Teoria Generala a Dreptului

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CONF.UNIV. DR. SIMONA CRISTEA

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DE DREPT PUBLIC TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

 Învăţământ la distanţă Coordonatorul cursului: - Simona CRISTEA: conferenţiar universitar la Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti, doctor în drept al Universităţii Paris I Panteon-Sorbona. Panteon-Sorbona. [email protected] Adresă la care poate fi contactată : email universitate - [email protected] Activităţi tutoriale: - - Simona CRISTEA INTRODUCERE Modulul TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI este o disciplină fundamentală, obligatorie în planul de învăţământ. Este o disciplină de sinteză, considerată de mulţi  ABC-ul dreptului , deoarece oferă o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. În cadrul acestei discipline se cristalizează genul proxim, urmând ca disciplinele juridice de ramură r amură (dreptul civil, dreptul  penal, dreptul constituţional etc.) să ofere diferenţa specifică. Astfel, aici veţi învăţa categoria generală de izvor de drept, principiu de drept, normă juridică, raport juridic, răspundere  juridică. Aici se formulează însăşi definiţia dreptului, definiţia ramurii de drept, a instituţiei  juridice şi toate conceptele şi categoriile fundamentale ale dreptului. Studiul ei este obligatoriu, pentru că este o disciplină  sine-qua-non în înţelegerea dreptului ca ştiinţă, pentru că nu poţi aprofunda specialul fără cunoaşterea generalului. Acest suport de curs are rolul de a ajuta procesul de învăţare, arătând la fiecare temă în   parte elementele de sinteză, o serie de aplicaţii care ajută la aprofundarea cunoştinţelor,  bibliografia necesară, precum şi un model de tratare a unui subiect de examen, arondat fiecărei unităţi de învăţare. 2

Însă, Însă, pregătire pregătireaa examenului, examenului, ca şi pregătirea pregătirea ca jurist jurist presupun presupunee mult studiu studiu individual. individual. Astf Astfel el,, este este nece necesa sară ră parc parcur urge gere reaa bibl biblio iogr graf afie ieii indi indica cate te.. Apoi Apoi,, plec plecân ândd de la stud studiu iull  bibliografiei, se va încerca să se răspundă la aplicaţii, ţinând cont de specificul fiecăreia în  parte.

Obiectivele generale ale disciplinei sunt următoarele: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei): 

Înţelegerea corelaţiei dintre ştiinţă şi drept , drept – istorie, drept – religie, drept - morală



Înţelegerea noţiunilor de justiţie, putere judecătorească, lege



Însuşirea noţiunilor de bază privitoare la conceptul dreptului, izvoarele dreptului, norma  juridică, raportul juridic, răspunderea juridică etc.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum  şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei): 

Înţelegerea şi însuşirea mecanismului de evoluţie a gândirii juridice;



Explicarea formării şi evoluţiei evoluţiei conceptelor fundamentale ale dreptului, a principalelor  principalelor  şcoli şi curente juridice;



Explicarea relaţiei dintre ştiinţa dreptului şi filosofia dreptului.

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice  specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare): 

Analiza normelor juridice, a izvoarelor dreptului



Analiza raportului juridic, a răspunderii juridice



Corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică

4. Atitudinale: 

Înţelegerea importanţei disciplinei Teoria generală a dreptului pentru formarea şi evoluţia dreptului;



Promovarea principiilor dreptului, a valorilor statului de drept; 3



Promovarea regulilor de deontologie profesională a partenerilor la înfăptuirea actului de  justiţie;



Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare corespunzătoare a noilor noilor legi sau a modificărilor modificărilor şi a jurisprudenţei. Disciplina „Teoria generală a dreptului” este prevăzută în planul de învăţământ cu un

nr. de 5 credite. Modulul este structurat pe patru unităţi de învăţare (părţi ale disciplinei). La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele specifice unităţ unităţii, ii, după după care care vor înt întâln âlnii noţiun noţiunile ile de bază, bază, conce concepte ptele le şi categ categori oriile ile fundam fundamen ental talee  juridice. Am prezentat şi aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei, dar şi dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician. De aceea, am analizat concret şi un subiect  posibil de examen. Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă textul de  bază şi elemente de sinteză, teste de autoevaluare, lucrări de verificare şi bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii cunoştinţelor de bază. La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi lucrări de verificare, care constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea nivelului de  pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se stabileşte de către tutore şi se anunţă la începutul anului. Lucrările de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilită de comun acord (email, fax, predare directă etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să conţină numele studentului şi denumirea modulului.

CUPRINSUL MODULULUI: Unitatea de învăţare I: Dreptul ca ştiinţă 1. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului 2. Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică) 3. Conceptul dreptului 4

4. Principiile dreptului 5.Funcţiile dreptului

Unitatea de învăţare II: Dreptul ca realitate normativă 1. Izvoarele dreptului 2. Dreptul şi statul 3. Dreptul în sistemul normativ social 4. Norma juridică 5. Tehnica elaborării actelor normative

Unitatea de învăţare III: Dreptul şi justiţia 1. Instituţii judiciare 2. Proba dreptului

Unitatea de învăţare IV: Manifestarea fenomenului juridic în societate 1. Realizarea dreptului 2. Interpretarea normelor juridice 3. Raportul juridic 4. Răspunderea juridică

5

PREZENTAREA ANALITICĂ A CONŢINUTULUI MODULULUI. ASPECTE ESENŢIALE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: DREPTUL CA ŞTIINŢĂ CUPRINS: 1.  Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei  dreptului  2.  Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică) 3. Conceptul dreptului  4.  Principiile dreptului  5. Funcţiile dreptului  6. Teste de autoevaluare 7.  Lucrare de verificare Unitatea 1 8.  Bibliografie pentru Unitatea 1 OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: 1. SIS SISTEMU TEMUL L ŞTI ŞTIINŢ INŢEI DRE REP PTU TUL LUI. UI. LOC OCUL UL TEOR ORIE IEII GE GENE NERA RALE LE A  DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI  OBIECTIVE: •

clasificarea ştiinţelor sociale şi clasificarea ştiinţelor juridice

•

înţelegerea rolului şi locului Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor   juridice

•

înţelegerea problematicii Teoriei generale a dreptului şi prezenţa ei în tabloul ştiinţelor juridice ca disciplină distinctă

•

explicarea noţiunii de drept, noţiune-cheie în studierea ştiinţelor juridice de ramură

•

stabilirea relaţiilor dintre elementele tabloului ştiinţelor juridice

2. METODO METODOLOG LOGIA IA JURIDIC JURIDICĂ Ă (METOD (METODELE ELE DE CERCETAR CERCETARE E ŞTIINŢ ŞTIINŢIFI IFICĂ  CĂ   JURIDICĂ) OBIECTIVE: •

explicarea noţiunii de metodologie juridică

•

analiza fiecărei metode de cercetare ştiinţifică: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda sociologică, metodele cantitative.

3. CONCEPTUL DREPTULUI  OBIECTIVE: •

cunoaşterea accepţiunilor termenului „drept”

•

înţelegerea Teoriei originilor dreptului

•

înţelegerea rolului factorilor de configurare a dreptului în evoluţia acestuia

•

desprinderea deosebirii dintre esenţa şi conţinutul dreptului, precum şi dintre conţinutul şi forma dreptului

•

cunoaşterea criteriilor de tipologizare a dreptului, precum şi a principalelor familii de drept

•

definirea sistemului dreptului şi desprinderea criteriilor de structurare a acestui sistem

•

definirea conceptului dreptului

4. PRINCIPIILE DREPTULUI  OBIECTIVE: •

identificarea principiilor dreptului şi analizarea lor 

•

desprinderea importanţei teoretice şi practice

•

delimitarea principiilor de conceptele juridice, de normele juridice şi de axiomele  juridice

5. FUNCŢIILE DREPTULUI  OBIECTIVE: •

definirea conceptului de funcţii ale dreptului

•

înţelegerea caracteristicilor funcţiilor dreptului

1. SIST SISTEM EMUL UL ŞTII ŞTIINŢ NŢEI EI DR DREP EPTU TULU LUI. I. LO LOCU CUL L TEOR TEORIE IEII GE GENE NERA RALE LE A  DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI  CONŢINUT Dupa unii autori, stiintele sociale alcatuiesc urmatorul tablou:

a) Stiinte de tip nomotetic, care au ca obiect activitatile umane si îsi propun sa stabileasca legile si relatiile functionale corespunzatoare. În cadrul lor se utilizeaza observatiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc. Aici intra: economia, politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc.  b) Stiintele care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului – stiintele istorice. c) Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, care studiaza aspectele normative ale activitatii umane – stiintele juridice, etica etc. d) Cercetarea epistemologica a stiintei, ca disciplina filosofica socio-umana. Sistemul stiintei dreptului este alcatuit din urmatoarele parti:  – Teoria generala a dreptului;  – Stiintele juridice de ramura;  – Stiintele juridice istorice;  – Stiintele ajutatoare (participative). Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (ex.: istoria dreptu dreptului lui române românesc) sc) sau sau dezvo dezvolta ltarea rea genera generala la a fenome fenomenul nului ui juridi juridicc (istor (istoria ia genera generala la a dreptului). Cercetarea istoriei dreptului prezinta importanta din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ea dovedeste ca structura actuala, studiata nu numai sincronic ci si diacronic, are antecedente, legaturi statornicite istoric, în institutii vechi. Urmarirea evolutiei acestor  instit instituti utiii subli sublinia niaza za putern puternic ic ideea ideea de progre progress jurid juridic. ic. În al doilea doilea rând, rând, studiu studiull istori istoriei ei dreptului scoate la iveala existenta unor legi ale aparitiei, ale devenirii sau ale disparitiei unor  forme de drept, Tot în categoria stiintelor istorice despre drept intra si istoria ideilor (a doctrinelor) juridice, a marilor curente si scoli de drept (scoala dreptului natural, pozitivismul  juridic, scoala istorica a dreptului etc.). studiaza za fenome fenomene nele le partic particula ulare re jurid juridice ice – ramuri ramurile le Stii Stiint ntele ele juri juridi dice ce de ramu ramura ra studia dreptu dreptului lui.. Spre Spre exemp exemplu: lu: stiint stiintaa dreptu dreptului lui consti constitut tution ional, al, a dreptu dreptului lui civil, civil, a dreptu dreptului lui administr administrativ, ativ, a dreptului dreptului penal etc. În acest acest caz, caz, stiintele stiintele de ramura ramura se suprapun sistemului sistemului dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare. Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar exista în diversitatea ramurilor ce-l compun. Fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si în temeiul unor   principii comune. În strânsa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de discipline ajutatoare sau

participative cum ar fi: criminalistica, medicina legala, statistica juridica, logica juridica etc. Fara Fara sa faca faca propri propriu-z u-zis is parte parte din sistem sistemul ul stiint stiintei ei dreptu dreptului lui,, acest acestee discip disciplin linee sunt, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoasterii unor fenomene de drept sau bunei aplicari a normelor juridice. În investigatia unor realitati de drept ele utilizeaza mijloace stiintifice specifice altor stiinte (chimice, fizice, medicale, matematice etc.).

Orice Orice stiint stiintaa aspir aspiraa spre spre globa globalita litate, te, spre spre cunoa cunoaste stere re prin prin ajunge ajungerea rea la conce concept, pt, prin prin subsumarea fenomenelor particulare si regasirea lor în categorii de maxima generalitate –  instrumente de gândire cu vocatie de expansiune. Studiul conceptelor, al categoriilor, al

principiilor si al notiunilor de baza ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului. Aici sunt elaborate concepte ca: cel al dreptului (esenta, continutul si forma drep dreptu tulu lui) i),, norm normaa juri juridi dica ca,, izvo izvoru rull de drep drept, t, rapo raport rtul ul juri juridi dic, c, tehn tehnic icaa jurid juridic icaa etc. etc. Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecând de la datele furnizate de stiintele  juridice de ramura si stiintele juridice istorice.  Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atât de cerinte pur teoretice, dar si  practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta  pentru stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a îmbogati si amplifica cunoasterea (deci si practica) dreptului. Desi eminamente deductiva, stiinta dreptului nu opereaza numai deductiv, fara o raportare la fapte, date ale realitatii, Teoria dreptului nu recapituleaza pur si simplu cunostintele pe care le ofera – ca produse de cercetare stiintifica – stiintele juridice particulare si nu este o magna mater în raport cu acestea. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1 Rolul Rolul şi locul locul Teorie Teorieii generale generale a dreptului dreptului în sistemul sistemul ştiinţe ştiinţelor lor juridic juridicee 2 Relaţia Relaţia dintre dintre Teoria Teoria genera generală lă a dreptu dreptului lui şi ştiinţe ştiinţele le juridic juridicee de ramură ramură 3 Relaţia Relaţia dintre dintre Teoria Teoria genera generală lă a dreptulu dreptuluii şi ştiinţele ştiinţele partic participati ipative ve (ajutătoa (ajutătoare). re). MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Rolul şi locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice Structură (ideile esenţiale, care urmează a fi dezvoltate la examen):

1- TGD TGD oferă oferă o viziun viziunee de ansambl ansambluu asupr asupraa fenome fenomenul nului ui jurid juridic, ic, spre deosebi deosebire re de disciplinele de ramură, care oferă o viziune particulară 2 -Plecâ -Plecând nd de la cunoşt cunoştinţ inţele ele furniza furnizate te de discip disciplin linele ele partic particula ulare re (de ramură), ramură), ajunge să formuleze conceptele, categoriile şi principiile fundamentale ale dreptului dreptului (de la particula particularr se formulează formulează generalul; generalul; de la concret concret se ajunge ajunge la abstractizare)

3 -Rel -Relaţ aţie ie de feed-b feed-bac ackk cu discip discipli line nele le de ramur ramură, ă, în sens sensul ul că le furn furniz izea ează ză acestora instrumentele epistemologice, prin care pot studia relaţiile sociale  particulare 4 -Metodele -Metodele folosi folosite te pentru pentru conceptu conceptualiza alizare re sunt sunt inducţia inducţia şi deducţi deducţiaa 5 -Are -Are o dublă dublă perspe perspecti ctivă vă în studiul studiul fenome fenomenul nului ui juridic juridic:: cea cea filosofi filosofică că şi ce ştiinţifică 6 -Nu este o magna mater  pentru celelalte ştiinţe juridice 7 -Sco -Scopu pull disc discip ipli line nei: i: surp surpri rind nder erea ea cara caract cter eris isti tici cilo lorr feno fenome menu nulu luii jurid juridic ic în sistemul social-istoric din care face parte 8 -Disc -Discip ipli lina na are are cara caract cter er atât atât teoret teoretic ic,, cât cât şi practic practic,, prin prin solu soluţi ţiile ile pe care care le oferă, atât legislative, cât şi jurisprudenţiale 9 -Evita -Evitarea rea confu confuzie zieii cu filoso filosofia fia dreptu dreptului lui

2. METODO METODOLOG LOGIA IA JURIDIC JURIDICĂ Ă (METOD (METODELE ELE DE CERCETAR CERCETARE E ŞTIINŢIF ŞTIINŢIFICĂ  ICĂ   JURIDICĂ) CONŢINUT Cuvântul „metoda” vine de la grecescul „methodos” – cale, drum, dar si mod de expunere. Preocu Preocupar parea ea pentr pentruu perfec perfectio tionar narea ea metode metodeii a dus la apari aparitia tia stiint stiintei ei despr despree metoda metoda –  metodologia (methodos plus logos ). Metodologia juridica este definita ca acel sistem al unor   factori de relativa invarianta într-un numar suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatiile care se stabilesc între diferite metode, în procesul  cunoasterii fenomenului juridic.  A. Metoda logica Dreptul este o stiinta eminamente deductiva. Atât în constructiile sale teoretice – obtinute din aproape în aproape – cât si din practica juridica, necesitatea argumentarii se prezinta ca o cerinta  sine qua non. Cunoasterea pe cale deductiva pleaca si în drept de la premisa ca nu se  poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Având în vedere modul în care actioneaza actioneaza norma juridica juridica asupra asupra comportam comportamentul entului ui uman (prin impunerea impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva –, prin permiterea unei conduite, prin recomandarea sau  prin stimularea unui gen de conduita), din punctul de vedere a logicii deontice, s-ar putea formula urmatoarea schema deontica a functionarii normei:

Continut: - o variabila indivizibila pentru agentul actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea conditiilor; - un factor deontic. Forma În conditiile c este:

– permis = P  –> agentului a sa întreprinda – interzis = I actiunea ……P. – obligatoriu = O – recomandat =









R  

– stimulat = S

 B. Metoda comparativa

Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor ramurilor, ale institutiilor  si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa în procesul metodologic de studiere a fenomenul fenomenului ui juridic. juridic. Stii Stiinta nta dreptu dreptului lui compar comparat at a fixat fixat anumit anumitee reguli reguli care care prezid prezideaz eazaa utilizarea metodei comparative în drept.  Prima regula a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui sa se constate, mai întâi, daca sistemele comparate apartin aceluiasi tip istoric de drept sau apartin unor sisteme istorice de drept diferite. Daca sistemele de drept din care fac parte institutiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident ca procedeul comparatiei nu poate fi relevant decât sub aspectul stabilirii diferentelor. O alta regula a metodei comparative obliga sa se considere termenii supusi comparatiei în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. Trebuie cercetat apoi   sistemul izvoarelor dreptului, care ofera imaginea  pozitiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul. În sfârsit , în aprecierea termenului de comparat sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia acesteia în timp, în procesul aplicarii normei. C. Metoda istorica

Pentru juristi este importanta dezvaluirea sensului evenimentelor trecute, a regularitatilor  ce prezideaza la succesiunea acestora, regularitati ce-si exercita influenta si asupra dreptului, determinâ determinând nd modificar modificarii în continutu continutull reglement reglementarilor arilor si fizionomii fizionomii specifice specifice institutiilo institutiilor  r   juridice. În fiecare lege sunt sintetizate necesitati reale ale vietii, se exprima o anumita stare a

moravurilor. Pentru acest motiv, cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept, constituie un important document si pentru istorie.  D. Metoda sociologica

Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt juridice). dreptul este social prin vocatie si prin continut. Juristii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru – legea – ca pe o realitate cu o incontestabila încarcatura socialumana (Ubi societas ibi jus). Cercetarile sociologice juridice dau o perspectiva noua studiului realitatii juridice, ca realitate sociala, verificând modul în care societatea influenteaza dreptul si suporta, la rându-i, influenta din partea acestuia. Cercetarea sociologica a dreptului pune în lumina faptul ca între fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit –  legile, activitatea jurisdictionala, activitatea administrativa - denumite uneori si fenomene  juridice primare, întrucât trasatura lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. În acelasi timp însa exista si fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai  putin evident – responsabilitatea sociala, statutul si rolul individului. Sociol Sociologi ogiaa juridi juridica ca îmbrat îmbratise iseaza aza urmato urmatoare arele le domeni domenii: i: domen domeniul iul creari creariii dreptu dreptului lui;; domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si organele de stat; domeniul pozitiei subiectilor  raporturilor sociale fata de reglementarile juridice în vigoare; domeniul cercetarii cauzelor  concrete ale încalcarii dreptului; domeniul limitelor reglementarii juridice, al raportului dintre sfera sfera reglem reglement entari arilor lor jurid juridice ice si extra extraju jurid ridice ice,, al forme formelor lor juridi juridice ce si metaj metajuri uridic dicee de influentare a conduitei cetatenesti.  E. Metodele cantitative

  Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea stiintifica juridica si în  practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetari, în strânsa legatura legatura cu utilit utilitatile atile practice. practice. Folosirea Folosirea calcu calculat latoar oarelo elorr ajuta ajuta decizi deciziei; ei; aceast aceastaa folosir folosiree nu îngusteaza posibilitatile de decizie, ci dimpotriva, le optimizeaza. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinica a deciziei. Informatica juridica îmbunatateste procesul decizional  prin rapiditatea efectuarii diferitelor operatiuni. Pe plan mondial cercetarile de informatica   juridica juridica au fost orientate orientate în urmatoare urmatoarele le directii: directii: elaborare elaborareaa si sistematiz sistematizarea area legislatie legislatiei,i, evide evidenta nta legisl legislati ativa va,, eviden evidenta ta decizi deciziilo ilorr de practi practica ca judec judecato atorea reasca sca (a prece preceden dentel telor  or   judecatoresti),  judecatoresti), stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice, evidente criminologice etc.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. La meto metoda da logi logică că:: a. Arătaţi Arătaţi distincţi distincţiaa între între logica logica juridic juridicăă şi logica logica judic judiciară iară  b. Ce înseamnă înseamnă logic logicaa juridică juridică în sens sens restrân restrânss şi în sens sens larg larg

c. Explicaţi Explicaţi schema schema deontică deontică a funcţio funcţionării nării normei normei 2. La met metod odaa comp compar arat ativ ivă: ă: - Explicaţi regulile metodei comparative 3. La meto metoda da isto istori rică că:: - Explicaţi rolul metodei istorice în dezvoltarea dreptului - Ce înseamnă procesul de contaminare juridică? 4. La met metod odaa soci sociol olog ogic ică: ă: - Evoluţia metodei sociologice în cadrul ştiinţei dreptului - Rolul sociologiei juridice faţă de ştiinţa dreptului. Domenii şi metode specifice de cercetare. - Rolul sociologiei juridice americane 5. Meto Metode dele le can canti tita tati tive ve:: - Relaţia dintre ştiinţa dreptului şi informatica juridică. Influenţe asupra documentării  juridice şi cercetării ştiinţifice. - Relaţia dintre informatica juridică şi administrarea justiţiei: repartizarea aleatorie a cauzelor, arhivare

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Metoda logică de cercetare ştiinţifică juridică Structură (ideile esenţiale): 1 - dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă deductivă 2 – deducţia în drept este dominată de silogism 3 - distincţia între logica juridică şi logica judiciară 4 - semnificaţia logicii juridice în sens restrâns (logica normelor) şi în sens larg (argumentare  juridică) 5 - schema deontică a funcţionării normei presupune două părţi: conţinut  (are 4 elemente: agentul acţiunii, acţiunea propriu-zisă, condiţiile comiterii acţiunii, un factor deontic) şi  formă  (în condiţiile c este permis, interzis etc. agentului a să întreprindă acţiunea  p).

3. CONCEPTUL DREPTULUI  CONŢINUT  A. Accepţiun Accepţiunile ile terme termenului nului « drept drept ». Cuvântul „drept” este folosit în mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care însemna „drept” –  orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, directie, linie dreapta). Într-un prim sens, cuvântul drept semnifica stiinta dreptului –ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul. Dreptul nu este numai stiinta, el este, în egala masura, tehnica si arta. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata în comun, este o tehnica a convietuirii umane. În afara acestei acceptiuni, cuvântul drept mai semnifica si  facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara împotriva tertilor un anumit interes, i nteres, legalmente protejat.  B. Dimensiun Dimensiunea ea istorică istorică a dreptului  dreptului  Întrebarea care se pune este aceea de a sti daca dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotriva, daca dreptul apare, ca si statul, doar la un anumit moment al evolutiei istorice a omului. Raspunsul este că dreptul apare odata cu statul. Dreptul nu poate fi conceput în afara statului. C. Dimensiunea socială a dreptului. Realitatea juridică Realitatea juridica sau juridicul este uneori denumita si sistem juridic sau suprastructura  juridica. Realitatea juridica (juridicul) are un continut bogat în care este cuprins dreptul – ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) – dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele  juridicului sunt: constiinta juridica, dreptul si relatiile juridice (ordinea de drept).  D. Factorii de configurare a dreptului  Există 3 factori de configurare a dreptului: cadrul natural, cadrul social-politic si factorul uman. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale – mediul geografic geografic,, factorii factorii biologici biologici,, fiziologic fiziologici,i, demografi demografici ci – acest acest factor factor influente influenteaza aza dreptul. dreptul. Medi Mediul ul geog geogra rafi ficc repr reprez ezin inta ta un ansa ansamb mblu lu de fact factor orii care care influ influen ente teaz azaa viat viataa soci social ala, a, dezvoltar dezvoltarea ea economic economica, a, posibilita posibilitatile tile dezvoltar dezvoltarii ii politice. politice. Prezenta Prezentarea rea exagerata exagerata a rolului rolului factorilor demografici si biologici s-a soldat cu sustineri aberante, rasiste care au alimentat continutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Cadrul social politic influenteaza dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu actiune specifica. Fiind un produs social, dreptul se afla într-o permanenta si constructiva relatie cu interesele structurilor sociale.

 Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raporteaza permanent la prezenta omului în societate, la capacitatea sa de a influenta si chiar  de a transforma socialul. De la nastere, omul parcurge un proces complex si îndelungat de  socializare, concept care semnifica integrarea sa în societate, învatarea modului social de existenta, subordonarea fata de conduita – tip, prescrisa prin normele sociale.  E. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului  Determinarea conceptului dreptului prin prisma categoriei filosofice de esenta, continut si forma implica efortul de decelare a trasaturilor si a determinarilor calitative fundamentale ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului. În general, esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, a trasaturilor si a raporturilor  interne necesare, relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza f ixeaza întro clasa de fenomene adiacente.  Esenţa dreptului constă în calitatea juridică a voinţei. În drept, rolul vointei are o dubla semnificatie: este vorba, mai întâi, de rolul vointei generale (a grupurilor sociale sau a întregii societati), determinata de anumite interese si care tinde sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale (creând dreptul etatic) si, apoi, de vointa individuala, manifestata în procesul aplicarii dreptului. Continutul dreptului  îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor  care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica. Din aceasta perspectiva, continutul dreptului implica esenta sa, dar  nu se reduce la ea. Forma dreptului  semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului; ea desem desemne neaza aza aspec aspectul tul exteri exterior or al conti continut nutulu ului,i, modul modul sau de exteri exteriori orizar zare. e. Din aceast aceastaa  perspectiva, se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public).  Forma exterioara (externa)  poate fi analizata din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al modalitatilor de expri exprimar maree a vointe vointeii legiui legiuitor torulu uluii   – izvoarel din punc punctu tull de vede vedere re al izvoarelee dreptulu dreptului; i;  b) din modalitatilor de sistematizare a legislatiei –  codificari, încorporari etc.; c) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat –  legi, decrete, hotarâri. F. Tipologia dreptului  Clas Clasif ific icar area ea ti tipu puril rilor or de drep dreptt treb trebui uiee sa plec plecee de la cons consid ider erar area ea atât atât a latu laturi rilo lor  r  continutului dreptului, cât si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. continut. Cea mai pertinentă pertinentă tipologizare tipologizare este cea după epocile istorice (dreptul (dreptul sclavagi sclavagist, st, feudal, modern, contemporan) sau după apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică (dreptul romano-germanic, dreptul anglo-saxon, dreptul islamic, dreptul hindus etc.). În general, se considera ca   sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica în:   sisteme sisteme care cunosc cunosc o mai pronunta pronuntata ta influent influentaa franceza franceza;; sistemul sistemul germanogermano-elev eleveti etianoano-

italian si   sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (în care se încadreaza si dreptul civil român) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus în Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a.  Familia dreptului anglo-saxon îsi are originea în Anglia, fiind în vigoare în aceasta tara si în Tara Galilor,  precum si în S.U.A. Australia, Noua Zeelanda, India s.a. Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romano-germanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity si Statut este alcatu alcatuit it din reguli reguli stabil stabilite ite pe cale cale judec judecato atorea reasca sca Statutary ary law. law. Commo Commonn law este (precedente judecatoresti – hotarâri pronuntate de instante judecatoresti care devin obligatorii   pentru pentru instantele instantele inferioare inferioare în cazuri cazuri similare). similare).  Equity este alcatuit din reguli de drept  pronuntat  pronuntatee anterior anterior unificarii unificarii jurisdictii jurisdictiilor lor engleze engleze,, de catre curti speciale, speciale, pentru pentru atenuare atenuareaa asperitatilor regulilor de common law. Statutary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege (statute). În sistemul anglo-saxon legislatia (legea scrisa) are mai mult caracter de lege speciala ( lex specialis ). Dreptull musulm musulman an reprez reprezint intaa o contin continuit uitate ate a primel primelor  or   Familia dreptului dreptului musulman. Dreptu legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, în zona cuprinsa între Maghreb si Masrek, adica între estul si vestul lumii arabe de azi. El are azi o vasta arie de raspândire în Asia si Africa, Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza: Coranul, Sunna, Idjma,  Idjitihad.  Idjitihad. Coranul  cuprinde dogme religioase, obligatii religioase de cult, educatie în general, drept.. Coranul este cartea sfânta care cuprinde revelatii pe care Alah, prin profetul sau Mohamed, le-a transmis credinciosilor sai. Sunna reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de catre tradit traditie ie profet profetulu uluii – fapte fapte si cuvin cuvinte. te. Idjma înseamna înseamna preceptel preceptelee învatatilo învatatilor, r, care sunt rezultatul unui consens –  consensus omnium . Idjitihad  înseamna jurisprudenta.  Dreptul comunitar european. Integrarea economica vest-europeana a realizat treptat si un drept institutional  si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare care au conturat o ordine ordine juridica juridica comunita comunitara. ra. Din punctul de vedere al vointei generale care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul dreptului comunitar se structureaza în: drept originar  si drept derivat. Dreptul comunitar originar  îsi are izvoarele, mai întâi, în tratatele constitutive – cel de la Paris si tratatele de la Roma, apoi în tratatele si acordurile care au modificat sau au adaptat pe cele constitutive si, în sfârsit, în  protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le denumeste ca având forta imperativa.   Dreptul comunitar derivat  este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare. Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte  – regulamente, directive, decizii, recomandari, avize. G. Sistemul dreptului  Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe când   sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Ramura de drept este ansamblul normel normelor or juridi juridice ce care care reglem reglement enteaz eazaa relati relatiile ile socia sociale le dintr-u dintr-unn anumit anumit domen domeniu iu al vietii vietii

sociale, în baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Criteriile în temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementarii  juridice  – relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda reglementarii  –  modali modalitat tatea ea practi practica ca de influe influenta ntare re a condui conduitei tei în cadru cadrull respec respectiv tivelo elorr relati relatiii social sociale; e; ramurii rii de drep dreptt resp respec ecti tive ve.. Ansa Ansamb mblu lull norm normel elor or juri juridi dice ce care care   princip principiile iile comune comune ramu reglementeaza relatii sociale apropiate alcatuiesc o institutie juridica. Spre ex.: institutia  prescriptiei, institutia mostenirii – în dreptul civil, institutia casatoriei – în dreptul familiei, institutia tentativei în dreptul penal etc.  H. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat  Dreptul pozitiv se împarte în drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului îsi gase gasest stee orig origin inea ea înca înca în drep dreptu tull roma roman. n. În ceea ceea ce priv prives este te dreptul dreptul public public intern, intern, în componen componenta ta sa intra, intra, spre exemplu: exemplu: dreptul dreptul constitut constitutional ional,, dreptul dreptul administra administrativ, tiv, dreptul dreptul  penal, dreptul muncii si al securitatii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual. În dreptul   privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc. Criteriile traditionale ce prezideaza aceasta diviziune a dreptului –  interesul general, statal, în cazul dreptului public si interesul interesul personal,   privat, în cazul dreptului privat au fost completat completatee ulterior ulterior (sau chiar abandona abandonate) te) în teoria teoria juridica. juridica. Amestecu Amestecull statului statului în treburile treburile  private, modificarea contractelor de catre instante, reglementarea preturilor, a concurentei neloiale etc. au produs importante modificari în calificarea unor institutii care dupa traditie se  plasau în domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare intra acum în sfera dreptului public.  I. Definiţia dreptului   Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si  garantate si  garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

TESTE DE AUTOEVALUARE: Care sunt accepţiu accepţiunile nile termenului termenului „drept”? „drept”? Când apare apare dreptul, dreptul, odată odată cu primele primele forme de de organizare organizare umană umană sau odată odată cu statul? statul? Ce este este realitatea realitatea juridic juridicăă sau juridicu juridicull şi care sunt sunt componen componentele tele sale? sale? Explicaţi Explicaţi rolul rolul cadrului cadrului natura naturall ca factor factor de configura configurare re a dreptului. dreptului. Care sunt sunt componente componentele le cadrului cadrului social-polit social-politic ic şi cum influenţeaz influenţeazăă acestea acestea dreptul? dreptul? Rolul Rolul factorulu factoruluii uman uman în configura configurarea rea dreptu dreptului. lui. Care sunt sunt deosebirile deosebirile între între esenţa esenţa şi conţinutul conţinutul dreptulu dreptului? i? Dar între conţinut conţinutul ul şi forma dreptului? Ce înţel înţeleg egeţi eţi prin prin voin voinţă ţă jurid juridică ică?? Precizaţi Precizaţi criteriile criteriile de tipolo tipologiza gizare re a dreptului. dreptului.

10. Caracterizaţi familia dreptului dreptului anglo-saxon. anglo-saxon. 11. Caracterizaţi familia dreptului dreptului romano-germanic. romano-germanic. 12. Caracterizaţi familia dreptului dreptului musulman. musulman. 13. Caracterizaţi dreptul dreptul comunitar, ca nouă tipologie juridică. 14. Care sunt criteriile de structurare structurare a sistemului de drept? Definiţi sistemul dreptului. dreptului. 15. Analizaţi diviziunea diviziunea dreptului în drept public şi şi drept privat. 16. Definiţia Definiţia dreptului dreptului.. 17. Comparaţie între sistemul sistemul de drept romano-germanic romano-germanic şi sistemul de drept drept anglo-saxon

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 18 Comparaţie între sistemul de drept romano-germanic şi sistemul de drept anglo-saxon Structură (ideile esenţiale):

I. Asemănări: - ambele sunt sisteme laice de drept (spre deosebire de sistemul musulman sau cel hindus, de ex.) - au acelaşi criteriu de tipologizare: apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică II. Deosebiri: - formarea celor două sisteme (scurt istoric) - conţinutul celor două familii de drept (structură tripartită; explicaţia pe larg a fiecărui element în parte) - izvoarele celor două sisteme de drept (prezentarea caracteristicilor fiecărui izvor în parte, pe larg)

4. PRINCIPIILE DREPTULUI  CONŢINUT  A. Noţiune şi clasificări

Principiile de drept sunt ideile conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului tuturo tut urorr normel normelor or jurid juridice ice.. Cuvânt Cuvântul ul « princ principi ipiuu » vine vine de la latine latinescu scull  principium care înseamna început, obârsie, având si sensul de element fundamental. Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar în special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea acopera o totalitate a acestor  fapte experimentale, suntem în prezenta unui  principiu general . În literatura de specialitate sau făcut mai multe clasificări ale principiilor. Astfel, s-a afirmat că ar exista 5 categorii de

 principii: -

-

-

-

 principiile pozitive ale dreptului , definite ca „norme explicit formulate în textele de drept pozitiv sau cel puţin, construite plecând de la elementele conţinute în aceste dispoziţii”;  principiile implicite ale dreptului , adică acele reguli tratate ca premise sau consecinţe ale dispoziţiilor dreptului pozitiv, fără a fi expres enunţate;  principiile extrasistemice ale dreptului , adică acele reguli privite ca principii, dar care nu pot fi încadrate în I-două categorii pentru că sunt exterioare dreptului pozitiv; denumiri ri fără fără carac caracter ter normat normativ iv ce carac caracter terize izează ază trăsă trăsătur turile ile  principiile-nume : denumi esenţiale ale unei instituţii juridice;

sunt instru instrumen mente te concep conceptua tuale le presup presupuse use în   principii principiile-con le-constru strucţii cţii ale dreptului  dreptului : sunt elaborarea dogmatică a dreptului sau în aplicarea şi interpretarea legii.  B. Delimitarea principiilor  Pentru întelegerea principiilor de drept este utila departajarea lor de concepte, de norme si de axiome juridice. a) Exista o anumita corelatie între principiile fundamentale ale dreptului (care se constituie în spiritul ideii de justitie si care exprima elementele de continut cele mai importante ale drep dreptu tulu lui) i) si cate catego gori riil ilee si conc concep epte tele le juri juridi dice ce.. Acea Aceast staa core corela latie tie cons consta ta în acee aceeaa ca respectivele concepte si categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundam fundament entale ale ale dreptu dreptului lui,, iar acest acestea ea,, la rândul rândul lor, lor, dau contin continut ut concre concrett categ categori oriilo ilor  r   juridice.  b) Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale dreptului. Dreptul este prin definitie o ordine normativa, dispunând de forme de realizare cu totul specifice fata de toate celelalte norme sociale. -

19

c) Principiile generale se deosebesc si de axiomele, maximele si aforismele juridice. Axiomele, maximele si aforismele juridice reprezinta mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic decât principiile generale si cu un rol limitat în interpretarea fenomenului  juridic. Ele rezulta din experienta si din traditie. C. Importanţa teoreticã şi practicã a studierii principiilor dreptului

În privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, sunt două aspecte: a) Principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul juridic. Fara ele drep dreptu tull n-ar n-ar pute puteaa fi conc concep eput ut.. În aces acestt sens sens,, prin princi cipi piile ile de drep dreptt exer exerci cita ta o acti actiun unee constructiva, ele orienteaza activitatea legiuitorului. b) Principiile generale au rol si în administrarea justitiei. Cei însarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai „litera” legii, ci si „spiritul” sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar „spiritul legii”.  D. Analiza principiilor generale ale dreptului 1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului

Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, în aceasta lumina, cucerirea pe cale legala a  puterii si apoi exercitarea sa în conformitate cu cerintele legalitatii, 2. Principiul libertatii si al egalitatii

Fundam Fundament entee ale vietii vietii social sociale, e, lib libert ertate ateaa si egalita egalitatea tea trebui trebuiee sa-si sa-si gaseas gaseasca ca expres expresia ia  juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului care le va consacra într-o unitate ce tine de însasi dialectica vietii sociale. Nu poate exista egalitatea decât între oameni liberi si nici libert lib ertate ate decât decât înt între re oameni oameni a caror caror egali egalitat tatee este este consfi consfinti ntita ta jurid juridic. ic. Egalit Egalitate ateaa prives priveste te echil echilibr ibrul ul vietii vietii,, iar lib libert ertate ateaa prive priveste ste capac capacita itatea tea oamen oamenilo ilorr de a actio actiona na fara fara opreli oprelisti sti.. Principiul general al libertatii se difuzeaza în ramurile dreptului, fie sub forma libertatilor  generale, fie sub forma libertatilor individuale 3. Principiul responsabilitatii

Respon Responsab sabili ilitat tatea ea însote însoteste ste lib libert ertate atea. a. Concep Concepând ând respon responsab sabilit ilitate ateaa ca o asumar asumaree a raspunderii fata de rezultatele actiunii sociale a omului, se admite faptul ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Fiind strâns legata de actiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelata cu sistemul normativ. Dreptul nu trebuie privit si apreciat doar prin posibilitatile pe care le are de a interveni  post festum,  pe 20

terenul raului deja înfaptuit – moment în care sanctiunea se impune; el are posibilitatea, prin conti continut nutul ul prescr prescript iptiil iilor or sale, sale, sa contrib contribuie uie la funda fundamen mentar tarea ea unei unei atitud atitudini ini cultur culturale ale a individului fata de lege. 4. Principiul echitatii si al justitiei

Cuvânt Cuvântul ul echit echitate ate vine vine de la latine latinescu scull aequitas care înseamna înseamna:: potrivire, potrivire, dreptate, dreptate, cumpatare, nepartinire. Actiunea principiului echitatii priveste atât activitatea legiuitorului, cât si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului. (sora romana romana a lui Dike) Dike) reprez reprezint intaa acea acea stare stare genera generala la ideala ideala a societ societati atii,i,  Justitia (sora realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ în parte si pentru toti împreuna a satisfacerii dreptu drepturil rilor or si a int intere eresel selor or lor legiti legitime. me. Prin Prin finali finalitat tatea ea sa, justi justitia tia se situe situeaza aza printr printree  principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii sociale, întrucât ea întruchi peaza virtutea morala fundamentala, menita a asigura armonia si pacea sociala, la a caror  realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale, juridice. Aristotel concepea justitia fie sub forma sa comutativa, fie sub forma distributiva. Justitia comutativa  priveste raporturile dintre particulari, de esenta sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocitati – fiecare trebuie sa  primeasca exact contravaloarea a ceea ce a oferit.  Justitia distributiva are în vedere raporturile dintre colectivitate si indivizi.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Definiţi principiile dreptului. 2. Principiile dreptului se confundă cu conceptele, cu normele juridice? Explicaţi. 3. Care este importanţa studierii principiilor dreptului? 4. Caracterizaţi unul din principiile dreptului (de ex., Principiul echităţii şi al justiţiei).

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4 Principiul echităţii şi al justiţiei Structură (ideile esenţiale):

1 - etimologie: aequitas, justitia (explicaţie) 2 - conţinutul conceptelor de echitate şi justiţie în antichitate (Grecia şi Roma) 3 - clasificarea justiţiei făcute de Aristotel: comutativă şi distributivă (explicaţie) ( explicaţie) 4 - influenţa creştinismului asupra celor două concepte 5 - influenţa epocii moderne asupra celor două concepte 21

6 - semnificaţiile actuale (contemporane) ale echităţii şi justiţiei (de făcut corelaţie cu  principiul egalităţii şi al legalităţii)

22

5. FUNCŢIILE DREPTULUI  CONŢINUT  A. Etimologie şi definiţie

Cuvânt Cuvântul ul functi functiee vine vine de la latine latinescu scull  functio,-onis care care ini initia tiall a însem însemnat nat munca munca,, deprindere, având si sensul de aducere la îndeplinire (îndeplinire).

Definiţie: Definiţie: Functiile Functiile dreptului dreptului sunt acele directii (orientari) (orientari) fundamentale fundamentale ale actiunii actiunii mecani mecanismu smului lui juridi juridic, c, la îndepl îndeplini inirea rea carora carora partic participa ipa întreg întregul ul sistem sistem al dreptu dreptului lui (ramurile, (ramurile, institutiile, institutiile, normele normele dreptului), dreptului), precum si instantele instantele sociale special abilitate, abilitate, cu atributii în domeniul realizarii dreptului.  B. Prezentarea analitica a functiilor dreptului 1. Functia de institutionalizare sau formalizarea juridica a organizarii social-politice

Organ Organiz izar area ea si func functi tion onar area ea pute puteril rilor or publ public ice, e, prec precum um si a inst instit itut utiil iilor or poli politi tice ce fundamentale sunt concepute în maniera juridica, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în  procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului. 2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii

Ocrotind si garantând ordinea constitutionala, proprietatea, statutul si rolul individului, dreptu dreptull apare apare ca un factor factor implic implicat at în proce procesul sul dezvol dezvoltar tarii ii social sociale. e. Fii Fiind nd instru instrumen mentt al controlului social, dreptul prefigurează norma de drept, ca regula ce prescrie o conduita  posibila sau datorata, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna si productiva functionare a mecanismelor sociale. Analiza mecanismului valorizator în stiintele despre om pune în valoare doua categorii de valori: valorile de finalitate si valorile de randament. Pentru drept sunt specifice valorile de finalitate, f inalitate, caracterizate prin aceea ca îmbratiseaza îndeosebi valorile normative care sunt determinate  prin reguli. 3. Functia de conducere a societatii

Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul exercita un rol important în conducerea societatii. Actul normativ juridic este un act de conducere

sociala. sociala. Îmbratisâ Îmbratisând nd domeniul domeniul organiza organizarii rii sociale, sociale, dreptul dreptul se circumscr circumscrie ie conceptu conceptului lui de   pract practica ica social sociala. a. Dreptu Dreptull aparti apartine ne acestu acestuii domeni domeniuu cel cel putin putin din doua doua perspe perspecti ctive ve:: a) mobilurile care pun în miscare activitatea legiuitorului sunt esentialmente legate de nevoile reale ale societatii, de practica raporturilor inter-umane. În acest sens, spunem ca dreptul este

determinat de scopuri ce se impun actiunii; b) ca efect al aplicarii normei de drept se produce o modificare a realitatii sociale prin aceea ca dreptul ofera o forma specifica de manifestare a raporturilor sociale – forma raporturilor juridice.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de funcţii ale dreptului? 2. Prezentaţi analitic fiecare din funcţiile dreptului (de ex., Funcţia normativă a dreptului). MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 2 Funcţia normativă a dreptului Structură (ideile esenţiale):

1 – izvor: rolul dreptului în societate (acela de a asigura subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită-tip) 2 – funcţie de sinteză, implicând toate celelalte funcţii 3 – este legată de caracterul normativ al dreptului 4 – dreptul, prin această funcţie, devine un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului, pentru că dreptul ocupă o poziţie privilegiată în ansamblul formelor normative, deoarece reglementează reglementează cele mai importante relaţii sociale

LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA 1 Elaboraţi un referat cu tema „Criterii de tipologizare a dreptului.” (minimum 4 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). r ânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA 1:

Cursuri, monografii:  Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. B. Starck, H. Roland, L. Boyer,  Introduction au droit, Litec, Paris, 1999. Kim Knott, Hinduismul. Foarte scurtă introducere, ed. Allfa, Bucureşti, 2002. Jacques Caillosse,  Introduire au droit, ed. a 3-a, Montchrestien, Paris, 1998. Roland Séroussi,  Introduction au droit comparé, Dunod, Paris, 2000.

 Studii, articole:  Nicolae Popa,  Drept public, drept privat, Revista de drept public, nr.1-2, 1997. Simona Cristea, Sistemul hindus de drept, Analele Universităţii Bucureşti, nr.4, 2004. Jaakko Husa, Classfication of legal families today is it time for a memorial hymn?, Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2004, pp.11-38.   Droits. Revue Française de Théorie juridique, nr.10 şi 11, 1990, numere consacrate în întregime definirii dreptului. Titus Pungă, Opinii în legătură cu funcţiile dreptului, Dreptul, nr.7, 2001. I. Amarie, Separarea funcţiilor procesuale, Revista de Drept Penal, nr.2, 2000.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: DREPTUL CA REALITATE NORMATIVĂ CUPRINS:

 Izvoarele dreptului  2.

 Dreptul şi statul   Dreptul în sistemul normativ social   Norma juridică

5.

Tehnica elaborării actelor normative Teste de autoevaluare  Lucrare de verificare Unitatea 2  Bibliografie pentru Unitatea 2

OBIECTIVELE UNITĂTII DE ÎNVĂTARE: 1. IZVOARELE DREPTULUI  OBIECTIVE: •

definirea noţiunii de izvor în sens formal şi izvor în sens material

•

înţelegerea clasificării izvoarelor dreptului şi în special, a clasificării izvoarelor  formale ale dreptului

•

înţelegerea problematicii fiecărui izvor formal: - obice obiceiul iul juridi juridicc (cutum (cutuma): a):def definiţ iniţie, ie, condi condiţii ţii,, istori istoricc , teorii teorii juridi juridice ce (Şcoal (Şcoalaa istori istorică că a dreptu dreptului lui,, Teoria Teoria roman romano-c o-cano anonic nică,) ă,) poziţ poziţia ia obice obiceiul iului ui în sistem sistemul ul romano-germanic şi în dreptul românesc, precum şi în sistemul anglo-saxon - doctrina: definiţie, istoric, situaţia actuală a doctrinei - practica practica judiciară judiciară şi preceden precedentul tul judiciar: judiciar: definiţie, definiţie, înţelegere înţelegereaa problema problematicii ticii acestui izvor de drept în sistemul anglo-saxon şi în sistemul romano-germanic, situaţia în dreptul românesc (rolul deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii, rolul deciziilor Curţii Constituţionale) - contratul normativ: definiţie, situaţia acestui izvor în ramurile r amurile dreptului - actul normativ: definiţie, trăsături, istoric, rolul legii fundamentale

2. DREPTUL  DREPTUL SI STATUL

OBIECTIVE:

•

înţelegerea relaţiei dintre drept şi stat

•

definirea statului, înţelegerea conţinutului şi scopului statului

•

definirea puterii de stat, desprinderea trăsăturilor acesteia

•

înţelegerea Teoriei separaţiei puterilor 

•

definirea instituţiilor statului

•

definirea formei statului şi descrierea elementelor sale componente

3. DRE DREPT PTUL UL ÎN SIST SISTEMU EMUL L NORMAT NORMATIV IV SOCI SOCIAL AL OBIECTIVE: •

definirea normei sociale

corelarea normei juridice cu alte categorii de norme sociale. Privire specială asupra normelor etice, normele obiceiului şi normele tehnice. 4. NOR ORMA MA JUR JURIIDICĂ  DICĂ  OBIECTIVE: •

•

înţelegerea problematicii normei juridice

•

definirea conceptului de normă juridică

•

desprinderea trăsăturilor normei juridice

•

identificarea structurii normei juridice, atât a celei logico-juridice, cât şi a celei tehnico-legislative

•

realizarea clasificării normei juridice după anumite criterii

•

cunoaşterea principiilor aplicării în timp a normei juridice, precum şi a excepţiilor 

•

cunoaşterea regulilor privind intrarea în vigoare, precum şi a cazurilor de ieşire din vigoare a normei juridice

•

însuşirea regulilor privind aplicarea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor 

5. TEHNIC TEHNICA A ELABORĂ ELABORĂRII RII ACTEL ACTELOR OR NORMAT NORMATIVE  IVE  OBIECTIVE: •

înţelegerea distincţiei dintre tehnica juridică şi tehnica legislativă

•

cunoaşterea şi analiza principiilor de legiferare cunoaşterea părţilor constitutive ale actului normativ cunoaşterea elementelor elementelor de structură ale actului normativ real realiz izar area ea sist sistem emat atiz izăr ării ii acte actelo lorr norm normat ativ ive, e, folo folosi sind nd cele cele două două form formee de sistematizare: încorporarea şi codificarea.

1. IZVO IZVOAR AREL ELE E DR DREP EPTU TULU LUI  I  CONTINUT Atunci când am analizat forma dreptului, am subliniat faptul ca esenta si continutul dreptului dreptului trebuie sa-si gaseasca gaseasca modalitati modalitati potrivite de exprimare exprimare,, forme adecvate. adecvate. În teoria teoria dreptu dreptului lui si în stiint stiintele ele juridi juridice ce de ramura ramura,, acest acestee modali modalitat tatii spec specific ificee de exprim exprimare are a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. 1.

Notiunea de izvor de drept si clasificarea izvoarelor

 Notiune Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni: izvor  de drept în sens material si izvor de drept în sens formal.  Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale sunt concepute ca adevarate „dat”-uri „dat”-uri ale dreptului, dreptului, realitati realitati exterioare exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorâte din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vietii si relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale). Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza în acest moment în mod deosebit, având în vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta în forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al notiunii de izvor  formal al dreptului  surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul   preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat în relatiile dintre oameni. Clasificarea izvoarelor  Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste iz voarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta totdea tot deauna una sub forma forma scrisa scrisa:: obice obiceiul iul si doctr doctrina ina sunt sunt consid considera erate te surse surse neofic neoficial iale, e, spre spre deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; în acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie „validate” de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.

S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. interpretative. Legea si cutuma sunt izvoare creatoare întrucât creeaza norme noi, pe când jurisprudenta si doctrina, necreând norme noi, ci doar interpretând pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar doar interpretativ. În conformitate cu asemenea cerinte, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului în doua categorii: izvoare  potentiale si izvoare actuale. Primele, izvoarele potentiale, exprima posibilitatea de a elabora, a modifica sau a abroga norme juridice. Factorul potential îl constituie vointa sociala, conceputa unitar si cu posibilitati exclusive realizate si exteriorizate prin stat. Cealalta categorie, izvoarele actua actuale, le, sunt, sunt, în aceast aceastaa lumina lumina,, izvoar izvoaree eficie eficiente nte,, determ determina inate, te, operân operândd pe relati relatiii social socialee concrete, constând în toate actele normative în vigoare.

2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului Studiul izvoarelor (al formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pâna acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca  si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.  A. Obiceiul juridic (cutuma)

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. Mecani Mecanismu smull trecer trecerii ii unui unui obicei obicei din sistem sistemul ul genera generall al norme normelor lor social socialee în sistem sistemul ul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l încorporeaza într-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, în fata unei instante de judecata si aceasta îl valideaza ca regula juridica.Teoria romano-canonica a formulat doua conditii pentru ca un obicei sa devina juridic (deci izvor de drept), si anume: a) o conditie obiectiva (mater (material iala), a), constâ constând nd înt într-o r-o practi practica ca veche veche si incont incontest estab abila ila (longa (longa diuturna diuturna invetera inveterata ta consuetudo);  b) o conditie  subiec tiva (psihologica), în conformitate cu care regula (practica) respectiva are caracter obligatoriu (opinio necessitatis), caracter ce se poate revendica sub sanctiune juridica. Acestor cerinte formulate de vechea doctrina li s-a mai adaugat uneori si o a treia si anume: caracterul precis (sau cât de cât precizabil) al regulii de conduita impusa prin repetare. Dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanica reduc sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa, atât în dreptul privat, cât si în dreptul public (în mod special în dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele schimb schimbari ari în planul planul econom economico ico-so -socia cial,l, care care impun impun o dinam dinamica ica specif specifica ica dreptu dreptului lui.. Or, obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de celeritate (rapiditate) a schimbar schimbarilor ilor în plan legislativ. legislativ. Totusi obiceiul obiceiul este înca prezent prezent în dreptul privat (civil si comercial) si în dreptul public (constitutional si administrativ). În dreptul constitutional, el este prezent în mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-teritoriale etc.).

