TIPURI DE TEXTE

TIPURI DE TEXTE Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei. 1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu. -

Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a evenimentelor;

-

Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor. -

Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii etc.

-

Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse etc.);

-

Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective din care acesta este descris;

-

Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul. Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii avansează, în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3.

Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii în legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;

-

Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;

-

Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar (modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo etc.);

-

Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?, Cum suntem informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?

-

În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată. 4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi separat argumentarea).

În concluzie, scopul şi elementul accentuat sunt în strânsă legătură cu modul de expunere selectat:

REGISTRE LINGVISTICE REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori. A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor). Se identifică prin următoarele caracteristici: 

poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);



se dezvoltă spontan;



degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);



numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);



aproximări („S-a cam speriat.”)



ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);



forme neliterare ale cuvintelor;



repetiţii;



clişee lingvistice;



locuţiuni;



diminutive, augmentative;



superlative populare;



formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;



propoziţii exclamative şi interogative;



expresii peiorative;



supranume (poreclele);



elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.) B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul oral, remarcându-se prin:



folosirea termenilor concreţi;



registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);



redundanţă;



accidente fonetice;



locuţiuni şi expresii populare;



sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);



polisemie bogată;



elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni). C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:



efecte sonore în realizarea enunţului;



diminutive sau augmentative;



derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);



forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);



vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);



folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);



articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);



dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);



formule de adresare;



superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);



verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);



forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);



„şi” adverbial (cumulativ, iterativ);



interjecţii;



locuţiuni;



expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);



acorduri forţate (haină kakie);



coordonarea sintactică;



propoziţii incidente;



propoziţii eliptice de predicat;



tautologia;



repetiţia;



anacolutul;



dezacorduri (subiect - predicat);



paralelism sintactic;



propoziţii exclamative şi interogative;



elemente paraverbale;



oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică: 

respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);



păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;



vocabular bogat, nuanţat;



prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;



evitarea repetiţiilor;



elemente afective puţine şi controlate;



sintaxă complexă:



procedee retorice ale discursului etc. E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:



cuvinte de origine slavă;



arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);



folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);



formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);



sintaxă greoaie (latină);



pluralul majestăţii;



forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele relativ 'care') etc. F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind, printre altele, de:



forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');



lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');



forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);



perfectul simplu (predilect în Oltenia);



forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin: 

permanenta schimbare a fondului lexical;



fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;



folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.). H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică. Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („byebye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).

UTIL IN ARGUMENTARE (2) Exprimarea legăturilor logice între idei Tip de raţionament Enumerare – tip de raţionament folosit în

Operator specific În primul rând, în al doilea rând, în continuare,

numirea argumentelor Adunare – tip de raţionament folosit în

în sfârşit În plus, încă, în afară de, pe lângă

numirea argumentelor cu dovezi şi exemplificarea dovezilor Explicare – tip de raţionament folosit în

Explicarea cauzelor: fiindcă, datorită, pentru că

susţinerea argumentelor cu dovezi şi

Explicarea consecinţelor: deoarece, din cauză

exemplificarea dovezilor Alternativă – tip de raţionament folosit în

că, în consecinţă, prin urmare Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe de altă

producerea de contraargumente Comparaţie – tip de raţionament folosit în

parte... Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca, diferit de

susţinerea dovezilor şi exemplificarea lor Opoziţie sau restricţie – tip de raţionament

Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...

folosit în producerea contraragumentelor Sinteză şi final – tip de raţionament folosit în În concluzie, rezumând, în final, pentru a

finalizarea discursului

concluziona, în consecinţă, rezultă că ...

