UNIVERSITATEA CRESTINA ,,DIMITRIE CANTEMIR’’
Realizarea Dreptului Teoria Generala A Dreptului
Bucoveanu Cristina Loredana Grupa 2
REALIZAREA DREPTULUI
Conceptul realizării dreptului a fost abandonat în anii post-revoluţionari de către unii din teoreticienii dreptului, considerându-l un concept anacronic sau demodat. În opinia noastră problematica realizării dreptului este nu numai actuală, dar constrângător de presantă pentru evidenţierea statului de drept. Într-un stat în care practicabilitatea dreptului se reduce la aplicarea acestuia, dreptul este jugulat, conduita umană este supusă unei constrângeri exorbitante, iar principiul statului de drept se zbate între existenţă şi non-existenţă. În acest sens, Français Terré spune explicit că pentru a înţelege ceea ce caracterizează realizarea dreptului, trebuie examinate datele fundamentale ale inserţiei sale într-un grup social . Apoi el adaugă „Regula de drept nu este destinată să rămână o simplă creaţie spirituală: prin natura sa ea trebuie să se aplice situaţiilor concrete, să se realizeze” . Ca atare, realizarea dreptului reprezintă, pe de o parte, activitatea prin intermediul căreia oamenii se supun sau sunt supuşi să respecte comandamentele normelor juridice. Dacă ar fi să examinăm statistic, concordanţa conduitei umane de exigenţele conduitei prescrise de normele juridice s-ar putea să constatăm că o anumită parte din populaţie respectă prevederile normelor juridice fără vreo condiţionare exterioară, o altă parte se supune dispoziţiilor legale din teamă faţă de sancţiune, iar o altă parte la încalcă, mizând, în special, pe faptul că sancţiunea normei juridice nu le va fi aplicabilă. Pornind de la aceste elemente, vom putea stabili că între comandamentul normei juridice şi ordinea juridică realizată în urma consolidării dreptului în relaţiile sociale există o evidentă deosebire. Cu alte cuvinte, comandamentul normei juridice este doar parţial realizat, iar între nivelul ordinii juridice comandate de normele juridice şi cel al ordinii juridice realizate există diferenţe apreciabile de la o etapă istorică la alta, de la un grup social la altul etc. Aceste diferenţe pot fi cuantificate prin coeficienţi care privesc respectarea dreptului sau aplicarea dreptului: A. Respectarea dreptului reprezintă cea mai importantă modalitate de realizare a dreptului. Ea rezidă în conformarea conduitei umane comandamentelor normelor juridice. În marea majoritate a cazurilor, oamenii, luaţi ca subiecte individuale de drept, se supun comandamentelor normelor juridice, nu le încalcă şi se supun dispoziţiilor regulilor de conduită apărate de forţa coercitivă a statului. Motivele acestei supuneri nu pot fi descoperite cu uşurinţă. La polul opus, se află reacţia negativă a subiecţilor de drept faţă de normele juridice, care se manifestă prin înfrângerea dispoziţiilor normelor juridice, urmată, în cele mai multe cazuri, de aplicarea sancţiunilor juridice, de intervenţia răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat legea, menită să restabilească ordinea juridică şi să repună subiectul de drept în starea anterioară încălcării drepturilor sale. Cu alte cuvinte, în astfel de cazuri intervine cea de-a doua cale de realizare a dreptului: aplicarea acestuia de către autorităţile publice abilitate de lege. B. Aplicarea dreptului reprezinta realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către autorităţile statului. Pe lângă participarea cetăţenilor şi a organizaţiilor nestatale în procesul realizării dreptului, dreptul se realizează şi prin intermediul unor acte specifice de autoritate, acte emise de autorităţile statale potrivit competenţelor stabilite de lege. Această formă de realizare a dreptului este denumită aplicarea dreptului.În realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, autorităţile statale apelează adeseala formele juridice. Actele de aplicare a dreptului pot fi elaborate doar de autorităţile statale, cetăţenii realizând dreptul prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice. La aplicarea dreptului
participă, deci, în principiu, organele statale în baza şi în vederea realizării competenţelor acestora, stabilite de lege.În esenţă, aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în vederea transpunerii în viaţă a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele de drept. Aplicarea dreptului implică o multitudine de acţiuni de organizare a transpunerii în viaţă a normelor de drept prin crearea unor raporturi juridice. Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea şi respectarea prevederilor normelor juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legată de naşterea, modificarea şi desfăşurarea unor legături juridice sub forma unor raporturi de drept, în care unul din subiecţi este întotdeauna statul, care-şi exercită prerogativele potrivit competenţelor stabilite de lege. Din acest punct de vedere, raportul juridic ne apare ca fiind cel mai răspândit şi eficient mijloc de realizare a normelor de drept. În procesul aplicării dreptului organele de stat se manifestă ca purtătoare ale autorităţii puterii de stat. Actele lor de aplicare a dreptului = acte de putere cu caracter individual, concret determinat. Prin intermediul acestor acte sunt concretizate drepturile şi obligaţiile unor subicete în cadrul raporturilor juridice determinate.De asemenea, prin asemenea acte, autorităţile statului stabilesc acte de sancţionare a celor care nesocotesc prevederile legii. Actele de aplicare a dreptului sunt foarte