Terorismul in Europa

CUPRINS CAPITOLUL I............................................. I.................................................................... .............................................. ......................................... .............................. ............88 CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE................................. INTRODUCTIVE........................................................ ......................................... .............................. ............88 1. Scurt istoric....................................... istoric.............................................................. .............................................. .........................................................8 ..................................8 2. NoŢiunea Şi formele terorismului............................................... terorismului............................................................................... ...................................13 ...13 3. Metode Şi cauze............................... cauze...................................................... .............................................. ........................................................16 .................................16 A. Strategie şi tactică.................................. tactică......................................................... ....................................................... ........................................... ...........16 16 B. Teroriştii şi luptătorii pentru libertate......................................................................18 CAPITOLUL II.......................................... II................................................................. .............................................. ......................................................19 ...............................19 TERORISMUL ÎN EUROPA.................................... EUROPA........................................................... ............................................................19 .....................................19 1. OrganizaŢii teroriste În spaŢiul european............................................... european................................................................. .......................19 .....19 A. Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei (ASEA)..............................19 B. Facţiunea Armatei Roşii (FAR)........................................... (FAR)................................................................ .................................. ...............20 ..20 C. Brigăzile Roşii (BR)............................................................. (BR).................................................................................... ................................... .............20 .20 D. Euskadi Ta Askatasuna (ETA).............................................. (ETA)..................................................................... ...................................21 ............21 E. Armata Republicană Irlandeză (IRA)........................................................... (IRA).......................................................................24 ............24 F. AL FATAH - Consiliul Revoluţionar (ABU NIDAL).............................................25 G. Congresul Pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului - KADEK...................27 KADEK................... 27 H. Nucleele Revoluţionare - Lupta Revoluţionară a Poporului (ELA).........................29 (ELA).........................29 I. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie ................................................. ................................................................ ................30 .30 J. Partidul Revoluţionar de Eliberare a Poporului – (DHKP/C)...................................31 K. Frontul Corsican de Eliberare Naţională (FCEN)....................................................32 (FCEN)....................................................32 2. Acte teroriste În spaŢiul european..................................... european............................................................ .............................................34 ......................34 A. Actul terorist din 23 octombrie 2002...................................................................... 2002.......................................................................34 .34 B. Actul terorist din 11 martie 2004.................................. 2004.................................................................. ........................................... ...........35 35 CAPITOLUL III............................................ III................................................................... .............................................. ......................................... ...........................36 .........36 DOMENII DE ACTIVITATE................................. ACTIVITATE........................................................ ....................................................... ................................ .......36 1. Bioterorismul................................... Bioterorismul.......................................................... .............................................. ............................................... .................................36 .........36 2. Terorismul electronic................................. electronic........................................................ .............................................. .............................................. .......................38 38 3. Terorismul nuclear................................. nuclear........................................................ .............................................. ..................................................39 ...........................39 4. Terorismul de stat................................................... stat.......................................................................... ......................................... .............................. ...............41 ...41 A. Putere şi terorism..................................... terorism............................................................ .............................................. ..........................................42 ...................42 B. Drepturile omului şi terorismul................................... terorismul.......................................................... ...................................... ......................48 .......48 5. Terorismul de stÂnga................................ stÂnga....................................................... .............................................. ...............................................49 ........................49 6

6. Terorismul narcotic................................. narcotic........................................................ .............................................. .................................................51 ..........................51

CAPITOLUL IV....................................... IV.............................................................. .............................................. ...................................... ........................... .................52 .....52 ORGANIZAŢII EUROPENE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI...........................52 1. Uniunea EuropeanĂ (UE)........................................ (UE)............................................................... .............................................. ................................52 .........52 A. Implicarea Uniunii Europene în lupta împotriva terorismului.................................52 B. Concluzii (UE).......................................... (UE)................................................................. .................................................. ........................................ .............55 55 2. Consiliul European (CE)............... ( CE)...................................... .............................................. .............................................. ....................................55 .............55 A. Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului..............................55 terorismului.............................. 55 B. Activităţi ale Consiliului Europei în domeniul combaterii terorismului..................57 terorismului................. .57 C. Strategia europeană de securitate............................ securitate................................................... ...................................... .......................... ...........59 59 D. Concluzii (CE)....................................... (CE).............................................................. ....................................................... ........................................... ...........59 59 3. OrganizaŢia pentru Securitate Şi Cooperare În Europa (OSCE)....................................60 (OSCE)....................................60 A. Măsuri ale OSCE în domeniul combaterii terorismului...........................................60 terorismului...........................................60 B. Instrumente ale OSCE şi activităţile lor privind combaterea terorismului..............61 C. Concluzii (OSCE)........................................ (OSCE)............................................................... .............................................. ......................................65 ...............65 4. Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC)............................................. (EAPC).........................................................65 ............65 A. Activităţi ale EAPC în domeniul combaterii terorismului.......................................65 B. Concluzii (EAPC)........................................ (EAPC)............................................................... .............................................. ......................................69 ...............69 CAPITOLUL V........................................ V............................................................... .............................................. ........................................................70 .................................70 ROMÂNIA ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI.............................................. TERORISMULUI.................................................70 ...70 1. Acţiuni antiteroriste în România................................. România........................................................ ....................................................70 .............................70 2. RomÂnia Şi grupĂrile teroriste internaŢionale....................................... internaŢionale..............................................................72 .......................72 A. Considerente asupra modurilor de manifestare ale terorismului internaţional........72 B. Accentuarea interferenţei dintre terorism şi segmente ale crimei organizate...........79 CAPITOLUL VI....................................... VI.............................................................. .............................................. ...................................... ........................... .................83 .....83 TERORISMUL DIN PERSPECTIVE CRIMINOLOGICE..............................................83 1. Crima organizatĂ În scopul terorismului Şi terorismul În scopul crimei organizate.....83 2. InstituŢii abilitate cu prevenirea Şi combaterea terorismului.........................................84 terorismului.........................................84 CAPITOLUL VII......................................... VII................................................................ .............................................. ....................................................87 .............................87 CONCLUZII.................................... CONCLUZII........................................................... .............................................. .............................................. ..........................................87 ...................87 1. Concluzii Şi recomandĂri............................. recomandĂri.................................................... .............................................. ...........................................87 ....................87 2. Concluzii şi învăţăminte pentru România........................................... România.......................................................................97 ............................97 Bibliografie.............................................................................................................................. Bibliografie.............................................................................................................................. 98

7

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE 1. SCURT ISTORIC Prima utilizare a cuvântului “terorism” datează din timpul Revoluţiei France Franceze, ze, pe atunci atunci fiind fiind conota conotatt poziti pozitiv. v. Sistem Sistemul ul sau regimul regimul terori teroriii dintre dintre 1793-1794 a fost adoptat ca metodă de stabilire a ordinii în perioada de tulburări anarhice şi de revolte de după 1789, aşa cum s-a întâmplat şi după multe alte revoluţii. El avea ca scop consolidarea puterii noului guvern prin descurajarea contrarevoluţionarilor, a elementelor subversive şi a tuturor disidenţilor pe care noul regim îi considera ,,duşmani ai poporului”. Ironia face ca terorismul, în accepţiunea lui iniţială, să fie asociat cu idealuri de virtute şi democraţie. Revo Revolu luţi ţion onar arul ul Maxi Maximi mili lien en Robe Robesp spie ierre rre cred credea ea cu tări tăriee că virtu virtute teaa decurgea din guvernarea populară în timp de pace, dar că, în timpul revoluţiei, ea trebuia împletită cu teroarea pentru ca democraţia să triumfe. El făcea apel la ,,virtute, fără de care teroarea este un rău, şi la teroare, fără de care virtutea este neputincioasă” şi proclama: “Teroarea înseamnă dreptate: ea este promptă, severă şi inflexibilă prin urmare ea derivă din virtute.” Robespierre anunţa Convenţia Naţională că era în posesia unei noi liste de trădători. Temându-se ca pe acea listă să nu se afle şi numele lor, extremiştii şiau unit forţele cu moderaţii pentru a-i înlătura atât pe Roberspierre cât şi regimul terorii pe care acesta îl promova. Robespierre, adepţii săi cei mai fideli şi circa 40.000 de oameni au fost executaţi prin ghilotinare. Teroarea 1 se afla la sfârşitul ei: de aici încolo terorismul a devenit un termen asociat cu abuzul de funcţie şi de putere, cu implicaţii “criminale” clare.

1

termen cunoscut în limba engleză datorită lui Edmund Burke; într-un celebru pamflet împotriva Revoluţiei

Franceze, acesta îi descria pe cei “1.000 de câini ai iadului numiţi terorişti... care s-au năpustit asupra poporului”

8

Apariţia naţionalismului şi a noţiunilor de stabilitate şi cetăţenie bazate pe identitatea comună a unui popor, nu pe apartenenţa la o familie regală, au dus la unificarea şi crearea unor state-naţiuni noi, cum ar fi Germania şi Italia. Între timp, schimbările socio-economice masive provocate de revoluţia industrială au adus cu ele ideologii “universaliste” noi, cauzate de alinierea şi de condiţiile de exploatare ale capitalismului secolului al XIX-lea. Acestea au fost circumstanţele în care a apărut o nouă eră a terorismului, în care conceptul a dobândit o mare parte din conotaţiile revoluţionare şi antistatale contemporane. Părintele ideii se pare că a fost un extremist republican italian, pe nume Carlo Pisacane2 care a rămas cunoscut până astăzi mai ales pentru teoria ,,propagandei   prin fapte”, pe care se spune că a lansat-o şi care a exercitat o influenţă covârşitoare asupra rebelilor şi teroriştilor. Prima organizaţie care a aplicat ideile lui Pisacane a fost  Narodnaia Volia3 un grup restrâns de constituţionalişti ruşi care s-au organizat în 1878

 pentru a se opune ţarismului. Adepţii săi erau de părere că apatia şi alienarea maselor ruse nu puteau fi zdruncinate decât de acte curajoase şi dramatice de violenţă, care aveau ca scop atragerea atenţiei asupra grupului şi cauzei. Prin urmare, victimele4 erau alese în mod special datorită valorii ,,simbolice” pe care o aveau ca reprezentanţi ai dinastiei şi agenţi servili ai regimului corupt şi tiranic. O caracteristică a ideologiei5 grupului era că nu trebuia ,,vărsată nici o  picătură de sânge în plus” pentru a-şi atinge scopurile, oricât de nobile sau utilitariste ar fi fost. Chiar şi după ce îşi alegeau ţintele cu multă grijă şi după îndelungi deliberări, membrii grupului regretau profund că erau ,,obligaţi” să ia vieţi omeneşti. Cea mai spectaculoasă realizare a grupului   Narodnaia Volia a 2

Susţinător pasionat al federalismului şi al mutualismului susţinea că: “violenţa este necesară nu doar pentru a

atrage atenţia asupra unei cauze, ci pentru a informa, a educa şi, în final, a strânge masele în jurul revoluţiei”. 3

“Voinţa populară” sau “ Libertatea populară”

4

ţarul, membrii de seamă ai familiei ţarului, înalţi funcţionari din guvern

5

Cogniţii şi credinţe împărtăşite, care servesc la justificarea intereselor grupurilor teroriste dominante. Baza

ideologică dintr-o grupare teroristă poate fi mai mult sau mai puţin influenţabilă în interesele şi scopurile pe care teroriştii doresc să le atingă.

9

dus şi la dispariţia lui: asasinarea pe 1 martie 1881 a ţarului Alexandru al II-lea. Statul ţarist a luat imediat măsuri de găsire a membrilor grupurilor  Naradnia Volia, luând sfârşit prima generaţie de terorişti ai Naradnia Volia.

În pragul primului război mondial încă se mai păstra conotaţia revoluţionară a terorismului. Astfel, între 1880-1890 mişcările naţionaliste armene militante din estul Turciei aplicau strategii teroriste împotriva domniei otomane; acestea semănă foarte mult cu cele care aveau să fie adoptate de majoritatea mişcărilor etnonaţionaliste/separatiste postbelice. Scopul armenilor  era, pe de o parte, să dea o lovitură regimului despotic ,,străin” prin atacuri repetate împotriva forţelor administrative şi de securitate coloniale, pentru a câstiga susţinere pe plan intern şi atenţie, simpatie şi sprijin pe plan internaţional. Cam în acelaşi timp, Organizaţia Revoluţionară Macedoneană Internă (ORMI)6 era activă în regiunea care cuprinde astăzi Grecia, Bulgaria şi Serbia, degenerând ulterior într-o organizaţie criminală de ucigaşi plătiţi. În Bosnia – intelectualii sârbi, studenţi sau chiar copii cunoscuţi sub numele de Mlada Bosna sau Tinerii Bosniaci – s-au ridicat împotriva suzeranităţii habsburgice. Un membru al acestei mişcări Gavrilo Princip, a fost cel despre care se crede că a pornit avalanşa evenimentelor de pe 28 iunie 1914, data asasinării la Sarajevo a Arhiducelui Franz Ferdinand, punctul culminant fiind primul război mondial. Membrii ei erau dedicaţi cu pasiune realizării unei entităţi politice federale a slavilor de sud, care să-i unească pe sloveni, pe croaţi şi pe sârbi, şi erau decişi să folosească asasinatul drept instrument pentru realizarea acestui scop. Semnificativă a fost susţinerea din exterior a Tinerilor Bosniaci de către diverse grupări secrete naţionaliste sârbe. Printre acestea se remarcă societatea secretă pansârbă  Narodna Obrana7 , apărută în 1908, iniţial ca să promoveze activităţi culturale şi naţionale sârbe. Ulterior, aceasta, a căpătat o orientare mai 6

Deşi macedonenii nu au suferit aceeaşi soartă catastrofală pe care au avut-o armenii în timpul primului război

mondial, când aproximativ un milion de oameni au murit în ceea ce se consideră că a fost primul genocid ordonat oficial în secolul al XX-lea, ORMI nu şi-a atins niciodată scopul de a realiza o Macedonie independentă. 7

“ Apărarea Populară” sau “ Apărarea Naţională”

10

subversivă, pe măsură ce s-a implicat în activităţi antiaustriece, printre care se număra şi terorismul, mai ales în Bosnia şi Herţegovina. Conducerea  Narodna Obrana era fericită că putea manipula şi exploata în propriul ei interes

naţionalismul emoţional al Tinerilor Bosniaci şi zelul lor tineresc. Deşi în rândurile  Narodna Obrana se aflau înalţi funcţionari din guvernul sârb, gruparea nu era controlată în mod clar de guvern şi nici susţinută direct de stat. Legăturile şi aşa neclare pe care le avea cu guvernul au fost şi mai mult opacizate în mod deliberat când o facţiune radicală s-a desprins de  Narodna Obrana în 1911 şi a format Ujedinjenje ili Start 8. Aici aveau loc ritualuri

sângeroase şi jurăminte de credinţă, membrii erau identificaţi prin numere şi li se distribuiau arme şi bombe. Traficul acesta se desfăşura permanent între Bosnia şi Serbia”. Până în anii ’30, sensul termenului ,,terorism” s-a schimbat din nou. De data aceasta, el descria mai degrabă practici de reprimare în masă folosite de state totalitare şi de conducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetăţeni 9.. În Germania şi Italia, venirea la putere a lui Hitler şi, respectiv, a lui Mussolini a depins în mare măsură de ,,stradă”, de mobilizarea şi desfăşurarea de bande de Cămăşi cafenii/negre care îi hărţuiau şi îi intimidau pe opozanţii politici şi

dădeau vina pe cei care erau supuşi furiei publice. “Terorism? Niciodată”, insista Mussolini, respingând acuzaţiile ce i se aduceau. Aceste intimidări nu erau “decât... igienă socială, căci ele scot din circulaţie anumiţi indivizi tot aşa cum medicul elimină un bacil”. “Marea teroare” pe care o pregătea Stalin10 semăna, dar se şi diferenţia, de cea a naziştilor. Totuşi, condiţiile din anii ’30 din Uniunea Sovietică nu semănau cu tulburările politice, sociale şi economice din Germania şi Italia anilor ’20 –  8

“Uniunea morţii” sau “Moarte ori unificare” – mai adesea întâlnită sub numele de “ Mâna Neagră”

9

S-a revenit astfel la conotaţia iniţială de abuz de putere din partea guvernelor, care se aplica mai ales

regimurilor autoritare ajunse la putere în Italia fascistă, Germania nazistă şi Rusia stalinistă 10

inspirându-se din modul nemilos de eliminare a opozanţilor politici practicat de Hitler, dictatorul rus a

transformat, la rândul său, partidul politic pe care îl conducea într-un instrument aservit direct intereselor   personale, care funcţiona la comandă iar aparatul de stat al poliţiei şi securităţii în organe coercitive şi de represiune.

11

’30. Purificările lui Stalin, spre deosebire de cele ale Revoluţiei Franceze, nu erau lansate în timp de criză, revoluţie sau război, ci într-un moment când Rusia ajunsese în sfârşit la o situaţie relativ calmă şi chiar uşor prosper. În acest sens,   purificările lui Stalin au devenit, conform unuia dintre biografii lui, “o conspiraţie de acaparare a întregii puteri prin acţiune teroristă”, având drept rezultat imediat moartea, exilul, întemniţarea sau trimiterea în lagăre de muncă forţată a milioane de oameni. Utilizarea  Brigăzilor Morţii11 şi intimidarea clară a opozanţilor politici, a militanţilor pentru drepturile omului, a studenţilor, sindicaliştilor, jurnaliştilor şi a altora au reprezentat o trăsătură a dictaturilor de dreapta care au preluat  puterea în diverse ţări12. Dar aceste acţiuni de violenţă politică internă încurajate sau comandate explicit de stat şi îndreptate mai ales împotriva populatiei interne, guvernarea prin violenţă şi intimidare de către cei care se află deja la putere sunt de obicei descrise prin “teroare”, pentru a se face diferenţa dintre acest fenomen şi “terorism”, înţeles ca violenţă comisă de organizaţii nonstatale. După cel de-al doilea război mondial sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, sensul termenului “terorism” a recăpătat conotaţiile revoluţionare cu care este cel mai adesea asociat în zilele noastre 13. În această perioadă denumirea corect politică a acestor “luptători pentru libertate” a devenit la modă în urma acordării de legitimitate politică de către comunitatea internaţională acestor  lupte de eliberare naţională şi autodeterminare. La sfârşitul anilor ’60 şi ’70, terorismul a continuat să fie considerat în context revoluţionar. Accepţiunea termenului s-a lărgit, incluzând şi grupările etnice separatiste din afara cadrului colonial sau neocolonial, precum şi organizaţiile complet motivate ideologic. 11

adesea compuse din ofiţeri de securitate sau de poliţie care nu sunt de serviciu sau sunt îmbrăcaţi în civil

12

Argentina, Chile şi Grecia în anii ’70 şi chiar a guvernelor alese în El Salvador, Guatemala, Columbia şi Peru

începând cu mijiocul anilor ’80. 13

În acea vreme, era folosit în legătură cu revoltele violente derulate apoi de diverse grupări interne naţionaliste

(anticolonialiste) care au apărut în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu ca împotrivire la continua dominaţie europeană. Ţări foarte diferite, ca Israelul, Kenya, Ciprul şi Algeria, îşi datorează cel puţin în parte independenţa unor mişcări politice naţionaliste care utilizau terorismul împotriva puterilor coloniale.

12

În ultimii ani termenul de “terorism” a fost folosit pentru a desemna fenomene mai largi şi mai puţin distincte. La începtatul anilor ’80, terorismul era considerat o metodă calculată de destabilizare a Occidentului ca parte a unei vaste conspiraţii mondiale. Spre mijiocul anilor ’80, o serie de atentate sinucigaşe cu bombă împotriva unor ţinte diplomatice şi militare au îndreptat atenţia asupra ameninţării crescânde a terorismului sprijinit de diverse state. La începutul anilor ’90, sensul şi utilizarea termenului de “terorism” au mai suferit o modificare prin apariţia altor două noţiuni care nu făceau decât să complice lucrurile: “narcoterorismul” şi “fenomenul zonei gri”.

2. NOŢIUNEA ŞI FORMELE TERORISMULUI Ce este terorismul? Inexactitatea poate fi pusă doar parţial pe seama mijloacelor de comunicare în masă: în dorinţa de a transmite mesaje adeseori complexe într-un minimum de spaţiu de emisie sau de pagini, s-a ajuns să fie etichetate drept “terorism” o serie întreagă de acţiuni violente. Indiferent de sursa mass-media vom vedea că acţiuni precum atentatul cu bombă asupra unei clădiri, asasinarea unui şef de stat, masacrarea unor civili de o unitate militară, infestarea cu substanţe toxice a unor produse vândute în supermarketuri sau contaminarea deliberată a medicamentelor vândute la farmacie sunt etichetate drept acţiuni teroriste. Actele de extremă violenţă îndreptate împotriva societăţii, indiferent că implică disidenţi sau chiar membri ai guvernului, organizaţii criminale sau persoane răuvoitoare, mulţimi revoltate, protestatari, psihopaţi ori şantajişti, numite cel mai adesea “terorism”.  Nici definiţiile de dicţionar nu ne prea ajută. O autoritate în materia limbii engleze, Oxford English Dictionary (OED) dezamăgeşte prin interpretarea prea literară şi prea istorică pentru a ne mai fi de vreun folos astăzi: “Terorism: sistem al terorii. 1. Guvernare bazată pe intimidare, controlată de partidul aflat la putere în Franţa în timpul revoluţiei din 1789-1794;  sistemul  13

Terorii. 2. Politică menită să semene teroarea în rândurile celor împotriva cărora

este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; actiunea de a teroriza sau a fi terorizat.” Aceste definiţii sunt complet nesatisfăcătoare. O definiţie ceva mai clară este cea a făptuitorului. Astfel, conform OED, termenul “terorist” din punct de vedere politic înseamnă: “Terorist: 1.Aplicat Iacobinilor, agenţilor şi partizanilor din timpul Revoluţiei Franceze, mai ales celor care au legătură cu tribunalele revoluţionare din timpul “Domniei terorii”; 2. Oricine încearcă să îşi împună opinia printr-un sistem de intimidare coercitivă; se aplică membrilor uneia din organizaţiile revoluţionare extremiste din Rusia.” Această definiţie este mult mai utilă; ea prezintă conceptul de terorism din  punct de vedere politic. Această trăsătură-cheie a terorismului are o importanţă covârşitoare pentru întelegerea obiectivelor, motivaţiilor, ţelurilor, fiind de mare ajutor în momentul în care dorim să distingem alte tipuri de violenţă. În sensul cel mai larg, terorismul este un concept fundamental şi inerent  politic. El ţine inevitabil de putere : dobândirea şi utilizarea puterii pentru a opera o schimbare politică. Astfel, terorismul este violenţă – ameninţare cu violenţa – folosită şi îndreptată către sau pusă în slujba unui obiectiv politic. O dată ce ne este clară această perspectivă, putem aprecia semnificaţia definiţiei suplimentare oferite de OED : “Oricine încearcă să îşi impună opinia printr-un sistem de intimidare coercitivă”. Această definiţie subliniază clar şi cealaltă trăsătură fundamentală a terorismului. Motivul cel mai plauzibil este acela că sensul termenului s-a modificat de nenumărate ori în ultimii 200 de ani. O definiţie a terorismului, unanim acceptată de specialiştii din domeniul  politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă. Singura zona unde aceştia se înţeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile generalreprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat –  exercitat de agenţii specializate, care deţin monopolul coerciţiei – şi terorismul 14

 politic – exercitat de „actori vremelnici”, practicat la începuturile sale la nivel intern, apoi la nivel internaţional şi intercontinental. Cel din urmă are ca autori indivizi sau grupuri bine pregătite şi puternic motivate etnic, religios, politic. Terorismul  poate fi definit ca folosirea calculată a violenţei neaşteptate,

şocante şi ilegale împotriva unor non-combatanţi (incluzând, pe lângă civili, militari în rezervă şi personal de securitate în situaţii de pace) şi a altor ţinte simbolice, între care se infiltrează membri clandestini ai unei grupări subnaţionale sau un agent clandestin, cu scopul psihologic de a-şi face publică cauza politică sau religioasă şi/sau de a intimida sau sili un guvern sau populaţia civilă să accepte pretenţii în numele cauzei. Plecând de la definiţia terorismului putem defini: teoria terorismului  ca fiind un set de presupuneri sau axiome avansate pentru a explica informaţia existentă despre terorism şi a prezice evenimentele noi; teoria terorismului   poate fi aplicată unei game ample de fenomene care explică formele de terorism. Din teoria terorismului descind mai multe teorii cum ar fi: teoria multicauzală a terorismului, teoria politică si socială, teoria organizaţională şi de grup, teoria bio-fiziologică şi teoria psihologică .