UTIL IN ARGUMENTARE (1) Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri: •

verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;

•

adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative:

probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.; •

conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia: pentru că, întrucât, încât, deci,

prin urmare; •

elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauză-efect: dacă…atunci; cu

cât…cu atât; •

conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi, în al doilea rând etc.,

apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu, precum se ştie (se cunoaşte); •

conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce priveşte, din

punctul de vedere al…; •

conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum, astfel;

•

conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ...;

NOUTATI DOOM 2 1. Despartirea in silabe - se accepta fie despartirea pe baza de pronuntare, fie dupa structura, tinand seama de elementele constitutive, in special prefixe: in-e-gal/i-ne-gal, a-nor-ga-nic/an-or-ga-nic - se respinge a doua posibilitate cand conduce la secvente care nu sunt silabe: nevr-al-gi-e 2. Scrierea unor cuvinte si locutiuni - pronumele si adjectivele negative se scriu intr-un cuvant: niciunul, niciuna, niciunii, niciunele, niciun, nicio, vreunul, vreuna - se scrie intr-un cuvant odata in locutiunile odata ce si odata cu 3. Articularea termenilor straini - se mentine regula din DOOM 1 dupa care substantivele imprumutate se articuleaza ca de obicei in limba romana, prin alipire directa, daca partea finala a cuvantului se pronunta asa cum se scrie: bosul/bossul, brokerul/brokerii, dealerul/dealerii, folkul, linkul/linkurile, weekendul/weekendurile. - scriem cu cratima daca partea finala se pronunta altfel decat se scrie: cow-boy-ul, mouse-ul, service-ul, site-ul, show-ul 4. Variante literare libere - uzul a impus in noul DOOM dublete (variante libere) pentru unele cuvinte cu forma tip

unica pana acum: antete/anteturi, amanete/amaneturi, capsune/capsuni (fructe), cearsaf/cearceaf, cirese/ciresi (fructe), coperte/coperti, corigent/corijent, filosof/filozof, ligheane/lighene, niveluri/nivele, pieptan/pieptene, sandvici/sendvis, tobogan/topogan, tumoare/tumora. - statutul de variante libere le confera dreptul sa circule si sa fie corecte (literare) in egala masura 5. Forme vechi, forme noi - DOOM 2 elimina o serie de forme iesite din uz sau mai putin frecvente: anacoluturi/anacolute, algoritme/algoritmuri, anghina/angina, canaluri/canale (geogr.), a despera/a dispera, fundale/fundaluri, monoloage/monologuri, muche/muchie, paradoxe/paradoxuri, pardesiuri/pardesie. - se renunta de asemenea la formele lungi de tipul dezagregheaza, pastrandu-se de regula formele scurte: dezagrega, evapora, ignora, indruma, perturba, secreta. - au fost inlocuite unele forme vechi (aragazuri, foarfece, magaziner, marfar, recensamanturi, ziler) cu formele impuse de uz: aragaze, foarfeca – foarfeci, magazioner, marfar, recensaminte, zilier. 6. Forme si sensuri noi - vise (imagini din somn) ~ visuri (aspiratii) inseamna (constituie) ~ insemneaza (noteaza) emisie (emitere) ~ emisiune (program RTV) frectie (masaj) ~ frictiune (frecare, conflict) pate (de ficat) ~ pateu (produs de patiserie) - se inregistreaza cuvintele: compleu (costum), geaca/geci, item/itemi/itemuri/iteme, elementi, baloti, robineti, strate, subansamble - verbul absolva ~ iarta, absolva ~ termina o scoala 7. Intrari noi - cele mai multe sunt achizitii recente cu precadere din engleza americana: brand, broker, dealer, fitness, font, hard, link, market, master, printare, pictorial, rating, scanare, site, topless, trend etc. 8. Adaptari - este vorba de adaptarea termenilor straini la sistemul limbii romane: bodyguard/bodigard, cockteil/cocteil, derby/derbi, penalty/penalti, pizza/pita 9. Variante verbale libere - pentru infinitiv se accepta variantele: a cementa/a cimenta (a trata dintii), datora/datori, decofeiniza/decafeiniza, frectiona/frictiona, incarna/incarna, incorpora/incorpora, pricopsi/procopsi, rabata/rabate, reincarna/reincarna, zbarli/zburli. - pentru indicativ: biciuieste/biciuie, biruieste/biruie, cheltuieste/cheltuie, chinuieste/chinuie, mantuieste/mantuie, se straduieste/se straduie, se destainuie/se destainuieste, dibuie/dibuieste, huiduie/huiduieste, invarte/invarteste, anticipeaza/anticipa, demarcheaza/demarca, inventeaza/inventa, se ingamfeaza/se ingamfa, invesmanteaza/invesmanta, involbureaza/involbura, invie/inviaza, reanima/reanimeaza, schioapata/schiopateaza. 10. Alte variante libere - acont/aconto, bulgar/bulgare, cartilaj/cartilagiu, chestiune/chestie, clovn/claun, halo/halou, lacas/locas, piuneza/pioneza, poliloghie/polologhie, solilocviu/soliloc, tract/tractus, zi/ziua

