Filosofia-dreptului

ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”

FILOSOFIA DREPTULUI

CUVÂNT ÎNAINTE

Ca disciplină de învăţământ, filosofia dreptului a fost mult timp vitregită în învăţământul românesc, fiind reintrodusă în planul de pregătire al studenţilor relativ recent, fiind concepută deopotrivă ca teorie, dar şi metodă în orizontul de cunoaştere a fenomenului juridic. Interesul crescut care se manifestă faţă de această disciplină în prezent şi apariţia a noi lucrări în domeniu, încă puţine la număr în România, nu pot avea decât efecte benefice, care să răspundă cerinţei de informare şi documentare a viitorilor specialişti ai dreptului. În acest context, au apărut în ultimul timp o serie de lucrări, unele intitulate chiar „Filosofia dreptului”, dar care, în cuprinsul lor tratează de fapt, fie istoria gândirii juridice (momentele importante ale conturării şi cristalizării unei filosofii a dreptului) [*], fie teme şi probleme ce ţin de Teoria Generală a Dreptului[**], cu care Filosofia Dreptului se identifică adesea, dar se şi deosebeşte în mod fundamental. ________________________________

Dr. IOAN RADULIAN 1

[*] Vezi Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului-o istorie a ideilor”, Editura All, Bucureşti, 1998; Constantin Stroe, Nicolae Culic, „Momente din istoria filosofiei dreptului”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994; Ioan Hatmanu, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti, 1997. [**] Vezi Gheorghe C,Mihai, Radu I. Motica, „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997; Ioan Biriş, „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.

2

Departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau o înălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia dreptului implică relaţii complexe între filosofie şi drept, întrebări filosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri provocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, despre geneza şi orizonturile proprii. Filosofia dreptului nu este un simplu exerciţiu filosofic asupra conştiinţei de sine a dreptului. Miza majoră a acestei filosofii, constă în potenţialitatea sa de a contribui într-o manieră specifică la optimizarea dreptului în raport cu cerinţele condiţiei umane, cu valorile unui timp istoric, la perfecţionarea sa ca instrument normativ de prim rang în controlul şi arbitrarea competiţiei între interese şi valori. Luată ca demers calificat, interpretarea dreptului este deopotrivă cunoaştere şi evaluare: a semnificaţiei normative a textului legal şi a faptelor ori nonacţiunilor omeneşti în lumina legii. Privind însă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, anume aceea a condiţiei ştiinţifice a cunoaşterii dreptului, sunt temeiuri obiective să admitem că în câmpul juridicităţii ca şi în celelalte articulaţii ale vieţii sociale, cunoaşterea nu este o descripţie neutrală, ci investigare bazată pe evaluare şi implicare atitudinală. Cunoaşterea fenomenului juridic antrenează atât direcţia filosofică, cât şi cea ştiinţifică propriu-zisă. Aducerea în discuţie astăzi a celor două componente, şi a relaţiei lor rămâne necesară atâta vreme, cât pe acest teren supravieţuiesc deopotrivă reducţionisme şi fetişizări, care-şi fac loc în procesul interpretării cunoaşterii juridice sistematizate. Gândirea juridică, asemenea oricărei gândiri, a fost întotdeauna, de-a lungul istoriei şi peste tot în lume, o dialectică efervescentă, un câmp de luptă şi dezbatere asupra dreptăţii, utilităţii, binelui, răului-mizele mari ale vieţii. Întregul demers s-a ridicat de fiecare dată împotriva nedreptăţii şi a neputinţei de a veni în ajutorul celor săraci şi umili în faţa celor puternici, pentru ca dreptul să devină eliberator, să înceteze a fi opresiv. Disciplinele care studiază dreptul, prin natura lor, se mărginesc să explice un sistem de drept existent, fără a-i pune în discuţie

temeiurile, adică fără a cerceta dacă nu ar putea există un altul mai bun. Dar există şi raţionalitatea umană de a cerceta şi justifica valoarea justiţiei, de a stabili dreptul care ar trebui să fie. Această analiză cuprinde critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent şi ea constituie sarcina filosofiei dreptului. Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului, caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şi aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană. În această perspectivă, drumul parcurs de filozofie în existenţa ei multimilenară, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de permanenţă privind dreptul, idei ce capătă conţinuturi tot mai bogate, în funcţie de înţelesurile cu care sunt vehiculate în fiecare etapă istorică, în funcţie de noile achiziţii teoretice şi practice în domeniul de cercetare. Lucrarea de faţă se doreşte a fi un demers coerent, cu abordări multiple, tradiţionale şi novatoare, în ordine istorică dar şi sistematică, încercând să contureze unele soluţii deschise dialogului şi confruntării, propunându-şi explicarea şi evaluarea mecanismelor sociale şi normative prin care orice societate îşi asigură stabilitatea, coeziunea şi funcţionalitatea. De asemenea, facilitează înţelegerea faptului că filosofia dreptului este consecinţa diferenţierii structurii interne pe care o cunoaşte filosofia de-a lungul devenirii ei istorice, în funcţie de realitatea socială. Cu alte cuvinte, faptul că filosofii sunt preocupaţi cu precădere, într-o etapă, de o anumită secvenţă a obiectului lor, îşi găseşte explicaţia în aceea că filosofia nu se poate sustrage liniei sinuoase după care se mişcă întreaga cunoaştere umană, ca urmare a dinamicii vieţii sociale. De pildă, în condiţiile de mare avânt al cunoaşterii ştiinţifice, atenţia filosofilor este reţinută de problematica şi metodologia cunoaşterii (de aici şi accentul pus pe gnoseologie), în timp ce momentele de cotitură în viaţa socială, marcate printr-o răsturnare a valorilor recunoscute, sunt însoţite de preocupări pentru problemele omului, ale moralei şi juridicului (de unde şi accentul pus pe etică, antropologie, axiologie şi filosofia dreptului). Deci filosofia dreptului

3

4

se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filosofice, cerut de momente de răscruce din istoria umanităţii. Volumul nu reprezintă decât un îndrumar, teoretic şi practic al posibilităţilor actuale de cunoaştere şi explicare a multiplelor determinări şi consecinţe sociale ale dreptului şi legislaţiei, dar şi o modalitate de reflecţie şi stimulare a unor studii şi cercetări viitoare în problematica filosofiei dreptului. Dr. Ioan Radulian

5

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci când gândeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău, superficial sau profund, în treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există o lume a omului,acolo unde sunt acceptate anumite norme de conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi filosofia. Pe lângă lumea externă, independentă de voinţa noastră, constituită din lucruri, obiecte, fenomene, procese exterioare nouă, dacă privim înlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte, diferită de cea dintâi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele, ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente în acest colţ de univers. Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre îşi găsesc expresie în produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm întotdeauna o explicaţie a lumii exterioare. Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere realităţii. Căutările ei se îndreaptă spre elaborarea unor noţiuni, idei principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi înţelege lumea exterioară, în unitatea şi diversitatea ei. În decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a amplificat şi diversificat continuu, luând forma a numeroase domenii (ramuri) între care: ştiinţa, arta, filosofia,etc. Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului având o finalitate proprie pe care nici o altă formă din cele enumerate mai sus nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui. Dacă adăugăm că filosofia formează prin intermediul unui sistem coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care implică o anumită înţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate 6

defini ca o reflecţie metodică asupra totalităţii activităţilor şi experienţelor umane, răspunzând la marile întrebări privind determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul universului şi cu civilizaţia făurită de el. Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea că ea reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, formulate prin categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului îşi conturează specificul demersului său prin cercetarea originii dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a dreptului şi evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană. Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, consecinţă, la rândul său, a unui proces dialectic şi complex al continuităţii şi discontinuităţii. În această perspectivă, drumul parcurs de filosofie în existenţa ei multimilenară a condus la cristalizarea unor idei cu caracter general privind dreptul în funcţie de înţelesurile cu care sunt vehiculate în fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi practice în domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu specializat al reflecţiei filosofice cerut de momentele de răscruce din viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială şi de drept, în care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de prim ordin.

2. Domeniile filosofiei Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, părţile ei componente şi disciplinele filosofice ce se constituie în procesul devenirii obiectului şi problematicii ei: – Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei filosofice, care vizează studiul existenţei, al naturii şi al modului ei de a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strâns legată de dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta explică de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, în sfera ei 7

cuprinzându-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şi raporturile dintre ele. – Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care apare relativ târziu în raport cu primul şi anume odată cu introducerea momentului subiectiv în filosofie, (prin acel dicton socratic „Cunoaştete pe tine însuţi”), ocupându-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a căilor, metodelor, formelor şi valorii cunoaşterii. –Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul căilor, mijloacelor şi procedeelor după care se conduce subiectul în investigarea obiectului, în vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi acţiunii umane. –Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului valorilor (natura, geneza, funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.), dinamica şi implicaţiile acestora în procesul devenirii omului şi a societăţii umane; – Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor cercetărilor referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul. Ea studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale, prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om (biologie, psihologie, antropologie). – Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii, raportul individ-societate, factorii determinanţi ai existenţei şi devenirii vieţii sociale, progresul social. – Filosofia istoriei, axată în principal pe soluţionarea următoarelor întrebări: este istoria o ştiinţă?; are procesul istoric un sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile în istorie?; – Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei umane şi rezultatul acestui proces –fenomenul cultural şi civilizaţia umană în multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia cu celelalte componente ale sistemului social global, – Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca teme principale: originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă religioasă, ideea de sacru, raţional şi iraţional în viaţa religioasă, etc. – Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază structura generală a acţiunii umane, condiţiile organizării şi desfăşurării ei, pentru a fi cât mai eficientă. 8

Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul în esenţa sa universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul în general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez, drept german, etc.),într-un anumit moment dat. Deci, cercetarea dreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea fiind apanajul filosofiei dreptului. Dacă juriştii, reflectând asupra domeniului lor, propun noţiuni generale ca: izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc., filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării, propunând noţiuni de maximă generalitate ca: normă, raport social, act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect, etc., toate acestea ţinând de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe filosofi nu-i interesează analiza înfăţişărilor concrete, variabile ale

dreptului, ci generalitatea lui, în timp ce pe jurişti îi interesează tocmai înfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei perspective generale asupra lui. De aceea filosofia dreptului este filosofia însăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptului meditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care nu se interesează nici o ştiinţă juridică particulară, deşi, paradoxal, fundamentele acestora îl au ca unic temei”[21, p.204] În acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i dezvălui raţiunile participării lui la universalitatea fiinţei în devenire, temeiul situării lui în lume, măsura în care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană speranţa pentru adevăr şi binele public. Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del Vecchio arată într-o celebră lucrare, „Lecţii de filosofie juridică”, că filosofia dreptului îşi orientează cercetările în trei planuri: - în plan logic, investigând dreptul în totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice trecând peste particularităţile lor şi urmărind conceptul universal al dreptului; - în plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte , este un produs al naturii umane”[14, p.28]; - în plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician se mărgineşte a înţelege şi a interpreta în sens propriu normele pozitive, neîntrebându-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune. Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem juridic existent, fără a-i pune în discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie în drept, opunând astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date. Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşi distincte sunt totuşi conexe între ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].

9

10

–Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şi regulile gândirii corecte care a apărut în cadrul sistemului filosofic al lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, în paralel cu filosofia. – Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a constituit şi s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecţiei filosofice, semnificând raţiunea practică prin fundamentarea unui sistem determinat de norme morale în viaţa oamenilor. – Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei, determinarea şi funcţia socială a artei. – Filosofia dreptului (sau filosofia juridică). Rezultă din această structurare vastitatea problematicii filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a disciplinelor filosofice în procesul practicii social-istorice, care a traversat veacurile.