Terorismul în sine foloseşte deliberat şi sistematic mijloace violente ori ameninţări care trebuie să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă,  panică, nesiguranţă, ignorînd orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav atât structura socială cât şi individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de percepţie a imaginii societaţii de care membrii acesteia depind şi în care îşi pun toată încrederea. Ca actul terorist să fie cît mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acţiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică şi afectivă între conducerea societaţii şi membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-media cu un impact social paralizant şi destabilizator. Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronuntat simţ al frustrării, al unei nedreptăţi sau injustiţii sociale ori politice. El blamează de fiecare dată o instanţă sau o autoritate politică, considerînd că injustiţia nu poate 15

fi înlăturată decît printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluţii”.

3. METODE ŞI CAUZE A. STRATEGIE ŞI TACTICĂ Termenii de “terorism”14 şi de “gherilă”15 sunt de multe ori folosiţi alternativ. Trecând de lipsa de atenţie în folosirea terminologiei tehnice din   partea mass-media, a politicienilor şi chiar a universitarilor, aceste false sinonime reflectă confuzia care persistă în ceea ce priveşte definirea terorismului şi adeseori dorinţa de a evita conotaţia negativă pe care a căpătat-o acest termen. “Gherila” nu conţine o nuanţă negativă şi, de aceea, pentru mulţi pare să aibă un aer de obiectivitate. După cum arăta Walter Laqueur, utilizarea largă şi incorectă a noţiunii de “gherila urbană” a contribuit şi mai mult la confuzia generală. Acest concept a fost folosit de revoluţionari pentru a denumi o strategie a terorismului, ca o prelungire sau un substitut al luptei de gherilă. Cu toate acestea, terorismul şi lupta de gherilă sunt două strategii de insurgenţă cu totul diferite. Diferenţa cea mai importantă este aceea că, spre deosebire de terorism, lupta de gherilă încearcă să stabilească controlul fizic asupra unui teritoriu.  Nevoia de dominare a unui teritoriu este un element-cheie al strategiei de insurgenţă a gherilelor. Acest teritoriu aflat sub controlul lor oferă rezerve umane pentru recrutare, o bază logistică şi, lucrul cel mai important, terenul şi infrastructura necesară formării unei armate regulate. 14

Folosirea calculată a violenţei neaşteptate, şocante şi ilegale împotriva unor non-combatanţi (civili, militari în

rezervă şi personal de securitate în situaţii de pace) şi a altor ţinte simbolice, între care se infiltrează membri clandestini ai unei grupări subnaţionale sau un agent clandestin, cu scopul psihologic de a-şi face publică cauza  politică sau religioasă de a intimida sau sili un guvern sau populaţia civilă să accepte pretenţii în numele cauzei. 15

Organizaţie revoluţionară care consideră revolta ca fiind opusa terorismului, cu toate ca foloseşte şi metode

teroriste. De obicei operând deschis în ţări mai putin dezvoltate, grupările de gherilă încearcă să-şi menţină teritoriul şi să atace infrastructura statală, în timp ce teroriştii operează de obicei în arii urbane şi atacă mai multe ţinte. Grupările de gherilă atrag de obicei civili, în timp ce teroriştii sunt foarte selectivi în alegerea membrilor.

16

Strategia teroristă nu urmăreşte un control tangibil al teritoriului în ciuda faptului că teroriştii încearcă să îşi impună voinţa asupra populaţiei şi să inducă un anumit comportament prin răspândirea groazei, această influenţă nu are linii de demarcaţie geografică. Terorismul ca strategie nu se bazează pe zone “eliberate” ca teren de acţiune pentru consolidarea luptei şi pentru continuarea ei. Ca strategie, terorismul rămâne în domeniul influenţei psihologice, lipsindu-i elementele materiale ale luptei de gherilă. Alte diferenţe de ordin practic între cele două forme de luptă accentuează, în continuare, deosebirile de bază dintre strategiile respective ; ele aparţin domeniului tactic. Formaţiunile de gherilă luptă de obicei în plutoane sau în unităţi de mărimea companiilor, uneori chiar în batalioane şi brigăzi. Teroriştii acţionează în unităţi foarte mici, de obicei de la asasinul care ucide fără complici sau de la o persoană care confecţionează şi plasează un dispozitiv exploziv până la o echipă de luare de ostatici formată din cinci oameni. Echipele cele mai mari de acţiuni teroriste numără 40-50 de persoane (cazuri extrem de rare). Diferenţele în ceea ce priveşte armamentul utilizat în aceste două tipuri de luptă sunt uşor de identificat. În timp ce gherilele folosesc în cea mai mare parte arme de tip militar obişnuit cum ar fi puştile, automatele, aruncătoarele şi chiar  artileria, armele tipic teroriste cuprind bombe artizanale, cele plasate în maşini şi dispozitive sofisticate care detonează la diferenţe de presiune barometrică, construite astfel încât să explodeze la bordul avioanelor când acestea ating o anumită altitudine. Aceste diferenţe de dimensiune a grupărilor şi a armamentului nu sunt decât corolarele celor menţionate: din punct de vedere tactic, formaţiunile de gherilă acţionează similar cu armatele. Deoarece, spre deosebire de gherile, teroriştii nu au bază teritorială, ci trebuie să se disperseze în populaţia civilă, dacă nu doresc să fie ţinte fixe ale celor care îi vânează. Din acest motiv, teroriştii nu îşi pot permite să poarte uniforme, în vreme ce gherilele poartă de obicei veşminte distinctive. Prin urmare, în vreme ce lupta de gherilă şi războiul convenţional reprezintă două moduri de confruntare care sunt diferite ca strategie dar similare ca tactici, terorismul este un mod unic de 17

luptă atât ca strategie, cât şi ca tactici.

B. TERORIŞTII ŞI LUPTĂTORII PENTRU LIBERTATE Grupările teroriste se autodefinesc, în general, ca mişcări de eliberare naţională, care luptă împotriva oprimarii sociale, economice, religioase sau imperialiste ori a oricărei combinaţii dintre ele. De cealaltă parte a baricadei,   politicienii au prezentat “terorismul” şi pe “luptătorii pentru libertate” drept noţiuni contradictorii. Astfel, vicepreşedintele din 1988 George Bush scria: “Diferenţa dintre terorişti şi luptătorii pentru libertate este uneori neclară. Unii înţeleg prin luptă pentru libertate ceea ce alţii înţeleg prin terorist. Eu nu sunt de acord cu acest lucru. Diferenţele filozofice sunt fundamentale şi clare.” Încercarea de a prezenta noţiunile de “terorişti” şi “luptători pentru libertate” ca excluzându-se reciproc este o greşeală logică. “Terorismul” şi “lupta pentru libertate” descriu două aspecte diferite ale comportamentului uman. Prima caracterizează o metodă de luptă, iar cea de-a doua o cauză. Cauzele grupărilor care au adoptat terorismul ca mod de luptă sunt tot atât de diverse precum aspiraţiile omeneşti. Printre ţelurile susţinute de grupările teroriste se numără schimbările sociale în spiritul ideologiilor de dreapta şi de stânga, aspiraţiile asociate cu credinţele religioase, nemulţumirile etnice,  problemele de mediu, drepturile animalelor şi chestiunile mai specitice, cum ar  fi avortul. Unele grupări teroriste luptă, fără îndoială pentru autodeterminare sau  pentru eliberare naţională. Pe de altă parte însă nu toate mişcările de eliberare naţională recurg la terorism pentru a-şi promova cauza.

18

CAPITOLUL II TERORISMUL ÎN EUROPA 1. ORGANIZAŢII TERORISTE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN A. ARMATA SECRETĂ ARMEANĂ PENTRU ELIBERAREA ARMENIEI (ASEA) Alte denumiri: Grupul Orly; Organizaţia 3 Octombrie. Descriere: Grup terorist armean de orientare marxist-leninistă, format în 1975 cu intenţia declarată de a determina guvernul turc să-şi asume public responsabilitatea pentru moartea a 1,5 milioane dc armeni în 1915, să plătească despăgubiri şi să cedeze teritoriu statului armean. Condus de Hagop Hagopian  până la asasinarea acestuia la Atena în aprilie 1998. Activităţi: Asasinate şi atacuri cu bombe împotriva unor ţinte turceşti. Mai târziu, atacuri împotriva unor ţinte franceze şi elveţiene pentru a forţa eliberarea unor camarazi. Atacuri minore asupra birourilor companiilor aeriene americane în Europa Occidentală la începutul anilor ‘80. Atentat asupra biroului companiei aeriene turce de pe aeroportul Orly din Paris, în 1983, soldat cu opt morţi şi 55 de răniţi, acţiune ce a dus la desfiinţarea grupului datorită numărului de victime. Suferind de probleme interne, grupul a rămas relativ lipsit de activitate în ultimii patru ani, deşi recent a revendicat un atentat eşuat împotriva ambasadorului turc din Ungaria. Număr de membri: câteva sute de membri şi simpatizanţi. Localizare/arie de acţiune: Liban, Europa occidentală, Armenia, SUA şi Orientul Mijlociu. Ajutor extern: A primit ajutor, inclusiv pregătire şi protecţie, de la statul sirian. Alt ajutor a primit din Libia. Are strânse legături cu grupuri radicale  palestiniene, inclusiv cu FPEP şi FPEP-CG. 19

B. FACŢIUNEA ARMATEI ROŞII (FAR) Alte denumiri: Banda Baader-Meinhof  Descriere: Mica şi disciplinata grupare FAR este succesoarea grupului “Baader-Meinhof”, pornit dintr-o mişcare studenţească de protest în 1960. Ideologia sa este un amestec obscur de marxism şi maoism, dedicată luptei armate. Organizată în grupuri dure care desfăşoară atacuri teroriste şi sprijinită de o reţea de susţinători care asigură ajutor logistic şi propaganda. A supravieţuit de-a lungul anilor 16 în ciuda numeroaselor arestări ale liderilor principali. Activităţi: Atentate cu bombe, asasinate, răpiri şi jafuri. Odată cu declinul lumii comuniste a găsit cu mai mare greutate membri care să-i înlocuiască pe cei arestaţi. Acum se concentrează pe ţinte interne, în special oficialităţi implicate în unificarea germană şi europeană şi reprezentanţi ai securităţii şi justiţiei germane. În 1993 a dus o operaţie de distrugere a unei noi închisori prin folosirea unei importante cantităţi de exploziv. Raidurile poliţiei s-au soldat cu moartea unui ofiter şi a unui membru al grupului, Wolfgang Grams. FAR a ţintit în trecut misiunile SUA şi NATO. În timpul războiului din Golf, FAR a atacat ambasada SUA din Bonn. Atacul nu s-a soldat cu răniţi. Număr de membri: Între 10 şi 20, plus câteva sute de susţinători. Localizare/arie de acţiune: Germania. Ajutor extern: Se susţine singură, dar, în timpul perioadei “BaaderMeinhof”, a primit ajutor de la terorişti din Orientul Mijlociu. Germania de Est a oferit ajutor logistic, protecţie şi pregătire în timpul anilor ’80. C. BRIGĂZILE ROŞII (BR) Descriere: Formate în 1969, Brigăzile Roşii marxist-leniniste urmăresc să creeze un stat revoluţionar prin luptă armată şi să separe Italia de aliaţii săi occidentali. În 1984, BR s-au scindat în două facţiuni:   Partidul Comunist  Combatant (BR- PCC ) şi Uniunea Combatanţilor Comunişti (BR-UCC). Activităţi: Gruparea iniţială s-a concentrat pe asasinate şi răpiri de 16

activă între 11 mai 1972 şi începutul anilor ’90

20

funcţionari guvernamentali italieni şi pe ţinte din sectorul privat. L-a asasinat pe fostul prim-ministru Aldo Moro în 1978. Simpatizanţii extremei stângi au comis mai multe atacuri teroriste la scară mică pentru a protesta împotriva prezenţei şi a reglementărilor internaţionale din partea Statelor Unite şi NATO. L-au răpit pe generalul de brigadă James Dozier din trupele de uscat americane în 1981 şi au revendicat asasinarea lui Leamon Hunt, comandantul american al Forţei Internaţionale şi al Grupului de Observatori din Sinai, în 1984. Gruparea a rămas în mare parte inactivă de când autorităţile italiene şi franceze i-au arestat pe mulţi dintre membrii săi în 1989. Cu resurse limitate şi  puţini susţinători care să comită atacurile teroriste, grupul s-a retras în mare  parte din activitate.

Număr de membri: probabil mai puţin de 50, plus un număr necunoscut de susţinători. Localizare/arie de acţiune: baze şi operaţii în Italia; o parte dintre membri locuiesc ilegal în alte ţări europene. Ajutor extern: în prezent necunoscut; grupul iniţial se susţinea singur, deşi primea probabil arme de la alte grupări teroriste occidentale, precum şi de la OEP. D. EUSKADI TA ASKATASUNA (ETA) Alte denumiri: Libertatea şi patria bască . Include: ETA - aripa politico-militară. ETA - aripa militară, Celula de la Barcelona, Commando Donasti, Commando Madrid, Commando San Sebastian, Commando Vascaya. Descriere: Aşezată în partea de nord-vest a Spaniei, populaţia bască a trăit timp de secole într-un sistem semiautonom. Totuşi, în timpul regimului lui Franco această autonomie a fost drastic restricţionată. Ca urmare, naţionaliştii  basci, împreună cu nou-formată (în 1959) ETA, au început să organizeze atacuri violente împotriva unor ţinte foarte diverse. Pe măsură ce mişcarea bască s-a dezvoltat, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ETA. În această perioadă, ETA a luat 21

decizia de a se despărţi în două entităţi, o ramură politico-militară şi una strict militară. Aripa politică, Harri Batasuna, aproape că a încetat să mai existe după ce o formă de autonomie limitată a fost asigurată în anul 1982, dar a ieşit din nou la suprafaţă în anul 1994. În acest interval de timp, s-a auzit puţin de ETA la nivel  politic şi lucrurile au rămas neschimbate până ce au apărut relatări în presă că Harri Batasuna ar fi trimis o delegaţie de trei persoane în Irlanda de Nord, care s-au întâlnit cu liderii IRA. Această dezvăluire a dus la concluzia că ETA poate lua în considerare un acord de încetare a focului similar cu cel dintre IRA şi autorităţile britanice.

Activităţi: Aripa militară condusă de José Ternera a rămas puternică şi continuă activităţile teroriste până în ziua de azi. O rememorare rapidă a evenimentelor teroriste majore produse în Spania în anul 1995 pare să sprijine această concluzie. În ianuarie 1995 a fost asasinat Gregorio Ordonez, purtător de cuvânt al Partidului Popular Conservator şi candidat la funcţia de primar al oraşului San Sebastian. O bombă detonată într-un automobil în aprilie 1995 a rănit trei persoane, între care şi preşedintele Partidului Popular, José Maria Aznar, actualul prim-ministru al Spaniei. Un studiu făcut ulterior a arătat că Aznar a fost salvat doar pentru că maşina în care se afla era blindată. O bombă mai mică a explodat o oră mai târziu într-un depou al gării din Madrid. Partidul Popular (PP) se afla în acel moment în vizorul ETA, presupunându-se că, în eventualitatea câştigării alegerilor naţionale din 28 mai, avea să ia măsuri mai aspre împotriva mişcării separatiste basce. Se presupune că acţiunile îndreptate împotriva PP au fost puse la punct de KAS (Koordinadora Abertzale Sozialista). KAS pare a fi un grup-umbrelă care conduce operaţiile ETA sau, cel  puţin, are o influenţă asupra acesteia, deşi este greu să se clarifice acest aspect. Existenţa acestuia a ajuns să fie cunoscută recent, când unul dintre documentele lui interne a fost publicat într-un cotidian basc. Se ştie că grupul se alimentează cu fonduri din acţiunile de şantaj îndreptate împotriva firmelor spaniole şi din  jafuri bancare. Se pare că firmele şi băncile asupra cărora se îndreaptă atacurile 22

nu sunt alese la întâmplare. în scrisorile trimise acestora, ETA acuză faptul ca victimele atacurilor lor sprijină acţiunile guvernamentale de oprimare a  populaţiei basce. Răpirile în scopul de a obţine importante răscumpărări sunt o altă sursă  preferată de strângere a fondurilor. Grupul are o reţea de sprijin similară IRA nu doar în regiunea bască, ci şi în restul ţării. În marile oraşe există grupurile “Y”, care par să acţioneze independent, dar în sprijinul ETA. Un aspect interesant este că Rafael Vera, fost secretar de stat pe probleme de securitate, a fost arestat în februarie 1995 sub acuzaţia că fusese implicat în Grupul Antiterorist de Eliberare (GAL), până atunci necunoscut. S-a descoperit că GAL dusese o vreme un “război murdar” ilegal împotriva separatiştilor basci, în special împotriva ETA. Deşi guvernul spaniol a negat că ar fi avut cunoştiinţă de acest grup, o anchetă a scos la iveală că fondurile pe baza cărora acţiona proveneau din conturi guvernamentale. Crearea unei poliţii autonome basce, cunoscută şi sub numele de  Ertzaintza, s-a adăugat necazurilor provocate ETA şi continuă să încurce multe

dintre planurile acesteia. Cel mai mare succes repurtat a fost atacul împotriva celulei de la Vascaya, care a fost distrusă aproape în întregime. Autorităţile spaniole au fost, totodată, ajutate în lupta împotriva ETA de guvernul francez, care a organizat raiduri regulate asupra depozitelor de arme şi ascunzătorilor  folosite de terorişti. Francezii stau la originea celei mai semnificative arestări din istoria ETA. Pe 25 august 1994, ei l-au capturat pe Maria Lopez Raino în Aix-en-Provence. Cunoscut şi sub numele de “Tigrul”, Raino este responsabil de moartea a cinci membri ai Gărzilor Civile şi a unor soldaţi şi civili între anii 1980 şi 1986. Raino a fost membru al celulel ETA “Commando Madrid”. În ciuda tuturor acestor  eforturi, grupul rămâne o ameninţare potenţială şi îşi continuă acţiunile antiguvernamentale. Între 700 şi 800 de persoane au murit ca urmare a atacurilor  organizate de ETA.

23

E. ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (IRA) Alte denumiri: Provos; Armata Republicană Irlandeză Provizorie (ARIP). Descriere: Grupare teroristă radicală fondată în 1969 ca aripă clandestină a Sinn Fein, o mişcare politică legală care urmărea să alunge forţele armate  britanice din Irlanda de Nord şi să determine unificarea Irlandei. Are orientare marxistă. Este organizată în celule reduse ca dimensiuni, dar strâns unite sub conducerea Consiliului Armatei. Activităţi: Atacuri cu bombă, asasinate, răpiri, pedepse corporale, şantaje şi jafuri. Ţintele sale au inclus oficialităţi de vârf ale guvernului britanic, reprezentanţi ai forţelor armate şi ai poliţiei din Irlanda de Nord dar şi membri ai grupurilor paramilitare loialiste nord-irlandeze. Campaniile de atentate cu   bombe au fost îndreptate împotriva gărilor, a staţiilor de metrou, a zonelor  comerciale de pe teritoriul britanic, dar şi împotriva poliţiei din Ulster şi a  bazelor militare britanice din Europa. IRA s-a supus încetării focului începând cu anul 1997, după ce făcuse acest lucru, temporar, şi de la 1 septembrie 1994  până în februarie 1996. Număr de membri: în mare parte neschimbat, câteva sute de membri la care se adaugă câteva mii de simpatizanţi; puterea organizaţiei poate fi afectată de liderii operativi care au părăsit-o pentru a se alătura unor grupuri mai radicale desprinse din aceasta. Localizare/arie de acţiune: Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea Britanie şi Europa. Ajutor extern: A primit ajutor de la diverse grupări şi state; Libia (şi OEP, o singură dată) a ajutat IRA cu stagii de instruire şi armament. Este suspectată de a fi primit fonduri şi arme de la simpatizanţi din Statele Unite. Similitudinea modurilor de acţiune sugerează că ar fi avut anumite legături cu ETA.

24

F. AL FATAH - CONSILIUL REVOLUŢIONAR (ABU NIDAL) Alte denumiri: Organizaţia Abu Nidal (ANO), Abu Nidal (Fatah - CR) Descriere: Este o organizaţie palestiniană condusă de către Sabri al-Bana (Abu Nidal) şi fondată în 1974, ca o consecinţă a desprinderii lui Abu Nidal din organizaţia Fatah. Scindarea produsă la crearea noii organizaţii a fost rezultatul influenţei jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal să lanseze operaţiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Încă de la creare, organizaţia s-a considerat ca fiind adevărata organizaţie Fatah, acuzândui pe liderii organizaţiei de trădare. Activităţi: Abu Nidal (Fatah-CR) a fost considerată cea mai activă şi mai  periculoasă organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa. Spre deosebire de alte organizaţii  palestiniene, ea a organizat operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective aparţinând unui număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi de atitudine moderată. De la începutul anilor '80, Fatah-CR a început să atace şi ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile teroriste în anii '90, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de periculozitate, datorită noilor sale relaţii cu Iranul. Fatah-CR mai este cunoscută şi sub numele de Consiliul Revoluţionar  Arab, dar îşi asumă responsabilitatea pentru atacurile comise sub numele de Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor  Socialişti - pentru atacurile împotriva obiectivelor britanice, Iunie Negru   pentru atacurile împotriva obiectivelor iordaniene şi Organizaţia Septembrie  Negru. Număr de membri: Fatah-CR are aproximativ 400 de membri şi câteva zeci de cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu se cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome. Localizare/arie de acţiune: Între 1974-1980, cartierul general al organizaţiei s-a aflat în Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate, în 25

special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu   Nidal. Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu  preponderenţă împotriva ţintelor siriene şi a celor aparţinând organizaţiei Fatah / OEP. La începutul anilor '80, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între irakieni şi Abu Nidal, referitor la independenţa organizaţiei sale şi, pe de altă   parte interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal şi susţinătorii săi au fost expulzaţi din Irak şi s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia. După 1981, Fatah-CR a atacat ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale, dar şi obiective aparţinând Iordaniei şi statelor din Golf, continuând în acelaşi timp să lanseze atacuri împotriva militanţilor şi liderilor Fatah. Presiunile exercitate de către Statele Unite asupra Siriei, au constrâns organizaţia să-şi mute bazele de pregătire şi operaţionale în Liban, în zona Sidon. Anul 1987 a marcat o importantă schimbare în activitatea clandestină desfăşurată în conspirativitate de către organizaţie. Aceasta a primit în rândurile sale noi tineri militanţi, şi a organizat o structură de tip miliţie şi chiar a iniţiat activităţi sociale şi politice în taberele de refugiaţi palestinieni, din sudul Libanului. În a doua jumătate a anilor '80, gruparea a declanşat cele mai grave acte teroriste lansate fără discriminare.   Noul mod de operare şi activităţile desfăşurate în taberele din sudul Libanului, au produs o gravă scindare în cadrul organizaţiei soldată cu plecarea, în 1989, a doi lideri: Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central şi Abdel Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de teama unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanţi. Încercarea de reconciliere cu Fatah şi liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată şi ea cu eşec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată. Eşecul ultimelor operaţiuni17 din anii '80 au marcat declinul operaţional al organizaţiei. 17

atacul asupra navei City of Poros din Grecia şi arestarea majorităţii militanţilor săi din America de Sud

26

Ajutor extern: De asemenea, gruparea are la dispoziţie sume importante de bani, evaluate la mai multe milioane de dolari18, obţinute prin şantaj şi trafic de armament, depozitate în conturi din Elveţia, Marea Britanie şi Austria. G. CONGRESUL PENTRU LIBERTATE ŞI DEMOCRAŢIE AL KURDISTANULUI - KADEK  Alte denumiri: fost PKK - denumire schimbată la 16.04.2002 Descriere: A fost fondat în 1974 ca o grupare marxist-leninistă a turcilor  de origine kurdă. Activităţi: Obiectivul organizaţiei este crearea unui stat kurd independent, care să cuprindă zona de sud-est a Turciei, nordul Irakului, precum şi teritorii aflate în prezent în componenţa Siriei şi Iranului, zone în care  populaţia este majoritar kurdă. Din anul 1990, KADEK a trecut la activităţi de gherilă rurală şi urbană ; la începutul lui 1999, autorităţile turce l-au capturat în Kenya pe preşedintele organizaţiei, Abdullah Ocalan. Ulterior, Curtea Supremă de Securitate din Turcia l-a condamnat pe acesta la moarte. În august 1999, Ocalan a anunţat "o iniţiativă de pace", ordonând membrilor grupării să se abţină de la orice act de violenţă şi cerând instaurarea unui dialog cu Ankara în problema kurdă. La Congresul KADEK, organizat în ianuarie 2000, membrii partidului au susţinut iniţiativa lui Ocalan şi au declarat că vor folosi doar mijloace politice în atingerea noului obiectiv al grupării, şi anume obţinerea de drepturi civile pentru kurzii din Turcia. După arestarea lui Abdullah Ocalan, preocupările grupării au devenit: a. menţinerea şi dezvoltarea capacităţii de luptă;  b. atragerea de noi membri; c. controlarea diasporei kurde; d. identificarea de noi surse de finanţare şi exploatarea celor deja existente; 18

Fatah-CR este considerată drept cea mai bogată organizaţie disidentă palestiniană

27

e. obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă din Turcia (publicaţii şi posturi radio -TV în limba kurdă, şcoli proprii etc.); f. obţinerea statutului de partener de dialog cu statele occidentale după modelul O.E.P. Tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie constantă, complementară urmării pas cu pas a strategiei de reformă politică a activităţilor specifice. Păstrarea acestei caracteristici este, însă, relaţionată cu dinamica reacţiei guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere al KADEK, principala  problemă internă a organizaţiei constituind-o, în prezent, menţinerea unităţii de acţiune şi a coeziunii potenţialului uman aderent în promovarea "cauzei kurde".