- forme de plural: cicatrice/cicatrici, debusee/debuseuri, jersee/jerseuri, regale/regaluri, slogane/sloganuri, torente/torenti, vopsele/vopseluri - in formele de D-G ale femininelor articulate, se introduc variante noi: imbracamintei/imbracamintii, savoarei/savorii, o forma unica pentru: corabiei, tigancii, tarancii, fesii; fasa-fase (fesii) 11. Locutiunile pronominale de politete - adjectivele posesive: ta , sa, voastra, pronumele: lui, ei, lor, din componenta locutiunilor pronominale de politete se scriu cu litera mare: Cuviosia Ta (Sa, Voastra), Cuviosiile lor, Domnia Ta, Eminenta Sa etc. 12. Prim-ministrul - primul element ramane neschimbat: prim-ministrul, prim-ministrii, prim-procurorul, prim-procurorii, prim-secretarul, prim-secretarii.

STILURILE FUNCTIONALE (5) STILUL BELETRISTIC Are un domeniu propriu de manifestare, cel al esteticului. Se opune celorlalate stiluri functionale , in care esentialul il constituie transmiterea de informatii . In stilul artistic transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o anumita forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului . Prin urmare , forma devine element esential si modelator in transmiterea informatiei ; forma , ca expresie a unui continut determinat , este unica si irepetabila . Modalitati de comunicare: sunt valorificate deopotriva naratiunea, descrierea, dialogul si monologul, in scris sau oral (in creatia populara). Creatii: vezi toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic) Caracteristici: - Conventionalitatea : in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea realul sau ceea ce este considerat ca real , in stilul artistic comunicarea este expresia unei alte realitati imaginate de autor ; destinatarul nu-si pune problema falsului , el stie ca e vorba de fictiune , de conventie ; textul literar scoate in evidenta functia poetica a limbajului deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune , ci si la CUM SPUNE ; - Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar apartine; se apeleaza la toate sferele vocabularului , astfel incat in opera literara apar deopotriva : regionalisme , elemente de jargon si de argou , arhaisme si neologisme ; - Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil. ATENTIE! 1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel mai elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice). 2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt considerate licente poetice.

STILURILE FUNCTIONALE (4) STILUL COLOCVIAL ( FAMILIAR , COTIDIAN )

-

-

Este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni , in viata de zi cu zi . Modalitatile de comunicare sunt : dialogul oral ( cea mai frecventa), dialogul scris ( schimb de scrisori ) , monologul scris ( notite , jurnal intim ) , monologul oral ( relatari si anecdotica , urari , felicitari si toasturi ) . Intrebuintarea acestui stil este generala , este singurul stil ,, stapanit,, de toti vorbitorii si insusit treptat inca din primii ani de viata . Este unicul stil in care este posibila si se realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii. Caracteristici : - naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune unor reguli, factori de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii ; - continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare . Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice , a cuvintelor “de umplutura”, a abrevierilor de tot felul , dar mai ales prin elipsa , ca urmare a vorbirii dialogate , precum si prin mijloace extralingvistice ( mimica , gestica ) care permit intreruperea comunicarii , restul fiind sugerat . Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie , prin utilizarea zicalelor , proverbelor , locutiunilor si expresiilor , prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze . - incarcatura emotionala : comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a starilor emotionale , pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar . Lingvistic , aceasta trasatura este concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si augmentativelor , a cuvintelor peiorative , a superlativelor populare si a unor sintagme afective etc. - inclinatie spre satira si umor , exprimata printr-o varietate de procedee : porecle , contaminari ( ,, Bine-ai venit nepurcele ! ,, ) , calambur ( ,, Ai iesit la vanatoare de lei ? ,, ) unitati neologice ( Curat murdar ! ,, )

