimită. Când mi s-a-ntâmplat?, s-a întrebat alarmată. Chiar în momentul în care l-am sărutat pentru prima oară, doar că nu mi-am dat seama”, a recunoscut. 178
Salvează-mă S-a întâmplat? a întrebat-o Rosa. Da, i-a răspuns ea tară să stea pe gânduri. Dumnezeule! a exclamat Agata. Evenimentul acesta ii i-l hi ie sărbătorit. Şi s-a ridicat în grabă. Clara Luna şi-a dat seama că iiinandouă credeau că este însărcinată, dar ea spusese iili ceva. Cufundată în descoperirea simţămintelor adânci pe i are le nutrea pentru Arthur, răspunsese cu inima şi nu cu i apul. „Sunt îndrăgostită!” Era emoţionată de descoperire. Iertaţi-mă, dar nu sunt însărcinată. Rosa a privit-o cu atenţie, fiindcă din vorbele ei răzbătea li isteţea. Agata se întorcea cu o sticlă şi trei pahare mici. Ea ,i recunoscut sticla de rachiu cu cireşe şi a mijit ochii bănuitoare. Nu e însărcinată, i-a spus Rosa Agatei, în vreme ce aceasta lăsa tava pe o măsuţă din apropierea lor. Ştii ce părere are daddy despre nesocotirea datoriei lui Marcus, a mustrat-o văzând-o pe cumnata ei cum încălca regula de a i lăsa pe servitori să-şi facă treaba. - Nu eşti însărcinată? a întrebat ea, fără să ia în seamă avertizarea Rosei. Agata era o fată simplă care crescuse aproa pe în sărăcie. Tatăl ei, ca ofiţer în retragere, abia putuse să acopere cheltuielile studiilor ei universitare. Agata ştia că personalul avea responsabilităţi distincte, dar de cele mai multe ori ea nu ţinea seamă de asta şi lua iniţiativa, ca acum, când nu îl chemase pe majordom ca să-i ceară o sticlă de băutură. O adusese chiar ea. Atunci vei putea să bei un păhărel cu noi. Clara Luna a clătinat din cap, deşi nu voia să fie nepoliticoasă. Dacă refuza paharul de rachiu, trebuia să le spună de ce şi era îngrozită la gândul că vor afla de spectacolul jalnic din urmă cu două seri. - Tu n-ar trebui să bei rachiu! a mustrat-o Rosa pe Agata, pe un ton critic. 179
A rlette Geneve - O să-mi înmoi doar un pic buzele, a asigurat-o ea cu uit zâmbet. Agata a împărţit cele trei pahare, pe al ei cu doar un deget de băutură l-a ridicat ca s-o imite şi cumnatele el Pentru copiii noştri, de acum şi din viitor! Clara Luna 11 înghiţit saliva încet. Şi-a dus paharul la buze şi, doar simţind mirosul băuturii, stomacul ei s-a revoltat. Abia şi le-a umezii, dar a avut prevederea să acopere paharul cu degetele, pentru ca nici Rosa, nici Agata să nu vadă că nu băuse. E delicios! a exclamat Âgata. - Dar n-ar trebui să mai bei, gândeşte-te la copil. Âgata nu făcea altceva toată ziua decât să se gândească I copilul pe care îl aştepta. Copiii stăteau pe jos, aproape de ele, jucându-se. Vorbeau încet şi nu li se simţea prezenţa. Clara Luna era uluită. - Ce fac micul Christoper şi micuţa Blanca? a întrebat eu glas tare. Când capetele cumnatelor s-au întors spre copii, ea a profitat de ocazie ca să arunce în foc rachiul din paharul ei, iar ceea ce a urmat a dezlănţuit haosul. Rosa şi Âgata au simţit căldura flăcării mari ce se ridicase peste trunchiuri şi s-au aruncat în spate ca să nu se ardă, răsturnând scaunele cu zgomot. Focul a cuprins ciucurii de la şalul Clarei Luna, care atingea podeaua. Stătea prea aproape de focul aprins şi de aceea s-a petrecut inevitabilul. - Clara Luna, şalul tău! a exclamat Rosa cu ochii ieşiţi din orbite. Ea s-a uitat în partea stângă şi a văzut focul care urca pe ciucuri. Şi-a dat repede şalul jos de pe umeri, dar în felul acesta focul s-a înteţit şi mai mult. L-a aruncat la pământ şi a început să-l lovească cu piciorul şi, neizbutind să stingă focul, l-a împins într-un colţ, dar ghinionul a făcut ca şalul să alunece sub perdeaua de la fereastra salonului, paralelă cu şemineul. Toţi au privit stupefiaţi cum flăcările cuprind perdeaua. 180 ii
Salvează-mă Rochia ta! a exclamat de data asta Agata. ( tind a încercat să stingă focul de pe şal cu picioarele, llm orile cuprinseseră materialul de la poala rochiei. Clara I una a rămas paralizată, incapabilă să reacţioneze. Deodată i .1 auzit o explozie care i-a făcut pe toţi să tresară. Copiii au |i|iat speriaţi, în vreme ce Âgata încerca să stingă flăcările de |ir rochie, fără să izbutească. Rosa se străduia să stingă focul Br cuprinsese perdelele. Cereţi ajutor! Cât mai repede! le-a poruncit celor mici. Copiii au ieşit în goană din salon.
\
181
Capitolul 18 Arthur tocmai sosise la Whitam Hali, împreună cu tatăl şl cu fraţii lui. Marcus le-a luat capele şi pălăriile din mâini, - Unde sunt nurorile mele? a întrebat John scoţându-şl mănuşile din piele. - în salonul albastru. îm preună cu lady Beresford, u răspuns Marcus solemn. - Liberty Monterrey s-a întors? a întrebat Arthur curios, Voia să discute cu cumnatul lui, dar acesta nu se întorsese de la Londra. - Cumnatul dumneavoastră încă n-a venit, domnule, înainte ca Arthur să poată răspunde, s-a auzit o bubuitură, Micul Christopher şi micuţa Blanca au apărut din celălalt capăt al vestibulului alergând şii strigând foc. ^ Mătuşa Moon arde! Măituşa Moon arde! a strigat micuţul cât îl ţinea gura. Inima lui Arthur i s-a oprit în piept şi a luat-o la fugă urmat de Christopher şi de Andrew. îi urma şi John îndeaproape. în salonul albastru era un Ihaos de nedescris. Rochia Clarei Luna scotea fum şi ardeal în mai multe locuri. Agata încerca să stingă flăcările. încăperea era plină de fum. Rosa şi ea tăceau eforturi să stingă foi cu! ce cuprinsese perdelele. Mici resturi arzânde îi cădeam pe cap, ceea ce sporea pericolul. Arthur şi-a scos redingota şi
___________Salvează-mă (iflmânt, a rostogolit-o, iar cu haina a stins resturile de flăcări «mc mai ardeau. Soţia lui nu se putea opri din plâns, dar nu «i mişca. Ţinea ochii închişi şi buzele strânse. Putea să-i vmlâ groaza întipărită pe faţă. Copiii ţipau, iar John a încercat să-i liniştească scoţându-i din salon. Andrew s-a îndreptat spre Rosa, a dat-o la o parte cu un hunei şi a tras de perdele până când le-a desprins din tavan, i and au ajuns pe podea, a început să le calce în picioare. Ihipă ce a stins focul, a deschis ferestrele şi le-a aruncat nlaiă. Fumul din încăpere ieşea pe fereastră. Arthur s-a uitat la chipul, mâinile şi picioarele Clarei I una, căutând posibile arsuri. Mătuşa Moon e rănită! plângea micuţa Blanca. Linişteşte-te, scumpo, curând se va face bine, a alinat-o I n lin .
Marcus şi mai mulţi servitori aduceau găleţi cu apă şi paturi. Christopher cerceta mâinile Agatei, care erau negre şi uşor pârlite. - Eşti nebună! Cum ţi-a trecut prin minte să încerci să stingi un foc doar cu o batistă? - Nu aveam altceva, a suspinat ea, şi, când am văzut-o arzând, nu am mai fost în stare să gândesc. Vederea cumnatei ei învăluite în flăcări o speriase mult. Arthur era cu sufletul la gură. Se uita îngrozit la rochia arsă a Clarei Luna. - Cum te simţi? a întrebat-o în vreme ce o ajuta să se ridice. Auzindu-i glasul, Clara Luna a deschis ochii în care se citea o groază de nedescris. S-a uitat la fereastră şi a văzut resturile perdelelor arse, pe care Andrew le aruncase. A suspinat şi iar a suspinat, izbucnind în hohote amare. Umerii ii tremurau violent şi el nu a ştiut ce i se întâmplase. Clara 183
A rlette Geneve Luna era distrusă. Ar fi trebuit să dea foc casei şi sA Im pricinuiască un rău de moarte cumnatelor sale şi copiilor acestora, care se aflau foarte aproape de ele. Faptul ift provocase dezastrul care se petrecuse a cufundat-o întru stare de agitaţie exacerbată, fiindcă nu era prima dată cAml se întâmplase asta. Acelaşi foc. Aceeaşi distrugere. - A fost vina mea! a plâns neconsolată. A fost vina meni a repetat cu un fir de glas ce nu părea omenesc. A rthur încerca s-o liniştească, dar nu izbutea. Ea mc zbătea furioasă. - Acum a trecut totul. A îmbrăţişat-o ca s-o consoleze, dar ea s-a smuls din îmbrăţişare. - Puteam să-i omor. Dumnezeule! Ce-am făcut? Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a băgat de seamă că o usturau. Erau puţin pârlite, dar nu prea grav. Mikiw a intrat tăcut în salon, aducând un ulcior plin cu un lichid. I-a dat să bea mai întâi Âgatei, apoi Rosei şi la urmă Clarei Luna. Era un tonic care liniştea gâtul iritat de fum şi nervii. Metisului îi părea foarte rău că nu fusese acasă când izbucnise incendiul; era la grajduri admirând frumoasele animale ale lordului Beresford. Când a auzit strigătele copiilor, era deja prea târziu. Văzând că fiecare bărbat are grijă de soţia lui, el s-a hotărât să pregătească băutura magică pe care două dintre ele au băut-o imediat. - Bea, Shan ’din, a îndemnat-o el apropiindu-i paharul de gură. Clara Luna plângea în continuare neconsolată şi nu a vrut să bea. Arthur nu ştia ce să facă. în clipa următoare, indianul a început să-i vorbească în limba aceea pe care niciunul dintre ei nu o înţelegea. Ea îi răspundea din când în când, dar continua să suspine. John lăsase cei doi copii în grija unei slujnice şi s-a întors în salon ca să-l lămurească cineva ce naiba se întâmplase. Şi ce a văzut l-a năucit. 184
___________________ Salvează -mă Indianul o legăna pe Clara Luna şi părea că îi cântă un cântec iii- leagăn. Arthur îi privea fără să intervină. După strălucirea ilm ochii lui şi după răsuflarea agitată a ştiut că trecuse |iimlr-o sperietură de moarte. Christopher o consola pe soţia Im, Agata. Aceasta şedea într-un colţ mai îndepărtat; întâiul Im născut stătea pe vine în faţa ei şi o ţinea de mâini cu o nesfârşită tandreţe vorbindu-i în şoaptă. Andrew şi Rosa erau in grădină, să respire aerul de-acolo. Fumul se risipise de tot i liiar dacă în cămin focul ardea cu putere. Mikiw a cuprins-o braţe pe Clara Luna şi a ridieat-o. Arthur a întins braţele i n să i-o dea, dar el a clătinat din cap. Acum are nevoie de îngrijirile mele. A ieşit cu ea în braţe. Clara Luna şi-a pus capul pe umărul prietenului ei şi s-a lăsat pradă disperării. Ce s-a întâmplat? a izbutit John să întrebe, în vreme ce servitorii puneau ordine în haosul din salon. - Nu ştim cu siguranţă, l-a lămurit Agata. Presupunem e;î Clara Luna a aruncat rachiul în şemineu şi nu şi-a dat seama că stătea prea aproape de foc. - A m auzit o împuşcătură, a spus John. Arthur continua să se uite la uşa prin care dispăruseră soţia lui şi metisul. - Nu a fost o împuşcătură, a continuat Agata. Zgomotul a venit din şemineu. La început eu şi Rosa am crezut despre Clara Luna că este însărcinată şi am hotărât să sărbătorim, fiindcă nu ştiam că nu-i place rachiul de cireşe, i-am dat un pahar. Arthur a închis ochii, căci şi-a închipuit restul. Clarei huna îi fusese atât de rău de la rachiu cu două seri în urmă încât nu voise să repete experienţa. „De ce nu a refuzat? Pentru că nu voia s-o supere pe cumnata ei”, şi-a spus cu o anume logică. Explozia pe care aţi auzit-o trebuie să fi fost de la sâmburele de cireaşă, pesemne ea l-a aruncat în foc, iar Rosa şi cu mine nu ne-am dat seama ce făcuse. iii
185
A rlette Geneve John a respirat uşurat, fiindcă totul se sfârşise doar cu u sperietură, nimic mai mult. Dacă li s-ar fi întâmplat ccvii nurorilor şi nepoţilor lui... Christopher o îmbrăţişa pe Âgata ca s-o încurajeze. Dupfl câteva momente, Rosa a intrat cu Andrew în salon. Aven chipul înnegrit şi câteva şuviţe de păr arse. - Ne pare rău pentru perdele, daddy; i-a spus Rosa. John a remarcat nervozitatea din glasul femeii. - Drăguţo, părul tău! a exclamat marchizul profund afectat. încercarea de a stinge flăcările ce cuprinseseră perdelele ca să nu ia foc tot salonul avea un preţ. Ea şi-a atins şuviţele care scăpaseră din coc şi a ridicat resemnată din umeri. -A m să tai ce este ars, a spus tară nicio remuşcare. A fost un accident şi nu ştiţi cât mă bucur că suntem bine cu toţii. - Nu toţi, a şoptit Arthur, care căzuse pe gânduri. Mă due să văd ce e cu Luna. Chiar mă îngrijorează. Nu a aşteptai răspuns de la niciunul. Cu paşi mari a străbătut salonul şi a urcat treptele din două în două. I se părea tară noimă reacţia ei exagerată, la fel şi protecţia indianului. De ce o luase? Şi mai ales de ce îl împiedicase pe el să se ocupe de ea. în pal, fata continua să plângă fără să-şi ia mâinile de pe faţă. Mikiw încerca să i le spele cu puţină apă şi săpun. Voia să vadă dacă avea arsuri mari, dar ea nu-1 lăsa. Când s-a deschis uşa, şi Arthur a trecut pragul, indianul l-a privit cu severitate, dar nu i-a cerut să plece. O slujnică luase rochia arsă de jos. Trebuie să ştiu ce se întâmplă, a spus Arthur, îndreptându-sc hotărât spre pat. Pe chipul lui se vedea că nu îi făcea nicio plăcere faptul că nu alt bărbat o priveşte pe soţia lui îmbrăcată doar în camizol, dar Arthur nu cunoştea afecţiunea pe care şi-o nutreau dintotdeauna. Crescuseră împreună. Dacă era cineva gata să-şi dea viaţa pentru Clara Luna, fără îndoială acela era Mikiw. 186
___________________ Salvează-mă Nu e momentul, a răspuns metisul, vorbindu-i totodată n m navajo. Arthur nu ştia căii poruncea ca atunci când era nucă. Slujnica a umplut un pahar din cristal cu lichidul din ulciorul pe care îi poruncise indianul să-l aducă. Bea, Nliau’din, i-a cerut pe un ton categoric, dar în engleză, din mnsideraţie faţă de soţul ei. Arthur se simţea de prisos în încăpere. De ce îi spui Shau’din? a întrebat luând loc pe partea cealaltă a patului şi făcând salteaua să se lase. Shau 'din este numele ei navajo, a sunat răspunsul lui M l Iii.
Ce înseamnă? a stăruit. Lumina soarelui, a răspuns îndemnând-o să bea. in cele din urmă a izbutit să-i despartă mâinile de pe faţă şi s-o facă să bea tot lichidul dens. Lui Arthur i-a plăcut numele ei în limba aceea atât de ciudată. - De ce lumina soarelui? l-a întrebat. Părul ei e roşu. Indianul i-a răspuns fără să-l privească. - Când era bebeluş, părul ei era ca argintul. Pe urmă l-a pierdut pe tot. Pe buzele indianului s-a ivit un zâmbet uşor ca şi cum ar tăinui o comoară pe care nu voia s-o împartă cu nimeni. Când i-a crescut din nou, nu mai era la fel, ci ca iaci unii aprinşi. - Nu ai cum să-ţi aminteşti asta, a spus Arthur logic. Indianul trebuie să fi avut cam aceeaşi vârstă ca ea. De ce este atât de speriată? a întrebat continuând s-o privească. Mikiw a întors chipul către bărbatul alb, care avea în ochi o expresie îngrijorată. - Când era copilă, a fost de faţă la un incendiu. Răspunsul nu l-a satisfăcut. Bea, a îndemnat-o iarăşi. - Ce s-a întâmplat? a întrebat Arthur. Dintr-odată voia să ştie totul despre ea. Băutura îşi făcea efectul, căci Clara Luna s-a lăsat să cadă pe spate în pat şi a 187
A rlette Geneve închis ochii. încă suspina, dar nu mai tremura atât de lan - S-a întâmplat în satul mamei mele, unde obişnuia s n ducă în copilărie, ca să înveţe câte ceva despre natură ( h să se unească cu mama pământ şi cu spiritele anima leii n sălbatice. Arthur îl asculta cu atenţie, fără să piardă niciiiti amănunt. Mikiw i-a spălat mâinile cu grijă şi s-a încrcdui|ni că nu erau rănite, cum se temuse. în ţipi4 ardea focul, şi nul cei trei copii, ne jucam, străini de primejdie şi de nenorociţi Mikiw a tăcut o clipă înainte să continue. Unul dintre copil nu s-a aflat niciodată care, a lovit un trunchi ce ardea, m focul a cuprins cu repeziciune pielea. Mikiw a rasul Ui adânc. Shau’din stătea cel mai aproape de ieşire, aşa că mi putut s-o scoată la vreme. Apoi mi-a venit mie rândul, tliti celălalt copil şi mama lui nu au putut fi salvaţi. Focul puso^ stăpânire pe ţipi şi când amândoi au reuşit să iasă, cum învăluiţi în flăcări, ţipând şi zbătându-se până când în u f din urmă au căzut morţi. Shau’din a avut coşmaruri nonplt *i vreme de mulţi ani. Şi eu la fel, pentru că femeia îmi cm mătuşă, iar copilul văr. A rthur a clipit peste măsură f surprins. Totul a ars repede, şi Shau’din a învăţat în cel mm rău fel puterea focului şi lăcomia cu care distruge totul Arthur nu-şi putea închipui imaginea dantescă a unu mame şi a copilului ei înghiţiţi de flăcări. încerca să nu ,< gândească la ce văzuse Clara Luna. - Ce este un tipi? a întrebat cu mult interes, privindu I |u indian. Mikiw s-a uitat uimit la el, dar şi-a amintit că bărbnlul alb din cealaltă parte a mării nu ştie nimic despre ei. - Casele noastre nu erau construite cu temelii înfipte In pământ. Puteam să le ducem dintr-un loc într-altul. Art hui im a priceput la început vorbele lui Mikiw, dar curând şi n amintit de unele desene din cărţile despre casele noma/ilm 4 Ţipi - colibă
188
Salvează-mă .Im deşert şi a presupus că era vorba probabil despre ceva .1 .1-mănător. Corturi făcute din piele şi care puteau fi n r , purtate. Şi aşa am trăit to ată viaţa, până când omul alb . mehis poporul meu şi m ulte altele în rezervaţii cu pereţi m.ilţi din lemn şi soldaţi care stau de pază la porţi ca să nu mlcm fugi. i 11iar dacă Mikiw nu d usese o astfel de viaţă, o făcuseră ..inl(i din neamul lui.
li. ce?
\iihur nu ştia cât s u fe ris e poporul indian din pricina iimlm alb. Veştile astea nu a ju n g ea u în Anglia şi şi-a spus i 11chuia să cerceteze, să c u n o a s c ă locul de unde venea n|in lui. Shau’din se odihneşte a c u m , l-a înştiinţat Mikiw, dar mi ci,i nevoie să-i spună, c ă c i putea să vadă şi el chipul ei mu si răsuflarea uşoară. M â in e se va simţi mult mai bine. Mikiw s-a ridicat de pe p a t şi a luat paharul gol. Arthur a mus aşezat, privind-o. <) voi veghea. Mclisul nu a rostit niciun cu v ân t. A ieşit tăcut din odaie. lin ţipăt înspăimântător s-aa auzit în tăcerea nopţii. Arthur • 11• nil şi s-a năpustit spre p g a t ca să vadă ce se petrece. Clara i .in.i plângea şi se zvârcolea de parcă ar fi fost culcată între oi pioni. A luat-o cu b lâ n d e ţe , dar hotărât şi a strigat-o de n ii umile ori. Când a văzut « c ă nu izbuteşte, a scuturat-o de mici i ca s-o trezească. i -,a odăii s-a deschis d e o d a t ă , şi John şi-a făcut apariţia. 189
A rlette Geneve Arthur s-a întors spre e!. - E doar un coşmar, tată, i-a spus ca să nu se îngrijoreze Clara Luna gemea şi plângea de ţi se rupea sufletul. - îl anunţ pe Mikiw? l-a întrebat John. Este cu neputinţă s-o audă de la catul de jos, din odaia lui Marcus, şi poate iii vrea să ştie că nu se simte bine. Arthur a clătinat din cap. - Mă voi ocupa eu de soţia mea. Este răspunderea meu, John a luat lampa cu gaz şi a plecat. Clara Luna s-a liniştit dintr-odată şi s-a cufundat într-un somn agitat. Arthur nu ştia că băutura pe care i-o dăduse Mikiw inducea somnul, dar nu o scăpa de coşmaruri. Nu avea să se trezească până târziu dimineaţa. S-a aşezat lângă ea, a îmbrăţişat-o şi a rămas nemişcat.