Număr de membri: Organizaţia numără aproximativ 4.000-5.000 de membri, dintre care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia şi Orientul Mijlociu. Autorităţile de la Damasc au respectat, în general, acordul antiterorist semnat în septembrie 2000 cu Ankara, prin care se angajau să nu susţină organizaţia. Localizare/arie de acţiune: Principalele ţinte ale actelor teroriste ale KADEK au fost forţele guvernamentale de securitate din Turcia. În 1993 şi ulterior, în primăvara lui 1995, au fost comise o serie de atacuri împotriva clădirilor care adăposteau misiuni diplomatice turceşti şi diverse firme ale acestei ţări în zeci de oraşe occidentale. În încercarea de a produce pagube industriei de turism a Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe locuri turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini. KADEK  dispune, în Turcia, de echiparea specifică unei grupări de gherilă de mare anvergură, respectiv, armament uşor de infanterie, mine antitanc şi antipersonal, mitraliere antiaeriene grele, staţii de radio-transmisiuni etc. Această dotare este localizată în primul rând în zonele de conflict din nordul Irakului, ramurile din statele europene ale organizaţiei dispunând de armament uşor 19 şi dispun de capacitatea de a produce şi folosi dispozitive explozive artizanale. 19

în majoritatea cazurilor, în cantităţi limitate

28

Ajutor extern: Primeşte un modest sprijin financiar şi ajutor material de la Siria, Irak şi Iran. În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK  sunt ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de   pericol al grupării, acestea fiind: traficul de droguri, traficul de persoane, estorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte asemănătoare, impunerea de taxe de  protecţie, răpirile de persoane, cotizaţiile plătite de membrii şi simpatizanţii cu  posibilităţi materiale. H. NUCLEELE REVOLUŢIONARE - LUPTA REVOLUŢIONARĂ A POPORULUI (ELA) Descriere: Este o grupare de extremă stângă care s-a dezvoltat în cadrul opoziţiei faţă de junta militară ce a guvernat Grecia, în perioada 1967 - 1974. ELA s-a înfiinţat în 1971, ca o grupare anti-capitalistă şi anti-imperialistă revoluţionară, care şi-a exprimat opoziţia faţă de "dominaţia imperialistă, exploatare şi opresiune". Activităţi: Organizaţia se exprimă puternic împotriva intereselor Statelor  Unite şi încearcă să determine excluderea forţelor americane din Grecia. Din 1974, gruparea a executat atacuri cu bombe împotriva guvernului grec, obiectivelor economice şi obiectivelor militare şi de afaceri americane. În 1986, a iniţiat atacuri împotriva intereselor guvernamentale şi comerciale greceşti. Raziile desfăşurate asupra caselor conspirative în 1990 au scos la iveală ascunzători în care se aflau arme şi probe referitoare la contacte directe cu alte grupări teroriste greceşti, inclusiv cu grupările "1 Mai" şi "Solidaritatea Revoluţionară". În 1991, ELA şi 1 Mai şi-au asumat în comun responsabilitatea pentru 20 de atacuri cu bombă. Poliţia greacă este de părere că între ELA şi 17 Noiembrie există legături. ELA nu şi-a mai asumat responsabilitatea executării unui act terorist din 1995, însă au apărut alte grupări care folosesc un mod de acţiune asemănător - Nucleele Revoluţionare (sau Celulele Revoluţionare), care sunt succesoarele ELA. 29

Număr de membri: Efectivele grupării sunt necunoscute, aria de operare cuprinzând întreg teritoriul Greciei. În anii '80, a primit arme şi asistenţă din  partea teroristului internaţional Carlos. Localizare/arie de acţiune: Aria de acţiune a acestei organizaţii este Grecia. Ajutor extern: În prezent nu se cunoaşte nici un sponsor străin. I. ORGANIZAŢIA REVOLUŢIONARĂ 17 NOIEMBRIE Descriere: Organizaţia - structură de orientare radicală de stânga, înfiinţată în 1975 - a primit denumirea după mişcarea studenţească din Grecia, care a protestat împotriva regimului militar (noiembrie, anul 1973). Gruparea se  pronunţă pentru îndepărtarea bazelor americane, ale celor NATO de pe teritoriul Greciei, pentru eliminarea forţelor militare turce din Cipru şi excluderea Greciei ca punct de legătură între NATO şi Uniunea Europeană. Activităţi: Iniţial, membrii organizaţiei au desfăşurat atacuri şi asasinate asupra oficialilor americani din Grecia şi asupra unor personalităţi politice greceşti. În anii '80, s-au adăugat atacurile cu bombă, iar în anii '90 ca metodă, sau folosit atacuri improvizate cu rachete. De asemenea, Michalis Chryssoidis a precizat faptul că au fost demarate cercetări privind legăturile organizaţiei cu alte grupări teroriste, între care ELA Lupta Patriotică Populară Revoluţionară, 1 Mai, Iunie 78, Lupta Antistatală,   Nucleele Revoluţionare, Rezistenţa Populară sau grupări anarhiste mai mici, care au întreprins acţiuni armate de mai mică amploare, nefiind însă descoperite elemente care să releve legături între persoane cunoscute şi acţiuni concrete. La începutul lunii august 2002, persoane neidentificate au furat aproximativ 20 de arme dintr-o tabără militară situată în estul insulei greceşti Kos din Mareea Egee. Potrivit unui comunicat al armatei elene, se presupune că în această sustragere ar fi fost implicată gruparea "17 Noiembrie". Ultima acţiune revendicată de organizaţie a fost asasinarea ataşatului militar britanic Stephen Saunders, în iunie 2000. 30

Număr de membri: Efectivele au rămas necunoscute, presupunându-se că aria de operare viza zona capitalei, Atena. Într-un raport adresat Consiliului de Miniştri20, ministrul grec al ordinii   publice, Michalis Chryssoidis, a anunţat desfiinţarea grupării teroriste "17   Noiembrie", invocând ca argumente: arestarea conducerii şi a majorităţii membrilor organizaţiei, confiscarea armamentului, precum şi elucidarea tuturor  acţiunilor organizate de grupare, "chiar şi a celor nerevendicate". Desfiinţarea organizaţiei a demarat la 29 iunie 2002, o dată cu arestarea teroristului Savas Xiros. Localizare/arie de acţiune: Începând cu anii '90 şi-a extins aria ţintelor, incluzând instituţii UE şi firme străine care investesc în Grecia. Ajutor extern: Nu se cunoaşte nici un sponsor străin. J. PARTIDUL REVOLUŢIONAR DE ELIBERARE A POPORULUI –  (DHKP/C) Descriere: "DHKP/C" este o mişcare ultranaţionalistă, de esenţă marxistleninistă, inflexibilă, creată la data de 30 martie 1994 la DAMASC, de Dursun Karatas, în urma scindării grupării "DEV-SOL"21. Gruparea urmăreşte înfiinţarea unei societăţi marxist-leniniste în Turcia, fiind adepta unei "revoluţii violente, imediate şi totale" împotriva autorităţilor turceşti şi instaurarea unei "dictaturi a proletariatului". DHKP/C este, în prezent, cea mai periculoasă şi mai activă organizaţie marxist-leninistă, care intenţionează să preia rolul de lider european al luptei împotriva "guvernului fascist" de la Ankara, a "imperialismului american" şi a tuturor statelor membre ale alianţei NATO22. Activităţi: De la sfârşitul anilor '80 şi-a concentrat atacurile asupra cadrelor militare şi de securitate turceşti pensionate. În 1990, organizaţia a iniţiat o nouă campanie împotriva intereselor străine. A asasinat doi militari americani 20

făcut public la 22.08.2002, de către purtătorul de cuvânt al Guvernului, Christos Protopapas

21

cealaltă rezultantă a scindării este organizaţia "Lupii Cenuşii"

22

considerată de către aceştia ca un instrument de dominaţie politică şi militară al SUA

31

şi a rănit un ofiţer american care a activat în cadrul forţelor aeriene, pentru a   protesta împotriva războiului din Golf. În 1992 organizaţia a lansat rachete asupra consulatului american din Istambul. La începutul anului 1996, gruparea a asasinat doi importanţi oameni de afaceri turci, ceea ce a reprezentat primul act terorist semnificativ al DHKP/C. Organizaţia a executat numeroase acţiuni teroriste (36 de atentate după 1989), care au culminat cu asasinarea, în 1996, a lui OZDEMIR SABANCI, unul dintre principalii acţionari ai cunoscutului "Holding Sabanci". Autorităţile turce au desfăşurat o campanie împotriva organizaţiei în urma atentatului din iunie 1999 prin care s-a încercat atacarea cu arme uşoare antitanc a Consulatului american din Istambul. A urmat o serie de razii asupra caselor conspirative, urmate de arestări care au dus la slăbirea semnificativă a capacităţii de acţiune a grupării. În decembrie 2000, forţele de securitate turce i-au transferat pe militanţi din închisorile controlate de DHKP/C, în alte închisori de maximă securitate, în scopul slăbirii coeziunii organizaţiei.

Număr de membri: Nu se cunoaşte numărul membrilor organizaţiei. Localizare/arie de acţiune: Este formată din elemente fanatice de orientare comunistă, bine instruite şi organizate în celule de luptă. Majoritatea factorilor de conducere sunt persoane cu studii superioare, cu un grad de inteligenţă şi cultură ridicat. Toţi membrii grupării au temeinice cunoştinţe contrainformative. Membrii grupării sunt, în general, bine pregătiţi şi în măsură să folosească mai multe tipuri de arme. Aria de acţiune a acestei organizaţii este teritoriul Turciei. Ajutor extern: Resursele financiare ale organizaţiei sunt formate din contribuţii ale simpatizanţilor, extorcări de fonduri ale oamenilor de afaceri turci, rezidenţi în Europa şi vânzarea materialelor ideologice, concomitent cu cazuri disparate de trafic cu stupefiante. K. FRONTUL CORSICAN DE ELIBERARE NAŢIONALĂ (FCEN) 32

Descriere: Originile naţionalismului corsican trebuie căutate în cele patru secole de dominare a insulei de către genovezi, dominaţie care s-a încheiat  printr-o revoltă, urmată de o scurtă perioadă de independenţă, până la anexarea insulei de către Franţa, în 1769. In zilele noastre, doi sunt factorii care au dus la resuscitarea sentimentului naţionalist în Corsica: primul, sărăcia în resurse a insulei, perspectivele dezvoltării industriale şi agricole fiind deci reduse, imensele venituri aduse de industria turistică revenind, în general, investitorilor  străini, deci nereflectându-se în creşterea nivelului de trai al insularilor; al doilea motiv este de dată şi mai recentă şi este legat de dimensiunea emigrării în insulă a francezilor. FCEN a fost înfiinţat în 1976 de un grup radical ultra-naţionalist de militanţi corsicani, cu scopul declarat de a lupta, prin toate mijloacele, pentru independenţa insulei. Activităţi: În anii şaptezeci au organizat între 200 şi 800 de atacuri cu  bombe. În anii optzeci, gruparea s-a divizat în două facţiuni, Canal Historique şi Canal Habituel. Luptele se desfăşoară pe două fronturi, în primul rând contra Franţei, apoi şi contra organismelor europene care, susţin ei, îngrădesc şi limitează drepturile lor, ducând, în final, la o dominaţie a străinilor în Corsica. Localizare/arie de acţiune: Deşi atacurile teroriştilor corsicani nu sunt, de obicei, soldate cu victime, ele constituie un ingredient fundamental al climatului de teroare de pe insulă. În concluzie, este evident că naţionaliştii moderaţi se opun oricărei colaborări cu FCEN, fiind în ultimă instanţă dispuşi chiar să accepte o mai largă autonomie, acordată de guvernul de la Paris, decât să vadă Corsica condusă de Front. Ajutor extern: Organizaţie se autofinanţează practicând, deja  binecunoscuta „taxă revoluţionară”, percepută de la oamenii de afaceri şi de la cetăţenii bogaţi. Prin acţiunile lor, militanţii FCEN intenţionează să sensibilizeze populaţia indigenă a insulei faţă de dezinteresul guvernului francez, faţă de înapoierea economico-socială a insulei şi să-i mobilizeze la luptă contra sistemului de 33

clanuri, care încă mai dăinuie în insulă şi pe care îl condamnă ca fiind corupt şi colaboraţionist. Cu toate aceste scopuri legitime, naţionaliştii corsicani nu au reuşit niciodată să adune mai mult de 10% din voturile exprimate la alegeri, iar   politica de teroare, pe care au chemat-o să le sprijine revendicările, nu a făcut decât să le scadă popularitatea în rândurile maselor. Un alt pericol este pe cale de a cuprinde Europa: răspândirea şi organizarea grupărilor fundamentaliste islamice, a celulelor Al Qaida şi a altor  organizaţii, care profită de liberalizarea frontierelor, de circulaţia mai uşoară a  persoanelor, pregătind şi chiar executânt atentate sângeroase pe continent (ex: 11 martie 2004, Madrid).

2. ACTE TERORISTE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN A. ACTUL TERORIST DIN 23 OCTOMBRIE 2002 În teatrul Dubrovka, din Moscova, 992 de Spectatori au fost luaţi  prizonieri de către un grup de ceceni mascaţi, înarmaţi cu pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi grenade. Aceştia au avut complice 18 femei amestecate în public, îmbrăcate în negru, cu văl pe faţă, arborând sloganuri islamice şi care purtau  pistoale Makarov şi aveau centurile şi buzunarele pline de grenade şi materiale explozibile. La o jumătate de oră după începutul asediului, teroriştii ceceni au împuşcat mortal o femeie care a intrat în sală, crezând că femeia face parte din serviciile de securitate ruse. În momentul când s-a confirmat că, în interiorul teatrului, cecenii au ucis doi oameni, a fost dat ordinul de asalt asupra clădirii. Cu o jumătate de oră înaintea atacului, trupele ruseşti au găurit un perete,  pompând în teatru un gaz paralizant, pentru a-i neutraliza pe terorişti. Echipele Alfa au năvălit prin tunelul săpat sub clădirea teatrului. Dezorientaţi de gaz şi de rapiditatea atacului, teroriştii nu au mai apucat să dea complicelor lor ordinul de a arunca teatrul în aer. Schimbul de focuri care a urmat a fost decisiv – toţi cei 50 de ceceni au fost ucişi, un singur membru Alfa a fost rănit. Din nefericire,  printre victime s-au numărat şi 129 din cei 922 de spectatori luaţi ostatici. 34

B. ACTUL TERORIST DIN 11 MARTIE 2004 Patru trenuri ale companiei naţionale de căi ferate spaniole RENEF au fost spulberate de explozii puternice, la Madrid, bilanţul fiind de peste 190 de morţi şi peste 1.240 de răniţi, cel mai grav atac terorist produs vreodată pe teritoriul Spaniei. Primele explozii au aruncat în aer două trenuri aflate în Atocha, o staţie foarte aglomerată din sudul capitalei spaniole alte două deflagraţii au avut loc în staţiile El Pozo şi Santa Eugenia, situate în două cartiere muncitoreşti de la periferia Madridului. Teroriştii au plasat în total 13 dispozitive explozive, dintre care trei în gara Atocha, patru în apropierea acesteia, una la Santa Eugenia şi două la El Pozo. Restul de bombe au fost descoperite de fortele de ordine şi neutralizate. Pe de altă parte, liderul partidului radical basc a declarat că atentatele de la Madrid nu au fost realizate de organizaţia separatistă bască, atribuind vinovăţia “rezistenţei arabe”. Arnaldo Otegi, conducatorul partidului considerat “braţul politic” al ETA, a explicat că ipoteza implicării teroriştilor basci nu se susţine. Modul de acţiune, numărul ridicat de victime şi felul în care s-a procedat îl fac pe liderul Batasuna să creadă că ar putea să fie vorba despre “o acţiune a sectoarelor rezistenţei arabe”. Otegi a mai reamintit că “statul spaniol menţine forţele sale de ocupatie în Irak şi nu trebuie să se uite responsabilitatea sa în războiul din Irak”. Pe de altă parte, în ultimii ani, atentatele puse la cale de ETA au vizat de regulă obiective militare sau politice, nu ţinte civile.

35

CAPITOLUL III DOMENII DE ACTIVITATE În clasificarea tipurilor terorismului sunt luate în considerare scopurile grupărilor teroriste ce justifică manifestările lor sinucigaşe şi violente pe glob. Toate tipurile au ceva în comun şi anume fenomenul şocant, violent, agresiv şi   brutal faţă de civili pentru sensibilizarea unor răspunsuri favorabile şi expansiunea lor semii autonomă în fiecare stat. Experţii au identificat următoarele tipuri de terorism: bioterorismul, terorismul electronic, terorismul nuclear, terorismul de stat, terorismul naţionalist, terorismul fundamentalist islamic, terorismul de stânga, narcoterorismul.

1. BIOTERORISMUL Terorismul biologic sau bioterorismul 23 este

promovat de grupările

teroriste care folosesc arme biologice de distrugere în masă, utilizate împotriva statelor care luptă împotriva lor.

Ameninţarea cu utilizarea agenţilor biologici. Agenţii biologici sunt organisme sau toxine derivate din organisme vii care pot fi utilizate împotriva oamenilor, animalelor sau culturilor agricole. Spre deosebire, agenţii chimici, substanţe otrăvitoare care pot ucide sau afecta grav, sunt materiale create de om. Agenţii utilizaţi pentru războiul biologic sunt produşi din agenţi patogeni şi toxine care există în natură (ex: cei care produc variola, antraxul, ciuma,  bruceloza şi febra Q). Cu toate acestea, un terorist ar putea recurge la orice agent  patogen san toxină. Teroriştii ar putea utiliza agenţi sau tehnici de răspândire diferite de cele adoptate de prograrnele militare. Astfel, în timp ce programele militare de luptă 23

utilizează ca arme de distrugere în masă apa, aerul, hrana, diverse organisme viruşi sau toxine

36

cu agenţi biologici s-au concentrat asupra dispersării pe cale aeriană a agenţilor   biologici, teroriştii au fost mai interesaţi de contaminarea apei şi a hranei.

Răspândirea din aer. Programele de luptă finanţate de state s-au concentrat asupra agenţilor care pot fi răspândiţi pe calea aerului, fie în urma exploziei unei muniţii, fie sub forma unui nor produs de un spray. Ameninţarea  potenţială a acestor nori este surprinsă de o estimare a Organizaţiei Mondiale a Sănătatii conform căreia 50 kg de antrax 24 uscat utilizate împotriva unui oraş cu 1.000.000 de locuitori ar ucide 36.000 şi i-ar afecta grav pe alţi 54.000. Deşi tehnologia de acest tip poate fi cumpărată de pe piaţă, până în momentul de faţă numai un singur grup terorist a încercat să o dobândească. Apa. Sistemele de distribuire a apei au constituit ţinta grupurilor teroriste, dar acestea sunt mai puţin vulnerabile decât se imaginează de obicei. Sistemele de distribuire a apei în oraşe sunt create pentru eliminarea impurităţilor în special a agenţilor patogeni, în scopul protejării sănătătii publice. Ca parte a acestui proces, apa este filtrată pentru ca organismele dăunătoare să fie îndepărtate şi i se adaugă clor pentru a le ucide pe cele care rămân. Deşi este extrem de dificil, au existat câteva încercări de a contamina în mod deliberat sursele de apă cu agenţi biologici. Hrana. Teroriştii au încercat să contamineze şi sursele de hrană. În general, doar hrana nepreparată sau păstrată în locuri improprii este vulnerabilă la agenţii biologici, deoarece, în timpul preparării, căldura ucide aproape toţi agenţii patogeni şi toxinele. Aceasta implica faptul că un terorist ar trebui sa se  bazeze pe o toxină care supravieţuieşte la temperaturi ridicate. Culturile agricole şi animalele. Agenţii biologici pot fi utilizaţi şi împotriva unor ţinte din agricultură25. Alegerea unui agent, măsura în care el 24

W. Seth Carus, ,,The Threat of Bioterrorism”, în The Strategic Forum, nr. 127. sep. 1997, publicat de The

 Institute for National Strategic Studies, SUA. http://www.ndu.cdu-inss-strforum/forum127.html Traducere de

Romana Careja. 25

În timpul primului război mondial, spionii germani au utilizat agenţi biologici pentru a infecta animalele care

fuseseră cumpărate pentru forţele militare.

37

 poate fi găsit cu uşurinţă şi resursele grupului terorist de producere şi răspândire a agentului vor fi influenţate de obiectivele teroriştilor. Acestea ar putea determina alegerea unui agent care nu este asociat cu programele de luptă cu arme biologice finanţate de state.

2. TERORISMUL ELECTRONIC Terorismul electronic sau terorismul cibernetic reprezintă forma de

activism terorist care implică reţele de computere. Ele au fost atacate de către grupările teroriste în timpul conflictelor din Kosovo, Kaşmir şi Orientul Mijlociu, dar pagubele nu au fost atât de mari, ci totul s-a limitat la web-site-uri distruse sau servere de internet blocate. Statele dezvoltate solicită tot mai mult folosirea tehnologiei informaţiei, cei din domeniul informaticii recunoscând că există o vulnerabilitate şi că atacurile ciberteroriste ar putea provoca tot atâtea dezastre ca alte forme mai familiare de terorism26. Informaticienii de la Pentagon, din America, au descoperit în urma unei cercetări de anvergură în 1997 că teroriştii pot folosi computere obişnuite şi un software normal, putând întrerupe comunicaţiile militare, curentul electric şi provocând căderea a 922 reţele de computere în mai multe oraşe. Ciberteroriştii sunt dispuşi să provoace  panică şi să modeleze opinia publică cu mijloace puţine, iar dramaticele atacuri asupra reţelelor de computere sunt ideale pentru aceste scopuri, implicând, de asemenea, fonduri puţine şi echipe mici de atacanţi. De asemenea, atacurile „virtuale” asupra internetului şi altor reţele le permit ciberteroriştilor să se   protejeze. Ciberteroriştii on-line27 pot de asemenea să-şi ascundă identitatea şi  poziţia, alegând să rămână anonimi sau să se dea drept altcineva. Ciberteroriştii ar putea să folosească ciberatacurile pentru amplificarea efectelor atacurilor lor. Ei ar putea să blocheze comunicaţiile de urgenţă sau să taie curentul electric sau 26

27

Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html On-line: capacitatea unui utilizator de internet de a conecta, ca urmare a faptului că deţine un cont care-i

 permite accesul.