STILURILE FUNCTIONALE (3)

-

STILUL PUBLICISTIC este acea modalitate de comunicare prin care publicul este informat , influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice , economice , artistice etc. Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in presa si publicatii ) , monologul oral ( la radio si televiziune ) , dialogul oral ( dezbaterile publice ) , dialogul scris ( interviuri consemnate scris ) . Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, stirea, anuntul publicitar etc. Caracteristici : Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva , tranzitiva ( obiectiva , informativa ) si reflexiva ( subiectiva , afectiva ) , in vederea indeplinirii sarcinilor de informare si formare de convingeri ; Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene ; este stilul cel mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice; Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri , datorita ariei tematice foarte largi ; Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii : preocuparea pentru inovatia lingvistica ( creatii lexicale proprii ) , utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea

cititorilor , titluri eliptice , adeseori formate dintr-un singur cuvant , constructii retorice ( repetitii , interogatii , enumeratii , exclamatii etc. ), utilizarea larga a sinonimelor ; tendintele de aglomerare sintactica ; tendinta eliminarii conjunctiilor copulative , folosirea figurilor de stil, valorificarea sensurilor figurate ale cuvintelor.

STILURILE FUNCTIONALE (2) STILUL TEHNICO - STIINTIFIC - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii . Modalitatile de comunicare sunt : monologul scris ( in lucrari si documente stiintifice si tehnice ) , monologul oral ( in prelegeri , expuneri , sau comunicari ) , dialogul oral ( in cadrul colocviilor , seminariilor si dezbaterilor stiintifice ) Compozitii pe baza textelor stiintifice: analiza stiintifica ( filozofica , economica , politica , botanica etc. ),studiul stiintific, comunicarea stiintifica , referatul stiintific ,eseul stiintific. Caracteristici : - Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii) ; - Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva ; accentul cade pe comunicare de notiuni , cunostinte , idei etc. , astfel ca functia limbajului este cognitiva ; - Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul , cel care transmite un asemenea mesaj , nu se implica in comunicare , prezinta un adevar stiintific de necontestat , iar receptarea se face obiectiv , pentru ca se adreseaza intelectului , gandirii abstracte , logice (exceptie: polemica stiintifica) - Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate , prin precizie si proprietate ; formularile , frazele sunt clare , precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni ; ele sunt insotite adesea de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele , diagrame , schite fotografii harti etc. ; Particularitati lingvistice: a)la nivel lexical: -fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie; -termenii lexicali sunt de obicei monosemantici; -sunt frecvente neologismele; -se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet, extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie, cronologie, futurologie); -termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele internationale (computer, microbiologie, televiziune); b)la nivel morfologic sunt frecvente: -substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective; -infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note; -inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic); c)la nivel sintactic predomina subordonarea fata de coordonare; d)la nivel stilistic sunt folosite procedee care au ca scop organizarea discursului stiintific: -coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza; -citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ; -figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;

-digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul paginii; -succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

DENOTATIE SI CONOTATIE SENSURILE CUVANTULUI Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de sunete care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să îndeplinească o funcţie în comunicare. Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi lexicale în context. Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se numesc monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului, numeralele). Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe semnificaţii) se numesc polisemantice. Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens comun, folosit în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează),el trezeşte în minte imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit cu sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative. Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de sensuri, secundare si figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul desemnat. Aceasta relatie se numeste conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în context. Acesta dirijează înţelegerea. Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază, cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex: ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz. Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt înţeles decât cel firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.: deasupra ma pazea ochiul rece al noptii. Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte. Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate.