3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului

Cu alte cuvinte, considerând dreptul în esenţa lui universală, şi în planul modului imperativ, filosofia dreptului începe unde se sfârşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel îi dă temeiurile şi noţiunile fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează, uneşte în mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei. Regăsim aici raportul filosofie-ştiinţă în sensul întregirii lor reciproce: ştiinţa dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodele şi principiile; la rândul său, filosofia dreptului trebuie să ia în considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul jurisprudenţei, îi dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile. Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino, Hobbes, Locke, Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( în România: S. Bărnuţiu, V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la noi: M.Djuvara, E. Speranţia). Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul că ideile despre drept ocupă un loc important în opera lor. De asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au înţeles că pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul dezvoltării gândirii şi doctrinei lor, sunt indispensabile luări de poziţie filosofice. Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic), ea făcând de altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de „filosofie practică”. În toate timpurile ea a îndeplinit atare funcţie. De aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la 1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice. În final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie îl poate juca în elaborare reală a reglementărilor juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului specificităţii dreptului şi a întemeierii raţionale a idealului de justiţie. 11

CAPITOLUL II

MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Antichitatea Istoria filosofiei dreptului ne arată înainte de toate, că în fiecare epocă s-a meditat asupra problemei dreptului şi justiţiei, problemă care nu a fost deci inventată în mod artificial, ci corespunde unei trebuinţe naturale şi constante a spiritului uman. Filosofia dreptului la origine, nu se prezintă autonomă, ci amestecată cu teologia, morala şi politica. În primele începuturi confuzia era completă. Numai încetul cu încetul s-a făcut deosebirea. Ea apare în mod tipic în Orient, în ale cărui cărţi sacre sunt tratate la un loc cosmogonia, morala şi elementele diferitelor ştiinţe teoretice şi practice. Dreptul este conceput în spirit dogmatic ca un comandament al divinităţii, superior puterii omeneşti şi de aceea nu poate fi obiect de discuţie sau de ştiinţă, ci numai de credinţă. Astfel, legile pozitive sunt considerate indiscutabile, puterea publică existentă, ca expresie a divinităţii, inatacabilă. Cu toate acestea trebuie să amintim că unele dintre aceste popoare, spre exemplu indienii, chinezii, evreii, au adus contribuţii însemnate studiilor filosofice, mai ales în ceea ce priveşte morala. –Solon, a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor. Personalitate complexă, Solon a fost în acelaşi timp poet, strateg, politician, legiuitor şi unul dintre părinţii democraţiei. A dat numeroase legi civile şi penale. Astfel, el afirmă principiul răspunderii juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul în această privinţă, posibilitatea întemeiată pe ideea de responsabilitate şi solidaritate socială. Faima sa a fost sporită şi de 12

soluţii juridice inedite pentru vremea sa, ca de pildă scutirea de datorii. De aceea Solon şi-a cucerit numele de legiuitor, eliberator şi pacifist. Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel, a fost o vreme în care Solon introdusese în rândul delictelor politice şi neparticiparea “din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la viaţa cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri şi scos din rândul cetăţenilor”. Este interesant modul în care Solon a gândit această problemă. Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte este foarte importantă pentru formarea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi în acelaşi timp de a le putea justifica prin încrederea conferită de actul electoral. Fără această opţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a unor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii în faţa societăţii civile. De aceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi şi libertăţi individuale pe care, însă, dacă nu le foloseşte, statul îşi arogă dreptul de a i le retrage, ba chiar de a-i nega chiar ţi condiţia de simplu cetăţean. Este o viziune aparte în ceea ce priveşte conceptul de libertate. Există libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvântului, dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. Această îngrădire poate duce în final la obstrucţionarea şi anularea tuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea săşi exercite drepturile democratice, în caz contrar autoritatea statală având posibilitatea de a anula aceste drepturi. –Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa luminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon: 13

„Pe bătrânul Socrate, cel atât de drag mie, nu m-aş sfii să spun că este omul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreună cu alţii, să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-l facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare înfruntând primejdii de tot felul”[14, p.51]. Deviza sa în viaţă „cunoaşte-te pe tine însuţi” a rămas celebră până în zilele noastre. Socrate a preconizat respectarea legilor de către sofişti şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmând credinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul cetăţean trebuie să se supună legilor sociale. Modul senin şi sublim în care Socrate a întâmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi martiri ai gândirii. –Platon, genial ucenic al lui Socrate, a exercitat o înrâurire atât de adâncă asupra Occidentului culturii, încât fără el această cultură nu mai poate fi înţeleasă. Platonismul este o latură permanentă a spiritului european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea neîntrecută a formei antice şi a avântului poetic. Având în vedere natura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni în societate, Platon argumentează că dreptatea este în interesul statului ideal. În „Republica” lui Platon ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel, este virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase sociale separate. Mai întâi este nevoie în cetate de o clasă care să întruchipeze raţiunea, care să aibă virtutea înţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clase trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept în acţiunea politică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. În sfârşit, cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurile materiale pentru întreaga societate. Coexistenţa armonioasă şi colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi prin ea se desăvârşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină reală în cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fie 14

determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite complexe ce observă în mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii. Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are asemenea capacităţi, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat înţelepţi trebuie să se afle la cârma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura pe aventurierii de toata mâna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogăţirea personală. . Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel copiii se deprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar acestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi părinţi decât cetatea. Concepţia juridică a lui Platon este unilaterală deoarece nu a luat în seamă decât un singur aspect al lucrurilor: „orbit de ideea armoniei sociale, a sacrificat individul, orbit de ideea primatului speculaţiei, a sacrificat grupurile producătoare de bunuri” [32, p.68]. Cu toate acestea doctrina lui Platon despre drept are o deosebită importanţă în istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine revoluţionare în care este dominantă aspiraţia către un ideal.

aristotelice păstrate se împart în patru categorii: 1) opere de logică, 2) metafizica, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică şi poetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofia dreptului sunt „Etica” şi „ Politica”. Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem este fericirea produsă de virtute. Statul este o necesitate nu este o simplă alianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şi fericirea universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor, care domină întreaga viaţă, pentru că indivizii nuşi aparţin lor, ci statului. Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea. El distinge mai multe tipuri de justiţie caracteristice dreptului. Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică la repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi să primească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţională sau cum o numeşte chiar el „geometrică”. Al doilea tip de justiţie este cea coercitivă, care ar putea să se mai numească după cum propune Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă, egalizatoare, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce. Acest tip de justiţie trebuie însă înţeles într-un sens mai larg, el aplicându-se numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi acelora pe care Aristotel le numeşte involuntare, care apar din delicte, pentru că şi acolo se cere o anumită egalitate adică o corespondenţă între delict şi pedeapsă.

–Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, este împlinitorul raţionalismului întemeiat de către Socrate şi îmbogăţit de Platon. În opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şi mai enciclopedică moştenire culturală. După conţinut operele

–Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu mari defecte şi cu o fire foarte complexă. Filosof, avocat, politician, estet, a fost asasinat de oponenţii politici. Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti, care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde însăşi ordinea universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia dreptuluitrebuie „să pună în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată în natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăţilor şi numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutele popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nici drepturile civile ale poporului nostru”[8, p.17].

15

16

Legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din părerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce după voinţa divină. Cicero a fost cel mai mare orator al latinităţii.

2. Evul mediu Se consideră în mod convenţional că evul mediu filosofic începe cu secolul al V-lea şi că durează o mie de ani. Filosofia medievală reprezintă o realitate culturală extrem de complexă, care deşi pusă în oarecare dificultate de teologie, nu şi-a pierdut sensul şi nici conştiinţa propriilor valori. Filosofia medievală europeană a fost marcată de două mari momente: apologetica şi patristica. În linii mari apologeţii (Justin, Tertulian, Tatian) sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile, reprezintă „expuneri parţiale ale credinţei creştine şi tentative de justificare în faţa filosofiei greceşti”[32, p.15]. –În acest sens, primul scriitor creştin african de limbă latină, Tertulian, un scriitor admirabil, remarcabil pentru stilul fin al limbii literare pe care o foloseşte în scrierile sale, ca şi pentru argumentarea pertinentă a ideilor sale teologice, este cel care deschide prin opera sa teologică epoca de aur a literaturii latine creştine. Epoca în care a trăit Tertulian, precum şi cea în care au activat Sfântul Ciprian sau Fericitul Augustin vor fi marcate de o intensă luptă împotriva ereziilor. În raport cu ceilalţi doi teologi creştini, activitatea lui Tertulian va fi una care va sta sub semnul afirmării unor reguli generale de acţiune împotriva ereziilor, care vor fi urmate, mai mult sau mai puţin, şi de ceilalţi apologeţi creştini de limbă latină, originari din Africa (Minuciu Felix, Sfântul Ciprian al Cartaginei, Arnobiu, Lactanţiu şi Fericitul Augustin). Patristica, la rândul ei, numeşte ansamblul operelor creştine care datează din vremea părinţilor bisericii, iar reprezentanţii ei, Aureliu Augustin şi Toma D`Aquino, abordează numeroase şi variate probleme de drept, exprimând un punct de vedere original în filosofia dreptului.

17

–Aureliu Augustin. Punctul de plecare al filosofiei sale creştine, este lupta contra scepticismului şi setea după un adevăr absolut, mai presus de orice îndoială, care poate fi găsit în dogmatismul credinţei. După Augustin, adevărul este în sufletul omului, în gândirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul adevărului, este temelia existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie ceva decât prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia bisericii. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca menire să apere pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu. Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a iluminării intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat întreaga filosofie creştină: de câte ori facem o judecată, descoperim o normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin care însuşi Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui act uman, ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi reuşim să-l apreciem. –Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, în opera sa el izbutind să contopească aristotelismul cu dogmele bisericii şi cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit până astăzi ca model al filosofiei catolice. Are un merit deosebit în traducerea lucrărilor lui Aristotel. Prin el în Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A încercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite în 1323 a fost canonizat. Filosofia tomistă este complexă, are o bogăţie impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la învăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările în plan filosofic. Pentru Toma D`Aquino, credinţa este raţiunea divină la nivelul omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăieşte pentru a înţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne. Legea divină se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu. Legile naturii sunt un rezultat al celor divine. Dintre ele face parte „dreptul natural”, corespunzând naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite 18

între care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească şi pot fi regăsite în cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”. Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită împrejurărilor diverse şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu este dreaptă decât în măsura în care se menţine în acord cu dreptul natural, dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Există aşadar o ierarhie valorică a legilor, începând cu cele eterne şi sfârşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai largi şi necesare până la normele cele mai înguste, variabile şi capricioase.

cunoscător al matematicii şi vorbea despre rolul metodologic al acesteia. Concepţiile cele mai reprezentative ale Renaşterii sunt, din acest punct de vedere, cele ale lui Nicolo Machiavelli în Italia, Jean Bodin în Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius în Olanda, J. Locke şi Th.Hobbes în Anglia, Althusius şi Pufendorf în Germania. Filosofia dreptului în epoca modernă este strălucit reprezentată de J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, ş.a.

În domeniul filosofiei cel care va fi întemeietorul noilor tendinţe este Nicolo Cusanus, care, deşi cardinal era un om foarte cult influenţat de umanism, lucrarea sa numită „Di docta ignoraţio”, ridică nişte probleme foarte importante şi presante, de-a dreptul uimitoare pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine teza despre infinitatea universului. De asemenea el era un bun

– Nicolo Machiavelli, a fost figura cea mai caracteristică a mişcării de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor politice şi a realităţilor secolului al XVI-lea în spiritul timpurilor noi, bazându-se pe observaţia istorică şi psihologică, în afară de orice preocupare dogmatică. În operele sale principale „Principele” şi „Arta războiului” analizează cauzele care asigură stabilitatea unui guvern, şi încearcă să tragă concluzii în acest scop din analiza societăţilor din istoria antică. După cum precizează gânditorul renascentist, cele mai bune forme de guvernământ sunt cele mai simple, adică monarhia şi republica. Domnia uneia singure reprezintă tiranie, domnia tuturor libertatea, dar aceste doua forme sunt bune la acelaşi popor, dar la locul şi timpul lor. Am precizat mai sus că republica este domnia tuturor, dar cu toate ca aceasta este uşor de formulat, situaţia se schimbă atunci când este vorba de realizarea ei practică. Dacă aruncăm o privire asupra populaţiei unui stat vom desprinde doua mari clase: cei care nu au nimic şi muncesc numai pentru a trăi şi cei care au, dar muncesc pentru a le spori sau măcar pentru a le păstra. Prima clasă aparţine proprietarilor sau a poporului, iar cea de-a doua reprezintă clasa aristocraţilor. În organizarea republicană, aceste doua clase vor lua parte împreună la guvernarea statului. În această situaţie, nici una dintre cele doua clase nu va putea face nimic fără cealaltă, interesele lor opuse ţinându-se în frâu reciproc. În situaţia în care să spunem, aristocraţia ar deveni puternică, ea s-ar transforma într-o tiranie ereditară a câtorva familii, adică în oligarhie. Pe de altă

19

20

3. Epoca modernă Înnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman, Renaşterea şi după ea epoca modernă, înscriu în istoria gândirii umane o preocupare accentuată pentru problematica socială, îndeosebi pentru cea politică şi cea juridică. Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se caracterizează prin apelul la experienţă, care, cere ca, cercetarea naturii să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gândire. În cadrul filosofiei renascentiste deosebim două elemente: pe de o parte revine modalitatea de gândire antică sub forma reînnoirii filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care dezvoltă şi o gândire platonică. A doua şcoală filosofică este Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d`Abano şi Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo, filosofia lui Aristotel, fiind de abia acum mai bine conturată.

parte, dacă plebea ar deveni peste măsură de puternică ar fi pus în pericol respectul legilor iar prin violenţa ar duce statul la dispariţie. Nevoia echilibrului între cele doua clase aduce în scenă instituţiile caracteristice republicii. Voinţa aristocraţiei este exercitată în senat, a poporului în comiţii. Interesele aristocraţiei sunt apărate de ea însăşi, pe când interesele poporului sunt apărate de tribun. Iar in cazul în care cele două clase nu se înţeleg şi intră în conflict este nevoie de intervenţia unui organ excepţional care nu poate fi altul decât dictatorul. El consideră că republica este mai aptă decât monarhia de a consolida şi dezvolta statul mărturisind totodată mai multă încredere în popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din fundamentele statului, pentru lege care trebuie să fie egală pentru toţi ca una dintre condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic.

–Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre întemeietorii

dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială”[24, p.762], afirmă pe bună dreptate filosoful român P.P.Negulescu, în „Filosofia Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează întregul drept: - respectarea a tot ce e al altuia; - respectarea angajamentelor; - repararea pagubelor pricinuite altora; - pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii. În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii. Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi independente. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forţa împotriva forţei [15, p.530]. –Thomas Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu este sociabil de la natură, omul este în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, este insensibil faţă de cel al altora. Dacă omul ar fi guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil un război permanent între fiecare individ şi semenii săi, potrivit dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirmă posibilitatea de a ieşi din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui individ la acea libertate neîngrădită, proprie dreptului natural renunţare în favoarea unui suveran care impune legile şi stabileşte ce este just şi injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină omnipotentă, care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta, Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin

21

22

–Jean Bodin, afirmă că unul dintre cele mai importante şi probabil principalul fundament al republicii constă în a adapta guvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la natura locurilor, oamenilor şi timpului. În opinia lui Bodin, există cinci forme de manifestare a suveranităţii: - puterea de legiferare; - dreptul de declara război şi a încheia pacea; - dreptul de numire a înalţilor magistraţi; - recunoaşterea suveranităţi de către supuşi; - dreptul de graţiere şi amnistie. Suveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decât legile eterne ale justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea însăşi. Această putere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv. Ţinând seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat: monarhia, aristocraţia şi democraţia. În opera sa mai sunt expuse şi alte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării puterilor în stat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şi protestanţi în evul mediu.

centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi a desfrâului. Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură, între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că în natura umană ar exista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă (care generează lupta pentru câştig); 2) spiritul de neîncredere (determină lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie (provoacă lupta pentru reputaţie). Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea, trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să încheie un contract (pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte, 2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. În consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a doua – legea libertăţii şi 3) a treia – legea egalităţii. – Ipostaze ale contractului social în concepţia politică a lui John Locke John Locke s-a născut în 1632 la Wrington (în sud-vestul Angliei) şi a murit în anul 1704, fiind contemporan cu războaiele civile engleze, abolirea monarhiei, Restauraţia şi alte evenimente politice epocale. A avut preocupări academice; a predat la Colegiul Christ Church din Oxford. Datorită convingerilor sale politice a fost nevoit să suporte exilul în Olanda, pe vremea domniei lui Iacob al II-lea. Lucrările sale asupra guvernării, sunt considerate drept textele de bază ale doctrinei democratice moderne (ale constituţionalismului, parlamentarismului, supremaţiei dreptului etc.) şi în acelaşi timp, prefigurările principale ale liberalismului modern. Liberalismul, în varinta sa politică s-a născut în urma războaielor religioase din secolele XVI–XVII, ca o încercare de rezolvare a problemei teologico –politice. 23

De asemenea, scrisorile sale asupra toleranţei, îl recomandă ca fiind primul mare iluminist european teoretician al toleranţei religioase, întemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţa modernă şi în domeniile moral, intelectual, politic. Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare a avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este esenţial. Oamenii se asociază într-o comunitate organizată în baza unui contract social încheiat între fiecare membru pentru a obţine avantaje pe care nu le pot avea, individual, în starea de natură. Contractul social este fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei înşişi fiind creatorii şi beneficiarii acestei întreprinderi. Statul este bazat pe un contract între cel care conduce şi supuşi care-i dau puterea astfel încât bunăstarea celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate într-un fel în care, în starea de natură, nu este posibil. Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. În concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă, idee preluată de modernitate. Exercitarea autorităţii, în epoca post renascentistă, poate fi justificabilă şi legitimă numai în interiorul unor cadre liber-consimţite şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune în mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli pentru toate domeniile şi situaţiile. În starea naturală concepută de Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietate care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură la societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie la fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii în stabilirea de valori şi repere comune de convieţuire. Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris într-un mod abstract de către Locke, în trei etape, ca faze ale contractului social şi al consimţământului: în prima etapă oamenii trebuie să fie 24

unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona împreună şi a-şi susţine drepturile; în a doua etapă oamenii care au ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţământul lor instituţiile legislative şi celelalte instituţii ale statului; în a treia etapă, cei care au proprietăţi trebuie să–şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi, asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească. Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte în stat garanţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac posibilă funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentru a demonstra că funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite principii, aceste principii nu sunt întemeiate pe raţiunea pură, ci sunt regăsite în momentul naşterii Statului. Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestor origini. Atribuirea consensului cetăţenilor pentru instituirea puterii politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricând să revoce guvernământul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri se regăsesc cu pregnanţă în Declaraţia de Independenţă a celor 13 State Americane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu numai dreptul, dar şi obligaţia („duty”) cetăţenilor de a schimba guvernământul care se îndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă parte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă, mandatează autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate constitui drept argument că puterea politică este legată de îndeplinirea acestor scopuri.

de condiţii dobândite în decursul experienţei sociale, cum sunt moravurile, comerţul, întrebuinţarea monedei, credinţele religioase, etc. Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului a avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei director constă în faptul că „pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile trebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea” [22, p.15]. În acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează că în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului. Întreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptul popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice între ţări, al prieteniei şi colaborării dintre ele. În domeniul dreptului internaţional, opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal în întreaga literatură juridică a secolului său.

–Charles Montesquieu, a rămas în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală „Despre spiritul legilor”, despre care s-a spus că este cea mai completă în domeniul politicii de la Aristotel până atunci. Legile societăţii nu-i apar lui Montesquieu ca impuse în mod arbitrar, ci ca raporturi necesare, decurgând din natura lucrurilor. Legile în înţeles juridic, în materie politică penală, civilă, sunt realizări necesare, în funcţie de o serie de factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau după condiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernământ, diferitele forme de libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum şi o serie

- Jean Jaques Rousseau, a fost un reprezentant tipic al epocii sale, cu o influenţă hotărâtoare asupra Revoluţiei franceze. El a adâncit teoria supremaţiei puterii legislative, imaginând cel mai liberal contract social posibil, în care, în cadrul unei comunităţi, fiecare încheie un acord cu fiecare. Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva filosofiei dreptului: „Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul social”, opere care se leagă între ele şi se întregesc. Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali, trăind cu o extremă simplitate în păduri, numai după perceptele naturii, în aşa numita „stare naturală”. În această primă epocă omul nu era încă corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ce vine de la natură, şi era fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi a dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi, creându-se o antinomie profundă între constituţia nativă a omului şi condiţia sa socială. „Contractul social” urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimă regretul pierderii stării naturale, recunoscând că o reîntoarcere pură şi

25

26

simplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă. În esenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria libertăţii şi egalităţii, iar pentru regăsirea echilibrului iniţial, el recurge la ideea contractului social. După Rousseau, contractul trebuie conceput în modul următor: pentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le redă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci drepturi civile). În acest mod, actul fiind îndeplinit în chip egal de către toţi, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată. Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decât expresia voinţei generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepţiei sale inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă. Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de un anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin liberul său sufragiu. În consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legislativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul (puterea legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţinerea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de interes particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului social. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit principe când e activ, şi guvernământ când e pasiv. Aşadar, puterea legislativă îşi subordonează puterea executivă, poporul este suveran în raport cu principele. Suveranitatea poporului, argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă. –Immanuel Kant, este fără nici o îndoială, unul dintre cei mai mari filosofi din toate timpurile, „poate chiar cel mai mare”[14,p.107]. Importanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului. El reprezintă în filozofie o nouă direcţie: criticismul. Problema kantiană este deci, de a supune şi raţiunea însăşi unei critici.

Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice. Judecăţile analitice sunt acelea în care predicatul aparţine subiectului, fiind conţinut implicit în conceptul acestuia. Judecăţile sintetice, sunt judecăţi extensive, adăugându-i noţiunii obiectului un predicat. El mai distinge între cunoaşterea apriori şi cunoaşterea aposteriori: ”În cele ce urmează, vom înţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe acelea care au loc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente de orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sau acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă”[20, p.52]. Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prin mijlocirea experienţei, ne învaţă ceva nou, care nu este deja implicat în subiect pe când judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este necesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinainte într-un concept dat. În cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece la om, deşi socotindu-l fiinţă raţională, putem presupune o voinţă pură, dar, văzându-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o voinţă sfântă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legii morale. De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, care porunceşte în mod categoric, deoarece legea e necondiţionată; raportul unei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele de obligaţiune, care înseamnă o constrângere la o acţiune, deşi numai prin raţiune şi prin legea ei obiectivă. Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată în mod patologic (deşi nu determinată prin aceasta, deci tot încă liberă) conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din această pricină, alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de determinare obiectiv pur, având deci nevoie, ca de-o constrângere morală, de împotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită o constrângere interioară, dar intelectuală, în cea mai autarcă inteligenţă alegerea voită e reprezentată cu drept cuvânt ca nefiind capabilă de nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedere obiectiv, iar conceptul sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu

27

28

internaţional trebuie să fie întemeiat pe un federalism al statelor libere”; 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile ospitalităţii universale”.

o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuşi deasupra legilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei. Kant distinge între raţiunea pură, despre care am făcut câteva referiri, prin care omul încearcă să cunoască lumea răspunzând la întrebarea „ce este” şi raţiunea practică, la care recurgem când vrem să ne orientăm acţiunile, întrebând ”ce trebuie să fie?” Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bun înnăscut şi inalienabil, însă convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cu neputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Kant caracterizează un stat fie în funcţie de forma stăpânirii, adică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie după modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la modul întemeiat constituţional ... prin care statul îşi foloseşte omnipotenţa” (Kant, Spre pacea eternă). După forma stăpânirii, filosoful operează distinct obişnuit între autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristocraţie sau puterea nobililor (unde unii, cârmuiesc) şi democraţie sau puterea poporului (unde toţi posedă puterea supremă). Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea libertăţii de gândire este nu forma de conducere, ci forma de guvernare. Aceasta este fie republicană, fie despotică. În explicaţia kantiană, republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea legislativă, în timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul ratificând autoritar legile pe care el însuşi le-a dat. Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului. Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activităţile individuale. În acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai la acţiune, presupune o constrângere, ceea ce distinge dreptul de virtute. Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole preliminare şi trei articole definitive. Articolele definitive în vederea păcii eterne cer următoarele: 1) „constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul

-Georg Wilhelm Friedrich Hegel, prin filosofia lui, a avut un mare impact asupra lumii contemporane. În gândirea sa se află cheia tuturor marilor ideologii apărute începând cu secolul al XIX-lea: liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel, sunt:”Fenomenologia spiritului”, „Ştiinţa logicii”, „Filosofia dreptului”,”Prelegeri de estetică”. Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut în sens obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e raţional este real şi ceea ce este real este raţional. El face din contradicţie însăşi baza filosofiei sale, iar sarcina raţiunii este să medieze între ele, să le împace. Spiritul obiectiv, se prezintă în trei forme: drept, morală şi obicei, iar spiritul subiectiv se împarte în: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai înalte culmi le atinge spiritul absolut în alte trei forme: arta, religia şi filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv. Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei: este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială, moralitatea obiectivă Hegel distinge în istoria omenirii trei mari momente ale progresului ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice. Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiut că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au trăit în cadrul unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au ştiut că numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi în stăpâni şi sclavi, în liberi şi neliberi. În fine, în cadrul creştinismului şi, apoi, al ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor, naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca atare e liber. Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale

29

30

indivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a binelui comun. Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecinţa importantă că nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra lor. Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece conflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicţie superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată divină. În filosofia naturii, considerând natura ca o primă încorporare a Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a naturii. Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii, existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chimic, precum şi evoluţia lumii vii. Dincolo însă de fetişizarea statului, de admiraţia pentru birocraţia prusacă, esenţiale rămân logica extraordinară a lui Hegel şi viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracter istoric. Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din toate antagonismele.

4. Epoca contemporană –Emile Durkheim, este considerat părintele sociologiei franceze şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Pe linia pozitivismului ştiinţific, fondat de August Comte, Durkheim abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică două caracteristici ale faptelor sociale: exterioritatea (existenţa lor fizică în afara individului uman) şi constrângerea (ca presiune exercitată asupra individului de către semenii lui pentru a-l integra în societate). Cercetând faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face distincţia între două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de tip mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a 31

muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. În acest context, geneza normelor sociale şi în particular a normelor juridice, trebuie căutată în varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, în mediul social. Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă, ci ca o variabilă schimbătoare în funcţie de nevoile istorice şi aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu se poate sustrage interdependenţelor sociale. Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială, Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul represiv (dreptul penal) care intră în aplicare dacă se încalcă solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale. –Eugen Ehrlich, reputat jurist austriac, este unul din fondatorii sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale, a fost exprimată în următorii termeni. ”Centrul de greutate al evoluţiei dreptului nu se găseşte nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică, nici în deciziile judiciare, ci în societatea însăşi”. El face distincţia între principiile statice şi principiile dinamice ale justiţiei. Justiţia statică, realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv, rigid şi imobil şi care tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale societăţii, trebuie să fie temperată şi completată cu o justiţie dinamică, ce trebuie să aibă în vedere dreptul viu, principalele fapte motrice rivale din societate, ideile individuale şi cele colective. Sarcina specifică a sociologiei juridice în concepţia lui Ehrlich, este tocmai investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice dinamice, a faptelor sociale în drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul observaţiei directe, prin studierea actelor juridice de aplicare a dreptului, a jurisprudenţei, care trebuie să coreleze legislaţia cu condiţiile concrete în care se aplică dreptul, stimulând dezvoltarea socială.