38

apa la începutul unui atac convenţional, fie el biologic, chimic, nuclear sau un  bombardament. Experţii informaticieni consideră că acest fel de atac coordonat ar putea fi cea mai bună întrebuinţare a metodelor terorismului cibernetic; pot distruge infrastructura informaţională, pot sabota reţelele de computere, reţelele financiare sau mass-media sau pot folosi reţelele de computere pentru a controla aparaturile care coordonează luminile din trafic, uzinele de electricitate sau   barajele, provocând dezastre. Atacurile asupra componentelor materiale ale infrastructurii sunt adevărate bombe care ar putea distruge banca virtuală de computere a guvernului, componente cheie ale infrastructurii internetului sau echipamentului ce permite comunicarea telefonică. Atacurile lansate în ciberspaţiu28 ar putea implica diverse metode de exploatare a punctelor slabe ale securităţii computerelor: viruşi virtuali, parole furate, software cu intrări secrete, prin care intruşii pot pătrunde nedetectaţi şi torente de trafic electronic putând asalta computerele. Aceste atacuri sunt cunoscute sub numele de „respingere a serviciului”. Atacurile ar putea implica furarea unor dosare secrete, alterarea conţinutului paginilor web, sabotarea operaţiunilor, ştergerea datelor sau ameninţarea cu divulgarea informaţiilor  confidenţiale pentru bani sau concesii politice. Ciberteroriştii pot anula sistemele de control împotriva deturnărilor, care pot avea consecinţe grave: ruperea  barajelor, ciocnirea avioanelor, tăierea electricităţii şi alte sisteme aferente lor. Organizaţiile teroriste selectează persoane care cunosc bine bazele informaticii şi hackerii29. Aceste organizaţii sunt interesate de persoane care sunt bine instruite, având aparatură de ultimă performanţă, făcând uz de ea în scopuri teroriste.

3. TERORISMUL NUCLEAR  28

spaţiul internet în care diferite persoane interacţionează prin intermediul calculatoarelor interconectate.

Comunicaţia se poate realiza independent de distanţa fizică. 29

a) persoană cu un bagaj impresionant de cunoştinţe în domeniul IT şi programării calculatoarelor şi care

examinează codul sistemelor de operare sau a altor programe pentru a vedea cum funcţionează; b) persoană ce utilizează cunoştinţele de specialitate din domeniul calculatoarelor î n scopuri ilicite.

39

Terorismul nuclear  reprezintă o ameninţare în creştere, care reclamă

cooperarea tuturor statelor, după cum au declarat responsabili americani şi europeni, în cadrul celei de-a doua reuniuni anuale pentru securitate a OSCE, care s-a desfăşurat in iunie 2004 la Viena. Amiralul James Loy, secretarul american adjunct pentru securitate internă, arăta că, “în ultimii ani, am asistat la  prea multe incidente în care materialele radioactive sunt comercializate fără un control oficial normal. De aceea, suntem îngrijoraţi de probabilitatea unui atac cu arme de distrugere în masă”. Se spune că dipolaritatea a fost vârsta de aur a proliferării nucleare clasice (Israel, India, Pakistan, Africa de Sud, Coreea de Nord şi, cu o anumită doză de îndoială, Irak). Multipolaritatea, afirmă aceiaşi analişti, ar putea fi considerată “perioada de aur” a terorismului nuclear. Ce facem în cazul unei posibile   pierderi a controlului asupra materialelor, tehnologiilor, documentaţiilor şi constructorilor de arme nucleare, în statele fostei Uniuni Sovietice? În zilele noastre, Agenţia Internaţională de Energie Atomică (AIEA) posedă o bază de date operaţională privind traficul ilicit cu materiale nucleare şi alte surse radioactive şi poate asigura ajutor şi asistenţă de prevenire, detecţie, acţiune,  pregătire şi schimb de informaţii între statele membre. Sub auspiciile ONU, cooperarea

internaţională

s-a

îmbunătăţit,

implicând

agenţii

interguvernamentale, cum sunt Organizaţia Mondială a Vămilor, Interpolul, Europolul, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei şi Marinei Civile, Organizaţia Internaţională a Transporturilor Rutiere, Euratom, Minatom etc. Cu toate acestea, sunt încă unele aspecte care provoacă îngrijorare. Unul dintre ele este acela că numărul cazurilor de contrabandă nedescoperite este mai mare decât al celor ştiute. Cel de-al doilea se referă la tendinţa de creştere a cantităţilor de materiale radioactive utilizate pentru arme. În anul l992, cantităţi de micrograme de Pu de la surse de ionizare, în 1994 – 5,6 g de Pu-239 la Tengen-Germania, apoi 560 g de mixtură de Pu/U la München, conţinând mai mult de 400 g Pu şi, în sfârşit, cea mai mare, aproape 2,72 kg (88%) Uraniu îmbogăţit, combustibil 40

de la un reactor naval din Praga. Dar, după 1994 nu s-au mai înregistrat multe cazuri care să merite a fi cunoscute şi publicate. Poliţiştii din Inspectoratul de Poliţie Mehedinţi au prins în flagrant doi braşoveni care aveau asupra lor 3 kg de material radioactiv. Uraniul, pregătit sub formă de pastile, urma să fie vândut unui cetăţean străin. O altă situaţie se referă la creşterea exponenţială a transferului de informaţii şi tehnologii, ca urmare a fenomenului crescut de globalizare a economiei şi informaticii, transfer care duce la creşterea enormă a pericolului menţionat. Bipolaritatea a fost, într-adevăr, “perioada de aur” a proliferării nucleare, clasice, statul fiind acela care conducea şi gestiona procesul de   proliferare nucleară. O dată ce acest control exigent al superputerilor ar fi  pierdut, există riscul potenţial ca terorismul nuclear să aibă suficiente resurse spre a prolifera. Această situaţie ilustrează rezultatul primejdios cauzat de  pierderea controlului asupra materialelor nucleare, a tehnologiilor sensibile, a documentaţiilor armelor nucleare din Rusia şi din statele fostei Uniuni Sovietice. George Bush senior, vicepreşedinte al SUA, sublinia participanţilor la Colocviul Internaţional despre proliferarea nucleară de la Geneva, din anul 1985, că trebuie să “extindem înţelegerea spre a cuprinde şi pericolul terorismului; cel mai primejdios fiind, cu siguranţă, terorismul nuclear”. Lupta împotriva acţiunilor teroriste este permanentă, orice pauză de luptă fiind, o greşeală imensă. După atacul de la 11 septembrie 2001, comunitatea internaţională a ales calea efortului comun de contracarare a acţiunilor teroriste, de avertizare a populaţiei şi de înăsprire a controalelor la frontiere. Gijs De Vries30, sublinia: “Opinia generală este că, la ora actuală, atacurile convenţionale sunt mai probabile decât cele cu arme de distrugere în masă, dar  trebuie să ne pregătim şi pentru o asemenea eventualitate”. Astfel s-a recomandat introducerea de urgenţă a paşapoartelor biometrice, care utilizează sistemele de recunoaştere a irisului şi a amprentelor digitale.

4. TERORISMUL DE STAT 30

responsabilul Uniunii Europene pentru combaterea terorismului

41

Terorismul sponsorizat de stat  este promovat de acele grupări care sunt

sponsorizate de statele ce promovează violenţa şi dictatura. Grupările teroriste sponsorizate de stat sunt folosite deliberat de către state cu vederi radicale ca instrumente de politică externă. Tipul acesta de terorism este o metodă eficientă din punct de vedere economic de a duce un război ascuns prin folosirea unor  surogate de luptători sau mercenari31. Un astfel de caz a fost folosirea de către guvernul iranian a unor tineri militanţi presupuşi independenţi în luarea de ostatici la ambasada americană din Teheran în 1979. Având la dispoziţia lor  resurse sporite, grupările teroriste sponsorizate de stat sunt adesea capabile să realizeze atacuri cu un efect mai devastator decât alte grupări teroriste, inclusiv atacuri cu avioane şi alte metode combatante. Aparent, în urma războiului din martie 2003 şi martie 2004, trupele americane şi cei de la comisia ONU nu au găsit arme de distrugere în masă, dar, se pare că Irakul a deţinut şi a fost un sponsor al terorismului fidel altor state şi grupări teroriste. Siria, Iran, Coreea de   Nord şi Libia sunt în prezent state care au sponsorizat şi sponsorizează terorismul. Rusia, până în anul 1999 şi după, a fost şi este un sponsor de neegalat al terorismului. China a fost şi este un potenţial sponsor al terorismului. Coreea de Nord deţine arme biologice de distrugere în masă, prectică traficul de droguri şi spalărea de bani la cele mai înalte cote ilicite pentru promovarea şi sponsorizarea terorismului. Iranul adăposteşte Organizaţie teroristă. Garda Revoluţionară Iraniană (GRI), organizaţie care deţine arme de distrugere în masă, face instruire şi pregătire militară sponsorizată de către statul iranian. Aceste ţări32 antrenează trupe teroriste şi deţin arme de distrugere în masă, fiind cele mai periculoase ţări din lume care promovează terorismul şi violenţa împotriva statelor occidentale şi Israel, anti-occidentală33.

A. PUTERE ŞI TERORISM 31

Cristian Delcea, 2002, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html

32

Siria, Iran, Coreea de Nord, Libia, Rusia şi China

33

Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html

42

Când este vorba despre terorism, avem aproape întotdeauna, doi poli de interpretare antagonici: dacă la un pol un act este calificat ca terorist, la celălalt el poate fi considerat ca un gest eroic. În această interpretare, factorii culturali sau cei care ţin de tipul de civilizaţie, valorile împărtăşite de o anumită societate au un rol foarte mare. Dar nu întotdeauna ei sunt decisivi, ci mai degrabă un anumit raport de forţe, care decide până la urmă caracterul unui act sau al altuia. În primul rând, putem vorbi despre terorism ca efect34. În al doilea rând, putem vorbi despre terorism ca act politic şi astfel acesta, din perspectiva celor care recurg la astfel de acte, poate fi considerat ca o reacţie a disperării: un grup, o comunitate sau o organizaţie îşi simte ameninţară însăşi existenţa ei şi singurul mijloc de autoapărare care îl mai consideră posibil este un act de terorizare a agresorului sau opresorului. Iată cum este posibil ca un act de terorism să poată fi considerat ca legitim. Altfel, specific actelor teroriste este ca, după săvârşire, să fie revendicate de o organizaţie care îşi anunţă scopuri imaculate. Probabil că societatea omenească nu a atins încă pragul de maturitate care să impună respingerea oricărei forme de violenţă, condamnarea necondiţionată a oricărui act uman care  pune în pericol viaţa fiinţelor umane, dacă nu a oricărei fiinţe. Dar dacă există  posibilitatea exonerării de răspundere în caz de legitimă apărare pentru acte individuale, la fel ar trebui să existe asemenea posibilitate şi pentru acte colective săvârşite în legitima apărare a unei apartenenţe, identităţi sau culturi. Se pune însă o problemă morală simplă: dacă actele disperate de violenţă extremă produse spontan, fără o planificare sau premeditare de vreun fel sau altul, pot fi înţelese şi poate chiar acceptate ca semnal pentru omenirea civilizată ca să intervină, actele de violenţă extremă, planificate, deci, premeditate nu pot fi acceptate sub nici o formă, indiferent cine le comite şi în ce scop. În acest fel atingem esenţa terorismului: acesta este cel mai nociv efect al   puterii, în sensul că legitimează forţa cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de 34

asupra unui grup, comunităţi sau societăţi - din acest punct de vedere, terorism înseamnă, în sens elementar,

 panică generată de un atac de o violenţă extremă împotriva căruia, cel puţin pentru moment, nu există posibilitate de apărare

43

orice scrupul, în condiţiile în care singura regulă este cea dictată de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat .

 Nu există act terorist justificabil la fel cum nu există, război justificabil. Ceea ce se numeşte război just sau de apărare nu este război, ci doar un răspuns la război, o reacţie de apărare. Războiul este o operaţie eminamente militară; în declanşarea lui prevalează principii şi considerente militare; logica războiului este logica armelor, a instrumentelor de distrugere. Apărarea este o reacţie civilă, întotdeauna fundamentată pe valori şi pe drepturile elementare ale omului. Continuarea acţiunilor militare, după ce obiectivele apărării au fost atinse, încetează să mai fie apărare, iar agresarea şi cucerirea teritoriilor  agresorului-cuceritorului este un război, la fel de condamnabil ca orice alt război. Războiul însuşi prilejuieşte momente şi acţiuni teroriste şi, de fapt, terorismul se naşte din actele războinice care multă vreme în istoria naţiunilor au fost – şi mai sunt – glorificate. Se poate spune că de la război la terorism nu este decât un pas: dispariţia oricăror reguli într-o înfruntare armată. Pentru ca civilizaţia să prevaleze faţă de barbarie, ne trebuie o definiţie mai riguroasă a terorismului, a cauzelor sale locale şi a mijloacelor de înlăturare a actelor  teroriste”35. Se propune folosirea termenului de “violenţă politică extremă”  pentru a califica o listă întreagă de acte de război şi care n-ar fi, acte individuale  pentru că au obiective politice: g. asasinate ţintă a responsabililor politici sau militari, ca de exemplu: Itzhac Rabin, fost prim-ministru izraelian, Fathi Chkaki, lider al Djihadului islamic, Yahva Ayache, artificier al Hamas; h. luarea de ostatici şi eliberarea lor condiţionată; i. atentate asupra soldaţilor în uniformă care fac parte din armata de ocupaţie sau de intervenţie (ca acţiunile antiisraeliene în sudul Libanului);  j. actele de kamikaze comise de Djihadul islamic sau de Hamas; k. asasinatele orbeşti, în rândul civililor fără apărare, aparţinând unor  comunităţi adverse (maşini-capcană); 35

Alain Joxe, 1996

44

l. efectele ocupării militare care implică transformarea masivă a unor   populaţii în ostatici 36. Asemenea clasificare ar permite “opunerea strategică a ţintelor precise ţintelor aleatorii, pe de o parte, iar, de alta stadiul de ameninţare, stadiului de execuţie. Numai operaţiile de ameninţare şi de masacrare37 sunt acte nediscriminate şi pot fi calificate ca teroriste. Asasinatul politic şi luarea de ostatici aparţin, din cauza aţintirii lor precise, unui alt tip de strategie decât cel al terorii. Acţiunile armate împotriva unităţilor militare, ele sunt acte de război”. Recurgerea la acţiuni extreme a fost mereu legată de lupta contra tiraniei, opresiunii străine sau cuceririi coloniale. Cum scria Lao Tzî, “cu cât sunt mai mulţi soldaţi, cu cât sunt mai mulţi  bandiţi”. Valurile de violenţă politică extremă sunt, pe de o parte îndreptate împotriva tiraniei38, iar pe de alta sunt un răspuns al opresiunii militare sau  poliţieneşti. Lupta între violenţa de stat şi violenţa de jos, de la baza societăţii, opune două structuri strategice care formează un cuplu, în care o componentă o  presupune pe cealaltă. De fapt, într-un asemenea conflict, adversarii se situează în condiţiile unei inegalităţi structurale şi ei încearcă compensarea acestei inegalităţi prin utilizarea forţei. Cele două tabere suferă de un anumit handicap: lipsa de legitimitate a tiraniei, pe de o parte şi lipsa unei organizări suficient de  puternice, de cealaltă. Putem califica, aceste tactici şi strategii violente (ale statului şi ale revoltaţilor) ca imorale sau absurde în raport cu scopurile vizate. Se poate susţine, că violenţa de stat, sau violenţa conţinută în chiar  alcătuirea societăţilor poate genera violenţă la nivelurile sociale de jos, acolo unde oprimarea are adeseori accente maxime, dar dacă un asemenea tip de violenţă este considerat just, moral, această atitudine constituie cel mai bun mijloc pentru perpetuarea şi chiar eternizarea violenţei. Există câţiva  factori  care au contribuit la amplificarea şi dezvoltarea mişcărilor teroriste pentru a 36

ex: ca cea de la Beirut în 1982 şi cea de la Sarajevo

37

ultimele trei dintre cele enumerate mai sus

38

reală sau definită ideologic ca atare de organizaţii

45

 putea încerca mai departe evaluarea posibilităţilor de a diminua acest flagel al lumii contemporane. a.  Dezvoltarea terorismului de stat  spre jumătatea secolului trecut, mai ales în Germania nazistă şi în Uniunea sovietică. Două regimuri politice extremiste aveau să desfiinţeze orice limită a violenţei, pe de o parte, iar pe de alta să se prelungească în mişcări şi acţiuni teroriste care mai de care mai înfiorătoare în zonele aflate sub influenţa lor.  b. Al doilea război mondial  care s-a purtat în principal între Germania nazistă şi în Uniunea sovietică, două regimuri atât de diferite şi totuşi atât de apropiate. Structurile teroriste, fie ele vizibile sau invizibile, după ce au generat acte abominabile, necunoscute încă de oameni, şi-au prelungit existenţa şi după încetarea ostilităţilor, chiar dacă numai într-o singură tabără ele şi-au menţinut scopurile şi ierarhiile. Cei doi factori corelaţi aveau să producă un efect de o   perversitate extremă: între atacat şi atacator, între agresat şi agresor, între victimă şi criminal, conturul sa estompat şi numai o structură morală ieşită din comun mai putea păstra un vag reper al unei umanităţi elementare. c. “Războiul rece“. Prelungire a marelui război ideologic, cunoscut în istorie ca cel de-al doilea război mondial, acesta a însemnat de fapt continuarea războiului clasic întrun mod frag mentat şi cu utilizarea tuturor armelor posibile, inclusiv a celor de propagandă. Este întradevăr un fenomen unic, dar totuşi un război, a cărui principală consecinţă a fost împărţirea lumii în tabere antagonice. “Terorismul revoluţionar“, a fost susţinut continuu de sistemul comunist, în cea mai bună tradiţie a stângii extremiste; dar nici de partea cealaltă nu au lipsit mijloace de o violenţă extremă la care sa recurs fie direct prin servicii secrete şi trupe speciale, fie prin sprijinirea terorismului de stat 39 în diferite părţi ale lumii, 39

Irgun Zvai Leumi (Organizaţie militară naţională) a fost aripa armată a mişcării revizioniste din Palestina

creată de Vladimir Jabotinsky căruia îi va succeda Menahem Begin. Grupul Stern a scizionat din Irgun. Irgun avea să pregătească atentatul de la Hotelul Regele David în 1946, care era sediul guvernatorului şi cartierul general al forţelor britanice din Palestina. Atentatul sa soldat cu peste o sută de morţi. La 7 aprilie 1948 avea să se producă masacrul de la Deir Yassin: unităţi ale grupului Stern şi ale Irgun atacă satul palestinian Deir Yassin şi masacrează 240 de persoane

46

mai ales în Asia. Pe fundalul “războiului rece“ a apărut cel mai intens şi mai grav focar de terorism din istoria lumii – Orientul Apropiat. Dubla structură teroristă teroristă israeliană şi arabă se conturează conturează la începutul începutul războiului războiului rece, între anii 1946–1948. Israelul, cum scrie Joxe, “s-a născut dintr-o mişcare teroristă de eliberare, al cărei vârf de lance a fost Irgun şi grupul Stern 8 care aveau ca scop expulzarea englezilor din Palestina“ şi care devin o structură teroristă şi militară de stat vizând să expulzeze populaţiile arabe din Palestina pentru a unifica teritoriile şi a lărgi perimetrul alocat statului evreu prin planul de împărţire votat de Adunarea Generală a ONU în 29 noiembrie 1947“. “Israelul nu a încetat să cultive aceste metode teroriste de la debuturile sale şi de a face din aceasta nucleul doctrinar al concepţiei sale privind lupta împotriva duşmanilor săi. La rândul lor, statele arabe coalizate, au dorit să evite legitimarea unei “mişcări de eliberare naţională teroriste“ în aceste societăţi şi au încercat să stăpânească în  profitul violenţei de stat mişcarea populară antiisraeliană“40. Căderea comunismul comunismului. ui. Deşi a fost considerat un punct de sprijin d. Căderea

 pentru terorismul “revoluţionar“, dispariţia lui nu a însemnat de loc diminuarea feno fenome menu nulu luii tero teroris rist.t. Este Este im impo port rtan antt însă însă de reţin reţinut ut că una una dint dintre re surse sursele le terorismului de stat instalată chiar în Europa a secat. La scurt timp, după războiul din Golf, prin intervenţia americană care avea să sprijine noi proiecte economice în zonă, acţiunile teroriste sau rărit pentru a reveni însă cu o amploare fără precedent, culminând cu atacul terorist de pe teritoriul Statelor  Unite din 11 septembrie 2001. Astfel Astfel nu mai apare atât atât de credibil credibil că “terorismul “terorismul de jos“ jos“ ar fi doar o reac reacţi ţiee la “tero terori rism smul ul de sus“ sus“,, că tero terori rism smul ul “de stat“ tat“ naşt naştee tero terori rism sm “revoluţionar“ etc. Asemenea forme de terorism se condiţionează una alta dar nu se poate stabili o legătură de la cauză la efect între ele. Chiar şi dreptul la luptă violentă, prin recurgerea la orice fel de arme, împotriva autorităţilor unui stat ne apare într-o lumină nouă. De altfel, în afara ţărilor occidentale, un număr tot mai mare de ţări latinoamericane se opun recunoaşterii unui jus ad bellum pentru 40

Richard E. Rubenstein, 1987

47

mişcările de eliberare naţională41.

B. DREPTURILE OMULUI ŞI TERORISMUL Alături de cele mai grave infracţiuni internaţionale cum sunt: crimele împo împotr triv ivaa pă păci cii, i, crim crimel elee de răzb război oi şi crim crimel elee co cont ntra ra um uman anit ităţ ăţii ii, prin

regle regleme ment ntări ări inte interna rnaţi ţion onal alee au fost fost incri incrimi mina nate te şi alte alte acte acte ca infr infrac acţi ţiun unii internaţionale cu un grad de pericol relativ mai redus decât crimele menţionate, infracţiuni ce pot fi comise de persoane particulare, cum ar fi: terorismul internaţional, deturnarea ilicită de aeronave (pirateria aeriană), traficul ilicit de stupefiante, sclavia şi comerţul cu sclavi, traficul cu femei şi copii, difuzarea de  publicaţii şi pornografice, falsificarea de monedă. În combaterea acestui fenomen statele folosesc alături de mijloacele lor  naţionale, mijloace şi instituţii create prin acordul lor de voinţă ce le facilitează consid considerab erabil il efortu eforturil rilee în descop descoperi erirea, rea, reţinere reţinerea, a, judeca judecarea rea şi condam condamnare nareaa  persoanelor vinovate. În prezent, prezent, dreptul dreptul internaţion internaţional al public public admite admite existenţa existenţa infracţiun infracţiunilor  ilor  internaţionale ce pot fi comise de persoane particulare ca: terorismul, traficul de stup stupef efia iant nte, e, scla sclavi via, a, etc. etc. şi cele cele mai mai grav gravee infr infrac acţi ţiun uni, i, adic adicăă a crim crimel elor  or  inte interna rnaţi ţion onal ale. e. Astf Astfel el,, perso persoan anel elee fizi fizice ce poart poartăă răsp răspund under erea ea pena penală lă pent pentru ru comiterea unor infracţiuni internaţionale şi tot persoanele fizice, dar ca organe ale statelor, poartă răspundere penală pentru comiterea celor mai grave crime internaţionale. În raport cu scopurile pe care şi le propun autorii actelor de terorism,  precum şi de obiectul sau urmările unor asemenea acte, terorismul poate să constituie o infracţiune de drept comun când prin aceasta se urmăreşte realizarea unui avantaj material ori cu titlu personal, cum ar fi executarea de fonduri sau răzbunarea, dar poate lua şi forma unei crime politice, când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor dintre state, să înlăture anumiţi lideri politici, inclusiv şefi de state, deveniţi indezirabili unor cercuri politice, să 41

Maniere de voir, 2001

48

influenţeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziţia pe care acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună o doctrină politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă categorie încadrându-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi agresiune exercitată de un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un stat împotriva împotriva membrilor membrilor propriei societăţi, societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva împotriva mişcărilor de eliberare naţională a unor popoare subjugate.  Necesitatea elaborării unei Convenţii internaţionale pentru universalizarea reprimării terorismului a fost abordată, în 1926, la iniţiativa României în cadrul Societăţii Naţiunilor. Iar un proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi  penale internaţionale împotriva terorismului a fost elaborat de eminentul jurist român Vespasian V. Pella în 1935 şi prezentat Societăţii Naţiunilor. Statele părţi la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din 1937 se angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea recip reciproc roc conc concur ursu sull în aces acestt sens sens,, astf astfel el,, se “rea “reafi firmă rmă prin princi cipi piul ul de drept drept internaţional după care este de datoria oricărui stat să se abţină el însuşi de la orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva altui stat şi să împiedice actele prin care acesta se manifestă”. Soluţia ideală este crearea   justiţiei internaţionale cu caracter permanent. Statutul de la Roma a Curţii Penale Internaţionale necesită a fi ratificat de minimum 60 de state. Apărarea eficientă a drepturilor omului presupune, de altfel, şi urmărirea şi pedepsirea criminalilor. Fiecare stat în parte trebuie să elaboreze şi să adopte programe de stat concrete în lupta cu terorismul, să se creeze un birou special de coordonare a acestor activităţi, având la dispoziţie o bancă de date şi informaţii şi experţi.