STILURILE FUNCTIONALE (1) STILURILE FUNCTIONALE Stilul functional este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare intr-un domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor . Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza: oficial(administrativ), tehnico-stiintific, publicistic, colocvial si beletristic.

1. STILUL OFICIAL ( ADMINISTRATIV ) indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale . In ordinea frecventei si a importantei apar urmatoarele modalitati de comunicare : monologul scris ( in documente si acte oficiale ) , monologul oral ( cuvantari in ocazii oficiale ) , dialogul scris ( corespondenta oficiala ) , dialogul oral ( in relatiile oficiale dintre institutii si public ) . Compunerile cu destinatie oficiala sunt: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia, cererea, raportul, declaratia, referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de intentie. Caracteristicile generale ale stilului : - stricta respectare a normelor limbii literare : corectitudinea fonetica , gramaticala , ortografica , lexicala si grafica ; - caracter obiectiv , impersonal ; comunicarile ( scrise sau orale ) sunt neutre expresiv , lipsite de incarcatura afectiva ; - accesibilitatea , claritatea si precizia : comunicarile oficiale nu permit decat o singura interpretare ; - absenta oricarei nuante afective , prezenta formalismului , a exprimarii rigide ; lipsesc lexicul afectiv , mijloacele de expresie figurata , epitetele apreciative . - specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie specifica) de tipul : ,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc. Caracteristicile specifice ale stilului: a. la nivel morfologic sunt frecvente: -

substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.) infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…) viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…) reflexivul pasiv (comitetele se aleg…) forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….) pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…) preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in consens cu….) locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)

b. la nivel sintactic: -

grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea; constructii infinitivale c. la nivel stilistic:

-

coordonarea ca mijl. principal de organizare; elipsa respectarea unor reguli de organizare grafica

STILUL.CALITATILE PARTICULARE Inafara calitatilor generale, stilul individual poate fi caracterizat si printr-o serie de insusiri particulare. Din combinarea acestora rezulta originalitatea exprimarii. Cele mai cunoscute calitati particulare sunt: 1. NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt afectarea si emfaza. 2. DEMNITATEA - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite ce este vulgar, trivial, grosolan, necuviincios. 3. ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia. 4. FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri, sentimente, idei (subtilitate in exprimare). 5. SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor simple. Opus este simplismul, expresie a superficialitatii 6. RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii o nota entuziasta, patetica. Daca este formal, devine cusur. 7. UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o gama foarte variata, de la umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau absurd. 8. IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin disimulare.Poate fi persiflare, zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.

9. CONCIZIA – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa conciziei este poliloghia. 10. ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

STILUL.CALITATI GENERALE In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima in scris (stil individual) In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii: 1. Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activitatii sociale (stiluri functionale); 2. Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei literare, creand un stil literar. In orice act concret al vorbirii, se evidentiaza doua tipuri de trasaturi: unele care arata apartenenta comunicarii la un anumit stil functional, si altele care arata ca apartine unui anume vorbitor. Vorbirea oricarui om cultivat trebuie sa indeplineasca cateva conditii obligatorii, numite CALITATI GENERALE ALE STILULUI. Acestea sunt: 1. CLARITATEA = expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii in comunicare duce la obscuritate, nonsens, paradox si echivoc;tot de nerespectarea claritatii tin si pleonasmul si tautologia. Claritatea se realizeaza la nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de larga circulatie, si evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin folosirea constructiilor firesti, in spiritul limbii si evitarea frazelor lungi, obositoare. 2.CORECTITUDINEA = respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice sunt solecismul (dezacordul dintre subiect si predicat) si anacolutul (amestecul de constructii sintactice). 3.PROPRIETATEA = modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;lipsa de proprietate provine din folosirea cuvintelor/constructiilor cu sensuri nepotrivite, sau din amestecul elementelor caracteristice unor stiluri variate. 4.PURITATEA = folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare. Sunt considerate neliterare (deci abateri de la puritate) urmatoarele grupuri de cuvinte: •

potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme (cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii), neologisme (cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat) si regionalisme, (cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone).