Sistemele de drept apartinând familiei anglo-saxone (Common Law) mentin în continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.  În dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat). Cutu Cutuma ma int inter erna natio tiona nala la este este o expr exprima imare re tacit tacitaa a consimtam consimtamântul ântului ui statelor statelor cu privire privire la recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie în relatiile dintre ele. Statutul Curtii internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca „dovada a unei practici generale, acceptate ca drept”. Observam ca, si în domeniul dreptului international public, cutuma îsi pastreaza elementul material, constând dintr-o practica constanta a statelor. Totodata, aceasta practica trebuie sa îmbrace si elementul psihologic - convingerea ca aceasta practica are valoare obligatorie.  Pozitia obiceiului în dreptul românesc În tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pâna la începutul secolului al XIX-lea. El a alcatuit  Jus Valachicum sau  Jus Valachorum (dreptul românilor), formând legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamântului. Primele legiuiri românesti – a lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei Basarab – lasau loc larg de manifestare fortei obiceiurilor. Codurile Calimach (1817) si Caragea (1818) faceau referire expresa la dreptul cutumiar. Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrânge, codul facând expres trimitere la anumite obiceiuri. În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, aici functionând  principiul legalitatii pedepsei si al incriminarii (nulla poena sine lege si nullum crimen sine lege), ceea ce presupune întotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisa.  B. Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau dau fenome fenomenul nului ui juridi juridic. c. În genera general,l, rolul rolul stiint stiintei ei este este teoret teoretic-e ic-expl xplica icativ tiv,, int interp erpret retaril arilee stiintifice facute materialului normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecator, în procesul de creare si, respectiv, de aplicare a dreptului. Chestiunea daca si în ce masura doctrina este izvor de drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data într-o opera stiintifica si solutia propusa de autor? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator legislativ ? În dreptu dreptull actua actuall o aseme asemenea nea posibi posibilit litate ate este este exclus exclusa. a. Dar, Dar, practi practica ca legisl legislati ativa va si practi practica ca dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata) n-ar   putea exista si cu atât mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. C.

Pract ractiica ju judic diciara si pre preceden dentul judi udiciar 

 Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea hotarârilor   judecatoresti  judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instantele de  judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc în fata lor si pronunta hotarâri (sentinte) pe  baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin

actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretând si aplicând o norma juridica. Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe calea contenciosului contenciosului administrativ. În materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atât sisteme de control parlamentar  (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional în Franta), cât si sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale). Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii : A) el se  pronunta întotdeauna în cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale în afara spetei particulare ce se deduce în fata sa; B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este, în general, legat de hotarârea, într-o cauza cauza simila similara, ra, pronu pronunta ntata ta de un alt judec judecato atorr (si nici nici chiar chiar de propri propriile ile sale sale hotarâ hotarâri ri anterioare). În aceasta lumina, jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. Totusi în practica se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare în interpretarea si aplicarea unui text de lege. Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. În loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele analo analoage age.. În masura masura în care care o deciz decizie ie anteri anterioar oaraa int interp erpret retea eaza za dreptu dreptull exist existent ent,, acea aceasta sta interpretare se impune în cauzele suficient de asemanatoare. O atare situatie este de principiu inacceptabila pentru sistemul dreptului romano-germanic si deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului românesc. r omânesc. Va trebui sa avem în vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului si în acest acest sistem sistem jurid juridic. ic. Este vorba de decizi deciziile ile Înaltei Înaltei Curti Curti de Casatie Casatie si Justit Justitie ie în cazul cazul recursului în interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale. Recursul în interesul legii este reglementat atât în materie civila, comerciala, de contencios administrativ, cât si în materie penala. Sesizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs în interesul legii o poate face  Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului ministrului justitiei. Aceasta sesizare este  facuta atunci când se constata ca în practica diverselor diverselor instante judecatoresti un anumit text  de lege este interpretat si aplicat în mod diferit. Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de sectiile unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie , ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate în dosarele luate în discutie nu sunt reformate. Solutiile în aceste cazuri se pronunta numai în interesul legii. Aceste Aceste solut solutii ii int interp erpret retati ative, ve, consta constante nte si unitar unitaree sunt sunt invoca invocate te uneori uneori ca  precedente  judiciare în activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionându-se cauzele cu care sunt

învestite instantele de judecata. Pentru acest motiv, se considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept. Decizi Deciziile ile date date în int intere eresul sul legii legii se public publicaa în Monito Monitorul rul Oficial Oficial si se impun impun prin prin forta forta argument argumentelor elor si calitatea calitatea motivatiei, motivatiei, ele fiind obligatori obligatoriii în ceea ce privește interpretarea interpretarea dată legii. Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se  publica în Monitorul Oficial al României, partea I. Curtea se pronunta în drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei, continuând  procesul în fata instantelor ordinare. Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte erga omnes si nu inter   partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curtii sunt evocate ca  precedente, întrucât un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii întrun proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie  D. Contractul normativ

Contractul este un act juridic individual, în sensul ca el stabileste drepturi si obligatii  pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vânzator si cumparator, pentru locator si pentru locatar etc.).Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor  subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au în vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, în aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. contract actul ul norma normativ tiv reprez reprezint intaa izvor izvor de drept drept în materi materiaa   În dreptul dreptul constit constitutio utional, nal, contr organizarii si a functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, în general, ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc sa compuna federatia. În ramura dreptului muncii si al securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma forma contract care se prev prevad ad cond condit itii iile le gene genera rale le ale ale contractelor elor colectiv colectivee de munca, munca, în care organizarii procesului muncii într-o ramura determinata si pe baza carora sunt încheiate apoi contracte individuale de munca. În dreptul contractu ctull normat normativ, iv, sub forma forma tratatului, reprezinta dreptul internat internationa ionall public, public, contra izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimtamântului liber al statelor  si numai în aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.  E. Actul normativ  Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept) are importanta cea mai mare în sistemul izvoarelor dreptului. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, învestite cu competent competentee normative normative (parlamen (parlament,t, guvern, guvern, organe organe administra administrative tive locale). locale). Actul Actul normativ normativ cuprinde norme general-obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.

Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarâri si ordonante ale guvernul guvernului, ui, regulame regulamente nte si ordine ordine ale ministerelor, decizii si hotarâri ale organelor  administrative locale. Trăsăturile legii Locul central în sistemul actelor normative îl ocupa legile. Fata de celelalte acte normative, legea legea se distinge distinge prin cel putin trei trasaturi trasaturi specifice specifice:: a) legea are o procedura procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ, cât si individual); c) legea are competenta de reglementare  primara si originara (în sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa în mod primordial în continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacând altceva decât sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile reglementarile primare cuprinse în legi).

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Cum se pot clasifica izvoarele dreptului? 2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de izvor în sens formal şi de izvor în sens material? 3. Prezentaţi obiceiul juridic (cutuma), ca izvor de drept. 4. Prezentaţi doctrina, ca izvor de drept. 5. Practica judiciară și precedentul precedentul judiciar, izvor de drept. 6. Rolul jurisprudenţei în dreptul românesc. 7. Care este definiţia contractului normativ? 8. Analizaţi situaţia contractului normativ în dreptul constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional public. 9. Definiţi actul normativ. 10. Care este sistemul ierarhiei actelor normative? Care este rolul legii fundamentale în acest sistem? 11. Care sunt trăsăturile legii? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Practica judiciară şi precedentul judiciar, izvor de drept (sau Jurisprudenţa, izvor de drept) Structură (ideile esenţiale): 1 – definiţia jurisprudenţei (sau a practicii judecătoreşti) 2 - înţelegerea problematicii acestui izvor de drept în: a) sistemul anglo-saxon

 b) sistemul romano-germanic, 3 - situaţia în dreptul românesc: r omânesc: a) rolul deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii: ce este recursul în interesul legii, obiectul deciziei, efectele deciziei (explicaţie pe larg)  b) rolul deciziilor Curţii Constituţionale: obiectul deciziilor, efectele deciziilor (explicaţie pe larg)

2. DREPTUL ŞI STATUL CONTINUT 1. Notiunea statului Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii în urma în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi instrumentul conducerii sociale. Cuvântul „Stat”, în întelesul pe care-l oferim azi, este de origina moderna. În limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie de agregatie sau organizatie politica.

2. Statul si societatea civila Statul Statul este este scopul scopul imanen imanentt al societ societati atiii civile civile,, indivi indivizii zii având având datori datoriii si dreptu drepturi ri în raporturile lor cu statul. Societatea civila sau „societatea cetatenilor” (civil society) este alcatuita din membri si mecanisme de actiune extrinseci statului, care se învecineaza cu acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune. Societatea civila cuprinde toate structurile aflate în afara statului (inclusiv partidele politice fara fara reprez reprezent entare are parla parlamen mentar tara). a). Intra Intra în sfera sfera sa de cuprin cuprinder deree sindic sindicate atele, le, asocia asociatiil tiilee   profesion profesionale, ale, gruparile gruparile etnice, etnice, reprezent reprezentanti anti ai diferitelo diferitelorr minoritati minoritati,, asociatii asociatiile le culturale culturale,, sportive etc. Mecanismele societatii civile pot contribui la configurarea deciziei politice, stimuleaza participarea cetatenilor si implicarea lor în viata politica, promoveaza educatia civica.

3. Continutul si scopul statului Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala, în care domina criteriul legaturilor de sânge, statul adopta un alt criteriu, cel teritorial. Teritoriul capata semnificatia unui criteriu  politic. În legatura cu un anumit teritoriu, statul îsi stabileste legaturile cu cetatenii, îsi structureaza aparatul (mecanismul) sau si îsi dimensioneaza suveranitatea. Un alt element al

statului îl constituie  populatia care se raporteaza la stat prin legatura de cetatenie – o legatura  juridica ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce. În sfârsit, un al treilea element îl constituie  forta publica denumita si putere de stat sau  putere de constrângere (forta coercitiva). Statul si dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de „corset” al fortei, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine. Scopul statului este apararea interesului general În sistemul liberal, statul – organismul   polit politic ic care care are la dispo dispozit zitie ie forta forta coerc coerciti itiva va – garant garanteaz eazaa lib libert ertate ateaa indivi individul dului, ui, adica adica  procedeaza  procedeaza la propria sa limitare.

4. Puterea de stat Puterea de stat este o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate („autoritate” de la latinescul „auctoritas” care deriva din verbul „augere” = a spori, a consolida). Puterea de stat are caracter   politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti   specializati care o realizeaza (în caz de nevoie prin mijloace violente) si este  suverana. Dintre toate aceste trasaturi, cea care se distinge în mod deosebit si la care se face în mod curent referire atunci când este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea puterii. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa.  Latura interna a suveranitatii statului priveste  puterea sa de comanda în interior si se concretizeaza în elaborarea unor norme cu caracter  general-obligatoriu si în urmarirea aplicarii lor în practica sociala (realizarea ordinii de drept). Latura interna mai este denumita si  suprematia  puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa,  priveste comportamentul statului în societatea natiunilor, raporturile sale cu celelalte state. Îndeobste, aceasta latura este denumita denumita si independenta puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranitatii sale, statul îsi organizeaza relatiile internationale

5. Exercitarea puterii de stat Într-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea puterii este încredintată statului; în planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza în scopul echilibrarii lor, pentru a se împiedica abuzul de  putere. În stat exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Fiecare putere trebuie sa se exercite independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politica nu exista decât în statele în care cele trei puteri nu sunt concentrate în mâna aceleiasi persoane. Separatia puterilor nu înseamna lipsa de corespondenta între ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste în sine un întreg.

6. Institutiile (organele) statului

Pentru realizarea functiilor sale, statul îsi organizeaza un  sistem de institutii, de organe care dau expresie concreta puterilor publice. Modul lor de functionare, repartizarea competentelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt continute în legi, în Constitutie, în legile organice si în legile subsecvente acestora. Statul n-ar putea exista fara aparatul sau. Elementul de baza al mecanismului statului îl constituie organul de stat. În dreptul public (dreptul (dreptul constitution constitutional, al, dreptul administrati administrativ) v) îsi gaseste gaseste o larga dezvoltare dezvoltare teoria organului organului de stat într-un sens restrâns si a autoritatilor publice, într-un sens larg. În esenta, organul de stat este acea parte componenta a aparatului de stat, învestita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica – deputati, functionari sau magistrati.

7. Forma statului Un alt aspect caracteristic fenomenului statal, aspect ce subliniaza si el corelatia statului cu dreptul, îl constituie  forma statului. Forma de stat exprima modul de organizare a continutului  puterii, structura interna si externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt:  forma de guvernamânt, structura de stat si regimul politic. Forma de guvernamânt  constituie aspectul cel mai pregnant al statului. Forma de guvernamânt reprezinta modul de constitu constituire ire a organelor organelor centrale centrale ale statului statului,, exercita exercitarea rea puterii puterii prin intermedi intermediul ul acestor  acestor  organe si împartirea competentei între ele. Clasificarea generala a formelor de stat din punct de vedere al guvernamântului este în republici si monarhii.  Forma de organizare (sau structura de stat) înseamna împartirea interna a statului în unitati administrativ-teritoriale sau în parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca întreg, si partile sale componente. Din acest punct de vedere statele se împart:  state simple sau unitare si state compuse sau federative. În statele simple exista un singur parlament; un singur guvern, un singur rând de organe  judecatoresti, o singura constitutie si o singura cetatenie. Împartirea interna a statului se face în acest caz în unitati administrativ-teritoriale. În statele compuse (federative) exista mai multe rânduri de organe legislative, executive si judecatoresti judecatoresti – federale si ale statelor federate  – mai multe constitutii, iar împartirea interna este facuta în parti politice autonome, state componente ale federatiei.  Regimul politic, a treia parte componenta a formei statului reprezinta ansamblul metodelor   si al mijloacelor de conducere a societatii, cu referire imediata la raporturile dintre stat si individ, la modul concret în care un stat asigura si garanteaza, în volum si intensitate, drepturile subiective. Din aceasta perspectiva, statele sunt calificate drept state cu regimuri  politice democratice si state cu regimuri politice autocratice.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt elementele statului? Este teritoriul un criteriu fundamental al statului?

2. Definiţi statul şi puterea de stat. 3. Care sunt trăsăturile puterii de stat? 4. Explicaţi Teoria separaţiei puterilor. 5. Forma statului. 6. Daţi exemple de forme de guvernământ. 7. Comparaţi statele federale cu cele simple.

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Forma statului  Precizare prealabilă: a nu se confunda cu un alt subiect de examen, „Forma dreptului” (de la „Conceptul dreptului”). Structură (ideile esenţiale): 1. Definiţie: modul de organizare a conţinutului puterii 2. Elemente componente: a) forma de guvernământ: definiţie, clasificare, exemple, scurt istoric  b) structura de stat: definiţie, clasificare, exemple c) regimu regimull politic politic:: defini definiţie ţie,, clasif clasifica icare, re, exe exempl mplee

3. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL CONTINUT 1. Sistemul normelor sociale Sistemul normelor sociale este alcatuit din urmatoarele categorii de norme: normele etice, normel normelee obisnu obisnuie ielni lnice, ce, normel normelee tehni tehnice ce,, armele armele polit politic ice, e, norme normele le religi religioas oase, e, norme normele le  juridice.  A. Corelatia normelor juridice cu normele etice

Aruncând o privire asupra procesului istoric de aparitie a dreptului constatam ca acesta s-a desprins treptat din normele de morala si din obiceiuri. În acest sens, morala precede dreptului. În general, în aprecierea raportului dintre drept si morala, teoria juridica a evoluat pe doua mari directii, cea care a conceput dreptul ca un minim de morala („justitie prin drept si morala”) si

cea corespunzatoare pozitivismului juridic – statul este singurul temei al dreptului („ordinea de drept fara morala”). În cadrul primei orientari (conceptiile moraliste despre drept), dreptul si morala sunt întelese ca doua fatete ale unui fenomen: morala este etica subiectiva, iar dreptul apare ca etica obiect obiectiva iva.. Elementel Elementelee de demarcati demarcatiee dintre dintre norma de drept si cea morala privesc atât finalitatea, cât si sfera de aplicabilitate a celor doua categorii de norme. dreptu tull este este desp desprin rinss de orice orice alta alta real realita itate, te, el este este o În cadrul cadrul celeilal celeilalte te orienta orientari, ri, drep constructie în sine, singura realitate cu care se coreleaza este statul. Statul fiind singurul temei al dreptului; în lipsa statului ideea de drept este de neconceput. fata de norma de morala, norma  juridica prezinta unele trasaturi. Astfel, norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul întregii ordini sociale (raporturile de proprietate, apararea valorilor esentiale umane, raporturile care se ivesc în procesul conducerii sociale etc.). Pentru acest motiv, normele juridice cunosc forme si mijloace specifice de asigurare a transpunerii în viata, forme si mijloace neîntâlnite la nici o alta categorie de norme sociale (în cazul de fata la normele de etica).  B. Normele obiceiului

 Normele obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale. În plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala si moravuri, ci si din obiceiuri. În continuare, dreptul s-a dezvoltat în strânsa legatura cu obiceiul. Aceasta legatura este calitativ diferita de cea care leaga dreptul de morala, în sensul ca obiceiul devine chiar o forma de exprimare a dreptului, ocupa un loc aparte în sistemul izvoarelor juridice. În mod curent, obiceiul este definit ca o regula de conduita, statornicita în cadrul convietuirii umane printr-un uz îndelungat. Aplica Aplicarea rea sa se realize realizeaza aza îndeob îndeobste ste prin consen consensul sul membri membrilor lor colec colectivi tivitat tatii ii (ai grupul grupului), ui),  potrivit cu credinta în justetea reglementarii sale. Ca norme sociale, obiceiurile sunt modele de conduita. C. Normele tehnice

 Normele  Normele tehnice tehnice sunt regulile care conduc conduc procesul procesul productiv. productiv. Ele se statornicesc statornicesc între oamen oamenii în cadru cadrull partic participa iparii rii lor la viata viata econom economica ica si socia social–c l–cultu ultural rala. a. Neresp Nerespect ectare areaa normelor tehnice (tehnologice) determina în numeroase cazuri si consecinte juridice. Se constata chiar o invazie, în continutul dreptului, a numeroase norme tehnice. Multiplele variatii ale trebuintelor colectivitatii determina si un proces de variabilitate a instrumentelor   juridice. Consecintele juridice juridice ale nerespectarii nerespectarii normelor tehnice intervin tot mai frecvent frecvent în  procesul de organizare sociala. Problema Problema existentei existentei unor norme tehnice tehnice se pune si în cadrul cadrul analizei analizei complexului complexului normativ normativ  juridic, în sensul ca, în cadrul diverselor componente ale sistemului normelor juridice, exista si reguli tehnice sau cu un pronuntat caracter tehnic.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Care este relaţia dintre norma socială şi norma juridică? 2. Care este rolul normei juridice în ansamblul sistemului normativ social? 3. Analizaţi corelaţia dintre normele juridice, normele obiceiului şi normele tehnice. 4. Corelația normelor juridice juridice cu normele etice. etice.

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4: Corelaţia normelor juridice cu normele etice Structură (ideile esenţiale): 1 - morala precede dreptului: originea etică a dreptului; definiţia dreptului în Roma antică 2 - două tendinţe în doctrina juridică: unitatea indisolubilă dintre drept şi morală (concepţiile moraliste despre drept) şi separarea dreptului de morală (pozitivismul juridic: statul este fundamentul dreptului, nu morala) 3 - explicarea pe larg a celor două concepţii 4 - concluzii: normele juridice nu se confundă cu normele morale (au obiect diferit de reglementare, apără valorile fundamentale ale societăţii, au forme şi mijloace speciale pentru aplic aplicare areaa lor, lor, neîntâ neîntâlni lnite te la alte alte norme norme social sociale, e, dispun dispun de mij mijloa loace ce de public publiciza izare, re, de sistematizare etc.)

4. NORMA JURIDICĂ  CONTINUT 1. Notiunea si trãsãturile normei juridice  Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar.  Definitie: norma juridica este o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la îndeplinire pe cale statala, în caz de nevoie prin constrângere.

Trăsăturile normei juridice  A. Norma juridica are un caracter general si impersonal 

Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila în mod egal si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari. Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu înseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe întreg teritoriul tarii sau asupra întregii populatii. În al doilea doilea rând, rând, gener generali alitat tatea ea si impers imperson onali alitat tatea ea unei unei norme norme juridi juridice ce nu presup presupun un cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor în care se poate afla un subiect. În sfârsit, exista norme juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita)  pentru organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie , Procurorul General al tarii, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga de la caracterul impersonal al normei întrucât nu se are în vedere persoana care la un anumit moment ocupa functia, ci functia ca atare. Caracterul general al normei juridice nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie Autonomia locală locală implica implica descentra descentralizare lizareaa si deconce deconcentrare ntrareaa exercitiu exercitiului lui puterii puterii locala. Autonomia administrative la nivelul colectivitatilor locale.  B. Norma juridica are un caracter tipic

Acea Aceast staa tras trasat atur uraa desc descin inde de din din gene genera rali lita tate teaa norm normei ei de drep drept. t. Fo Form rmar area ea tipu tipulu luii (a modelului) de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa în practica relatiilor  sociale se realizeaza în vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia în raport cu un interes social legalmente protejat. Pentru Pentru a putea putea formul formulaa identi identicul cul,, repeta repetabil bilul ul înt într-o r-o norma norma jurid juridica ica,, legiui legiuitor torul ul cauta cauta generalul, ceea ce este universal într-un manunchi de relatii sociale si, în raport de acesta, formuleaza tipul conduitei. C. Norma juridica implica un raport intersubiectiv

 Norma juridica implica, în mod ideal, un raport intersubiectiv.  Norma juridica nu este doar  o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul în raport cu semenii sai.  Norma juridica are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relatie. În acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral  al normei normei de drept. Ideea de bilateralit bilateralitate ate este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) si de cea de reciprocitate. Afirmarea unei persoane în planul comertului juridic implica o permanenta limitare reciproca fata de celelalte subiecte. D. Norma juridica juridica este obligatori obligatoriee  Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pâna la imperativ în domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pâna la permisiv permisiv în dreptul dreptul privat privat (civil, (civil, comercial comercial). ). Norma juridica juridica se bucura, bucura, spre deosebire deosebire de

toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a traducerii în viata - eventual prin constrângere). În acest scop, nu este suficienta forta ce o impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Caracterul de injonctiune (de  porunca statala) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. Obligativitatea normelor juridice înseamna, în acest sens, ca norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrarii în vigoare), continuu si neconditionat. Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari: a) Obligativitatea este o trasatura intrinseca a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ în care este cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de câmpul aplicabilitatii sale etc.  b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii în viata a normei   juridice. Într-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat) care se aplica cotidian sau exista norme care se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme care se aplica rar sau foarte rar.

2. Structura normei juridice Analiza structurii normei juridice este, în general, facuta dintr-o dubla perspectiva: a) o  perspectiva data de logica normei – structura logico-juridica a normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice.  A. Structura logica a normei juridice

Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.   Ipoteza normei de drept  descrie împrejurarile în care intra în actiune dispozitia sau sanctiunea normei. În ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot/sotie, gestionar etc.) sau în ipoteza poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoana fizica, persoana juridica, „acela care...” etc.). Împrejurarile în care intra în actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate  prin ipoteza normei. În acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativdeterminate (sau subîntelese). subîntelese).  Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. În dispozitie sunt cuprinse drepturile si obliga obligatiil tiilee subiec subiectel telor or partic participa ipante nte la raport raporturi urile le social sociale, e, condui conduita ta acest acestora ora.. Dispoz Dispozii ția cuprinde cuprinde imperativu imperativul,l, comandam comandamentul entul normei normei sau elementul elementul sau rational rational (reprezent (reprezentarea area constienta a legiuitorului fata de exigentele vietii în comun). Dispozitia normei juridice poate  sa ordone (sa impuna) o anumita conduita. Spre exemplu: obligatia unitatii platitoare de impozit de depunere a declaratiei de impunere; obligatia instantei de judecata de a dispune citarea partilor la primirea actiunii; obligatia comerciantului de a solicita înmatricularea în registrul comertului etc.

În raport cu modul în care este precizata precizata conduita conduita partilor, partilor, dispozitiile dispozitiile pot fi determinate sau relativ-determinate. Vocabularul juridic exprima în termeni diferiti modul de adresare a comandamentului comandamentului în cadrul dispozitiei. Spre exemplu: „trebuie”, „are dreptul”, „este obligat”, „este îndreptatit”, „poate”, „este autorizat”, „este oprit” etc. este al treile treileaa elemen elementt struct structura urall al normei normei jurid juridice ice.. Sancti Sanctiune uneaa contin continee  Sanctiunea este urmari urmarile le nefav nefavora orabil bilee care care survin survin în condi conditii tiile le neresp nerespec ectar tarii ii dispoz dispoziti itiei ei sau a ipotez ipotezei ei (sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea  promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). În general, se are în vedere primul aspect (negativ) al sanctiunii, considerându-se ca sanctiunea asigura eficienta normei. Sancti Sanctiuni unile le pot fi   formale Dreptull se carac caracter terize izeaz azaa prin prin sancti sanctiuni uni formale si neformal neformale. e. Dreptu formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de comportamentul care lezeaza ordinea sociala. Din punctul de vedere al  gradului de determinare, determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativdeterminate, determinate, alternative alternative si cumulative. Dupa ramura de drept în care intervin, sanctiunile pot fi: civile, disciplinare, administrative, financiare, penale. Dupa Dupa natu natura ra lor, lor, sanc sanctiu tiunil nilee pot pot fi: privi privitoa toare re la  patrimoniul    persoanei persoanei (patrimoniale), (patrimoniale),  privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile), privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea).  B. Structura tehnico-legislativa

Exista articole în acte normative în care normele juridice sunt redactate dupa formula analizata mai sus (deci în care elementele structurale pot fi identificate cu relativa usurinta). Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente, celelalte urmând a fi deduse pe cale de interpretare logica. Acest aspect pune în discutie cealalta perspectiva a analizei structurii normei juridice  – structura sa tehnico-legislativa. Constructia tehnico-legislativa a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Astfe Astfel, l, în dome domeni niul ul drep dreptu tulu luii pena penall exis exista ta auto autori ri care care sust sustin in ca si norm normel elee pena penale le au const construc ructia tia trihoto trihotomic micaa anali analiza zata ta mai sus (ipote (ipoteza, za, dispoz dispoziti itie, e, sancti sanctiune une). ). În gener general, al, comandamentul normelor penale este subînteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la demnitatea sau la onoarea semenilor tai etc.). Exista însa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica si anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea. Consideram ca acest punct de vedere nu tine cont de cele doua perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logica si structura tehnico-legislativa. Din punctul de vedere al structurii logico-juridice si norma de drept penal prezinta o alcatuire trihotomica. Elementele (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte  printr-o interpretare logica. O ultima problema care se ridica în analiza structurii normelor juridice priveste  structura normelor de drept international public. Este vorba, în special, de rolul sanctiunii sanctiunii în dreptul international. Dreptul international public este un drept consensual, iar normele sale sunt

obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de catre state a tratatelor obliga statele sa aplice normele acestora cu buna-credinta. Totodata, regulile si principiile unanim admise ale dreptului international interzic utilizarea fortei în relatiile dintre state, diferendele dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin mijloace pasnice, pe calea tratativelor. Recurgerea la constrângere – militara sau nemilitara – este recunoscuta doar cu titlu de exceptie si numai în conditiile prevazute de Carta O.N.U.