190
Capitolul 19 ( and Clara Luna a deschis ochii, cumnatele ei stăteau la picioarele patului. Bună dimineaţa! au salutat-o amândouă zâmbind. Bună dimineaţa şi vouă! S-a ridicat şi s-a rezemat de perna mare din fulgi. îşi simţea capul greu şi şi-a amintit de lichidul pe care o silise Mikiw să-l bea. Băuturile lui aveau gust rău, dar erau eficiente. S-a uitat cu atenţie la Agata, care mereu avea pe chip o expresie senină de blândeţe, dar, când a privit spre Rosa, stomacul i s-a strâns de durere. Avea părul lăsat liber şi scurt până la înălţimea umerilor. Splendidul ei păr negru şi lung nu mai era! Rosa a interpretat corect expresia tristă de pe chipul cumnatei sale. - Va creşte din nou, i-a spus cu căldură. - Dar a fost vina mea! îmi pare atât de rău! a recunoscut pe un ton trist care i-a stârnit Rosei un simţământ de empatie autentică. - Toţi suntem bine, i-a spus Âgata aşezându-se pe marginea patului şi luând-o de mâini. Şi avem o surpriză pentru tine. - O surpriză! Ea nu merita nimic după haosul pe care îl pricinuise în casă şi în familie. - A i nişte haine superbe, a început Rosa, însă nepotrivite 191
A rlette Geneve pentru clima asta de aici. Clara Luna gândea cu repeziciune dar, înainte să poată deschide gura ca să spună ceva, mul multe slujnice au intrat în odaie ducând lăzi mari în mâini în urma lor venea o femeie mărunţică şi plinuţă, cu meu vioi. Ţi-o prezentăm pe lady Gumming, o faimoasă modislft londoneză, care s-a hotărât să petreacă în Portsmouth câteva zile de odihnă. - Este o plăcere, doamnă, a salutat-o Clara Luna. - A fost un adevărat noroc s-o găsim şi să primea,scA să-ţi facă nişte rochii, a adăugat Agata. Clara Luna se uita In cumnatele ei cu ochii larg deschişi. Femeia micuţă a începui să dea indicaţii slujnicelor, care le îndeplineau tară crâcnite Agata şi Rosa au ajutat-o să se ridice din pat şi au răsfaţal-o cu gesturi, vorbe şi priviri care au mişcat-o. Era pe deplin încredinţată că nu merita dragostea pe care i-o arătau. în următoarele două ceasuri, a văzut rochii, podoabe şi rufarie de corp care au lăsat-o tară grai. Erau făcute din mătăsuri moi, din satinuri şi in atât de fin că păreau hainele unui bebeluş. Cu atâtea femei în jurul său, Clara Luna s-a trezit îmbrăcată într-o clipă şi într-un fel spectaculos. Croiala materialului îi scotea în evidenţă silueta zveltă şi o făcea să pară mult mai slabă. Frumoasa rochie de un albastru-deschis nu avea trenă, dar avea nişte mănuşi care îi acopereau braţele până la cot. Eşti foarte frumoasă, a spus Agata, care a pus-o să se rotească. - După-amiază am să vă trimit pantofii care se asortează cu rochia, i~a spus modista înainte să-i facă o scurtă plecăciune şi să plece cu acelaşi pas vioi cu care venise. După ce slujnica a închis uşa, Clara Luna a întrebat: - De unde îmi ştia măsurile? - Rochiile erau o parte din trusoul unei fete care nu le-a mai cerut. S-a făcut o garderobă întreagă pentru prezentarea ei în societate în acest sezon, dar la începutul anului a fugit 192
Salvează-mă un marchiz, a spus Rosa în şoaptă, de parcă ar fi putut »o mai audă şi altcineva în odaie. Ieri dupâ-amiază m-am Ini.ilnit întâmplător cu doamna Gumming. Bineînţeles, m-am liiicresat de munca ei şi i-am spus ce neplăcut mi se părea imn lentul cu lady Smith. Ea mi-a mărturisit cât este denemul|iimitâ şi atunci i-am povestit ce mare problemă are marchizul ilr Whitam cu una dintre nurorile lui, sosită din America, şi cu .....iele aduse din colonii. Ea a înţeles, şi restul îl ştii deja. I„ămuririle Rosei i se păreau ireale. Cine îşi comandă o iurderobă întreagă şi după aceea fuge fără ea? Rochiile sunt superbe, a şoptit mângâind materialul poalelor drepte cu reverenţiozitate, nu sunt atât de rustice ca mvlca pe care le-am adus eu. Rosa a înţeles că se simţea rănită de vorbele ei. Hainele tale sunt foarte frumoase. Clara Luna, dar nepotrivite. Pentru că ştiu cât de bănuitoare se dovedesc modistele când e vorba să le îmbrace pe soţiile nobililor, am profitat de această întâmplare. Nicio femeie nu ar rata ocazia ■.o îmbrace cu creaţiile sale pe nora marchizului de Whitam, i hiar dacă nu este nobilă prin naştere şi, ca să nu ai nicio îndoială, i-am hrănit orgoliul folosindu-mă de hainele tale. Dar Clara Luna nu era supărată. Dimpotrivă, se simţea fericită, nu pentru hainele noi, ci deoarece cumnatele ei îşi tăceau griji pentru ea şi îi dovedeau acest lucru. Când camerista se pregătea s-o pieptene, Clara Luna a luat o hotărâre. - Vreau să-mi tai părul ca tine, a declarat pe neaşteptate, şi Rosa a privit-o uluită. Era o prostie fură seamăn ca o doamnă să hotărască să-şi laie părui. -A tu n c i am să mi-1 tai şi eu, s-a alăturat Âgata. Vom fi loate trei la fel şi poate că lansăm o nouă modă în nobilimea londoneză. h i
193
A rlette Geneve
Camerista a refuzat să-i bage foarfecele-n păr şi de ai »■ ( Clara Luna i le-a luat din mână. - A m s-o fac chiar eu, a spus hotărâtă. S-a aşezat în l»ţ.i oglinzii şi a luat între degete o şuviţă de păr. Rosa şi Âpin o priveau aşteptând. Clara Luna încerca să măsimn lungimea potrivită, ca să fie la fel ca al Rosei. Cred că aş» t bine. - Dacă o faci, jur că te urc pe primul vapor care ploi» > spre La Habana! Glasul bărbatului a facut-o să tresară şi să se înloan « brusc. Agata şi Roşa au făcut la fel. El venea drept spic i .1 -A rthur! a exclamat, fără să dea drumul nici părului, 11» 1 foarfecelor. - A ş a aveţi grijă de soţia mea! îe-a reproşat amânduinm o privire rece. Nu mă aşteptam din partea voastră. Âgata i-a luat Clarei Luna foarfecele deschise din miln.i Pentru că ea nu-şi lua ochii de la Arthur, dacă le înclinL» risca să-şi taie gâtul, nu părul. Nici nu şi-a dat seama că 1 I. luase cumnata ei şi le pusese pe măsuţa de toaletă. - îmi place tunsoarea Rosei, s-a justificat. - Fraţii mei vă aşteaptă în sufragerie, le-a spin amândurora cu o figură întunecată. - Urma să coborâm în curând, s-a scuzat soţia lui Amin » - Stabiliserăm că vom întârzia cu micul dejun, ca să puma şi Clara Luna să fie cu noi, a spus Âgata cu ochii mijiţi - V-aţi îndeplinit misiunea, acum ştergeţi-o! Clara Luna s-a uitat la Arthur surprinsă de vorbele Im Erau grosolane şi deplasate. -A rthur! a exclamat jignită. Cumnatele ei o tratau cu indulgenţă, şi el le răsplătea 1 11 insulte. - V ă aşteptăm în sufragerie, a spus Âgata, câtuşi de puţi» jignită de vorbele cumnatului ei. Să nu întârziaţi, Hindi» 194
Salvează -m ă nlili'1 să mâncăm toate gogoşile cu cremă. \mândouă au ieşit păşind ca nişte regine. Slujnicele li an urmat îndeaproape. Clara Luna a clipit şi s-a uitat când l,i uşa închisă, când la Arthur. Nu s-au supărat pentru grosolănia ta! Arthur a zâmbit uşor. locmai le-am dat ceea ce-şi doreau de multă vreme. I a a încercat să-şi explice tonul lui amuzat şi resemnat. ( e-şi doreau? a întrebat nevinovată. Arthur a luat-o de mână şi a silit-o să facă o piruetă. Era ■tilt de concentrată în încercarea de a-i înţelege cuvintele, că mi a văzut strălucirea de plăcere din ochii lui albaştri. Superbă, a spus cu glas scăzut. Pari o prinţesă. i larei Luna i-a plăcut atât de tare complimentul neaşteptat că a răsuflat brusc. () prinţesă care îşi va tăia părul ca Rosa. I(i interzic categoric. I )e ce? Doar eu sunt de vină că ea a trebuit să şi-l taie jli ul ei. \illm r a prins-o de pletele lungi şi a tras-o spre el, |Miv nul-o cu nesaţ. Asta îmi aparţine, i-a spus. După o clipă a sărutat şuviţa ăi par cu deosebită duioşie. Asta îmi aparţine, a continuat, iniii.indu-şi mâinile pe umerii ei. Şi asta îmi aparţine... \pleca deja capul spre buzele ei, când nişte bătăi în uşă i iu Incut să se oprească. John Beresford şi Mikiw tocmai iulian. Arthur i-a dat drumul fără chef şi s-a întors cu faţa pir lălăi lui. Ic rog, Mikiw, însoţeşte-o pe lady Beresford în iilingcrie. John rostise numele metisului cu oarecare Hiilale. Fiul meu şi cu mine vom coborî imediat. Inima i l m i I una bătea neliniştită în piept. Mikiw o privea cu un | . Amândoi au ieşit din dormitor către catul de jos fără o
i i
i c
195
A rjlette Geneve să schimbe nicio vorbă. Arthur s-a uitat la tatăl iui vililn stânjenit. Nu era obişnuit cu cercetarea pătrunzătoare la run îl supunea. Ţi-ai uitat fagăduiala, i-a amintit pe un ton st * - N-am uitat-o, tată, doar că perspectivele mele s m ii schimbat. John nu ştia ce să creadă. Când nurorile lui îl înştiinţaşi 1 i că Arthur era încă în dormitorul Clarei Luna, totul a înccptii să se limpezească pentru el. ii aşteptau cu micul dejun y văzând că întârzie, s-a hotărât să meargă după ei. - Ce înseamnă asta? a întrebat marchizul. - Că am hotărât să rămân cu ea. - Clara Luna nu este o păpuşă, ba o vrei, ba nu o vm l-a mustrat cu asprime. Arthur a avut decenţa să se arate supărat. - Nu este cel mai bun loc ca să vorbim despre asta. ; - Iţi amintesc fagăduiala pe care mi-ai facut-o. ^ - Iar eu îţi amintesc vorbele dumitale despre căsătomK pripite şi divorţurile liber-consimţite. Bărbia lui John s-a încordat atât de tare, că i-au seriV.iii! dinţii. - Clara Luna Monterrey poate fi o problemă pentru iun i-a spus pe neaşteptate. - Clara Luna Beresford, l-a corectat, este soţia meu ţii sunt în măsură să-ţi spun dacă rămân cu ea sau nu. Te niiu înştiinţez că am optat pentru prima variantă. - Când? - N u ştiu să spun cu precizie, a recunoscut Arthur. INmu în seara cireşelor. Poate în seara focului. Poate atunci iTtinl m-a răpit... Ochii lui John au scânteiat, şi Arthur şi-a regretat voi I»*I, pripite. Era o parte însemnată din povestea cu Clara I im» pe care nu i-o spusese tatălui său şi nici nu avusese de ginul s-o facă. 196
_________________ _________________ Salvează -m ă
I)e ce zici că te-a răpit? Ce altceva mi-ai mai ascuns? Nu contează, tată, s-a scuzat. Dar John nu era deloc de aceeaşi părere. El voia să Miuiască toate amănuntele acestei relaţii ciudate. 'lot ce are legătură cu copiii mei mă interesează. Nu-ţi ajunge să ştii că am hotărât să rămână lady li> ies lord? Ai atins-o? Arlhur a roşit. Aceste subiecte nu fuseseră niciodată tabu i iţii de tatăl lui, dar acum că era vorba despre Clara Luna se Minţea stânjenit şi avea reticenţe în dezvăluirea vreunui •li lllllll.
I )a, a minţit în grabă. £ Inlin â închis ochii dezamăgit. Arthur fusese întotdeauna •ni Im exemplar şi ascultător. I se părea inadmisibil că îi in -.i«rotise sfaturile. Nu-i adevărat! a exclamat furios. N-ai de unde să ştii, a contraatacat cu precauţie, liste de-ajuns s-o priveşti ca să ştii. I ară să-i mai spună nimic, s-a întors şi s-a îndreptat spre ■ i Avea multe lucruri de cercetat şi ştia cine putea să-i i'iina ceea ce fiul lui îi ascundea: Mikiw. Trebuia să ajungă 11 Imului problemei. I;ilă, aşteaptă. O să-ţi povestesc totul, lulm s-a oprit în loc, dar nu s-a întors. Când Arthur a •miii- lângă el, a început să meargă. El l-a urmat Mul* aproape. împreună au ajuns în sufragerie şi au luat loc ui iacere. Marchizul avea multe lucruri la care să se Hulească, iar micul dejun nu era cel mai potrivit moment ca i Iaca asta. < lara Luna a bătut foarte uşor în lemnul fin al uşii. i hiiauiilru un glas a invitat-o să intre. Ea nu ştia de ce o 197
A rlette Geneve chemase John Beresford să vorbească între patru ut In înainte de ora ceaiului. Când a intrat, focul ardea în şemnu'ii ea l-a privit cu un licăr de teamă în ochi. îşi amintea pci Ic» • incidentul din urmă cu o zi şi altul, mult mai devastator, «lin trecut. - Ia loc, drăguţo. Ea s-a aşezat, pe un scaun din liiţn biroului mare şi cu spatele drept. Eşti superbă în noile Inii haine. Clara Luna i-a zâmbit mişcată. - Cumnatele mele sunt minunate, mă fac să mă sinii specială, i-a spus cu exuberanţă. - Agata şi Rosa sunt nişte fiice extraordinare. Clara I nun şi-ar fi dorit să fie şi ea inclusă în acest termen drăgăsln Am avut o discuţie lungă cu Arthur. Ea şi-a mijit or Im precaută. Şi mi-a spus nişte amănunte pe care nu le ştiam - Amănunte? a întrebat cu glas pierit. - Că l-ai confundat cu sir Robert Villiers, în Valviun i Clara Luna a simţit că leşină de ruşine. Ce s-a întâmpini l. râu, a spus mai departe John, şi ceea ce a crezut de cuviinţa să aflu. - Mi-ar fi plăcut să nu aflaţi niciodată aceste amăniiim i-a mărturisit întristată. - Ştii de ce fratele dumitale Liberty nu se află la Whiliim Ea a clătinat din cap. O caută pc verişoara voastră Juln ■>» s-o aducă înapoi la San Buenaventura. înţelegi ce înseniiiii.i asta? Clara Luna a strâns uşor din buze, gândindu-se la w .i... primită. - Verişoara mea a fugit cu sir Robert Villiers şi ■. ,< căsătorit într-un loc numit Gretna Green, i-a spus înlrisIniN Mă îndoiesc că fratele meu o va face să se întoarcă iu Sun Buenaventura. A tăcut un moment. în orice caz, soţul a im ultimul cuvânt. 198
___________ ___
Salvează-mă
( lara Luna îşi explica acum lunga absenţă a fratelui ei. I>r cc nu se îm barcase încă spre America. Trebuia să se Imicdinţeze că Julie era bine şi chiar să încerce s-o convingă id se întoarcă îm preună cu el. Arthur m i-a vorbit despre posibilitatea anulării idsiiioriei, deşi nu cred că este cel mai potrivit lucru, date linul împrejurările, a continuat John. Şi tare mă tem că tatăl iluniilale se va fo lo si de această posibilitate ca să te ia de ■iii i ( lara Luna cântărise toate variantele şi se agăţa de una. Toate că ta ta va gândi şi va acţiona altfel decât mă nşlrpl. lâtăl d u m ita le va încerca orice posibilitate. Sunt Im irdinţat că în curând va veni după dumneata şi, când o i l.icc, ne va c e r e socoteală. în orice caz, eu aşa aş face •liu .1 aş ti în locul lu i. Niciun muşchi nu se clintea pe faţa ei. iau-a ţeapănă p e scaun şi, la auzul vorbelor lui John, spatele 11. a încordat ca o lance. Trebuie să te avertizez că, dacă se . mi .urnă căsăto ria, nu va mai fi cu putinţă anularea, a spus - 1 lara să-şi ia o c h i i dintr-ai ei. Dm nou se p r o f ila această posibilitate, şi-a zis Clara I nna. I )ar există d iv o rţu l, i-a răspuns la rândul său. lălăi d u m ita le este catolic? a întrebat John pe un ton Inil.ll al.
l a s-a gândit l a întrebare. în trecut, tatăl ei fusese un om h dinei os şi, cu. to a te că era spaniol, nu-i silise niciodată pe i a pe fraţii ei s ă meargă duminica la slujbă. De aceea nu n a i o s ă c re a d ă d e sp re părerile tatălui său despre religie. I sie c a to lic , d a r nu ştiu dacă e practicant, a îndrăznit să luma ( ’lara L u n a . li din b ă n u ia . în trecut, avusese mult de-a face cu l> umilii.
199
A rlette G eneve
- Atunci să ştii că un divorţ nu va fi cu putinţă, 'litiu
durnitalc nu-1 va încuviinţa. - Dc ce? a insistat ea. - Un catolic nu divorţează niciodată. Ea nu ştia acest lucru, pentru că nu-i spusese nimeni 11 slujbă auzise doar predici despre preţul pe care îl va plali i i i păcătos dacă se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi h cuvântului Lui şi, mai cu seamă, despre puterea femei Ini <|t a-i face pe bărbaţi să păcătuiască. -A tu n c i unde o să ajungem cu discuţia asta? John a răsuflat adânc. -- Dorinţa mea este să rămâi la Whitam Hali, Imh Beresford, dar numai în cazul în care se va lua o holnnli. dreaptă. Amândoi se priveau unul pe celălalt larii ml clipească. Va trebui să-l convingem pe tatăl dumitale că lini meu este bărbatul potrivit şi nu vom putea să facem asta HmA nu există o bază solidă de plecare. Ea se pierdea prinln cuvinte. Are impresia că John îi vorbeşte despre i i i I m pescuitului. Eşti îndrăgostită de Arthur? După întrebarea neaşteptată, l-a privit atât de intens >,i John a tresărit uşor speriat. îi pusese întrebarea fără n ■ pregătească, fiindcă trebuia să ştie răspunsul ei sincer. I n > clătinat din cap un moment, ca şi cum ar fi avut nevoii să-şi facă un pic de curaj ca să răspundă. în clipa urmălonn l-a privit din nou cu aceeaşi intensitate. - Da, a mărturisit fără să şovăie, dar pe un ton ruşina! li iubesc din clipa în care l-am văzut. Aş fi nespus de nefei n im dacă aş pleca de lângă el. John a expulzat aerul din plfmillin Uşurarea i-a destins muşchii şi i-a relaxat trăsăturile A prefera să mor decât să mă îndepărtez de el, a mai spun mi N-aş suporta. - Perfect, a spus John. Atunci voi putea să-l înfrunt |n tatăl dumitale, când îmi va cere socoteală pentru purlniN 200
Salvează -mă imlm meu. 1.11ăI ei îi va cere socoteală lui John pentru ceva ce făcuse i '
Atunci voi putea să rămân la Whitam Hali dacă doresc? I<>1in i-a zâmbit drăgăstos. Numai dacă nu există posibilitatea anulării căsătoriei. Mtli'l fiul meu nu va putea face nimic ca să te păstreze lângă i lălăi dumitale te va lua cu el, fără ca noi să putem face ■vi ui această privinţă. lolm tocmai îi dăduse soluţia pentru ca asta să nu se iniiimple. Şi acum era încredinţată că discuţia lor avea ca ■ tni'in scop s-o avertizeze şi s-o pregătească. Ochii Clarei i una au căpătat o strălucire. Pentru ca tatăl ei să n-o ia înapoi în America, ea va trebui să-l determine pe Arthur să ai .urne căsătoria. Şi încercase în nenumărate prilejuri, dar Ininse greş. „îl voi ameninţa cu o armă dacă e nevoie, şi-a •pii ■ t rebuie să facă dragoste cu mine, altfel voi fi nevoită i plec de lângă el.” Vi lua şi soţul meu ceaiul cu noi? l-a întrebat pe socrul •i *ii un glas şovăitor. Inima înţeles că ea dorea să ştie pe unde umbla Arthur în • I moment. l ud meu se află în biroul lui, a înştiinţat-o John. l-am m i sa se uite pe nişte documente şi cred că va lua ceaiul ■iif i liste foarte conştiincios când lucrează. \ 1 111ur avea un birou la Whitam Hali, şi ea nu aflase? Am crezut că acesta este singurul birou din casă, a • pi ms mâhnită că nu cunoştea acest lucru, lolm s-a uitat la ea cu o strălucire ciudată în ochi. \ parlamentele de la Whitam ale fiecăruia dintre fiii mei ipi nul un birou, un mic vestibul, o baie, un salon şi două mu ic, i-a răspuns John. 201
A rlette Geneve Clara Luna fusese doar în propria cameră şi în baie, I'ma să ştie că odaia lui Arthur se găsea atât de aproape de n »i S-a scuzat faţă de socrul său şi s-a îndreptai eitln apartamentul propriu, în căutarea lui Arthur. Avea de discului cu el o chestiune ce nu suporta amânare.
202
Capitolul 20 Arthur era vârât în hârtii. Biroul nu era la fel de mare ca il Im John, dar era bine luminat de nişte uşi mari cu geam, |Min care pătrundea soarele din belşug. Intr-un dulap de ilimcnsiuni mijlocii, cu uşile deschise, a putut să vadă mai umile dosare din piele, cutii din carton numerotate şi numeroase suluri puse în picioare intr-un colţ. Totul era curat i ordonat. Mulţumesc, Marcus, poţi s-o laşi pe masă. \b i bea i mul după ce voi termina acest raport. Nu ridicase capul, aşa că nu ştia cine intrase în birou. Ea i ,'iiiubit ştrengăreşte. Aşa cum stătea absorbit de munca sa, iuti e a un bărbat de seamă şi foarte chipeş. Cel mai viril ■Iutiie toţi. Nu sunt Marcus, i-a spus pe un ton ezitant. Auzind-o, Arthur a ridicat ochii şi i-a privit chipul .......os. Clara Luna era îmbrăcată în aceeaşi rochie ca de dimineaţă şi ţinea mâinile la spate într-o atitudine care i s-a i
A rlette Geneve - Ştiu, s-a grăbit să răspundă. - Şi-atunci? A rthur şi-a încrucişat braţele pe piept aştepliin.l răspunsul. - Şi-atunci... Ea şi-a luat mâinile de la spate, şi cu dreapi.i a îndreptat spre el o armă, în vreme ce în cealaltă ţinem .. pernuţă din catifea roşie plină cu fulgi. îşi pusese ceva In m inte şi avea de gând să treacă la fapte. El şi-a ridicai n sprânceană cu vădit interes. A ştiut că arma cu care încet. ■ să-l ameninţe era a fratelui ei, a lui Liberty. Pe drumul de l.t Salamanca la Portsmouth putuse s-o aprecieze. Era un pisli.l unic, aşa cum nu mai văzuse niciodată în Anglia. Nu cm nevoie să fie reîncărcat ca să tragi de mai multe ori. I n n părut interesant că se gândise să-l cumpere, doar cil nu avusese prilejul. Nu voi îngădui să anulezi căsătoria noasliil l-a înfruntat ea pe un ton solemn şi cu privirea hotărâţii Şi-a arcuit şi cealaltă sprânceană. - împuşcându-m ă? a întrebat-o amuzat. De la nunta lui cu Clara Luna viaţa i se schimbase cu .< sută optzeci de grade şi începea să-i placă imprevizibilul |t. care îl dovedea ea, pentru că nu-1 plictisea deloc, dimpolm.1 - Silindu-te să consumi căsătoria noastră, i-a mărturisii | un ton scăzut. - Şi cum ai de gând să mă sileşti? a întrebat-o cu sarciiMii premeditat. - Cu asta. Ea a făcut un semn cu arma, ca să-i aralc . .n era de hotărâtă. Şi cu asta, a spus fluturând pernuţa în ln|.t lui. Lui Arthur îi venea să râdă. - Fratele tău ştie că te joci cu pistolul lui? i-a alni'i. i atenţia grijuliu. Pentru o clipă, Clarei Luna i s-a părut că îşi bate joc dt ni şi şi-a încordat spatele uşor supărată. M ersese prea depui ii 204
Salvează-mă sc dea bătută acum. U>rbesc serios, Arthur! l-a avertizat cu ochii mijiţi. Azi m vom consuma căsătoria sau îţi voi trage un glonţ acolo. \ .natat cu arma spre organele lui genitale. Şi-atunci vei •im .1 o pricină întemeiată ca să n-o faci, şi nu îndărătnicia . i.i absurdă pe care nu o înţeleg şi pe care nu ai binevoit să mi o explici. N-ai să foloseşti o armă ca să mă sileşti! a avertizat-o • i i i i un licăr tainic în ochi, pe care Clara Luna nu l-a înţeles, i I şi ia că trebuia să manifeste o hotărâre de nestrămutat. C i/an d zâmbetul viclean al lui Arthur, a luat o decizie mii-mpcstivă, dar care ar fi putut să dea rezultate. A pus l« i na in dreptul armei, a încărcat-o şi a tras. Sunetul .im u i li/at al împuşcăturii nu a fost puternic, datorită pernei, i ilunţiil s-a înfipt în final în masa din lemn. Arthur tresărise i ni când auzise împuşcătura. Crezuse că nu-şi va împlini niin'iimţarea. A întors faţa şi a văzut gaura pe care o făcuse t-lmiţiil în frumosul birou elisabethan. Ea a încărcat din nou u l i u . Arthur continua să stătea netulburat, rezemat de birou ,i i ii braţele încrucişate pe piept. Soţia lui chiar îl amuza. \u i sa fac dragoste cu tine aici şi acum, altfel mă vei împuşca în părţile mele nobile? a întrebat-o reprimându-şi mi /ambet calculat. Da, adică nu, mă rog, nu ştiu, a răspuns cu obrajii imliii|(iraţi. In momentul în care Arthur a pomenit despre dragoste, nimica I s-a blocat. \ii trebui să laşi arma din mână ca să pot să te dezbrac, • •-ni uniat el să se joace. Clara Luna nu era atât de naivă ca i l asculte. Dacă dădea drumul armei, hotărârea ei se va .... de râpă. Şi şi-a amintit imediat cum fratele ei şi ... Iusadorul englez i-au surprins în biblioteca de laW vaner ■m ii atitudine compromiţătoare. Ea avea toate hainele pe mi mi
205
A rlette Geneve ea, el la fel, dar asta nu îl împiedicase s-o ridice pe şoldui il. lui şi aproape s-o penetreze tară măcar să-i scoată chiloţii Să-i sărute sânii... Amintirea a făcut să i se aprindă chipul şi răsuflarea să-i devină precipitată. El stătea mai depui It rezemat de birou, învăluind-o într-o privire indescifrabilii Nu am de gând să fac dragoste cu o femeie care mă ameninţa cu arma, a avertizat-o scurt. Ea s-a îndreptat spre el fără să lase pistolul din mmm Trebuia să-l convingă, nu, să-l silească, şi era hotărâm mi facă asta. - Făgăduieşte-mi că ne vom consuma căsătoria şi mi l* voi mai ameninţa. - Dacă o consumăm, nu vom putea s-o anulăm, « avertizat-o el. - Nu vreau s-o anulăm, i-a mărturisit emoţionată şi n \ u a explodat în el când a auzit-o. Vreau să rămân aici, cu Iu» a spus ea mai departe. Nu vreau să mă întorc în Sun Buenaventura. Clara Luna a tăcut un moment. Te iubcsi a nu vreau să plec de lângă tine. Răsuflarea lui Arthur s-a accelerat. Mărturisirea ci il prinsese cu garda jos, dar prostuţa nu lăsa arma cu can ll ameninţa. Se apropiase atât de mult de el, că aproape pul* u s-o atingă cu degetele. Ştia că nu se gândea să-l împuşlc, dm nici nu voia să-şi forţeze norocul. Armele erau întotdeauna lucrul dracului. - Dă-mi pistolul şi vom discuta în linişte despre opţiunim ta de a rămâne cu mine sau de a pleca. Tocmai descoperise că îl încânta s-o tachineze, s-o las* m aşteptare. Nu, a refuzat ea. Mai întâi voi primi făgăduiala cil sci consuma căsătoria. Pe unnă vom vorbi. El a făcut prostia să încerce să-i ia pistolul, şi Clara I imn a ridicat mâna ca să-l ţină cât mai departe de Arthur. Ulii 206
Salvează-mă " şcală a apăsat pe trăgaci, şi anna s-a descărcat. Zgomotul i'tih i nic a facut-o să tresară. A dat brusc drumul armei. Au «11/ il un zgomot surd de sticlă spartă. S-au uitat la uşă şi i i i văzut pe Marcus întins la pământ. î l omorâse! Arthur a «li ipat la el, dar ea nu a putut să facă niciun pas. Marcus se "In a deja după căderea spectaculoasă. Pardoseala era plină •I* i tuburi de sticlă şi de faianţă; de ceai vărsat şi tartine cu •ni nsipite peste tot. Zgomotul împuşcăturii l-a speriat pe Imens, l-a făcut să se împiedice, şi tava a ajuns pe jos, cu •'ii i c era pe ea. A căzut cât era de lung. Ic simţi bine? l-a întrebat Arthur, în vreme ce îl ajuta să i oIicc şi îl cerceta amănunţit, temându-se să nu fie rănit. I .1 era palidă ca un cadavru, foarte bine, milord, i-a răspuns Marcus, dar am impiosia că soţia dumneavoastră e pe punctul să leşine. I >e pe coridor s-au auzit paşi grăbiţi şi glasuri speriate, in veneau din toate părţile conacului. ( c s-a întâmplat? a întrebat John alarmat. Am auzit o împuşcătură. Veniseră mai mulţi servitori, vizitiul şi Mikiw care a i iiii.is circumspect deoparte. Nu voia să se amestece în !• Iun i de familie. Era încredinţat că ea îi va povesti totul la iiiniiicntul potrivit, mereu făcea aşa. Nn aveţi niciun motiv de îngrijorare, le-a spus Arthur, in o ajuta pe Clara Luna să se aşeze. Admiram arma u n i i u i t ului Liberty, când s-a descărcat fără să vreau. John • i .1(1 n(it privirea dezaprobatoare asupra fiului său. Zgomotul • .periat pe Marcus care a scăpat din mână tava cu ceai. Maiordomul s-a grăbit să confirme vorbele lui Arthur. Aşa este, milord, a răspuns el, fără să-şi ia ochii de la f i u I una, care era răvăşită. Dar lady Beresford s-a speriat • n i . i i tare decât mine. li tini şi-a îndreptat privirea spre nora sa - căreia îi 207
A rlette Geneve dispăruse culoarea din obraji apoi s-a uitai la revolvnr care încă era pe podea şi la perna străpunsă cu două gilm arse pe margini. Glonţul înfipt în lemnul biroului îl scapim din vedere. - Să se prepare o infuzie calmantă pentru lady Bereslnnl i-a poruncit lui Marcus. O slujnică deja aduna resturile de pe jos. - A m s-o fac chiar eu, milord. Marcus a ieşit ţanţoş din birou. Ceilalţi servitori, indii l' Mikiw l-au urmat ca să le explice în amănunt ce se petrei im în biroul lui Arthur Beresford. John continua să se uite la fiul şi la nora sa simţind i d li scapă ceva. - M i se pare foarte periculos, Arthur, să te joci cu amu •• foc atât de aproape de soţia ta, l-a mustrat, fsh iresponsabilitate gravă şi trebuie să-ţi spun că, dacă ar li L rănit cineva, ai fi fost singurul vinovat şi ar fi trebuii răspunzi pentru asta în faţa legii. Clara Luna şi-a zis că John era foarte nedrept cu Aillim căci numai ea era vinovată pentru ce se întâmplase. A IioWi-u să sară în apărarea soţului ei. - Nu A rthur este răspunzător, ci eu, a spus deodată I dădeam mărul meu ca să muşte din el. John s-a nine nedumerit la nora lui, susţinea că fiului său i se descân a arma pentru că ea îi dăduse un fruct? Avea vreo noimă ' A*, înţeles însă, a mai spus ea, că nu poţi să sileşti pe nimeni mănânce cu forţa. Lui Arthur îi venea să se prăpădea m a a râs văzând expresia nedumerită a lui John. Tatăl lui nu n nimic despre ce voia să spună ea cu mărul în chestiune dacă Arthur nu vrea mărul, nu pot să-l silesc să-l ............ nu-i aşa? a încheiat cu un aer hotărât. Mi-a fost greu a până la urmă am înţeles. John s-a uitat uimit când la unul, când la celălalt. I nil i< 208
Salvează-mă >i liniştit şi părea amuzat, în pofida incidentului cu arma. I ii Insa impresia că făcuse ceva la fel de îngrozitor ca un i anat. „Ce naiba se petrece între ăştia doi?”, s-a întrebat, i ma pici cu ceară dacă pricep.” De când mânca fiul lui •" ir între mese? Vei avea în curând rapoartele, tată, eram pe punctul să ; închei.