•

potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni neliterari: argoul (un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul) si jargonul (un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida).

•

mai sunt neliterare si formele cu modificari de sunete (caderi, adaugari, inlocuiri).

NOTA: LIMBA LITERARA NU ESTE ACELASI LUCRU CU LIMBA DIN OPERELE LITERARE (STILUL BELETRISTIC!!!!)

5. PRECIZIA = utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;opuse ei sunt: stilul prolix(comunicare incarcata de cuvinte de prisos) si digresiunile (abaterile de la ideea centrala a textului prin paranteze sau constructii incidente).

FUNCŢIILE COMUNICĂRII

• • • • • •

Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării: emitator - funcţia emotivă receptor – funcţia conativă mesaj – funcţia poetică cod - funcţia metalingvistică context (sau referent)– funcţia referenţială canal de transmitere – funcţia fatică 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru. Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă. 3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică. 4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii 5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a

limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării. 6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.

• • • • • •

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă: emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic

TEXTUL LITERAR SI TEXTUL NONLITERAR Materialul este luat de pe net, dar consider ca este foarte bine realizat si va ajuta sa realizati diferenta literar/nonliterar, importanta in rezolvarea unor cerinte de la proba orala a bacalaureatului. MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT LITERAR sau NONLITERAR, în funcţie de scopul comunicării şi modul particular de concretizare a informaţiei transmise. A.

TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea artistică, pentru că în

el se recunoaşte originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de către creatorul operei

artistice (populare sau culte). În text se manifestă funcţia poetică a limbajului, prin excelenţă reflexiv, întrucât expresivitatea conţinutului primează şi nu informaţiile oferite. B.

TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un conţinut în

care acţionează, cu precădere, funcţia referenţială. Vizează domenii diverse, de la cele ştiinţifice şi juridico-administrative la mass-media audio-vizuală, concretizându-se; cu ajutorul registrelor lingvistice (oral/ scris; popular/ cult; regional, colocvial, argoul şi jargonul). Indiferent de textul funcţional reprezentat în comunicare, emiţătorul abordează obiectiv realitatea şi foloseşte un limbaj comun, convenţional, prin excelenţă tranzitiv (scopul principal este de a transmite informaţii). TEXTUL LITERAR - caracter reflexiv - subiectivitatea emiţătorului - încălcarea intenţionată a normelor lingvistice - limbaj expresiv, realizat cu ajutorul figurilor de stil şi al procedeelor artistice - acţionează funcţia poetică - modalizare afectivă maximă TEXTUL NONLITERAR - caracter tranzitiv - obiectivitatea emiţătorului - respectarea normelor de redactare a textului funcţional - limbaj specializat pe domenii de activitate - acţionează funcţia referenţială - modalizare afectivă minimă