3. Clasificarea normelor juridice Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe cât posibil, sa contina un numar limitat de criterii.  A. Criteriul ramurii de drept 

Un prim criteriu în baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci al ramurii de drept). În   baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc.  B. Criteriul fortei juridice a actului normativ

Un alt criteriu este acela al  fortei juridice a actului normativ în care este cuprinsa norma  juridica. Se vor întâlni norme juridice cuprinse în legi  – actul normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema –, în decrete, în hotarâri guvernamentale sau ordonante  precum si în acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii). C. Criteriul structurii logice

Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor  structurale analizate, normele  juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, în artico articolul lul din actul actul normat normativ iv în care care sunt sunt public publicate ate,, toate toate partil partilee const constitu itutiv tivee (ipote (ipoteza, za, dispozitie, sanctiune). Unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie în acelasi act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete . La rândul lor aceste norme sunt clasificate în: norme de trimitere trimitere si norme în alb. Diferenta între aceste doua categorii de norme consta în faptul ca, pe când normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (în orice caz prezente), în normele în alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.  D. Criteriul sferei de aplicare

Dupa  sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica în: norme generale, norme speciale  si norme de exceptie.

caracterizeaz zeazaa prin aceea ca au sfera sfera cea mai larga de aplicabili aplicabilitate tate  Normele generale se caracteri într-un domeniu sau într-o ramura de drept (spre exemplu unele reglementari cuprinse în Codul Codul civil civil reprez reprezint intaa dreptu dreptull comun comun pentru pentru relati relatiii reglem reglement entate ate prin prin norme norme de drept drept comercial). Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant).  Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixeaza vârst vârstaa minima minima pentru pentru casato casatorie rie la 18 ani barbatul barbatul si la 16 ani femeia. femeia. Acelas Acelasii artico articoll completeaza însa regula de mai sus printr-o exceptie si anume: pentru motive temeinice se  poate încuviinta casatoria femeii care a împlinit 15 ani.  E. Criteriul gradului si al intensitatii incidentei

Dupa  gradul si intensitatea intensitatea incidentei lor, se disting normele-principii, denumite si norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei în Constitutii, în  Declaratii (cum ar fi: Declar Declarati atiaa univer universal salaa a dreptu drepturil rilor or omulu omului) i) sau sau sunt sunt deduse deduse pe cale cale de int interp erpret retare are,, ca  principii generale de drept.  F. Criteriul modului de reglementare a conduitei

Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica în norme onerative, norme  prohibitive si norme  permisive.  Normele juridice onerative (de la latinescul care înse înseam amna na sarc sarcin ina) a) sunt sunt acel acelee norm normee juri juridi dice ce care care obli obliga ga subi subiec ectu tull sa onus,-eris, care savârseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor îngrijire, cei care doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul acordul în fata ofiterului starii civile etc.   Normele juridice  prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savârsirea unor actiuni. Spre exemplu: legea interzice casatoria între rude colaterale pâna la gradul al IV-lea inclusiv, interzice casatoria sub sub o anumita vârsta, interzice furtul etc. Uneori Uneori aceste doua categorii categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative imperative (care comanda o conduita sau impun abtinerea de la o conduita).  Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic o anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca subiectul, în baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care încalca ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa încheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate, de asemenea, sa sustraga un bun în vederea vânzarii sale. Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând în acest caz denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme consta în aceea ca atunci când subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunând într-un mod determinat. Astfel, spre exemplu, în caz de divort partile

se pot învoi în legatura cu numele pe care îl vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de învoiala partilor, consemnând-o în hotarârea de divort. Daca însa partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta – spune legea – este obligata sa hotarasca si în legatura cu numele pe care urmeaza sa-l poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei. G. Normele organizatorice

Uneori se remarca în sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme normele organizatorice. Sunt incluse în aceasta categorie normele care privesc organizarea institutiilor si a organismelor sociale.  H. Normele punitive si normele stimulative

O alta alta categ categori oriee de norme norme o reprez reprezint intaa norme normele le  punitive si normel normelee  stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de socioogia juridica si anume:  sanctiunea negativa  – pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei, si  sanctiunea  pozitiva  – un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept.

4. Actiunea normei juridice Coordo Coordonat natele ele fundam fundament entale ale ale actiun actiunii ii norme normelor lor de drept drept sunt: sunt: timpul, timpul, spatiul  spatiul  si  persoana.  A. Actiunea în timp a normei juridice

În privinta actiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care intereseaza în mod deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare a normei juridice.

Intrarea în vigoare a normei juridice  Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de împrejurarea ca orice noua reglementare, adresându-se oamenilor oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista în drept principiul nemo consetur ignorare legem (jus) – nimeni nu se poate scuza invocând necunoasterea legii. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra în vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia în care în continutul actului normativ în care apare norma juridica se prevede intrarea în vigoare la o alta data decât publicarea normei (aducerea sa la cunostinta). În conformitate cu art.78 din Constitutia României astfel cum a fost revizuita în anul 2003, legile intra în vigoare la trei zile dupa publicarea lor în Monitorul Oficial, daca nu se prevede o alta data. Legiuitorul ordinar a stabilit ca, de regula, atât legile, cât si ordonantele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intra în vigoare la trei zile de la data

 publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I sau la o data ulterioara prevazuta în textul lor. Termenul de trei zile se calculeaza pe zile calendaristice (iar nu pe zile libere, ca în  procedurile judiciare), începând cu data publicarii în Monitorul Oficial si expira la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare. Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra în vigoare la data publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub conditia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului României, competenta sa fie sesizata, cu exceptia cazurilor în care în cuprinsul lor nu este  prevazuta o data ulterioara. Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale autori autoritat tatilo ilorr admini administr strati ative ve autono autonome, me, precu precum m si ordine ordinele, le, instru instructi ctiuni unile le si alte alte acte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate intra în vigoare la data publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu exceptia cazurilor când în cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara.  În dreptul comunitar, comunitar, actele de întindere generala intra în vigoare la data pe care o fixeaza sau în a 20-a zi dupa publicare. În teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume: 1. atunci când o parte din teritoriul tarii ramâne izolat, printr-o cauza de forta majora, de restul tarii, situatie în care necunoasterea poate fi obiectiva. 2. în materie de conventii (în dreptul civil sau comercial), atunci când o persoana încheie un contract necunoscând consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul ca s-a aflat în eroare de drept –  care viciaza vointa. Principiile actiunii în timp a normei juridice Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrarii sale în vigoare norma juridica este activa. Ea actioneaza pentru viitor.  Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si întinde efectele asupra raporturilor nascute înaintea intrarii sale în vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Norma juridica apare astfel ca o adevarata servitute a viitorului. Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice a) normele juridice cu caracter  interpretativ. Întrucât normele juridice care interpreteaza norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele sa fie retroactive.  b) normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai   favor favorabi abile le infrac infractor torulu uluii sau normel normelee jurid juridic icee care care preva prevadd contr contrave aventi ntii, i, atunc atuncii când  când  reglementarea este favorabila contravenientului. c)  Retroactivitatea  Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul normei juridice. În acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv.   Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.

Iesirea din vigoare a normei juridice Încetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati: a) ajungerea la termen; b) desuetudinea; c) abrogarea. a) Atunci când exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza exceptionala, este evident ca ajungerea la termen sau încetarea starii determina si încetarea actiunii normelor juridice respective.  b) O norma juridica se considera cazuta în desuetudine, atunci când, desi formal ea este în vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica. Aceasta modalitate mai poarta si denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, forma formal,l, mai mai exista exista norme norme juridi juridice ce care care reglem reglement entau au relati relatiii socia sociale le specif specifice ice societ societati atiii românesti pre-revolutionare; ele însa au încetat sa se mai aplice, au cazut în desuetudine. c) Abroga Abrogarea rea este este cea mai importa importanta nta modali modalitat tatee de scoatere scoatere din vigoa vigoare re a unei unei norme  juridice. Abrogarea reprezinta cauza de încetare a actiunii normei de drept datorata intrarii în vigoare a unei norme noi. Este vorba deci despre o noua manifestare de vointa a legiuitorului. Totodata, trebuie retinuta si situatia  suspendarii actiunii în timp a unei norme juridice,  pentru cauze determinate. De obicei, în situatii exceptionale, se procedeaza la restrângerea sau la suspendarea garantiilor constitutionale pe perioada aplicarii masurilor exceptionale (legea martiala, legi pentru situatii exceptionale).  Formele abrogarii. Abrogarea – ca principala modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice - cunoaste doua forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita. Abrogarea expresa  poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta în desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin   preci preciza zarea rea în detali detaliu, u, în contin continutu utull noului noului act normat normativ, iv, a actelo actelorr normat normative ive scoase scoase din vigoare. Exemplu: la data intrarii în vigoare a prezentei legi (decret, hotarâre, ordonanta, decizie) se abroga legea nr. ..., decretul nr. ..., etc., cu indicarea anului aparitiei fiecaruia. Abrogarea expresa indirecta utilizeaza utilizeaza formula: „pe data intrarii în vigoare vigoare a prezentul prezentului ui act normativ se abroga orice dispozitie legala contrara”. Abrogarea Abrogarea tacita mai poarta poarta denumirea denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legatura cu actiunea vechilor norme  juridice. Ultraactivitatea normei juridice atrage dupa sine continuarea efectelor normei dupa iesirea din vigoare, pe timp limitat. Spre exemplu, conform art. 72 alin. (2) si (3) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului si publicitatii imobiliare, se stabilesc date diferite de abrogare a unor  dispozitii care sunt înlocuite prin lege, desi legiuitorul a precizat ca legea va intra în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. Modalitatea de intrare în vigoare (cu  pastrarea legii vechi pentru o anumita perioada, care deci va ultraactiva) este determinata de o situatie exceptionala, întrucât finalizarea lucrarilor de cadastru se va realiza diferentiat, la date diferite, având ca finalitate intrarea, pe baza legii, a noului sistem de carte funciara.

5. Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si  personala, în sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. În aceasta privinta, unele legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialitatii.  Norma juridica româna se aplica asupra cetatenilor sai (principiul cetateniei active). Ea are incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul României sau asupra apatrizilor  (persoanelor fara cetatenie). În dreptul public se recunoaste stricta aplicatiune teritoriala a normelor juridice. În dreptul  privat, si anume în materia regimului juridic al imobilelor, se prevede aplicarea legii române. Cât priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, în sensul ca  persoana româna aflata în strainatate ramâne supusa legii române.  În privinta persoanelor juridice, acestea au nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabil stabilit, it, potriv potrivit it actul actului ui consti constitut tutiv, iv, sediul sediul social social.. Daca Daca exista exista sedii sedii în mai multe multe state, state, determinant este   sediul real,  prin care se întelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare. În legatura cu forma actelor, în acest caz, are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus regit actum. Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. În decursul istoriei, statele au dezvoltat un sistem de relatii politico-diplomatice, sistem care a impus o seama de institutii de profil, care sa serveasca scopul mentinerii climatului de cunoastere reciproca a statelor, de respect r espect si buna conlucrare. În atare conditii a aparut si excepti exceptiaa extrate extraterito ritorial rialitat itatii. ii. Exceptia extra extrater terito itoria rialita litatii tii prives priveste te sediul sediul misiun misiunii ii diplom diplomati atice ce si, în parte parte,, perso personal nalul ul aceste acesteia. ia. Aceast Aceastaa except exceptie ie consta consta în aceea aceea ca asupra asupra acesto acestora ra nu au incide incidenta nta normel normelee jurid juridice ice nationale. O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normei juridice se refera la regimul juridic al strainilor.  Notiunea de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie (apatrid). Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimu regimull nation national, al, regimu regimull speci special al si regimu regimull ce rezult rezultaa din clauz clauzaa natiu natiunii nii celei celei mai  favorizate.   Regimul national  consta în recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se  bucura proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute cetatnilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute în general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice.  Regimul special  consta în acordarea pentru straini (pentru unele categorii si în domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate în acorduri internationale sau în legislatii nationale. Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1- Cum se defineşte norma juridică şi care sunt trăsăturile sale? 2- Ce rol rol joacă joacă norma juridică juridică în în societ societate? ate? 3- Caracteri Caracterizaţi zaţi structu structura ra logică logică a normei normei juridice juridice.. 4- Caracteri Caracterizaţi zaţi structura structura tehnic tehnico-legi o-legislati slativă vă a normei normei juridice. juridice. 5- Cum se se clasif clasifică ică norm normele ele juri juridic dice? e? 6- Acțiune iuneaa în tim timpp a nor norme meii juri juridi dice ce 7- Prezenta Prezentaţi ţi regulile regulile de intrare în vigoare vigoare a normei normei juridice juridice,, precum şi cele cele de ieşire din din vigoare. 8- Arătaţi Arătaţi principiile principiile aplicării aplicării normei normei juridice juridice în spaţiu şi asupra persoa persoanelor nelor.. Există excepţii? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6: Acţiunea în timp a normei juridice Structură (ideile esenţiale):

- există 3 momente ale acţiunii în timp:  I. Intrarea în vigoare a normei juridice:

- principiul nemo censetur ignorare legem : conţinut, aplicarea principiului în dreptul românesc şi în dreptul comunitar  - excepţiile de la principiu (două): izolarea unei părţi a teritoriului; eroarea de drept  II. Acţiunea propriu-zisă a normei juridice

- explicarea caracterului activ al normei juridice: norma nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează 1. Principiul neretroactivităţii legii - sediul sediul materi materiei; ei; conţin conţinut; ut; aplic aplicare areaa princ principi ipiulu uluii în dreptu dreptull privat privat şi în dreptu dreptull public public;; noţiunea de situaţie juridică - exce excepţ pţii iile le de la prin princi cipi piu: u: a) norm normel elee jurid juridic icee inte interp rpre reta tati tive ve;; b) norm normel elee pena penale le dezincriminatorii şi normele penale şi contravenţionale mai favorabile infractorului, respectiv contravenientului; contravenientului; c) retroactivitatea expresă. 2. Principiul neultraactivităţii legii - conţinut

- excepţii: normele juridice cu caracter temporar sau excepţional (jurisprudenţa constituţională în materie)  III. Ieşirea din vigoare a normei juridice

- analiza celor 3 cazuri de ieşire din vigoare şi a efectelor lor: a) ajungerea la termen (exemple); b) desuetudinea (exemple); c) abrogarea: - expresă (directă sau indirectă); exemple - tacită (implicită); exemple. IV. Aspecte de drept internaţional public -

abrog rogare area tra tratate tatelo lor  r 

-

suspenda suspendarea rea tratatel tratatelor. or. Discuţie Discuţie privind privind suspend suspendarea area aplică aplicării rii unei unei norme juridice juridice şi în dreptul intern

5. TEHNIC TEHNICA A ELABORĂ ELABORĂRII RII ACTEL ACTELOR OR NORMAT NORMATIVE  IVE  CONTINUT 1. Notiunea tehnicii juridice Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare pe care numai  perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si abstractiuni, tehnica juridica tinde la economia gândirii sau a mijloacelor.

 Definitie: tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor   prin care necesitatile pe care le înfatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima în continutul normei de drept) si se realizeaza apoi în procesul convietuirii umane. 2. Notiunea tehnicii legislative

 Definitie: Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita dintr-un complex de metode si procedee, menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substantei) reglementarilor juridice. Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii normative. Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre legiuitor.

3. Principiile (cerintele) legiferarii

  A. Principiul (cerinta) fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor   juridice

Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedata, în raport cu importanta si complexitatea lor, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legisl legislati atiei ei din domeni domeniu, u, precu precum m si a reglem reglemen entari tarilor lor simila similare re din legisl legislati atiaa strain straina, a, cu deosebire a aceleia din Uniunea Europeana, pentru ca solutiile preconizate sa fie compatibile cu cele ale Uniunii Europene. Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda: descrierea situatiilor  de fapt ce urmeaza sa fie transformate în situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu  privire la determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se   gas gases escc în cont contac actt cu jude judeca cati tile le de valo valoar aree din din care care se insp inspir iraa însa însasi si schi schimb mbar area ea,, determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa etc.  B. Principiul (cerinta) asigurarii unui raport firesc între dinamica si statica dreptului

În general, legea legea reglemente reglementeaza aza pentru perioade perioade lungi. În rela țiile sale cu politica, politica, dreptul apare mai conservator, el cauta sa apere si sa asigure unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si valoare. Având un caracter organizatoric, dreptul îsi perfectioneaza necontenit tehnica de reglementare. Ca produs al activitatii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul poate atinge nu numai grade relativ mari de independenta, dar poate circula de la o societate la alta, dând nastere la difuziune si la traditie. Are loc, la scara istorica, un proces de împrumut, de propagare peste timp, de contaminare juridica. Autonomia relativa a dreptului îl face mai rezistent la presiunile modificatoare. Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica si statica dreptului nu este doar o chestiune de politica juridica, el tine de însasi ratiunea dreptului, de menirea sa sociala. C. Principiul (cerinta) corelarii sistemului actelor normative

Într-un stat, actele normative exista într-o strânsa legatura unele cu altele. Sistemul actelor  normative (sistemul legislatiei sau sistemul legislativ) implica legaturi multiple între partile care-l compun. Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotarâri, decizii –  actioneaza, în reglementarea raporturilor sociale, în cadrul unui proces caracterizat printr-o acuta interferenta. În momentul edictarii actelor normative legiuitorul va trebui sa tina cont de exist existent entaa acest acestor or corela corelatii, tii, sa ia în calcu calcull tot totali alitat tatea ea implic implicati atiilo ilorr unei unei noi reglem reglemen entari tari,, modificarile normative subsecvente etc.  D. Principiul accesibilitatii si al economiei de mijloace în elaborarea normativa

Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu constau în: a) alegerea formei exterioare a reglementarii;

 b) alegerea modalitatii reglementarii juridice; c) alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei. a) Alegerea formei exterioare exterioare a reglementarii reglementarii este o cerinta de tehnica legislativa, întrucât de forma exterioara a reglementarii depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa în sistemul actelor normative, corelatia cu celelalte acte normative etc. b) Alegerea modalitatii de reglementare reglementare – priveste optiunea legiuitorului în legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. Dupa cum stim, stim, o regula regula jurid juridica ica poate poate reglem reglement entaa impera imperativ tiv (prohi (prohibit bitiv iv sau onerat onerativ) iv) o anumi anumita ta conduita, poate lasa la dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiectii în legatura cu adoptarea conduitei. Totodata, metoda reglementarii difera de la o categorie de norme la alta. c) Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt transpuse în  practica prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a unui limbaj adecvat. Aceasta cerinta priveste în mod nemijlocit: constructia normei, cuprinderea în norma a elementelor structurale, fixarea tipului de conduita, stilul si limbajul juridic. Aceste categorii trebuie sa fie cuprinse, prin procedee specific juridice de conceptualizare, în articole concrete ale actului normativ. Conceptele, categoriile si notiunile pe care le contin normele juridice vor  avea valoare atât timp cât ele exprima necesitati reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în conditiile în care ele vor înceta sa corespunda acestor necesitati. O alta constructie a tehnicii juridice o constituie  fictiunile si prezumtiile.  Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, în conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost stabilit sau nu exista în realitate. Fictiunea pune în locul unei realitati, alta inexistenta. Spre exemplu, situatia în care o  persoana este declarata incapabila permanent, desi poate sunt cazuri când ea este capabila, are momente de luciditate, totusi printr-o fictiune interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja nascut, el fiind subiect de drept, cât priveste drepturile sale.

sunt, la rândul rândul lor, lor, proce procedee dee tehnic tehnicee pe care care legiui legiuitor torul ul le uti utiliz lizeaz eazaa în  Prezumtiile sunt, constructiile juridice. În anumite situatii, legiuitorul presupune ca ceva, fara a fi fost dovedit, exista cu adevarat. Spre exemplu, prezumtia cunoasterii legii, cu consecinta sa: nemo censetur  ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocând necunoasterea legii); prezumtia de  paternitate, potrivit careia copilul are ca tata prezumat pe sotul mamei, etc. Un alt aspect care priveste cerinta accesibilitatii normei juridice este  stilul  si limbajul  acesteia. Limbajul juridic este, prin excelenta, un limbaj specializat, institutionalizat. Textul normei juridice trebuie sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie, concizie si caracter  stereotip. 4. Partile constitutive ale actului normativ

Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: expunerea de motive, titlul actul actului ui norma normativ tiv,, preamb preambulu ulull si formul formulaa int introd roduct uctiva iva,, dispoz dispoziti itiii sau princ principi ipiii genera generale, le, dispozitii de continut, dispozitii finale si tranzitorii. Expunerea de motive motive con ține o prezentare succinta succinta a actului normativ, a conditiilor conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin adoptarea respectivului act normativ. Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa exprime cu claritate continutul actului normativ). Preambulul actului normativ constituie o intr introd oduc ucer ere, e, o pune punere re în tema tema a subi subiec ecti tilo lorr în lega legatu tura ra cu moti motiva vati tiaa soci social al-po -poli liti tica ca a interventiei legiuitorului. Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera relatiilor ce se reglementeaza, reglementeaza, definirea unor notiuni etc. Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. În aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate urmarile nefavorabile, în cazul nerespectarii conduitei impuse. Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi în legatura cu: punerea în aplicare a reglementarii, intrarea sa în vigoare, relatiile cu reglementarile preexistente etc. 5. Elementele de structura ale actului normativ

  Norma Norma juridi juridica, ca, cu struct structura ura sa int intern erna, a, este este cuprin cuprinsa sa în artico articolel lelee actul actului ui norma normativ tiv.. Elemen Elementul tul struct structura urall al actul actului ui normat normativ iv îl forme formeaza aza articolul  (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri însa când, în cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa în mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite în articole diverse. Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în sectiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le contin. 6. Tehnica sistematizarii actelor normative

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea si codificarea.  A. Încorporarea Încorporarea

Încorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este oficiala încorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: Colectiile de

legi, decrete, hotarâri publicate periodic, colectii în care se îmbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului normativ). În afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane particulare (sub forma unor îndrumare legislative).  B. Codificarea

Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea cuprinderea într-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinând aceleiasi ramuri de drept. drept. Actiun Actiunea ea de codific codificare are implic implicaa o bogata bogata activi activitat tatee a legiui legiuitor torulu ului,i, de preluc prelucrar raree compl complexa exa a înt întreg regulu uluii materi material al normat normativ, iv, de îndep îndepart artare are a norme normelor lor depasi depasite, te, perima perimate te (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor  norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale).

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin tehnică juridică? 2. Ce înţelegeţi prin dat şi construit ? Explicaţi Teoria lui François Gény. 3. Ce înţelegeţi prin tehnică legislativă? 4. Analizaţi principiile de legiferare. 5. Ce sunt ficţiunile juridice? Dar prezumţiile? 6. Care sunt părţile constitutive ale actului normativ? 7. Care sunt elementele de structură ale actului normativ? 8. Sistematizarea actelor normative. 9. Ce înseamnă încorporarea actelor normative? 10. Ce înseamnă codificarea actelor normative? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 8: Sistematizarea actelor normative Structură (ideile esenţiale):

1 -

nece ecesita sitate teaa

sis sistem temati tizzării ării acte actelo lorr

norm ormativ ativee:

core corela lare reaa

şi sim simplif plific icaarea rea

reglementărilor  2 - expl explic icar area ea pe larg larg a celo celorr două două form formee ale ale sist sistem emat atiz izăr ării ii:: înco încorp rpor orar area ea (A) (A) şi codificarea (B) A. Înco Încorp rpor orar area ea - definiţie - forme: oficială şi neoficială (explicaţie; exemple)

B. Codi Codifi fica care reaa - definiţie - explicarea mecanismului de codificare: crearea codului, elemente de conţinut, condiţiile calitative ale unui cod - scurt istoric al codificării: în dreptul roman, dreptul francez, dreptul german, dreptul românesc

LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA II: Elaboraţi un referat cu tema „Actiunea în timp a normei juridice” (minimum 6 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA II: Cursuri, monografii:  Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995. Ion Dogaru Dogaru (coord (coordona onator tor), ), Nicola Nicolaee Popa Popa ş.a., ş.a.,   Drep Dreptt civil civil.. Ideea Ideea curge curgeri riii timpu timpului lui şi consecinţele ei juridice , All Beck, Bucureşti, 2002. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), All, Bucureşti, 1995. Daniel Mainguy,  Introduction générale au droit, Litec, Paris, 2002.

 Studii, articole:  Nicolae Popa, Constituţia României şi spiritul integrării europene, Revista de Drept Public, nr. 1, 2002.   Nico Nicolae lae Popa, Popa, Câteva Câteva aspec aspecte te privi privind nd rolul rolul juris jurispru pruden denţe ţeii Curţii Curţii Consti Constituţ tuţio ional nalee în îmbogăţirea conceptuală a dreptului, Lex et scientia, vol. I, nr.6, ed. Trei, Bucureşti, 1999.  Nicolae Popa,  Din nou despre relaţia drept-stat, AUB, Drept, 1995.  Nicolae Popa,  Aspecte teoretice privind tehnica elaborării actelor normative, AUB, Drept, 1993. Ioan Vida, Acţiunea normei juridice în timp, Dreptul, nr. 12, 2004.

 Legislaţie necesară: Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică de elaborare a actelor normative, republicată

UNITATEA DE ÎNVĂTARE III: DREPTUL SI JUSTITIA CUPRINS: 1. Institutii judiciare 2. Proba dreptului  3. Teste de autoevaluare 4. Lucrare de verificare Unitatea 3 5. Bibliografie pentru Unitatea 3 OBIE OBIECT CTIV IVEL ELE E UNIT UNITĂ ĂȚII DE ÎNVĂ ÎNVĂȚARE: ARE: 1. INSTITUŢII JUDICIARE  OBIECTIVE: •

însuşirea principiilor instituţiilor judiciare

•

înţelegerea organizării şi funcţionării jurisdicţiilor naţionale şi internaţionale

2. PROBA DREPTULUI  OBIECTIVE: •

definirea noţiunii de probă

•

realizarea clasificării probelor 

•

înţelegerea importanţei probelor 

•

cunoaşterea sistemelor probatorii

•

înţelegerea obiectului probei

•

înţelegerea sarcinii probei, cunoaşterea principiilor şi a excepţiilor 

•

analiza mijloacelor de probă, atât a celor clasice (din perspectiva dreptului privat şi a dreptului penal), cât şi a celor moderne (cele electronice)

1. INSTITUŢII JUDICIARE  CONTINUT Justiţia este inerentă societăţii, ea reprezintă una dintre cele trei clasice funcţii ale statului si se realizează, însă, prin instituţiile sale, instituţii guvernate de anumite principii, care au la bază faptul că justiţia este un serviciu public (I). Diversitatea litigiilor impune o diversitate a jurisdicţiilor competente, după cum litigiile sunt între persoane sau între o  persoană şi stat sau între state (II).