32

–Mircea Djuvara, a fost personalitatea reprezentativă a culturii juridice româneşti din perioada interbelică a României, „un teoretician şi filosof al dreptului”[10, p.68]. A fost profesor la Academia de Drept internaţional de la Haga şi a ţinut prelegeri în specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena şi Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii Filosofice etc., a participat şi la viaţa politică a României, în cadrul Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat, vicepreşedinte a Camerei şi ministru al Justiţiei. Pe plan extern a activat în calitate de consilier juridic pe langă delegaţia permanentă a României la Conferinţa de Pace de la Paris. A pledat călduros şi competent cauza României în timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi prin volumul “La guerre roumanie”, 1916-1918. El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă sintetică, generalizatoare, care reţine ceea ce este persistent în drept, permanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului, se completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care „porneşte de la filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultatele ştiinţei, caută să ajungă la rezultatele sale.”[11, p.27]. Juristul român relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că realitatea juridică în esenţa ei implică subiecte de drept, drepturi şi obligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi şi obligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unor obligaţii juridice. Dreptul, precizează M. Djuvara arată „actele permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie”. El face o distincţie importantă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv. Astfel, toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor în societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept raţional. Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare societate şi le făureşte raportând ideea de justiţie la condiţiile ei specifice. Justiţia, apreciază juristul român, este o valoare raţională şi se impune prin propria sa autoritate. Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii umane,

finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este filosofia generală. Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem filosofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor servi întotdeauna pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv. Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutume şi legi, este dreptul care se aplică într-o societate la un moment dat şi care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi normele dreptului raţional. Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuă prin surprinderea semnificaţiei acestuia în viaţa social-umană. Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor libere, subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orientează gândirea sa juridică, vădeşte puternica influenţă a filosofiei kantiene asupra formării sale. O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs în planul analizei raportului dintre drept, stat şi naţiune. Respingând ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul la ideea de justţtie, dovedindu-se a fi astfel o concepţie greşită şi chiar primejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se întemeiază pretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete. Astfel, poporul român îşi întemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională. Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de îndatorire etică supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică. Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică, pentru realizarea unei ordini in acţiunile naţiunii este nevoie de conducerea unei elite politice, de o legatură solidă între conduşi şi conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate

33

34

fi desfăcut de juridic, ci el este forma cea mai înaltă a juridicului, întrucât se subordoneaza ideii de justiţie. Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării dreptului şi al ideii de justiţie. Obiectivitatea este datorată unei activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă pentru că scopul ei nu intră în contradicţie cu scopurile celorlalţi semeni ai noştri. Sunt doar câteva idei, dintr-un sistem de gândire original, de certă valoare. Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte clare, solide a impus filosofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea şi actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a propus noi standarde de referinţă in planul modernităţii exercitând o influenţă de bun augur asupra şcolii româneşti a dreptului, mai cu seamă în ultima parte a secolului al XX lea. Nu întâmplător, cunoscutul filosof italian Giorgio Del Vecchio îl considera pe Djuvara ca pe unul dintre cei mai mari gânditori contemporani in filosofia dreptului. –Hans Kelsen, un remarcabil reprezentant al teoriei dreptului, expresia cea mai desăvârşită a pozitivismului juridic şi a normativismului, care a respins în totalitate poziţiile dreptului natural, ale sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia fundamentală care stă la baza teoriei kelsiene, este aceea că dreptul este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. În viziunea lui Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: imperativul imperativ, constrângerea, validitatea, înlănţuirea şi eficacitatea. Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără condiţii, (de ex. „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. „dacă nu-ţi plăteşti impozitul, vei plăti penalizări”). Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, organizată şi specifică în raport cu norma morală.

35

A treia condiţie de îndeplinit ca o normă să fie juridică este validitatea. Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece dreptul este conceput ca o disciplină de sistem. A patra condiţie subliniază tocmai, în consecinţă că dreptul este un sistem ordonat şi coerent. Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem juridic nu este altceva decât o ierarhie de relaţii normative. În al cincilea rând, o normă juridică nu este valabilă decât ea este efectivă, şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a lui Kelsen se înscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gândirii juridice, prin aportul său specific în ceea ce priveşte rigoarea conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice, conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de concretizare, raţionalizarea structurilor dreptului, etc

CAPITOLUL III

ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL JURIDIC 1. Dreptul natural Am încercat în capitolul anterior să prezentăm selectiv, cu titlu ilustrativ, câţiva gânditori reprezentativi care şi-au adus contribuţia la formarea şi dezvoltarea gândirii juridice de-a lungul timpului. În cadrul gândirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se înscrie şcoala dreptului natural. Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie căutate în ideea de ordine universală care guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate 36

constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, universal. Şi se impune dreptului pozitiv. Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi la cei romani. Gândirea greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, înrădăcinate în tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea distincţie între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi cea legală. În evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au menţionat ideea dreptului natural, căutând însă să-i dea un fundament religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin dat raţiunii spre binele comun (Toma D`Aquino). În secolele al XVII şi al XVIII, în epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia bisericii, noile clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă recurgându-se la raţiunea umană. Funcţia contractului social este aceea de a apăra drepturile naturale ale omului în relaţia cu guvernanţii societăţii. Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinând că dreptul variază în funcţie de mediul natural, istoric şi social. În secolul al XIXlea începând cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată renaştere a şcolii dreptului natural, tendinţă continuată şi în secolul al XX-lea. Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este ghidată şi tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia ca făcând parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse în legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot fi gândite ca aplicabile prin constrângere. Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o permanenţă esenţială a dreptului. În acelaşi timp ea nu a fost scutită de

Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o influenţă puternică asupra dezvoltării gândirii juridice, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Nota definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă înţelegerea omului ca fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct de natură, pe care o poate lumina prin raţiune. Făcând distincţie între sfera moralei şi sfera dreptului, Kant apreciază că moralitatea constă în conformitatea intenţiilor noastre cu cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii, dreptul implicând puterea de a constrânge. Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel. Sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului filosofic numit „romantismul filosofic german”. Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din acea parte a relaţiilor personale care reglementează recunoaşterea şi delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale. Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al mişcării filosofice care cerea o întoarcere la Kant în planul gândirii filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă conceptul central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie ideea kantiană a omului, considerat ca scop în sine. Preconiza concilierea armonioasă între valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioară acestor idealuri, dar spre care tinde totuşi. Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit „idealismul în drept”, a cunoscut abordări diferite, interferenţe cu alte şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din această perspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi ale

37

38

multiple critici, între care abordarea anistorică, abstractă şi asocială a dreptului.

2. Idealismul în drept

postulatelor juridice, să analizeze sistemele juridice posibile, afinităţile şi contradicţiile existente în cadrul acestora. Alte contribuţii importante la afirmarea gândirii neokantiene au avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai strălucit, Edmund Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă în contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre. Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca încă o dată, într-o manieră specifică, faptul că lupta pentru realizarea de sine a individului nu se poate face decât în cadrul ordinii sociale, al unui minimum de reguli pentru viaţa în comuna indivizilor, în condiţii care permit fiecăruia să se realizeze, fără teama de haos. S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe terenul filosofiei dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict între exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a revoluţiona conflictul aparent insolubil între ierarhia de valori eternă şi rigidă a dreptului natural şi relativismul modern, care lasă la latitudinea individului să decidă între valorile în contradicţie, în funcţie de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict într-o ordine juridică concretă, având în vedere echilibrul între aceste valori şi interese, într-o colectivitate dată, la un moment dat.

3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, care, prin noile descoperiri ştiinţifice în astronomie, biologie, chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om, cunoaştere, univers. În prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale de observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale noii orientări îi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi cea metafizică. Termenul de pozitivism în filosofie, nu are o semnificaţie unică, general acceptată, el desemnând şi alte curente filosofice precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne interesează din perspectiva filosofiei dreptului, constă în respingerea 39

oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi în încercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţile economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarele variante de pozitivism: –Utilitarismul, reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al XVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de imperiul plăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, care înlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate. Scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un număr cât mai mare de oameni. John Stuart Mill încearcă o sinteză între dreptate şi utilitate, relevând subordonarea interesului individual faţă de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie. –Pozitivismul sociologic, se conturează în măsura în care societatea este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, centrul de greutate al evoluţiei dreptului fiind societatea însăşi. Aceasta înseamnă delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a fenomenelor juridice. În acest sens se face apel la metodele sociologiei generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul de opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate în general în ştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă, etc. –Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav. Ceea ce contează cu adevărat în drept, afirmă exegeţii realismului juridic american, nu sunt propoziţiile normative şi conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în care se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar instanţelor judecătoreşti. În această viziune judecătorul este înţelept şi creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă şi o evaluare a rezultatelor sociale puse în joc în fiecare cauză. 40

Realismul juridic scandinav este o critică filosofică îndreptată împotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge filosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor faţă de stat, prin drepturi şi obligaţii. Dreptul nu este altceva decât viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o societate de interesul social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea persoanei, a proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) În această viziune nu sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care aceasta se aplică concret. Mecanismul juridic, înţeles ca ansamblu de activităţi legislative, administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze în afara oricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil între exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale într-o anumită comunitate. –Pozitivismul analitic, consideră că dreptul este o creaţie a statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare, dintr-o epocă dată şi dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această realitate normativă cât şi realitatea conceptelor juridice, constituie obiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, îndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg Jellinek, evidenţiază patru trăsături ale normei juridice: a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile în raporturile dintre ei; b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară; c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este garantată de puterea exterioară a statului; d) o anumită eficacitate a normelor juridice.

Reflecţia contemporană asupra dreptului nu poate fi o cunoaştere încheiată, ea este deschisă şi în devenire, efervescentă, cu elemente de reevaluare a unor şcoli şi curente de apariţie a unor tendinţe noi ca urmare a evoluţiei societăţii, a experienţei sociale contemporane, a progresului gândirii juridice. Apar realităţi juridice şi centre de interes practic şi doctrinar noi care suscită discuţii, nasc controverse, polarizează idei, teorii şi concepţii, apte să constituie noi curente juridice. Evidenţiem acest aspect, cu câteva consideraţii privind dreptul comunitar, ale cărui izvoare pot fi grupate în mai multe categorii: - izvoare primare, în care sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile şi tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht, etc.); - izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului, regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar; - izvoare terţiare, care includ acele regulamente, directive, decizii, ce dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar secundar; - principiile generale ale dreptului, având în vedere noutatea dreptului comunitar; - jurisprudenţa Curţii comunitare de Justiţie, întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor; - regulile dreptului internaţional, care deşi nu au o natură obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept; - dreptul naţional, care uneori poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite. Natura juridică în general şi identitatea Comunităţii europene „au constituit problema fundamentală ce s-a pus în doctrină după ce a fost instituită prima dintre Comunităţile europene, respectiv, C.E.C.O.”[23, p.266].

41

42

4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar

Curtea de justiţie a subliniat clar specificitatea Comunităţii europene, instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate. În concluzie, Comunităţile reprezintă un ansamblu specific bazat pe o repartizare a competenţelor suverane între acestea şi statele membre, competenţele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul sistemului instituţional comunitar, putându-se vorbi în acest sens de o integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacră faptul că o lege naţională posterioară intrării în vigoare a unei reguli comunitare, trebuie să respecte această regulă, astfel ar pune în cauză însăşi existenţa Comunităţii.