ORIGINEA SI EVOLUTIA LIMBII ROMANE Originea si evolutia limbii romane

I . Limba romana –limba romanica In Istoria Limbii Romane, Alexandru Rosetti definea limba romana ca fiind ‘’limba latina populara (sau vulgara) , vorbita neintrerupt in partile de rasarit ale Imperiului Roman’’.Definitia pune in evidenta originea latina a limbii romane si provenienta limbii romane din latina populara , care are niste particularitati distincte fata de latina culta , literara.Definitia data de Al.Rosetti evidentiaza , de asemenea , continuitatea existentei limbii si a poporului roman in locul de formare-partea de rasarit a Imperiului Roman, ceea ce duce si la gruparea limbii romane in cadrul limbii romanice din grupa orientala. II . Formarea limbii romane Limba romana s-a format in sec I din mileniul I dupa cele 2 razboaie dacoromane (101-102;105-106) , cand, dacii fiind infranti , Dacia devine colonie romana si e intens colonizata.Acest lucru are drept consecinta formarea poporului roman si concomitent a limbii romane. Acest proces se desfasoara simultan si dureaza aproximativ 150-200 de ani.Mai intai se manifesta fenomenul bilingvsmului.Se utilizeaza simultan atat limba autohtona (de substrat) , daco-geta , cat si limba cuceritorilor , care este limba oficiala.Treptat, limba autohtona cedeaza locul limbii latine populare , care se transforma cu timpul in limba romana , o limba romanica la fel cu celelalte limbii romanice aparute pe fundamentul limbii latine. Din limba autohtona au ramas aprox 150 de cuvinte descoperite prin comparatie cu limba albaneza ,acestea formand o mostenire a limbii trace : abur , brad , brazda , mos , vatra etc, precum si unele denumiri toponimice : Arges , Jiu , Cris , Siret. III . Demonstrarea caracterului latin al limbii romane Limba romana face parte din grupul limbilor romanice , alaturi de: catalana , dalmata , franceza , italiana , portugheza , provensala , reto-romana , sarda , spaniola. Demonstrarea caracterului latin al limbii romane se poate face prin metoda comparativ istorica.Aplicand aceasta metoda se constata ca sistemul fonetic , structura gramaticala a limbii romane , sintaxa si nucleul cel mai important al vocabularului sunt de provenienta latina 1.sistemul fonetico-fonologic este cel mostenit din latina populara cu unele modificari , astfel se remarca faptul ca din latina in romana s-au produs urmatoarele modificari :

-inchiderea vocalei ‘’a’’ atunci cand este urmata de consoanele ‘’m’’ sau ‘’n’’ ex : campus > camp canto > cant -‘’o’’ accentuat s-a diftongat ex : florem > floare solem > soare -caderea consoanelor finale -inchiderea vocalei ‘’l’’ + cons ‘’m’’/’’n’’ ex : dentem > dinte -caderea lui ‘’h’’ initial ex : homo > om habeo > (a) avea -‘’b’’ intervocalic s-a elidat ex : sebum > seu -‘’cs’’ > ‘’ps’’, « ct » - « «pt » ex : cocsa > coapsa, lactem -lapte 2.Structura gramaticala a limbii romane e mostenita aproape integral din cea a latinei populare , dar in general gramatica limbii romane populare fiind mai simpla , romana a dus mai departe acest proces de simplitate a structurii gramaticale Sub aspect gramatical, structura limbii romane este cea mai apropiata de cea a latinei populare fata de toate limbile romanice.Acest lucru este explicabil prin faptul ca legatura dintre romani si Roma a fost rupta mai din timp decat in cazul celorlalte popoare romanice. Astfel, in domeniul verbului s-au mostenit din latina cele 7 moduri la care romana a adaugat conditional-optativul.

In latina erau 3 timpuri (imperfect , perfectul si mai mult ca perfectul) iar in romana s-a adaugat si perfectul compus. S-au mostenit de asemenea cele 4 conjugari din latina : -canto-are ; (a) canta (I) -video-ere ; (a) vedea (II) -faco-ere ; (a) face (III) -audio-ire ; (a) auzi (IV) In ceea ce priveste substantivul, a mostenit declinarile lor.In latina erau 5 declinari , iar in romana din cauza caderii consoanei finale , au ramas 3 declinari. Am mostenit toate cele 5 cazuri din latina , cu exceptia “Ablativului”.Marea varietate a pronumelor din romana isi are originea tot in latina ;astfel ,ego , mei , mihi , me > eu , mie , ma , mi. Numeralul este mostenit integral din latina cu exceptia numeralului 100. Adverbele si adjectivele sunt multe dintre ele mostenite din latina , ca si cea mai mare parte a prepozitiilor si conjunctiilor. 3.Sintaxa limbii romane a mostenit caracterul mai liber al sintaxei al latine populare;astfel, in latina culta predicatul era la sfarsitul propozitiei , iar propozitia principala la sfarsitul frazei , in timp ce in romana predicatul poate ocupa orice loc iar ordinea propozitiilor este mai libera. 4.Vocabularul fundamental al limbii romane este in proportie de 65 % de origine latina.Ca dovada , denumirea partilor corpului omenesc sunt de origine latina, cu exceptia cuvintelor : pleoapa , obraz , glezna (limba slava). Denumirea obiectelor uzuale (casa , masa , pat) , actiuni fundamentale ( a manca , a dormi , a inghiti , a mesteca , a muri ) , denumirile gradelor de rudenie (mama , tata , frate , sora) sunt latinesti. IV . Evolutia limbii romane Momentele importante ale evolutiei limbii romane au fost : 