I. Principii ale instituţiilor judiciare. Teoria justiţiei ca serviciu public Orga Organi niza zare reaa şi func funcţi ţion onar area ea aces acesto torr inst instit ituţ uţii ii judi judici ciar aree are are la bază bază prin princi cipi piii fundamentale, unele de rang constituţional. Vom analiza pe rând, principiile de organizare (A) şi principiile de funcţionare (B) a instituţiilor judiciare. A. Principii de de or organizare Organizarea instituţiilor judiciare şi, implicit, a justiţiei are la bază: principiul separaţiei (1), principiul ierarhiei jurisdicţiilor (2), principiul independenţei şi al imparţialităţii (3) şi  principiul colegialităţii (4). 1. Principiul separaţiei Principiul separaţiei are două coordonate, pe de o parte, separaţia jurisdicţiilor şi pe de altă  parte, separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii. Prima Prima coordo coordona nată tă semnif semnifică ică separa separaţia ţia înt între re juris jurisdic dicţia ţia de drept drept comun comun (insta (instanţe nţele le   judiciare) şi cea administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept comun trebuie, din nou, făcută o distincţie între instanţele civile şi instanţele penale. Această coordonată a principiului separaţiei se întâlneşte în majoritatea statelor Europei occidentale. În sistemul românesc de drept, se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa   personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii - judecători şi magistraţii – procurori. La noi, nu există o separaţie a jurisdicţiei de drept comun de cea administrativă. 2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor  În cazul oricărui litigiu, dacă una din părţi este nemulţumită, poate cere o nouă judecare a litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel sau recurs). Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a litigiului. Litigiul începe întotdeauna în faţa jurisdicţiei de prim grad (prima instanţă), fiind analizate elementele de fapt şi de drept. Împotriva hotărârii instanţei se pot exercita căi de atac, la instanţele ierarhic superioare, în orice stat, în vârful ierarhiei aflându-se Curtea de Casaţie . 3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca procesul său să fie judecat de un tribunal independent şi imparţial. În doctrină se afirmă că independenţa judecătorului se apreciază nu numai în raport cu  puterea politică, ci şi în raport cu experţii, sau chiar în raport cu propria lui persoană, în sensul de a se elibera de interese personale de orice natură. 4. Principiul colegialităţii Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un colegiu) şi nu de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică instanţa este compusă fie numai din magistraţi de carieră, fie numai din particulari (de exemplu, ca în Franţa, tribunalele de comerţ).

 B. Princi Principii pii de func funcţio ţionar naree

În funcţionarea instituţiilor judiciare s-au conturat mai multe principii rezultate din necesitatea de a satisface un interes general, de fapt, principii fundamentale ale serviciului  public, cum sunt: principiul egalităţii (1), principiul gratuităţii (2), principiul neutralităţii (3),  principiul continuităţii (4). 1. Principiul egalităţii Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba despre egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egalitatea în faţa judecătorului, principiu rezultat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Egalitatea în faţa instanţei a dus la cristalizarea concepţiei dreptului natural la un judecător. 2. Principiul gratuităţii Are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la serviciile avocaţilor. 3. Principiul neutralităţii  Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnică şi alta, socială şi politică. Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau sistemul inchizitorial. În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în administrarea  probelor, întâlnindu-se sistemul probei legale. În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinant în administrarea probelor, putând lua orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are un rol activ, judecând după intima sa convingere.  Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să fie independent de orice intervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de  presiune etc. Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şi faţă de propria persoană. 4. Principiul continuităţii Contin Continuit uitate ateaa presup presupune une o funcţi funcţiona onare re fără fără înt întrer rerupe upere re a instit instituţi uţiilo ilorr judic judiciar iare, e, deoarece continuitatea continuitatea este o trăsătură a serviciului public al justiţiei. Bineînţeles, Bineînţeles, judecătorii au dreptul la vacanţă, dar fără a întrerupe oficial pe timpul verii activitatea instanţei.

II. Jurisdicţii naţionale şi internaţionale În această secţiune vom analiza jurisdicţiile ordinare (A), jurisdicţiile specializate (B), sistemul înaltelor jurisdicţii: Curtea de casaţie, organizare, rol (C), precum şi un exemplu de înaltă jurisdicţie internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. A. Juris urisdi dicţ cţii iile le ordi ordina nare re (de (de dre drept pt comu comun) n) Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite, adică judecătorii, tribunale, curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare, competenţă, compunerea şi conducerea acestora. 1. Judecătoriile a. Organizare Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ, dar   pot exista şi sedii secundare, cu activitate permanentă. Ca structură internă, în cadrul lor 

 pot fi înfiinţate secţii sau complete specializate, în funcţie de natura litigiului, precum şi  pentru cauzele cu minori şi familie.  b. Competenţa Trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal. În materie civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă, toate litigiile, în afara celor de competenţa altor instanţe. În materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infrac infracţiu ţiunil nile, e, cu excep excepţia ţia celor celor de compet competen enţa ţa altor altor instan instanţe, ţe, precum precum şi alte alte cazuri cazuri  prevăzute de lege. c. Compunerea Compunerea în primă instanţă este dominată de principiul colegialităţii, principiu de la care care există există excepţ excepţia ia judec judecăto ătorul rului ui unic unic pentr pentruu cauze cauzele le privin privindd pensii pensii de înt întreţ reţine inere, re, rectificări şi înregistrări de stare civilă, popriri, încuviinţarea executării silite, învestirea cu formul formulăă execu executor torie, ie, măsur măsurii asigu asigurăt rători orii; i; cereri cereri de ordona ordonanţă nţă preşed preşedinţ inţial ială; ă; acţiun acţiunii  posesorii; procese-verbale de constatare şi sancţionare contravenţională; somaţia de plată; reabilitarea; amnistia sau graţierea; percheziţia şi măsurile preventive din timpul urmăririi  penale. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord în privinţa soluţiei, litigiul se va judeca în complet de divergenţă. d. Conducerea Fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şi atribuţii de administrare a instanţei. Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de activitate, pe lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe principiul colegialităţii, deoarece la fiecare instanţă funcţionează două structuri colegiale, Colegiul de conducere şi Adunarea generală a judecătorilor. 2. Tribunalele a. Organizare Tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţ. Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, maritime maritime şi fluviale fluviale sau pentru alte materii. În circumscripţi circumscripţiaa tribunale tribunalelor lor funcţioneaz funcţioneazăă mai multe judecătorii.  b. Competenţa Mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunale ca primă instanţă, tribunale ca instanţe de apel, tribunale ca instanţe de recurs. În materie civilă, tribunalele tr ibunalele judecă în primă instanţe procesele comerciale cu o valoare de  peste 1 miliard lei şi procesele comerciale al căror obiect este neevaluabil în lei; procese civile cu o valoare de peste 5 miliarde lei; conflicte de muncă; procese de contencios administra administrativ; tiv; creaţie creaţie intelectua intelectuală lă şi proprietat proprietatee industria industrială; lă; expropriere expropriere;; nulitatea nulitatea sau desfacerea adopţiei; erorile săvârşite în procesele penale; recunoaşterea hotărârilor date în ţări străine, precum şi executarea lor silită; orice alte materii prevăzute de lege în competenţa lor. În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute expres în Codul de procedură penală (omor, infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile privind siguranţa naţională; spălarea banilor; traficul şi consumul ilicit de droguri etc.).

Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii. Ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, hotărâri care nu sunt supuse apelului. c. Compunerea Compunerea are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătoriilor, singura precizare fiind aceea că atunci când se judecă apeluri şi recursuri, compunerea tribunalului este de 3  judecători. d. Conducerea Conducerea tribunalului este exercitată ca şi la judecătorii, de preşedinte şi Colegiul de conducere. Particularitatea constă în faptul că preşedintele tribunalului are atribuţii de control ale instanţelor din circumscripţie. 3. Curţile de Apel a. Organizarea Curţile de Apel au, de asemenea, personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai multe tribunale. Şi în cadrul lor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate pentru aceleaşi categorii de litigii ca în cazul tribunalelor.  b. Competenţa În primă instanţă, curţile de apel judecă litigii de contencios administrativ privind actele autori autorităţ tăţilo ilorr centra centrale. le. În mater materie ie penal penală, ă, judecă judecă infrac infracţiu ţiunil nilee prevăz prevăzute ute de Codul Codul de  procedură penală (printre ele, infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele acestor instanţe, de notarii publici etc.). Ca instanţe de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor în primă instanţă; ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor date în apel sau în primă instanţă, dar care nu sunt supuse apelului. c. Compunerea Compunerea urmează aceleaşi aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelor. d. Conducerea Conducerea este exercitată de preşedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de vicepreşedinţi şi de Colegiul de conducere.

B. Jurisdicţiile specializate 1. Tribunalele specializate Se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale etc. Tribunalele specializate nu au personalitate  juridică şi pot fi create în fiecare judeţ. Ele preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează. 2. Instanţele militare Instanţele militare sunt tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au statut de unitate militară. Ceea ce este specific acestor  instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie în baza căreia pe teritoriul statului primitor să  poată fi exercitată jurisdicţia română. Conducerea, în cazul celor categorii de instanţe, este exercitată de preşedinte, preşedinte, vicepreşedinte şi de de Colegiul de conducere. conducere. C.

Sistem stemuul înaltelo elor jurisdi sdicţi cţii

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a. Organizare şi rol Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă a României şi are rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Acest rol al instanţei supreme este de rang constituţional, fiind prevăzut expres în art. 126 alin. 3 din Constituţie. Înalta Curte are 4 secţii (civilă, penală, comercială şi de contencios administrativ şi fiscal), 4 Complete de 5 judecători şi Secţiile Unite.  b. Competenţa Instanţa supremă judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege; recursurile în interesul legii; cereri de strămutare, conflicte de competenţă, orice alte cereri. În materie penală, are rolul nu numai de instanţă de casare, ci şi de primă instanţă, deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competenţa sa (de regulă, infracţiunile săvârşite de demnitari, şefii cultelor religioase etc.). c. Compunerea Completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. Completul de 5  judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte. d. Conducerea Se exercită de Preşedinte, vicepreşedinte şi Colegiul de conducere. Colegiul este format din Preşedinte, vicepreşedinte şi 9 judecători aleşi pentru 3 ani în adunarea generală a  judecătorilor. În ceea ce priveşte Adunarea generală a judecătorilor, aceasta aprobă raportul anual de activitate, aprobă bugetul bugetul şi alege doi doi membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii. Magistraturii. 2. Un exemplu de jurisdicţie internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a. Organizare şi compunere Curtea este compusă din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a sigura o continuitate a  jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate al ONU,  b. Competenţă Trebuie făcută o distincţie între competenţa consultativă şi competenţa contencioasă. În cadrul competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie juridică. Compe Competen tenţa ţa conten contencio cioasă asă pune pune proble problema ma compet competenţ enţei ei materi materiale ale şi a compe competen tenţei ţei  personale. În orice caz, competenţa unei jurisdicţii internaţionale trebuie acceptată de state, ea nu se impune în mod obligatoriu. Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care  părţile  părţile i le supun. Competen Competenţa ţa personală personală semnifică semnifică faptul faptul că numai statele statele şi O.N.U. O.N.U. pot apărea în faţa Curţii.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Explicaţi principiile pe care se fondează instituţiile judiciare 2. Arătaţi modul de organizare a instanţelor judecătoreşti ordinare 3. Arătaţi modul de organizare a înaltelor jurisdicţii. Cazul Curţii de casaţie 4. Arătaţi organizarea şi funcţionarea jurisdicţiilor internaţionale

MODEL DE DE RĂSPUNS RĂSPUNS LA LA TESTUL DE AUTOEVALUARE AUTOEVALUARE NR.1 ȘI 2: Principii de organizare şi funcţionare a instituţiilor judiciare Structură (ideile esenţiale):  I. Principii de organizare: 1. Principiul separaţiei: a) separaţia jurisdicţiilor (separaţia între jurisdicţia de drept comun şi cea cea admini administr strati ativă) vă).. La rândul rândul ei, jurisd jurisdicţ icţia ia de drept drept comun comun presup presupune une distin distincţi cţiaa înt între re instanţele civile şi cele penale. b) separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii 2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor: conţinut, justificare 3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii: izvor (art. 6 CEDO, art. 124 Constituţia României); conţinut 4. Principiul colegialităţii: conţinut, evoluţia principiului (tendinţe actuale)  II. Principii de funcţionare: 1. Principiul egalităţii : izvor, semnificaţie (3 aspecte) 2. Principiul gratuităţii: semnificaţie (două aspecte) 3. Principiul neutralităţii: analiză pe două coordonate (a) tehnică; b) socială şi politică) 4. Principiul continuităţii: conţinut, justificare 2. PROBA DREPTULUI CONTINUT Pentru a înţelege mai bine problema probei este necesară lămurirea noţiunii de probă (1), prezentarea principalelor sisteme probatorii (2), precum şi analiza a trei aspecte majore: ce trebuie dovedit - obiectul probei (3), cine trebuie să dovedească -  sarcina probei (4) şi prin ce moduri se poate dovedi - mijloacele de probă  (5). 1. Notiunea de probă În această secţiune, vom analiza definiţia probei (A), importanţa probelor (B) şi clasificarea acestora (C). A. Definiţia probei Termenul „probă” provine de la latinescul  probatio, respectiv  probus, care înseamnă  bun, onest. În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în privinţa noţiunii de probă. În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie, în primul rând, făcută o distincţie între sensul noţiunii de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în dreptul penal găsim o definiţie legală a probei, şi anume, în Codul de procedură penală, în dreptul privat, nu există o astfel de definiţie, rolul determinant revenindu-i doctrinei. În dreptul penal, proba este definită ca reprezentând „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.” (art.63 alin.1 C. proc. pen.). În dreptul privat, majoritatea autorilor susţin că această noţiune comportă un sens larg şi un sens restrâns. Sensul larg  al noţiunii de probă cuprinde la rândul lui, o triplă accepţiune : acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt; mijlocul legal de dovedire a faptul faptului ui pretin pretins; s; rezult rezultatu atull obţinu obţinutt prin prin folosi folosirea rea mij mijloa loacel celor or de probă. probă. Sensul Sensul restrâns restrâns

comportă două accepţiuni: mijloc de probă pentru dovedirea unui fapt (potrivit C. civ.: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea, iar potrivit C. proc. civ.: expertiza şi cercetarea la faţa locului); fapt probator, adică un fapt material care a fost dovedit printr-un mijloc de probă şi care serveşte serveşte la dovedirea dovedirea altui fapt material. material. Astfel, sunt reţinute reţinute în definirea definirea noţiunii de  probă atât mijlocul de probă, cât şi faptul probator. În concluzie,  probele  probele pot fi definite definite ca mijlocul mijlocul de stabilire stabilire a existenţ existenţei ei dreptului dreptului  subiectiv, de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din  folosirea acestora în scopul aflării adevărului.

B. Importanţa probelor Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este esenţială în formarea intimei convingeri a judecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă din dreptul roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non probari, adică a nu avea drept sau a nu-l proba este acelaşi lucru. Cu toate acestea, proba şi dreptul nu se confundă, sunt noţiuni distincte; în plus, dreptul subiectiv poate exista independent de probă. C. Clasificarea probelor După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate (sau  primare) şi mediate (sau secundare). Probele imediate provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără intervenţia unei  persoane sau a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original). Probel Probelee media mediate te sunt sunt rezult rezultatu atull unor unor verigi verigi int interm ermedi ediare are,, nefiin nefiindd în legătu legătură ră direc directă tă cu adevărul (de exemplu, declaraţia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui înscris). După legătura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe şi indirecte. Probele directe dovedesc în mod nemjilocit obiectul probaţiunii (de exemplu, în dreptul civil, un înscris privind actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinerea unui alibi). Probele indirecte dovedesc o împrejurare ce are legătură cu obiectul probaţiunii. Sunt  probe indirecte: prezumţiile, absenţa alibiului persoanei bănuite, prezenţa unui obiect asupra infractorului etc. După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot  judiciare şi extrajudiciare . Probele judiciare sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemp exemplu, lu, mărtur mărturisi isirea rea,, decla declaraţ raţiile iile marto martoril rilor, or, cerce cercetar tarea ea al faţa faţa loculu locului,i, recons reconstit tituire uirea. a. Probele extrajudiciare sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată existenţa unui contract). După natura lor, probele pot fi materiale şi personale. Probele materiale dovedesc obiectul probaţiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin intermediul oamenilor. Există şi probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel, sunt  probele în Probel elee în apăr apărar aree dove dovede desc sc un elem elemen entt în favo favoar area ea apărar apă raree şi probe probele le în acuza acuzare re . Prob inculp inculpatu atului lui,, fie o vinovă vinovăţie ţie mai redusă redusă a acest acestuia uia,, o circum circumsta stanţă nţă atenuant atenuantă, ă, fie chiar  chiar  nevinovăţia lui. Probele în acuzare se referă la stabilirea unui element care incriminează inculpatul, dovedind vinovăţia lui. O altă altă categ categori oriee de probe probe speci speciale ale o reprez reprezint intăă   probele probele preexis preexistent tentee şi probele probele Probele le preexi preexiste stente nte se referă referă la o împrej împrejura urare re de fapt fapt anteri anterioa oară ră săvâr săvârşir şirii ii  survenite. Probe

infracţiunii. Probele sunt survenite dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracţiunii sau chiar ulterior. Într-o altă opinie exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi  perfecte şi imperfecte. Probele perfecte arată în mod cert vinovăţia unei persoane, iar cele imperfecte au caracter îndoielnic, neînlăturând posibilitatea nevinovăţiei persoanei cercetate.

2. Sisteme probatorii Sunt consacrate două sisteme: sistemul acuzatorial şi sistemul inchizitorial. Sistemul acuzatorial mai este denumit şi sistemul probei morale, iar sistemul inchizitorial, sistemul  probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem , care tinde să ia locul sistemului inchizitorial, şi anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului. În   sistemul sistemul acuzato acuzatorial rial sau sistemul sistemul probei probei morale morale, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea iniţiativei procesului. De exemplu, titularul unui drept sau al unei creanţe trebuie să probeze existenţa dreptului. Nu este stabilită nici o ierarhie între mijloacele de  probă şi instanţa are deplină libertate în formarea intimei sale convingeri. Acest sistem este întâlnit în special, în dreptul privat. În  sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale , administrarea probelor este lăsată în sarcina instanţei. Este întâlnit în special, în dreptul penal sau administrativ, unde rolul  procurorului sau al poliţiei, precum şi al instanţei sunt determinante în privinţa probelor. Rolul probelor este stabilit precis de legiuitor, care prevede condiţiile de admisibilitate a  probelor şi face o ierarhie a acestora. Sist Sistem emul ul acuz acuzat ator oria iall a cuno cunosc scut ut o evol evoluţ uţie ie inte intere resa sant ntă, ă, de la rolu rolull pasi pasivv al  judecătorului, la rolul activ. În ultimul timp, locul lui a fost luat de sistemul intimei convingeri a judecătorului. Sistemul intimei convingeri a judecătorului înseamnă faptul că judecătorul are deplină libertate în aprecierea probelor, putând administra şi ordona orice fel de probă. Şi în dreptul românesc trebuie făcută distincţia între litigiile de drept privat şi litigiile de drept penal, întâlnindu-se ambele sisteme, fiind consacrat rolul activ al instanţei.  În dreptul civil , trebuie făcută distincţia între proba faptului juridic şi proba actului  juridic. Faptului juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei legale, pentru înscrisurile  preconstituite, dar şi sistemul probei libere, în cazul înscrisurilor nepreconstituite. nepreconstituite. mod trad tradiţ iţio iona nal, l, s-a s-a apli aplica catt   sistemu   În drept dreptul ul penal  penal , în mod sistemull intimei intimei convinge convingeri ri a  judecătorului . Din reglementarea actuală a Codului de procedură penală, se observă că au fost eliminate sintagmele „potrivit convingerii lor” şi „conducându-se după conştiinţa lor”, de unde ar rezulta că sistemul intimei convingeri a judecătorului a fost înlocuit cu sistemul  probei legale. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi, în dreptul penal, în materia  probelor este un  sistem hibrid . Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, consacrat de legiuitor în 2003, dar care permite principiul libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri, prin teza I a art.63 alin.2 C. proc. pen., conform căreia „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită.”. În concluzie, modificarea legislativă din 2003 a Codului de procedură penală arată că libertatea de apreciere a probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului nu are un caracter  absolut, ci relativ, neînsemnând neînsemnând o excludere totală a sistemului sistemului intimei convingeri, ci faptul faptul

că trebuie realizat realizat un echilibru între convingerea convingerea instanţei instanţei şi lege, deoarece deoarece nu trebuie trebuie să se creadă că intima convingere are un rol predominant.

3. Obiectul probei Vom analiza mai întâi definiţia obiectului probei (A), apoi faptele care constituie obiectul probei (B), faptele care nu trebuie dovedite (C).  A. Definiţia obiectului probei Trebuie să facem o distincţie între elementele de fapt şi elementele de drept, sau altfel spus, între fapt şi drept. Elementele de fapt sunt faptele juridice şi actele juridice. Elementele de drept sunt normele juridice. Constituie obiect al probaţiunii numai elementele de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie dovedite.  Astfel, prin obiect al probei înţelegem ansamblul de împrejurări – acte şi fapte  juridice – pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice.  B. Faptele care constituie obiectul probei  În dreptul civil , faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua credinţă a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin  probarea faptelor pozitive contrare. Autorii de drept civil subliniază că faptele care constituie obie obiect ctul ul prob probei ei se pot pot clas clasif ific icaa şi în fapt faptee gene genera rato toar aree de drep dreptu turi ri şi obli obliga gaţii ţii,, fapt faptee modificatoare, fapte extinctive de drepturi şi obligaţii şi fapte de ineficacitate.  În dreptul penal , faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (res   probandae) şi fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. De exemplu, surprinderea făptuitorului unui omor în momentul în care ia viaţa victimei este un fapt principal. Faptele probatorii sunt probe indirecte şi privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale (de exemplu, relaţia de duşmănie între asasin şi victimă, în cazul unui omor). C. Faptele care nu formează obiectul probei este consa consacra cratt princi principiu piull lib libert ertăţi ăţiii probel probelor, or, în sensu sensull că este este   În drept dreptul ul penal  penal , este admisibilă orice probă. Cu toate acestea, există trei categorii de fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite: faptele evidente şi faptele notorii; faptele necontestate şi prezumţiile legale. a) Faptele evidente şi faptele notorii Faptele evidente sunt împrejurările care decurg din experienţa umană, din cunoaşterea unor fenomene obiective. De exemplu, nu se dovedeşte faptul că orice obiect cade de sus în  jos, în virtutea legii gravitaţiei. Faptele notorii sunt împrejurări cunoscute de orice cetăţean sau de un cerc larg de  persoane şi care nu trebuie dovedite în faţa instanţei. Faptele notorii de apreciază, însă de la caz la caz, deoarece există şi împrejurări notorii numai pe plan local, adică cunoscute de un cerc mai restrâns de persoane. Astfel, unii autori vorbesc de o notorietate generală şi de o notorietate locală.   b) Faptel Faptelee necon necontes testat tatee de părţi, părţi, în genera general,l, nu se doved dovedesc esc,, dar dar în cazul cazul unor  unor  împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei, trebuie dovedite, iar în cazul unor împrejurări neesenţiale nu se dovedesc.

c) Prez Prezum umţi ţiil ilee lega legale le abso absolu lute te nu treb trebui uiee dove dovedi dite te.. De exem exempl plu, u, o hotă hotărâ râre re  judecătorească se prezumă că reflectă adevărul în faţa unei alte instanţe, nemaifiind necesară dovedirea celor stabilite. 4. Sarcina probei Sarcina probei poate fi definită ca obligaţia procesuală a participanţilor într-un litigiu de a dovedi împrejurările care constituie obiectul probaţiunii. Vom analiza regulile privind sarcina probei (A), excepţiile de la aceste reguli (B), răsturnarea sarcinii probei (C) şi riscul probei (D).  A. Reguli privind sarcina probei Atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal, este consacrată regula actori incumbit  dovedească.  probatio , conform căreia cel care face o afirmaţie trebuie să o dovedească. Astfel, într-un proces civil, regula este că sarcina probei revine reclamantului. În schimb, în dreptul penal, trebuie făcută o distincţie între latura penală şi latura civilă şi o distincţie între organele judiciare şi părţile în proces. În ceea ce priveşte latura penală , regula este că sarcina probei revine organelor judiciare şi nu părţilor, spre deosebire de  procesul civil.   În privinţa părţilor , acestea nu au obligaţia de a administra probe, dar părţile pot  propune probe şi să ceară administrarea lor. Latura civilă a procesului penal este supusă regulii actori incumbit probatio, de unde rezultă că cel care exercită acţiunea civilă face o propunere înaintea instanţei şi deci, trebuie să o dovedească.  B. Excepţii Excepţiile se întâlnesc mai mult în dreptul civil, deoarece în procesul penal, se întâlnesc numai în privinţa laturii civile. În procesul civil, dacă pârâtul are sarcina probei în două situaţii: dacă invocă excepţii, conform principiului in excipiendo reus fit actor  şi atunci când formulează o cerere reconvenţională, situaţie în care dobândeşte şi calitatea de reclamant r eclamant şi trebuie să probeze ceea ce pretinde. În dreptul penal, dacă în soluţionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitării acţiunii civile invocând o excepţie, atunci îi revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo reus fit actor. C. Răsturnarea sarcinii probei În procesul civil, în cazul prezumţiilor legale relative, pârâtul are primul sarcina  probei. În literatura de specialitate se subliniază că sarcina probei se răstoarnă şi în cazul   prezu prezumţii mţiilor lor legale legale absolu absolute te (acest (acestea ea pot fi răstur răsturnat natee prin prin mărtur mărturisi isire) re),, al prezum prezumţiil ţiilor  or  intermediare sau mixte, nu însă în cazul prezumţiilor absolute irefragabile.  D. Riscul probei Sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în fapt, riscului de a nu putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul. Sarcina probei s-a modificat în riscul probei.