5. TERORISMUL DE STÂNGA Terorismul de stânga este promovat de trei grupări teroriste palestiniene:

49

PFLP, DFLP, PFLP-GP42. Personaje-cheie pe scena politică palestiniană, aceste fronturi marxiste laice au pierdut din influenţă prin căderea sovieticilor, care îi sprijineau, prin respingerea procesului de pace israeliano-palestinian şi ridicarea grupărilor islamice în special Hamas. Yasir Arafat a înfiinţat noua autoritate  palestiniană, care guvernează o mare parte din Fâşia de Vest şi Gaza. De la a doua revoltă palestiniană (Intifada)43, aceste grupări au încercat să-şi redobândească poziţia prin organizarea atacurilor teroriste împotriva Israelului, cel mai dramatic soldându-se cu asasinarea ministrului israelian al turismului, Rechaven Ze’evi, de către Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, în octombrie 2001. Departamentul de Stat American, Organizaţie Naţiunilor Unite (ONU) consideră Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) şi Frontul Popular de Eliberare a Palestinei-Comandamentul General (PFLP-GC) ca organizaţii teroriste străine. Siria asigură ajutor finaciar, instrucţie şi azil politic acestor trei grupe teroriste. PFLP-GC are sedii în Damasc, dar primeşte ajutor şi de la Iran şi Libia. Toate aceste grupări şi-au făcut simţită prezenţa de la izbucnirea celei dea doua Intifade, dar nici una nu rivalizează cu Hamas şi nici cu facţiunea AlFatah a lui Arafat, susţin experţii în domeniu. În mai 2001, forţele armate israeliene au interceptat o ambarcaţiune încărcată cu rachete katyusha şi rachete trimise de PFLP-GC către Gaza; liderul acestei grupări, Ahmad Jibril, a susţinut că aceasta e doar una dintre multele ambarcaţiuni de acest fel. Asasinarea de către PFLP a lui Ze’evi a contribuit la creşterea nivelului violenţei islaeliano palestiniene. Gruparea membrilor PFLP şi a Frontului Democratic de Eliberare a Palestinei (DFLP) prezintă un pericol care trebuie prevenit şi oprit pe cale diplomatică şi politică.

42

acestea fiind cele care au desfăşurat, după Războiul de Şase Zile din 1967, o activitate de pionerat în crearea

unor strategii teroriste la începutul anilor ‘70 43

care a început în septembrie 2002

50

6. TERORISMUL NARCOTIC Terorismul narcotic este un alt tip de activism criminal pe glob.

Termenul este aplicat grupărilor care folosesc comerţul cu droguri în scopuri teroriste, dar şi fenomenului de strângere a legăturii dintre capii afacerilor cu droguri, care sunt motivaţi doar de profit, şi grupările teroriste cu preocupări  politice şi religioase, mai ales în Columbia. Terorismul narcotic nu este o armă de distrugere în masă, ci se referă la acele acte teroriste întreprinse de grupările care sunt direct sau indirect implicate în cultivarea, fabricarea, transportarea sau distribuirea drogurilor ilicite pentru încasarea a miliarde de dolari în scopuri criminale şi sinugicaşe. Se pare că majoritatea grupărilor teroriste ce operează în  prezent obţin bani din comerţul cu droguri. “Narcoterorismul” a fost definit ca fiind “utilizarea traficului de droguri pentru propagarea obiectivelor anumitor  guverne şi organizaţii teroriste”. “Fenomenul zonei gri”44, desemnează “ameninţările împotriva stabilităţii statelor-naţiuni ale unor factori nestatali  precum şi ale unor organizaţii nonguvernamentale”. Terorismul a încetat să fie un fenomen individual de violenţa la nivel subnaţional, devenind o componentă a conflictului nonstatal.

44

descrie violenţa care afectează “largi regiuni sau zone urbane, unde controlul a trecut de la guverne legitime la

 puteri noi, pe jumătate politice, pe jumătate criminale”, sau grupează într-o singură categorie conflicte de diverse tipuri din lume, care nu se mai conformează cu noţiunea acceptată în mod tradiţional de “război” ca luptă între forţele armate a două sau mai multor state, ci implică trupe neregulate pe post de combatanţi.

51

CAPITOLUL IV ORGANIZAŢII EUROPENE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI 1. UNIUNEA EUROPEANĂ (UE) A. IMPLICAREA UNIUNII EUROPENE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI Atentatele comise la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite ale Americii au avut rolul unui catalizator pentru dezvoltarea unei acţiuni europene împotriva terorismului. La numai două săptămâni după aceste atentate, Uniunea Europeană45 a elaborat un plan de acţiune împotriva terorismului, şi a trecut la implementarea acestuia. În abordarea europeană a luptei împotriva terorismului, accentul cădea pe eliminarea cauzelor terorismulul, prin asigurarea drepturilor  omului, consolidarea societăţii civile şi a instituţiilor democratice. Un raport al Parlamentului European întocmit cu două luni înainte de  producerea atentatului de Ia 11 septembrie, analiza situaţia legislativă în ceea ce   priveşte combaterea terorismului la momentul respectiv46. Raportul începea, respectând evoluţia în timp a procesului de legiferare cu analiza situaţiei la nivelul statelor membre. Se constata că dintre 15 state membre ale Uniunii Europene numai şapte state adoptaseră legi referitoare la combaterea terorismului, în această categorie intrând şi cele mai populate 5 state membre Germania, Spania, Franţa, Italia, Portugalia şi Marea Britanie. Analiza conţinea 45

La reuniunea de la Koln din 3-4 iunie 1999, Consiliul European a decis elaborarea unei Carte a drepturilor 

fundamentale. Aceasta trebuia să "regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeana astfel  încât să le confere o mai mare vizibilitate şi care să marcheze importanţa lor exceptională" . Carta drepturilor 

fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de Comisia Europeană, Parlamentul European si Consiliul Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000. 46

Parlamentul European, Comisia pentru Libertăţile şi Drepturile Cetăţenilor, Justiţie şi Afaceri Interne, raportor 

Graham R. Watson, Raport privind rolul Uniunii Europene în combaterea terorismulul, 12 iulie 2001.

52

şi câteva consideraţii referitoare la calitatea legislaţiei existente în aceste state, urmärindu-se în principal în ce măsură conceptele cu care se operează terorism, organizaţii teroriste - erau definite. Legislaţiile germană şi cea italiană nu conţineau nici o definiţie a terorismului şi nici o explicaţie a ceea ce se înţelege prin grupuri sau organizaţii teroriste. În Iegislaţia celorlalte patru state menţionate erau incluse şi definiţii ale conceptului, având numai câteva puncte comune: un act de terorism constituie o ameninţare la adresa dreptului şi a ordinii publice şi păcii (Spania şi Portugalia), afectează funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor guvernamentale (Spania, Marea Britanie, Portugalia), intimideazä persoane sau grupuri de persoane (Marea Britanie şi Portugalia). Diferenţe în cadrul acestor legislaţii apăreau şi în ceea ce priveşte  pedepsirea actelor de terorism, precum şi din prevederile speciale în ceea ce  priveşte conducerea investigaţiilor sau prevederile referitoare la tribunalele care  judecă astfel de cazuri. Toate aceste diferenţe constituiau, fără îndoială, piedici în calea formulării unui răspuns eficient la adresa terorismului internaţional şi scoteau în evidenţă necesitatea unei abordări comune la nivel european, bazată pe cooperare şi armonizare legislativă. După evidenţierea principalelor neajunsuri ale sistemului existent la acea dată şi a existenţei premiselor necesare pentru perfecţionarea acestuia, Raportul Parlamentului European adresează Consiliului Uniunii Europene o serie de  propuneri în acest sens47: a. adoptarea unei decizii-cadru în vederea apropierii prevederilor ce stabilesc un set minim de reguli Ia nivel european referitoare Ia elementele constitutive ale infracţiunilor şi pedepselor în domeniul terorismului;  b. adoptarea unei decizii-cadru cu scopul realizării armonizării legislative

şi stabilirii unei arii Europene de libertate, securitate şi justiţie, abolirea   procedurilor formale de extrădare şi adoptarea principiului recunoaşterii 47

Ibidem, Propunere pentru o Recomandare, p. 5-13.

53

reciproce a deciziilor în materie penală în legătură cu infracţiunile teroriste, între statele membre ale Uniunii Europene; c. adoptarea unei decizii-cadru care să stabilească măsuri pentru garantarea şi implementarea mandatului de cercetare şi arestare european, în vederea combaterii terorismului. În anul 2002, Uniunea Europeană a adoptat o decizie-cadru pentru a lupta mai eficient împotriva terorismului. Această decizie defineşte atacurile teroriste şi infracţiunile legate de actele teroriste, prezintă comportamentele care ar putea contribui la aceste acţiuni, stabileşte nivelul sancţiunilor şi garantează în mod explicit respectarea drepturilor fundamentale. Articolul 29 al Tratatului Uniunii Europene se referă la terorism ca la una dintre cele mai serioase forme de criminalitate, care trebuie prevenită şi combătută prin dezvoltarea unei acţiuni comune pe trei direcţii: o mai strânsă cooperare între forţele poliţieneşti, autorităţile vamale şi alte autorităţi competente, inclusiv Europol; cooperare mai strânsă între autorităţile  judecătoreşti şi alte autorităţi competente la nivelul statelor membre; şi, acolo unde este cazul, armonizarea legislativă în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii. Înainte de adoptarea deciziei cadru, legile pentru lupta împotriva terorismului variau de la o ţară la alta. În celelalte state membre, unde o asemenea legislaţie nu exista, actele teroriste erau judecate ca simple delicte   penale. Existenţa unui cadru comun va facilita coperarea judiciară şi  poliţienească, astfel încât actele teroriste să nu fie pedepsite diferit la nivelul statelor membre. Conform deciziei cadru, statele membre vor judeca actele teroriste care au loc pe teritoriile lor, pe vasele sau avioanele înregistrate în acel stat. De asemenea, acestea îşi exercită aria de competenţă şi când infractorul are cetăţenie sau permis de rezidenţă într-unul din statele membre, sau când un act terorist este comis împotriva instituţiilor naţionale, a conaţionalilor, sau împotriva instituţiilor Uniunii Europene. 54

Decizia cadru dă statelor membre posibilitatea de a se declara competente în investigarea actelor teroriste care s-au desfăşurat pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene. De asemenea, Comisia Europeană deţine o bază de date care oferă asistenţă în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare prin diverse programe, pentru a sprijini eforturile ţărilor  terţe în implementarea instrumentelor cheie multilaterale48 în domenii prioritare cum ar fi: administrarea graniţelor, cooperarea   poliţienească, consolidarea capacităţii  judiciare şi combaterea finanţării terorismului.

B. CONCLUZII (UE) Apropierea legislativă constituie contribuţia esenţială a Uniunii Europene în combaterea terorismului la nivel european. Beneficiind de condiţiile specifice ale unei uniuni, mai întâi economice şi apoi politice, cu un grad mare de interdependenţă şi încredere între membri, având la bazä un sistem de valori comune, Uniunea Europeană a reuşit să dezvolte un cadru juridic deosebit de complex pentru combaterea terorismului. La nivelul Uniunii Europene a fost instituit un mandat european de arestare, pas deosebit în combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, în general, şi a terorismului, în particular. Adoptarea unor liste comune ale persoanelor şi organizaţiilor teroriste, întărirea cooperärii între autoritaţile poliţieneşti şi judicare – înfiinţarea Europolului şi Eurojustului – sunt alte dovezi ale eforturilor comune Intreprinse în cadrul Uniunii Europene pentru combaterea terorismului.

2. CONSILIUL EUROPEAN (CE) A. IMPLICAREA CONSILIULUI EUROPEI ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI În centrul activităţilor Consiliului se situează promovarea valorilor  democratice şi a statului de drept. Prin natura şi efectele sale, terorismul 48

în special rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

55

constituie o gravă ameninţare la adresa acestor valori şi urmăreşte tocmai destabilizarea unor state democratice. Mai mult, prin acţiunea violentă împotriva unor persoane civile, nevinovate, acţiune ce poate cauza răni grave sau chiar  moartea acestor persoane, terorismul reprezintă o ameninţare reală la adresa siguranţei indivizilor şi o încălcare flagrantă a principiilor drepturilor omului, aspect asupra căruia se focalizează, de asemenea, activitatea Consiliului Europei. În sprijinul implicării Consiliului în combaterea terorismului putem invoca Rezoluţia 34/145 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 10 decembrie 1979, în care se recomandă agenţiilor specializate şi organizaţiilor  regionale să aibă în vedere adoptarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea terorismului internaţional, în cadreul sferelor de responsabilitate şi a regiunilor respective. În ceea ce priveşte rolul pe care Consiliul îl poate avea în prevenirea şi combaterea terorismului, structura sa şi principiile după care funcţionează îi  permit desfăşurarea acestei acţiuni pe două direcţii principale: a. Consiliul poate oferi instrumente juridice pentru combaterea terorismului şi pentru cadrul legislativ internaţional, prin adoptarea unor  convenţii multilaterale şi poate direcţiona acţiunile statelor membre, prin recomandările Comitetului de Miniştri, în sensul cooperării între ele pentru eliminarea şi prevenirea actelor teroriste, dar şi al adaptării legislaţiei interne   b. Consiliul poate avea un rol de monitorizare pentru respectarea drepturilor omului şi evitarea comiterii de abuzuri în încercarea de a lupta cu eficienţă maximă împotriva terorismului. O altă direcţie, la fel de importantă, dar al cărei succes depinde în mare măsură de cea a statelor membre, pe care Consiliul poate acţiona, este aceea a luptei impotriva terorismului prin educaţie şi cultură. În acest sens, Consiliul  poate emite recomandări către statele membre, mai departe acestea urmând însă a avea rolul principal în adoptarea şi implementarea lor. Implicarea Consiliului Europei

în lupta împotriva terorismului vine

relativ târziu, dacă avem în vedere adoptarea primei Convenţii de către 56

Organizaţia Naţiunilor Unite49, anii ’70 înregistrând primele luări de poziţie ale Consiliului faţă de terorismul internaţional: la 18 septembrie 1970, Adunarea Parlamentară adopta Rezoluţia 450 privind pirateria aeriană, iar doi ani mai târziu Recomandarea 684 referitoare la terorismul internaţional. Pe de altă parte însă, decizia de a participa la lupta împotriva terorismului a fost luată într-un stadiu incipient al acesteia la nivel internaţional, când singurul aspect al terorismului abordat în vederea combaterii fusese infracţionalitatea aeriană. Dacă Rezoluţia 450 ataca problematica terorismului pe direcţia trasată deja de Organizaţia Naţiunilor Unite şi se limita numai la a condamna infracţiunile comise împotriva aviaţiei civile de către unele organizaţii  palestiniene, făcând apel către toate statele să acţioneze pentru adoptarea unei Convenţii care să asigure împiedicarea unor astfel de acţiuni, Recomandarea 684 era mult mai elaborată. Impulsul necesar pentru adoptarea unei asemenea Recomandări, la momentul respectiv, a fost dat de săvârşirea, chiar în mijlocul Europei, la München, a tragicului atentat din timpul Jocurilor Olimpice. La mai   puţin de două luni, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă Recomandarea 684 prin care condamna atentatul de la München şi afirma că intră în responsabilitatea guvernelor ca astfel de acte, care contravin principiilor  care guvernează relaţiile internaţionale, să fie împiedicate a se mai repeta.

B. ACTIVITĂŢI ALE CONSILIULUI EUROPEI ÎN DOMENIUL COMBATERII TERORISMULUI Terorismul, a fost abordat şi în cadrul numeroaselor conferinţe organizate  pe această temă. În primul rând ne putem referi la Conferinţa miniştrilor de  justiţie ai statelor membre ale Consiliului Europei 50. Miniştrii prezenţi la Conferinţă au adoptat Rezoluţia nr. 1 privind combaterea terorismului internaţional. Rezoluţia recomanda statelor membre să devină părţi ale convenţiilor adoptate sub egida ONU, să participe activ la 49

Convenţia de la Tokyo din 1963

50

organizată la Moscova, între 4 şi 5 octombrie 2001

57

elaborarea unui proiect de convenţie generală privind terorismul internaţional şi să devină părţi ale Statutului Curţii Penale Internaţionale. Rezoluţia includea şi o serie de recomandări adresate Comitetului de Miniştri, referindu-se, în general, la adoptarea de măsuri normative pentru acordarea sprijinuiui necesar statelor în combaterea terorismului, la revizuirea instrumentelor juridice existente şi facilitarea cooperării între statele membre51. O a doua conferinţă organizată cu sprijinul Consiliului Europei pe care am  putea să o aducem în atenţie este Conferinţa internaţională privind combaterea terorismului, organizată la Sankt Petersburg, între 25 şi 28 martie 2003. Participarea la această conferintä a fost la nivel parlamentar, scopul organizării ei find acela de a acorda cel mai larg sprijin politic posibil luptei internaţionale împotriva terorismului. S-a avut în vedere, de asemenea, stabilirea unor condiţii, referitoare în special la respectarea drepturilor omului, pe care această campanie împotriva terorismului trebuie să le aibă în vedere. Declaraţia finală a Conferinţei afirma că lupta împotriva terorismului, în momentul în care va implica folosirea forţei militare, trebuie să fie în concordanţă cu principiile dreptului internaţional şi să obţină acordul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite52. În perioada 23 şi 24 mai, la Strasbourg s-a desfăşurat Conferinţa juridică internaţională. În cadrul acesteia, peste 140 de judecători ai Curţilor Supreme, Constituţionale şi de Arbitraj din Europa au dezbătut problema realizării unui echilibru între acţiunea guvernamentală pentru combaterea terorismului şi respectarea drepturilor omului. În organizarea Congresului puterilor locale şi regionale, organism al Consiliului Europei, între 20 şi 21 septembrie 2002, s-a desfăşurat Conferinţa cu titlul Rolul şi responsabilităţile autorităţilor locale în abordarea terorismului. În cadrul acestei conferinţe a fost evidenţiat rolul important pe care aceste autorităţi 51

  Rezoluţia nr. 1 privind combaterea terorismului internaţional , adoptată la cea de-a 24-a Conferinţă a

miniştrilor europeni de justiţie, Moscova. 4-5 octombrie 2001. http://www.legal.coe. int/cmj/DefaultF.asp 52

Conferinţa internaţională privind combaterea terorismului de la Sankt Petersburg,   Declaraţia Finală .

http://www.coe.int/T/E/Corninunication_and_Research/Press/Events/6-Other_events/

58

îl joacă în protecţia cetăţeanului în faţa atacurilor teroriste şi în prevenirea unor  astfel de atacuri.

C. STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE Consiliul European adopta, în decembrie 2003, Strategia europeană de securitate, document ce realiza o analiză solidă a mediului de securitate existent şi stabilea obiectivele strategice ale Uniunii Europene53. În cadrul Strategiei, terorismul era identificat drept una din ameninţările-cheie la adresa intereselor  Uniunii, alături de existenţa armelor de distrugere în masă, crimei organizate şi slăbirea instituţiilor statului. Printre cauzele terorismului, Strategia identifica  presiunile forţelor modernizatoare, crizele culturale, sociale şi politice, precum şi alienarea tinerilor ce trăiesc în societăţi străine. Reacţia în faţa ameninţărilor enumerate, deci şi a terorismului, era unul din obiectivele strategice incluse în documentul adoptat la 12 decembrie 2003 54, iar această reacţie trebuia să urmeze cele patru principii stabilite în cadrul acestuia: mai activ, mai capabil, mai coerent şi cooperând cu partenerii. Aşadar, în atingerea obiectivelor, Uniunea Europeană trebuia să promoveze politici tot mai active pentru a putea raspunde noilor şi dinamicelor ameninţări la adresa securităţii sale, să îşi dezvolte capabilităţile militare şi să le transforme astfel încât să devină mai flexibile şi să utilizeze cât mai eficient resursele disponibile, să îşi coordoneze cât mai bine posibil acţiunile şi, nu în ultimul rând, să acţioneze împreună cu statele partenere şi să colaboreze cu acestea în cadrul organizaţiilor internaţionale.

D. CONCLUZII (CE) Consiliul Europei a beneficiat de un atu important în adoptarea unei 53

http://ue.eu..int/pressData/en/reports/78367.pdf - A Secure Europe in a Better World, Brussels, 12 decembrie

2003 54

Consiliul European reunit la Bruxelles, pe 12 decembrie 2003, a adoptat decizii privind: creşterea economică;

libertate, securitate si justitie; extinderea; relaţii externe, PESC, Politica europeană de securitate şi aparare (PESA).

59

 poziţii la nivel de organizaţie faţă de fenomenul terorismului şi, totodată, în dezvoltarea unui raspuns în privinţa acestuia. Consiliul Europei reprezintă o comunitate de valori, toate statele membre recunoscând şi respectând drepturile şi libertătile fundamentale ale omului, principiile statului de drept şi valorile democratice, a facilitat adoptarea unei poziţii comune în ceea ce priveşte terorismul încă de la începutul procesului de creare a unui cadru normativ pentru combaterea acestui fenomen. Cel mai edificator exemplu în acest sens este adoptarea Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului, convenţie ce excludea invocarea caracterului politic al anumitor infracţiuni pentru a motiva refuzul executării unei cereri de extrădare, şi asta în 1977 adică în perioada războiului rece. Mai mult, prin unele documente având caracter obligatoriu pentru statele membre, ca urmare a ratificării lor 55, Consiliul Europei a putut acţiona şi în   planul pedepsirii terorismului, dezvoltând astfel o acţiune completă de combatere a acestei grave ameninţări la adresa securităţii internaţionale.

3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE) A. MĂSURI ALE TERORISMULUI

OSCE

ÎN

DOMENIUL

COMBATERII

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regională, a cunoscut transformări substanţiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituţie europeană nu-şi poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate europeană,   bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a

55

exempli gratia Convenţia pentru reprimarea terorismului

60

securităţii56; participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante;   principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive. Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei  preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor  aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în   promovarea unui spaţiu comun de securitate, contribuind la consolidarea încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare. Astfel, măsurile de combatere a terorismului din domeniul justiţiei şi afacerilor interne cuprind şase zone de acţiune: a. cooperare juridică;  b. cooperarea serviciilor de luptă împotriva; c. finanţarea terorismului; d. controlul graniţelor; e. alte măsuri; f. măsuri externe în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

B. INSTRUMENTE ALE OSCE ŞI ACTIVITĂŢILE LOR PRIVIND COMBATEREA TERORISMULUI Conferinţe ale şefilor de stat sau de guvern (Summit) ai statelor  membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. La reuniunea de la Helsinki (30 iulie - 1 august 1975) s-a adoptat “Actul Final de la Helsinki”, care a analizat trei aspecte principale: securitatea în Europa, cooperarea în domeniile ştiinţific şi economic şi cooperarea în domeniul umanitar. La Summit-ul de la Paris (19–21 noiembrie 1990) a fost adoptată “Carta de la Paris pentru o Noua Europa”, care marchează în mod oficial sfârşitul războiului rece şi începutul instituţionalizării C.S.C.E.. A fost semnat Tratatul cu 56

militară, politică, economică şi umană

61

  privire la forţele armate convenţionale în Europa (C.F.E.) de către 22 state membre ale C.S.C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. La Summit-ul de la Helsinki din 9–10 iulie 1992 a fost adoptat documentul “Sfidările schimbării”. C.S.C.E. a fost declarată o instituţie regională de securitate în sensul capitolului VIII din Carta O.N.U.; a fost creată instituţia înaltului comisar pentru minoritătile naţionale, şi a fost înfiinţat Forumul pentru Securitate şi Cooperare şi Forumul Economic. La Summit-ul de la Budapesta (5–6 decembrie 1994) a fost adoptat documentul intitulat “Spre un parteneriat adevărat într-o noua era”. A fost schimbată denumirea C.S.C.E. in O.S.C.E., reflectând faptul ca C.S.C.E. nu mai era doar o conferinţă. A fost lansat codul de conduită referitor la aspectele  politico-militare ale securităţii. La Summit-ul de la Lisabona din 2–3 decembrie 1996 a fost adoptată o declaraţie de politică generală, “Declaraţia de la Lisabona referitoare la modelul cuprinzator de securitate în Europa în secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat “Cadrul pentru Controlul armamentului şi dezvoltarea unui program al forumului pentru securitate şi cooperare”.

Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii e format din reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfăşurarea de negocieri asupra controlului armamentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea încrederii şi securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte;  punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord. Forumul este responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea 62

rezultatelor aplicarii deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor  schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum şi de pregătirea unor  seminarii referitoare la doctrina militară. Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competenţa O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui  program cuprinzator pentru acţiune imediată. La Summit-ul de la Lisabona din 1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.

Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile dintre statele participante - are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar  acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja  părţile în identificarea de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda. Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creată, este de a acorda asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul asigurării unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică, ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unei societăţi libere şi deschise, întrun cuvânt pentru modelul democratic al oricarei forme de guvernământ. Spre aşi îndeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass media este autorizat să monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia în statele membre şi să solicite guvernelor naţionale, să respecte principiile şi obligaţiile specifice O.S.C.E. Misiunile OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, 63

Armenia, Aderbaidjan, Tadjikistan şi Belgrad. Misiunile OSCE reprezintă unul din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. În afară de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm: reprezentantul personal al  preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă pentru problema din Nagorno Karabah; grupul de asistenţă din Cecenia, prezenţa în Albania; grupul de consultanţă şi monitorizare din Belarus; coordonatorul pentru proiectele OSCE în Ucraina.

OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de SudEst. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE. Relaţiile OSCE cu organizaţii şi instituţii internaţionale. OSCE şi-a dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu excepţia ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc. La nivelul organismelor de conducere şi al secretariatelor există o serie de mecanisme sau forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a acţiunilor sau reacţiilor. Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE - Consiliul Europei - CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE - Consiliul Europei; reprezentarea, pe bază de reciprocitate, la diferite reuniuni etc. Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în  prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona OSCE impune tot mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor  organisme internaţionale. OSCE a elaborat un cadru coerent de acţiune a "instituţiilor care se întăresc reciproc" (Mutually Reinforcing Institutions), respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securităţii, ca parte a Cartei de securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999. 64

C. CONCLUZII (OSCE) Tendinţa sesizabilă la nivelul OSCE în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului este o deplasare a centrului de greutate dinspre acţiuni de combatere efectivă către acţiuni menite a preveni apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen. Acest lucru poate fi explicat prin coroborarea a doi factori: pe de o  parte lipsa de resurse şi a mandatului de a întreprinde acţiuni operaţionale de combatere a terorismului şi, pe de altă parte, adoptarea la nivelul OSCE a unui concept extins al securităţii, incluzând dimensiunile politico-militară, economico-socială şi de mediu, conform căruia toate aceste dimensiuni sunt interdependente şi o ameninţare la adresa oricăreia dintre ele constituie o ameninţare la adresa securităţii. Astfel, angajamentele OSCE urmăresc în   principal eliminarea cauzelor profunde ale terorismului, prin promovarea valorilor democratice, a statului de drept şi drepturilor şi libertăţilor  fundamentale ale omului, precum şi prin măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor  generale de viaţă ale cetăţenilor din întreaga regiune OSCE.

4. CONSILIUL EURO-ATLANTIC AL PARTENERIATULUI (EAPC) A. ACTIVITĂŢI ALE EAPC ÎN DOMENIUL COMBATERII TERORISMULUI Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC), asigură cadrul politic general pentru relaţiile cu partenerii. Fiecare partener îşi poate construi o relaţie individuală cu Alianţa prin Parteneriatul pentru Pace, un program de activităţi   practice din care partenerii îşi pot selecta propriile priorităţi în domeniul cooperării. Aceste două mecanisme esenţiale ale Parteneriatului au devenit cheia arhitecturii euro-atlantice de securitate. Lupta împotriva terorismului reprezintă în prezent una dintre priorităţile majore ale Alianţei. Atacurile de pe 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite au condus la invocarea pentru prima dată de către NATO a Articolului 5. Chiar  65

în ziua următoare, 46 de membri ai EAPC au condamnat în mod necondiţionat atacurile asupra New York-ului şi Washington-ului şi s-au angajat să întreprindă toate eforturile necesare pentru a combate plaga terorismului. Întrucât partenerii înşişi au devenit victime ale atacurilor teroriste, aceştia împărtăşesc ambiţia  NATO de a întări cooperarea în lupta împotriva terorismului. Activitatea practică în acest domeniu va continua prin  Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului 57 . Acesta este conceput pentru a

  promova şi facilita cooperarea între ţările EAPC prin consultări politice şi  programe concrete desfăşurate sub auspiciile EAPC şi PfP. Forţele aliate trebuie să fie capabile să se deplaseze rapid oriunde este nevoie de ele şi să desfăşoare operaţiuni la mari distanţe şi în timp îndelungat, inclusiv într-un mediu în care s-ar putea confrunta cu ameninţări de natură nucleară, biologică sau chimică. Parteneriatul trebuie să continue să-şi îndeplinească funcţia iniţială şi să ofere un forum pentru consultările cu  partenerii asupra acestor probleme de primă importanţă în cadrul preocupărilor  de asigurare a securităţii. De la crearea programului Parteneriatului pentru Pace (PfP), aliaţii şi  partenerii au dezvoltat împreună un set cuprinzător de instrumente pentru a sprijini realizarea scopurilor şi obiectivelor urmărite de PfP şi transformarea ideilor în acţiuni concrete. Setul de instrumente al PfP oferă cadrul necesar atât  pentru acţiunile bilaterale, cât şi pentru cele multilaterale, oferind partenerilor   programe eficiente şi transparente în sprijinul realizării angajamentelor lor faţă de NATO. Programul de cooperare creat pe baza Documentului Cadru al Parteneriatului pentru Pace şi a Documentelor Fundamentale ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic este deschis tuturor membrilor Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care pot şi doresc să contribuie la întărirea securităţii spaţiului euro-atlantic. 57

vezi Working with Partners to fight terrorism de Osman Yavuzalp, publicat în numărul din primăvara anului

2003 al Revistei NATO

66

Ţările participante în prezent la PfP formează un grup divers din punct de vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Centrală şi din alte regiuni, precum şi ţări care aspiră la obţinerea statutului de membru al Alianţei. Toate aceste ţări au aspiraţii şi cerinţe de securitate diferite. Drept urmare, setul de instrumente al PfP acoperă o gamă largă de activităţi, care pot fi configurate pentru a răspunde diferitelor  dorinţe, ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener. În total, Parteneriatul pentru Pace oferă Partenerilor ocazia de a coopera în mai mult de 24 de domenii, care includ sprijinul controlului democratic asupra forţelor armate, lupta împotriva terorismului, planificarea urgenţelor  civile şi realizarea interoperabilităţii. Naţiunile partenere aleg activităţi individuale pe baza propriilor lor obiective şi abilităţi, pe care le înaintează aliaţilor într-un Document de Prezentare. Apoi este elaborat un Plan Individual al Parteneriatului (IPP) pentru doi ani. Acest document oferă baza cooperării dintre fiecare partener şi NATO şi reflectă scopurile şi ambiţiile pe care  partenerii şi le-au fixat în Documentul de Prezentare. Contribuţiile partenerilor la operaţiunile conduse de NATO sunt semnificative şi au continuat să crească în timp, pe măsură ce partenerii şi-au îmbunătăţit capacitatea de a opera împreună cu aliaţii. Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore. Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu  poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.  Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP) reprezintă

  principalul mijloc al PfP pentru promovarea interoperabilităţii. PARP-ul  planifică cerinţele privind interoperabilitatea şi capacităţile pe care participanţii urmează să le îndeplinească şi include un proces extins de analiză pentru măsurarea progresului realizat. Acest proces ajută partenerii să dezvolte 67

capacităţi pentru propria securitate pe care şi le permit şi să ofere forţe cu care să contribuie la operaţiunile conduse de NATO. PARP-ul este de asemenea folosit de către parteneri pentru realizarea unor forţe armate eficiente şi sustenabile pe care şi le permit şi pentru promovarea unei reforme cuprinzătoare a apărării, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea împotriva atacurilor teroriste.  Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului  (PAP-T)

oferă un cadru în care partenerii pot coopera cu NATO în combaterea ameninţării terorismului. Acesta include dezvoltarea capacităţilor de apărare împotriva atacurilor teroriste, cum ar fi protecţia populaţiei civile împotriva armelor de distrugere în masă. De asemenea, PAP-T cuprinde activităţi de antrenament şi exerciţii în domeniul combaterii terorismului. Totodată, aliaţii şi  partenerii s-au angajat în vederea asigurării securităţii fizice şi a distrugerii în siguranţă a muniţiilor excedentare şi a armelor mici şi uşoare, cum ar fi lansatoarele de grenade şi rachetele portabile. Pentru a sprijini acest vast program de cooperare, partenerii sunt reprezentaţi la sediul NATO din Bruxelles de personal civil şi militar. Personalul militar din ţările partenere este de asemenea prezent la două dintre comandamentele strategice ale NATO, Comandamentul Aliat pentru Operaţii din Mons, Belgia, şi Comandamentul Aliat pentru Transformare din Norfolk, Virginia, în Statele Unite. Personalul NATO din Kiev şi Moscova oferă un sprijin suplimentar programelor de cooperare ale Alianţei cu Ucraina şi Rusia. Aliaţii analizează în prezent o serie de opţiuni privind îmbunătăţirea legăturii şi a aranjamentelor de comunicare cu toţi partenerii din Caucaz şi Asia Centrală. În  plus, partenerii pot trimite interni pentru a lucra cu personalul internaţional la sediul central al NATO din Bruxelles. Desigur, setul de instrumente al PfP evoluează permanent pentru a răspunde nevoilor şi aspiraţiilor aliaţilor şi partenerilor. În prezent, se află în stadiul de pregătire un Plan de Acţiune pentru Construirea Instituţiilor de Apărare pentru a veni în sprijinul dezvoltării unor instituţii militare eficiente, supuse controlului democratic. 68

O altă consideraţie este aceea că noile probleme de securitate, inclusiv cele privind aspectul cheie al terorismului, preocupă în prezent state care nu sunt membre ale PfP sau ale Dialogului Mediteranean. În prezent, numai ţările incluse în PfP şi Dialogul Mediteranean pot fi invitate la astfel de activităţi.

B. CONCLUZII (EAPC) Ultimele întâlniri EAPC la nivelul ambasadorilor au permis abordarea unor multitudini de subiecte de o importanţă critică pentru aliaţi şi parteneri deopotrivă, inclusiv în ceea ce priveşte evoluţiile din Balcani, neproliferarea armelor de distrugere în masă şi lupta împotriva terorismului. EAPC-ul şi-a dat recent acordul pentru instituirea unui nou Forum de Securitate al EAPC, care se va întruni anual la nivel înalt pentru a discuta aspecte importante ale securităţii şi modul în care NATO şi partenerii săi le pot aborda cel mai bine împreună. Pentru viitorul sigur al Europei, se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între UE şi NATO, ca şi eliminarea disensiunilor apărute între SUA şi unele state ale Europei. NATO şi UE sunt organizaţiile capabile de a dezvolta răspunsuri eficiente şi oportune la crizele interne (naţionale) sau pentru conflictele internaţionale. Ambele organizaţii activează pentru dezvoltarea unei variate game de disponibilităţi expediţionare şi pentru gestionarea crizelor.

69

CAPITOLUL V ROMÂNIA ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI 1. ACŢIUNI ANTITERORISTE ÎN ROMÂNIA Înfiinţarea la 15 decembrie 1977 a Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă s-a produs ca urmare a evidenţierii, la vremea respectivă, a unor focare de ameninţări teroriste care vizau, direct sau indirect, România. În decursul activităţii, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă s-a confruntat cu numeroase încercări de pătrundere în spaţiul naţional a unor membri sau simpatizanţi ai diferitelor mişcări teroriste. Lucrurile nu s-au oprit însă la desfăşurarea de acte   premergătoare organizării de acţiuni violente; s-a încercat organizarea de atentate teroriste pe teritoriul României, ţintele vizate fiind în general reprezentanţi oficiali ai diferitelor state la Bucureşti.

Anii 1972 – 1973: în acest timp elemente teroriste, aparţinând organizaţiei "Septembrie Negru", au pregătit pe teritoriul ţării noastre ocuparea Ambasadei statului Israel la Bucureşti, precum şi asasinarea ambasadorului acestei ţări. În cooperare cu alte unităţi cu atribuţiuni în combaterea terorismului, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a reuşit capturarea unei importante cantităţi de armament şi muniţie, destinată producerii atentatului, introdusă în ţară într-o valiză şi ascunsă într-o cameră de hotel din Bucureşti; 26 mai 1985: într-o parcare auto din incinta complexului studenţesc Grozăveşti din Capitală, au fost plasate, de către două elemente teroriste arabe, mecanisme explozive sub autoturismele aparţinând unor lideri ai studenţilor sirieni. În încercarea de dezamorsare a unuia din dispozitivele-capcană s-a produs o  puternică deflagraţie căreia i-au cazut victime doi ofiţeri ai Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă; 20 august 1991: un comando indian, compus din patru elemente teroriste, a fost la originea unei tentative de asasinare a ambasadorului indian acreditat în ţara 70

noastră, în timp ce acesta se afla la obişnuita plimbare cu soţia pe bulevardul Aviatorilor din Bucureşti. Intervenţia promptă a ofiţerilor antiterorişti aflaţi în dispozitivul de protecţie fizică a ambasadorului a făcut ca atentatul să se soldeze cu un eşec. Bilanţul intervenţiei - un terorist ucis pe loc, un altul capturat, unul rănit şi altul dispărut. În faţa organelor de cercetare penală s-a elucidat faptul că cei patru terorişti aparţineau unei grupări extremist-teroriste de religie sikhs din India. După atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii, Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului a trebuit să facă faţă unor noi provocări. Unităţile specializate din Serviciul Român de Informaţii s-au aflat în stare de alertă şi au pus în aplicare planurile pentru astfel de situaţii. De asemenea, a fost intensificat schimbul de informaţii cu serviciile străine partenere cu atribuţiuni în combaterea fenomenului terorist.

Aprilie-martie 2003: în această perioadă au fost declarate “persona non grata” zece diplomaţi irakieni şi alţi 31 de cetăţeni irakieni şi de alte naţionalităţi. Aceştia pregăteau o serie de atentate pe teritoriul României împotriva unor  obiective israeliene şi occidentale în cazul în care s-ar fi declanşat acţiuni militare împotriva regimului lui Saddam Hussein. La momentul “X” atentatorii, având puse la dispozitie aruncatoare de grenade antitanc AG 7, urmau sa duca planul la indeplinire. Cel care avea misiunea să aducă în Romania şi sa distribuie “executantilor” armele era seful statiei serviciului de spionaj din Ambasada Irakului la Bucuresti. În primul trimestru al anului 2004, SRI a identificat 64 de persoane, care locuiesc in Romania, suspecte a avea legături cu grupări teroriste radicale, inclusiv cu Al-Qaeda, reţeaua condusă de ben Laden şi mâna sa dreapta, Ayman al-Zawahiri. Astfel de persoane au fost declarate indezirabile pe teritoriul naţional, în urma acţiunilor SRI şi ale Ministerului Administratiei şi Internelor, iar altora le-a fost refuzată intrarea în ţară sau li s-a întrerupt dreptul de şedere în România. Experţii SRI apreciau că, deşi s-au luat multe măsuri la nivel mondial pentru 71

contracararea şi diminuarea fenomenului terorist, se înregistrează o amplificare semnificativă a acestuia. Potrivit SRI, nucleele unor organizaţii fundamentalistislamice mai angajează sau favorizează activităţi pentru sprijinirea terorismului, îndeosebi prin apelul la facilităţile pe care le oferă migraţia ilegală.

2. ROMÂNIA ŞI GRUPĂRILE TERORISTE INTERNAŢIONALE A. CONSIDERENTE ASUPRA MODURILOR DE MANIFESTARE ALE TERORISMULUI INTERNAŢIONAL România vizează combaterea oricărei forme de terorism - indiferent de motivaţiile care stau la baza acestuia - cu precădere a terorismului fundamentalist islamic, a celui de esenţă religioasă şi separatistă, urmărind  prevenirea producerii pe teritoriul naţional de acte teroriste, a constituirii bazelor  logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare internaţională. Analiza acţiunilor teroriste întreprinse pe plan mondial în primii ani ai acestui secol, ne permite să anticipăm următoarele: a. operaţiunile teroriste vor produce crize majore la nivel mondial, cu

repercusiuni asupra tuturor statelor în plan economic, financiar, politic, militar, moral şi cultural;  b. va avea loc o diversificare a tacticilor acţionare şi o selectare după

senzaţional a ţintelor vizate; c. se va observa o "proliferare cantitativă şi calitativă" a actelor teroriste,

 precum şi o creştere a densităţii incidentelor de mare anvergură; d. va avea loc o derapare continua a terorismului clasic către

megaterorism prin utilizarea celor mai periculoase mijloace; e. toate acestea vor impune configurarea unei noi strategii militare de

combatere a terorismului la scară globală. Din aceste perspective, statele - în calitatea lor de garanţi ai respectării drepturilor fundamentale ale omului şi de principali actori ai scenei globale 72

sunt obligate să prevină şi să combată terorismul, prin instrumente juridice şi  prin măsuri şi mijloace specifice, în cadrul unei largi cooperari internaţionale. Caracterul imprevizibil al riscurilor şi amenintarilor teroriste este de natura sa   potenteze dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global. Eforturile conjugate ale comunităţii informative internaţionale, orientate în direcţia  prevenirii şi combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist şi activităţilor  asociate acestuia, trebuie să ţină cont de noile provocări şi tendinţe ale   potenţialului de acţiune al organizaţiilor teroriste, în raport cu care se evidenţiază: a. riscurile

deosebite, fără precedent, derivate din reorientarea

terorismului spre ţinte din aviaţia civilă, consecinţele actelor ilicite asupra securităţii aeronautice fiind devastatoare;  b. abordarea de către reţele teroriste (tip Al-Qaida) a unei maniere de

operare semi-autonome, care asigură stricta compartimentare a "informatiilor  vitale" pentru reuşita acţiunilor teroriste; c. utilizarea accentuată de către terorişti a mijloacelor de comunicaţii

sofisticate (telefonia mobilă, echipamente de criptare performante, Internetul etc); d. ascensiunea unui nou tip de pericol, generat de folosirea în comiterea

de acţiuni teroriste a "extremiştilor din umbră". Executanţii sunt indivizi aflati la  periferia miscărilor teroriste sau în "umbra" liderilor acestora, fără a urma în mod necesar ordine ierarhice. Aceştia nu sunt în mod obligatoriu fideli unor  entităţi naţionale, ci se bizuie pe un sistem de contacte, stabilite în functie de interese criminale comune în rândul unor militanţi întâlniţi în tabere de instruire teroristă. e. reconsiderarea locului

"teroriştilor sinucigaşi" în infrastructura

operaţională a organizaţiilor teroriste. Creşterea ameninţătoare a numărului actelor teroriste comise prin folosirea tacticilor sinucigaşe subliniază că acest tip de acţiune prezintă, pentru structurile care le comandă, avantaje tactice faţă de terorismul convenţional: este o operaţiune simplă şi ieftină, garantează 73

 producerea unui mare numar de victime; are o larga prezentare în mass-media; nu presupune riscul unui interogatoriu post-operational. f.  proliferarea riscurilor generate de vulnerabilitatile ce pot fi exploatate

de către organizaţii teroriste în vederea obţinerii de informaţii legate de spectrul armelor chimice, biologice, radiologice şi nucleare, de natură să inspire intenţii ori planuri de folosirea lor în atacuri teroriste. Tendinţa periculoasă de implicare a unui numar mare de victime în acţiunile teroriste, inclusiv din perspectiva   posibilităţilor de folosire de către terorişti a armelor de distrugere în masă, determină noi estimări asupra riscurilor transformării evenimentelor teroriste din "conflicte politice violente" în crime de război şi apariţia unei noi forme de manifestare, respectiv, "superterorismul." g. ofensivitatea sporită a "publicităţii strategice în mass-media", ca

instrument al războiului psihologic. O caracteristică a aşa-numitei "bătălii mediatice" este impactul social deosebit pe care îl au înregistrarea şi documentarea intenţiilor diverselor organizaţii teroriste, înainte ori după lansarea unui atac terorist. Efectul public calculat al acestor demersuri, deseori de natură subliminală, constă în instigare, propaganda agitatoare, precum şi  păstrarea atmosferei de confruntare. h. existenţa în cadrul reţelelor financiare internaţionale a statelor care

asigură sprijin activ sau pasiv structurilor financiare teroriste. Provocarea lansată organismelor de control financiar din întreaga lume, odată cu eforturile conjugate la acest nivel de identificare a reţelei organizaţiei Al-Qaida, readuce în atentie, printre altele, dimensiunea reală a terorismului de stat. Aceste eforturi se constituie într-un precedent pentru acţiunile de îngheţare a bunurilor aparţinând grupărilor teroriste şi vor crea cadrul necesar anihilării reţelelor financiare ale organizaţiilor teroriste din întreaga lume. i.  posibila apariţie a unor puncte de contact între forme de manifestare a

terorismului şi iniţiativele "mişcării antiglobalizare". În faţa ripostei coaliţiei antiteroriste internaţionale împotriva teroriştilor şi a ţărilor care îi sprijină sau care nu se disociază de aceştia trebuie luată în calcul şi posibilitatea ca acţiunile 74

extremiştilor antiglobalizare să crească în intensitate şi virulentă.  j. Momentul "11 septembrie 2001" a impus reconfigurarea mecanismului

de prevenire şi combatere a influenţelor fenomenului terorist internaţional asupra stării de siguranţă naţională a României. Strategia de securitate naţională a României58, include ameninţarea reprezentată de terorism pe un plan principal. În consonanţă cu această atitudine de principiu, Parlamentul a adoptat Hotarârea nr.21 din 19 septembrie 2001 privind participarea României, împreuna cu statele membre ale NATO, la acţiunile de combatere a terorismului internaţional. Campaniile militare internaţionale împotriva Afganistanului şi Irakului au impus drept potenţiale ţinte ale terorismului şi aliaţii SUA în aceste operaţiuni,  printre care şi România. Cu toate că România nu s-a aflat, explicit, printre ţările nominalizate în mesajele de ameninţare lansate de către liderii Al-Qaida, acest lucru nu a determinat o relaxare a măsurilor de securitate şi nici o sedare a vigilenţei, potenţialul de risc pentru ţara noastră derivând, printre altele, şi din  prezenţa pe teritoriul naţional a unei importante comunităţi de cetăţeni străini, în rândul cărora desfaşoară activităţi membri ori simpatizanţi ai unor grupări cu   preocupari ori antecedente teroriste şi la nivelul cărora se pot transfera conflictele din statele sau zonele de origine. În cadrul preocuparilor în acest domeniu, la data de 19 octombrie 2001, Serviciul Român de Informaţii a fost desemnat de către Consiliul Suprem de Aparare a Ţării ca autoritate naţională în materie antiteroristă. România a fost  printre primele ţări din sud-estul Europei, care - după 11 septembrie 2001 - a avut iniţiativa elaborării unei Strategii Naţionale de Prevenire şi Combatere a Terorismului. Acest document doctrinar fundamental valorifica solidar  interesele şi necesităţile de siguranţă internă ale societăţii româneşti, prin consolidarea mecanismelor sale de autoprotecţie faţă de fenomenul terorist. În mod programatic, Strategia naţională în domeniu defineşte, într-o formulă unitară, terorismul; stabileşte obiectivele generale ale statului român în materie antiteroristă; fundamentează existenţa şi funcţionalitatea Sistemului 58

aprobată de către Parlament la 18 decembrie 2001

75

 Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, prin Protocolul General de organizare şi funcţionare a Sistemului fiind statuat rolul de coordonator tehnic ce revine Serviciului Român de Informaţii, în calitate de autoritate naţională în materie antiteroristă. Potrivit acestei Strategii, terorismul reprezintă cea mai complexă ameninţare la adresa democraţiei şi statului de drept, întrucât acţiunile teroriste: a. sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri

sociale, motivate de concepţii şi atitudini radical ostile faţă de alte entităţi, de  percepţia ca în raporturile cu acestea s-au configurat situaţii intolerabile şi de voinţa de a acţiona împotriva lor în modalităţi extreme;  b. uzează de mijloace şi metode violenţe şi/sau distructive, acumulate,

respectiv, deprinse programatic; c. au ca ţinte directe indivizi şi/sau factori materiali importanţi pentru

susţinerea vieţii sociale; d. îşi propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de

anxietate, nesiguranţa, teama şi panica, sens în care sunt organizate şi derulate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal şi să inducă atitudini sau comportamente sociale favorabile acestora; e. au obiective explicit sau implicit politice, vizând, în final, influenţarea

unei entităţi - cel mai adesea o autoritate legal constituită - aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectaţi sau ameninţaţi; f. sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a

legilor războiului, în caz de conflict armat.  Nevoia unei concepţii unitare în ceea ce priveşte planificarea, organizarea şi executarea activităţilor de descoperire, neutralizare şi anihilare a acţiunilor  teroriste pe teritoriul României a facut ca începând cu 01.12.2001 să intre în funcţiune Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului. Strategia Inspectoratului pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului urmăreşte completarea şi reaşezarea direcţiilor tactice, necesare protejării eficiente a teritoriului naţional faţă de noile manifestări ale fenomenului terorist, 76

 prin promovarea, potrivit competentelor asumate, a unei concepţii integrate la nivel naţional, pe de o parte, şi pe linia cooperării externe, pe de altă parte. În scopul creşterii capacităţii de decelare corectă şi de înlăturare a pericolelor  teroriste, în raport cu elementele de dinamică transnaţională ale fenomenului terorist este, de asemenea, prioritară asigurarea inter-operabilităţii conceptualinstituţionale şi organizatorice pe linia cooperării cu servicii externe partenere, cu care ţara noastră are elemente de convergenţă a intereselor de securitate naţională ori sunt necesare sau în derulare acţiuni de cooperare pentru controlul ameninţărilor transnaţionale şi reducerea ori eliminarea riscurilor de această natură. Una dintre măsurile derulate de Inspectorat în cooperare cu structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în principal, a vizat identificarea, documentarea şi îndepărtarea de pe teritoriul naţional a acelor cetăţeni străini care, prin activitatea desfăşurată atât în România, cât în ţările de origine, anterior  venirii lor pe teritoriul naţional, prezentau un potenţial ridicat de risc terorist. Perioada premergatoare declanşării operaţiunilor militare în Irak a fost marcată de astfel de măsuri, punerea lor în aplicare dejucând planuri criminale sau ducând la descurajarea adepţilor comiterii de acte teroriste în România. Potrivit prevederilor Protocolului General de organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în vederea îndeplinirii rolului ce-i revine în coordonarea tehnică a Sistemului, în cadrul Serviciului Român de Informaţii a intrat în funcţiune, la data de 15.02.2004, Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (C.C.O.A). Pe acest fundament, s-a elaborat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă. Centrul

de

Coordonare

Operativă

Antiteroristă

este

structura

organizatorico-funcţională care acţionează pentru asigurarea continuităţii activităţii unitare a sistemului de inter-relaţionare între instituţiile componente ale Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, având rol de coordonare tehnică a acestora, în condiţiile păstrării propriilor identităţi, în 77

conformitate cu prevederile cadrului lor legal, potrivit principiului complementarităţii şi coerenţei în cooperare. În actuala conjunctură regională, marcată de recentele ameninţări teroriste  proferate la adresa unor state central şi est-europene, Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, acţionează  permanent pentru evaluarea situaţiei interne şi internaţionale în domeniu, având drept scop prevenirea materializării în România a manifestărilor teroriste. De asemenea, în calitate de coordonator tehnic al Sistemului, Serviciul Român de Informaţii a evidenţiat ca necesară elaborarea unui Sistem Naţional de Alertă Teroristă, de natură să conducă la consacrarea ca obligaţii legale a responsabilitatilor asumate de instituţiile semnatare ale Protocolului general de organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în raport cu stările de ameninţare care reprezintă un nivel de risc  privind iminenţta unui atac terorist. Drept urmare, Consiliul Suprem de Aparare a Ţării a aprobat în reuniunea din data de 15 aprilie 2004 înfiinţarea Sistemului Naţional de Alertă Teroristă, fiind un instrument adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor  de pregătire şi desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României. Acesta este structurat pe cinci niveluri de alertă, care au drept corespondent o culoare: a. verde - scăzut,  b. albastru - precaut, c. galben - moderat, d.  portocaliu - ridicat, e. roşu - critic.

Pentru încadrarea legislativă cât mai unitară a terorismului şi a activităţilor adiacente acestuia, la nivelul Serviciului Român de Informaţii a fost adoptată Legea privind prevenirea şi combaterea terorismului (lege organică, ce incriminează unitar actele teroriste şi stabileşte obligaţiile legale ale instituţiilor  din Sistem pe linia prevenirii şi combaterii terorismului). Implicarea ţării noastre 78

în coaliţia internaţională antiteroristă a condus la amplificarea potenţtialelor  riscuri la adresa securităţii naţionale, acestea fiind generate de: a. Dinamica fenomenului terorist internaţional;  b. Prezenţa pe teritoriul naţional de nuclee ale unor structuri străine, care sunt catalogate pe plan internaţional ori pe spaţii de origine drept mişcări teroriste; c. Influenţele evoluţiilor politico-militare pe plan mondial, care pot influenţa dinamica organizaţiilor teroriste, reprezentate în ţara noastră de nuclee care, deşi nu întreprind, în actuala etapă, acţiuni teroriste asupra unor obiective de pe teritoriul naţional, pot să-şi modifice, în viitor această atitudine.

B. ACCENTUAREA INTERFERENŢEI DINTRE TERORISM ŞI SEGMENTE ALE CRIMEI ORGANIZATE Din această perspectivă, Serviciul Român de Informaţii îşi orientează eforturile în direcţia realizării următoarelor obiective prioritare: a. evaluarea vulnerabilităţilor şi riscurilor generate de evoluţiile actuale şi

de perspectivă ale dinamicii fenomenului terorist şi ale campaniei antiteroriste internaţionale; în raport de acestea, se urmăreşte creşterea capacităţii de răspuns,  prin măsuri de ordin legislativ, a entităţilor din cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului;  b. identificarea şi prevenirea oricăror manifestări, din sfera terorismului,

de natură să aducă atingere intereselor de securitate ale României, la nivel regional şi/sau internaţional; c. eliminarea vulnerabilitatilor şi surselor de risc în plan terorist, care ar 

 putea aduce atingere, în mod direct sau indirect, intereselor României sau ale statelor care participă la coaliţia antiteroristă internaţională; d. asigurarea schimbului permanent de date şi informaţii, la nivelul

instituţiilor din cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în scopul eficientizării capacităţii de prevenire a eventualelor  riscuri şi ameninţări de natură teroristă la adresa stării de siguranţă naţională; 79

e. corelarea permanentă a modalităţilor de acţiune antiteroristă a

Serviciului Român de Informaţii în raport cu evoluţiile ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi mondiale. Prin acţiunile întreprinse, Serviciul Român de Informaţii contribuie la consolidarea sistemului instituţional de realizare a securităţii naţionale, pentru a răspunde eficient - inclusiv prin participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională - la întregul spectru de riscuri şi ameninţări, între care terorismul este identificat ca pericol major la adresa României şi a stabilităţii mondiale. Având un potenţial apreciabil de periculozitate atât pentru climatul de stabilitate internă, cât şi în planul demersurilor naţionale vizând racordarea ţării noastre la fluxurile universale de valori şi civilizaţie, emergenţa/accentuarea unor noi riscuri şi ameninţări transnaţionale - evidenţiată de impactul şi consecinţele atentatelor teroriste din S.U.A. - a determinat modificări de substanţă la nivelul politicii de securitate a statului român, fapt ce a impus intensificarea

eforturilor

naţionale

destinate

prevenirii/contracarării

manifestărilor asociate unor fenomene transfrontaliere59. În acest sens, au fost avute în vedere: a. combaterea ameninţărilor transfrontaliere, cu accent pe terorism şi criminalitatea organizată;  b.  protecţia informaţiilor clasificate (conform standardelor N.A.T.O.);

c. protecţia sistemelor informatice; d. cooperarea externă, pe probleme şi cazuri de interes comun. Unul din proiectele de acte normative60, care a fost deja adoptat este sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice şi, respectiv, prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării terorismului (ordonanţe de urgenţă ale Guvernului); S.R.I. a participat, de asemenea, la elaborarea proiectului actualei ediţii a Strategiei de securitate naţională a României. 59

cu prioritate terorismul şi criminalitatea organizată

60

legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă

80

În conformitate cu prevederile acestui document şi atribuţiile conferite de Legea nr.14/1992, Serviciul Român de Informaţii - desemnat autoritate naţională în materie prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - a demarat, în cooperare cu alte instituţii ale statului, procesul de operaţionalizare a sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului61.  Noua organizare a Serviciului Român de Informaţii - intrată în vigoare de la 1 ianuarie 2002 - a fost gândită să ofere un cadru structural-funcţional mai adecvat pentru materializarea obiectivelor prioritare ale Serviciului şi, implicit, să consolideze tendinţele pozitive înregistrate. Două dintre principalele modificări organizatorice care au fost vizate sunt:

a. Pe linia pentru  prevenirea şi combaterea terorismului  s-a creat un departament, care include o unitate informativă specializată în identificarea şi evaluarea ameninţărilor teroriste şi, respectiv, unitatea de protecţie şi intervenţie antiteroristă. b. Pe linie antiteroristă, a fost creat un cadru şi mai adecvat pentru: •

valorificarea tradiţiei şi experienţei româneşti în materie

antiteroristă; •

transpunerea în practică a obiectivelor fixate de Consiliul Suprem

de Apărare a Ţării, după atentatele din Statele Unite; •

derularea la parametri superiori a activităţii informative cu

caracter preventiv în mediile care generează/favorizează riscuri de factură teroristă; •

edificarea, operaţionalizarea şi susţinerea funcţionării sistemului

naţional de prevenire şi combatere a terorismului, în cadrul căruia Serviciului Român de Informaţii îi revine un rol proeminent; Ca viitoare graniţă estică a Uniunii Europene, România ar putea juca un rol esential în reducerea amenintărilor transnaţionale la adresa securitătii europene. În acest sens, sunt deja înregistrate progrese în securizarea graniţelor  61

Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului, înaintată spre dezbatere C.S.A.T., a fost aprobată

în şedinţa acestui for din 5 aprilie a.c.

81

şi alinierea lor la standardele Uniunii Europene pentru combaterea crimei organizate. Cooperarea susţinută ca modalitate de reimpulsionare a conexiunilor între ţările europene (state membre şi candidate) şi

implementare a coeziunii

economice în interiorul Uniunii va avea drept rezultat intensificarea procesului de integrare şi cooperare regională. În acest proces de stabilizare regională, România poate să joace un rol important în planul central şi sud-est european, nu doar datorită poziţionării sale geostrategice cât mai ales securităţii economice zonale care poate fi promovată.. Modificările determinate de restructurarea intereselor de securitate la nivel global, îndeosebi ca urmare a impunerii problematicii terorismului în centrul preocupărilor comunităţii internaţionale, au adus în prim plan reorganizarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) principalul cadru legislativ  pentru lupta împotriva actelor de terorism.

82

CAPITOLUL VI TERORISMUL DIN PERSPECTIVE CRIMINOLOGICE 1. CRIMA ORGANIZATĂ ÎN SCOPUL TERORISMULUI ŞI TERORISMUL ÎN SCOPUL CRIMEI ORGANIZATE Analiza cooperării dintre organizaţiile criminale şi cele teroriste pleacă de la premisa că atât criminalitatea organizată cât şi terorismul sunt destul de bine cunoscute în mod separat, dar legătura dintre ele a fost suficient studiată. Esenţa acestei legături o constituie de fapt, potenţialul financiar al crimei organizate, care este valorificat pentru susţinerea terorismului. Cooperarea - în sensul ei consacrat - dintre două organizaţii separate criminale şi teroriste care lucrează împreună este cel puţin neobişnuită. De fapt, ea este limitată la continentul sud-american, unde teroriştii cumpără arme cu  bani din comerţul cu narcotice. În Europa, o distincţie clară între organizaţiile teroriste şi cele criminale este greu de formulat, pentru că aceşti indivizi sunt implicaţi în ambele activităţi şi sunt legaţi de o anumită organizaţie. Aceeaşi problemă apare şi în formularea unei definiţii juridice a terorismului. Numai o ţară din Uniunea Europeană, Marea Britanie, dispune de o definiţie jundică a terorismului, a organizaţiilor teroriste şi a finanţării teroriste. Belgia, nu are nici o legislaţie specifică nici în privinţa terorismului, nici în  privinţa finanţării acestuia. Fiecare acţiune pentru combaterea terorismului trebuie să fie bazată pe dreptul penal. Este posibilă investigarea finanţării organizaţiilor teroriste, chiar  dacă metodele de colectare sunt perfect legale. Teoretic, putem spune că organizaţiile criminale şi cele teroriste au numeroase trăsături comune care   permit cooperarea apropiată a acestora. Cooperarea dintre organizaţiile criminale şi cele teroriste se realizeazâ în ambele sensuri. De obicei, cele 83

teroriste folosesc crima organizată pentru obţinerea resurselor financiare. Pe de altă parte actele de tip terorist pot fi folosite şi la crima organizată. În această  privinţă, ideologia este factorul dominant, crima organizată fiind doar o resursă  pcntru a da posibilitate organizaţiilor teroriste să-şi îndeplinescă acţiunile62. Importanţa investigării şi a reprezentării legăturilor dintre crima organizată şi terorism nu trebuie, în nici un caz să fie subestimată. Astfel, pentru combaterea terorismului este necesară nu doar identilicarea autorilor implicaţi, ci şi anihilarea resurselor acestor organizaţii. De aceea este esenţială depistarea structurilor financiare ale grupărilor teroriste. Problema principală rezidă în caracterul internaţional al mecanismului financiar ce sprijină terorismul. Organizaţiile internaţionale au mari dificultăţi în definirea legală a conceptului de “crimă organizată”. Anumite acţiuni sunt considerate a fi criminale într-o ţară şi legale în alta. De aceea, instituirea unui cadru legal comun între ţările care doresc să coopereze în acest domeniu, are o prioritate absolută 63. Mai întâi de toate organizaţiile criminale şi teroriste au un scop comun, şi anume influenţarea sferei politice. Deşi mijloacele pot fi foarte diferite, scopul este de a influenţa  prin corupţie şi violenţă anumite decizii polilice.

2. INSTITUŢII ABILITATE CU PREVENIREA ŞI COMBATEREA TERORISMULUI Experienţa acumulată de organele de poliţie ale statelor confruntate cu ameninţări teroriste, a permis sintetizarea a trei direcţii principale în propulsarea unor demersuri antiteroriste eficiente. Astfel, o primă orientare se concretizează în înbunătăţirea tehnicilor de culegere a informaţiilor generale, de infiltrare în grupurile de interes operativ precum şi de procesare computerizată a acestora. O altă direcţie de acţiune o constituie cooperarea eficientă cu instituţiile judiciare, 62

Cătălin Zamfir – „ Politici Sociale În România”, Editura Expert, Bucureşti, 1999, Pag. 529.

63

Cătălin Zamfir. op.cit. pag. 531-533.

84

autorităţile naţionale şi alte organizaţii interesate în combaterea flagelului terorist. O ultimă direcţie este cea a cooperării internaţionale a schimbului de informaţii privitoare la amploarea actelor teroriste. În ceea ce priveşte coordonarea la nivel internaţional a diferitelor instituţii şi organizaţii cu atribuţii antiteroriste, observăm că aceste instituţii sunt abilitate cu aplicarea legislaţiei antiteroriste şi cu responsabilitatea fundanientală de a elabora şi aplica programe antiteroriste legale, fapt ce a determinat apariţia trupelor antitero. Spre exemplu. F.B.I.-ul colaborează activ cu Departamentul de  justiţie, în special în ce priveşte sfera publicaţilor legislative. Astfel, în cadrul F.B.I. există un centru de analiză şi cercetare a fenomenului terorist care se ocupă cu elaborarea de publicaţii legislative. precum: “Buletinul F.B.I. privind aplicarea legii” sau “Terorismul în Statele Unite”. În ceea ce priveşte colaborarea intemaţională există deja structuri specializate precum INTERPOL sau grupul TREVI64.  INTERPOLUL,

organizaţie internaţională în dorneniul aplicării

legislaţiei, asigură transmiterea de informaţii vitale solicitate de autorităţi cu competenţă în aplicarea legislaţiei din întreaga lume. Iniţial, Interpolul a ezitat să se implice în problema terorismului, dalorită art. 2 din actul său constitutiv care interzicea statelor membre să intervină sau să invesrigheze problematica infracţională, motivată politic, religios, militar sau rasial. La Adunarea generală din 1984, ţările membre au adoptat o rezoluţie care stipulează că actele teroriste cu motivaţie politică vor fi evaluate ca acte de natură infracţională. Doar această interpretare a permis comunităţii internaţionale să poată schimba informaţii  privind actele teroriste şi autorii acestora prin Interpol. Grupul

TREVI

(Terorism,

Radicalism.

Extremism,

Violenţă

Internaţională) s-a format în 1976 la Luxemburg. În prima sa şedinţă a întrunit Miniştrii de Justiţie şi de Interne ai ţărilor Comunităţii Economice Europene care au decis să întărească cooperarea împotriva terorismului. Din 1986, SUA 64

Ghe. Ardavoaice, op.cit., pag. 162-163.

85

 participă activ, ca observator la şedinţele trimestriale TREVI, privind măsurile specifice combaterii terorismului prin cooperare şi iniţiere conjugată, la nivel internaţional65. Experienţa acumulată de autorităţile şi guvernele confruntate cu fenomenul terorismului a permis elaborarea unor reguli de care trebuie să ţină seama instituţiile interesate în combaterea flagelului terorist dintre care putem aminti: •

orice guvern ales în mod democratic trebuie să respecte strict cadrul

legislativ existent şi să nu apeleze sub nici o formă, la represiune generală şi nediscriminatorie. Guvernul trebuie să demonstreze că măsurile luate împotriva terorismului au ca singur scop apărarea societăţii democratice şi respectarea legilor; •

Guvernul şi autorităţile nu trebuie să se angajeze în dialoguri sau

negocieri cu organizaţiile sau eventualele forţe politice care sprijină fracţiunile teroriste. Compromisul cu aceste forţe politice face doar publicitate gratuită grupărilor teroriste care primesc în acest mod un caracter de legalitate; •

 propaganda teroristă trebuie contracarată prin declaraţii oficiale care să

exprime obiectivele Guvernului, politică ce urmează a fi promovată precum şi  problemele reale cu care puterea se confruntă; •

Guvernul şi forţele de securitate trebuie să-şi conducă demersurile

antiteroriste strict în limitele legii autorii actelor teroriste vor fi pedepsiţi de tribunale conform sistemului judiciar existent; Teroriştii condamnaţi pentru infracţiuni de substrat politic vor avea acelaşi regim de detenţie ca infractorii de drept comun; orice formă de statut  preferenţial sau concesii de la regimul de încarcerare erodeaza încrederea opiniei  publice în impartialitatea legii şi determină tensiuni în cadrul sistemului penal.

65

spre exemplu elaborarea de programe privind combaterea criminalităţii organizate

86

CAPITOLUL VII CONCLUZII 1. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI Terorismul internaţional face obiectul a numeroase documente internaţionale care-l condamnă şi încearcă să creeze premisele necesare limitării extinderii acestui fenomen, într-un moment în care Comunitatea internaţionala face aproape permanent referire la drepturile omului. Cooperarea statelor în plan   juridic trebuie să se concretizeze în uniformizarea legislaţiilor naţionale în   privinţa incriminării anumitor infracţiuni, iar în plan internaţional în crearea unui sistem de justiţie criminală internaţională, a unei Curţi Penale Internaţionale. Generalul de Gaulle apreciază că legea trebuie să aibă forţa de partea sa ,,adică să fie atât de credibilă încât să nu existe nevoia demonstrării violente a capacităţii legale de a o apăra.  Nu dotarea cu armament reprezintă soluţia în evitarea pierderii de vieţi omeneşti. Capacitatea unei instituţii legale de a-şi  proiecta o imagine crediblă face mai puţin atrăgătoare ideea confruntării cu aceasta. Instrumentarea capetelor de acuzare, descoperirea liderilor de opinie

care incită la dezordini, aplicarea de pedepse penale tutror celor vinovaţi, urmărirea legală a celor ce participă la tulburarea ordinii publice, toate acestea au un efect infinit mai important decât dotarea cu armament saul alte mijloace de ripostă antiteroristă. Fenomemnul terorist creează tensiuni şi antagonisme în cadrul instituţiilor  democratice, începând cu cel al separării puterii şi terminând cu cel al   prezervării libertăţilor fundamentale. Eforturile de menţinere sub control a fenomenuhui pot fi direcţionate pe două linii: antiterorism şi contraterorism. a. Antiterorismul  vizeză toate măsurile luate pentru a preveni apariţia

87

terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea  pericolului, protecţia personală şi siguranţa acţiunilor. Contraterorismul  este răspunsul la o acţiune teroristă care a avut loc.

Contraterorismul cuprinde riposta tactica, investigarea crimei şi structura de conducere a acţiunilor de urgenţă care dirijează riposta la o acţiune teroristă aflată în curs de desfăşurare cum este luarea de ostateci sau răpirea. Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse state pentru combaterea terorismului fac referire la obiective precum: prevenirea, descurajarea, reacţia şi previziunea.