lolm încă îi privea pe cei doi. ( )cupă-te de soţia ta, rapoartele pot să aştepte, şi •' id.ijduiesc că acest incident nu se va mai repeta. Spunând asta, s-a întors chiar în momentul în care i tu ns îşi făcea apariţia cu infuzia calmantă. După ce s-a i a mul liniştea, Clara Luna a îndrăznit să se uite la Marcus, i ii ni Iii plini de remuşcări. S-a ridicat de pe scaun şi a alergat ■I îmbrăţişeze. Majordomul a tuşit violent, fiindcă gestul ii I n . i s c prin surprindere. Fata habar n-avea cum să se poarte >1 .i i vitorii, şi-a zis Arthur. lartă-mă. N-am vrut să-ţi fac rău. A fost un accident, îţi mi pe ee iubesc mai mult! Majordomul se uita la Arthur. Era i" nie speriat şi se simţea nelalocul lui. Iartă-mă, Marcus, a i n ml ea, te rog din inimă! Maiordomul o privea surprins. lat t-o, că n-o să-ţi dea drumul până când nu faci asta şi a stăm aşa până în ziua Judecăţii de Apoi, l-a sfătuit \iilmi.
Milady, vă rog, i-a spus el cu o figură sobră, cum îi ' iii a m fire. Nu este nimic de iertat. M-a speriat zgomotul, H mi împiedicat şi am scăpat tava din mâini, asta-i tot. I a ştia că minţea şi că voia s-o protejeze prin tăcerea lui. ' ah a sa-i fi băgat un glonţ în corp şi doar gândul a făcut să i i alice părul măciucă. Marcus a părăsit în grabă biroul. Imi pare rău, Arthur, s-a scuzat ea. I >e când te cunosc, spui foarte des aceste vorbe şi, dacă 209
A rlette Geneve_____ __________ o s-o ţii aşa, îşi vor pierde înţelesul. De la răpire îi ceruse scuze de nenumărate ori şi şl .1 închipuit că aceasta nu va fi ultima. - De câte ori am încercat să te silesc să faci m u altcineva a suportat consecinţele faptelor mele, i-a spus eu In şoaptă, şi nu se va mai întâmpla, a rostit Clara Luna ui m voce mică. Arthur voia să spună ceva, dar a fost întrerupt de Mau 11 - Lady Villiers doreşte să vă vadă, milord. Clara Luna şi-a încordat spatele la auzul numelui. Aillwi a înjurat în sinea lui din pricina vizitei pe cât de neaşteplul*. pe atât de inoportune. în trecut el îi dăduse foarte limpede d< înţeles că era interesat de ea şi acum trebuia să o lămuream îşi va da acordul. 210
_______________________ Salvează -mă
( 'u niciun chip n-ai să vii cu mine! i-a tăiat-o pe un ton Imilnrât.
Repet că vreau să vin. Acum nu vreau să mănânc mărul, a întrerupt-o brusc, u i sa mă sileşti? Că în urmă cu o clipă ai afirmat contrariul. I ,i s-a uitat la el cu o privire împietrită. Nu-ţi dădeam mărul meu, i-a răspuns ofuscată. Doream i i cer ei scuze pentru că i-am furat pretendentul. Nu trebuie să-i ceri scuze, a spus Arthur. Nu i-ai furat unu, fiindcă nu sunt proprietatea nimănui. Mă simt vinovată cu adevărat că i-am năruit aspiraţiile ii , i deveni lady Beresford. \ilhur şi-a înăsprit tonul şi a privit-o cu răceală. I(i interzic categoric să vii cu mine şi să te amesteci în In imnea asta! I'ană la urmă, Clara Luna a dat înapoi. ( iun doreşti, şi, ca să te încredinţez că nu voi sta în casă in slccându-mă în discuţia voastră, voi fi la grajduri, cu lil iw. Clara Luna s-a ridicat mândră şi a pornit spre uşă, ii înainte să iasă, s-a întors spre Arthur, care căzuse pe . imIni i. Apropo, dragă soţule, dă~mi voie să-ţi spun un lucru i ni e, ca un bărbat inteligent ce eşti, nu-1 vei dispreţui. • ic vorbe i-au captat întreaga atenţie lui Arthur. Primesc i iui mi mănânci mărul, însă nu te voi lăsa să mănânci nici m l şi mai cu seamă pe-al acestei Villiers. Te rog să nu uiţi | t lucru. < Lira Luna a închis uşa şi el a izbucnit într-un râs care a un.a il o prin toată casa. Arthur era euforic după declaraţia i /ic e că mă iubeşte şi totuşi mă ameninţă cu o armă, i .pus râzând încă de ultimele vorbe ale soţiei sale. Ce ■I a fac cu ea? S-o strâng de gât? Capul lui Arthur s-a i mn.ii ile mai multe ori. Doreşte o tăvăleală bună şi, pe 211
A rlette Geneve Dumnezeu!, am să i-o dau cu multă plăcere!” Şi cu acest ultim gând s-a pregătit să dea ochii cu Irtih Villiers, doamna fină şi delicată pe care el o alesese cu x m onoreze şi s-o facă soţia lui.
212
Capitolul 21 l’cntru prima oară Mikiw nu ştia ce să-i spună ca s-o •time. Clara Luna era furioasă. Căzuse pradă unei supărări ulieia nu ştia cum să-i facă faţă. Făcea paşi mari într-un •In ic vino care îl ameţea. Rostea înjurături nevrednice de o i iţii dulce ca ea, şi totul din pricina vizitei unei femei pe care •I mi o cunoştea. iţi vine să crezi, Mikiw? l-a întrebat supărată. Se vede iulie patru ochi cu ea! Şi nu pot să fac nimic ca să-l împiedic, •i plâns ofensată. lî ebuie să-i dea o lămurire, ca un domn ce este, nu aşa tm ;u spus? Ha da, a recunoscut cu un suspin. Dar mor de gelozie! Cclozia nu este un sfetnic bun, i-a spus băiatul, tm. îndoi vorbeau în navajo, în grădina din spatele "Harului. Ne îndeamnă să facem lucruri rele şi nu tocmai liil'/nile, pe care le regretăm după aceea. I .1 a răsuflat adânc, încercând să-şi domolească bătăile i i i i i i i i i
.
I)e când l-am cunoscut pe lordul Beresford, viaţa mea *In.ii o altă turnură. Lumea mea s-a schimbat cu totul şi nu nu i.i ce să mă aştept sau ce să fac. Mikiw a cuprins-o pe Lp.i umeri şi a condus-o spre o bancă din piatră. Sunt ''••li.ipostită de un bărbat care nu mă iubeşte. Un domn pe in mi pot să îl aţâţ şi să-l seduc ca să consume căsătoria >••' c.iia, i-a mărturisit întristată. Tata va veni după mine şi 213
A rlette Geneve________________
mă va sili să mă întorc cu el la San Eluenaventura. - Nu vrei să te întorci? - Dacă el ar veni cu mine, da, dar n-o va face, pentru t o viaţa lui este aici. Familia lui, totul. - Tu ai viaţa ta acolo, i-a amintit Mikiw, şi totuşi vroi < laşi totul pentru un soţ care nici măcar nu ţi-e soţ, pentru 11 nu s-a consumat unirea voastră. Prezentarea situaţiei sale de către Mikiw a descurajat o i mai mult. - De-atâtea ori am auzit că sunt o ispită, că până la unim am crezut şi eu, dar singurul bărbat pe care vreau să-l sodiu rămâne nepăsător la farmecele mele. Mikiw era foarte surprins. Cunoştea firea impulsivii i focoasă a lui Shau’din şi i se părea de necrezut ca şi un singur bărbat să reziste tentaţiei de a o seduce. - Liberty n-ar fi trebuit să te silească să te măriţi, a spn ■ întristat. Bunul nume se pătează numai dacă dai asculln*. bârfelor. în San Buenaventura nu ar fi contat greşeala pe i m ai facut-o, fiindcă ar fi rămas acolo unde s-a petrecut i adăugat Mikiw. Şi, cunoscându-te, aş zice că este o greşi ufi foarte mică. - Tata zice adesea că minciuna are picioare scurte Liberty se temea că scandalul mă va urmări oriunde m h duce. - Loviturile ne pot rupe oasele, dar vorbele nu. Liberty "> fi trebuit să-şi amintească de asta înainte să te silească » închei o căsătorie pentru care nu erai pregătită. - El s-a supus legilor omului alb, pe care eu le «n> încălcat prin purtarea mea nepotrivită, i-a amintit ea. Lui i se păreau nişte legi absurde. Omul alb se lăsa pu mult călăuzit de părerea celorlalţi, şi asta ducea la situaţii • aceea prin care trecea Shau’din în acele momente. - Eşti conştientă că marele şef alb va avea o părere Imu1 214
________________
Salvfază -mă
I i Ui ită de cea a lui Liberty, despre căsătoria ta cu un " i imoscut? i-a amintit el. înainte nu aveam de gând să mai fiu aici când va sosi m i , i , ci înapoi în San Buenaventura, a recunoscut ea. Acum Mima îmi fixează un scop pe care nu ştiu dacă voi putea i I ating şi de aceea mă gândesc să mă dau bătută. Să-l i icpl pe tata şi să mă întorc cu el. Asta vrei? I)acă Arthur nu mă vrea lângă el, atunci, asta voi face. Nu poţi sili un bărbat să iubească şi să dorească o
liuucie. I a nu era deloc de acord cu această părere. întâlnirile inimoase pe care le avusese cu Arthur îi dovediseră ceva •mu mult decât nepăsarea rece pe care o manifesta în prezent i i|n de ea. îi gustase mângâierile, sărutările... Nu, ea nu-i era Mulilerentă, dar simţea c-o pedepseşte pentru ceva, şi nu ştia .1. • c. I)acă aş putea, i-aş da o fiertură de peyote5, a spus pe un ii
hotărât.
l ai da să bea mesagerul divin? a întrebat-o Mikiw •illllll.
I)a, a rostit, pentru că l-ar face să mă vadă mai l'iiitoare şi poate s-ar da bătut. Mikiw a clătinat dând din cap. Ic înşeli singură, pentru că această poţiune o folosesc un, mii ca să dobândească darul premoniţiei şi al Imviziunii. Consumul ei intensifică efectul văzului, •' utilează culorile şi dă viziuni fantastice. îl folosesc în "P spiritual, nu pământesc, i-a răspuns Mikiw pe un ton ■•i ■111 Planta nu ar face ca bărbatul alb să te iubească,*1 1 . .u-Ins originar din Mexic şi partea sud-vestică a Texasului. Foarte ......... pentru alcaloizii săi psihoactivi, printre care mescalina, principala 1 i.inţa responsabilă pentru efectele psihedelice. Are o lungă tradiţie de 1 inja alât medicinală, cât şi ritualică printre indigenii americani, (n.a.) 215
A rlette Geneve____ _________ dimpotrivă, i-ar stârni furia împotriva ta pentru manipulai il> tale, fiindcă nu ar înţelege tâlcul a ceea ce vede şi aude şi w crede că i-ai făcut vrăji. Clara Luna l-a privit oarecum amuzată, căci Arthui mi supărase deja de prea multe ori pe ea. - Dacă s-ar întâmpla aşa, i-aş propune să fimir/t calumetul6 împreună cu mine. Văzându-i strălucirea din ochi, Mikiw a ştiut că supâmi»se atenuase. - Iţi simt inima mai uşoară, Shau’din. Ea nu i-a răspim Tot era supărată pe Arthur, pentru că nu-i dădea prilejul i vadă dacă intr-adevăr o terminase cu lady Viliiers. Şi iim . mă bucură, fiindcă dovedeşti înţelepciune şi chibzuinţă - Mă ştii doar, nu pot să stau supărată multă vreme. - Nici bărbatul tău, chiar dacă se străduieşte să inşi f aparenţele. - îmi place expresia asta, bărbatul meu... A rămas ju gânduri un moment. Deşi mai bine ai spune duşmanul turn Mikiw nu a putut să-i răspundă, fiindcă de pe scăn h h auzit glasul unei slujnice care o striga. - Mi-era dor de discuţiile noastre, Shau’din, i-a spus 1 1 - Şi mie, i-a răspuns simplu. Şi o să-mi fie foarte doi >l> tine când ai să pleci cu fratele meu înapoi la Situ Buenaventura. - Să nu vinzi niciodată pielea ursului înainte să-l viînr i a sfatuit-o. - N-o voi face, a răspuns hotărâtă. Slujnica ajunsese lângă ea. Clara Luna s-a ridicat de |u banca din piatră. - V ă cheamă lordul Beresford, milady, i-a spus ea. Clara Luna a întors capul spre Mikiw. -A cu m mă cheamă, i-a spus cu glas sec care doveden i 6 Pipe sfinte, pe eare le fumau popoarele indigene din America, (n.a.)
216
Salvează-mă ■*ii 1 1recuse supărarea. I ,ady Villiers doreşte să îşi prezinte omagiile, i-a zis 'ln|iiica. < lara Luna era gata să pornească spre conacul uriaş, dar i c.andit mai bine. Spune-i dragului meu soţ că mărul meu şi cu mine am 'tai at să ieşim la plimbare. Slujnica a privit-o speriată. Şi l'iiiu- i lui lady Villiers că mă doare undeva de omagiile ei. Slujnica s-a grăbit să transmită prima parte a vorbelor ei, ■.ti a pe a doua, care i s-a părut o grosolănie. Mărul tău şi cu tine? a întrebat Mikiw încercând să-şi inline un zâmbet. I >ar a facut-o ea pentru el. A etalat un zâmbet strălucitor, i Muiie acelea care îi dădeau pe bărbaţi pe spate. Mărul meu, pistolul fratelui meu şi cu mine. \ 1 1hur s-a uitat uimit la slujnică după ce a ascultat-o. • l.ii.i Luna plecase la plimbare? La ceasul acela atât de iduşnuit al după-amiezii? Mai era puţin până la cină. I şti sigură, Sophie? a întrebat-o. Aşa este, milord. A spus că se duce la plimbare. \i lliur şi-a încordat bărbia ca să nu râdă. Fără îndoială, se 'Iui ase pentru că nu o implicase în discuţia pe care o avusese h lailv Villiers, dar lui nu-i plăcea să aibă spectatori când lua .lălăi i şi mai cu seamă un spectator atât de impetuos ca ea. Şi ţi-a spus pe unde are de gând să se plimbe? Slujnica .Iiim at de câteva ori din cap în semn că nu. Bine, Mulţumesc, Sophie. I lotul bine, lord Beresford? întrebarea lui lady Villiers l-a făcut să-şi îndrepte privirea im ca. Va rog să primiţi scuze în numele soţiei mele, care nu ăla la W hitam Hali în acest moment. Ochii lui Mary 217
A rlette Geneve Villicrs s-au închis bănuitori auzindu-1. Dar veţi putea >ni * prezentaţi omagiile dumneavoastră când vom veni I» Londra. Ea a făcut cu capul un gest de încuviinţare. Suplii! vă va însoţi până la uşă. - Mulţumesc mult, milord, că m-aţi primit, i~a dispun ea. Şi pentru sinceritatea mărturisirilor dumneavoastră. Arthur se purtase ca un domn. Trăsura pe can ■ închinase o aştepta încă la uşă. - Bucuraţi-vă de şederea în Portsmouth, iar acum vă să mă scuzaţi, am treburi însemnate de care trebuie sil ne ocup. Arthur şi-a luat rămas-bun de la ea. Când a ieşit din salon Marcus îl aştepta deja în vestibul cu capa, pălăria mănuşile. Arthur s-a îndreptat spre grajduri. Era nerăbdăM să se plimbe cu Clara Luna şi să vorbească despre imn oferite şi refuzate. A auzit o împuşcătură şi a ştiut de unde venea. Nu i a In greu s-o găsească. Dar, văzând-o cu vărul scoţian al lui hm . şi Jamie, a simţit o durere în stomac, ceea ce nu i-a plai m deloc. Ian o ţinea de umeri, în vreme ce ea trăgea într-uu in n aşezat într-un loc anume pe un butuc de castan. Părea i a exersează precizia. Împuşcătura a speriat calul, care s-a apii sub coapsele lui puternice. - Stai cuminte, şi-a domolit el fără probleme armasmi'l căci era un călăreţ excelent. Auzind glasul lui Al lina amândoi au întors capetele în acelaşi timp. Ea a schiţai in gest de iritare, dar scoţianul i-a zâmbit binevoitor. Mi ni închipuit c-am să te găsesc la lagună, i-a spus el. -A rthur, ce surpriză! l-a salutat Ian. Arthur a mijii ui Inauzindu-1. De ce nu era surprins că-1 vede? A descăleca! dezinvoltură şi şi~a scos mănuşile din piele înainte mi • apropie de ei. Clara Luna mi-a spus că trebuie să rezolvi chestiune de viaţă şi de moarte şi de aceea nu ai însoţii o l > 218
Salvează-mă [■Imibare, l-a lămurit el. Arthur l-a privit atent. Chestiune de viaţă şi de moarte? Să zicem o chestiune destul delicată, dar care s-a Mvnlvat în chip mulţumitor. Apropo, a spus Arthur, vei (un.mc multă vreme la Crimson Hill? Scoţianul a clătinat din cap. Mă întorc la Edimbourgh peste câteva zile, a răspuns i in
i.
i lara Luna a tras din nou cu oarecare precizie. Mărul a pilotlat în mai multe bucăţi, şi ea a captat atenţia celor doi Mibaţi.
A i de gând să împuşti toată recolta de mere? Arthur a rostit întrebarea pe un ton întru câtva i',il|ocoritor. Aveam nevoie de ceva ca să-mi îmbunătăţesc ţinta, iar ■■Iuni are o simbolistică foarte potrivită pentru asta, nu-i aşa, ii ijnile? i-a răspuns cu o dulceaţă prefăcută care i-a smuls ii Arthur un zâmbet. Ochii lui s-au îndreptat spre coşul din nuiele, în care mai mu doar câteva mere. S-a aplecat şi a luat unul, iar ea l-a ii\il cu ochi întredeschişi, făcând unele presupuneri, dar • îndrăznind să înlăture nicio posibilitate. Ador merele, a spus el pe un ton mieros. Clara Luna i uitat la el cu băgare de seamă. Miros delicios de bine. alinii şi-a trecut mărul pe sub nas ca să-i simtă parfumul şi ■nu Ins ochii încântat. Coaja lor este atât de fină. Şi-a frecat ..uni dc obraz. Ian era uluit. Clara Luna rămăsese cu gura • i aia. Dar Arthur continua să se joace cu mărul, ignorând " opunerile pe care le făceau cei doi privindu-1. Nu-i aşa I nc o culoare spectaculoasă? Niciunul dintre ei nu a ştiut n i i era adresată întrebarea. Mă încântă roşul cojii lui şi ■dpa albă şi dulce dinăuntru. Abia aştept s-o gust. Arthur, te simţi bine? l-a întrebat Ian, care nu înţelegea 219
A r lette G eneve
_____________
nimic din vorbăria lui. După părerea scoţianului, Arthur ţinea în mână un m.n oarecare şi cu toate acestea îl trata de parcă ar fi fost Slimin' Graal. Clara Luna răsufla întretăiat. Inima îi bătea cu putere, pulsul i se accelerase. Nu putea să-şi ia ochii de la Aillim nici de la felul cum mângâia fructul. A clipit uimită câml» văzut strălucirea calculată din ochii lui albaştri. A râsul!.n adânc şi cu un gest brusc i l-a smuls din mână. - E doar un blestemat de măr! a bombănit îndreptându .. spre butuc şi punând mărul în poziţie de tragere. - Vrei să spui că n-o să-mi îngădui să mănânc fi m Iu! acesta delicios? Clara Luna şi-a zis că purtarea lui Arthur depăşea logh h şi devenea incoerentă. Dimineaţa îi spunea ceva, dii|ift amiaza cu totul altceva. - Nu! a protestat ea energic. N-ai să mănânci niciuii iiun Arthur a izbucnit în râs, şi Ian se uita când la unul, edilii la altul, încercând să înţeleagă ce îi scăpase. - La Crimson Hill avem multe mere..., a începui el, ilm a tăcut de îndată, căci fata l-a fulgerat cu privirea în tini|i i înjura furioasă. Arthur râdea de se prăpădea. Vreţi mim I. sau nu? Vă jur că nu pricep nimic. Lui Arthur i s-a făcut milă de vărul cumnatului Juslin - E greu s-o înţelegi pe Clara Luna, din pricina jargonului pe care îl foloseşte. -A rgonul meu e foarte bun, s-a răstit Clara Luna fol imn supărată. Acum Ian a fost cel care a izbucnit în hohote dc râs I « s-a gândit serios să tragă fiecăruia dintre ei câte un glonţ m frunte. Umorul englezesc i se părea exasperant. ( ‘ilml plecase de la Whitam Hali, nu avusese o ţintă anume, tU ajunsese la lagună şi i se păruse un loc frumos ca srt 220
Salvează-mă ■«lihnească şi să tragă la ţintă. Nu existau case în apropiere. • in singură şi într-o dispoziţie potrivită pentru asta. Nu se zice argon, ci jargon, a corectat-o Arthur. Şi e urmca să ne întoarcem acasă. Suntem aşteptaţi ia masă. Ea «ii nvea de gând să se întoarcă împreună cu el. Mai întâi voia i imnine toate merele din Portsmouth. Vii mâine la cină? ii mlrebat pe Ian. Vom da o recepţie la Whitam ca să ne inimi rămas-bun de la ambasadorul francez. Se întoarce I» U' câteva zile la Paris, prin Devon. I.m a refuzat hotărât. N-am chef de o recepţie de asemenea amploare. Detest î*uniunile sociale, ştii doar. lan era ca Andrew, fratele lui Arthur: ireverenţios. lata este prieten cu ambasadorul şi doreşte să îşi ia iiiiiias bun cu onoruri. Whitam Hali se va umple de notabilităţi pe care n-am ■l« I sa le văd sau să le salut, în afară de tatăl tău, i-a răspuns tui \ 1 1Iun nu a stăruit. ( iun vrei. Totuşi, dacă te răzgândeşti, ştii că vei fi bine ....... . Ian nu i-a răspuns. Ne întoarcem, lady Beresford? l a l-a privit dornică să-i şteargă zâmbetul de pe buze.