5. Mijloacele de probă

 Astfel, mijloacele de probă pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează probele sau prin care se dovedeşte un fapt juridic. Mijloacele de probă trebuie clasificate după cum probele sunt necontencioase sau contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de părţi în absenţa riscului unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care părţile îl înto întocm cmes escc pent pentru ru a cons consta tata ta vânz vânzar area ea-cu -cump mpăr ărar area ea pe care care au efec efectu tuat at-o -o.. Probe Probele le conte contenci ncioa oase se sau sau neprec neprecons onstit tituit uitee sunt sunt cerut cerutee în cursul cursul proce procesul sului, ui, int interv erveni enind nd după după decla declanşa nşarea rea lit litigi igiulu ului.i. De exempl exemplu, u, declar declaraţi aţiaa unui unui martor martor ocular ocular după după comite comiterea rea unui unui . accident de circulaţie etc Probele preconstituite mai sunt denumite şi probe a priori, iar cele nepreconstituite, probe a posteriori . În ceea ce priveşte probele preconstituite, numai înscrisurile fac parte din această categ categori oriee (A), (A), pe când când în cazul cazul probel probelor or a poster posterior iori,i, sunt sunt cuprin cuprinse se proba proba cu martor martori,i, mărturisirea, prezumţiile etc. (B). A. Probele preconstituite sau a priori Probele preconstituite sau cu înscrisuri comportă, la rândul lor o distincţie, în probă literală (1) şi înscrisurile sub formă electronică (2). 1. Proba literală Proba literală cuprinde înscrisurile care emană de la părţi. Proba literală cuprinde actul autentic, înscrisul sub semnătură privată, alte înscrisuri (scrisori, hârtii casnice, registre, înscrisuri specifice dreptului comercial), la fiecare categorie analizând condiţiile care trebuie îndeplinite şi forţa probantă. a) Actu Actull aute autent ntic ic Art.1171 din Codul civil prevede că sunt înscrisuri autentice acele acte făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat. Sunt acte autentice actele notariale, actele emise de primari ca ofiţeri de stare civilă, hotărârile judecătoreşti judecătoreşti etc.  Forţa probantă  Dacă forma cerută de lege este ad validitatem , actul autentic probează valabilitatea oper operaţ aţiu iuni niii jurid juridic icee înch închei eiat ate. e. El face face dova dovada da până până la însc înscri rier erea ea în fals fals,, în priv privin inţa ţa constatărilor personale ale agentului instrumentator şi până la proba contrară în privinţa celorlalte menţiuni, fiind opozabil erga omnes. De asemenea, adeseori, se bucură de forţă executorie. b) Înscrisul sub semnătură privată  Actul privat sau sub semnătură privată este actul redactat de particulari, fie de părţi, fie de un mandatar., fiind semnat de acestea.  Forţa probantă  Spre Sp re deos deoseb ebir iree de actu actull aute autent ntic ic,, actu actull sub sub semn semnăt ătur urăă priv privat atăă nu se bucu bucură ră de  prezumţia de autenticitate, având putere probatorie doar dacă semnătura este recunoscută sau verificată în justiţie ca aparţinând semnatarului. Dacă este contestată, se începe procedura verificării de scripte. La fel, data unui astfel de act trebuie recunoscută voluntar sau, la nevoie, poate fi supusă şi ea procedurii verificării de scripte. c) Alte înscrisuri Copiile Trebuie făcută distincţie după cum este vorba despre copiile actelor autentice sau copiile actelor sub semnătură privată. În cazul actelor autentice, copia legalizată a acestora nu

 poate proba decât despre ceea ce cuprinde originalul. În cazul actelor sub semnătură privată, dacă pe copii se află o semnătură originală, aceste copii se numesc acte recognitive şi care se opun actelor primordiale, care sunt originale. Scrisorile Scrisorile pot reprezenta o mărturisire extrajudiciară dacă ele conţin recunoaşterea unui drept contestat, pot avea şi valoarea unei prezumţii sau constitui un început de dovadă scrisă.  Registrele, hârtiile casnice Registrele şi, în general, hârtiile casnice cuprind note, însemnări ale particularilor; pot ajuta la proba căsătoriei, naşterii sau decesului unei persoane, având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare. Cele mai important importantee înscrisuri înscrisuri sunt, însă, însă, procesele procesele-verb -verbale. ale. Procesele Procesele-verba -verbale le se clas clasif ific icăă în proc proces esee-ve verb rbal alee prob probat ator orii ii pe fond fondul ul cauz cauzei ei (cel (celee prin prin care care se cons consta tată tă infracţiunile) şi procese-verbale de efectuare a unor acte procedurale (percheziţie, ridicarea unor obiecte). Procesele-verbale pot fi asimilate cu actele autentice. În ceea ce priveşte forţa probantă, procesele-verbale, ca şi celelalte mijloace de probă nu au valoare probatore dinainte stabilită, neavând o poziţie superioară în sistemul probelor, deşi se aseamănă actelor autentice din dreptul civil.

2. Înscrisurile sub formă electronică Apreciem că înscrierile pe suport informatic se asimilează înscrisurilor sub formă electronică, astfel că vom utiliza această ultimă denumire. Înscrisul în formă electronică este definit de Legea nr.455/2001 ca reprezentând „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.” (art.4.2.). Noul Cod civil nu formulează o definiţie a înscrierilor pe suport informatic.  Forţa probantă  Din dispoziţiile Legii nr.455/2001 rezultă că înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorp încorpora orat,t, ataşat ataşat sau sau asocia asociatt o semnă semnătur turăă electr electroni onică că extin extinsă să este este asimil asimilat at în privin privinţa ţa condiţiilor şi efectelor, cu înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică are aceleaşi efecte ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. În cazul în care este cerută forma scrisă a unui act juridic, fie ad probationem probationem, fie ad  validitatem , înscrisul în formă electronică întruneşte această condiţie dacă i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică extinsă. B. Probele a posteriori În această categorie vom analiza proba testimonială, mărturisirea, prezumţiile şi alte mijloace de probă. 1) Proba roba testi stimo moni niaală sa sau pro probba cu cu ma martori ori Mărturia este declaraţia unei persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal.  Forţa probantă  Mărturia este lăsată la libera apreciere a judecătorului, neavând importanţă faptul că mărturia este făcută doar de o singură persoană şi nu de mai mulţi martori. În situaţia în

care sunt mai multe mărturii, judecătorul poate reţine doar una singură, dacă apreciază că este sinceră. Pentru ca mărturia să fie admisibilă, trebuie reţinute mai multe reguli. Astfel, este admisibilă admisibilă proba cu martori martori a faptelor faptelor juridice juridice  stricto sensu. În privinţa actelor juridice, există două interdicţii: nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege; nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.  În dreptul penal , proba cu martori constituie regula. Orice persoană poate fi ascultată ca martor, dar există şi anumite excepţii. Astfel, nu pot fi ascultate ca martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional, partea vătămată, partea civilă. Mai există o categorie de persoane care nu pot fi obligate să depună ca martor şi anume, soţul sau rudele apropiate al învinuitului sau inculpatului. Declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă  probantă ca orice mijloc de probă. Pe lângă declaraţiile martorilor, mai sunt mijloace de probă şi declaraţiile părţilor. 2) Mărturisirea Mărturisirea este definită în doctrină ca fiind recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să  producă împotriva autorului ei consecinţe juridice. Mărtur Mărturisi isirea rea poate poate fi extraj extrajudi udicia ciară ră (în afara afara proces procesulu ului) i) sau sau judic judiciar iarăă (în cadru cadrull   procesul procesului), ui), fiind consacra consacratt principiul principiul indivizibil indivizibilităţii ităţii mărturisiri mărturisiriii judiciare judiciare,, conform conform căruia mărturisirea se reţine în întregime împotriva celui care a făcut-o şi nu pro parte. De asemenea, mărturisirea este supusă principiului irevocabilităţii, cu o excepţie, atunci când autorul ei poate să o revoce dacă probează că a făcut-o din eroare. 3) Prezumţiile Prezumţiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Pot fi legale sau simple. Prezumţiile legale sunt cele reglementate expres de lege, care la rândul lor pot fi absolute (împotriva cărora nu este admisă proba contrară) şi relative (se admite  proba contrară). Sunt prezumţii absolute puterea de lucru judecat, prezumţia de fraudă în  baza căreia se anulează cesiunea unui drept litigios către un judecător, procuror, avocat. Sunt prezumţii simple prezumţia bunei credinţe, prezumţia că debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mică etc. Prezumţiile simple nu sunt prevăzute de lege, fiind făcute de  judecător. 4) Alte Alte mijl mijloac oacee de de prob probă  ă   Interceptările şi înregistrările audio sau video Acest mijloc de probă este prevăzut în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale, infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, infracţiunilor de corupţie sau al altor  infrcţiuni care nu pot fi descoperite prin alte mijloace sau al infracţiunilor care se comit prin comunicare telefonică sau alte mijloace de telecomunicaţii. Autorizarea se dă pentru durata înregistrării, maximum pentru 30 de zile, putându-se  prelungi, dar nu mai mult de 4 luni. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor, dar este obligat să înştiinţeze instanţa în cel mult 24 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe în 24 de ore.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi făcute şi la cererea părţii vătămate, fiind însă, necesară autorizarea instanţei. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale Sunt întâlnite în dreptul procesual penal. În anumite situaţii de urgenţă, în care există  pericolul dispariţiei unor probe, organul de urmărire penală poate apela la un specialist care să efectueze o constatare tehnico-ştiinţifi tehnico-ştiinţifică  că  (de exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, al infracţiun infracţiunilor ilor contra protecţiei protecţiei muncii). Specialistul Specialistul va întocmi întocmi un raport raport şi acesta acesta este, este, de fapt, mijloc de probă. Raportul trebuie să se limiteze la rezolvarea problemei de specialitate, neputând fi extins la alte aspecte care intră în atribuţiile organului de urmărire penală. În privinţa constatărilor constatărilor medico-legale, medico-legale, în Codul de procedură penală sunt enumerate cazurile în care aceste constatări se pot efectua: moarte violentă, moarte suspectă, moarte a cărei cauză nu se cunoaşte, atunci când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau   părţii părţii vătămate vătămate pentru pentru constata constatarea rea urmelor urmelor infracţiun infracţiunii. ii. Şi constată constatările rile medico-leg medico-legale ale se concretizează concretizează într-un raport care constituie mijloc de probă. În legătură cu forţa probantă, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt supuse principiului coroborării probelor, neavând o preeminenţă asupra celorlalte probe.  Expertiza Expertiza, de fapt, raportul de expertiză constituie mijloc de probă atât în dreptul  penal, cât şi în dreptul civil. Expe Expert rtiz izaa poat poatee fi obli obliga gato tori riee sau sau facu facult ltat ativ ivă. ă. Codu Codull de proc proced edur urăă pena penală lă reglem reglement entea ează ză cazur cazurile ile în care care expert expertiza iza este este obliga obligator torie: ie: în cazul cazul săvâr săvârşir şirii ii unui unui omor  omor  deosebit de grav, când se va efectua o expertiză psihiatrică; în cazul în care există îndoieli cu  privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului. Expertiza facultativă poate fi dispusă fie de părţi, la cerere, fie de către organele judiciare, atunci când acestea consideră că este necesar. Expertiza Expertiza mai poate poate fi: criminalis criminalistică, tică, medico-le medico-legală gală,, psihiatric psihiatrică, ă, tehnică; tehnică; simplă simplă (atunci când este făcută de un specialist dintr-un singur domeniu de activitate) sau complexă (atunci când necesită cunoştinţe din mai multe domenii). De asemenea, poate fi: oficială (atunci când expertul este numit de organele judiciare şi controlat de acesta); contradictorie (experţii sunt numiţi atât de părţi cât şi de organele judiciare); supravegheată (părţile pot desemna un specialist care are rolul de a controla modul de efectuare a expertizei). Raportul de expertiză are trei părţi şi poate conţine şi opinii separate, atunci când este întocmit de mai mulţi experţi. Astfel, raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, descrierea expertizei şi concluziile. În ceea ce priveşte forţa probantă, nici raportul de expertiză nu are o preeminenţă asupra altor probe, având o valoare probatorie egală cu ele. Expertiza este întâlnită şi în dreptul civil, fiind reglementată de Codul de procedură civilă. Atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesară opinia unor  specialişti, instanţa poate numi unul sau trei experţi care să efectueze o expertiză. În privinţa raportului de expertiză, acesta nu este reglementat expres de Codul de procedură civilă. Apreciem, însă, că structura este trihotomică, aşa cum se întâlneşte în dreptul penal.  Prezentarea scriptelor în comparaţie

Codul de procedură penală prevede că în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa pot dispune prezentarea scriptelor de comparaţie. Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală ori de preşedintele completului de judecată şi semnate de cel care le prezintă.  Probele materiale Mai sunt denumite şi mijloace materiale de probă, fiind întâlnite şi în dreptul penal, cât şi în dreptul civil. Codul de procedură civilă nu le reglementează expres. Constituie probe materiale înscrisurile, planurile, fotografiile, schiţele. Probele materiale nu pot fi înlocuite, verificarea lor se face fie printr-o cercetare la faţa f aţa locului, fie printr-o expertiză. Codul Codul de proced procedură ură penală penală reglem reglement entea ează ză,, în schimb schimb,, probe probele le materi materiale ale.. Astfel Astfel,, obiectele pe care se găsesc urme ale faptei săvârşite, dar şi alte obiecte care ajută la aflarea adevărului sunt considerate mijloace materiale de probă. De asemenea, obiectele care au fost folosite la comiterea unei infracţiuni sau au fost destinate să folosească la săvârşirea ei,  precum şi cele care sunt rezultatul ei constituie corpuri delicte. Ca forţă probantă, mijloacele materiale de probă sau probele materiale pot avea valoarea fie de probe directe, fie de probe indirecte. Cercetarea la faţa locului În drep dreptu tull pena penall este este cons consid ider erat atăă un act act proc proced edur ural al,, un proc proced edeu eu de ridi ridica care re a mijloacelor de probă şi nu un mijloc de probă. Această activitate se efectuează atunci când trebuie să se analizeze urmele infracţiunii, împrejurările în care a fost comisă fapta şi poate implica şi ridicarea unor obiecte sau înscrisuri. Şi în dreptul civil, cercetarea la faţa locului este calificată act procedural, nefiind considerată mijloc de probă. Constituie mijloc de probă bunul imobil sau mobil care face obiectul cercetării la faţa locului şi nu cercetarea în sine.  În concluzie, concluzie, din examinarea mijloacelor de probă rezultă că atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal există anumite condiţii generale care trebuie îndeplinite. În primul rând,  proba trebuie să fie legală, adică prevăzută de lege, fie că este de drept substanţial, fie de drept  procesual. În al doilea rând, proba trebuie să fie verosimilă, adică ceea ce se urmăreşte a fi dovedit să fie demn de crezare. În al treilea rând, proba trebuie să fie pertinentă, adică obiectul probei să aibă legătură cu cauza. În fine, proba trebuie să fie concludentă, adică ceea ce se dovedeşte să ducă la dezlegarea pricinii, la soluţionarea cauzei.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt accepţiunile termenului „probă”? 2. Care este definiţia noţiunii de probă? 3. Care este importanţa probelor? 4. Cum se pot clasifica probele? 5. Ce sisteme probatorii cunoaşteţi? Care sunt caracteristicile acestora?

6. Definiţi obiectul probei 7. Care sunt faptele care formează obiectul probei? 8. Care sunt faptele care nu trebuie dovedite? 9. Definiţi sarcina probei 10. Care sunt principiile şi excepţiile în materia sarcinii probei? 11. Ce înseamnă răsturnarea sarcinii probei? 12. Ce înţelegeţi prin riscul probei? 13. Ce înţelegeţi prin noţiunea de mijloace de probă? 14. Cum se clasifică mijloacele de probă? 15. Ce înţelegeţi prin probe a priori şi probe a posteriori? 16. Analizaţi proba literală. 17. Analizaţi înscrisul sub formă electronică. 18. Analizaţi probele a posteriori. 19. Analizaţi interceptările şi înregistrările audio sau video, ca mijloace de probă 20. Cum se face proba în dreptul internaţional?

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Sisteme probatorii Structură (ideile esenţiale):

I. Sistemul acuzatorial (sistemul probei morale) - explicarea sistemului - rolul judecătorului în proces (evoluţia de la rolul pasiv la cel activ) II. Sistemul inchizitorial (sistemul probei legale) - explicarea sistemului - aplicarea sistemului în mod distinct, în cazul: a) dreptului civil  (de făcut o nouă distincţie în cazul probei faptului juridic şi în cazul probei actului juridic civil) b) dreptului penal: exemplul dreptului

francez; analiză specială a dreptului românesc (sistem probatoriu hibrid)

LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA III:

Elaborati un referat cu tema „Definitia, obiectul, sarcina si riscul probei” (minimum 7 pg., format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE LA UNITATEA III: Cursuri, monografii:  Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări, All Beck, Bucureşti, 2004. Jean Vincent, Serge Guinchard, Gabriel Montagnier, André Varinard,   Institutions judiciaires, Dalloz, Paris, 2004.  Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Paideia, Bucureşti, 1993. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, ed. Naţional, Bucureşti, 1997.

 Studii, articole: Petre Ninosu, Autoritatea judecătorească în statul de drept, Dreptul, nr.1, 1994. Adrian-Ştefan Tulbure, Maria-Angela Tatu,  Despre convingerea organelor judiciare în teoria  probelor, Dreptul, nr. 7/2002. Ioan Doltu,  Examen critic referitor la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor prevederilor legale în privinţa probatoriului în procesul penal, Dreptul, nr. 11/2003. Dan Lupaşcu, Lupaşcu, Unele Unele observaţ observaţii ii privind privind intercep interceptări tările le şi înregist înregistrări rările le audio audio sau video, video, Dreptul, nr.2, 2005. Dorin Ciuncan,  Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video , Pro Lege, nr.2, 1998.  Legislaţie necesară: - Codul de procedură civilă, art. 167-241, art. 241 1-24122. Codul de procedură penală, art. 62-167. − − Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; − Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; − Regulamentul din 21.09.2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată prin Hotărârea ÎCCJ nr. 1/2005.

UNITATEA DE ÎNVĂTARE IV: MANIFESTAREA FENOMENULUI JURIDIC ÎN SOCIETATE CUPRINS: 1. Real Realiz izar area ea drep dreptu tulu luii 2. Interp Interpreta retarea rea normel normelor or juridi juridice ce 3. Rapo Raport rtul ul juri juridi dicc 4. Răsp Răspun unde dere reaa juri juridi dică că 5. Teste Teste de auto autoev eval alua uare re 6. Lucrar Lucraree de de veri verifica ficare re Unit Unitate ateaa 4 7. Biblio Bibliogra grafie fie pentru pentru Unitat Unitatea ea 4 OBIECTIVELE UNITĂTII DE ÎNVĂTARE: 1. REALIZAREA DREPTULUI  OBIECTIVE: •

definirea conceptului realizării dreptului

•

cunoaşterea formelor de realizare a dreptului

•

analiza primei forme: activitatea de executare şi respectare a legilor, cu relevarea trăsăturilor acesteia

•

analiza formei a doua: aplicarea dreptului (definirea noţiunii de aplicare a dreptului, definirea noţiunii de act de aplicare a dreptului, înţelegerea trăsăturilor actului de aplicare, fazele procesului de aplicare a dreptului)

2. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE  OBIECTIVE: •

definirea noţiunii de interpretare a normelor juridice

•

înţelegerea raţiunii interpretării normelor juridice

•

cunoaşterea categoriilor categoriilor de interpretare a normei juridice

•

analiza metodelor de interpretare a normei juridice: metoda gramaticală, metoda

sistematică, metoda istorică, metoda logică, analogia •

analiza limitelor interpretării normelor juridice

3. RA RAPO PORT RTUL UL JURI JURIDI DIC  C  OBIECTIVE: •

cunoaşterea premiselor raportului juridic

•

definirea noţiunii de raport juridic

•

înţelegerea şi explicarea trăsăturilor raportului juridic

•

definirea noţiunii subiect de drept

•

definirea noţiunii de capacitate juridică

•

realizarea clasificării subiectelor de drept

•

înţelegerea conţinutului raportului juridic

•

înţelegerea obiectului raportului juridic

•

înţelegerea şi definirea noţiunilor de drept subiectiv şi de obligaţie juridică

•

definirea faptului juridic

•

realizarea clasificării faptului juridic

4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ  OBIECTIVE: •

definirea noţiunii de răspundere juridică

•

stabilirea scopului răspunderii juridice

•

cunoaşterea istoricului instituţiei răspunderii juridice

•

stabilirea distincţiei dintre răspundere şi sancţiune

•

cunoaşterea formelor răspunderii juridice

•

stabilirea principiilor comune formelor de răspundere juridică

•

cunoaşterea condiţiilor răspunderii juridice

1. REAL REALIZ IZAR ARE EA DREP DREPTU TUL LUI CONTINUT 1. Conceptul realizarii dreptului Reliazarea dreptului înseamnă, pe de o parte, traducerea în viata a prevederilor cuprinse în normele de drept, ceea ce implica participarea unor subiecte multiple (cetateni, organe de stat,

organizatii nestatale), iar pe de altă parte, presupune posibilitatea, recunoscuta unor organe de stat, de a actiona în domeniul asigurarii mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în conditiile savârsirii unor fapte ce nesocotesc prevederile prevederile legale.

 Definiţie : realizarea dreptului reprezintă procesul transpunerii în viata a continutului  normelor juridice, în cadrul caruia oamenii, ca subiecte de drept, respecta si executa dispozitii normative, iar organele de stat aplica dreptul, în temeiul competentei lor. 2. Formele realizarii dreptului Realizarea dreptului îmbraca doua mari forme: realizarea dreptului prin respectarea si executa executarea rea dispozi dispozitii tiilor lor legale legale de catre catre cetateni cetateni si realizar realizarea ea dreptulu dreptuluii prin aplicare aplicareaa normelor juridice de catre organele de stat si alte organisme sociale.  A. Realizarea dreptului prin activitatea de executare si respectare a legilor 

Edictat în vederea disciplinarii conduitelor umane în relatii sociale determinate, dreptul ofera oamenilor modele de comportament, construieste tipologii subordonate unor scopuri  practice. În acest proces, dreptul are în vedere omul ca fiinta sociala, omul în relatie cu semenii sai, omul care actioneaza într-o structura de relatii social-istorice. Reglementarea juridica – înteleasa ca o totalitate de forme de influentare a conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe fagasuri utile si convenabile convietuirii umane – se structurea structureaza za în directa directa legatura legatura cu pozitia pozitia individulu individuluii în societat societatee si cu interesul interesul structurilor  structurilor   politice si sociale. Subordonarea conduitei individuale fata de conduita – tip continuta în normele de drept, subordonare ce se concretizeaza fie acte de respectare a legii, fie în acte de executare a  prescriptiilor juridice devine, în acest cadru, o forma importanta de realizare a dreptului. În acest sens am înteles sa caracterizam dreptul, ca factor de programe a libertatii de actiune a omului. Pentru ca dreptul sa fie respectat de catre cetatean, acesta trebuie sa cunoasca regulile sale, iar statul trebuie sa ia masurile necesare de popularizare a actelor normative. Trasaturi ale realizarii dreptului, prin activitatea de exercitare si respectare a normelor   juridice. a. Aceasta forma de realizare a dreptului implica îndeplinirea comandamentelor comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin conformarea fata de dispozitiile normative (fie ca este vorba de dispozitii cu caracter imperativ sau permisiv).  b. Conformarea fata de conduita fixata prin normele de drept este rezultatul direct al actiunii mai multor factori, cum ar fi: continutul dreptului, acceptarea legii de catre societate –  ca expresie a unor necesitati, ridicarea gradului vietii materiale si spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunostinte si perfectionarea instructiei scolare etc.

c. Ca volum si intensitate, aceasta forma de realizare a dreptului este mult mai bogata decât cealalta forma – aplicarea dreptului, ea declansând un numar imens de situatii juridice la care  participa categoria cea mai mare de subiecti – cetatenii – precum si diferite organizatii sociale. d. Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitatile implicate în realizarea acestei forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfasura si în fapt, fara încheierea unui act scris, fara îndeplinirea unor conditii de forma sau de fond speciale. e. Ele sunt, bineînteles, compatibile si cu realizarea prin crearea si desfasurarea unor  raporturi juridice, în care drepturile si îndatoririle participantilor se concretizeaza în legaturi  juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic. f. Respec Respectân tândd si aducâ aducând nd la îndepl îndeplini inire re (execu (executân tând) d) normel normelee dreptu dreptului lui,, cetate cetatenii nii îsi valorifica drepturile subiective, cu luarea în consideratie si a obligatiilor care le incumba, în  procesul interactiunii sociale.  B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre autoritatile statului (aplicarea dreptului)

Notiunea aplicarii dreptului În afara participarii specifice a cetatenilor si a organizatiilor nestatale în procesul realizarii dreptului, acesta este realizat si prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de autoritatile statului în conformitate cu competenta rezervata lor prin lege. Aceasta forma este denumita denumita îndeobste îndeobste „aplicarea „aplicarea dreptului” dreptului”.. În realizarea realizarea sarcinilor sarcinilor si a functiilor functiilor statului, statului, organele acestuia apeleaza foarte adesea la formele juridice. Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât autoritatile statului, cetatenii realizând dreptul prin executarea si respectarea normelor juridice.

 Definiţie : aplicarea dreptului consta în elaborarea si realizarea unui sistem de actiuni  statale, în vederea transpunerii în practica a dispozitiilor si a sanctiunilor normelor de drept. Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea si respectarea prevederilor normelor    juridice, care se poate desfasura si în fapt, fara crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legata de nasterea si desfasurarea legaturilor juridice sub forma unor  raporturi de drept în care un subiect este totdeauna un organ al statului care-si exercita  prerogativele potrivit cu competenta ce-i este rezervata prin lege. În aceasta lumina, raportul  juridic apare ca fiind mijlocul cel mai raspândit si eficient de realizare a normei de drept. Aplicând dreptul, organele de stat se manifesta ca purtatoare a atributelor puterii de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor  sunt concretizate, în limita competentei ce le este repartizata prin normele juridice, drepturile si obligatiile unor subiecti în cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele statului stabilesc masuri de sanctionare a celor care resocotesc obligatiile care le revin. Spre exemplu: activitatea de aplicare a dreptului se poate

exprima în actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil, într-o decizie administrativa, în conferirea unei distinctii, în solutionarea unei cauze prin dezbaterea sa în fata unei instante de judecata etc.  Notiunea si trasaturile actului de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizeaza în baza legilor si a celorlalte acte normative care compun sistemul juridic. Bazându-se pe actul normativ si nu pe vointa subiectiva a organului de stat care-l elaboreaza, actul de aplicare are aceeasi esenta ca actul normativ. Aplicarea dreptului da expresie unei anumite competente a organelor de stat, competenta determinata de lege si care desemneaza atributiile organelor de stat si limitele exercitarii acestora. Activitatea normativa se deosebeste de activitatea de aplicarea a dreptului  prin trasaturi de continut si forma :

1. Activitatea de creatie în domeniul dreptului este rezervata doar unor categorii de organe ale statului. statului. În principiu, principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaborea elaboreaza za un act normativ normativ sa  poata elabora si acte de aplicare (a majori ad minus). Spre exemplu: Guvernul edicteaza atât hotarâri – acte normative – cât si decizii individuale, acte de aplicare a dreptului. Daca activitatea normativa este strict reglementata în competenta unor organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizata de orice organ al statului si, în limite determinate, chiar si de oganizatii nestatale. 2. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv si irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret-determinate. concret-determinate. Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie sa traduca în viata, într-o relatie concreta, prevederi ale normei de drept. 3. Activitatea de elaborare normativa este subordonata unor reguli metodologice de tehnica legislativa. Având un caracter subordonat, derivat, apartinând ordinii subnormative, actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod foarte diferit de la o ramura la alta si chiar în cadrul aceleiasi ramuri de drept de la o institutie la alta. 4. Hotarul ce separa actul normativ de actul de aplicare îl reprezinta continutul diferit, scopul si fmalitatea deosebita ale celor doua categorii de acte. 5. Spre deosebire de actul normativ care functioneaza impersonal si difuz, actionând continuu pâna la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îsi epuizeaza efectele în momentul adoptarii sale de catre organul abilitat. Într-adevar, din momentul în care o instan instanta ta de judeca judecata ta (spre (spre exempl exemplu) u) soluti solutione oneaza aza o cauza cauza si pronun pronunta ta hotarâ hotarârea rea,, ea se

dezînvesteste de cauza respectiva. Solutionarea cauzei priveste doar partile participante în  procesul respectiv.