procesul de formare a limbii romane se incheie sec VI-VII, rezultand romana comuna ;

in sec XIV-XV are loc desprinderea dialectelor limbii romane : aromana , meglenoromana , istroromana , dacoromana ;                              





in 1521 (sec alXVI-lea) apare scrisul in limba romana , primul document care certifica acest eveniment fiind Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung. tot in sec al XVI-lea se scriu primele carti in limba romana – texte maramuresene;



Primele tiparituri in limba romana dateaza din a 2 a jumatate a sec al XVI-lea , fiind editate de catre diaconul Coresi, ce tipareste 11 articole religioase in limba slava si 9 carti in limba romana.Tipariturile sale constitue dupa unii lingvisti romani inceputurile limbii romane literare deoarece diaconul , originar din Targoviste utilizeaza limba din aceasta zona care a devenit baza limbii romane literare.



Sec al XVII-lea are o deosebita importanta in evolutia limbii romane literare pentru ca se inmulteste tiparirea de carti religoase in limba romana. Cele mai importante astfel de tiparituri sunt Cazania (1643)-Varlaanm , Noul Testament de la Balgrad(1648)-Simion Stefan , Psaltirea in versuri (1673)-Dosoftei , Biblia de la Bucuresti (1688) , Didahiile lui Antim Ivireanul. Prin ele, treptat , limba romana evolueaza , isi imbogateste vocabularul , se nuanteaza.In aceste tiparituri gasim inceputurile stilului beletristic , astfel in Psaltirea lui Dosoftei apar primele imagini poetice , figuri de stil , comparatii artistice.Prin Didahiile lui Antim Ivireanul se pun bazele stilului oratoric.In Cazania lui Varlaam apar elemente ale stilului popolar narativ.In Predoslavia catre cititori a lui Simion Stefan este pusa problema latinitatii limbii romane si a unitatii ei.



In sec XVII-XVIII apare istoriografia in limba romana odata cu marii cronicari Grigore Ureche , Miron Costin , Ion Neculce.



In ultimele 3 decenii ale sec al XVIII-lea , odata cu aparitia Scolii Ardelene , incepe procesul de modernizare a vocabularului prin introducerea de neologisme de origine franceza sau din latina culta.



Modernizarea vocabularului a limbii romane are loc in sec al XIX lea , dupa Unirea din 1859 , cand in limba noastra patrunde un numar mare de neologisme de origine romanica , datorita carora se produce un proces de reromanizare a limbii romane si de modernizare a vocabularului. O contributie importanta la formarea limbii romane literare apartine pasoptistilor , iar stabilizarea limbii romane literare in tiparele ei actuale se produce prin opera marilor clasici : Mihai Eminescu , Ion Creanga , I.L.Caragiale , Ioan Slavici.



Procesul de perfectionare a limbii romane continua si in sec al XX -lea , la imbogatirea masiva a limbii literare cu neologisme contribuind simbolistii si scriitorii interbelici , ce consolideaza procesul de modernizare a limbii inceput la jumatatea sec al XIX -lea.