V. V • YY••
221
Capitolul 22 Pierduse cina din ziua precedentă, dar nu putea să ralt recepţia în onoarea ambasadorului francez din seara accihia Şi-a privit cu tristeţe hainele, care erau aranjate în (liilnp Acum se îmbrăca la fel ca o englezoaică. Se purta ni • englezoaică rece şi era leşinată după un englez. „Deja bat câmpii şi navighez fără ţintă şi busolă, şi-a s|iu* iritată. A agitat cu putere spuma din cadă, şi apa s-a vAima peste margine udând podeaua şi o parte din hainele care • dorinţă. - A lbastrul o să vă vină de minune, milady, i-a s|mcam erista întinzând rochia frumoasă pe pat. Clara I una întors capul spre ea şi a văzut cu câtă delicateţe inâii|t
__________________ Salvează-mă pi rare am să v-o fac şi vă încredinţez că nimeni nu-şi va lua •u lui de la ea. Clara Luna abia o auzea, toată atenţia îi era imli optată spre gândurile şi simţămintele proprii, pe care nu Ir împărtăşea cu nimeni. Ceva mai târziu, după ce s-a îmbrăcat şi şi-a uscat părul, camerista i-a strâns pletele cu IHii cpere. A luat dintr-o cutiuţă pe care ea n-o văzuse nişte iile din diamante pe care i le-a pus în păr şi care se asortau •I sleiele brodate pe rochie. Strălucirea bijuteriilor ieşea în • i ulenţă pe mătasea albastră într-un fel spectaculos. Arătaţi iluminat, milady! Ea i-a zâmbit recunoscătoare, dar fără i şi dea seama de treaba excelentă pe care o făcuse imerista. Nu uitaţi mănuşile. ( lara Luna le-a luat din mâinile mici şi a început să şi le i'Miia. Le-a tras până mai sus de cot. O să mi le scot în cele din urmă, a recunoscut cu glas ttni/iil.
Dar nu înainte să vă aşezaţi la masă, a sfatuit-o imerista. ( lara Luna s-a privit în oglindă şi şi-a admirat i.r planătura. Când a mişcat capul, a văzut strălucirea l.i|iilci iilor din păr. ( c rni-ai pus? a întrebat curioasă, încerca să le vadă, dar nu putea, pentru că erau aşezate uulcgic. Soţul dumneavoastră mi-a arătat cum să vi le pun. Au ii minunat şi vă scot magistral în evidenţă culoarea n ului. Clara Luna a simţit o tresărire în inimă. Era pentru n unu oară când purta ceva de la Arthur şi pe care i-1 dăduse i n a şi irea sa. Au fost ale marchizei, a lămurit-o camerista. Alunei aparţin fiului cel mare, Christopher, i .imerista a tăgăduit de mai multe ori. Marchizul de Whitam a împărţit bijuteriile soţiei între mi „ii . Ea o privea fără să clipească. Cele mai de seamă 223
A rlette Geneve _________________ le-a primit primul născut şi vor trece la rândul lor primului său născut, dar astea sunt ale soţului dumneavoastră şi cl m hotărât să le purtaţi în seara asta la cină. Nişte bătăi în uşă au împiedicat-o să-i dea un răspim Arthur nu a aşteptat să fie poftit. A intrat hotărât şi zâmhilm Ea încă stătea nemişcată. - Eşti superbă, i-a spus el fără ocol. Clara Luna a primit complimentul cu o aplecare « capului. - Făgăduiesc să nu mănânc nicio cireaşă din rachiu,« spus ea, incapabilă să-şi stăpânească nervozitatea provocuM de privirea soţului ei. Se citea o mulţumire ciudată în privirea lui înfiăcăuiu Era îmbrăcat fără cusur şi cu părul blond pieptănat pc spnii lăsând liberă fruntea de o simetrie desăvârşită. Era alai <)• chipeş că i-a tresărit inima în piept. -T rebuie să coborâm. Fraţii mei şi cu soţiile lor aşleupi' împreună cu tata. Ea s-a ridicat încet privind spre măsuţa de toalclA, il< aceea nu a putut să vadă licărul de dorinţă care a strălucii Im ochii lui Arthur, nici nu a auzit oftatul apăsat pe care l-a ni h> înainte să-i dea braţul ca s-o conducă la catul de jos. Au im i în tăcere, fiecare cufundat în gânduri despre celălalt. Arthur văzuse tristeţea ei şi i-a părut rău. Dorea s-o vmb fericită, cu atât mai mult acum când hotărâse s-o facă so|P lui în adevăratul înţeles al cuvântului. Se dăduse bătui iii lup inevitabilului: s-o dorească mai presus de orice. Ea observase resemnarea senină a lui Arthur în vreme 1 o ducea la întâlnirea cu restul familiei. Clara Luna nu ţncât ar mai putea să îndure răceala pe care el se încăpaţftiin o păstreze, nici cum să treacă peste deziluzia imensă pe cm o simţea, dar, când au ajuns în vestibul lângă JoIih Christopher, Andrew şi soţiile lor, tristeţea i s-a risipii 224
_________________ Salvează-mă iiiilueirea a revenit în ochii ei. Se hotărâse într-o clipă să se Inn urc de acea seară. Să-i cunoască pe oaspeţi şi să glumeasi împreună cu ducele de Arun. cel mai surprinzător bărbat Im câţi cunoştea. letiţo, eşti superbă! John i-a pus mâinile pe umeri şi a iiuial-o pe frunte. Arthur se poate considera foarte norocos, i nsiâzi toţi bărbaţii îl vor invidia. < Iară Luna a închis ochii nespus de recunoscătoare. Nu i' i a soţul pe care şi-l dorea, dar îi fusese hărăzit cel mai bun ni ni din lume. Şi preţ de ceasuri întregi a râs şi a vorbit cu cumnaţii săi. \ luai parte la o discuţie interesantă despre cai, cu ducele. A u iui pentru prima oară o bere care i-a plăcut mult. Arthur plivea din celălalt capăt al salonului, fără să piardă niciun mianunt din gesturile ei. Părea că îl ascultă pe unul dintre i.pcţi, dar nu, era atent la superba femeie îmbrăcată în .niiase albastră şi cu cel mai spectaculos păr pe care îl ii/usc vreodată. <) mănânci din ochi.
A rlette Geneve după figura lui, în salonul de la Whitam Hall era aşteptat nfl intre însuşi regentul. Când s-a făcut tăcere în încăpere, şi atenţia tuturoi h *• îndreptat către majordomul îmbrăcat într-o elegantă livini acesta a anunţat cu glas solemn: - Excelenţa Sa, ducele de Iruela, marchiz de Arcayu conte de două ori, de Rosales şi de Luna, senior de O/iu l« şi vicerege al Floridei până în 1821! Tăcerea s-a adâncit printre cei prezenţi, care aştcplmi nerăbdători apariţia celui pomenit. John s-a îndreptai spn uşile duble ale salonului de recepţii ca să-l întâmpine pt distinsul oaspete. Bărbatul a rămas în picioare, fTini nit coboare cele trei trepte care duceau spre salonul iinen înţesat de lume. Chipul aspru exprima hotărârea propti* rangului său. - Tată! a exclamat Clara Luna vădit surprinsă, dar lăitl1.1 se mişte din locul în care se găsea. Arthur s-a uitat la soţia lui, apoi la bărbatul oprit in le. care privea spre Clara Luna. Era un bărbat impunălot . •< statură şi prezenţă. - Fata mea! a exclamat el. Dintr-odată Clara Luna a alergat în braţele tatălui slin John privea scena uluit. Cufundat într-o mare de întivhltil Bărbatul acela nu putea să fie tatăl nurorii lui. Pesemne . i« vorba despre o greşeală, şi atunci două turnuri la fel de şi de impunătoare şi-au aşteptat rândul ca să-şi îmbrăţiş. • sora mai mică. - Clara Luna! au exclamat amândoi deodată < > frumoasă eşti! Ea a râs bucuroasă şi s-a grăbit să-i îmbrăţişeze cu di ai - William, Cesar, ce bucurie! Pe neaşteptate, a izbucnit" plâns. Guillermo Monterrey a observat mulţimea de oaspeţi t m* 226 u iu m
____
Salvează-mă
omnseseră paralizaţi privind scena de familie ce se ii .însura în mijlocul salonului. 1Jude este Liberty? a întrebat-o pe fiica sa. Clara Luna i ,i muşcat buza îngrijorată, fiindcă de zile întregi nu mai im nimic de fratele ei. Trebuie să-mi dea o explicaţie. I)aţi-mi voie să mă prezint, a spus marchizul, Hiim/ându-i mâna. John Beresford... Majordomul anunţase fiecare dintre titlurile deţinute de Hm necunoscut, dar John nu ştia numele tatălui nurorii lui. ( iuillenno Jeremias de Monterrey y Luna! William Paul Monterrey! l-a salutat primul dintre fii. ( 'esar Rafael Monterrey! s-a prezentat geamănul lui William. \rlluir a închis ochii când i-a auzit. Viitorul apropiat se implica. 1înde este Benjamin? a întrebat-o Guillermo pe fiica sa. clara Luna s-a gândit că tatăl ei era singurul care îi imnca lui Mikiw pe numele lui creştin. i taspeţii tăceau mai departe, ascultând şi privind totul cu mii111
\riim nu voia să se gândească la urmări, pur şi simplu lim ura să-şi vadă tatăl şi fraţii după atâtea luni. Mai întâi trebuie să stau de vorbă cu lordul Beresford, i pus fiicei sale pe un ton care nu admitea replică. Am să a Iu sc cu Benjamin mai târziu. I lrmaţi-mă, vă rog, i-a cerut John. Christopher, i-a spus Im mai mare dintre fiii săi, ocupă-te de oaspeţi, i iiullermo a măturat din nou cu privirea pe cei mai mulţi linin' coi prezenţi, apoi a urmat-o în tăcere pe gazdă. William şi Cesar au luat câte un pahar cu şampanie şi ni băut dintr-o înghiţitură. 227
A rlette Geneve
Justin a scos un fluierat care a pătruns în urechile Iii Arthur ca un scârţâit îngrozitor. - Vicerege? Duce? Conte? Cred că azi o să-ţi pierzi u m mai mult decât testiculele. Arthur s-a uitat la Justin cu m hi mijiţi. Eu a trebuit să înfrunt un conte dar tu, tu... Drace11 > ţel înalt aveai, cumnate! - Dacă nu te gândeşti să mă încurajezi, mai bine musul H limba. Ultimul lucru despre care am nevoie este sarcasmul tău şi, dacă vrei să ştii, până azi habar n-aveam că soţia m>>» face parte din nobilime. O credeam o plebee oarecare, -A şa d a r dovleacul s-a transformat în caleaşca, i-a spin Justin tară să-şi şteargă de pe buze zâmbetul batjocori lui ' de gând să-l laşi singur pe tatăl tău ca să-l înfrunte pe u i spaniol? Nu te credeam atât de laş, l-a atacat tară mila Arthur a lăsat paharul pe tava pe care o ducea un sci vlitu şi s-a uitat mustrător la Justin. Clara Luna îi ţâra pe cei doi fraţi ai ei drept spre cl Arthur şi-a dres glasul uşor stânjenit. Dacă Liberty i păruse intimidant, ăştia doi, care mergeau într-uii I ameninţător, îl depăşeau cu mult. în pofida hainelor fim i care erau îmbrăcaţi şi a gesturilor elegante, aveau o înlaţişni periculoasă. Fuseseră înzestraţi cu însuşirile pe can h detesta cel mai mult la un bărbat: mândria şi impulsivilah ■ -A rthur! l-a strigat ea. El şi-a îndreptat atenţia spre < Inu Luna. Ţi-i prezint pe fraţii mei, William şi Cesar. Arthur a strâns protocolar mâna celor doi. Justin I ■ salutat şi el şi îndată Âgata şi Rosa i-au copleşit cu alcnic îngăduindu-i lui Arthur un scurt răgaz care a ţinut funii puţin, întrucât Christopher şi Andrew l-au luat pe sic. i > să-l bombardeze cu întrebări la care el nu avea răspim Devlin Charles Penword a preluat ştafeta de la JulcBeresford şi împreună cu nora Aurora au stat de vorbii . oaspeţii pentru ca recepţia să decurgă în bune condiţii I 228 iii
Salvează -m ă .1 aşezat foarte aproape de ambasadorul francez şi pi•trecerea a continuat ca şi cum nu ar fi fost întreruptă cu i iiieva momente mai devreme.
John i-a oferit un pahar cu coniac tatălui nurorii sale, dar .ii rsla l-a refuzat cu un singur gest. L-a invitat să ia loc, dar wri asta nu a vrut. Se dovedea irascibil, dar era previzibil; ti>luşi, John se afla în faţa unui bărbat obişnuit să trateze i lirsliuni spinoase, din care mereu ieşea victorios. Bine aţi venit la Whitam Hali!
Buzele fine ale lui Guillermo s-au arcuit într-un zâmbet .....ic, care nu a izbutit să-l intimideze pe John. Vreţi să spuneţi că fiica mea va fi supărată când tatăl şi Iuţii ei vor pleca? Credeţi că n-o să vrea să vină înapoi iiiipivnnă cu noi? lohn a hotărât să schimbe tactica. Se grăbise vorbind, dar in mu să îndrepte lucrurile cumpănindu-şi cuvintele. Acum are o familie care o iubeşte, aici la Whitam. •iiulcm foarte mândri că face parte din familia noastră. i luillermo a încrucişat mâinile la spate şi şi-a încordat u n iri
i i
.
înainte să mă îmbarc spre Anglia, am avut o discuţie '"■ii ir interesantă cu sir Robert Villiers despre întâmplările 229
A rlette Geneve
petrecute în Salamanca şi care au avut drept conseciii(fl faptul că fiica mea se află acum aici, într-un loc nepolmil pentru ea. John s-a gândit puţin înainte să răspundă. - Soarta a legat în Salamanca vieţile copiilor noştri, t spus el pe un ton firesc. Sunt nişte copii minunaţi şi cu im viitor promiţător. Guillermo a mijit ochii bănuitor. -V reţi să-mi spuneţi că fiul dumneavoastră nu a întră ut măsura cu o fată neştiutoare, care era singură şi lipsită iii apărare? Că nu a silit-o să îi primească avansurile? Primul lucru era un adevăr incontestabil. Arthur 11 trebuit să aibă mult mai multă grijă cu Clara Luna. S-o apcn de tâlhari, chiar de el însuşi. Despre cel de-al doilea nu ştia ce să spună. - Tocmai datorită acestor împrejurări, fiul meu a cedat in faţa sortii care i-a hărăzit să se îndrăgostească dc linn dumneavoastră. Guillermo şi-a încordat maxilarul, pro linul jignit, la auzul lămuririlor nobilului englez. în Salamanca cunoscut-o pe cea mai frumoasă femeie dintre toate şi inima lui nu a putut să reziste. Şi nici cea a fiicei dumneavoaslut - Am cerut Coroanei anularea căsătoriei, a spus p. neaşteptate. John se temea de aşa ceva. Se temuse chiar din clipa In care fiul lui şi Clara Luna apăruseră în vestibulul dc Im Whitam. - Căsătoria nu poate fi anulată! a ripostat pe un Iun hotărât. I se înfipsese în minte mărturisirea ei din urmă cu calcs m zile. Ducele de Iruela s-a uitat la John cu o avertizare în oi Im săi negri. - Pentru integritatea fizică a fiului dumneavonsiin nădăjduiesc să nu se împotrivească. iii
ii
230
____________________________________Salvează -m ă
John şi-a îndreptat umerii şi l-a fixat cu privirea pe i imllermo. Anularea nu este cu putinţă, a repetat. în plus, nu iau la mnoleală posibilitatea de a avea un nepot nelegitim în \inerica. Doar gândul acesta l-a făcut pe Guillermo să ii i.işnească din dinţi. Clara Luna a încuviinţat să se mărite i ii l'iul meu, şi măritată va rămâne dacă aşa doreşte. Fiica mea este minoră, i-a amintit Guillermo. Iar I ik-rty nu avea împuternicirea legală s-o căsătorească fără Im ii vi inţarea mea. Căsătoria nu este valabilă. Căsătoria este valabilă în faţa legii. Copiii noştri sunt i iV.aloriţi, indiferent dacă ne place sau nu. Credeţi că voi accepta pe un vânător de zestre drept soţ iii singurei mele fiice? lohn şi-a spus că insulta era neaşteptată şi cu totul . < li captă. Fiul meu are propria avere, l-a înştiinţat cu glas dur. Nu .li' un vânător de zestre, ba, mai mult, până azi nu ştiam •Im cc neam se trage Clara Luna. Nimic din purtarea şi (umilirile ei nu a dovedit că face parte din nobilime. Nu m .1 spus niciodată nimic despre asta. i iuillenno îl privea neîncrezător pe John. Vi eţi să-mi spuneţi că fiul dumneavoastră nu ştia nimic •li pic neamul vechi al fiicei mele? N-am bănuit niciodată nimic. Ducele nu putea să iiliiccleze ceva în privinţa asta, fiindcă nici el nu-i spusese im ci sale din ce neam se trăgea. Firea simplă a Clarei Luna, ii Iul ci firesc de a se purta nu este al unei fete nobile încă din i il’.an. Se comportă ca o fiică de fermier, şi nu ca r i cudentă a unui duce. Vorbele lui John păreau mustrătoare. Guillermo a primit •linului cu răceala care îl caracteriza. lira felul meu de a o proteja de bărbaţi ca fiul ii
231
A rlette Geneve dumneavoastră, a mărturisit ei. Sper că n-aveţi nicio îndoiulfl că fiica mea poate să aspire la o coroană, l-a înfruntai 1 11 acreală. John s-a gândit câteva minute la vorbele potrivite meiul» să-l convingă pe Guillermo Monterrey. - întrebarea este, duce de Iniei a, dacă ea doreşte h coroană sau pur şi simplu îl vrea pe fiul meu Arthur. Guillermo a încrucişat braţele pe piept. Englezul ştia cum să se folosească de vorbe ca să-l pună în dificultate, dm trecuse el râuri mai învolburate. -- Fiica mea nu are niciun cuvânt de spus în aceuMA chestiune, a rostit pe un ton scăzut. Şi îndrăznesc să alinii lord Beresford, a continuat Guillermo hotărât, că nici Im! dumneavoastră nu are. Tonul lui agresiv i-a făcut englezului pielea ca de găină. John s-a ţinut şi mai tare pe poziţie. El cunoşti >» simţămintele puternice ale Clarei Luna pentru Ari hui p niciun tată nu putea să treacă peste aşa ceva. - Fiul meu s-a căsătorit după legile din Anglia, Exceleu|n Voastră, i-a amintit John cu un aer binevoitor. Vă încrcdiup că are multe de spus despre această chestiune, cum o nuuil|i dumneavoastră. - \b i merge chiar până la regent dacă este nevoie, I n avertizat Guillermo. - Faceţi-o, l-a încurajat John, dar copiii noştri vor răinfliu uniţi prin căsătorie. O legătură de nedezlegat şi cu nepuliiiF de anulat. Guillermo şi-a îngustat ochii până au ajuns o linie suh(iu Englezul nu se dovedise atât de previzibil, nici atât tic ipm de intimidat cum crezuse. -A tu n c i va trebui să vorbim despre un posibil divm| nu-i aşa? John nu se gândise la această posibilitate, penii u h 232
Salvează-mă paniolii catolici nu divorţau. Niciun Beresford nu a divorţat niciodată, s-a auzit |flaşul hotărât al lui Arthur care ajunsese în spatele lui (iiiillermo. Şi vă încredinţez că nu am de gând să fiu eu pumni. John s-a uitat mustrător la fiul său. Prin prezenţa sa ar fi pul ut să înrăutăţească lucrurile. După Arthur, au venit i Iu istopher şi Andrew, care au făcut front comun cu el. Au mai intrat în bibliotecă William şi Cesar Monterrey. I-aţi lăsat singuri pe oaspeţi? I ui John nu-i venea să creadă. Am venit să vă anunţ că cina este servită, a spus Arthur. Şi că s-au adăugat încă trei tacâmuri pentru a cinsti familia .nţici mele. ( iiiillermo s-a uitat la bărbatul care îi susţinea privirea cu imic. Era aproape la fel de înalt ca şi fiii lui, dar mai zvelt. Pui ca prototipul craiului englez care le seducea pe domnişoare bazându-se pe înfăţişarea sa. Să cinăm, apoi vom continua această discuţie, a încuviinţat el. foţi, fără excepţie, s-au îndreptat, în frunte cu John, spre ulrageria unde îi aşteptau ceilalţi oaspeţi.
233
Capitolul 23 Atmosfera ce domina la cină fusese încordată pentru Iuţi dar mai cu seamă pentru Arthur. Familia Monterrey w îngrămădise în jurul Clarei Luna, şi soţia lui, la fel iii nevinovată ca o porumbiţă, nu îşi dăduse seama că strânge nu rândurile în jurul ei, că nu îi îngăduiau lui Arthur să m apropie ca s-o prevină. Lui John i-a părut rău pentru fiul său deoarece avea de înfruntat un munte de probleme foarte gieu de rezolvat cu succes. Până la plecarea ultimului oaspete, putuse să răsulL oarecum uşurat, dar acum, că toţi plecaseră, inclusiv Dcvlm Justin şi Aurora, începea cu adevărat greul. Guillermo I'uscni condus în bibliotecă de către Marcus. Clara Luna era iui fl în sufragerie împreună cu fraţii ei, care se aşezaseră m piesele de şah lângă ea: cele două turnuri apărând regina ( • mişcare calculată care nu a scăpat perspicacităţii lui Arllmi John s-a uitat la fiul lui şi i-a făcut semn cu capul sA I urmeze. Guillermo luase paharul de coniac pe care i-1 dăduit* majordomul şi, în vreme ce aştepta gazda, a pinii numeroasele tablouri care împodobeau doi dintre cei putut pereţi. Ceilalţi doi erau acoperiţi până la tavan de cărţi S i spre ei, ţinând în mâini paharul fin din cristal. 234
______________________
Salvează-mă
Iertaţi întârzierea, s-a scuzat John în vreme ce lua paharul pe care i-1 dădea Marcus. Arthur l-a refuzat pe-al lui. Nu gustase vinul la cină şi un i şampania. Voia să aibă mintea limpede şi pulsul umlrolat când va vorbi cu socrul lui. Un socru irascibil şi piimejdios, după cum putuse să vadă în privirea lui. încerca ni I intimideze, dar Arthur era prea experimentat în privinţa ir.la. Profesia lui de avocat îl învăţase să-şi păstreze răceala şi obiectivitatea când trata o temă, oricât de spinoasă ar fi Inşi ca. Să nu se lase intimidat de nimic şi de nimeni. I’c Guillermo l-a surprins tenacitatea pe care a văzut-o în m lui bărbatului care îi sedusese fiica şi o silise să se mărite i e l . Era atât de furios, că abia se stăpânea să nu îi spargă i lipul, dar el era un bărbat care ştia să-şi controleze pornirile, ■liuir dacă nu şi patimile. Cât ţinuse cina, îi urmărise fiecare mişcare, fiecare gest. Nimic nu trecuse neobservat de către * 1 ş i acum, că îl avea în faţă, şi-a exprimat din priviri Ilustrarea şi neputinţa. Dar, spre deosebire de ceea ce-şi închipuise, tânărul Beresford nu îşi lua ochii de la el. îl măsura şi-l cântărea. Unde este fiica mea? a întrebat cu glas de tunet. Arthur a fost ispitit să îi răspundă pe acelaşi ton, dar s-a ăupânit. Soţia mea este încă în sufragerie. A hotărât să mai ia o pui ţie de desert.