6. Spre deosebire de activitatea de executare si respectare a normelor de drept de catre cetateni, în cursul careia ei pot sa încheie, prin acord de vointa, un raport de drept în temeiul unor dispozitii legale ce le stau la dispozitie, actele de aplicare apar totdeauna prin vointa unilaterala a unui organ al statului. 7. Data fiind importanta deosebita a reglementarii juridice a relatiilor sociale, exista reguli  precise privind intrarea în vigoare, principiile de activitate si iesirea din vigoare a normei  juridice. În principiu, orice norma de drept intra în vigoare la data publicarii sale (sau la 3 zile sau la o data ulterioara expres prevazuta) prevazuta) si actioneaza actioneaza pâna la scoaterea scoaterea din vigoare. Spre deosebire de actele normative, actul de aplicare devine obligatoriu, în principiu, din momentul comunicarii lui partilor interesate. 8. Din acest moment curge termenul de contestare a actului de catre partea nemultumita, în legatura cu modul de solutionare a cazului (de calificare juridica a starii de fapt retinuta de organul de stat). Controlul legalitatii actului de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecatoresc. judecatoresc. Spre deosebire de controlul legalitatii actelor de aplicare, care cunoaste forme si modalitati aflate la dispozitia partilor participante în raportul juridic respectiv, controlul legalitatii actelor  normative normative cunoaste un sistem sistem de garantii garantii specifice specifice (controlul (controlul parlamenta parlamentarr sau controlul controlul  judecatoresc).  Fazele procesului de aplicare a dreptului Îndeobste, se considera ca aplicarea dreptului cunoaste urmatoarele faze: 1) stabilirea starii de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normelor juridice; 4) elaborarea actului de apli aplica care re.. Exis Existe tent ntaa aces acesto torr etap etapee (faz (faze) e) de apli aplica care re nu înse înseam amna na în nici nici un caz caz fragmentarea, farâmitarea procesului de aplicare; în fapt, acest proces este un proces unitar. Pentru acest motiv este foarte greu sa se stabileasca o distinctie neta între aceste faze sau o ordine stricta a desfasurarii lor. Aceste faze se întrepatrund si se conditioneaza reciproc. 1. Stabilirea starii de fapt  implica un demers riguros pentru cunoasterea minutioasa si în  profunzime a circumstantelor cauzei respective. Cercetarea împrejurarilor faptei constituie elementu elementull de baza, baza, care asigura actului actului de aplicare caracter caracter temeinic. temeinic. În procesul procesul concret al aplicarii dreptului, organele de stat iau cunostinta de numeroase aspecte ce caracterizeaza si definesc cadrul fizic – natural, precum si ambianta social-politica si ideologica în care normele juridice actioneaza. Verificarea si clarificarea circumstantelor cauzei sunt facute de catre organul de aplicare numai în lumina ipotezei unei norme juridice. Organele de aplicare vor lamuri atât împrejurarile concrete datorate actiunilor, oamenilor, cât si consecinte ale unor  evenimente, de producerea carora legea leaga efecte juridice.

Este evident faptul ca stabilirea starii de fapt difera de la un act de aplicare la altul. Atunci când, spre exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafete locative, el are a verifica relativ putine aspecte faptice - stabilirea numarului persoanelor, a venitului mediu anual al fiecarei persoane în vederea fixarii cuantumului chiriei etc. 2. Alegerea normei de drept. În aceasta a doua faza a procesului de aplicare, organele de aplicare procedeaza la critica normei, la selectionarea normei juridice, în vederea calificarii   juridice exacte a starii de fapt stabilite. Corecta încadrare juridica a acestei stari de fapt confera actului de aplicare trasaturi de legalitate. 3. Interpretarea Interpretarea normelor    juridice consta în operatiuni de lamurire si concretizare a continutului regulii de drept cuprinsa în norma ce urmeaza a cârmui raportul respectiv. Interp Interpret retare areaa (herme (hermene neuti utica) ca) juridi juridica ca este este o condit conditie ie de mare mare import important antaa a unei unei corec corecte te aplicari a dreptului. O buna stapânire a metodelor de interpretare ofera cheia de bolta a succe succesul sului ui muncii muncii de transp transpune unere re în viata viata socia sociala, la, la cazur cazurii concr concrete ete,, a cerin cerintel telor or si a exigentelor normei de drept. 4. Elaborarea si emiterea actului de aplicare, constituie ultimul moment (faza, etapa) a  procesului de aplicare a dreptului. Elaborarea actului de aplicare si emiterea sa reprezinta rezultatul unui demers rational si al unei manifestari de vointa a organului de stat, în vederea sati satisf sfac acer erii ii unor unor exig exigen ente te ale ale norm normel elor or de drep drept. t. Atât Atât deme demers rsul ul rati ration onal al (înte (întele lege gerea rea circumstantelor cauzei), cât si manifestarea de vointa (încadrarea împrejurarilor într-o norma de drept, calificarea juridica a acestora) sunt realizate în baza legii si în vederea aplicarii sale la un caz concret.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin realizarea dreptului? 2. Care sunt formele realizării dreptului? 3. Cum se realizează r ealizează dreptul prin activitatea de executare şi respectare r espectare a legilor? 4. Care sunt trăsăturile trăsăturile activităţii de executare executare şi respectare a legilor? legilor? 5. Definiţi noţiunea de aplicare a dreptului. 6. Ce se înţelege prin noţiunea de act de aplicare a dreptului? 7. Care sunt trăsăturile actului de aplicare a dreptului? 8. Care sunt fazele procesului de aplicare a dreptului? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6 SI 7: Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului Structură (ideile esenţiale): I. Noţiunea actului de aplicare

- aplicarea dreptului reprezintă activitatea exercitată de organe ale statului şi, în limite determinate de organizaţii nestatale, în forme special prevăzute de actele normative. - actul de aplicare are ca fundament actul normativ şi nu voinţa subiectivă a autorităţii statale emitente - are aceea aceeaşi şi esen esenţă ţă ca actul actul normat normativ: iv: concre concretiz tizea ează ză compet competenţ enţaa autori autorităţ tăţilo ilorr statal statale, e, competenţă determinată de lege II. Trăsăturile actului de aplicare se desprind mai clar prin comparaţia cu actul normativ (se analizează trăsăturile de conţinut şi formă)

Actul normativ Actul de aplicare 1. titularul emiterii: numai anumite organe ale 1. titu titula laru rull emit emiter erii ii:: oric oricee orga organn stat statal al,, statului (organele cu competenţe legislative) inclusiv organe care emit acte normative ( a majori ad minus ), dar şi organizaţii nestatale 2. cara aracter ter gene eneral, ral, im impe pers rsoonal, nal, ti tippic, ic, 2. caracter individual, concret-determinat injonctiv, irefragabil 3. elaborarea: trebuie să respecte regulile de 3. elaborarea: diferă de la o ramură la alta şi tehnică legislativă chiar de la o instituţie la alta 4. conţ conţin inut ut,, scop scop:: subo subord rdon onat atee creă creări riii de 4. conţ conţin inut ut,, scop scop:: subo subord rdon onat atee creă creări riii de efecte erga omnes efecte individuale 5. epuiz epuizare areaa efecte efectelor lor juridi juridice: ce: efecte efectele le se 5. epuizarea efectelor juridice: în momentul   produ producc conti continuu nuu,, până până în moment momentul ul ieşiri ieşiriii adoptării de către organul abilitat sale din vigoare 6. fundament: voinţa unilaterală a unui organ 6. fundament: voinţa unilaterală a unui organ al statului al statului 7. cara caract cter er obli obliga gato tori riu: u: de la intr intrar area ea în 7. cara caract cter er obli obliga gato tori riu: u: de la mome moment ntul ul vigoare până la ieşirea din vigoare comunicării părţilor interesate 8. contro controlul lul actul actului: ui: contro controll de legali legalitat tate; e; 8. contr controlu olull actulu actului: i: contro controll de legali legalitat tate; e; form forme: e: cont contro roll parl parlam amen enta tarr sau sau cont contro roll forme: control ierarhic sau control  judecătoresc  judecătoresc

2. INTERP INTERPRET RETARE AREA A NORMEL NORMELOR OR JURID JURIDICE  ICE  CONTINUT

1. Notiunea si ratiunea (necesitatea) interpretarii normelor juridice  Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca, în procesul aplicarii dreptului organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia în raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce în fata sa). El are totdeauna în fata un sistem de norme cu caracter  general si impersonal, din care trebuie sa selectioneze pe cea care se aplica în cazul concret (un caz particular si individual, determinat prin trasaturi ce nu-si gasesc de fiecare data reflectarea exacta si detaliata în continutul normei). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept. Analiza textului legii ridica problema mai larga a sistemelor de semnificatii, sistemul comun al limbajului. Abordând notiunea interpretarii normelor juridice este necesar sa revenim la sublinierea interp erpret retari arii.i. Se impune impune preciz precizare areaa ca privim privim int interp erpreta retarea rea ca un moment  al necesitatii int aplicarii dreptului. Pentru acest motiv utilizam sintagma: „interpretarea normei juridice” si nu „inter „interpre pretar tarea ea dreptu dreptului lui”. ”. Ca moment moment al aplica aplicarii rii norme normeii juridi juridice ce la cazuri cazuri concre concrete, te, interpretarea este necesara pentru a clarifica si a limpezi sensul exact al normei, pentru a defini, cu toata precizia, vointa legiuitorului. Interpretul trebuie sa explice explice norma în contextul contextul social în care ea actioneaza. actioneaza. În sfârsit, interpretul, utilizând o metodologie adecvata de interpretare, va identifica partile compo compone nente nte ale normei normei de drept drept (struc (structur turaa sa logica logica), ), în scopu scopull stabil stabilirii irii câmpu câmpului lui de aplicabilitate si a finalitatii normei.

2. Felurile (genurile) interpretãrii normelor juridice În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: interpretare interpretare oficiala oficiala si interpretare interpretare neoficiala. neoficiala. Interpretarea Interpretarea oficiala oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica.  Interpretarea  Interpretarea neoficiala neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara; ea este facultativa, fara forta juridica.   Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie în procesul elaborarii normelor juridice, fie în procesul aplicarii normelor juridice. Atunci când organul emitent îsi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau  generala, iar actul iar  actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). În sensul cuprinderii interpretarii în chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se înscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste în mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, având de solutionat o cauza, dupa ce stabil stabilest estee cu maxima maxima atenti atentiee circum circumsta stante ntele le cauze cauzei,i, calif califica ica jurid juridic ic cauza cauza si, în veder vederea ea emiterii actului de aplicare (o hotarâre judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la

interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.  Interpretarea neoficiala,  poarta si denumirea de interpretare doctrinara, întrucât ea este cuprinsa, de obicei, în operele stiintifice (în doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (în oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. f acultativa.

3. Metodele interpretarii normelor juridice Teoria juridica este de multa vreme preocupata de stabilirea si clasificarea metodelor de interp int erpret retare are.. În genera general,l, se admite admite existe existenta nta urmato urmatoare arelor lor metode metode:: grama gramatic ticala ala,, istori istorica, ca, sistematica, logica.  A. Metoda gramaticala

Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma   jurid juridica ica prin prin analiz analizaa grama gramatic ticala ala (sinta (sintacti ctica ca si morfol morfolog ogica ica)) a textul textului ui normei normei juridi juridice. ce. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, daca legiuitorul le foloseste în acceptiunea lor comuna sau într-o acceptiune specific juridica. Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a sistemului de semnificatii (sistemul comun al limbajului). În raport cu evolutia mai rapida a lexicului juridic, sintaxa normelor juridice cunoaste o evolutie mai lenta, fiind mai puternic marcata de spiritul conservator. În int interp erpreta retarea rea grama gramatic ticala ala,, organu organull de aplic aplicare are urmare urmareste ste si modul modul de îmbina îmbinare re a cuvintelo cuvintelorr în propozitii propozitii si fraze, fraze, precum precum si sensul sensul unor conjunctii. conjunctii. Spre exemplu, exemplu, o anumita anumita concl concluzi uziee trage trage int interp erpret retul ul din faptul faptul ca în textul textul normei normei jurid juridice ice legiui legiuitor torul ul uti utiliz lizeaz eazaa conjunctia „si”, o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia „sau”. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu închisoare de la .... la .... si confiscarea averii, ori ca o fapta se   pedepseste cu închisoare  sau amenda penala. Vom fi, într-un asemenea caz, în fata unei  pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.  B. Metoda sistematica

Metoda Metoda sistem sistemati atica ca prives priveste te modali modalitat tatea ea de stabil stabilire ire a sensul sensului ui normei normei juridi juridice ce prin prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative.  Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si deci a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sitemului de drept consta în faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile-i norme. Partile sale componente se afla într-o stare de acuta interferenta si nu în stare de indiferenta. De aceea, vointa legiuitorului (sensul legii) poate fi stabilita, în multe situatii,  printr-o interpretare sistematica.

C. Metoda istorica

Metoda istorica, urmareste sa explice întelesul normei juridice prin luarea în consideratie a ceea ce se cheama occasio legis împrejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si a adoptarii legii.  Nu este suficient ca fiecare norma sa fie înteleasa ca parte într-un ansamblu sistematic, este, de multe ori, necesar ca interpretul sa recurga la traditia istorica. În acest caz el va apela la documente, va cerceta lucrarile preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, interpelarile, amendamentele propuse (acceptate sau repinse de Parlament), interventiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reactiile din presa vremii etc. În cazul interpretarii istorice se poate poate recurg recurge, e, de asemen asemenea, ea, la compa comparar rarea ea reglem reglement entari ariii actua actuale le cu reglem reglemen entari tarile le anterioare în materie.  D. Metoda logica

Metoda logica este cel mai larg întâlnit procedeu de interpretare a normei juridice. Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de generalizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale. În realizarea metodei logice de interpretare, organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc. 1. Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum înseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În acest caz, interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, în afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii. 2. Argu rgumentul  per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca în cazul notiunilor  contradictorii care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista. 3. Argu rgumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. 4. Argu rgumentul a minori ad majus care însoteste argumentul a majori ad minus si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, într-un fel, opus primului, el presupunând pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general. 5.

Argumentul a fortiori consta în aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai  puternica într-o alta ipoteza decât aceea indicata expres în norma respectiva.

6. Argu rgumentul a pari se întemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se  pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie. O asemenea deducere nu este admisa decât atunci când textul care este extins astfel contine o regula de principiu si de drept comun, o dispozitie cu caracter general. O atare operatiune nu mai este posibila când textul contine o norma exceptionala, o asemenea norma fiind de stricta interpretare.  E. Analogia

Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). Codul civil român obliga pe judecator sa se pronunte si atunci când legea este neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci când reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta în alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitia asemanatoare). Mai complicata este situatia când el nu gaseste o asemenea reglementare în nici o norma. El va solutiona pe baza  principiilor de drept care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului  pozitiv. În acest caz, analogic se înalta la principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o. Observam faptul ca aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, în dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste  principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte  pedepse, decât cele prevazute expres de legea penala.

4. Rezultatele (limitele) interpretarii normelor juridice Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva.  Interpretarea  Interpretarea literala (ad litteram sau interpretatio interpretatio declarativa declarativa ) se realizeaza atunci când organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, în mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. În urma interpretarii normei juridice prin metodele întâlnite, organul de aplicare poate ajunge însa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrâns, decât sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare r eglementare a acesteia. În aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (interpretatio interpretatio restrictiva restrictiva ) sau o interpretare extinctiva (interpretatio extensiva ). Observam faptul ca interpretarea extinctiva se realizeaza,

în realitate, pe baza unui rationament analogic. Pentru acest motiv, apare întemeiata tendinta de apropiere a interpretarii extensive de analogie.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de interpretare a normelor juridice? 2. Care este raţiunea interpretării normelor juridice? 3. Ce înţelegeţi prin interpretare oficială? Dar prin interpretarea neoficială? 4. Ce este interpretarea de caz? 5. Ce este interpretarea autentică? 6. Analizaţi metoda gramaticală de interpretare a normelor juridice. 7. Analizaţi metoda sistematică de interpretare a normelor juridice. 8. Analizaţi metoda istorică de interpretare a normelor juridice. 9. Analizaţi metoda logică de interpretare a normelor juridice. 10. Analizaţi analogia în drept. 11. Ce înseamnă interpretare literală? 12. Ce înseamnă interpretare extensivă? 13. Ce înseamnă interpretare restrictivă? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 10: Analogia în drept Structură (ideile esenţiale):

I. Noţiune 1. analog analogia ia reprez reprezint intăă soluţi soluţiona onarea rea unei unei cauze cauze fie prin prin aplica aplicarea rea unei unei norme norme jurid juridice ice asemănătoare asemănătoare cu obiectul litigiului, fie prin aplicarea principiilor dreptului 2. domeniu domeniu de aplicare: - dreptul privat; - dreptul procesual penal; - nu şi în dreptul penal, unde funcţionează principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei; - excepţie (nu pot fi aplicate prin analogie): normele care restrâng exerciţiul unor drepturi; normele cu caracter excepţional. 3. scurt istoric: analogia în dreptul roman, r oman, în dreptul contemporan (cazul dreptului românesc –  art. 3 C.civ.

4. justificarea analogiei: lacunele legii II: Formele analogiei: 1. analogia legis (explicaţie) 2. analogia juris (explicaţie)

3. RAPORTUL JURIDIC  CONTINUT 1. Premisele raportului juridic Pentru ca un raport juridic sa poata aparea si sa se desfasoare este nevoie de existenta unor   premise. Îndeobste se considera ca aceste premise sunt: norma juridica, subiectele de drept  si  faptele juridice. Primele doua premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este  premisa speciala sau concreta.  Normele de drept  definesc domeniul comportarii posibile sau datorate, în cadrul unor  raport raporturi uri social socialee asupra asupra carora carora statul statul are int intere eresul sul sa actio actione neze ze înt într-u r-unn anumit anumit fel. fel. Ele reprezinta premisa fundamentala a nasterii unui raport juridic. Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter si continut  prohibitiv. Celelalte două premise vor fi analizate separat.

2. Definitia raportului juridic Definitia raportului juridic va trebui sa tina la cont, fireste, de exigentele oricarei definitii, sa retina genul proxim si diferenta specifica. Genul proxim al raportului juridic îl constituie relatia sociala. Raportul juridic, ca relatie sociala, face parte dintr-un sistem de legaturi, de contacte sociale care definesc individul ca fiinta sociala. Ceea ce separa raportul juridic de toat toatee cele celela lalt ltee rapo raportu rturi ri soci social alee îl cons consti titu tuie ie fapt faptul ul ca acea aceast staa lega legatu tura ra soci social alaa este este reglementata de o norma specifica, norma de drept, si este susceptibila a fi aparata pe cale statala, prin constrângere.

 Definitie : raportul juridic este acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continând un sistem de interactiune reciproca între participanti determinati, legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale. 3. Trãsãturile caracteristice ale raportului juridic

 A. Raportul juridic este un raport social 

Raportul juridic se stabileste totdeauna între oameni, fie între parteneri persoane fizice, fie între acestea si organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul juridic se alatura (coexista) cu ansamblul raporturilor social- economice, politice etc.  B. Raportul juridic este un raport de suprastructura

Intrând în compozitia suprastructurii juridice, raporturile de drept suporta influenta tuturor  raporturilor sociale (materiale si ideologice). Relati Relatiile ile de propri proprieta etate te formea formeaza za axul axul în jurul jurul caruia caruia gravit gravitea eaza za toate toate reglem reglement entari arile le  juridice. Constituind „miezul” reglementarii de catre drept a raporturilor sociale, raporturile materiale nu epuizeaza substanta acestei reglementari. Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este este im impl plic icat at în deru derula lare reaa rela relati tiil ilor or de inte intere ress hota hotarâ râto torr pent pentru ru o buna buna desf desfas asur urar aree a raporturilor sociale. În acest cadru, dreptul reglementeaza raporturile politice hotarâtoare (raporturi (raporturi apartinân apartinândd domeniulu domeniuluii conduce conducerii rii sociale) sociale),, raporturi raporturi din sfera vietii familiale, familiale, culturale, raporturi care privesc apararea sociala etc. Totodata, ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependenta relativa fata de raporturile materiale, putând fiinta si ca o creatie a normei de drept. C. Raportul juridic este un raport volitional 

Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de vointa. Singura, vointa subiectilor este insuficienta; este nevoie ca aceasta vointa sa se exprime în conformitate cu vointa de stat. În acest cadru se releva din nou legatura organica existenta între înt re norma norma juridi juridica ca si raport raportul ul juridi juridic. c. În lip lipsa sa normei normei juridi juridice ce,, care care garant garantea eaza za statal statal realizarea raportului juridic, în conformitate cu dispozitia cuprinsa în continutul sau, raportul social nu devine juridic. Ca raport cu caracter volitional, raportul juridic este terenul pe care se întâlnesc doua vointe: vointa statala, exprimata în norma de drept, care consacra drepturile si obligatiile participantilor si vointa subiectelor. În acest sens se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic. În procesul determinarii drepturilor si a obligatiilor, actioneaza, reciproc, vointa generala a statului si vointa individuala a subiectelor.  D. Raportul juridic este un raport valoric

Importanta studierii notiunii si a trasaturilor raportului juridic se evidentiaza si în planul axiol axiologi ogiei ei jurid juridice ice.. Într-a Într-ade devar var,, în raport raporturi urile le jurid juridice ice îsi gases gasescc concre concretiz tizare areaa valori valorile le esentiale ale societatii. Raporturile juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizeaza dispozitiile normelor  de drept, fie cele mai restrânse, prin care se realizeaza sanctiunea normelor de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a continutului valoric al normelor de drept în

 planul relatiilor sociale concrete si reale. Normele juridice, ca modele valorice, îsi gasesc îndeobste concretizarea în raporturile juridice.  E. Raportul juridic este o categorie istorica

 Nefiind un simplu raport social în care se exprima doar vointa libera a participantilor la relatiile sociale, ci un raport reglementat de o norma de drept, raportul juridic va purta atât în continutul sau, cât si în forma sa, amprenta vointei sociale care se exprima în norma juridica ce dirijeaza acest raport. Fiecare tip de organizare sociala genereaza raporturi juridice (ca si forme de administratie) proprii. Astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rândul bunurilor. Stapânul avea asupra sclavului dreptul de viata si de moarte . Tipul raporturilor juridice, în decursul istoriei, variaza, se schi schimb mbaa si se dezv dezvol olta ta,, în dire direct ctaa lega legatu tura ra cu evol evolut utia ia gene genera rala la a soci societ etat atii ii,, cu caracteristicile legaturilor pe planul productiei si al schimbului de activitati.

4. Subiectele raportului juridic  A. Conceptul de subiect de drept 

Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii – fie individual, fie grupati în forme organizate. Statul recunoaste oamenilor o atare calitate si apara, la caz de nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în cadrul variatelor  raporturi juridice. Subiectul de drept este un fenomen social real si poarta amprenta tipului formelor de organizare economico-sociale în care oamenii îsi duc existenta. De aceea, nu vom putea   judec judecaa partic participa iparea rea la raport raporturi urile le jurid juridice ice,, volumu volumull dreptu drepturilo rilorr subiec subiectiv tive, e, înt întind indere ereaa capacitatii juridice, decât raportându-ne de fiecare data la structura si continutul acestor forme  precum si, în general, la contextul social-istoric în care oamenii participa la viata sociala.  B. Capacitatea juridica – premisa a calitatii de subiect de drept 

Omul este subiect de drept; el participa la raporturi juridice ca titular de drepturi si obligatii în baza recunoasterii acestei calitati de catre normele de drept. Aceasta aptitudine recunoscuta de lege omului, de a avea drepturi si obligatii juridice, poarta denumirea de capacitate Legea fixeaz fixeazaa atât atât moment momentul ul aparit aparitiei iei capac capacita itatii tii juridi juridice, ce, cât cât si înt întind indere ereaa ei,  juridica. Legea volumul drepturilor si al îndatoririlor ce pot forma continutul unui raport juridic. Ca posibilitate recunoscuta de lege, de a avea drepturi si obligatii în raporturi juridice concrete, capacitatea juridica ne apare ca o premisa a calitatii de subiect de drept; în lipsa ei nu ar fi posibi posibila la partic participa iparea rea oameni oamenilor lor sau sau a organ organiza izatiil tiilor or acesto acestora ra la relati relatiile ile soiale soiale reglementate de drept. Subiectele de drept (persoana sau organizatiile acesteia), dispunând de capacitatea juridica, nu apar în mod automat ca purtatorii unor drepturi si obligatii concrete în raporturi juridice

determinate; ei apar ca titularii  facultatii recunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii în viitor. Analiza capacitatii juridice, de pe pozitiile teoriei dreptului, implica luarea în considerare a trasaturilor caracteristice participarii la circuitul juridic în toate ramurile dreptului. Având Având în veder vederee ansam ansamblu blull forme formelor lor de manif manifest estare are a capac capacita itatii tii jurid juridice ice,, în teoria teoria dreptu dreptului lui s-a conch conchis is ca se poate poate realiz realizaa clasif clasifica icarea rea capac capacita itatii tii jurid juridice ice în capacitatea  generala si capacitate capacitate speciala. speciala. Capacitatea Capacitatea juridica generala este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fara ca legea sa conditioneze aceasta participare de îndeplinirea unor calitati. Capacitatea juridica  speciala este posibilitatea recunoscuta de lege de a participa ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite conditii (spre exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat etc.). C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Subiectele raporturilor juridice se clasifica în:  subiecte individuale – persoana, ca subiect –  si  subiecte colective. Aceasta clasificare tine cont de faptul ca activitatea umana se poate desfa desfasur suraa în forma forma unor unor actiu actiuni ni indivi individua duale le sau colec colectiv tive. e. Subiec Subiectel telee colec colectiv tivee îsi afla afla fundamentul în existenta reala a formei colective de activitate.