variate, diferă de la o putere statală l alta şi chiar în cadrul aceleiaşi puteri. În sistemul instanţelor judecătoreşti, cel mai răspândit act este hotărârea judecătorească, care poate îmbrăca forme diferite: sentinţă, decizie, încheiere etc. cele mai diferite acte le întâlnim în administraţia publică: hotărâri, decizii, autorizaţii, diplome, carnete, regulamente, ordine etc. Drepturile subiecţilor participanţi la viaţa socială, ca şi obligaţiile corelative îşi găsesc izvoarele în normele de drept.Organele de stat au menirea de a constata şi de a recunoaşte acetse drepturi. Această activitate a organelor de stat are o valoare juridică deosebită şi se înscrie în mod hotărâtor în rândul formelor de realizare a dreptului. În alte cazuri, activitatea de aplicare a dreptului vizează restabilirea ordinii de drept încălcate şi aplicarea sncţiunilor stabilite de lege. De aceea, activitatea de realizare a dreptului sub această formă, este legată şi de constrângerea statală, dar nu se opreşte la aceatsa, în cadrul ei intrând şi alte activităţi nebazate pe constrângere. Aplicarea dreptului este o formă specifică de realizare a acestuia, strâns legată de procesul traducerii în viaţă a normelor juridice prin acte individuale şi concrete adoptate de organele statului. Actul de aplicare a dreptului. Aplicarea dreptului se concretizează într-un număr important de acte de aplicare. Actul de aplicare finalizează activitatea concretă a organului de stat, care este purtătorul unor atribute de putere, în conformitate cu competenţa sa. Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizează pe baza legii şi a celorlalte acte normative care compun sistemul legislaţiei. Actul normativ şi actul de aplicare a dreptului au în fond aceeaşi esenţă. Actul de aplicare dă expresie unui act normativ, prevederilor cuprinse în acesta. Actul normativ este rezultatul activităţii normative a oragnului de stat, iar actul individual este rezultatul activităţii de aplicare a dreptului. Între aceste 2 activităţi există deosebiri, atât de conţinut, cât şi de formă. Astfel: 1. Prima deosebire are în vedere faptul că activitatea de creare a dreptului este rezervată doar unor categorii de organe ale statului. Activitatea de aplicare a dreptului se realizează de către toate organele de stat, inclusiv de către organele care au competenţa de a emite acte normative (Guvernul emite o hotărâre normativă de reglementare a relaţiilor sociale secundum legem, dar şi o hotărâre- act individual, prin care numeşte conducătorul unei autorităţi publice). 2. Dacă actul normativ are un caracter general şi impersonal, tipic şi irefragabil, actele de aplicare sunt întotdeauna individuale, se referă la o persoană anume, sunt concret-determinate. Scopul
actului de aplicare este dat de actul normativ, el trebuie să traducă în viaţă într-o formă concretă prevederi ale normei de drept. 3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor norme metodologice de tehnică legislativă care trebuie unitar aplicate la toate autorităţile care emit acte normative. Actele individuale sunt diferite de la o putere la alta, ramură la alta şi chiar, în cadrul aceleiaşi ramuri, de aceea, abundenţa şi varietatea actelor de aplicare fac imposibilă adoptarea şi codificarea regulilor privitoare la tehnica actului de aplicare a dreptului. Fiecare dintre aceste acte urmează reguli specifice de adoptare, reformulare, modificare, de structură şi de formă. 4. O altă deosebire care separă actul normativ de actul de aplicare o reprezintă conţinutul lor diferit, scopul şi finalitatea deosebite. În concepţia normativistă a lui Hans Kelsen, actele individuale sunt considerate ca parte a sistemului normativ. 5. Spre deosebire de actul normativ care funcţionează impersonal şi difuz, acţionând continuu până la scoaterea lui din vigoare, actul de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale de către organul de stat. De exemplu: o instanţă, în momentul în care a pronunţat o hotărâre, ea se dezinvesteşte de caiza respectivă şi nu mai poate interveni asupra acelei hotărâri. 6. Spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor juridice de către cetăţeni, în cursul căreia ei pot să încheie prin acordul lor de voinţă un raport juridic în temeiul unor dispoziţii legale ce le stau la dispoziţie, actele de aplicare apar întotdeauna prin voinţa unilaterală a unui organ de stat. 7. Dată fiind importanţa reglementării juridice a relaţiilor sociale, în cazul actelor normative există reguli precise privind intrarea în vigoare, perioadele de activitate ale normelor juridiceşi ieşirea din vigoare. În principiu, orice normă juridică intră în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, iar ca excepţii există posibilitatea ca norma juridică să intre în vigoare chiar la data publicării (OUG) sau la o dată ulterioară termenului de 3 zile prevăzută în cuprinsul actului normativ. De la intrarea în vigoare, aceasta se aplică continuu, fără pauze, până la scoaterea ei din vigoare. Acţiunea ei e universală şi nimeni prin voinţa sa nu poate să se sustragă de la aplicarea normei. Spre deosebire de actul normativ, actul individual devine obligatoriu în principiu, în momentul comunicării lui părţii interesate. 8. Din punctul de vedere al momentului din care curge termenul de contestare a actului de către partea nemulţumită, în legătură cu modul de soluţionare a cazului, de calificare juridică a stării de fapt reţinută de organul de stat, momentul comunicării actului juridic individual e decisiv.