235
A rlette Geneve Arthur a clătinat din cap. - Nu vreau să-şi facă griji fără rost, a adăugat pe un ton scăzut. O voi înştiinţa despre hotărârile luate când ne vum duce la culcare. Guillermo a scrâşnit din dinţi auzindu-şi ginerele nedoi n Nu-i plăcuse defel aluzia la patul pe care fiica lui îl împărţi > \ cu un bărbat care, pentru el, rămânea un necunoscut. - Propun un divorţ amiabil, a rostit pe neaşteptat* spaniolul. John a răsuflat adânc, întrucât credea că subiectul divorţului fusese lămurit înainte de cină; se înşelase însă - N u va fi niciun divorţ, i-a răspuns Arthur cu ochii mijiţi Catolică fiind. Clara Luna nu poate divorţa. - Fiica mea nu este căsătorită religios, a afirniMl Guillermo, şi vă avertizez că un divorţ este cea inul neînsemnată dintre probleme. - Liniştiţi-vă, vă rog, a intervenit John, care se uita la Iml său cu o îngrijorare crescândă. Nu-1 văzuse niciodată pe Arthur tratând o chest inii* într-un fel atât de rece şi de calculat, de parcă în faţa l u i i u i s-ar fi aflat tatăl soţiei sale, ci un infractor de cea mai jou .1 speţă. Nu aborda chestiunea diplomatic şi nepărtinitor. -F iic a mea nu va rămâne în Anglia, a precizat Guillcnm* cu glas îngheţat. - Soţia mea nu va pleca din Anglia, a răspuns Art hm lui mai furios. John trebuia să ia frâiele discuţiei, pentru binele Cluin Luna. - Ce aşteptaţi din partea fiului meu pentru ca srt dovedească buna credinţă şi onorabilitatea? l-a întrebai Jolm pe Guillermo neîncetând să-şi privească fiul, ca să vadă cum reacţionează la propunerea lui. Dar Arthur dovedea că era plămădit din alt aluat de» îli 236
Salvează -ma ' nlalţi Beresforzi. Nu s-a arătat deloc surprins. Să-i acorde libertatea fiicei mele ca să se întoarcă la liimilia ei. Arthur s-a gândit la Clara Luna şi la simţămintele ei. în liiţa lui stătea cel mai important bărbat din viaţa soţiei sale i a ştiut că nu putea să-i îngăduie s-o ia. Acum mai mult ca niciodată căsătoria era o realitate. A închis ochii şi a înghiţit aii va densă care i se strânsese pe cerul gurii. Pentru prima nara în viaţa lui se simţea cu adevărat implicat afectiv. Nu na când se întâmplase şi gândul că ar pierde-o îi stârnea o atlancă şi neplăcută stare de rău. Simpla posibilitate îi făcea lumacul să se strângă, şi mâinile să asude. în anii lui de piacticare a profesiei, când avusese de înfruntat situaţii inele, nu simţise niciodată nervozitatea aceasta că nu poate i slăpânească situaţia. Deodată a ştiut ce trebuia să facă. Ea iu n ultimul cuvânt, iar el urma să încline balanţa în acest .1 ns. Mă duc după Clara Luna, s-a oferit el. O voi aduce ca i hotărască ea. ( luillermo, care se uita la John, s-a întors spre el surprins, Inii ueât cu o clipă mai devreme dăduse de înţeles că nu voia IHivcnţa ei în bibliotecă. Arthur a mers la uşă şi l-a chemat iH Marcus. Când a ajuns în vestibul, i-a spus ce trebuia să im a. Avea nevoie ca fraţii lui să stea cu fraţii Clarei Luna în urm e ce el îşi îndeplinea datoria. O datorie pe care o iif.ocotise prea multă vreme. Marcus le-a vorbit ambilor fraţi la ureche. Christopher şi \mlrew au primit fără să şovăie cererea lui Arthur, în vreme i Roşa izbutea s-o scoată pe Clara Luna din sufragerie impicdicându-i pe fraţii ei să-şi dea seama de ceea se i<
A rlette Geneve avea nevoie. Arthur a luat-o de mână şi, fără să-i răspundă a îndemnat-o să urce după el. Amândoi mergeau repede şi in tăcere. Clara Luna nu înţelegea nimic. Tatăl ei stătea di vorbă cu John în bibliotecă. Fraţii ei erau cu Christophci i cuAndrew, iar Arthur avea o privire care nu prevestea uimii bun. Când el a închis uşa odăii ei cu piciorul, Clara Lunii n simţit un fior în tot corpul. Se întâmplă ceva rău? a stârnii El tot nu-i răspundea. Ea a văzut că îşi descheie redingnln neagră, îşi desface batista şi îşi scoate vesta şi cămăşii neîncetând s-o privească. Clara Luna a făcut un pas înapoi alarmată. -A so sit momentul, a spus el în cele din urmă el, în vremi ce îşi descheia primul nasture de la pantaloni. Ea a clipit uimită o clipă, apoi scandalizată. -A s o s it momentul, a repetat, pentru... - Consumarea căsătoriei noastre. Nici dacă ar fi înţepat-o cineva în inimă cu un ac nu i i i II tresărit aşa. -A cu m ? a întrebat uluită. Arthur stătea cu mâinile în şolduri şi o privea hotăra I, I n şi-a coborât privirea până pe pieptul bărbatului, apoi pilim pe pântecele neted, unde un uşor p u f auriu în formă di răsturnat a făcut-o să-şi umezească buzele. - Tatăl tău este hotărât, a înştiinţat-o el, doreşte divoiţiil nostru. Dacă bănuieşte că nu ne-am consumat căsătoriţi, im numai că va dori să te ia cu el, dar va cere şi anului..i căsătoriei. Clara Luna a simţit o lovitură în inima ei îndrăgostii^ I I dorea să facă dragoste nu pentru că o iubea, ci fiindcă laiul ei voia s-o ducă departe. Era atât de dezamăgită, că nu a luni în stare să formuleze o idee coerentă, de aceea a rămas lâi iihi un moment care lui Arthur i s-a părut o veşnicie. - Doreşti să rămân, Arthur? l-a întrebat în cele din mitul 238
Salvează -m ă sufletul la gură. hi i-a aruncat o privire îndurerată. Oare nu era limpede că r.la dorea? Aş sta pe jumătate dezbrăcat în faţa ta dacă nu aş vrea? ( 'lara Luna s-a gândit că îi dăduse un răspuns greşit. Nu mă crezi în stare să vorbesc despre asta cu tata? Simpla posibilitate de a o convinge să plece îl făcea să tu-mure. Arthur îşi dăduse seama că nu-şi putea controla imţămintele pe care i le inspira ea. Mă tem să nu te convingă să mă părăseşti. Totuşi, aşa ne înţeleseserăm. Arthur trecuse la fapte. A prins-o de umeri şi s-a aplecat ni să îi caute buzele, dar Clara Luna a reacţionat în chip iu aşteptat, A întors capul, şi buzele lui au ajuns pe obrazul aiifdat. Acest moment i se părea atât de dureros! Iţi amintesc că m-ai împuşcat ca să fac dragoste cu tine. Şi ea a înţeles pe deplin sensul cuvântului constrângere. Acum văd lucrurile mai echilibrat şi mai obiectiv. Arthur a tras-o spre el ca s-o îmbrăţişeze. Avea nevoie i i simtă căldura. Simpla posibilitate de a o pierde îi iilunda într-un hău negru şi tară fund. I asă-mă să fac dragoste cu tine, a rugat-o el. l a s-a depărtat puţin de trupul tare şi musculos ca să-l in ivească atentă. ( a să nu mă ia tata înapoi în America? l-a întrebat cu un las plin de tristeţe; cu sufletul rănit de dezamăgire. Pentru că azi am înţeles că nu vreau să te pierd, i-a 11 .puns el. Şi Clara Luna şi-a zis că, dacă acele vorbe i le-ar fi spus a i ateva zile în urmă, ar fi fost altceva. Mă duc să vorbesc cu tata. Se pregătea deja să plece nul Arthur a prins-o de braţ. Ea l-a privit lung. Am hotărât i uman cu tine, pentru că te iubesc. Dintotdeauna, Arthur. 239 ii
A rlette Geneve A ieşit din încăpere cu umerii încovoiaţi, dar Ionih hotărâtă. Când a intrat în bibliotecă, tatăl ei stătea cu spatele la mi dar trebuie să-i fi simţit prezenţa, întrucât s-a întors rapid Ţinea în mână un pahar cu coniac neatins. John avea unul pi jum ătate gol. Ochii lui Guillermo urmăreau un punct in spatele ei, şi ea a ştiut că se aştepta să-l vadă şi pe Arthur, dm era singură, fiindcă pe el îl lăsase în odaie pe jumălnli dezbrăcat. - Daddy, i-a spus lui John, aş vrea să vorbesc între putui ochi cu tatăl meu. John nu găsea potrivit acest lucru şi a aşteptat calina minute, poate cu nădejdea că va apărea Arthur. Apoi a înţrli că nu se va întâmpla asta. Maxilarul lui Guillermo n h încordat la auzul apelativului drăgăstos cu care se adresam ea englezului. - \bi fi în salon, cu restul familiei, i-a spus binevoitul Când au rămas singuri, tatăl şi fiica s-au privit prelimp t adânc, fără să rostească nicio vorbă. Guillermo s-a nitul In hainele fiicei lui, atât de deosebite de cele pe care le pui In In fermă. Părea mai în vârstă şi credea că în adâncul ochilot 11 vede un licăr de durere, care l-a alarmat. - A m de gând să te duc înapoi în San Buenaventura Ea a păstrat tăcerea, gândindu-se la vorbele nimerite i un să nu-i trezească furia mai mult decât cea care se degaja din atitudinea şi privirea lui. - Chiar ai toate titlurile acelea? l-a întrebat curioasa 11. ce nu ne-ai spus niciodată nimic? -T itlurile mele nu au însemnătate, i-a răspuns Guilleiniu Le-am folosit, pentru că ştiu cât îi impresionează pe engli i -A ic i mi-am dat seama de importanţa lor. M-am pui tal i o proastă, pentru că nu ştiam ce să fac şi ce să spun iii lut < unor personalităţi atât de ilustre. 240
_____ ________ ____ Salvează-mă Guillermo a descifrat o mustrare în vorbele fiicei lui, dar mi a apucat să-i răspundă, pentru că în încăpere a pătruns majordomul. Intrarea oportună a lui Marcus l-a împiedicat ,ii i dea un răspuns şi i-a mai oferit câteva momente de răgaz. Lordul Beresford crede că o ciocolată caldă v-ar prinde linie.
( iuillermo şi-a mijit ochii bănuitor. Clara Luna i-a zâmbit majordomului. Ce femeie bea ciocolată caldă la trei dimineaţa? Transmite-i mulţumirile mele socrului meu pentru grijă, i hiar îmi va prinde bine, pentru că mi-a îngheţat tot corpul. f ata a luat în mâini farfurioara şi ceaşca. Marcus i-a făcut u plecăciune din cap şi a ieşit solemn. Ea a băut o înghiţitură h i ochii închişi, gândindu-se iarăşi la cele mai potrivite un he care ar fi putut să-l liniştească pe tatăl ei. Eşti însărcinată? a întrebat Guillermo cu glas atât de i a/ut, încât ei i-a fost greu să desluşească foarte clar Iul icbarea. A clipit cuprinsă de uimire. S-a uitat la ceaşca de i toco lată şi apoi la tatăl ei, fără să înţeleagă de ce îi punea o i,cmenea întrebare. Şi deodată a ştiut că găsise răspunsul la dilema dacă să plece cu el ori să rămână, chiar dacă va trebui i I mintă. Clara Luna s-a gândit că ar fi o minciună |ii'.lillcată spusă pentru un scop nobil. ( Iuillermo avea foarte limpede în minte afirmaţia lui John llncsford potrivit căreia nu vrea un nepot în America şi mima i-a tresărit în piept. Posibilitatea aceasta era ultimul Iun ii la care se aştepta. La s-a apropiat de căminul aprins şi s-a aşezat pe fotoliul din piele, bând cu sorbituri mici din ciocolată. Guillermo nii-pla nerăbdător şi cu stomacul strâns. Dorea mai mult li i al orice pe lume ca răspunsul să fie negativ şi l-a aşteptat i a pe o ploaie de mai, însă fiica lui întârzia să-i răspundă. Se , Inmbase atât de mult în câteva luni! 241
Capitolul 24 - O consecinţă logică în relaţia dintre doi îndrăgostiţi, nu crezi? i-a răspuns ea ferindu-şi privirea, pentru că se simţi u speriată. Guillermo a expulzat brusc aerul din plămâni, trecânclu ' mâinile prin păr în încercarea de a se linişti. A începui » umble neliniştit dintr-un loc într-altul, şi acest du-te-viim ii tulburat-o. Când în sfârşit a ridicat faţa ca să o priveam 11 dezamăgirea adâncă pe care a văzut-o în ochii tatălui ci ' cufundat-o într~o stare de profundă remuşcare. A fost guM să-şi retracteze minciuna, dar, dacă ar fi făcut-o, ai li înrăutăţit lucrurile. A luat loc în faţa ei, cu ochii strălucitori şi buzele stnlio» într-o linie fină în semn de dezgust. - Cu ce am greşit faţă de tine? întrebarea era retorica, im cerea un răspuns din partea ei, şi Clara Luna nu i l-a dm Asta e pedeapsa mea, a recunoscut îndurerat. Ceaşca din porţelan a tremurat uşor în mâinile ei. - Sunt îndrăgostită, tată. Guillermo şi-a înghiţit voii» I. amare. A răsuflat adânc, fără să înceteze s-o privească pc Im sa. îl iubesc, şi nimic nu mă va face să mă despart de el. Monterrey şi-a încrucişat braţele pe piept, încurcat. < Im Luna a pus ceaşca şi farfurioara pe o măsuţă de serviciu > şi-a lăsat mâinile să se odihnească în poală. -A m pierdut-o pe mama ta pentru tine, şi acum te pu M pe tine pentru el. Părea un joc de cuvinte, cu toate acr .u 242
Salvează-mă vorbele i s-au înfipt în inimă ca şi cum ar fi fost nişte pumnale ascuţite. Nu este drept, fetiţo, nu este drept, a icpetat cu amărăciune. Uneori dragostea nu este dreaptă, tată, i-a răspuns ea ni un glas tremurător. Guillermo a fulgerat-o cu privirea. Dragoste zici? Nu ştii ce înseamnă acest cuvânt! a i udamat cu duritate. Nu ai nici vârsta şi nici experienţa ca iii şlii ceva despre asta. Nu merit dispreţul dumitale. Nici eu, o fiică atât de neascultătoare. Asta pentru că semăn cu dumneata. Guillermo şi-a înghiţit cu greu saliva, căci fiica lui nici nu-şi închipuia cât di mult se asemănau. Simt în străfundul fiinţei mele că i r am rănit cu vorbele mele şi te asigur că-mi pare foarte m ii , pentru că nu aceasta a fost intenţia mea. intre tată şi fiică s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Cum te-a ademenit neruşinatul ăla? Eu sunt neruşinata, pentru că lordul Beresford s-a i iisntorit cu mine ca să-mi spele onoarea şi să-mi păstreze Imnul nume. Şi a început să-i povestească toate întâmplările începând cu întâlnirea cu Arthur în Salamanca, fără să ascundă nmuuiinte ca răpirea lui în locul altuia sau întâlnirile amoio,i s c . l-a spus că îi salvase viaţa când a căzut în râu şi i-a vi>iUit de modul în care o proteja de tot şi de toate. Guillermo 0 asculta aproape fără să clipească, stând în faţa ei cu o figură impasibilă. Clara Luna a fost sinceră, emoţionată şi loială faţă if bărbatul care o făcuse soţia lui. Şi Monterrey a intuit iinţământui adânc pe care îl nutrea fiica lui pentru englez. 1limnas Scott mi-a făcut mult rău cu jignirile lui, i-a mărturisit ■i iul r-o şoaptă. Am încercat să-i câştig afecţiunea mergând la luscrică, aşa cum făcea mama, şi purtându-mă ca ea, dar fără im mu rezultat. Sângele meu fierbinte strică totul până la 243
A rlette Geneve urmă. Sunt blestemată. Clara Luna a inspirat adânc înainte d> a continua. Arthur Beresford a fost primul bărbat care nu m-a privit ca pe o păcătoasă tară leac, am văzut în ochii lui aceeaşi dorinţă ca a mea, şi restul poţi să ţi-1 închipui. Guillermo a fost conştient de marea greşeală pe care o făcuse cu ea educând-o atât de libertin, fără să-i impunfl nicio constrângere religioasă. Fusese atât de furios p* Biserica pe care o adora soţia lui, încât a vrut să ţi îndepărteze fiica de o influenţă pe care o socotea dăunătoan pentru conştiinţă, sănătate şi spirit. - Când te-ai născut, am ştiut că erai o fiinţă specială ţi unică, i-a spus Guillermo pe un ton apatic care a făcut-o să i se strângă inima. Era de-ajuns să-ţi privesc chipul şi paiul ca să ştiu că natura te înzestrase cu o fire pătimaşă şi focoasă ca a mea şi de aceea doream mai mult decât orice pe Iiiiiu să nu semeni cu ea. - Nu semăn cu ea, ci cu dumneata, şi amândoi suntem blestemaţi, i-a răspuns cu un zâmbet trist. Guillermo s-a strâmbat dispreţuitor. - Dacă sunt blestemat, e numai vina mamei tale, cm* m-a făcut să-l resping pe Dumnezeu, hrănindu-mi dispreţul de bărbat jignit. Faptele ei au fost mârşave, vorbele veninonsi şi de aceea, când te-am văzut pentru prima oară, am holăiăl că te-aş prefera stricată decât evlavioasă... Dar m-am înşelat Clara Luna a cercetat cu atenţie chipul tatălui ci. Pilii aceste vorbe îi mărturisise răul imens pe care i-1 făcuse mama ei. - Chiar te-a făcut atât de nefericit? l-a întrebat încerdlml să abată atenţia de la căsătoria ei cu Arthur la cea a părinţiloi ei. - Şi-a transformat viaţa într-un şir de frustrări, şi pe-a im a într-un coşmar. Nu trebuia să mă fi căsătorit niciodată cu ea dar exista un acord matrimonial care lega cele două familii 244
___________________ Salvează-mă ,.i, pentru că eu sunt un om de cuvânt, am îndeplinit dorinţa Inlălui meu, bunicul tău. De ce nu trebuia să te fi căsătorit cu ea? Pentru că mama ta voia să se călugărească şi, neputând .,i facă asta din pricina căsătoriei, a devenit o fanatică icligioasă. Guillermo a tăcut o clipă, ca şi cum şi-ar fi amintit un fapt din trecut care îl chinuia. Nu a permis ca fraţii tăi să w distreze ca nişte copii normali. Era rece şi dispreţuitoare cu fi Pe mine m-a alungat din patul ei şi, când în sfârşit am piolcstat în faţa unei asemenea lipse de loialitate, rezultatul n(i fost tu şi moartea ei. Şi nu mă simt mândru de asta. O iubeam din tot sufletul meu şi o uram, pentru că mă făcea să mu simt mizerabil şi nebun din pricină că o iubeam, în ciuda imitării ei execrabile accentuate de fervoarea ei religioasă. ( 'lara Luna a dat din cap, întrucât tot ce îi spunea tatăl ei mi/ise de la servitori şi de la oamenii din sat. Mama ei era o lunatică religioasă care îi făcuse extrem de nefericiţi pe tatăl i pc fraţii ei. Şi eu îmi iubesc soţul din tot sufletul meu, i-a unulurisit. Când sunt lângă el, inima îmi bate mai repede. M;i sufoc cu propriul aer, fiindcă dorinţa pe care o simt să mă sărute şi să mă mângâie devine de nesuportat, a u cunoscut cu o voce mică ce a sunat totuşi pătimaş. I-am . iiulat atingerea, căldura şi am făcut în aşa fel încât ambasadorul englez şi Liberty să ne surprindă într-o iiuikline compromiţătoare, dar cred că asta ţi s-a povestit âcia, i-a spus ea. Doar eu sunt de vină că sunt măritată şi •Imesc mai mult decât orice pe lume să rămân lângă soţul meu. El nu mă face să mă simt murdară, ca toţi ceilalţi băieţi l•• ( are i-am cunoscut. Nu seamănă deloc cu mama, dar îmi •înmieşte mult de dumneata şi de felul dumitale de a vedea Im mi ile. Nu este un bărbat religios, ci temperamental. Nu nr o lire ranchiunoasă, ci foarte pătimaşă.