CAPITOLUL IV

PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE JURIDICĂ 1. Ontologia – definiţie, problematică, evoluţie Ontologia este partea constitutivă a filosofiei, ce studiază fundamentele existenţei, nivelurile, modurile şi formele esenţiale de manifestare ale acesteia. Ea reprezintă un domeniu de importanţă primordială în orice sistem de gândire filosofică, deoarece oferă premisele teoretico-metodologice tuturor celorlalte domenii de reflecţie filosofică (etică, estetică, epistemologie, gnoseologie, praxiologie, axiologie, filosofia dreptului, etc.), precum şi tuturor ramurilor ştiinţei (fizică, chimie, biologie, psihologie, drept, etc.). De pildă ontologia juridică este o componentă inalienabilă a filosofiei dreptului, căci orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie 43

mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului, din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice. În decursul istoriei filosofiei, obiectul ontologiei a evoluat de la un sens larg şi mai puţin conturat când ontologia cuprindea cosmogonia (teoria originii universului), cosmologia (teoria originii cosmosului) şi chiar teologia (teoria creaţiei şi dirijării de către divinitate a universului), la un sens mai restrâns şi mai riguros când ontologia are ca obiect al reflecţiei natura, determinările şi structura existenţei. Filosofia contemporană se caracterizează printr-o creştere a interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre problemele sociale şi umane, printr-o strânsă legătură cu ştiinţa. În această perspectivă, ontologia are astăzi ca sarcină soluţionarea următoarelor probleme: esenţa existenţei luată în totalitatea sa; locul omului şi al lumii sociale în această existenţă; natura, locul şi rolul existenţelor create de om (lumea reprezentărilor, ideilor, valorilor, simbolurilor, etc.); raportul dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă; ierarhia şi structura existenţelor, etc Criteriile după care se pot clasifica concepţiile ontologice sunt următoarele: a) după numărul şi natura elementelor (principiilor) puse la baza lumii, există concepţii ontologice moniste, dualiste şi pluraliste. Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur factor. Acest factor poate fi de natură materială, situaţie în care avem de-a face cu ontologii materialiste (ca exemplu pot fi date ontologiile antice care puneau la baza lumii apa, aerul, focul, pământul, atomul, etc.) sau poate fi considerat de natură spirituală, caz în care avem ontologii idealiste. La rândul lor acestea se împart în ontologii idealist obiective, care susţin că la baza lumii stă un singur principiu impersonal, supraindividual, existent dincolo de om şi omenire (cum ar fi de pildă, Ideea la Platon, Spiritul absolut la Hegel), şi ontologii idealist subiective, conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman (de exemplu concepţia lui Kant care afirmă că fenomenul, spaţiul, timpul, sunt creaţii ale sensibilităţii umane). Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii, considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual, 44

aceste principii existând şi evoluând în paralel, fără ca unul să fie determinant în raport cu celălalt. Exemplul clasic de dualism îl reprezintă filosofia lui Descartes, în cadrul căreia entitatea materială coexistă cu cea spirituală. Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori care pot fi însă, ori materiali (ca exemplu se poate da filosofia lui Empedocle, care considera drept elementele fundamentale ale lumii: apa, aerul, focul, pământul), ori spirituali ( ca în cazul pitagoreicilor, care puneau la baza lumii numerele, sau Leibnitz care şi el punea la baza lumii o infinitate de particule spirituale ultime, numite monade). b) după gradul de generalitate şi domeniul de realitate luat în considerare se pot evidenţia ontologii globale şi ontologii regionale. Ontologiile globale se referă la existenţă în ansamblu, la unitatea, esenţialitatea şi complexitatea ei. Un exemplu de ontologie globală îl constituie ontologia marxistă, care a realizat o viziune dialectică şi integralistă asupra existenţei, ce permite pe de o parte, distincţia diferitelor domenii şi nivele ale acesteia, pe de altă parte, explicarea dependenţelor şi a determinării lor genetice şi funcţionale. Ontologiile regionale se diferenţiază în: - ontologii ale naturii, cum există la Socrate, despre care se spune că „a coborât filosofia din cer pe pământ”,în sensul că reflecţia filosofică se apleacă şi asupra omului, nu numai asupra naturii; - ontologii umane, cum este filosofia fenomenologică a lui Heidegger; - ontologii sociale care analizează ansamblul vieţii sociale în principal. c) după raporturile dintre Dumnezeu şi lume, s-au conturat următoarele concepţii ontologice: - concepţia teistă, ce susţine că Dumnezeu este primordial ontologic şi transcendent în raport cu lumea. Astfel spus Dumnezeu este înainte de toate, creatorul universului, sursa infinită a posibilităţilor existenţiale în univers şi forţa lui ordonatoare. Dintre marii gânditori în a căror filozofie găsim esenţa teismului amintim pe Aristotel, pentru care Dumnezeu reprezintă actul pur al creaţiei iniţiale, pe Augustin, pentru care Dumnezeu este creatorul lumii şi pe 45

Descartes, pentru care Dumnezeu este fiinţa perfectă şi sursă a adevărului cert. - concepţia panteistă, care spre deosebire de cea teistă, care vedea în Dumnezeu cauza transcedentală a lumii, susţine că Dumnezeu este substanţa imanentă a lucrurilor. Panteismul afirmă cu multă tărie că Dumnezeu e în toate, că nu-l putem distinge de lume. Punctul de vedere panteist îl găsim exprimat pregnant, în filosofia lui Spinoza. - concepţia ateistă, care neagă complet existenţa lui Dumnezeu, afirmând că lumea nu a fost creată de o persoană transcedentală. Lumea materială nu are nevoie să fie explicată prin nici o cauză creatoare, ea este eternă, nu are început şi nici sfârşit. Toate fenomenele şi procesele din univers, inclusiv omul şi istoria sa, se explică plecând de la legile dezvoltării materiei în mişcare. Astăzi definim materia drept categoria filosofică ce desemnează fundamentul tuturor modurilor şi formelor obiective de existenţă, temeiul întregii varietăţi reale şi posibile a existenţelor determinate.

2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică După cum am văzut analiza etimologică şi problematică ne arată că obiectul principal al ontologiei, ca şi al întregii filosofii îl constituie existenţa. Conceptul de existenţă, are sfera cea mai largă posibilă dar şi conţinutul cel mai sărac şi cel mai puţin determinat. Pentru simţul comun existenţa este alcătuită din tot ceea ce fiinţează real, efectiv, dincolo de om şi totdeauna determinat. În această perspectivă, conceptul de existenţă cuprinde totalitatea proceselor materiale şi ideale din natură şi societate, ce există (fiinţează) şi devin într-o necontenită structurare şi restructurare. Analiza realităţii, în încercarea de a dezvălui modurile ei fundamentale de a fi, luând ca punct de plecare ordinea cauzală, şi natura conţinutului, relevă disocierea ei în două tipuri: realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. a) Realitatea obiectivă, cuprinde acele domenii şi nivele ale existenţei care sunt independente de conştiinţa şi voinţa omului. În conţinutul ei includem mai întâi întreaga sferă a existenţei materiale 46

exterioară conştiinţei şi totalmente independentă de acţiunea nemijlocit transformatoare a omului, O altă zonă a realităţii obiective, o reprezintă acea existenţă exterioară conştiinţei, dar care poartă pecetea acţiunii umane, în măsura în care ceastă acţiune este impregnată de conştiinţă şi se desfăşoară implicând proprietăţile reflectorii ale spiritului uman. Aici înglobăm în primul rând realitatea materială artificială, cultura materială, care este exterioară conştiinţei umane, dar a înmagazinat în sine, prin obiectualizare, forţa umană cognitivă, valorizatoare, atitudinală. În al doilea rând, aici s-ar integra şi modificările produse în mediul ambiant natural de către om cu intenţia de a-şi îmbunătăţi şi uşura satisfacerea trebuinţelor (munca şi viaţa). b) Realitatea subiectivă, este formată din procesele (cognitive, afective, volitive, atitudinale) şi conţinutul conştiinţei umane (reprezentări, stări de spirit, concepţii, teorii, etc). Este derivată din cea obiectivă, neputând exista în sine şi prin sine, ci doar prin activitatea creierului uman, a facultăţilor cognitiv-reflectorii ale omului. Omul, prin conştiinţă, este creatorul şi purtătorul existenţelor obiective. Existenţele care alcătuiesc realitatea subiectivă au un statut existenţial specific. În afara celor două genuri de realitate „pure”, în cadrul existenţei întâlnim şi domenii formate dintr-o realitate ce împleteşte organic elemente ale amândurora, obiective şi subiective. Astfel de realităţi sunt: - fiinţa umană, care ca organism biologic este parte a naturii obiective, dar prin conştiinţa şi produsele acesteia (sentimente, idei, voinţă) se încadrează în sfera realităţii subiective; - sistemul social (societatea), care reuneşte şi el (ea) în structura sa elemente obiective şi subiective. În cadrul sistemului social, realitatea juridică îmbină factori ce sunt independenţi de voinţa omului şi factori ce ţin de acţiunea voluntară a omului. Realitatea juridică, alături de altele cum sunt: realitatea morală, realitatea politică, realitatea artistică, ş.a.,este inalienabilă realităţii sociale în condiţii istorice determinate. Ea vizează, în principal, raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc adevăratul fundament ontologic al dreptului. Ea are ca specific faptul că nu este

Existenţa în universalitatea ei se diferenţiază specific, ca existenţă naturală (natura), existenţă socială (societatea), şi existenţa ideală (lumea conştiinţei). La rândul lor, fiecare dintre acestea se regăseşte în varietăţi nenumărate de expresii: natura ca mecanică, fizică, chimică, biologică etc., societatea ca economic, politic, juridic, iar conştiinţa ca gândire, sentiment, voinţă. a) Existenţa naturală, reprezintă acea latură a realităţii obiective, materiale, anterioară omului şi independentă de el, necondiţionată, fiinţând în sine şi pentru sine, infinită şi necreată, a cărei devenire se realizează prin acţiunea unor forţe oarbe lipsite de finalitate conştientă. Este primară şi primordială în raport cu omul şi societatea, fiind suportul şi originea existenţei umane şi a celei sociale. Existenţa naturală este formată din existenţa nevie (anorganică şi organică) şi din existenţa vie (sau biologică). În cadrul ei acţionează legi specifice corespunzătoare fiecăruia dintre aceste subdomenii b) Existenţa socială, este domeniul existenţei cel mai înalt şi mai complex din punct de vedere structural şi funcţional. A luat

47

48

izvorâtă din orice fenomene naturale şi sociale, ci numai din acelea care suferă impactul şi se află sub incidenţa normelor juridice. Pe cale de consecinţă, putem spune că „elementul definitoriu, constitutiv şi fundamental realităţii juridice îl reprezintă faptul juridic”[25, p.315]. Reiterăm faptul că nu orice împrejurare din natură şi societate este fapt juridic, pentru că nu oricare produce efecte juridice. Din multitudinea fenomenelor şi proceselor naturale şi sociale, legea selecţionează doar un număr limitat de împrejurări şi anume pe cele care prin amploarea consecinţelor au legătură cu ordinea de drept. Recapitulând, observăm că realitatea juridică se înfăţişează ca un subsistem intrinsec realităţii sociale, al cărui conţinut este structurat pe următoarele componente: - faptele juridice; - conştiinţa juridică; - fenomenul dreptului; - ordinea de drept.

3. Domenii ale existenţei

naştere ca urmare a dezvoltării celei naturale. Fără dezvoltarea logică a acesteia structurată în sistemul nostru solar, fără apariţia pe pământ a existenţei biologice şi evoluţia ei spre forme superioare, nu s-ar fi putut ajunge la apariţia acestui tip nou de existenţă. Antropogeneza şi sociogeneza nu pot fi despărţite de premisele care s-au constituit în cadrul existenţei naturale. Cu toate acestea, raportul dintre natură şi societate nu trebuie înţeles ca un raport de dependenţă totală a acesteia din urmă faţă de cea dintâi. Pe măsura constituirii şi dezvoltării sale, societatea se eliberează treptat în raport cu natura, dezvăluindu-şi tot mai mult însuşirile sale specifice care o deosebesc de natură. Societatea nu apare numai sub aspectul realităţii fizice, al existenţei sociale materiale formată din ansamblul obiectelor (unelte, alte bunuri materiale create de om), proceselor (activitatea fizică a oamenilor de producere a unor valori materiale) şi a relaţiilor ce se constituie şi există independent de voinţa arbitrară a oamenilor. În afara acestei existenţe sociale materiale, în societate ia naştere şi un alt gen de existenţă tot atât de necesar oamenilor ca şi primul şi anume existenţa socială spirituală, sau conştiinţa socială. Aceasta este dependentă de cea materială şi exercită o puternică influenţă asupra acesteia. Este constituită din sentimente, atitudini, stări de spirit, idei concepţii, teorii şi valori din viaţa oamenilor. Existenţa spirituală sau conştiinţa se constituie odată cu apariţia omului şi a modului de existenţă socială. Odată cu mediul social, între om şi natură se stabileşte un raport nou, care se va transforma în praxis, adică într-o modalitate activă, intenţionată, potrivit unui scop şi cu ajutorul unor mijloace adecvate, de dobândire a celor necesare existenţei. Praxisul va deveni factorul determinant al formării şi dezvoltării structurilor conştiinţei. În afara relaţiilor cu activitatea practică, nici apariţia, nici esenţa şi nici funcţiile conştiinţei nu pot fi descifrate şi înţelese. Rezultatele muncii sale fizice şi intelectuale obiectivate în forma uneltelor, lucrărilor ştiinţifice, operelor de artă,etc., reprezintă principalele surse prin a căror însuşire se formează conţinuturile cognitive şi operatorii ale structurii conştiinţei fiecărei noi generaţii. Conştiinţa socială nu reprezintă o sumă aritmetică, dată o dată pentru

totdeauna, a diferitelor sale componente, ci se înfăţişează ca o totalitate diferenţiată, ca un sistem structurat în continuă devenire. Din analiza structurii conştiinţei pe nivele,rezultă: - conştiinţa comună, sau nesistematizată, care este formată din două substraturi: cunoaşterea comună şi psihologia socială; conştiinţa teoretică, sau sistematizată, incluzând la rândul ei două substraturi: ştiinţa şi ideologia. Din raţiuni ce ţin de circumscrierea riguroasă problematicii acestui curs, vom insista asupra ideologiei ca prezentând un interes aparte pentru profilul studiilor juridice. Termenul de ideologie a fost introdus de francezul De Tracy în lucrarea sa „Elements d`ideologie” cu sensul de studiu al ideilor, al originii lor. În accepţiunea actuală, ideologia reprezintă un sistem de idei care reflectă existenţa socială prin prisma intereselor de grup. Orice ideologie este organic legată, atât sub raportul genezei, cât şi sub acela al structurii şi funcţionalităţii ei, de interesele unui anumit grup social, al unei anumite categorii sociale. Ideologia cuprinde numai acele idei, teorii, doctrine care reflectă şi proiectează realitatea în raport cu interesele, aspiraţiile unui grup social determinat. Drept urmare, ideologiile apar şi se constituie în procesul conştientizării de către grupuri şi categorii sociale a intereselor lor, a luptei pentru satisfacerea intereselor respective. Rolul ideologiilor în viaţa socială este pus în evidenţă prin multiplele lor funcţii: - ideologiile au o funcţie gnoseologică, întrucât reflectă şi conţin formulate mai mult sau mai puţin clar, interesele, idealurile şi scopurile grupurilor sociale, în programe şi directive de acţiune pentru satisfacerea lor; - ideologiile au o funcţie normativă, reprezentând nu numai un sistem de idei, programe şi directive de acţiune, ci şi anumite norme şi reguli politice, juridice, morale, etc., care reglementează acţiunile şi comportamentele membrilor grupului social sau al societăţii în ansamblul ei; - ideologiile îndeplinesc o importantă funcţie motivaţională. Construcţiile ideologice explică şi justifică la nivelul fiecărui grup, fiecărei categorii socio-profesionale sau societăţi, evenimentele,