Fazele procesului de aplicare a dreptului. 1. Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru cunoaşterea minuţioasă şi în profunzime a circumstanţelor cauzei respective.Rezidă în cercetarea împrejurărilor faptei şi constituirea elementului de bază care dă temeinicie actului de aplicare. În procesul concret al aplicării dreptului, organele de stat iau cunoştinţă de numeroase aspecte ce caracterizează şi definesc cadrul fizic, natural, precum şi ambianţa social-politică în care acţionează norma juridică. Verificarea şi clarificarea circumstanţelor cauzei sunt făcute de oragnul de stat numai în lumina ipotezei normei juridice. În această etapă, vor fi analizate şi reţinute doar acele împrejurări care au relevanţă în cauza dedusă în faţa unui oragn de stat ce trebuie rezolvată prin actul de aplicare. Aceste împrejurări sunt fapte juridice şi constituie cauze generale sau extinctive de efecet juridice. De aceea, organul de aplicare a dreptului trebuie să lămurească atât împrejurările concrete
datorate acţiunii oamenilor, cât şi consecinţele unor evenimente,de producerea cărorra legea leagă anumite efecte juridice. În vederea emiterii unui act de aplicare întemeiat, în acord cu realitatea, organul de aplicare trebuie să-şi fundamenteze actul pe baza unei informaţii veridice, complexe, capabilă să evidenţieze elementele esenţiale ale cauzei. În acest scop, organul de stat va consulta documentele oficiale, va asculta martori, va proceda la reconstituiri, va utiliza expertize sau alte rezultate ale unor cercetări ştiinţifice. Toate acestea trebuie să-i furnizeze date faptice, ele urmărind să se constituie în surse reale de informare care să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt şi să înlăture orice dubiu sau neclaritate. Stabilirea stării de fapt este diferită de la un act de aplicare la altul. Atunci când un organ financiar stabileşte un impozit pentru o persoană fizică stabilirea stării de fapt este simplă: un inventar al bunurilor impozabile ale perosanei respective. Atunci când un organ de cercetare penală stabileşte starea de fapt în cazul unei infracţiuni, lucrurile se complică, aria de investigaţie este vastă, sunt foarte multe necuniscute şi elemente care nu pot fi descoperite uşor: martori, măsurători, verofocare înscrisurilor, expertize, urme etc. 2. Alegerea normei de drept sau critica normei juridice. Organul de stat este chemat să identifice norma sau normele juridice care sunt aplicabile la acea stare de fapt. După ce a identificat, el face aşa-numita critică, respectiv, trebuie să observe dacă norma juridică e în vigoare, conţinutul ei este exact, adică să vadă dacă a fost publicată, dacă sun completări, rectificări, ca în final să stabilească cu exactitate conţinutul acelei norme la data săvârşirii faptei sau la data la care trebuie să fie aplicată. În vederea unei calificări juridice, organul de aplicare a dreptului îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile. În virtutea acestora intră: nominalizarea normei juridice, verificarea autenticităţii sale, verificarea forţei juridice şi a acţiunii sale. În acest cadru, organul de aplicare va statua raporturile dintre această normă şi celelalte norm juridice, va detemina conţinutul exact al normei prin consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă cu toate modificările acesteia. Critica normei juridice presupune o bună pregătire de specialitate, o stăpânire a domeniului juridic determinat, dar şi cunoştinţe juridice fundamentale. 3. Interpretarea normei juridice. 4. Elaborarea actului de aplicare a normei juridice şi emiterea acestuia reprezintă rezultatul unui demers raţional şi al unei maifestări de voinţă a organului de stat. Atât demersul raţional care presupune înţelegerea împrejurărilor cauzei, cât şi manifestarea de voinţă care reprezintă încadrarea împrejurărilor constatate într-o normă juridică sunt realizate în baza legii şi în vederea aplicării la un caz concret. Varietatea actelor de aplicare determină şi o varietate a formelor actelor de aplicare, valabilitatea acestora fiind condiţionată de respectarea unor condiţii de formă. În anumite ramuri (ex.: drept administrativ) se acordă o mare importanţă studierii tehnicii de elaborare a actului individual. În dreptul procesual penal- există anumite condiţii de formă şi de fond ale hotărârilor judecătoreşti (forma bate fondul).
Bibliografie
Elemente de teoria dreptului, Barac Lidia Teoria generala a dreptului, Popa Nicolae Teoria generala a dreptului. Sinteze si teste, Catalin Silviu Sararu