245
A rlette Geneve - Uri am pe cineva special pentru tine, a rostit Guillermo pe un ton scăzut. - Am deja pe cineva special în viaţa mea, şi numele lui este Arthur Ross Beresford. - Nu pot să te fac să te răzgândeşti? Ea a clătinat din cap că nu. Atunci fii de acord ca primul meu nepot să se nascfl în Luna, ca bunicul lui. Ea a strâns buzele speriată. îşi minţise tatăl ca să treacrt de obstacolul cel mai mare, şi acum se căia, dar nu s-a de/ri de vorbele rostite mai devreme. - Nu-mi voi părăsi soţul, a repetat cu glas hotărât. Guillermo a înţeles că ea nu se va da bătută. - Aveam atâtea planuri pentru tine... Nici tatăl, nici fiica nu şi-au mai spus nimic, pentru crt Arthur tocmai intrase în bibliotecă. - Este foarte târziu, li s-a adresat el. Să ne odihnim, mâine vom putea să continuăm discuţia. Ceasornicul de pe policioara şemineului arăta patru şi jumătate dimineaţa. Vremea trecuse în zbor. - S-au dus cu toţii la culcare? l-a întrebat ea pe Arthur. El a tăgăduit cu un gest al capului. -A şteaptă în salon, a spus luând-o de mână în momentul în care ea s-a ridicat. Inclusiv fratele Christopher şi Âgata au hotărât să rămână. Apoi s-a ridicat şi Guillermo. S-au pregătit odăi la catul de sus, care nădăjduiesc să vă fie pc plac, i-a spus acestuia. Totul este pregătit ca să aveţi o şedere plăcută la Whitam Hali. - Mâine vom continua această discuţie, s-a declarat de acord Monterrey. S-a despărţit de fiica lui cu un sărut pe frunte. Clara Luna a observat oboseala tatălui ei, ca şi resemnarea care i se citea în ochi. L-a îmbrăţişat cu putere, ca şi cum ar fi vrut să-i dea forţă şi încredere. 246
________ ________
Salvează-mă
Când au ajuns în odaia ei, Arthur continua s-o privească întrebător. Murea de curiozitate să afle ce vorbiseră tatăl şi fiica, dar ea nu spunea nimic. îşi desfăcea cocul în tăcere. In oglinda măsuţei de toaletă Clara Luna a văzut că Arthur îşi schimbase hainele de gală cu pantaloni şi cămaşă de casă. ( hiar şi aşa avea un aer spectaculos. Era numai fibră. Nu avea niciun gram de grăsime în plus pe trupul lui musculos, şi dorinţa s-o atingă s-a aprins în ea, sufocând-o. - Să te-ajut, s-a oferit el. - Nu este nevoie, ţi-am spus că sunt bine, doar foarte obosită. - A fost o zi foarte lungă, a recunoscut Arthur fără să renunţe la ideea de a atinge superbul păr al soţiei lui. Necerând ajutorul cameristei, Clara Luna îi oferise prilejul pe o tavă de argint, Arthur şi-a privit degetele şi a văzut că îi tremurau aşteptând să şi le strecoare printre şuviţele roşii. Simţea un gol în stomac şi o nevoie copleşitoare s-o îmbrăţişeze. S-o cuprindă în braţe şi să se piardă în sărutul ei pasional. Când a ajuns lângă ea, şi-a sprijinit uşor mâinile de umerii ei delicaţi, într-o încercare să se stăpânească. - L-am minţit pe tata, i-a mărturisit ea cu tristeţe. Arthur s-a cufundat într-o tăcere care i s-a părut neaşteptată. Fusese atât de atentă la tatăl ei şi la dezamăgirea pe care i-o pricinuise, că nu şi-a dat seama că Arthur venise cu ea în odaie şi că încuia uşa în urma lui. Era aşa de hotărât să mă ducă înapoi în San Buenaventura, că a trebuit să-l mint mişeleşte, a spus mai departe îndurerată. A crezut că sunt însărcinată şi l-am lăsat să creadă asta. Arthur a tras adânc aer în piept şi i-a dat drumul repede. - Făgăduiesc că vei fi foarte curând, a răspuns pe deplin convins. Ea a închis ochii, fiindcă i se umpluseră de lacrimi pe care nu voia să le verse. 247
A rlette Geneve - Nu va fi nevoie de sacrificiul tău, a răspuns Clara Lumi supărată. Tata a înţeles situaţia mea. Voi rămâne la Whilam Hali, cu tine. Degetele lui Arthur s-au strâns cu putere pe umerii ei. Toi trupul lui era cuprins de o încordare care putea sil izbucnească în orice moment. A îndemnat-o să se ridice, ca s-a conformat şi s-a întors spre el ca să-l privească pătrunzător. Cu o melancolie frustrată care îi rănea sufletul - Cu mult înainte să vină tatăl tău hotărâsem deja să fac dragoste cu tine. Ochii ei l-au scrutat. - Când? a întrebat nerăbdătoare. - în salonul de la Văl van er. - Minţi! - Nu, i-a răspuns serios. Dar sunt un bărbat mândru şi îndrăzneţ până la prostie. Clara Luna l-a privit cu atenţie, însă nimic din atitudinea lui nu îi trăda ceea ce simţea, \biam să-mi controlez simţămintele, dar m-am dat deja bătut în faţa realităţii incontestabile că te doresc mai presus de orice. CA emoţiile mele sunt de nestăpânit. - Arthur! a exclamat uimită. - Mă amuză nebuniile tale. Mă pârjoleşte felul în care mă priveşti. Mă faci să ard pe dinăuntru de câte ori pomeneşti do măr... - Arthur! a repetat ea. - Şi nu-mi pasă că tatăl şi fraţii tăi sunt aici, fiindcă am să fac dragoste cu tine acum. Aşa cum merită o femeie cu firea ta: cu patimă nebună şi nemăsurată. Pe măsură ce vorbea, o dezbrăca. Ea era atât de îngândurată încât nu şi-a dat seama că rămăsese, practic, goală în braţele lui. Nu-mi pasă dacă ai avut unul sau o sută de amanţi, fiindcă suni hotărât să fiu ultimul şi cel mai însemnat din viaţa ta. Gura bărbatului s-a lăsat peste a ei cu o înflăcărare ameţitoare. 248
Salvează-mă Dumnezeule, te iubesc, Shau’din! a exclamat în vreme ce o săruta şi îi înlătura singura haină ce mai rămăsese între ochii lui şi trupul ei. Te iubesc fără leac şi chibzuinţă... Ea a încercat să-i vorbească, dar el nu a lăsat-o. A dus-o până la pat şi a trântit-o pe spate ca s-o privească în voie. Era prima oară când o vedea complet goală şi a simţit o dorinţă imperioasă, pe care abia şi-a stăpânit-o. Clara Luna era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Pielea ei de mioare crem era o chemare pe care nu putea s-o nesocotească. (Ionelelungi ca nişte semiluni se odihneau pe nişte obraji netezi. Iar părul, superbul păr roşu, strălucea ca nişte cărbuni încinşi. Părea o cortină de foc întinsă pe patul alb. Ea s-a ridicat ca să-l atingă. Doar văzându-1 în picioare în faţa ei i se tăia răsuflarea. Clara Luna s-a înfierbântat înainte ca el să mişte un singur deget. Fără să ştie, Arthur avea o mare influenţă asupra dorinţelor ei pe care, cu fiecare privire posesivă pe care i-o adresa, le făcea să crească. în vreme ce el îşi scotea cămaşa de in, mâinile ei nu au rămas inerte şi i-au descheiat nasturii de la pantaloni. Membrul zvâcnind a ţâşnit afară, umflat şi plin în mâna ei, uimind-o cu grosimea şi mărimea lui. Trupul lui puternic era ispititor ca păcatul originar. Şi-a înăbuşit un geamăt dedorinţă, care l-a făcut pe Arthur s-o privească atent. în ciuda penumbrei din iatac, el i-a văzut strălucirea din ochi, care îi încălzea privirea, admirând trupul voiuptuos care sc zvârcolea ca un şarpe sub al lui. Mâna lui a căpătat viaţă proprie şiamângâiat-o la baza gâtului, alunecând încet, până când a ajuns ia globul matur. A simţit-o înfiorându-se şi şi-a ţinut răsuflarea. Dacă-1 va mai aţâţa în felul acesta, va ajunge pe culmile plăcerii înainte s-o penetreze. A ridicat braţele ca să-l îmbrăţişeze şi să-l tragă spre ea. Părea cănu suporta ca între ei să fie o distanţă oricât de mică. Arthur s-a aplecat peste ea şi i-a depărtat picioarele ca să se aşeze mai bine. Şi a început să o atingă de parcă ar fi 249
A rlette Geneve
fost un muzician care cântă la harpă în faţa unei prezenţi' divine. Atingea coarde pe care Clara Luna nu ştia că lc arc şi care au dus-o spre o prăpastie de plăcere pe care nu a ezitai s-o sară fără să ştie peste ce va da. A deschis ochii ca să I privească o clipă, şi ochii lui au ars-o, în vreme ce degetele vrăjite au purtat-o până la apogeul plăcerii. Arthur a început să sufle uşor şi a izbutit să înlăture buclele roşii care îi acopereau sânii. Sfârcurile roz s-au întărit şi s-au ivit printre firele arămii. S-a aplecat cu reverenţă ca să-i guste cu vârful limbii, dar l-a stăpânit o dorinţă mult mai primitivă, Tânjea să cuprindă cu gura tot deluşorul, de parcă ar fi fost un om mort de foame, şi a început să-l savureze. -A rthur! a exclamat ea înainte ca el să pună stăpânire pc celălalt sân ca să-l exploreze în voie. Mâinile lui au ţinut-o de şolduri, şi degetele şi-au facili loc printre cutele umede ca s-o poată penetra. A împins eu putere până când, deodată, a simţit că bariera virginităţii ei se rupea sub asediul lui. A rămas nemişcată sub trupul lui, căutând o poziţie mai comodă. - Dumnezeule, Shau’din! a exclamat uimit. Crezuse că nu era virgină şi a tratat-o ca atare. - Nu mai doare aşa rău, l-a asigurat ea. Arthur a început să se mişte mult mai blând şi mai încet, până când a simţit-o relaxându-se sub greutatea lui. Mâinile Clarei Luna au alunecat pe pieptul lui, desfatându-se eu supleţea muşchilor bine conturaţi. Nu avea nici cea mai vagă intenţie să-l îndepărteze de ea, deşi fusese brutal. I-a înconjurai gâtul cu braţele şi şi-a pus uşor buzele pe gâtul lui, în locul unde îi bătea pulsul. Ridicând braţele, sânii i-au alunecat pe torsul lui gol într-un fel atât de aţâţător că dorinţa lui Arthur a devenit sălbatică. A cuprins-o de mijloc ca să o conducă în mişcările lente şi desfătătoare. Buzele lui Arthur au început să murmure şoapte de iubire la tâmpla ei, au coborât spre urechi, unde vorbele au devenit scandalos de erotice şi au facut-o să 250
Salvează-mă geamă. Răsuflarea Clarei Luna s-a accelerat într-atâta încât sânii păreau să se ridice spre gura dornică a lui Arthur, care încerca să-i sărute. S-au dedat unui joc amoros nesfârşit, până rând ea s-a lipit cu totul de trupul bărbatului, rămânând captivi m încâlceala părului ei lung, astfel că păreau legaţi împreună cu fire de foc. Amândoi au explodat de plăcere în acelaşi timp. Când Arthur s-a trezit, ea nu era lângă el în pat. S-a răsucit şi a rămas pe spate pe salteaua moale din puf. Se simţea euforic. Mândru. Soţia lui îi dovedise că era o fiinţă Iară pereche şi foarte pătimaşă. S-a uitat la ceasornicul de pc şemineu şi a văzut că era trecut de zece dimineaţa. Vremea micului dejun trecuse de curând, dar el nu simţea o foame fizică, ci o dorinţă trupească pentru femeia pe care o tăcuse a lui în noaptea ce trecuse. „Cum poate să fie atât de pătimaşă şi totuşi inocentă?”, s-a întrebat uimit. Descoperea că el fusese primul ei iubit îl cufundase într-o stare de mândrie deloc potrivită pentru spiritul umil al unui credincios, dar se bucura mult că se înşelase în aprecierea lui. Până în acel moment nu şi-ar fi închipuit niciodată cât îi păsa să fie primul şi singurul iubit al soţiei lui. Simţul de posesiune asupra ei era deplin şi avea să fie veşnic. S-a hotărât să se ridice din pat şi să o caute, ca să-i reproşeze că se simţea ca un soţ părăsit. în acel moment a văzut pata de sânge a virginităţii ei. A închis ochii şi a răsuflat adânc. Pier duse o vreme preţioasă pe care nu avea cum s-o mai recupe reze. S-a îmbrăcat în grabă şi a coborât la catul de jos. Tăcerea din casă l-a uimit. Unde erau toţi? L-a căutat pe Marcus, dar a dat peste tatăl lui, care era îmbrăcat ca pentru călărie. Nu ştia dacă îşi făcuse plimbarea de dimineaţă sau urma s-o facă. - Ai văzut-o pe Clara Luna? John s-a oprit în faţa fiului său. într-o mână avea biciul, iar în cealaltă pălăria. 251
A rlette Geneve - A plecat la Londra la primul ceas al dimineţii. Surpriza s-a oglindit pe chipul lui Arthur, căci era primii veste pe care o primea. - La Londra? a repetat el nedumerit. - A primit o telegramă de la fratele ei. Vrea să stea di' vorbă cu verişoara lor înainte ca familia M onterrey să no întoarcă la San Buenaventura. Arthur a mijit ochii. De ce avea nevoie Liberty do prezenţa soţiei lui în Londra? O lăsase practic singură Iu Whitam Hall. I se părea neobişnuită această cerere. -■ Şi socrul meu? - Ducele de Imela a hotărât să o însoţească, împreună cu cei doi fii. O presimţire îngrozitoare l-a izbit în piept pe Arthur. Plecaseră toţi? - Şi nu ţi s-a părut ciudat lucrul ăsta, tocmai la o zi după sosirea lor? Socoteşti necesară prezenţa soţiei mele în Londra? Ţi se pare firesc că nu mi-au spun nimic? John a dat din cap, dar nu a ştiut ce să-i răspundă. S-a uitat drept la fiul lui înainte să vorbească. - Guillermo Monterrey doreşte să rezolve două probleme: fuga nepoatei lui şi decizia pe care trebuie s-o ia cu privire la viitorul fiicei sale aici, la Whitam. Are toi dreptul din lume să încerce să rezolve aceste chestiuni, fără să fie nevoit să dea lămuriri. - Au luat-o, tată! a exclamat Arthur deodată. John l-a privit uluit. Au luat-o de sub nasul meu şi-al dumitale! - De bună seamă te înşeli, i-a răspuns. Arthur nu credea asta. I se părea inadmisibil ca ea să plece la Londra fără să-i spună nimic. Nu după minunata noapte pe care o împărtăşiseră. - A u luat-o, tată, şi noi nu am făcut nimic ca să-i oprim! - Fiule, cred că te înşeli. - Fir-ar să fie, nu mă înşel! 252
Capitolul 25 San Buenaventura
Clara Luna se uita mânioasă la tatăl ei. Nu avea de gând să-l ierte pentru jignirea grozavă de a o târî din nou, cu sila, in America, îndepărtând-o de soţul ei. El şi fraţii ei o păcăliseră şi era atât de furioasă pe toţi, încât firea i se înăsprise în acele zile de când stătea închisă la moşie. Puseseră totul bine la cale, chiar înainte să vină pe neaşteptate la Whitam: ziua când pleca vaporul, biletele, Liberty care îi aştepta într-un han din apropierea portului. I’usese atât de neprevăzătoare, atât de naivă, că nu ştia cum să facă faţă nefericirii pe care o simţea. Nu suporta casa, detesta faptul că era permanent supravegheată, căci fiecare pas pe care îl făcea afară era urmărit cu atenţie. Guillermo angajase câteva femei care să se asigure că nu lua alt vapor spre Europa. Liberty plecase la ferma lui, dar ceilalţi doi fraţi, William şi Cesar, îşi sprijineau tatăl, indiferent de hotărârea lui, fără s-o întrebe. înainte să plece din Anglia spre San Francisco, se pomenise închisă într-o cabină de pe Intrepido, fără să poată să anunţe pe nimeni. Nici Julie nu ştia nimic de întoarcerea sa. Era cu iubirea ei, străină de tot ce se întâmpla în jur. Clara Luna crezuse că Liberty încerca s-o convingă să se întoarcă împreună cu ei, dar nu era aşa. Fratele ei se ocupase cu cumpărarea de păsări şi animale care nu se găseau în San Buenaventura. Acesta fusese obiectivul său, şi nu căutarea lui Julie. 253
A rlette Geneve - Nu vei pleca de la moşie, i-a răspuns Guillermo cil asprime, dar nu a reuşit s-o sperie. Şi este ultimul meu cuvânt. - Nu-mi pasă câtă vreme va trece, mă voi întoarce Iu Portsmouth mai devreme decât îţi închipui, fiindcă nu poţi să mă reţii împotriva voinţei mele, i-a spus ea. Guillermo avusese grijă să-i ia bijuteriile şi banii tocmai ca să nu se poată întoarce în Europa. - Mă îndoiesc că vei face asta. Eşti minoră şi încă am drept asupra ta, oricât ţi-ar displăcea asta. - Soţul meu are acest drept, i-a răspuns supărată. - Nu aici, în San Buenaventura. - N-am să te iert niciodată că m-ai răpit din propria mea casă. Guillermo a mijit ochii şi s-a uitat la ea. - Chiar ai crezut că îmi voi lăsa singura fiică în locul acela? Şi află că nu era casa ta, ci a marchizului de Whitam, -A rth u r va veni după mine, şi am să plec cu el. Nu vei putea să împiedici asta. Guillermo făcuse un lucru inadmisibil aducând-o cu forţa, dar s-a liniştit la gândul că purtarea lui nu fusese atâl de condamnabilă ca a englezului, care o sedusese, o păcălise şi o dusese foarte departe. Era oripilat de trădarea suferită din vina lui. Niciun Monterrey nu ar îndura batjocura unui vânător de zestre, deoarece Guillermo n-avea nicio îndoială că tocmai asta era lordul Beresford: un libertin fără leac. - Va fi binevenit la San Buenaventura, i-a răspuns degajat, dar aici va fi sub supravegherea mea şi eu îţi voi controla viaţa până când voi hotărî că merită să facă parte din ilustra noastră familie. Ochii Clarei Luna s-au umplut de lacrimi, dar a încercat să le ascundă de tatăl ei. - Nu-ţi pasă că eşti cauza nefericirii mele? 254
______________________ Salvează-mă El a strâns din falei până când i-au scrâşnit dinţii. Ea nici nu-şi închipuia adevărata pricină pentru care o luase din Europa. Guillermo a fost tentat să-i spună, dar Clara Luna nu ar fi înţeles. Era mai bine să aştepte ca lucrurile să-şi urmeze cursul. - Ţie ţi-a păsat de părerea mea despre nunta tu cu un necunoscut? Toată viaţa am avut grijă de tine, te-am apărat de escroci şi tu te oferi primului venit. - Liberty m-a silit să mă mărit cu lordul , şi Arthur nu este un escroc, l-a apărat cu înflăcărare. - Acum tatăl tău este cel care va hotărî asupra sorţii tale şi a bărbatului care te va lua de lângă mine. - Nu este drept, tată! a exclamat îndurerată. îl iubesc pe Arthur şi doresc să trăiesc cu el. Auzind-o, Guillermo şi-a strâns pumnii pe lângă trup. - Mă rog la Dumnezeu să nu naşti o fată, fiindcă atunci vei înghiţi aceeaşi cupă amară a nerecunoştinţei pe care mă faci pe mine s-o beau acum. Clara Luna a lăsat ochii în jos ca să nu se vadă că îl minţise în privinţa sarcinii. Tatăl ei merita asta, pentru că era nedrept cu ea. - Arthur nu trebuie privit cu dispreţ. Este un bărbat cu judecată, un domn cum nu am cunoscut altul, l-a apărat ea în continuare. Guillermo a pufnit neîncrezător. - Zevzecul ăla mi-a aruncat o mulţime de săgeţi. Mi-a dat de înţeles foarte limpede că nu are de gând să ia în calcul nicio posibilitate de a ajunge la o înţelegere care ne-ar satisface pe amândoi. Chiar ai crezut că voi îngădui ca singura mea fiică să trăiască într-un loc ca Anglia? - îţi este atât de greu să înţelegi că sunt îndrăgostită? Guillermo a preferat să nu-i răspundă; a rămas tăcut, cu gândul la timpul care se scursese de când plecase din Spania, 255
A rlette Geneve__________________ în urmă cu mai bine de treizeci şi cinci de ani. El st? îmbarcase înainte să izbucnească prima rebeliune. Din 179H se puseseră la cale insurecţii împotriva dominaţiei spaniole în Noua Spanie78, şi acele rebeliuni făcuseră ca viceregatclc să fie abolite în vremea validării Constituţiei de la Cadiz din 1812 şi 1820. Teritoriul fusese împărţit în douăzeci de provincii cu desăvârşire autonome şi depinzând direct de Madrid. La 31 mai 1820, Juan Ruiz de Apocada, conte de Venadito restabilise pentru ultima oară Constituţia spaniolă în viceregatul Noii Spânii. Dar Statele Unite cumpăraseră teritoriul Floridei de la Spania în anul 1821 . Cedarea sa fusese perfectată de guvernatorul Jose Coppinger, în virtutea Tratatului Adams-Onis, însărcinatul cu ducerea la bun sfârşii a transferului de suveranitate fiind Andrew Jackson*. Guillermo a închis ochii o clipă, amintindu-şi evenimentele, între 1535, data instituirii viceregatului, şi 1821, când s-a declarat independenţa, fuseseră mai mult de 62 de viceregi, inclusiv el însuşi, care dăduseră totul pentru Coroana Spaniei. Când regele ceruse întoarcerea la Madrid a celor mai mulţi dintre ei, el alesese să rămână în locul unde se născuseră copiii lui, ca să-şi ducă mai departe munca diplomatică pentru a soluţiona problemele pe care încă le aveau cele două ţări. Acum regreta hotărârea sa. Lăsase în urmă trecutul ca să construiască un prezent. îi plăcea San Buenaventura, iubea ferma pe care o ridicase cu iubire şi răbdare până când o transformase în căminul actual. Şi pentru că se hotărâse să rămână în ceea ce pentru el va fi mereu Noua Spanie, nu putea să le îngăduie copiilor Iui să o ia pe un drum diferit de al lui. Era duce, marchiz şi de două ori conte, pe lângă alte titluri şi, cu toate că era doar 7Nume sub care era cunoscut actualul Mexic în timpul dominaţiei coloniale spaniole, (n.t.) 8Andrew Jackson (1767-1845), cel de-al şaptelea preşedinte al Statelor Unite ale Americă (1829-1837). (n.t.)
256
Salvează-mă guvernator în San Buenaventura, ştia prea bine de ce se afla acolo şi de ce voia să rămână. Niciunul dintre copiii lui nu ar fi putut bănui că îi crescuse ca americani, ca să nu sufere, spanioli fiind, controlul Inchiziţiei, care fusese restaurată în Spania de către regele Fernando după victoria în războiul împotriva lui Napoleon. Prin renunţarea lui, le oferise o nouă viaţă ca oameni liberi şi voia ca lucrurile să rămână neschimbate. Englezii erau atât de înrădăcinaţi în obiceiurile lor, încât ajunseseră copia spaniolilor pe care nu pridideau să-i acuze. Nu, fiica lui nu va face parte din societatea aceea făţarnică, lipsită de vlagă şi plină de prejudecăţi faţă de vremurile noi şi oamenii noi care îşi clădeau o viaţă dincolo de titluri şi de bogăţie. Tată? întrebarea fiicei lui l-a trezit la realitate. - Dacă soarta ta este diferită faţă de cea pe care am plănuit-o eu pentru tine, nu are însemnătate ce fac sau nu mai fac ca să se împlinească. Dar până atunci, până la împlinirea ei, vei ţine seamă de poruncile mele. - A m să plec câteva zile la ferma lui Liberty, i-a spus ea pe un ton sec. Guillermo nu a contrazis-o, s-a întors şi a plecat, lăsând-o cu gura căscată şi mintea înceţoşată. Mikiw l-a căutat în birou şi acolo l-a găsit, îngândurat, îngrijorat şi revizuind nişte documente oficiale fără să le vadă cu adevărat. - Un mesager a adus scrisoarea asta. A intrat cu băgare de seamă şi i-a dat plicul galben. Guillermo l-a luat în tăcere şi i-a făcut semn cu cealaltă mână să ia loc. El s-a conformat. Scrisoarea avea sigiliul Coroanei Spaniei. - Stai jos, Benjamin. Mikiw a plescăit din limbă, căci Guillermo era singurul care îl numea în felul acela deosebit. 257
A rlette Geneve Preşedintele Andrew Jackson a încercat acum câteva luni srt cumpere Texasul ridicând preţul la cinci milioane de dolari, a spus pe neaşteptate Guillermo. Mikiw a rămas tăcut câteva clipe. Guillermo îi împărtăşea veştile despre politica dintre Spania şi America. încercarea de a recuceri vechea noastră colonie s-a soldat cu un eşec. Guillermo a oftat. Trupele republicane, sub comanda lui Santa Anna9, au învins expediţia spaniolă la Tampico. Acesta era un lucru de care mă temeam. Mikiw rămânea tăcut. Spania pierdea în mod îngrijorător toate teritoriile sale din America. - Generalul de brigadă Isidro Barradas nu a putut să-l învingă pe Santa Anna? a întrebat Mikiw. - Coroana Spaniei a deschis prea multe fronturi, a răspuns Guillermo, care desfăcuse plicul şi îi citise conţinutul. - Ce se va întâmpla atunci cu spaniolii din San Buenaventura? a întrebat curios băiatul. Acum nu se mai află sub protecţia Coroanei. Preţ de un moment, Guillermo nu a spus nimic. S-a gândit îndelung la întrebare, pentru că nu avea un răspuns. - îmi închipui că mulţi se vor întoarce în Spania. Au acolo proprietăţi şi familii care îi aşteaptă să li se alăture. - Atunci vor pierde totul, ca generalul Alejandro Guerrero, care a plecat la Habana cu familia. - îl voi* urma mulţi alţii, a spus Guillermo lăsând impresia că gândeşte cu glas tare. - Dacă lucrurile se complică, va trebui să plecaţi şi dumneavoastră. Guillermo şi-a aţintit ochii în cei ai băiatului, surprins de vorbele lui. 9 Antonio de Padua Maria Severino Lopez de Santa Anna y Perez de Lebron (1794-1876), lider politic mexican, general şi preşedinte al Mexicului, (n.t.)
258
____
Salvează -mă
- Nu am de gând să mă întorc în Luna şi nici la curtea din Madrid, i-a mărturisit el. Viaţa noastră se derulează în San Buenaventura şi aici vom rămâne. Mikiw a mijit ochii gândindu-se la vorbele lui Guillermo. - Sunteţi şeful unei mari familii, a subliniat metisul pe neaşteptate. Iar William o să preia ştafeta după moartea dumneavoastră. Este o mare răspundere pe care nu puteţi s-o ocoliţi. Cu ani în urmă Guillermo îi vorbise lui Benjamin despre însemnătatea titlurilor în Spania şi în restul Europei. Băiatul credea că aceasta echivala cu funcţia de şef al unui mare trib. - Niciunuia dintre copiii mei nu trebuie să-i pese de titluri. V-am educat în acest spirit. Renunţarea mea a însemnat libertate pentru toţi. Mikiw a închis ochii auzind vorbele lui Guillermo. Mama lui, Karankawa, nu acceptase ca Guillermo să-l recunoască drept fiu al lui. Şi el se supunea hotărârii ei, chiar dacă îl durea faptul că fraţii lui nu ştiau cine era cu adevărat. Nu putea să le spună fraţi, deşi îşi dorea acest lucru mai mult decât orice. - Un bărbat nu poate să renunţe la răspunderile lui, i-a spus pe un ton scăzut, vădind o maturitate neobişnuită la un tânăr de nouăsprezece ani. Şi era adevărat, s-a gândit Guillermo, doar că el nu renunţase, ci amânase asumarea lor. Părinţii lui muriseră în Războiul de Independenţă şi singura sa soră îşi dedicase viaţa lui Dumnezeu în Mănăstirea Trinitarelor Desculţe din San Ildefonso. Nu o mai văzuse de mai bine de treizeci de ani. Nici călătoria-fulger pe care o făcuse în Spania ca să-şi aducă fiica înapoi nu fusese un motiv suficient s-o viziteze. Când i-au învins pe francezi în război, primise însărcinarea pe care i-o dăduse regele Fernando drept recompensă: să fie vicerege al Floridei. 259
A rlette Geneve - Dacă William doreşte să fie duce de Iruela în Spania, nu mă voi împotrivi dar în San Buenaventura a învăţat că nu titlurile moştenite au însemnătate, ci oamenii. Faptele şi ideile lor. Aţi crescut liberi de presiuni politice, tensiuni războinice şi constrângeri religioase. Era singurul meu ţel când am rămas în San Buenaventura, de când Spania a vândut Florida guvernului nord-american în schimbul menţinerii graniţelor sale în Vest. - Şi ce se va întâmpla cu posesiunile dumneavoastră din Luna dacă nu vă întoarceţi? - Le gestionează sora mea Marta care deţine uzufructul lor. Mănăstirea se ocupă să arendeze pământurile şi să-mi păstreze intactă averea până la întoarcerea mea. Ceea ce capătă, în schimb, este în beneficiul ordinului religios. Amândouă părţile au de câştigat. Mikiw nu înţelegea semnificaţia vorbelor lui Guillermo, fiindcă pentru el pământul, căminul însemnau viaţa. Cum putea să renunţe la tot? Dacă în viitor William doreşte să se stabilească în Spania ca să se ocupe de ducat, vei putea să-l însoţeşti. Vei avea un titlu mai puţin important, ca şi ceilalţi doi fraţi ai tăi, Cesar şi Liberty, i-a spus Guillermo. Vei avea propria avere, la fel ca ei. - Un metis nu poate să deţină un titlu nobiliar, i-a răspuns Mikiw pe un ton ridicat, dar Iară mustrare în glas. Guillermo s-a uitat cu ochii mijiţi la cel mai mic dintre fiii lui. Ii pricinuia o imensă durere faptul că nu putea să spună în cele patru zări că era carne din carnea lui, dar îi jurase Karankawei, femeia care îl ajutase să iasă din puţul emoţional în care îl aruncase soţia lui respingându-1. După ce o posedase pe Claire pentru ultima oară şi fiind conştient de păcatul comis siluind-o împotriva voinţei ei, se îmbătase atât de rău, fără să ştie cum sfârşise făcând dragoste cu femeia indiană care se ocupa de moşie. Femeia frumoasa 260
_____________________ Salvează-mă care nu îi ceruse niciodată nimic şi care îl ajutase să-i crească pe ceilalţi copii ai săi cu o dăruire care continua să-l surprindă. Iar rodul acelei nopţi infame era băiatul care stătea în faţa lui. Când Karankawa îi m ărturisise că era însărcinată, îl pusese să-i jure că nu va spune niciodată că el era tatăl şi, chiar dacă de nenumărate ori fusese ispitit să-şi calce făgăduiala şi să-şi recunoască paternitatea, îşi respectase mereu cuvântul dat. între Clara Luna şi Benjamin erau doar câteva zile diferenţă, şi amintirea zămislirii lor îl cufunda într-o durere sfâşietoare. Făgăduise să tacă în faţa lumii, dar această promisiune nu îl privea pe cel mai mic dintre fiii săi, Benjamin, care ştiuse încă din copilărie cine era tatăl. Băiatul respecta hotărârea mamei lui, aşa cum făcea şi Guillermo. Amândoi tăceau din consideraţie pentru Karankawa, numai în intimitate Guillermo îşi îngăduia luxul să-l trateze pe Benjamin ca pe un fiu. Mikiw s-a bucurat de vorbele lui Guillermo. Foarte puţini indieni navajo aveau libertatea de care se bucurau el şi mama lui, mulţumită generozităţii unui om ca marele şef, ducele de Iruela: tatăl lui. - Ştiu că vrei să-mi vorbeşti despre Clara Luna, i s-a adresat pe neaşteptate Guillermo cu un ton calm, dar îţi spun dinainte că n-am de gând să mă răzgândesc. - Shau’din nu este fericită. Spiritul ei liber se va frânge dacă o mai ţineţi închisă multă vreme. Benjamin era singurul căruia îi îngăduia să-i vorbească atât de liber. Ştia că îşi iubea fraţii vitregi şi de aceea nu se supăra pe el când îi atrăgea atenţia asupra greşelilor pe care le făcea cu ei. - încerc s-o împiedic să se îmbarce din nou spre Europa, de aceea o supraveghez. Acum este o femeie care se ghidează după simţămintele ei, şi un tată arc datoria să le respecte şi să le accepte.