I. Persoana, subiect de drept Omul, ca fiinta socializata, este mai mult decât o simpla entitate biologica, este  persoana. Persoana - cetatenii, strainii, apatrizii - apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de  participare cea mai larga. Cetatenii statului, în principiu, pot sa participe la toate raporturile  juridice, bucurându-se, în acest sens, de capacitatea juridica generala. Cetatenii pot intra în raporturi de drept atât între ei, cât si cu statul, cu organele statului, cu organizatiile economice sau cu organizatiile nestatale. În dreptul intern, si anume în dreptul civil, se utilizeaza conceptul de „statut personal”, concept care defineste starea si capacitatea persoanei. persoanei. În dreptul international privat, conceptul are o sfera mai întinsa, acoperind atât statutul individual (starea civila, numele, capacitatea juridica), dar si statutul familial (raporturile care izvorasc din casatorie si filiatie). Protectia statutului personal prin lege este strâns legata de asigurarea capacitatii persoanei de a se manifesta în calitate de subiect de drept. În materia dreptului international privat se practica doua sisteme: lex patriae si lex domicilii. Codul român civil a adoptat sistemul lex patriae atunci când a statuat în art. 2 alin. (2) ca „Legile relative la starea civila si la capacitatea persoanei urmaresc pe români chiar si când ei îsi au resedinta în strainatate”. În baza unei experiente îndelungate de aplicare a Codului si în temeiul unor evolutii specifice în materie, legiuitorul român a facut unele concesii statutului Astfel,, prin prin dispoz dispoziti itiile ile Legii Legii nr. 105/19 105/1992 92 privin privindd raport raporturi urile le de drept drept lex domicili domicilii.i. Astfel international privat, s-a stabilit faptul ca „  starea, capacitatea si relatiile de familie ale   persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa nationala, afara numai daca prin dispozitii  speciale nu se prevede altfel” (subl. ns.).

Desi legiuitorul român ramâne fidel sistemului lex patriae, în mod subsidiar, daca prin dispozitii speciale se prevede altfel, se poate recunoaste valabilitatea sistemului lex domicilii.  Persoana fizica apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa juridica se împarte în capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept strainii si persoanele fara cetatenie. Asa cum s-a remarcat în dreptul international public, participarea strainilor si a apatrizilor în raporturile juridice constituie competenta de reglementare juridica nationala, nefiind excluse însa însa si unele unele înt întele eleger gerii concre concretiz tizate ate în conve conventi ntiii ale statel statelor or privin privindd regimu regimull juridi juridicc al strainilor.

II. Subiectele colective – ca subiecte de drept a) Statul – subiect de drept  Statul participa în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice interne, cât si în raporturi juridice de drept international. În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constitutional. Spre exemplu, statul apare ca subiect de drept constitutional în raporturile de cetatenie. În raporturile sale cu persoanele care au cetatenie româna, statul are o serie de drepturi si obligatii. De asemenea, statul acorda cetatenie, aproba renuntarea la cetatenie, retrage cetatenia, aproba stabilirea domiciliului în România pentru cetatenii altor state. Statul apare, totodata, ca subiect în raporturile de drept constitutional,  prin intermediul carora se realizeaza federatia precum si în raporturile statului privit ca întreg si unitatile administrativ-teritoriale. O situ situat atie ie spec specia iala la prez prezin inta ta part partic icip ipar area ea stat statul ului ui în rapo raport rtur uril ilee juri juridi dice ce de drep dreptt international. Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept international se întemeiaza pe suveranitatea sa, ea exista indiferent de recunoasterea sau nerecunoasterea din   par parte teaa celo celorla rlalte lte stat state. e. Se cons consid ider era, a, de asem asemen enea ea,, ca popo poporu rull este este subi subiec ectt de drep dreptt intern int ernati ationa onal.l. În ceea ceea ce prives priveste te organi organiza zatiil tiilee int intern ernati ationa onale, le, acest acestea ea sunt sunt subie subiecte cte ale dreptului international numai daca statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea functiilor lor, sa fie purtatoare de drepturi si obligatii în raporturi juridice internationale. În raport cu statele membre, organizatiile internationale apar întotdeauna ca subiecte cu caracter  secundar. b) Autoritatile publice – subiecte de drept  În procesul de realizare a dreptului, participarea autoritatilor – organele puterii legislative, organele administratiei, organele justitiei – se realizeaza în raport de competenta rezervata  prin Constitutie si legile de organizare si functionare fiecarei categorii de organe, precum si  fiecarui organ în parte. Învestite cu competenta, aceste subiecte participa ca purtatoare ale autor autorita itatii tii statal statalee înt într-un r-un domeni domeniuu sau altul. altul. Ca subie subiecte cte de drept, drept, autori autoritat tatile ile public publicee îndeplinesc cel putin trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat în diverse domenii, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele si asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încalcate, recuperarea r ecuperarea prejudiciilor.

c) Persoanele juridice Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine statatoare,  patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, în acord cu interesul general. Persoanele  juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau în cele de drept comercial. Persoana juridica reprezinta un subiect de drept cu o larga arie de raspundere în circuitul juridic. Societatile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile sunt  participante, în calitate de persoane juridice, în raporturile de drept privat.  Institutiile sunt acele acele unitat unitatii care care desfa desfasoa soara ra o anumi anumita ta forma forma a activ activita itatii tii de stat stat în domen domenii ii distin distincte cte (învat (învatamâ amânt, nt, sanata sanatate, te, stiint stiinta, a, cultur culturaa etc.), etc.), activ activita itate te fara fara carac caracter ter econo economic mic si care care functioneaza pe baza finantarii de la buget. Organele statului, în afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca  persoane juridice, în raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizare r ealizare competentei lor (spre exemplu, raporturile în care intra o instanta judecatoreasca cu un agent economic specializat în vederea repararii mobilierului din salile de judecata).

5. Continutul raportului juridic Contin Continutu utull raport raportulu uluii juridi juridicc este este format format din ansam ansamblu blull dreptu drepturil rilor or si al oblig obligati atiilo ilor  r  subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. În continutul raportului juridic se reflecta legatura indisolubila dintre norma agendi  – regula de drept ce determina conduita posibila si datorata – si   facultas facultas agendi  – dreptul unui  participant la raportul juridic. Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe baza normelor de drept, în care subiectele apar ca purtatoare de drepturi si obligatii. Unitatea drepturilor si a obligatiilor, interc int ercond onditio itiona narea rea lor, lor, consti constitui tuiee trasa trasatur turii esenti esentiale ale ale contin continutu utului lui raport raportulu uluii jurid juridic. ic. Subiectele raportului juridic apar întotdeauna ca titulari de drepturi si obligatii si se comporta  potrivit cu pozitia specifica fiecaruia - de titular al dreptului sau al obligatiei.  Dreptul subiectiv subiectiv este facultatea juridica individuala a unei persoane sau a unei organizatii într-un raport juridic determinat. Dreptul subiectiv, numit si îndrituire, prilejuieste titularului sau o seama de posibilitati, ocrotite juridiceste: a) sa aiba o anumita atitudine fata de dreptul sau (spre exemplu sa dispuna de acel drept); b) sa solicite o atitudine corespunzatoare din  partea subiectului obligat; c) sa solicite apararea dreptului sau pe cale statala, în conditiile nesocotirii sale. Obligatia juridica   – îndatorirea – reprezinta masura dreptului subiectiv; ea incumba subiectului tinut sa îndestuleze dreptul subiectiv. Dreptul subiectiv si obligatia juridica apar, astfel, ca fenomene sociale aflate într-o legatura indisolubila. În realitate, nu exista drept subiectiv (ca fenomen juridic) daca el, într-un fel sau altul, nu este legat de obligatie. Nu exista nici obligatia (ca fenomen juridic) daca ei nu-i corespunde dreptul de a pretinde. Prin continutul sau (prin drepturile subiective si obligatiile

 juridice corelative) raportul juridic apare ca o forma fundamentala de implementare a normei în viata sociala. Clasificarea drepturilor subiective În mod deose deosebit bit,, clasif clasifica icarea rea dreptu drepturil rilor or subiec subiectiv tivee se înfati înfatisea seaza za ca o preocu preocupa pare re a dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului familiei etc. Criteriile în baza carora se clasifica drepturile civile, de exemplu, sunt amplu dezvoltate, iar clasificarile respective (spre  pilda: drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale, drepturi principale si drepturi accesorii, drepturi drepturi pure si drepturi afectate de modalitati etc.), nu prezinta prezinta doar o importanta teoretica teoretica ci, înainte de toate, o importanta practic – juridica. În teoria dreptului este de acum traditionala clasificarea drepturilor subiective în drepturi absolute si relative, în raport de modul de determinare a subiectilor obligati sa respecte dreptul subiectiv. Este absolut  dreptul subiectiv opozabil erga omnes, care trebuie deci sa fie respectat de toti ceilalti. Este un drept subiectiv general, în sensul ca sfera persoanelor  obligate a-l respecta este nedeterminata. Dreptul subiectiv este opozabil tuturor celorlalti. Spre deosebire de drepturile subiective absolute, cele relative se caracterizeaza prin aceea ca subiectul obligat este determinat (nominalizat) dintru început în raportul juridic. La rândul lor, obligatiile pot fi de tip activ – spre exemplu, obligatia de a achita pretul, de a   plati impozitul, de a întretine periodic contact cu alegatorii etc., sau de tip pasiv – spre exemplu, obligatia de a se abtine de la savârsirea unor actiuni care ar împiedica exercitiul  proprietatii.

6. Obiectul raportului juridic Prin obiect al raportului juridic se înteleg actiunile sau inactiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicita în procesul desfasurarii raportului juridic sau care i se  preti  pretind. nd. Obiec Obiectul tul raport raportulu uluii juridi juridicc îl formea formeaza za deci deci chiar chiar condui conduita ta subie subiectu ctului lui de drept. drept. Conduita poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune. Atunci când conduita priveste lucruri materiale, acestea pot sa apara ca un obiect derivat.

7. Faptul juridic Faptul juridic reprezinta o împrejurare care are efecte juridice, care creeaza, modifica sau stinge raporturi juridice. Nu orice împrejurare din natura sau din viata sociala este fapt juridic, ci numai acele împrejurari de existenta carora normele de drept leaga consecinte juridice. Aceste împrejurari sunt, de obicei, descrise în ipoteza normei juridice. În timp ce norma de drept si subiectul de drept reprezinta premise generale (abstracte) ale raportului juridic, faptul juridic reprezinta r eprezinta o premisa concreta. Clasificarea faptelor juridice

În mod tradit tradition ional, al, faptel faptelee jurid juridice ice se clasif clasifica ica în evenimen evenimente te si actiuni actiuni.. Împartirea dihotomica de mai sus este determinata de criteriul interferentei sau al neinterferentei vointei omului.

 Definitie : evenimentele sunt împrejurari care nu depind de vointa oamenilor, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice numai daca norma de drept statueaza acest  lucru. În aceasta categorie se includ fenomenele naturale – calamitati, nasterea, moartea, curgerea implacabila a timpului etc. Ele se prezinta ca procese ce se dezvolta independent (uneori împotriva) vointei oamenilor, sunt factori obiectivi ce-si au determinatiile în cauze proprii, intrinseci. În rândul evenimentelor se includ si evenimente sociale. Rezulta ca nu orice eveniment produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor    jjur urid idic ice. e. Din Din mult multit itud udin inea ea feno fenome mene nelo lorr sau sau a proc proces esel elor or natu natura rale le si soci social ale, e, lege legeaa selectioneaza doar un numar limitat de asemenea împrejurari, si anume, pe cele care, prin amploarea consecintelor, au legatura cu ordinea juridica. Efectul lor juridic este legat de un interes determinat al statului, tradus în norma de drept.  Definitie : actiunile sunt manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. Aceasta categorie a faptelor juridice se caracterizeaza, înainte de toate, prin faptul ca sunt savârsite de om, cu discernamânt. Actiunile sunt licite si ilicite.  Actiunile juridice licite, savârsite cu scopul manifest de a produce efecte juridice, poarta denumirea de acte juridice. În anumite cazuri, actiunea omului produce consecinte juridice, chiar daca nu s-a urmarit în mod expres acest lucru (aceste actiuni au fost denumite uneori, impropriu, actiuni de rezultat). Actiunile juridice licite sunt, fie prevazute ca obligatii pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice.   Actiunile ilicite sunt incalcari ale normelor juridice, care produc efecte juridice, in baza legii. Intră in aceasta categorie orice tip de ilicit (delictele civile, contavenţiile, infractiunile etc.).

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt premisele raportului juridic? 2. Definiţi noţiunea de raport juridic. 3. Explicaţi trăsăturile raportului juridic. 4. Definiţi noţiunea de subiect de drept 5. Ce relaţie există între subiectele individuale şi cele colective de drept?

6. Cum se defineşte capacitatea juridică? 7. Există mai multe tipuri de capacitate juridică? Argumentaţi. 8. Ce cuprinde conţinutul raportului juridic? 9. În ce constă obiectul raportului juridic? 10. Analizaţi persoana, ca subiect de drept. 11. Analizaţi statul, ca subiect de drept. 12. Analizaţi categoria subiectelor colective. 13. Definiţi dreptul subiectiv. 14. Realizaţi clasificarea drepturilor subiective 15. Definiţi obligaţia juridică 16. Realizaţi clasificarea obligaţiilor juridice 17. Definiţi faptul juridic 18. Cum se clasifică faptul juridic?

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 17 SI 18: Faptul juridic Structură (ideile esenţiale):

I. Noţiune - premisă esenţială, concretă a raportului juridic - definiţie: împrejurare care produce efecte juridice, în sensul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice - de regulă, aceste împrejurări sunt descrise în ipoteza normei juridice - justificarea faptului juridic: - caracterul necesar pentru naşterea raportului juridic - cazul pluralităţii de fapte f apte juridice pentru crearea raportului  juridic - cazul succesiunii de fapte juridice: raportul juridic se naşte în prezenţa unui singur fapt juridic şi se îndeplineşte în condiţiile apariţiei a noi fapte  juridice (raportul juridic penal, al cărui conţinut se epuizează după adăugarea la primul fapt  juridic declanşator – comiterea infracţiunii – a noi fapte juridice: începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată, judecată, condamnarea etc.).

- teorii care neagă necesitatea faptului juridic: crearea raportului juridic direct din norma  juridică. Critica acestor teorii II. Clasificarea faptelor juridice 1. Evenimente - definiţie - exemple - producerea de de efecte juridice: juridice: - precizare prealabilă: prealabilă: nu orice eveniment eveniment produce automat automat efecte juridice, devenind astfel fapt juridic, ci numai dacă legea prevede acest lucru; - analiză: efectele juridice sunt determinate de un interes al statului; acest interes este reglementat de lege 2. Acţiuni - definiţie - clasificare: - acţiuni licite (actele juridice; definiţie, exemple) şi acţiuni ilicite (definiţie, exemple) 3. Stările - clasificare: stări voliţionale şi nevoliţionale

4. RĂ RĂSP SPUN UNDE DERE REA A JUR JURID IDIC ICĂ  Ă  CONTINUT

1. Notiunea rãspunderii juridice Desi traditional, conceptul responsabilitatii a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cerce cercetar tarile ile mai noi scot scot în evide evidenta nta necesi necesitat tatea ea contur conturari ariii acestu acestuii concep conceptt si în planul planul dreptului. Printr-o gândire reductionista (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptu dreptull penal, penal, prin prin înt întele eleger gerea ea rolulu roluluii sau doar doar înt într-un r-un cadru cadru protec protectiv tiv – repres represiv) iv) s-a considerat mult timp ca dreptului nu i-ar fi caracteristica decât categoria de raspundere. Ulterior, Ulterior, s-a revenit la ideea ideea ca si responsab responsabilitat ilitatea ea apartine apartine dreptului, dreptului, deoarece deoarece legea poate poate crea sentimentul responsabilitatii. r esponsabilitatii. Raspunderea este un fapt social si se rezuma la reactia organizata, institutionalizata pe care o declanseaza o fapta socotita condamnabila; institutionalizarea acestei reactii, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, raspunderea raspunderea si sanctionarea nu sunt (si nu  pot fi) în nici un caz forme de razbunare oarba, ci modalitati de legala rasplata („dupa fapta si

rasplata!” – spune poporul), de reparare a ordinii încalcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat si de aparare sociala. Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimeaza sanctiunea, precum si dreptul unor oameni de a pedepsi pe altii ?  Raspunsul ar putea fi : nimic altceva decât interesele societatii de a se apara împotriva acelora care o vatama. Pentru acest motiv, savârsirea unei fapte care încalca ordinea juridica si pune în pericol chiar convietuirea umana provoaca reactia societatii. În acelasi timp însa, raspunderea juridica si sanctiunea sunt notiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua.  Definitie : raspunderea raspunderea juridica este un complex de drepturi drepturi si obligatii conexe care care iau nastere ca urmare a savârsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice.

2. Formele raspunderii juridice În principiu, fiecare ramura a dreptului cunoaste o forma de raspundere specifica. De aceea exista mai multe forme de raspundere juridica: raspunderea juridica cu caracter politic (raspunde (raspunderea rea constitut constitutional ionalaa a parlament parlamentului), ului), raspunde raspunderea rea civila, civila, raspunde raspunderea rea penala, penala, raspunderea raspunderea administrativa, administrativa, raspunderea raspunderea disciplinara. disciplinara. Fiecare forma de raspundere juridica se caracterizeaza prin conditii specifice de fond si de forma (mod de stabilire, forme de realizare etc.). Disciplinele juridice de ramura se ocupa în mod special de stabilirea conditiilor raspunderii r aspunderii în fiecare ramura. Astfel, spre exemplu, raspunderea civila ce se declanseaza în temeiul condi conditiil tiilor or fixate fixate prin prin Codul Codul civil, civil, poate poate fi contra contractu ctuala ala sau delict delictual uala. a. Raspun Raspunde derea rea contractuala incumba debitorului unei obligatii contractuale de a repara prejudiciul cauzat credit creditoru orului lui prin prin neexec neexecuta utarea rea aceste acesteii obliga obligatii tii (execu (executar tarea ea ei cu înt întârz ârzier ieree sau în mod necorespunzator), necorespunzator), întrucât aceasta neexecutare îi este imputabila.  Raspunderea  penala este definita ca un raport juridic penal, de constrângere, nascut ca urmare a savârsirii infractiunii, raport ce se stabileste între stat si infractor, al carui continut îl formeaza dreptul  statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea  prevazuta de legea penala si de a-l constrânge sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata în vederea restabilirii ordinii de drept. Încalcarea de catre functionarii publici a obligatiilor de serviciu angajeaza raspunderea disciplinara. Asemenea fapte se cheama abateri si se sanctioneaza cu: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradari, suspendari din functie, transfer disciplinar, destituirea din functie. Dupa cum se observa din cele de mai sus, raspunderea juridica cunoaste o varietate de forme. În prezenta unei atare diversitati se poate totusi constata existenta unor   principii care

subliniaza prezenta unor note comune caracteristice tuturor formelor de raspundere. Aceste   princ principi ipiii sunt: sunt: legali legalitat tatea ea raspun raspunder derii ii (organ (organul ul care care stabil stabilest estee o forma forma de raspun raspunde dere re si  pronunta o sentinta este obligat sa procedeze în raport cu modul de reglementare în norma   juridica a faptei si a pedepsei); principiul raspunderii pentru vina; principiul raspunderii   personal personale; e; prezumtia prezumtia de nevinova nevinovatie; tie; principiul principiul proportiona proportionaliza lizarii rii sanctiuni sanctiuniii în raport raport de gravitatea faptei, de circumstantele savârsirii sale.

3. Conditiile rãspunderii juridice Pentru ca raspunderea juridica – în oricare din formele sale -, sa se declanseze, este nevoie de existenta cumulativa a unor conditii.  A. Conduita ilicita

Conduita ilicita este o prima conditie.

 Definitie : conduita ilicita reprezinta un comportament -– actiune sau inactiune – care nesocoteste o prevedere legala. Caracterul ilicit ilicit al conduitei conduitei se stabileste stabileste în legatura nemijlocita nemijlocita cu o prescriptie cuprinsa într-o norma juridica. Atunci când norma juridica obliga la o anumita conduita, iar prin fapta sa un subiect încalca aceasta prevedere (afisând dispret fata de reglementarea legala), intra în actiune sanctiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fara sa se respecte conditiile puse de lege, se livreaza un produs necorespunzator necorespunzator sau cu vicii ascunse, un angajat îsi îndeplineste necorespunzator sarcinile, lipseste nemotivat, un om atenteaza la cinstea, onoarea, la integritatea corporala a unui alt om etc. Raspunderea juridica intervine nu numai în conditiile unei actiuni – comiterea unei fapte ilicite – ci si în conditiile unei abstentiuni. Abtinerea, în acest caz, nu este o simpla nonexecutie, ci este o nonexecutie deliberata într-o circumstanta în care subiectul era obligat  prin norma juridica sa savârseasca actiunea. Spre exemplu , legea obliga conducatorul auto care accidenteaza o persoana sa transporte victima la cea mai apropiata unitate spitaliceasca, iar un asemenea conducator auto fuge de la locul faptei si nu executa prevederea legala; sau omisiunea cailor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel.  B. Vinovatia

Vinovatia este o alta conditie (o conditie subiectiva) a raspunderii juridice.

 Defintie : Vinovatia este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de  fapta sa si fata f ata de consecintele acesteia. Vinova Vinovatia tia implic implicaa lib libert ertate ateaa vointe vointeii subiec subiectul tului, ui, carac caracter terul ul delib delibera eratt al actiun actiunii ii sale, sale, asumar asumarea ea riscul riscului ui acest acestui ui compor comportam tamen ent.t. În atare atare condi conditii, tii, atunci atunci când când factor factorii ii natura naturali, li,  procesele si mecanismele biologice si fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a actiona cu discernamânt, raspunderea juridica nu se va declansa. Raspunderea juridica se exclude în cazul savârsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie. Spre exemplu: minoritatea exclude raspunderea pe temeiul insuficientului discernamânt (factor   biologic – fiziologic) si al precarei experiente de viata (factor social); alienatia alienatia mintala este cauza de iresponsabilitate; legitima aparare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morala sunt, de asemenea, împrejurari care exclud raspunderea juridica. exista atunci atunci când subiectul, subiectul, pentru a-si apara apara propria-i propria-i viata în fata Starea de necesitate exista unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebarii, sacrifica alta persoana sau sacrifica bunurile altei persoane pentru apararea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu exista alta solutie.   Legitima aparare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat si injust, actiunea sa reprezentân r eprezentândd o riposta imediata si spontana. Formele vinovatiei sunt: intentia si culpa. Stiintele juridice de ramura detaliaza modurile de existenta a acestor forme. Astfel, de exemplu, în dreptul penal intentia se clasifica în: intentia directa (atunci când subiectul actioneaza deliberat, urmarind producerea efectului, cunoscând si asumându-si riscurile) si intentie indirecta (atunci când subiectul cunoaste urmarile si le priveste cu indiferenta). Culp Culpaa este este o form formaa a vino vinova vati tiei ei cara caract cter eriz izat ataa prin prin acee aceeaa ca subi subiec ectu tull nu prev preved edee consecintele faptei sale, desi trebuia sa le prevada, sau prevazându-le, spera în mod usuratic sa nu se produca. Si în acest caz, stiintele de ramura nuanteaza trasaturile si modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbeste despre imprudenta (lipsa de diligenta), despre neglijenta (omisiune) ca modalitati ale culpei. C. Legatura cauzala

Legatura cauzala între fapta si rezultat este o alta conditie a raspunderii juridice. Aceasta este o conditie obiectiva a raspunderii. Pentru ca raspunderea sa se declansez declanseze, e, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Definiţi noţiunea de răspundere juridică

2. Există o corelaţie între noţiunea de răspundere şi cea de responsabilitate? 3. Care sunt deosebirile între noţiunea de răspundere şi cea de sancţiune? 4. Analizaţi formele răspunderii juridice. 5. Care este este scopul răspunderii juridice? juridice? 6. Care sunt principiile comune tuturor formelor de răspundere juridică? 7. Analizaţi condiţiile răspunderii juridice.

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Noţiunea răspunderii juridice Structură (ideile esenţiale):

1. Corelaţia răspundere - responsabilitate 2. Corelaţia răspundere – normă juridică: răspunderea, una din modalităţile de realizare a normei 3. Fundamentul răspunderii: legea (răspunderea este întotdeauna legală) 4. Titularul angajării răspunderii juridice şi al aplicării sancţiunii: organul statal 5. Definiţia răspunderii juridice: - sensul de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării normei normei juridice juridice.. Critica Critica definiţiei: definiţiei: identifică identifică răspunderea răspunderea cu sancţiune sancţiunea, a, or, ambele ambele sunt noţiuni distincte, care nu se confundă (explicaţie) - sensul de raport juridic de constrângere (explicaţie) - sensul de ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative (explicaţie)

LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA IV: Elab Elabor orat atii un refer referat at cu tema tema „Meto „Metode dele le de inte interp rpret retar aree a norm normel elor or jurid juridice ice”” (minimum 7 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA IV: Cursuri, monografii:  Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005.

Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995. Eugeniu Speranţia,  Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, All, Bucureşti, 1995. François Terré,  Introduction générale au droit, 6e éd., Dalloz, Paris, 2003.

 Studii, articole: Emil Molcuţ, Molcuţ, Cu privi privire re la rolul rolul insta instanţe nţelor lor judecă judecător toreşt eştii în elabo elaborar rarea ea şi aplic aplicare areaa dreptului, Revista de Drept Public, nr. 4, 2004. Constantin Furtună, Simona Cristea,  Rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aplicarea unitară a legii. Privire specială asupra art.244 1 şi art.319 alin.2 C. proc. civ., Buletinul Casaţiei, nr. 1, 2005. Ioan Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional, Dreptul, nr. 11, 2002.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ: 1. M. Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie juridica) Ed. All, Bucureşti, 1995. 2. E. Sperantia,  Principii fundamentale de Filosofie juridica, Cluj, 1936. 3. E. Sperantia,  Introducere în Filosofia Dreptului, Cluj, 1940. 4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , C. H. Beck, Bucureşti, 2008. 5. Nicolae Nicolae Popa, Popa, Mihail Mihail Constan Constantin tin Eremia, Eremia, Simona Simona Cristea Cristea, Teoria Teoria genera generală lă a dreptului , All Beck, Bucureşti, 2005. 6. D. Ciobanu,  Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991. 7. I. Ceterchi, I. Craiovan,  Introducere în Teoria Generala a Dreptului, Bucureşti, 1992. 8. Sofia Popescu,  Introducere în studiul Dreptului, Bucureşti, 2000. 9. G. del Vecchio,   Lectii de Filosofie Juridica, Prefaţa: M. Djuvara, Traducerea: I.C. Dragan, Bucureşti, 1993. 10. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction en Droit, Paris, Litec,1999. Bucureşti,1997. 11. Gh. Mihai, R. Motica,  Fundamentele dreptului, Ed. All, Bucureşti,1997. 12. I. Dogaru, D.C. Danisor, Gh. Danisor, Teoria generala a dreptului, Ed. Stiintifica, Bucureşti, 1999. 13. N. Popa, I. Dogaru, Gh. Danisor, D.C. Danisor,  Filosofia  Filosofia dreptului. dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 14. Ion Dogaru (coordonator), Nicolae Popa s.a.,  Drept civil. Ideea curgerii timpului si consecintele ei juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 15. François Terré,  Introduction générale au droit , 6e éd., Dalloz, Paris, 2001. 16. Jean Vincent, Serge Guinchard, Gabriel Montagnier, André Varinard,  Institutions  judiciaires , 6e éd., Dalloz, Paris, 2004. 17. Jean-Luc Aubert , Introduction au droit , Armand Colin, Paris, 2000.