49

50

poziţiile şi atitudinile acestora faţă de acestea, participarea sau neparticiparea lor la o acţiune sau alta; - ideologiile îndeplinesc şi o însemnată funcţie formativă. Producţiile ideologice reprezintă matricea şi cadrul spiritual în care se educă şi formează conştiinţa fiecărui individ, aparţinând unui grup social. Conştiinţa socială se diversifică se diversifică în formele ei fundamentale în contextul unui proces istoric îndelungat şi anevoios. În ansamblul conştiinţei sociale se disting următoarele forme: conştiinţa politică, juridică, morală, artistică, ştiinţifică, filosofică şi religioasă. În linii generale, formele conştiinţei sociale se deosebesc între ele prin: - obiectul lor specific (domeniul realităţii pe care îl reflectă cu precădere); - modalitatea specifică de reflectare; - rolul lor social specific; - particularităţile apariţiei şi evoluţiei lor. Conştiinţa juridică, se defineşte ca totalitatea ideilor, concepţiilor, teoriilor, sentimentelor, reprezentărilor, atitudinilor existente la un moment dat în societate, cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în raporturile dintre indivizi, dintre aceştia şi stat, dintre state. Conştiinţa juridică vizează şi se raportează la activitatea instituţiilor legislative şi executive, la conţinutul şi dinamica legislaţiei, la modul în care se exercită şi se respectă ordinea de drept, la interesele fiecăruia în raport cu ale celorlalţi, la convieţuirea socială, în general. Ea apare ca o premisă a dreptului, ca sistem de reglementări şi instituţii. Conştiinţa juridică se structurează şi ea pe două paliere: o componentă raţională (ideologia juridică), reprezentând ansamblul doctrinar cu privire la fenomenul juridic, şi o componentă psihică, psihologia juridică, ca ansamblul trăirilor emoţionale. Mai precis, conştiinţa juridică este conştiinţa specializată a legiuitorului, a celui ce face legea şi a celui ce aplică legea, în timp ce conştiinţa comună aparţine poporului. De regulă, conştiinţa juridică se manifestă în conduita şi comportamentul legal al membrilor societăţii.

Spaţiul şi timpul reprezintă formele fundamentale ale oricărei existenţe a materiei. Spaţiul, desemnează totalitatea raporturilor de coexistenţă dintre obiectele şi fenomenele realităţii sub aspectul formei, distanţei, ordinii şi poziţiei lor. La modul general, conceptul de spaţiu indică o reprezentare generalizată a dimensiunilor corpurilor şi distanţelor dintre ele. În ceea ce priveşte caracteristicile spaţiului, ele sunt: - tridimensionalitatea; - reversibilitatea; - simetria. Timpul, desemnează durata de fiinţare a obiectelor şi fenomenelor, precum şi totalitatea raporturilor de succesiune şi simultaneitate dintre ele. Acest concept reprezintă o imagine generalizată a duratei evenimentelor, a intervalelor dintre ele, a ritmurilor lor de evoluţie şi dezvoltare. Spre deosebire de spaţiu, timpul se caracterizează prin: - unidimensionalitate, adică au o singură dimensiune ( o singură durată); - ireversibilitate, în sensul că evenimentele şi procesele se desfăşoară inexorabil într-un singur sens, de la trecut , prin prezent, spre viitor; - asimetria, în ideea că viitorul şi trecutul nu sunt simetrice în raport cu prezentul, Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate influenţa între anumite limite viitorul, dar viitorul nu poate influenţa trecutul, datorită ireversibilităţii timpului. În afara acestor proprietăţi distinctive, prin care spaţiu şi timpul se deosebesc unul de celălalt, ele au şi o serie de proprietăţi comune, dintre care amintim: - în primul rând, atât spaţiul cât şi timpul, au caracter obiectiv. Aşa cum obiectele şi fenomenele reale există în afara şi independent de conştiinţă, tot astfel şi determinările spaţiale şi temporale ale acestora au existenţă similară; - în al doilea rând, spaţiul şi timpul au un caracter contradictoriu. O primă expresie a acestei caracteristici este faptul că

51

52

4. Determinarea spaţio - temporală a existenţei

spaţiul şi timpul sunt atât de absolute (în măsura în care tot ceea ce există, de la particulele elementare la corpuri macrocosmice, de la acestea la galaxii-se află în spaţiu şi timp), cât şi relative (în sensul că însuşirile lor concrete nu sunt aceleaşi în întregul univers, ci variază de natura şi structura formei de existenţă pe care o caracterizează). O a doua formă de manifestare a caracterului lor contradictoriu constă în faptul că spaţiul şi timpul sunt atât continue (întrucât existenţa nu admite vacuum spaţio-temporal), cât şi discontinue (deoarece naturile şi structurile diferite ale obiectelor şi fenomenelor implică diferenţieri de la un obiect la altul şi de la un fenomen la altul). - în al treilea rând, spaţiul şi timpul sunt pe de o parte infinite, deoarece universul este nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ şi calitativ, inepuizabil structural atât la scara macrocosmosului cât şi la aceea a microcosmosului, şi finite pe de altă parte, în sensul că obiectele şi fenomenele sunt determinate spaţio-temporal, cantitativ şi calitativ. În concluzie, spaţio-temporalitatea este dependentă de conţinutul existenţei (fizic, biologic, social), de structura şi organizarea sistemelor pe care le caracterizează. Aceasta face ca marii varietăţi a sistemelor care alcătuiesc lumea să-i corespundă o mare diversitate şi variabilitate a caracteristicilor spaţiului şi timpului. Astfel, la nivel anorganic avem de-a face cu spaţiul şi timpul cosmic, la nivelul lumii vii, cu spaţiul şi timpul biologic, la nivel uman, cu spaţiul şi timpul psihologic, iar la la nivelul vieţii sociale, avem spaţiul şi timpul social. a) Spaţiul şi timpul cosmic (fizic) sunt modalităţi de existenţă a sistemelor materiale ale universului fizic, a căror comportare depinde de densitatea sistemelor materiale, de câmpul gravitaţional, precum şi de viteza mişcării corpurilor aflate în interacţiune. b) Spaţiul şi timpul biologic sunt caracteristice lumii vii. Spaţiu biologic se referă la zona, arealul de răspândire al fiecărei specii, la teritoriul vital marcat de fiecare familie sau individ. Timpul biologic vizează periodicitatea, ritmul şi durata procesului biologic. Bioritmul înseamnă desfăşurarea în timp a oricărui proces sau fenomen biologic, care se repetă relativ în însuşirile sale cantitative şi calitative, la intervale de timp aproximativ egale. Deşi timpul biologic are ritmuri diverse, reversibile, el însuşi este ireversibil. Pentru om,

timpul biologic este fondul cronologic fundamental, substratul timpului psihologic. c) Spaţiu şi timpul psihologic sunt cadrele trăirilor noastre. Spaţiul psihologic este populat de elementele vieţii conştiente a omului – sentimente, cunoştinţe, valori, etc. La modul general el se suprapune (identifică) cu spaţiul axiologic al existenţei noastre ca oameni. În ceea ce priveşte timpul psihologic, acesta poate fi definit ca modalitatea subiectivă, strict individuală, de a asimila timpul extern sideral, prin intermediul actelor psihice (începând cu percepţia şi trecând prin memorie, fantezie, voinţă, până la raţiune). Timpul psihologic apare ca un raport între timpul extern obiectiv şi timpul individual al omului, ca rezultat al prelucrării timpului obiectiv de către conştiinţa fiecărui individ. El este timpul trăirilor subiective, al evenimentelor sufleteşti interne, condiţionat de starea subiectivă şi de trăsăturile psihice ale individului. d) Spaţiul şi timpul social. Coordonatele spaţio-temporale ale existenţei societăţii se caracterizează prin însuşiri proprii, diferite de cele ale naturii. Pentru societate spaţiul şi timpul fizic, cosmic, geografic, biologic, reprezintă doar cadrul natural al acţiunii umane, deoarece la acest nivel ele încetează de a fi doar realităţi naturale, devenind forme ale gândirii (măsurate şi calculate) cu ajutorul cărora oamenii îşi organizează şi desfăşoară acţiunile. De aceea le-am putea considera dimensiuni, coordonate ale acţiunii umane conştiente. Dintre toate vieţuitoarele, numai omul trăieşte în mod conştient spaţiul şi timpul. Spaţiul social desemnează ansamblul condiţiilor de loc, întindere şi desfăşurare a acţiunilor umane, a structurilor şi proceselor sociale. În spaţiul astfel definit se desfăşoară producţia materială, viaţa socială, politică, juridică, morală, cultural-spirituală a omului. În această viziune, spaţiul în care trăieşte şi acţionează un popor, nu este doar o întindere ce se măsoară în kilometri pătraţi, ci o patrie înălţată prin munca şi lupta multor generaţii de oameni, care are specificul său geografic, economic, politic, cultural. Spaţiul natural trăit şi umanizat de către o comunitate de oameni devine spaţiul socio-cultural-istoric al acestei comunităţi. Nota definitorie a spaţiului social este tocmai aceea că el este spaţiul istoricizat prin cultură. În concluzie, spaţiul

53

54

capătă dimensiuni sociale atunci când defineşte aria activităţii practice şi de cunoaştere a oamenilor, deosebită de la o epocă la alta, de la o societate la alta, de la o ţară la alta. Timpul social, desemnează devenirea vieţii sociale, prin durata şi succesiunea fenomenelor sale specifice, ritmul evoluţiei şi densitatea evenimentelor sociale. În societate, activitatea comunităţilor şi indivizilor este reglementată de o anumită diviziune a perioadelor: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Sunt create în această direcţie orare de muncă, şcolare, universitare, comerciale, etc. De aceea timpul are valoare pentru om. Această valoare este determinată de procesele sociale, de gradul de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii, de condiţiile şi eficienţa acţiunii. Timpul social este condiţionat de factori externi, dar socializarea lui este un efect al propriei noastre conştiinţe. Fiecare epocă istorică are specificul ei, imprimă anumite particularităţi şi ritmuri de evoluţie fenomenelor şi evenimentelor sociale, iar timpul social al întregii umanităţi este într-o evoluţie permanentă. Particularităţi ale spaţio-temporalităţii în domeniul dreptului Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează şi ele la cele două elemente de relaţie care impun în mod firesc şi inevitabil anumite limite puterii lor de acţiune şi le circumscriu la câmpul de aplicare: spaţiul şi timpul. Desigur că noţiunile de spaţiu şi timp, au un alt înţeles, o altă conotaţie decât categoriile filosofice analizate mai înainte. În general, teoreticienii jurişti folosesc formula „acţiunea în spaţiu şi timp a normelor juridice”, astfel identificând conceptul de spaţiu cu specificitatea spaţială şi conceptul de timp cu specificitatea duratei normativ-juridice. Mai riguros spus, limitele înăuntrul cărora se întinde acţiunea legii în raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia suveranităţii statului care a emis-o, legea penală de exemplu, îşi mărgineşte efectele la teritoriul aparţinând acelui stat. Pe de altă parte, faptele juridice penale situându-se totdeauna într-un anumit loc, se raportează la ideea de spaţiu. Timpul semnalează apariţia şi dispariţia 55

legilor, prezidează procesul de perfecţionare a legislaţiei, istoricul acesteia. Privite deci în raport cu spaţiul, legile penale coexistă, iar în raport cu timpul, ele se succed. Principiul fundamental care domină întreaga materie privind aplicarea legii penale în timp, este principiul legii active, eficientă şi obligatorie pe tot timpul când se găseşte în vigoare. Urmează aşadar, că „orice normă juridică este un eveniment, care are o măsură evenimenţială, adică are o durată, fixată convenţional de legiuitor, în care acesta scontează că va contribui la realizarea scopului său juridic”[21, p.50]. CAPITOLUL V

GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVĂ SISTEMIC-STRUCTURALĂ 1. Conceptele de element, sistem şi structură Alături de alte atribute ale existenţei ca: devenirea (mişcarea), spaţialitatea, temporalitatea, structuralitatea reprezintă şi ea o proprietate fundamentală a existenţei, a cărei cunoaştere ajută la înţelegerea mai completă a acesteia. Căci dacă devenirea (mişcarea), ca mod fundamental al existenţei, ne dezvăluie capacitatea generală a acesteia de a se transforma, spaţiul ne arată întinderea şi aşezarea obiectelor şi proceselor, timpul ne face cunoscute durata şi succesiunea lor, structuralitatea dezvăluie capacitatea existenţei de a intra în interacţiuni, modul cum au loc infinitele schimbări pe care le suferă existenţa în continuă devenire. Admiterea structuralităţii ca însuşire fundamentală şi universală a existenţei conduce la ideea că orice domeniu al existenţei este organizat în structuri omogene şi se prezintă ca un ansamblu de sisteme care au o structură. Întemeiată acum aproape o jumătate de secol de Ludwig von Bertalanfy, teoria generală a sistemelor a încetat să mai fie doar o 56

teorie din domeniul biologiei, pentru a deveni o teorie cu profunde incidenţe şi implicaţii filosofice. În cadrul acestei teorii, sistemul este definit de către întemeietorul ei, ca „un ansamblu de elemente aflate în interacţiune”. Aşadar, sistemul nu este un simplu conglomerat de părţi componente, ci se constituie ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune, ca o formaţiune distinctă relativ autonomă, în raport cu altele. Categoria de element se referă la orice obiect, fenomen, proces, care se află în interacţiune cu altele în cadrul unui sistem. Elementele sunt părţi constitutive ale unui sistem ce sunt subordonate, se dezvoltă şi se conduc după legile de funcţionare ale acestuia. Întrucât sistemul se naşte din interacţiunea părţilor componente, natura lui depinde de natura elementelor şi de tipul de interacţiune dintre acestea. Drept urmare, deşi genetic sistemul apare ca rezultat al elementelor constitutive, cantitativ şi calitativ,este mai mult decât acestea, în sensul că sistemul prezintă o funcţie nouă şi însuşiri diferite de acelea ale elementelor componente. De pildă un grup de norme juridice dobândeşte calitatea de sistem numai în măsura în care elementele lui fuzionează între ele, generând relaţii de interdependenţă, care să fie relativ stabile, prin raportare la celelalte norme ale sistemului. Sistemul apare astfel ca o formaţiune stabilă, relativ autonomă, diferită de părţile componente. Legislaţia unui stat reprezintă un sistem. Este sistemul de drept naţional, unul din elementele de cea mai mare însemnătate care particularizează un stat. În cadrul oricărui sistem naţional de drept, fiecare ramură de drept, fiecare Cod şi fiecare lege constituie la rândul lor, un sistem. Caracterul sistematic al dreptului, presupune o ordonare a normelor din diferite reglementări, adoptate la diferite nivele, astfel încât să se evite redundanţele şi contradicţiile. Desigur această ordonare nu poate avea loc spontan, ci ea se realizează de către un organism specializatConsiliul legislativ. Acesta este abilitat de Constituţie să avizeze proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.

Dreptul ca ştiinţă, este un sistem constituit din ştiinţe juridice ca: dreptul penal, dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc. Nu există caracteristică mai importantă pentru caracterizarea unui sistem de drept naţional, decât sistemul izvoarelor sale. Acestea sunt: - Constituţia României (în ea găsim fundamentele tuturor ramurilor dreptului românesc); - Legile organice (acestea sunt o prelungire a materiilor constituţionale) în cadrul cărora un loc special îl ocupă codurile; - Legile ordinare; - Actele normative rezultate din delegarea legislativă (ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă); - Hotărârile de guvern; - Ordine şi instrucţiuni ale ministerelor; - Actele normative ale administraţiei locale (ordinele prefectului, hotărârile Consiliului judeţean, dispoziţia primarului). Din prezentarea elementelor şi interacţiunilor, din modul de constituire a sistemului, se desprind câteva caracteristici ale sale: a) Integralitatea, în sensul că un sistem nu este un conglomerat întâmplător de obiecte şi fenomene, ci un întreg mai mult sau mai puţin coerent. Însuşirile sale ca întreg nu se pot reduce la suma însuşirilor părţilor. Sistemul prezintă însuşiri pe care nu le are niciuna dintre părţile componente. De exemplu , omul ca sistem nu se poate reduce la elementele chimice componente luate în cantităţile luate în cantităţile dezvăluite de analiză, ci presupune şi un anumit mod de organizare a acestora , anumite relaţii care determină coeziunea lor într-un întreg cu o funcţionalitate proprie. Integralitatea sistemelor se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care amintim numai două: dependenţa reciprocă a sistemului de elementele sale şi a elementelor de sistem. Această dependenţă creşte odată cu creşterea gradului de integralitate al sistemului şi se manifestă foarte puternic în sistemele biologice,şi cele sociale. b) Relativitatea. Această trăsătură pune în evidenţă faptul că pe de o parte că orice sistem este sistem în raport cu elementele sale, dar este element în raport cu alt sistem care-l include. De exemplu,

57

58

dreptul este subsistem al sistemului social şi are ca subsisteme ramurile de drept; acestea la rândul lor sunt sisteme alcătuite din instituţii juridice, care constituie sisteme de norme juridice. Şi invers, norma juridică este element al instituţiei juridice, aceasta este element al ramurii de drept, la rându-i element al sistemului integrator, dreptul, care la rândul lui este un element al sistemului social global. c) Istoricitatea, este acea proprietate ce semnifică faptul că orice sistem dinamic din univers are o existenţă limitată atât în spaţiu , cât şi în timp. Aşadar, orice sistem apare la un moment dat, funcţionează o anumită perioadă, apoi dispare fiind înlocuit de un altul. Durata unui sistem depinde de natura elementelor sale, de domeniul existenţei căreia îi aparţine de specificul şi tăria interacţiunilor ce au loc în interiorul său. În viaţa socială există sisteme trainice şi de durată, de exemplu comunităţile umane (popoarele, naţiunile) şi sisteme de scurtă durată, cum ar fi alianţele temporare dintre state. d) Autoreglarea, este o proprietate ce presupune capacitatea de control a sistemului asupra executării propriilor acţiuni. În baza legăturilor informaţionale şi având în structura sa elemente perfecţionate, sistemul îşi produce anumite modificări în funcţie de răspunsurile sale la informaţia internă sau externă, comparând parametrii comenzii cu cei ai execuţiei. Sistemul se autoreglează în aşa fel încât răspunsurile date de el să fie adecvate şi să corespundă stimulilor ce acţionează în afara lui. Rolul autoreglării în drept este extrem de evident dacă ţinem seama de faptul că „justiţia este chemată să facă o operă dumnezeiască cu mijloace umane”, cum se exprima un profesionist al dreptului. În acest scop, în teritoriul formelor constituţionale şi legale, rezervate puterii judecătoreşti îi stau la îndemână căi de atac şi proceduri consacrate. De veacuri, lumea dreptului are mijloacele sale de autoreglare pentru a îndrepta eventualele erori pe care le săvârşeşte: plângerea, acţiunea, apelul, recursul, contestarea, revizuirea, recursul în anulare, recursul în interesul legii. Clasificarea sistemelor, se face pornind de la anumite criterii, cum sunt: domeniul de apartenenţă, structura internă, gradul de

coeziune, raportul cu mediul ambiant, geneza, conţinutul, sfera de cuprindere, etc. - După gradul de coeziune, sistemele pot fi grupate în două mari clase: sisteme sumative şi sisteme integrale. Sistemele sumative se caracterizează prin aceea că interacţiunile dintre elemente componente fiind slabe, ele nu dobândesc o stabilitate proprie, o relativă independenţă faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a restabili interacţiunea acestora în cazul alterării ei. Sistemele integrale se constituie pe baza legăturilor interne, a unor interacţiuni puternice între elementele componente alcătuind unităţi funcţionale autonome, însuşirile specifice întregului devenind mult mai evidente. De aceea sistemele integrale au o relativă independenţă în raport cu părţile, care se accentuează pe măsura apariţiei unor formaţii mai complexe, cum ar fi organismele vii sau colectivităţile sociale înzestrate cu posibilitatea autoreglării. În cazul sistemelor integrale, componentele nu pot fi scoase din sistem fără ca acesta să-şi modifice sau chiar să-şi piardă însuşirile avute anterior. Calitatea de viu, de exemplu, o posedă numai organismul ca întreg şi nu fiecare parte luată separat (membru, organ etc.). - După natura elementelor şi a interacţiunilor, putem distinge în cadrul existenţei, sisteme materiale, când atât elementele cât şi relaţiile dintre ele aparţin realităţii obiective. Acestea pot fi naturale, apărute fără acţiunea transformatoare a omului şi artificiale, când sistemele sunt produse de om. Sistemele ideale, în care atât elementele cât şi relaţiile sunt ideale, fiind produse ale conştiinţei umane şi sisteme mixte în care elementele şi relaţiile sunt şi materiale şi ideale (omul, societatea umană, realitatea juridică). - După raportul lor cu mediul ambiant, sistemele se pot clasifica în sisteme închise şi sisteme deschise, care pentru a exista trebuie să întreţină schimburi energetice, substanţiale sau informaţionale cu mediul înconjurător. În ceea ce priveşte dreptul, acesta este un sistem integral (datorită marii coeziuni dintre norme şi instituţii), ideal (datorită elementelor de voinţă pe care le presupune), artificial (fiind o creaţie a omului, izvorâtă din necesitatea ce a reglementa raporturile dintre

59

60

oameni), şi deschis (datorită interferenţelor lui cu celelalte sisteme din cadrul sistemului social global).

2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului Abordarea sistemic structurală a societăţii evidenţiază faptul că aceasta ni se înfăţişează ca un sistem având o structură extrem de complexă, fiind alcătuită dintr-o multitudine de subsisteme, fiecare cu o structură inerentă specifică (economic, politic, juridic, cultural, moral, etc.). Una dintre aceste structuri grupale cu un impact deosebit în lumea de astăzi, este structura comunitară de factură etnică. Comunitatea etnică desemnează acea grupare de populaţie care trăieşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă, desfăşoară o activitate economică comună şi are aceleaşi particularităţi ale vieţii spirituale (factură psihică, conştiinţa apartenenţei la comunitate) manifestate în creaţiile culturale. Din cele de mai sus rezultă că comunităţile etnice întrunesc pe fondul lor unitatea factorilor naturali, biologici şi a celor sociali aflaţi la baza genezei acestor entităţi sociale istoriceşte constituite. Concepută ca subsistem al sistemului social global şi având în vedere istoricitatea acestuia din urmă, comunitatea etnică ne apare ca un tip de grupare socială în continuă devenire, sub influenţa celorlalte subsisteme (economic, politic, instituţional) ale sistemului social global. La rândul ei comunitatea etnică influenţează atât mişcarea societăţii în ansamblul ei, cât şi a celorlalte subsisteme cu care se află în interacţiune. Dinamica sistemului social global, în sensul devenirii şi succesiunii istorice a orânduirilor sociale, determină şi devenirea formelor de comunitate etnică, existând o corespondenţă între tipul de societate şi formele de comunitate umană. Problema corespondenţei dintre comunităţile etnice şi orânduirile sociale nu este o simplă deducţie logică ci realitatea, confirmată de întreaga dezvoltare a societăţii, şi se poate verifica din urmărirea succintă a formelor de comunitate ce s-au succedat de-a lungul istoriei pe întregul areal geografic locuit de om. 61

În condiţiile începuturilor îndepărtate ale trecerii de la animalitate la umanitate, când strămoşii omului duceau o viaţă semiinstinctivă, forma caracteristică precomunitară a fost ceata umană primitivă. În viaţa ei se împletea acţiunea legilor biologice şi a celor sociale, în curs de apariţie. Dezvoltarea factorilor de producţie şi pe această bază, a populaţiei, proces foarte lent şi anevoios în această perioadă, au determinat formarea unei comunităţi conturate, capabilă să asigure existenţa unei gospodării permanente, o mai bună acumulare şi transmitere a experienţe de muncă, în care manifestă o anumită reglementare a relaţiilor dintre oameni (morala) şi apariţia unor activităţi distincte (arta, religia), cu formele corespunzătoare ale conştiinţei colective. Aceasta este ginta, dezvoltată nemijlocit din ceata umană primitivă. Ginta Principiul fundamental care a stat la baza ginţilor l-a constituit înrudirea de sânge dintre membrii săi. Sunt înrudiţi formează o gintă descendenţii dintr-un strămoş comun. Ginta îndeplinea multiple funcţii sociale, fiind în acelaşi timp, forma corespunzătoare de familie, colectivul fundamental de muncă, o comunitate de consum, precum şi o comunitate culturală în cadrul căreia apar cele dintâi reprezentări spirituale ale omenirii, primele obiceiuri şi tradiţii. Deşi în circumstanţele comunităţii gentilice nu se poate vorbi de drept, totuşi există opinia că, fenomen social fiind, dreptul este o creaţie spontană a oamenilor arhaici, care l-au exprimat cutumiar pentru a-şi organiza viaţa comunitară. Indiferent de motiv, se poate afirma că originea dreptului se află în cutumele comunităţii gentilice, cutume ce îmbină elemente reglative eterogene de natură foarte diferită: morală, economică, religioasă. Teritoriul comunităţii gentilice este relativ stabil, depinzând de gradul şi durata de timp în care regiunea locuită putea oferi resurse minime de viaţă, ceea ce făcea ca economia comunităţii să fie una rudimentară de supravieţuire. În activitatea de muncă s-a format şi dezvoltat mijlocul de comunicare dintre membrii ginţii–limba comunităţii. De acum limba va avea un rol tot mai mare în a consemna experienţa şi a fixa cunoştinţele acumulate de comunitatea umană. 62

Pe măsura dezvoltării triburilor, se formează uniuni de triburi. În această etapă – corespunzătoare la greci perioadei homerice, iar la romani celei a fundării Romei– încep să se şteargă deosebirile dintre dialectele tribale; se fixează tot mai mult aria răspândirii teritoriale a uniunii de triburi; apare proprietatea privată cu tot cortegiul ei de consecinţe: apariţia claselor sociale, a statului, intensificarea schimbului, dezlănţuirea războaielor,etc. Odată cu aceste transformări are loc şi prefacerea formelor arhaice de comunitate etnică în altele mai evoluate, corespunzătoare noii societăţi. Astfel, comunităţilor gentilico-tribale le-au luat locul popoarele sclavagiste.