A rlette Geneve__________________ Guillermo a strâns din falei auzindu-1. - Vreau ca sora ta să rămână aici, în San Buenaventura Nu suport gândul să fie atât de departe din pricina urnii vânător de zestre şi din alte pricini pe care nu pot să le spun Mikiw s-a gândit la vorbele rostite de Guillermo. - Poate că soţul ei doreşte să rămână aici, cu ea, dacă i so oferă prilejul. Guillermo a izbucnit într-un râs lipsit de veselie. Şi a îngustat ochii până la o linie subţire înainte să răspundă pi' un ton glacial. - N u ştii nimic despre nobilii englezi. Se uită de sus la oricine, nu face parte din cercul lor şi nu are vreun titlu curo să-l situeze în clasa aceasta privilegiată în care le place să ho înghesuie. Guillermo nu era chiar imparţial, dar avea o părere foni le clară despre englezi. Cei mai mulţi dintre ei colonizasem aceleaşi pământuri pe care le ocupaseră spaniolii mul înainte. Şi se făcuseră stăpâni pe ele folosindu-se do minciuni şi manipulări. Iar când acestea nu dădusem rezultate, recurseseră la războaie care costaseră mii de vieţi de spanioli. Nu, el nu avea o părere bună despre englezi pentru că vreme de veacuri jefuiseră posesiunile spaniole Scufundaseră vapoare, la adăpostul steagului piraterest Apoi Anglia răsplătise aceste crime cu titluri nobilinu Această moralitate duplicitară îl scotea din minţi. Iar Im h lui se măritase cu un blestemat de englez! - Dumnezeul alb are felul său de a schimba părerile colm pe care îi călăuzeşte. Guillermo şi-a încrucişat braţele pe piept. - Spui asta pentru că sora ta s-a căsătorit cu un englez f M ikiw a schiţat un surâs auzind tonul lui critic, lisle o căsătorie pe care eu nu o recunosc, a încheiat pe un Ion categoric. 262
_______________ Salvează-mă - Dar legea albă, da, a argumentat Mikiw. - Vrei să-l superi pe tatăl tău? - Sunt îngrijorat pentru Shau’din, a recunoscut umil. - Surorii tale îi va veni mintea la cap. - Sunt încredinţat că nu va fi aşa. - A i avut tu deja grijă să nu fie. Era o mustrare în toată regula, dar Mikiw nu a luat-o în seamă. - Sora mea este un spirit liber. - N-am să dau înapoi, Benjamin. Clara Luna putea să-l aleagă pe oricare alt băiat din ţinut, fără ca eu să mă împotrivesc. - \brbiţi aşa pentru că soţul ei este un bărbat, şi nu un băiat, i-a răspuns rapid. Bărbatul englez este greu de controlat de către marele şef de Iruela. Guillermo s-a abţinut sa-i răspundă. Benjamin îl cunoştea prea bine, avea această însuşire specială de a-i scruta pe oameni şi de a-i înţelege, de nceea s-a gândit îndelung la vorbele lui. Era conştient că lui însuşi îi lipsea obiectivitatea necesară ca să se dovedească nepărtinitor, totuşi simţămintele predominau asupra raţiunii m n neliniştii pe care i-o trezeau evenimentele viitoare din Spania. Sunteţi obişnuit să conduceţi viaţa a sate întregi, a continuat Mikiw dezlănţuit, pe cea a comunităţii din San Ituenaventura, chiar şi pe a fraţilor mei. Guillermo voia să inspundă, dar nu l-a lăsat. M ersese prea departe ca să se oprească acum. în afară de cea a lui Liberty, fiindcă este la Ici de nestăpânit ca dumneavoastră. îţi doreşti o mamă de bătaie, l-a avertizat, şi eşti pe
A rlette Geneve slăbiciune. Karankawa îl învăţase totul în legătură ni moştenirea indigenă, iar el îl instmise în privinţa celei spaniole. Benjamin avea ce era mai bun din cele doini culturi, şi rezultatul era excepţional. în vreme ce ceilalţi Iu ai lui învăţau să fie bărbaţi, Benjamin se purta ca un bărbat îi întrecea în maturitate şi răbdare. Moştenise înţelepciuncn bunicului matern şi intuiţia celui patern. Guillermo îl admitu pentru felul cum înfrunta greutăţile şi luptele. îl respecta şi îl iubea foarte mult. Soţul va veni după soţia lui, i-a spir» prevăzător băiatul. Guillermo şi-a zis că vorbele lui Benjamin păreau n ameninţare. - Asta şi aştept, dar nu o va lua cu una, cu două. Mikiw a râs şi mai tare. - Soţia trebuie să locuiască împreună cu soţul. - Dar nu în Anglia, Benjamin, i-a răspuns cu tristeţe. Nu am părăsit Europa pentru ca o bucată din carnea mea să Iu acolo. Băiatul nu a mai spus nimic. L-a privit pătrunzător |u Guillermo, de parcă ar fi căutat pe chipul lui un răspuns po care nu putea să i-î dea. Ducele a înţeles semnificaţia privii 11 lui. într-o zi voi trâmbiţa în cele patru zări că eşti fiul meu şi că sunt mândru de tine. O exclamaţie i-a făcut pe amândoi să se întoarcă spre uşu deschisă în pragul căreia stătea Clara Luna. Fuseseră atâl if prinşi de discuţie, că nu-şi dăduseră seama de prezenţa ci. I u s-a întors şi a plecat în grabă. Guillermo a scos un oftat cnn lui Mikiw i s-a părut a fi de supărare, dar care, de fapl, cm de reală uşurare. Adevărul ieşea la lumină, în sfârşit, şi lu cel mai neaşteptat chip. Karankawa a găsit-o în odaie, cufundată în gânduri. ( 'luni Luna nu a ridicat capul, deşi îi auzise paşii. Când indianni u ajuns lângă ea, s-a aşezat alături în tăcere. După-amiazn t iu liniştită, se auzea doar ciripitul câte unei păsări şi vântul nu. 264
____ ________________ Salvează~mă legăna frunzele şi florile de pe pajişte. în sfârşit, a ridicat capul şi a privit-o pătrunzător. Nu era îmbrăcată ca o indiancă, dar îşi purta părul cărunt împletit în două cozi. Inima i s-a umplut de iubire amestecată cu supărare pentru tăcerea ei. - îl iubeam pe Mikiw ca şi cum ar fi fost fratele meu şi se dovedeşte că asta e realitatea! Karankawa i-a luat mâna şi i-a cuprins-o într-ale ei. - Ştiu la ce te gândeşti, i-a spus încet. Fata era convinsă de contrariu. - El a ştiut mereu. A tăcut câteva clipe. Aveam dreptul să cunoaştem adevărul! s-a răstit ea. - Guillermo este un bărbat foarte de seamă, a răspuns karankawa. Nu era bine pentru poziţia lui să aibă un fiu bastard, şi încă metis. Clara Luna a mijit ochii, fiindcă lămurirea i se părea fără sens. Ea auzise vorbele tatălui ei, îl iubea! în niciun caz nu-i era ruşine cu el. Mikiw s-a născut la câteva zile după tine şi, dacă s-ar şti adevărul, bunul nume al tatălui tău, pentru care a muncit din greu ca să şi-l dobândească, ar fi periclitat pentru totdeauna. îl iubeşti pe tata? a întrebat-o deodată. Karankawa a plecat capul ruşinată, dar o clipă mai târziu a încuviinţat din cap. Guillermo a luptat mult pentai poporul meu. Ne-a scos din rezervaţia în care ne închiseseră englezii. Şi-a folosit uuloritatea pentru a aduce foarte mulţi indieni navajo în San Buenaventura. Aici, sub stăpânirea Coroanei Spaniei, am puiuţ s-o luăm de la capăt. Clara Luna asculta cu atenţie. Pe ,ii unei eu eram o fată mai tânără decât tine şi am fost impresionată de marele şef alb care făcuse atâtea pentru poporul meu. Simţeam o mare admiraţie pentru el şi de uceca nu înţelegeam purtarea mamei tale. lata o iubea, a spus cu tristeţe, şi totuşi s-a culcat cu line... Cum a fost cu putinţă? 265
A rlette Geneve - Un bărbat poate să se culce cu o femeie fără să fie îndrăgostit de ea. Clara Luna a întors privirea stânjenită Claire dorea să plece, toată lumea de la moşie ştia, şi iii noaptea în care ai fost zămislită discuţia pe care au avut-o ei doi a făcut să roşească până şi pietrele. Cu toţii au auzii limpede insultele, reproşurile. Clara Luna aflase multe lucruri despre mama ei, în sat, la biserică, din gura bătrânelul care o blamau pe ea de parcă ar fi fost vinovată. Aceea a fost ultima oară când tatăl tău a vorbit cu mama ta, a continuul indianca. Mai multe zile Guillermo s-a simţit vinovat şi n încercat să ascundă acest lucru bând cantităţi uriaşe de alcool. Intr-o noapte, îngrijorată pentru că fraţii tăi emu singuri şi speriaţi, l-am căutat ca să-l trezesc la realitate, l ini atât de prăbuşit că mi s-a făcut milă de el. Obrajii Clarei Luna s-au colorat într-un roşu-aprins Nu-i facea plăcere să afle slăbiciunile părinţilor ei. - Nu este drept faţă de Mikiw să fie nevoit să-şi ascundă identitatea. - Fiul meu ştie prea bine cine este şi unde îi este locul - William, Cesar şi Liberty trebuie să afle că este fratele nostru. -A s ta ar complica mult lucrurile, i-a răspuns indianca - Nu este drept, Karankawa, s-a împotrivit ea, mai eu seamă că tatei nu i-a păsat niciodată de părerea lumii şi de aceea bănuiesc că tu eşti cea care nu vrea să dezvăluit adevărul. Indianca nu era de acord cu ea. - Prin tăcerea mea vă apăr pe toţi. Un mare şef ca tatăl lilu nu se poate mândri că are un fiu indian. William va fi duce, şi un frate ca Mikiw l-ar stânjeni. Clara Luna începea să se supere de-a binelea. - Până acum câteva săptămâni nici chiar eu nu cunoşteam neamul vechi al tatălui meu şi poziţia sa în nobilimea 266
__________ ____ ________________________ Salvează -m ă
europeană, a spus cu asprime. Asta este o dovadă limpede că latei prea puţin îi pasă de titluri şi de însemnătatea lor în viaţa noastră. Şi-apoi ducatul de Iruela se află foarte departe de San Buenaventura. - Guillermo se va întoarce în Spania, iar Mikiw va rămâne aici. Ochii Clarei Luna s-au făcut cât cepele de surpriză. Aşa ceva i se părea mai mult decât inadmisibil. Nu mă întreba de unde ştiu, pur şi simplu ascultă vorbele mele. - Dacă tata trebuie să se întoarcă în Spania, a spus cu înflăcărare, fii încredinţată că fraţii mei îl vor însoţi, inclusiv Mikiw. Karankawa nu a mai vrut să se certe cu fata încăpăţânată pe care o crescuse şi pe care o iubea ca şi cum ar fi fost fiica ci pe care o pierduse. - Până când se va întâmpla asta, nu-i tulbura pe fraţii tăi dezvăluindu-le adevărul. - Nu pot să îţi făgăduiesc aşa ceva, pentru că este împotriva principiilor mele. - Atunci nu are rost să mai vorbim. Karankawa s-a ridicat de pe pat şi i-a întins mâna ca să i se alăture. Clara Luna a luat-o şi amândouă au coborât la catul de jos, fiecare pandindu-se la pricinile celeilalte, una ca să tacă, alta ca să ascundă adevărul. Guillermo mi-a spus că ai să pleci câteva zile la ferma lui Liberty. Dar Clara Luna se răzgândise. Nu este cel mai bun moment să fac asta, a răspuns precaută. Amândouă au ajuns în biroul unde aşteptau tatăl ei şi Mikiw ca să-i dea lămurirea dorită. Intervenţia indiencei lusese doar preludiul unei discuţii lungi. Clara Luna s-a uitat la tatăl ei cu o oarecare ranchiună, dar a fost trecătoare. Ultimele lui fapte le socotea blamabile, insa nu i-a spus asta. 267
A rlette Geneve
__________ _
- Stai jos, micuţo. Ea s-a conformat. Aluat loc chiar lângA fratele ei, care o privea cu o strălucire ciudată în ochi. Mit bucur că în sfârşit adevărul a ieşit la lumină. Karankawa n gemut când l-a auzit pe Guillermo. N-am fost niciodată omul care să-şi ascundă greşelile, deşi Bejamin nu este una diulii ele. Clara Luna nu ştia ce va mai urma. - l-am spus o parte din poveste, a intervenit Karankawu Guillermo s-a uitat la femeia oacheşă care a lăsat ocini în jos tulburată. - Totul? S-a lăsat o tăcere apăsătoare, - Cel puţin ceea ce este cu adevărat important, a răspuns ea. - Cesar, William şi Liberty trebuie să ştie adevărul, a spun Clara Luna cu convingere. - îl vor afla la vremea potrivită, a răspuns Guillemiu Mikiw rămânea suspect de tăcut, o atitudine pe care C Imm Luna n-o înţelegea. De ce nu se împotrivea? De ce îngăduia această situaţie atât de denigratoare pentru el? Mikiw va veni cu tine la ferma lui Liberty, a spus tatăl ei cu glas holâuil Când vei dori să te întorci, se va întoarce şi el. Clara Luna şi-a privit mâinile, care îi tremurau uşor. - \6i fi prizoniera fratelui meu? - Nu vreau să pleci singură. -A s ta e foarte clar, tată, abia pot să fac un pas fără sa uni urmărească pungaşii ăia doi pe care i-ai angajat. - Revenim la discuţia de acum câteva ceasuri? N-am In t îndeajuns de limpede în privinţa asta? Nu, ea nu voia să se mai certe, dar acum nu avea dud \ plece la ferma lui Liberty. Dorea să rămână la moşie şi sil l« spună adevărul lui Wiliam şi lui Cesar. S-a uitat la fraldu 11 indian şi i-a zâmbit cu nevinovăţie. 268
Salvează-mă - \b m pleca peste câteva zile, i-a spus pe neaşteptate. Mikiw a făcut un semn de încuviinţare şi i-a întors zâmbetul. - A ş vrea să vin cu voi. Intervenţia Karankawei i-a luat prin surprindere, totuşi mciunul nu s-a împotrivit dorinţei ei de a-i însoţi. Un servitor a bătut uşor în uşă. - Un mesaj, domnule. Guillermo a luat hârtia, a despăturit-o şi a citit-o. Mikiw, karankawa şi Clara Luna au aşteptat zadarnic un răspuns, (iuillermo a mijit ochii fără să-şi ia privirea de pe răvaş. ( Lipul îi devenise o mască impenetrabilă. - Veşti proaste? a întrebat Mikiw. Dar Guillermo a făcut doar un semn de tăgadă din cap şi a rămas tăcut.
269
Capitolul 26 Arthur s-a uitat la norul de praf pe care îl ridica diligenţii în vreme ce se îndrepta spre destinaţia finală. Vehiculul tiu semăna deloc cu comodele trăsuri de închiriat din Anglin Transporta o mulţime de călători zdruncinaţi de colo-colo In fiecare hârtop. La un moment dat se temuse că tatăl Im John, va fi aruncat afară. Călătoria se dovedise lungă şi pliim de privaţiuni. John Beresford şi-a băgat degetul pe sub gulerul cămăşii ca să slăbească strânsoarea. Materialul umed îi provoca u neîncetată stare de disconfort. - Uitasem ce căldură sufocantă este în afara Angliei, n spus el, dându-şi seama că era prea gros îmbrăcat. Ari Iun învăţase lecţia din Salamanca şi îşi luase haine mull mnl subţiri decât tatăl lui. Din fericire am ajuns. Cele două şinn i de plopi alcătuiau un drum umbros care ducea până la moşii Proprietatea se înălţa mândră spre cer şi domina vasln întindere de pământ. în spatele casei uriaşe se putea vedea u pădure de conifere. Arthur ştia că o moşie este o propriei.m de multe hectare care cuprindea o casă mare şi luxoa i pentru stăpâni şi altele mai mici pentru muncitori. C e\u foarte asemănător cu conacele din Anglia. Clara Lunii II spusese că moşia tatălui ei are şi grajduri, grădini mari d> tot soiul şi chiar un lac de apă dulce. Eşti neliniştit? întrebarea lui John l-a făcut pe Arthur să întoarcă privm i despre casa uriaşă la chipul tatălui său. 270
Salvează -m ă - Sunt extrem de supărat, a răspuns hotărât. - Ai grijă cum vorbeşti, l-a sfătuit John. Nu uita că este tatăl soţiei tale şi că o iubeşte. - Nu trebuie să-ţi faci griji, i-a răspuns hotărât, ştiu cum să abordez chestiunea fără să-i nesocotesc autoritatea părintească. Zgomotul unei căruţe i-a făcut pe amândoi să se uite pe drumul îngust. Ducele de Iruela trimitea după ei pe unul dintre servitorii de la moşie, semn că mesajul ajunsese la vreme. John şi Arthur nu ştiau că aceste vehicule, cunoscute în zona aceea ca schooner, fuseseră folosite de obicei în migrările către Vest. Vehiculul era uşor ca să nu le obosească pe animalele care îl trăgeau. O caravană de căruţe putea să străbată cam cincisprezece m ile pe zi pe terenuri de tot felul. ( 'hiar şi-aşa aspectul acesteia i-a făcut să se încrunte, pentru că niciodată nu văzuseră c e v a asemănător. - Totul pare foarte prim itiv. Vorbele lui John l-au făcut p e Arthur să ridice şi mai mult din sprâncene. - Ne aflăm în altă lume, t a t ă . Ar fi bine să nu uităm asta. Amândoi erau conştienţi de adevărul acestor vorbe. Sosirea la moşie a fost mai g ra b n ic ă decât îşi închipuiseră. Guillermo le-a ieşit în în tâ m p in a re cu chipul serios şi privirea sobră. Lord B eresford... l-a s a l u t a t spaniolul pe patriarhul englez, care i-a întors b in e v o ito r gestul. Este o plăcere, dom nul© Monterrey! a rostit John cu glas scăzut. Lord Beresford! l-a s a l u t a t Guillermo şi pe Arthur. Excelenţa V>astră! a r ă s p u n s acesta cu un aer precaut. Bine aţi venit la M o n ter re y ! Nici John, nici Arthur nu Iiau că moşia se numea a ş . a . îngăduiţi-mi să vă ofer o Băutură răcoritoare. Este
A rlette Geneve Guillermo a băgat de seamă că tânărul Beresford îl privea cu luare aminte. Nimic nu scăpa privirii lui de vultur. Beresforzii au acceptat invitaţia şi l-au urmat pe stăpânul moşiei în interiorul casei. Bagajul lor uşor a fost dus în încăperile pe care urmau să le ocupe tatăl şi fiul pe vremea şederii lor acolo. După ce s-au aşezat comod în biroul amplu de la moşia Monterrey, John şi-a dres glasul neliniştii. Călătoria a decurs bine? a întrebat Guillermo bând din paharul de coniac. Arthur şi John le ţineau în mână pe ale lor neavând do gând să bea din ele. - Unde este soţia mea? Arthur a aruncat întrebarea ca pe un glonţ. Guillermo a mijit ochii cu băgare de seamă. îl uimea stăpânirea de sine a englezului când îi susţinea privirea. Stătea drept pe scaun, ca un desăvârşit domn englez, dar el simţea că îşi stăpâneşte cu chiu cu vai dorinţa să-l pocnească. A apreciat calmul de care dădea dovadă. - Clara Luna nu este la moşie. Buzele lui Arthur s-au redus la o linie îngustă, de supărare că nu ştia unde se afla soţia lui. Era nerăbdător s-o vadă. Suportase o călătorie lungă şi neplăcută şi, la capătul ei, i se dădea vestea absenţei ei. - Aţi făcut un lucru foarte condamnabil, domnule Monterrey. Vorbele lui John n-au izbutit să-l descum pănească pe duce. Legile englezeşti o numesc răpire. Guillermo şi-a păstrat stăpânirea de sine. A pus un picior peste celălalt şi s-a rezemat de spătarul tare al fotoliului. - Un tată nu poate să-şi răpească propria fiică, a răspuns scurt şi fără să se tulbure. - Prin căsătorie, Clara Luna a devenit cetăţean englez, i-a răspuns Arthur. De bună seamă că vorbim despre o răpire. Englezul a accentuat cuvântul - încercând să îl intimideze 272
_______________________________________ Salvează -m ă
pe Guillermo dar nu a izbutit. Spaniolul avea pâinea şi cuţitul în mână şi toţi ştiau asta. - Chiar credeaţi că îmi voi lăsa singura fiică intr-un loc îndepărtat ca Anglia? Cei doi englezi au păstrat o tăcere stânjenitoare, pe care, în cele din urmă, Arthur a rupt-o. - S-a căsătorit cu un englez, de bună seamă că vă veţi lăsa singura fiică intr-un loc atât de îndepărtat ca Anglia. Cei trei bărbaţi aflaţi în biroul de la moşie nu purtau arme, dar pentru oricine ar fi privit scena ar fi fost limpede că se angajaseră intr-un duel mortal. - Nu vă cunosc deloc, lord Beresford, a început Guillermo, nu v-aţi câştigat privilegiul de a face parte din familia mea. Insulta nu l-a atins pe Arthur. - Oricât v-ar displăcea, i-a răspuns el cu acreală, acum aveţi un nou fiu în familia dumneavoastră, domnule Monterrey, şi, bazându-mă pe legea engleză, sunt gata să lupt pentru ce am mai scump: soţia mea. Guillermo a încordat spatele şi a strâns din fălci până când i-au scrâşnit dinţii. -A c u m nu vă aflaţi în Anglia, lord Beresford. Arthur a respirat adânc de mai multe ori, încercând să-şi stăpânească furia care îl năpădise. Guillermo se dovedea în mod deliberat obtuz şi încăpăţânat. - Fiul meu este dispus să petreacă o vreme aici, ca să înlăture o dată pentru totdeauna lipsa dumneavoastră de încredere în onorabilitatea noastră, a intervenit John pe un ton calm, în ciuda împrejurărilor. Este un avocat excelent, cu un parcurs profesional fără cusur. Vă va fi de mare ajutor în afaceri. - N-am nevoie de avocat, a răspuns Guillermo încordat, am deja unul în familie. 273
A rlette Geneve John îşi păstrase seninătatea şi răbdarea. înţelegea atitudinea lui Guillermo care încerca să-şi protejeze fiica, Făcuse ceva cu totul condamnabil şi lipsit de bun simţ. Nu puteai să desparţi o pereche care hotărâse să se iubească mai presus de orice. - Atunci o să vă fac pe plac, a continuat Arthur. \bi depune o plângere la consulatul englez şi voi aduce toate documentele necesare pentru ca ea să devină efectivă. Guillermo nu s-a speriat defel. îmi va părea rău să vă văd după gratii, Excelenţa Voastră. -- Fiica mea vă iubeşte, a spus ducele pe neaşteptate. Guillermo şi-a încrucişat braţele pe piept şi s-a uitai pătrunzător la Arthur. Sosise momentul să fie sincer cu ginerele lui şi se bucura că îşi atinsese scopul, s-o facă în San Buenaventura. - Simţământul este reciproc, credeţi-mă, a răspuns Arthur. Şi de aceea nu pot îngădui să mă mai ţineţi departe de ea. - N-am făcut-o cu gândul să vă rănesc, a mărturisit Guillermo cu glas atât de scăzut, că abia se auzea. Eram conştient că veţi veni după ea. - Şi-atunci? a întrebat John uimit. Purtarea ducelui i se părea lipsită de noimă. - Pot să încuviinţez căsătoria fiicei mele cu condiţia să nu locuiască în Anglia. Acesta era obstacolul cel mai greu. Adevărata pricină a purtării spaniolului. - De ce? a exclamat Arthur uluit. Clara Luna trebuia să locuiască acolo unde locuia şi el. - Pentru că Spania va intra din nou în război, şi englezii se vor situa şi de astă dată în tabăra opusă spaniolilor. S-a mai întâmplat în cazul luptei împotriva lui Napoleon Bonaparte. De aceea nu pot îngădui ca fiica mea să trăiască într-un climat atât de instabil şi primejdios, politic vorbind. 274
______________________ Salvează-mă Arthur şi John au dat drumul brusc aerului din plămâni. Succesiunea la tronul Spaniei presupunea o înfruntare între carii şti şi susţinătorii Măriei Cristina. - Nu aş îngădui niciodată ca soţiei mele să i se întâmple ceva rău, a rostit Arthur cu convingere. Aş apăra-o cu preţul vieţii mele. -A ic i, în San Buenaventura, este intr-adevăr apărată, a repetat Guillermo pe un ton grav. De aceea am scos-o din Anglia. Mă temeam serios pentru siguranţa ei. Arthur s-a văzut nevoit să renunţe la toate schemele pe care le elaborase, căci această posibilitate nu-i trecuse niciodată prin minte. Datorită fratelui său Andrew cunoştea problemele cu care se confrunta monarhia spaniolă şi cât de greu era pentru susţinătorii lui Carlos, fratele răposatului rege Fernando, să accepte regenţa Măriei Cristina. Spania era împărţită în două, şi războiul de gherilă începuse în Nord, iar Anglia media din nou conflictul. S-a făcut, în sfârşit, lumină în mintea lui, chiar dacă asta nu justifica hotărârea nobilului spaniol de a-i lua soţia. Trebuia să-i fi spus de la începutul începutului! împreună ar fi cântărit variantele şi ar fi luat cea mai bună hotărâre. Uşa biroului s-a deschis, şi Clara Luna a intrat în încăpere. - Tată, Karankawa mi-a spus că avem oaspeţi... Arthur! Exclamaţia ei l-a făcut să se ridice brusc din fotoliu. Clara Luna a alergat spre el şi i-a înlănţuit gâtul cu braţele. A îmbrăţişat-o cu patimă. Crezuse că nu se află la moşie. Ştiam c-ai să vii după mine! a strigat bucuroasă. Se simţea cu adevărat fericită. Ştiam! a exclamat încă o dată. - Lady Beresford, a salutat-o John cu un zâmbet blând, este o plăcere să te văd din nou! I-a luat mâna şi i-a sărutat-o ceremonios. Guillermo şi-a înghiţit cu greu saliva la auzul apelativului de femeie 275
A rlette Geneve
_______ ______
măritată al fiicei sale, căci nu mai era o Monterrey, ci o Beresford după legile britanice pe care el reuşise să Ic ocolească. Va trebui să înceapă să se obişnuiască. - Sunt atât de fericită să te am aici, cu mine! Clara Luna nu-i dădea drumul lui Arthur, ca şi cum s-ai fi temut că era o nălucire. - Te îndoiai cumva? a întrebat-o drăgăstos. - Tata a făcut un lucru absolut îngrozitor, a spus Clara Luna deodată, cu multă amărăciune. M-a luat de lângă tine fără pic de milă. Cred că n-am să-l iert niciodată, a mărturisii cu o figură răzbunătoare. Şi Arthur, văzând privirea îndurerată pe care Guillermo i-a adresat-o fiicei lui, a luat o hotărâre în legătură cu asia Acum înţelegea de ce se purtase atât de mişeleşte smulgând 0 de lângă el: ca s-o apere! Dacă ar fi purtat o discuţie cu el în Anglia despre asta, neînţelegerea nu ar mai fi avut loc Arthur nu avea nimic împotrivă să-şi părăsească o vreme căminul dacă astfel îşi apăra soţia. Dintr-odată America nu 1 se mai părea un loc atât de primitiv şi de sălbatic. - Tatăl tău încerca să te apere. - De tine?! Nu aperi o soţie de soţul care o iubeşte! u răspuns ea surprinsă. Şi Arthur a fost încredinţat de nevinovăţia Clarei Lumi Nu se pricepea la politică şi nici nu ştia cât de primejdios putea să fie să te afli în mijlocul unui conflict armat. - Vino, a invitat-o Arthur, să facem o plimbare prin acest loc minunat în vreme ce tatăl tău îi va spune tatălui meu ce vom face în lunile în care vom rămâne aici, în Sun Buenaventura. - Vrei să rămâi aici? Nu ne întoarcem în Anglia? n întrebat copleşită de emoţie. Ea crezuse că se vor întoarce de îndată în Anglia. - Tată..., i-a cerut Arthur lui John permisiunea nA 276
Salvează-mă părăsească încăperea. Acesta i-a răspuns cu o înclinare a capului. Tată..., a spus iarăşi, adresându-se de data asta lui Guillermo, care şi-a dres glasul cam stânjenit, dar vădit impresionat de felul aparte în care interpreta ginerele lui lucrurile. -A veţi îngăduinţa mea să vizitaţi moşia câtă vreme lordul Beresford şi cu mine vom ajunge la o înţelegere asupra acestei creşteri numerice a familiei Monterrey. Clara Luna pierduse ceva însemnat, dar nu ştia ce anume. Zâmbetul larg al lui A rth u r îi dădea de înţeles că acesta izbutise să câştige o bătălie importantă. O bătălie? Parcă ar li câştigat un război!