Prevenirea se realizează prin iniţiative internaţionale şi prin diplomaţie. Toate ţările ar trebui să fie de acord că terorismul este un fenomen social foarte nociv şi că ar trebui să se unească pentru a-l combate. Însă ceea ce pentru unii se cheamă ”terorist” pentru alţii înseamnă ”luptă pentru libertate”. Descurajarea vizează întărirea obiectivebor potenţiale de a deveni ţintă. Au fost, astfel, intărite imobilele destinate întrunirilor agenţilor diplomatici şi înalţilor demnitari prin iniţierea unui control strict la intrarile în obiective,  precum şi prin interzicerea accesului automobilelor încărcate cu explozivi. Dar, se întâmplă, adeseori, când se întăreşte o categorie de obiective, teroriştii să se îndrepte spre alte ţinte (ca de pildă obiective industriale sau societăţi comerciale). De aceca acest efort trebuie continuat, mai ales în privinţa obiectivelor celor mai expuse. Reacţia la o acţiune teroristă este un element central al politicii oricărui guvern. Forţele speciale ale armatei s-au constituit în unităţi de intervenţie specializate, ca de exemplu Serviciul Aerian Special (S.A.S.) în Anglia sau Forţele Speciale Franceze. Previziunea sau prevenirea acţiunilor teroriste se realizează prin întărirea măsurilor informative şi de securitate. Poziţiile oficiale ale majorităţii statelor democratice privind terorismul şi reacţia la acţiunile teroriste sunt relativ apropiate, vizând următoarele considerente: 88

•

orice guvem trebuie să se opună terorismului intern şi internaţional şi să

fie pregătit să acţioneze în cooperare cu alte state în prevenirea sau reprimarea fenomenului terorist; •

autorităţile statale vor fi cointeresate în elaborarea unui cadru juridic

adecvat care să impună respectarea ordinii de drept atât pe plan intern cât şi internaţional; •

statele care practică terorismul sau îl sprijină în mod activ prin

sponsorizări vor suporta consecinţele, dacă există probe că un stat organizează sau intenţionează să execute o acţiune teroristă, comunitatea internaţională va lua măsuri de protejare a cetăţenilor, indiferent de statul de provenienţă; •

guvernele tuturor statelor nu vor face teroriştilor nici o concesie. Nu se

vor plăti răscumpărări, nu se vor elibera deţinuţi, nu se va schimba politica şi nici nu va fi de acord cu alte acţiuni ce ar putea încuraja noi acţiuni teroriste. În acelaşi timp, fiecare guvern va folosi toate mijloacele disponibile pentru a asigura recuperarea cetăţenilor reţinuţi ca ostateci de către terorişti. Elaborarea acestor obiective ca prevenirea, descurajarea, reacţia şi   previziunea fenomenului terorist conduc la combaterea sau contracararea terorismului. Este necesar a se urmării mai întâi prevenirea acţiunilor teroriste, dar în cazul producerii consecinţelor nedorite să fie adoptate măsurile corespunzătoare privind reprimarea.   Fenomenul terorismului internaţional constituie una din principalele ameninţări la adresa societăţii umane şi a stării de sigvranţă naţională a  statelor lumii, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav, atât

 pentru, structura şi coeziunea socială cât şi pentru securitatea indivizilor şi a statelor. Analiza evoluţiei fenomenului la scară mondială relevă că în anul 2001, aceasta a înregistrat o creştere spre sfârşitul anului, când s-au îregistrat evenirnentele tragice din Statele Unite ale Americii, din 11 septembrie 2001, evidenţiindu-se că reorientarea terorismului spre ţinte din aviaţia civilă 89

reprezintă, în continuare, un risc deosebit, iar consecinţele actelor ilicite asupra securicăţii aeronautice pot fi devastatoare. În ceea ce priveşte ţintele vizate, acestea au aparţinut diferitelor domenii de activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizaţiilor teroriste şi scopurile urmărite de acestea sunt, de asemenea foarte diverse: foşti sau actuali conducători ai unor state, demnitari ai administraţiei publice centrale sau locale (miniştrii, magistrati, consilieri, alţi funcţionari publici, etc.). diplomaţi, funcţionari internaţionali, membri ai forţelor ONU sau NATO; cadre militare şi  poliţişti; parlamentari, turişti, ziarişti şi alţii. Din punct de vedere al tipurilor de acţiuni teroriste întreprinse, acestea sau diversificat, ponderea fiind deţinută de cel în care s-au utilizat explozivi şi armament de diferite categorii şi calibre, elementul de noutate constând în faptul că pentru comiterea de asemenea acte s-a recurs la folosirea avioanelor de transport persoane, ca vectori de distrugere a ţintelor vizate, efectele obţinute fiind devastatoare şi spectaculoase. România vizeaza combaterea oricărei forme de terorism, indiferent de motivaţiile care stau la baza acestuia, cu precădere a terorismului fiindamentalist-islamic, a celui religios şi separatist. De asemenea, urmăreşte  prevenirea producerii pe teritoriul său a actelor de terorism, a constituirii bazelor  logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare internaţională. Pornind de la considerentele enunţate mai sus se poate concluziona că : PESC s-a născut dintr-o necesitate obiectivă, aceea de a conferi rolului economic major jucat de UE în arena internaţională corespondentul său firesc, în  plan politic. Spre deosebire însă de alte domenii, în sfera securităţii şi apărării UE nu a reuşit statuarea unei autentici politici „comune”, analogă, de pildă Politicii Comerciale Comune sau Politicii Agricole Comune. În Orientul Mijlociu Europa trebuie să se constituie în parte a soluţionării conflictului prin susţinerea ideii a două state separate, restaurarea credibilităţii sale în ochii israelienilor şi utilizarea influenţei sale asupra lumii arabe, pentru a 90

determina o atitudine pozitivă în rândul statelor arabe moderate. În soluţionarea problemelor din Orientul Mijlociu un rol important poate şi trebuie să-l joace Procesul Barcelona, ca unic forum care-i reuneşte pe israelieni şi palestinieni, şi al cărui scop este redefinirea Mediteranei. Un rol politic al Europei în lupta împotriva terorismului internaţional ar fi acela de a atrage de partea sa Islamul moderat. Lăsând la o parte cazul special al celui de al doilea război din Irak, dihotomia „vechea” versus „noua” Europă este falsă. Judecând după experienţa valurilor anterioare de extindere post-Război Rece ale UE, ne putem aştepta ca noii membri ai actualului val de extindere săşi pună amprenta asupra modelării Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC). În acest sens este instructiv cazul Finlandei, care după integrarea în UE, în ianuarie 1995, a promovat Dimensiunea Nordică a UE. PESA, ca şi componentă intrinsecă a PESC, urmăreşte consolidarea capacităţii europene de gestionare a crizelor în domeniile militar şi civil, care să completeze mecanismele economice, diplomatice şi politice în materie, aflate deja la dispoziţia UE. Procesul de definire şi structurare a PESA nu s-a încheiat, rămânând de clarificat o serie de aspecte privitoare la modul în care vor evolua relaţiile transatlantice şi, implicit, raporturile dintre principalele instituţii europene şi euro-atlantice. În domeniul politicii de securitate şi apărare, România ar trebui să se bazeze pe certitudini (calitatea de membru NATO şi Parteneriatul Strategic Intensificat cu SUA), fără a adopta însă o atitudine ostentativă sau exclusivă de raliere la punctele de vedere ale NATO şi/sau SUA. Preferinţa majorităţii noilor membri ai UE în ceea ce priveşte relaţia   NATO-UE în sfera securităţii şi apărării este menţinerea complementarităţii. Aceasta va putea însă să fie menţinută doar în condiţiile în care Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) se va dovedi eficientă în prevenirea şi gestionarea crizelor şi conflictelor din vecinătatea imediată a Uniunii Europene. Scenariul cel mai probabil şi, în acelaşi timp, dezirabil pentru România în 91

ceea ce priveşte relaţia NATO-UE îl constituie menţinerea complementarităţii dintre cele două organizaţii. Riscul unui conflict de interese sau de loialităţi în relaţia România - SUA/NATO şi România – PESA este redus deoarece PESA nu va dispune în viitorul previzibil de posibilitatea angajării efective în operaţiuni militare de anvergură. În aceste condiţii România va putea participa, de exemplu, la operaţiuni de menţinere a păcii în cadrul PESA şi la operaţiuni militare de orice alt gen alături de NATO/SUA. În contextul extinderii de după 2007 a UE, vecinele la est ale României (Ucraina, Republica Moldova) vor dobândi dublul statut de frontieră vestică a”străinătăţii apropiate” a Rusiei şi frontieră estică a „noii vecinătăţi” a UE.  Noua situaţie geopolitică impune o integrare pro-activă a României în politica „noii vecinătăţi” a UE, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea „conflictelor  îngheţate” din spaţiul CIS, precum cel din Transnistria. România trebuie să se angajeze ferm şi explicit în lupta împotriva terorismului. Această poziţie va putea fi utilizată ulterior pentru a justifica orice alăturare mai pronunţată de polul NATO/SUA care nu ar reflecta în mod necesar  şi poziţia Uniunii Europene. De asemenea, sub egida luptei împotriva terorismului România va putea dezvolta relaţii de cooperare militară şi cu ţări din alte zone geografice (Japonia, China, America Latină). România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA  prin resursele umane şi logistice de care dispune, precum şi prin experienţa acumulată în cadrul misiunilor de menţinere a păcii şi a cooperării militare în  plan regional. Pentru a spori şansele unei contribuţii relevante în cadrul PESA, România trebuie să promoveze şi să aplice conceptul cooperării inter-agenţii în prevenirea şi gestionarea crizelor. Din punct de vedere instituţional, prioritară rămâne înfiinţarea Centrului Naţional de Gestionare a Crizelor. Pornind de la principiul cooperării structurate prezentat în proiectul Constituţiei Europene, România va trebui să identifice care dintre ţările sunt dispuse să îşi asume obligaţii militare mai constrângătoare (more binding  92

commitments) în cadrul noilor misiuni de tip Petersberg şi să încerce o apropiere

în cooperarea militară cu acestea. Ar putea fi avută în vedere apropierea de Marea Britanie (care este şi aliatul natural al SUA) şi de o ţară membră a Uniunii Europene de origine latină (Spania sau Italia). În măsura posibilităţilor  România ar trebui să constituie efective militare dedicate special misiunilor de tipp Pete ti Petersb rsberg erg,, alte altele le decâ decâtt cele cele dedi dedica cate te relaţ relaţie ieii cu NATO NATO). ). Apre Apreci ciem em că  participarea  participarea semnificativ semnificativăă a României României la operaţiuni operaţiuni militare sub egida PESA ar  fi de natură a crea o atitudine favorabilă României în rândul celorlalte ţări europene; România ar trebui să sprijine constituirea Agenţiei Europene privind Dezv Dezvol olta tarea rea Capa Capaci cită tăţi ţilo lorr de Apăr Apărare are,, Cerc Cercet etar are, e, Achi Achizi ziţi ţiii şi Armam Armamen ente te (EARMCA), fără însă a depăşi gradul de susţinere probat de alţi membri semnificativi ai Uniunii Europene (Germania, Franţa, Marea Britanie). În cazul în care agenţia nu se materializează rapid, România poate căuta participarea la orga organi niza zaţi ţiil ilee simi simila lare re deja deja exis existe tent ntee în dome domeni niu. u. Cons Consid ider erăm ăm că oric oricee specializare în cadrul industriei de armament la scară europeană ar fi benefică  pentru România, chiar dacă s-ar referi la componente şi tehnologii clasice; Este Este imperi imperios os necesa necesară ră înfiin înfiinţare ţarea, a, în cadrul cadrul Minis Minister terulu uluii Afaceri Afacerilor  lor  Externe şi a Ministerului Apărării Naţionale, a unor departamente specializate   pen pentr truu moni monito tori riza zarea rea evol evoluţ uţii iilo lorr din din cadru cadrull PESA PESA şi furn furniz izare areaa exper experti tize zeii necesare luării unor decizii adecvate în domeniu. După mai mulţi ani de progres lent, UE, care dispune de legaturi multiple cu minorităţile sale musulmane, trebuie să-şi restructureze, să stabilească noi  priorităţi şi să fortifice abordările sale faţă de spaţiul mediteranean şi arabomusu musulm lman an,, ţi ţinâ nând nd cont cont de dram dramel elee şi dezo dezord rdin inea ea care care au urma urmatt după după 11 Septembrie. Regi Regiun unil ilee de fron fronttieră ieră ale ale unei unei Uniu Uniuni ni Euro Europe pe afla aflate te în proc proces es de extind extindere ere sunt sunt legate legate una de alta alta ca înt într-un r-un lanţ. Fiecare Fiecare element element al lanţul lanţului ui reprezintă anumite provocări politice concrete pentru UE. Acestea sunt locurile unde Uniunea Europeana extinsă fie că va fi în siguranţa, fie - în nesiguranţă. 93

„Arc de instabilitate”, aceasta este una din expresiile care au fost folosite pentru a delimita periferia UE. Dar atacul din SUA de la 11 Septembrie a demonstrat că în regiune îşi au originea riscuri de securitate care acum se transformă în ameninţări deschise. Aces Aceste teaa sunt sunt argum argumen ente tele le care care răspu răspund nd la într întreb ebare areaa de ce Uniu Uniune neaa Europeana trebuie să-şi definească propria strategie a unei Europe Lărgite. Se  propune ca UE să declare întreaga Europa Lărgită drept areal de importanţă vitală pentru sine. Arealul este format din trei regiuni uriaşe, fiecare având trasături politice distincte: (1) spaţiul care este acoperit de procesul de extindere a UE, compus din toate tarile care sunt sau care doresc să devină membri cu drepturi depline, chiar şi dacă numai pe termen lung; (2) Rusia, în calitate de stat european deosebit care nu solicita calitatea de membru şi (3) Marele Orient Apropiat, în care noi consideram că ar trebui de inclus statele sud- şi estmediteraniene, care sunt subiecte ale procesului de la Barcelona, plus Peninsula Araba şi Iran. Aceasta ar putea fi concepută ca noua doctrina Monroe a UE. În orice caz, concepţia UE despre arealul de importanţă vitală trebuie să fie clar definit în termeni normativi. Noţiunea de importanţă vitala este utilizata pentru a evita ambiguitatea termenului de interes vital, care aminteşte de hegemonism şi de Realpolitik-ul demodat. Principiile normative pentru doctrina Europei Lărgite devin clare dacă se încearcă identificarea diferenţelor politice ale celor trei mari zone. Arealul Uniunii Europene este definit ca fiind format din actualele ţări –  membre şi oricare alte democraţii europene care aleg în mod liber de a-şi identifica viitorul său în calitate de stat-membru al UE. Toate aceste ţări au făcut opţiunea în favoarea modelului UE în sensul cel mai fundamental – care ţine de econ econom omie ie,, poli politi tică, că, soci societ etat ate, e, iden identi tita tate te.. În mod mod conc concre rett acea aceast staa înse înseam amnă nă acceptarea mai devreme sau mai târzie a acquis-ului comunitar. Nimeni nu este forţat să facă aceasta. Rusia, însăşi, se percepe drept o mare putere europeană. Ea se identifică 94

cu Europa, dar este prea mare şi, cel puţin pentru moment, prea diferită, pentru a fi pur şi simplu simplu un alt candidat candidat de aderare la UE. Prin urmare, trebuie elaborate elaborate careva relaţii speciale. Cei doi parteneri strategici sunt complementari şi au multe de oferit unul altuia. UE poate privi acum Rusia ca pe o uriaşă sursă  potenţială de securitate, atât în termenii unor resurse energetice diversificate, cît şi poli politi tic. c. UE dore doreşt ştee să atra atragă gă Rusi Rusiaa în filo filoso sofi fiaa euro europe pean anăă a rela relaţi ţiil ilor  or  internaţion internaţionale ale care sunt într-o mare măsură influenţate influenţate de principiile principiile propriului propriului său proces integraţionist şi accentuează importanţa unei ordini internaţionale  bazate pe drept. Aceasta este deosebit de important acum, când periferiile Rusiei şi ale UE sunt atât de aproape, iar pe alocuri chiar se suprapun. Marele Orient Apropiat, cel de după 11 Septembrie, ca nicicând anterior  trebuie conceput ca pe un areal de importanţă vitală. Al Qaida a lovit în New York şi Washington, dar după ce apărarea internă a SUA a fost consolidată, Brusselul, Brusselul, Londra sau Parisul Parisul pot fi următoarele următoarele ţinte. Acestea sunt raţiunile de securitate soft şi hard în virtutea cărora UE trebuie să elaboreze o noua strategie,  bine structurată şi cu priorităţi clare, pentru Marele Orient Apropiat. Există Există posibi posibilit litate ateaa creării creării unor unor veritab veritabile ile politi politici ci şi organi organizaţ zaţii ii panpaneuropene. O politică comercială ar putea cuprinde cele trei zone, arealul UE, Rusia şi Marele Orient Apropiat. În alte domenii statele-membre ale Consiliului European European vor constitui un areal pan-european pan-european mai convenţional. convenţional. Sensul acestor  acestor    politici pan-europene trebuie elaborat într-o manieră mult mai sistematică şi  pornind de la premise pozitive. SUA – supraputerea globală – reprezintă ultimul factor major. SUA îşi reduce prezenţa în arealul UE, ceea ce este o consecinţă logică pentru perioada de după Războiul Rece. Totuşi, SUA au o importanta crucială atât în relaţiile cu Rusia, cît şi cu Marele Orient Apropiat. Prin urmare, politica UE pentru Europa Lărgita trebuie să fie completată prin cooperarea strategică cu SUA privind ameninţările comune de după 11 septembrie. UE trebuie să-şi elaboreze propria sa conduită politică, ţinând cont de cei patru subiecţi menţionaţi, pe de o parte  pentru a fi un partener mai efectiv al SUA, iar pe de alta parte pentru a anihila 95

acele aspecte îngrijorătoare în politica SUA faţă de Europa Lărgita, determinate de monopolul puterii americane şi care reprezintă o preocupare reală pentru UE. Participanţii la summit-ul NATO de la Istanbul au analizat, practic, toate  problemele care ţin de securitatea arealului euro-atlantic şi de cea a planetei, redefinind conceptul strategic al Alianţei în funcţie de acestea. Se remarcă disponibilitatea extrem de generoasă a Alianţei de a se implica în rezolvarea tuturor acestor probleme, începând cu cele prevenţionale şi continuând cu cele de redimensionare a forţelor şi structurilor angajate în teatre şi în diferite zone în operaţii de menţinere a păcii, îndeosebi în Afghanistan şi în Kosovo, în zona Mediteranei şi în lupta împotriva terorismului. Pentru viitorul sigur al Europei, se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între UE şi NATO, ca şi eliminarea disensiunilor apărute între SUA şi unele state ale Europei. Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu  poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.  NATO şi UE sunt organizaţiile capabile de a dezvolta răspunsuri eficiente şi oportune la crizele interne (naţionale) sau pentru conflictele internaţionale. Ambele organizaţii activează pentru dezvoltarea unei variate game de disponibilităţi expediţionare şi pentru gestionarea crizelor. Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore. În viitor se impun acţiuni concertate ale ONU, UE şi NATO, cu respectarea normelor de drept internaţional, în vederea salvgardării păcii şi securităţii la scară planetară. În prezent, Rusia militează pentru întărirea rolului OSCE66, în detrimentul  puterii decizionale a NATO sau UE. În criza bosniacă, cooperarea ONU-UE NATO a reuşit să împiedice amplificarea confruntărilor etnice şi să nu permită activarea vechilor rivalităţi din istoria Europei. 66

are în componenţă 55 de state, inclusiv state din fosta U.R.S.S.

96

Războiul din Irak a demonstrat incapacitatea UE de a contracara o “decizie unilaterală” a SUA pentru intervenţia militară. UE, un principal actor în planul politicii economice mondiale, îşi va consolida  politica proprie de apărare. Summit-ul UE din iunie 2003, de la Thessalonic, Grecia, a supus dezbaterii statelor membre proiectul de Constituţie Europeană, iniţiat de Valery Giscard d’Estaing, preşedintele Conventului. După adoptarea textului acesteia la recentul summit de la Bruxelles, se preconizează ratificarea sa, printr-un Tratat de la Roma, de către cele 25 de state membre (din 2007, vor  fi 27). Majoritatea statelor membre UE consideră că este imperios necesar ca ONU să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv situaţia din Irak).   NATO, în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile democratice şi puterea militară a binomului UE-SUA.

2. CONCLUZII ŞI ÎNVĂŢĂMINTE PENTRU ROMÂNIA Pe plan organizatoric, teroriştii au conceput şi implementat sisteme şi structuri non-ierarhice. În fine, disponibilitatea potenţială a armelor de nimicire în masă deschide perspectiva ca aceste tendinţe să conducă la dezastre umane fără precedent. Fie că este vorba de „al treilea val de vulnerabilitate“ sau de al „patrulea val de terorism“, terorismul contemporan sau neo-terorismul se deosebeşte semnificativ de fenomenul din timpul Războiului Rece. Într-o sintagmă memorabilă, Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite a localizat neoterorismul „la intersecţia dintre radicalism şi tehnologie”, considerând că reprezintă pericolul cel mai grav la adresa naţiunii nord-americane şi, în acelaşi timp, ameninţarea predominantă la adresa securităţii mondiale în lumea postRăzboi Rece. Impactul cataclismic al operaţiei teroriste de la 11 septembrie – asupra 97

conştiinţei strategice americane şi asupra mediului internaţional de securitate –  este greu de supraevaluat. Compusă din patru atacuri, dintre care unul a eşuat, operaţia a cumulat factori culturali, politici şi tehnologici, relevând lumii existenţa noului terorism. Terorismul şi proliferarea armelor de nimicire în masă au devenit ameninţările ce definesc acest început de secol, care vizează şi ţara noastră. După cum sublinia secretarul general al NATO în Parlamentul României (mai 2004), împotriva acestor provocări, geografia nu mai poate constitui un scut. „Ca rezultat, gândirea noastră tradiţională privind securitatea ar trebui revizuită în bună parte, deoarece probleme noi cer răspunsuri noi...“ Jaap de Hoop Scheffer atrăgea atenţia că apartenenţa la NATO înseamnă mai mult decât protecţie fizică: „A fi în NATO înseamnă, de asemenea, a face  parte dintr-un proiect transatlantic unic de construire a schimbării, înseamnă a  participa la un efort comun de promovare a securităţii şi stabilităţii în Europa şi mai departe, conform valorilor şi intereselor noastre comune“. Şi conchidea: „România va juca un rol major în acest efort“. De la Armata Română se aşteaptă, deci, să participe mai eficient la campania internaţională împotriva terorismului. Pentru aceasta, considerăm că trebuie să ne concentrăm eforturile în câteva direcţii: Combaterea terorismului – disciplină de învăţământ. Începând cu anul de învăţământ 2004-2005, contraterorismul trebuie să devină disciplină de-sinestătătoare în academiile militare şi Universitatea Naţională de Apărare. Disciplină care să includă atât şedinţe teoretice – studierea principalelor  organizaţii teroriste şi a doctrinei acestora – cât şi şedinţe practice. Iar acestea din urmă să cuprindă: studii de caz şi exerciţii contrateroriste practice. Combaterea terorismului – disciplină de instrucţie. Toate unităţile şi subunităţile care participă la misiuni internaţionale să urmeze un program intens de pregătire antiteroristă, adaptată la teatrul de operaţii unde vor fi dislocate. În  primul rând pentru a cunoaşte în detaliu fenomenul şi a fi în măsură să se autoprotejeze împotriva atacurilor. De asemenea, unităţile noastre trebuie să-şi 98

lărgească gama de misiuni pe care le îndeplinesc în cadrul campaniei internaţionale împotriva terorismului cum ar fi participarea, ca subunităţi de sprijin, la salvarea ostaticilor şi la capturarea grupurilor teroriste. Constituirea unei subunităţi specializate antitero. Este necesar ca, în cadrul forţelor speciale, să fie constituită o subunitate specializată în salvarea ostaticilor, pentru a însoţi contingentele româneşti dislocate în teatre de operaţii unde riscul unor atacuri teroriste este ridicat. Selectate şi instruite după modele ca SAS (Marea Britanie), Delta Force (Statele Unite), GIGN (Franţa) sau GSG-9 (Germania), grupurile acestei subunităţi vor acţiona eficient atunci când militari sau cetăţeni români sunt luaţi ostatici de către terorişti. Şi când intervenţia lor  este solicitată de forţele aliate sau ale coaliţiei. Dezvoltarea cooperării antiteroriste. Este necesar să extindem substanţial cooperarea internaţională în combaterea terorismului. În relaţiile bilaterale cu armatele care au acumulat o bogată experienţă în materie, aceste activităţi trebuie să aibă o pondere la fel de importantă cu cooperarea în pregătirea  personalului. * În cazul unui acord internaţional sau al unui tratat de aderare, Parlamentul European trebuie să fie pe deplin informat asupra mandatului şi înaintării negocierilor. Uniunea Europeană şi-a propus în mod special ca obiectiv „să ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi  justiţie”. Parlamentul European ţine foarte mult la realizarea acestui obiectiv. Cooperarea în materie de securitate, ceea ce înseamnă în materie de   poliţie şi justiţie – proceduri penale şi civile, politică de azil, politică de imigrare, terorism şi criminalitate internaţională, lupta împotriva drogurilor, corupţiei, rasismului şi xenofobiei… – este de acum înainte de competenţa Uniunii. Rolul Parlamentului European în spaţiul de libertate, securitate şi  justiţie este consolidat prin Constituţia Europeană, care prevede că va legifera de comun acord cu Consiliul în acest domeniu. 99

Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii 1. Delcea, Cristian, “Psihologia terorismului - cine devine terorist şi de

ce?”, Ediţia 1, Editura Cartimpex, 2004; “Psihologia terorismului - studiu   psihologic asupra teroriştilor”, Editura Albastră, 2004; “Terorismul internaţional”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; 2. Dioaconu, Dumitru Virgil, “Terorismul: repere juridice şi istorice”,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004; 3. Marret, Jean-Luc, “Tehnicile terorismului”, Editura Corint, 2002; 4. Niţă, Dan Laurenţiu, “Terorismul kamikaze”, Editura Antet, 2005; 5. Păun, Ludovic, “Bioterorismul şi armele biologice”, Editura Amaltea,

Colecţia Mileniul Trei; 6. Peniuc, Andrei, “Mic manual de terorism”, Editura Ziua, 2002; 7. Servier, Jean, “Terorismul”, Editura Institutul European, Iaşi, 2002;

8. “Terorismul – istoric, forme, combatere” – culegere de studii – Bucureşti, Editura Omega, 2001; II. Reviste de specialitate, publicaţii, periodice - Colecţia “Adevărul”, 2001-2004; - Revista Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare, nr. 1,2/2004; - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2002-2004; - Revista “Lumea”, Nr. 5/2004. - Colecţia „Monitor Strategic”, 2000-2003; - Colecţia “Observator Militar”, 2001-2004; - Colecţia „Revista de Istorie Militară”, 2000-2004; - Colecţia “România Liberă”, 2001-2004; - Colecţia “Ziua”, 2001-2004; 100