277
Capitolul 2 7 - Nu trebuia să fi acţionat aşa, domnule Monterrey. Vorbele lui John sunau mustrător. Guillermo a mijit ochii rezemându-şi spatele de fotoliu. - Fiului dumneavoastră nu i-ar fi venit mintea la cap. - Este o greşeală să presupuneţi aşa ceva despre Artliui Dintre toţi fiii mei, el este cel mai disciplinat, mai echilibrul şi mai obiectiv. - N u eşti obiectiv când ai sufletul îndrăgostit. - Mă bucur că sunteţi de acord că inima lui eslr îndrăgostită, căci de aceea ne aflăm aici. - Bănuiam pricina venirii dumneavoastră la Sau Buenaventura. - Trebuie să ajungem la o înţelegere. - Este deja hotărât, a răspuns Guillermo. Lordul Artliui Beresford va rămâne în San Buenaventura până când se v i i normaliza situaţia din Spania sau până când Anglia va holâi i să nu se implice în conflict. John a schiţat un zâmbet. - M ă deranjează să fiu nevoit să recunosc că prejudecăţii! dumneavoastră asupra compatrioţilor mei sunt îndreptăţi le, căci mă tem că nu vor rămâne în afara conflictului, aşa cum este dorinţa dumneavoastră... Şi a mea. - Nădăjduiesc că înfruntarea nu va ţine prea multă vremi' - Ultimul conflict din Spania a durat mai mult de opl ani Guillermo a dat din cap ca să-l cerceteze mai bine pe englez 278
Salvează-mă Nu mi-ar plăcea să fiu despărţit de fiul meu atâta vreme. - Mult mai puţină vreme decât mine, dacă fiica mea se întoarce până la urmă în Anglia, cu soţul ei, a repetat Guillermo, făcând aceeaşi obiecţie ca şi John. -A c u m ne înţelegem, a admis lordul Beresford. - întotdeauna am fost un om cu vederi largi. - Şi cu puţină îngăduinţă faţă de situaţiile care nu vă convin, nu-i aşa? - Mă criticaţi pentru iubirea pe care le-o port copiilor mei? -N ic i gând. Totuşi, această pierdere de timp nu ar fi fost necesară dacă aţi fi avut o discuţie serioasă cu Arthur, în legătură cu temerile care vă stăpâneau. Vâ trebui să-mi scuzaţi protecţionismul excesiv, a urmat ( iuiliermo, nu sunt obişnuit să mi se pună în discuţie autoritatea, mai cu seamă dacă ţineţi seama de faptul că fiica mea s-a căsătorit cu un necunoscut, fără încuviinţarea mea. - Vă scuz, pentru că şi eu aş fi făcut la fel într-o situaţie asemănătoare. - Veţi rămâne multă vreme în San Buenaventura? - Câteva săptămâni. Vreau să văd cum se adaptează fiul meu la această nouă experienţă. - îmi va părea rău că rămâneţi fără un avocat bun, după spusele dumneavoastră de mai înainte. - Arthur va putea să se ocupe şi de treburile mele din America. - Atunci, îngăduiţi-mi să vă ofer un coniac ca să sărbătorim această înţelegere satisfăcătoare. Satisfăcătoare pentru dumneavoastră, duce de Iruela, fiindcă, din nefericire, fiul meu va fi prea departe de mine. Aveţi cuvântul meu că voi avea grijă de el şi voi veghea asupra lui ca şi cum ar fi vorba despre propriul meu fiu. Aşa trag nădejde, Excelenţa Viastrâ. aşa trag nădejde... 279
A r le tte G eneve De îndată ce au ieşit în grădină, Arthur a luat-o în braţe şi a sărutat-o lung şi apăsat. Clara Luna s-a agăţat de gâtul lui cu o forţă incredibilă. Aşteptase cu nerăbdare întâlnirea lor şi, în sfârşit, se înfaptuise. Gura lui Arthur o aţâţa să-i răspundă. Căuta printre ungherele ei ca şi cum ar fi încercai să găsească o comoară. - Dumnezeule, ce dor mi-a fost de tine! Rostise vorbele drăgăstoase cu buzele lipite de tâmpla ei. Clara Luna respira cu greutate după sărat, care nu i se păruse de-ajuns. - Şi mie de tine! Arthur a îmbrăţişat-o cu o putere neobişnuită, de parcă s-ar fi temut să nu fie o nălucă pe cale să se risipească. - Tatăl tău mi-a spus că nu eşti la moşie. - Tata a crezut că plecasem la ferma lui Liberty, l-a scuzat ea. - E departe ferma fratelui tău? - La o jumătate de zi distanţă. - îi vom face în curând o vizită, trebuie să încasez o datorie. - Liberty s-a purtat onorabil, i-a spus îngrijorată. - N u trebuia să fi conspirat cu tatăl tău ca să te readucă în America. - Este adevărat, a recunoscut, ar fi trebuit să conspire ca să te aducă pe tine la mine. - închis în cala vaporului? a glumit. - închis în patul meu, unde vei fi chiar în această noapte. - Numai când mă gândesc la asta mă încing ca un rug... O tuse bruscă i-a făcut să se depărteze puţin unul de celălalt. - Atunci poţi să te duci să te răcoreşti dacă nu vrei să te arunc cu capul în adăpătoare. 280
Salvează-mă Şi Arthur, şi Clara Luna au întors capetele ca să se uite la William, care îi privea stând în balansoarul din portic. Purta cizme de călărie şi pantaloni strâmţi din piele. Avea pălăria cu boruri largi trasă pe frunte şi un măr în mână. Arthur şia zis că nu semăna deloc cu domnul elegant care îşi făcuse apariţia în salonul de la Whitam Hali cu câteva săptămâni în urmă. »> Este o plăcere să te văd din nou, cumnate! Apelativul fratern l-a făcut pe Wiliam să mijească ochii. Clara Luna s-a dus drept spre el de mână cu Arthur. Acesta s-a aşezat prevăzător pe un scaun din lemn, fără cotiere. Fata s-a aşezat lângă fratele ei şi foarte aproape de soţul ei. -A stăzi este cea mai fericită zi din viaţa mea! a exclamat Clara Luna cu adevărat bucuroasă. William i~a lăsat până la urmă tot balansoarul, el rămânând într-un colţ. Clara Luna i-a luat mărul şi a muşcat din el înainte să i-1 înapoieze. Fratele ei l-a refuzat politicos. - Mănâncă-1, este delicios. Lui Arthur i s-a părut că vorbise cu dublu înţeles. - Merele au fost întotdeauna slăbiciunea mea, a răspuns Clara Luna. Strălucirea din ochii ei ar fi trebuit să-l alerteze pe Arthur, dar era atât dc îngândurat văzând cum muşcă din fruct, că nu i-a remarcat provocarea. Clara Luna i-a oferit mărul cu un zâmbet strălucitor. După câteva secunde, au ieşit şi ceilalţi, mai puţin Liberty. Karankawa aducea o tavă cu răcoritoare şi biscuiţi cu ovăz. Arthur nu a muşcat din mărul pe care i-1 dăduse soţia lui, în schimb l-a luat Mikiw şi nu i l-a mai dat înapoi. Arthur s-a gândit preţ de o clipă că familia Monterrey avea o fixaţie aparte pentru mere. - A ţi călătorit bine? întrebarea lui Mikiw l-a făcut pe Arthur să-şi îndrepte
281
A rlette Geneve ochii de la cumnatul lui spre el. - Nu mai făcusem niciodată o călătorie atât de lungă, dar a meritat osteneala. Arthur era vădit stânjenit de privirile cercetătoare alo bărbaţilor Monterrey. - A venit după mine! a şoptit Clara Luna, plină do mândrie şi fără să-şi ia ochii de la soţul ei. - Toţi aşteptam asta, a recunoscut Cesar, care a luat câţi v i i biscuiţi şi i-a băgat în gură. Aşa se cuvenea, a mormăit înainte să înceapă să-i mestece. Guillermo şi John au ieşit şi ei în portic ca să se alăture restului familiei. - Arthur, vrei să vii cu mine? l-a întrebat Guillermo. Aş dori să-ţi arăt ceva. John a luat locul fiului său pe scaun şi a primit paharul cu limonadă pe care i l-a dat Karankawa. Arthur l-a urmul binevoitor pe socrul lui şi, când Clara Luna s-a ridicat ca sil se ducă după ei, Wiliam a prins-o de mână. Ea l-a privii întrebătoare. - Trebuie să vorbească între patru ochi. - Pot să facă asta dc faţă cu mine, a şoptit ou nerăbdătoare. Wiliam a tăgăduit printr-un gest al capului. - Tata are multe lucruri de lămurit, iar soţul tău tot atâlou de înţeles. - N-am să-i deranjez, a adăugat cu convingere. - Desigur că n-o vei face, pentru că n-ai să te mişti de-aici. Clara Luna a înţeles şi s-a aşezat privindu-1 zâmbitoare pe John. Tatăl ei nu părea nemulţumit de sosirea celor doi englezi. Clara Luna avea impresia că îi aşteptase la fel de nerăbdător ca şi ea, chiar dacă din alte pricini. - Fiul meu se va obişnui cu clima aceasta, \6rbclc Im 282
_________________ _ _ _ _ _ ___________ S a l v e a z ă -m ă John au atras atenţia Clarei Luna. Seamănă mult cu cea din Spania. - Din sudul Spaniei, l-a corectat Wiliam. în nord, în Leon, clima este destul de aspră. -A ic i iernile nu sunt prea blânde, i-a întărit spusele Clara Luna. Dar sunt convinsă că Arthur are o mare capacitate de adaptare. - Sunt încredinţat de asta, a răspuns John. Privirea pe care i-a adresat-o patriarhul englez Clarei Luna a umplut-o de fericire, dar nu-şi dădea seama de ce. Era în străfundul ochilor lui o strălucire caldă care a învăluit-o şi i-a dat o senzaţie plăcută ce a străbătut-o din cap până-n picioare. Arthur se va adapta la orice, pentru că aşa vrea... în depărtare se putea auzi glasul lui Guillermo, urmat de cel al lui Arthur, şi Clara Luna a aşteptat nerăbdătoare întoarcerea lor. O întoarcere în braţele lui care însemna fericire în prezent şi în viitor. Nu putea să-şi dorească nimic mai mult decât înţelegerea între tatăl şi soţul ei.
283
E pilog Arthur era la capătul puterilor. Toată ziua dovedise că era la fel de bun sau şi mai bun decât Liberty la rodeoul organizat la fermă. El participase la trântirea tăuraşului. Proba consta în trântirea la pământ a unui tăuraş cu o greutate ce depăşea de trei sau de cinci ori greutatea concurentului. De asemenea, participase la laţul dublu, singura probă de la rodeo la care se concura în pereche. Arthur îl alesese pe Mikiw, şi amândoi obţinuseră cel mai bun rezultat dintre toţi. La laţul simplu Arthur se descurcase chiar bine, pentru că prinsese tăuraşul cu laţul, descălecase şi fugărise animalul de peste 140 de kilograme. I-a prins trei dintre picioare şi i le-a legat cu o sfoară cu o iuţeală ameţitoare, învingându-1 pe Cesar la mustaţă. După ziua aceea încărcată era pe jum ătate mort de extenuare, dar ferici t, pentru că se întrecuse cu cumnaţii lui şi îi depăşise cu destulă uşurinţă şi îndemânare. Acum stătea pe spate în pat, cu ochii închişi, de teamă că, dacă îi deschide, va avea dureri. A auzit uşa odăii, dar a rămas cu ochii închişi. - Am adus puţină alifie, a rostit un glas de femeie. Mirosul dulce al unguentului i-a pătruns în nări. -- Dacă mă mişc, am să mă rup în bucăţi atât de mici că va fi cu neputinţă să le lipeşti la loc. Un râs melodios l-a făcut pe Arthur să se întoarcă spre ea. - Sunt foarte mândră de tine! a exclamat Clara Luna cu un zâmbet larg, până la urechi. Ai fost cel mai bun la rodeo. Pieptul lui Arthur s-a umflat de mândrie. - Dar n-o să pot să mă ridic o săptămână şi să călăresc o lună, a recunoscut franc. 284
_________ ________
Salvează-mă
Clara Luna s-a aşezat peste el şi a început să-i desfacă nasturii cămăşii şi batista de la gât. Mâinile lui Arthur au mângâiat-o pe coapse şi s-au oprit pe şoldurile rotunde. - A i fost magnific! l-a lăudat. Liberty va avea nevoie de multă vreme până să-i treacă supărarea pentru dibăcia ta. Arthur a privit-o cu o strălucire caldă care a facut-o să se înfioare. - Tot ce fac pentru tine, i-a mărturisit el. - Ştiu, a încuviinţat ea. - Nu contează ce trebuie să fac ca să-ţi dovedesc cât te iubesc şi ce mult însemni pentru mine. Aş merge desculţ pe un râu de lavă dacă mi-ai cere. Clara Luna s-a aplecat spre el şi l-a sărut pe buze cu tandreţe. Arthur a ţinut-o de coaste ca s-o tragă spre el. - A z i ai fost cel mai bun... -A h ! Dar nu pot să mă mişc, s-a plâns îndurerat. Ea şi-a frecat obrazul de bărbia aspră. - N u mi-am închipuit niciodată cât de fericită voi fi lângă tine. Cât de plină şi de frumoasă va fi viaţa noastră împreună. Arthur a îmbrăţişat-o atât de strâns, încât ea aproape că nu a mai putut să respire. Şi am pentru tine o veste minunată. Ochii lui s-au aţintit întrebători asupra ei. Mâna lui Arthur a coborât de pe coaste până pe pântecele neted şi s-a oprit acolo. Ea a oftat... Tata a primit o telegramă din Anglia, i-a spus. Tatăl tău va veni cu următorul vapor care va ajunge la San Francisco. -A şteptam alte veşti, a recunoscut el dezamăgit. Ea i-a adresat un zâmbet drăgăstos. - Eşti prea nerăbdător, i-a răspuns. - Sunt singurul dintre fraţii mei care nu a izbutit să-şi lase soţia însărcinată, a recunoscut îndurerat. Am început să-mi fac grijiClara Luna i-a acaparat din nou buzele şi l-a sărutat lung şi apăsat. 285
A rlette Geneve_______ ______ _ - Iţi faci griji degeaba, a răspuns ea neîncetând să-l sărute. Arthur i-a întors sărutul, dar mult mai posesiv. A muşcat-o de buze şi a făcut-o să geamă de plăcere. - îmi doresc mai mult decât orice pe lume să fiu tată, a mărturisit cu glas întretăiat. Să-mi dăruieşti un copil. - Te voi face tată foarte curând, îţi făgăduiesc! Ea se lupta să-i descheie şliţul, care se împotrivea. - Când? a întrebat el. - Curând, a răspuns ea aşezându-se mai bine peslc şoldurile soţului ei. - Când? a stăruit el înainte să-i îngăduie să se lase peste membrul lui umflat. Clara Luna îi aprindea simţurile aproape fără să-şi propună. Cu o singură privire, cu doar un gest îl făcen să se întărească la fel ca o piatră. Dorinţa pe care o simţea pentru soţia lui nu scăzuse câtuşi de puţin în lunile de când erau împreună pe moşia Monterrey. Cu cât o iubea mai tare, eu atât o dorea mai mult. Dorinţa pe care i-o stârnea ea creştea .şi creştea până la un punct de neînchipuit. Ea izbutise să se aşeze bine şi s-a lăsat fără probleme pe bărbăţia lui. Arthur a gemul când a simţit interiorul feminin care îi îmbrăţişa membrul şi il înghiţea cu totul, provocându-i o plăcere de nedescris. Să fie înlăuntrul ei era ca şi cum ar fi fost în cer. Dar nu uitase întrebarea pe care i-o pusese, aşa că a repetat-o: Când? Clara Luna a oftat de mai multe ori, căci era pe punctul să aibă un orgasm puternic. Uşorul balans peste Arthur o ducea pe culmile plăcerii aproape fără efort. - Peste... peste, a bâiguit, câteva luni. Arthur a ţinut-o de mijloc şi a tras-o cu putere în jos iu vreme ce el îşi ridica şoldurile făcând contopirea dintre ci şi mai deplină. -- Câte luni? a stăruit. Ea nu putea să gândească. Nu avea aer, îşi simţea pulsul bătând nebuneşte. 286
Salvează-mă - Şase... şase luni, poate cinci, a răspuns în cele din urmă. Arthur a răsucit-o până când a aşezat-o pe spate în pat şi cu el în poziţie avantajoasă, căci stătea deasupra ei având situaţia sub control. - Şi când aveai de gând să-mi spui? - Am descoperit de curând, a recunoscut ea. N-am avut niciodată ciclu regulat. Arthur s-a aplecat peste trupul femeii şi aproape şi-a lipit chipul de al ei, până când a putut să-i simtă răsuflarea, în vreme ce se mişca în ea cu blândeţe. Interiorul ei satinat şi îngust îl înnebunea. > Ei bine, eu ştiu de patru luni. Ea a deschis ochii mari cât cepele şi a încetat să mai geamă sau să se mai mişte. - Şi de ce nu mi-ai spus? s-a plâns. - întrucât se presupune că felul ăsta de veşti trebuie să le dea viitoarea mamă. - Dacă eu nu ştiam, cum era să-ţi spun? s-a răstit pe bună dreptate. Arthur a continuat să se mişte în ea într-un ritm lent. - M-ai făcut un bărbat foarte fericit. - Dacă deja ştiai, nu a fost o surpriză, a spus îmbufnată. - Dar este minunat să aud de pe buzele tale că mă vei face tată. - Doream să-ţi dau un fiu englez, a recunoscut ea. - \b i suporta cu stoicism faptul că va fi american. Glasul bărbatului nu sunase deloc resemnat. - Şi dacă este fetiţă? a întrebat cu adevărat îngrijorată. - Cu atât mai bine, a răspuns el, şi acum nu mai vorbi, ca să pot să-mi fac treaba. Arthur a accelerat ritmul. Ea a îmbrăţişat cu picioarele şoldurile soţului ei, pentru ca penetrarea să fie şi mai adâncă. - Uita... uitasem, a izbutit să spună aproape fără răsuflare. Aithur nu o asculta, era prea atent la plăcerea pe care i-o oferea. 287
Arlette Geneve Creştea, sporea ca şi mişcările lui energice. Vin şi fraţii tăi... Orgasmul puternic l-a făcut să scoată un geamăt gutural care s-a auzit în toată moşia. Ea l-a urmat după câteva secunde. Preţ de câteva clipe el nu a putut să facă sau să spună nimic. Stătea sleit de puteri peste ea. Clara Luna l a îmbrăţişat strâns, încercând să-şi recapete răsuflarea. - Dacă mai vorbeşti despre familia mea când fac dragoste cu tine, vei avea o mare belea cu mine. Arthur stătea sprijinit în mâini, ca să nu-şi lase greutatea corpului peste ea. - Credeam că vrei să ştii. - După ce voi fi ajuns în tine. Până când nu voi epuiza gama plăcerilor, nu doresc să ştiu nimic decât ceea ce te fac să simţi Clara Luna a respirat adânc. A admirat părul blond al soţului ei, care se deschisese mult sub soarele Floridei. Avea chiar şi câţiva pistrui pe vârful nasului. - Te iubesc, Arthur, i-a mărturisit copleşită de dragoste. I I a pus stăpânire pe gura ei şi a devorat-o câteva secunde. Când i-a dat drumul, Clara Luna nu mai avea aer. \bm avea im copil! a spus mândră, ca şi cum nu ar mai fi spus-o înainte, Arthur a privit cu duioşie chipul ei îmbujorat. A simţit cil viscerele i se strâng cuprinzându-i membrul, care s-a umplut din nou de sânge. -A c u m ai să păstrezi tăcerea! i-a poruncit el. - Făgăduiesc, i-a răspuns ea. Arthur a început iarăşi să se mişte, dar de data asta mult mai încet. Măsurând ritmul şl răsuflarea. Când gâfâielile ei s-au înteţit, el a accelerat ritmul cu care se mişca. Am uitat... Ea a păstrat o tăcere scurtă, el nu a lăsat-o să mai sptinA ceva. - Dumnezeule, îmi aduci aminte de fratele meu Andrew! Arthur a pus stăpânire " Va mai dul drumul. 288