Tribul În procesul creşterii numerice a membrilor acestora, ginţile se unesc în triburi. Deoarece căsătoria ajunsese să fie oprită înăuntrul ginţii, fiecare trib pentru a exista independent trebuie să cuprindă cel puţin două ginţi. Pe aceste considerente spunem că tribul este o comunitate etnică înrudită cu ginta, dar dobândeşte trăsături şi o structură mult mai complexă decât ginta. Astfel, modul de viaţă al comunităţii tribale este reglementat de principiul totemic. Totemul simbolizează strămoşul comun al membrilor tribului. El este de obicei reprezentat de un animal, o plantă, chiar un lucru cu care membrii tribului cred că se identifică. Totemul este cel care dă numele tribului. Tribul are un teritoriu propriu şi un dialect care-l deosebeşte de alte triburi. Apar forme de organizare socială cu reguli fixate prin tradiţie, de pildă conducători şi căpetenii militare aleşi de către ginţi şi sfatul bătrânilor. Puterea era întruchipată fie de şeful războinic, pe baza prestigiului competenţei sale recunoscute, fie de vrăjitor (şaman) pe baza relaţiilor sale dovedite cu puterile miraculoase ale naturii. Formele de viaţă tribale au nişte caracteristici aparte: - în condiţii de izolare geografică, unele forme, s-au perpetuat până astăzi. Există astfel de forme la majoritatea populaţiilor africane, la populaţii din America de sud, la aborigenii australieni şi la cei din arhipelagurile Oceanului Pacific. Altfel spus, descoperirea existenţei unor triburi ce trăiesc în condiţiile epocii de piatră, vine ca un semnal pentru a nu uita de unde am pornit. - oferă posibilitatea explicării ştiinţifice a originii, formării şi evoluţiei dreptului şi statului. Aceasta deoarece căile folosite pentru cercetarea originii dreptului sunt, pe de o parte analiza formelor de comunitate arhaică, iar pe de altă parte, observarea comunităţilor primitive de astăzi. - ultimele decenii au scos la iveală, confruntându-se cu formele moderne ale economiei, politicii, culturii, administraţiei, etc, comunităţi etnice care nu au atins stadiul istoric al naţiunii. Şi astfel, existenţa structurilor tribale (mai ales în numeroase ţări africane) ridică probleme inedite în legătură cu modul cum se va trece de la tribalism la structurile naţionale.

Poporul sclavagist Este o comunitate etnică de un tip deosebit, ce se constituie nu pe baza relaţiilor de înrudire, ca cele precedente, ci pe descompunerea lor, pe înlocuirea lor cu legături teritorial-economice. Deci poporul sclavagist încetează să mai fie o comunitate a cărei forţă de coeziune este rudenia de sânge, ci reprezintă o fuziune de ginţi, triburi diferite în jurul altor valori sociale. Limba comună, care a înlăturat dialectele tribale, teritoriul comun, mult mai bine delimitat şi cu graniţe relativ precise, precum şi cultura comună specifică sclavagismului au constituit fundalul pe care se formează conştiinţa apartenenţei membrilor la respectiva comunitate în raport cu ceilalţi „cetăţeni” ai imperiului ce proveneau din alte teritorii. Forţa care sudează comunitatea este clasa dominant cu ajutorul noilor forme de organizare socială şi politică apărute-statul, dreptul propriu-zis şi biserica. În opinia lui Del Vecchio, primele manifestări ale sistemului dreptului sunt strâns legate de primele etape ale societăţii organizate în comunităţi arhaice. Mai apoi, odată cu trecerea de la matriarhat la patriarhat are loc şi trecerea de la o organizare juridică primitivă întemeiată pe o legătură de sânge, întrucât toţi membrii comunităţii aveau o descendenţă comună matrilineară, la o nouă etapă când statul îşi asumă exclusiv funcţionarea justiţiei şi este în stare să impună respectarea regulilor sociale: „În acest moment încep să se schiţeze elementele statului: avem un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie armonică şi organică a diferitelor activităţi şi

63

64

funcţiuni sociale; avem un raport constant de stăpânire asupra unui teritoriu determinat; avem în sfârşit o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului statului…”[14, p.306] Cele arătate cu privire la comunitatea etnică „popor sclavagist” constituie o schemă valabilă, numai în linii generale, deoarece ele nu oglindesc situaţia în toată complexitatea ei, pe lângă societatea sclavagistă greco-romană existând şi alte societăţi, în alte zone geografice, cu particularităţi specifice. Poporul feudal Din cauza marilor mişcări de populaţie cunoscute sub numele de migraţiuni ale popoarelor, procesul formării comunităţilor etnice specifice societăţii feudale este deosebit de complex. În Europa, sub loviturile mişcărilor dinăuntru şi a acelora dinafară, Imperiul Roman se destramă, scinzându-se în state separate. În provinciile imperiului, devenite independente sau ocupate de popoarele migratoare prin amestecul populaţiilor romanizate cu aceste popoare se nasc noi dialecte şi noi limbi, cuceritorii au preluând limba, cultura, şi obiceiurile învinşilor. Comunităţile etnice proprii societăţii feudale (popoarele feudale) se deosebesc de cele ale societăţii sclavagiste datorită următoarelor trăsături specifice: - caracterul închis al economiei naturale ce decurge din slaba dezvoltarea diviziunii muncii şi a existenţei unei populaţii ţărăneşti ce se ocupa preponderent cu lucrul pământului; - limba poporului feudal este o limbă cu diferenţe dialectale, cu mai multe graiuri; - teritoriul este fărâmiţat, existând un număr mare de state mici în care trăiesc grupuri de populaţie aparţinând aceluiaşi popor; - poporul feudal este făuritorul culturii feudale în care predominantă este credinţa religioasă şi care gravitează în jurul bisericii. Stabilind trăsăturile generale ale comunităţii poporului feudal, vom exemplifica acest tip de comunitate etnică prin referire la modul cum s-a format poporul român. 65

Procesul de formare a poporului român cunoaşte mai multe etape: Cea dintâi a constat din sinteza daco-romană desfăşurată în secolele I-VI şi a avut rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice. Căci superioritatea categorică a civilizaţiei romane faţă de cea geto-dacă şi-a spus cuvântul, „ea s-a impus în spaţiul carpatodanubian, a romanizat pe băştinaşi şi a făcut din geto-daci, mai întâi, romani, apoi romanici şi în cele din urmă, români”[20, p.36]. Cea de-a doua etapă a constat în convieţuirea romanicilor nord dunăreni cu slavii. În formarea poporului român ei au îndeplinit o funcţie de desăvârşire şi încheiere. Etnogeneza românilor apare astfel ca având trei componente fundamentale: substratul geto-dac; stratul roman; adstratul slav. Ca urmare a procesului romanizării, limba latină s-a impus în toate regiunile Daciei. Limba română este o limbă latină, structura gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte (60%) fiind de origine latină. Poporul român s-a format deci, într-un proces de lungă durată, ca un popor romanic, datorită colonizării, romanizării şi convieţuirii cu slavii. Poporul român în diferite momente ale formării sale, a trăit permanent în spaţiul strămoşesc fiind organizat în obşti săteşti, ce vor lua cu timpul spre formele de cnezat şi voievodat. Expresie a progresului înregistrat în viaţa a poporului român, cnezatele şi voievodatele sunt embrioane statale din care se vor forma statele medievale româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Naţiunea Este forma de comunitate etnică reprezentativă pentru epoca modernă şi contemporană. În „Petit Larousse”, naţiunea este definită ca o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi teritoriu şi care are o anumită unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult sau mai puţin puternică. O caracteristică esenţială a naţiunii este că ea înglobează oamenii din cadrul unui popor bine determinat, între care există interacţiuni şi interdependenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă 66

aceleaşi relaţii economice, teritoriale, lingvistice şi culturale şi are conştiinţa păstrării identităţii sale. Acest tip de comunitate etnică a apărut târziu în istoria omenirii, formarea naţiunilor începând în perioada destrămării societăţii feudale şi a statornicirii modului de organizare socială capitalistă. Fiind un proces îndelungat , constituirea naţiunilor a început odată cu revoluţiile din Apusul Europei (Anglia şi Ţările de Jos -sec.XVII, Franţa -sec.XVIII) şi a continuat în Europa de Est, unde naţiunile iau fiinţă în secolul XIX. Putem spune că factorul determinant al cristalizării naţiunilor a fost economia capitalistă, profund diferită de cea naturală, închisă, proprie feudalismului. Elementul ei principal, piaţa naţională, economia capitalistă joacă un rol deosebit de important pentru unirea într-o strânsă comunitate a tuturor membrilor societăţii care vorbesc aceeaşi limbă, trăiesc pe acelaşi teritoriu, aparţin aceluiaşi mod de viaţă, au aceleaşi trebuinţe cultural-spirituale. Procesul formării naţiunii a însemnat realizarea unei limbi comune, care începe să se contureze încă în societatea feudală. Limba naţională are următoarele caracteristici: - este o limbă supradialectală constituită prin unirea şi contopirea mai multor dialecte şi graiuri; - este o limbă normată, adică are un fond principal de cuvinte stabil şi unitar şi reguli gramaticale unice de vorbire şi scriere corectă; - este limba literară consolidată; - nu este exclusivistă, adică dă posibilitatea respectivei comunităţi să folosească şi alte limbi sau dialecte. O consecinţă importantă a noii vieţi economice este şi formarea teritoriului naţional. Comunitatea de teritoriu este o condiţie indispensabilă a constituirii popoarelor în naţiuni, deoarece el este acel cadru geografic, delimitat istoric, în care se desfăşoară viaţa materială şi spirituală a naţiunii. Ceea ce caracterizează conţinutul naţiunii este specificul culturii ei, care suferă transformări ce o fac să se deosebească de cultura poporului feudal, devenind cultură naţională. Particularităţile culturii naţionale se formează în curs de generaţii ca reflex al condiţiilor de viaţă comună, în urma convieţuirii îndelungate a membrilor lor.

De asemenea nu se poate vorbi de naţiuni fără existenţa conştiinţei naţionale, ca o conştiinţă a apartenenţei la această comunitate, ce exprimă aspiraţiile unităţii naţionale şi necesitatea unirii într-un singur stat a tuturor celor care vorbesc aceeaşi limbă, locuiesc pe acelaşi teritoriu şi sunt legaţi prin aceeaşi origine comună. Naţiunea se bazează, înainte de toate, pe voinţa membrilor săi, pe conştiinţa lor şi pe dorinţa lor de a forma o naţiune.

67

68

3. Specificul dreptului în statul naţional Între naţiune şi stat există o legătură indisolubilă, statul naţional constituind forma de organizare politică a naţiunii. Statul reprezintă naţiunea în relaţiile internaţionale. De aceea, lupta pentru un stat naţional înseamnă lupta naţiunii pentru existenţă în sensul consolidării ei, statul naţional având misiunea de a contribui la desăvârşirea procesului de formare a naţiunii. Necesitatea statului naţional decurge din faptul că dezvoltarea economiei capitaliste cere existenţa unui instrument care să favorizeze cuprinderea populaţiei într-o piaţă naţională, nedivizată, care să asigure cuprinderea în limitele frontierelor sale, a tuturor membrilor comunităţii naţionale şi care să sprijine procesul obiectiv de formare a limbii şi culturii naţionale. Raportul stat-naţiune este un raport de interdependenţă, ce se poate formula astfel: procesul de formare a naţiunii şi cel de formare a statului se condiţionează şi se influenţează reciproc, statul naţional contribuind la afirmarea şi dezvoltarea trăsăturilor naţiunii. Statul constituie pentru naţiune un instrument de realizare a intereselor, scopurilor şi idealurilor sale, în timp ce naţiunea dă măsura legitimităţii statului. Cu toate acestea, în pofida rolului deosebit de important al statului în formarea şi consolidarea naţiunii, statul nu intră în componenţa naţiunii. Avem ca exemplu într-o etapă a dezvoltării lor naţiuni care n-au avut stat propriu (de exemplu cehii, polonezii), sau cele care în zilele noastre luptă pentru a-şi crea un stat naţional (de exemplu kurzii, palestinienii)

În cadrul procesului istoric de formare a naţiunilor pe continentul european are loc şi constituirea naţiunii române, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Elementele care au impus cu necesitate şi au făcut posibilă formarea naţiunii române s-au constituit şi s-au cristalizat treptat în decursul unei perioade istorice relativ îndelungate. Ele au fost favorizate de legiuirile înfăptuite în Principatele Române de acei domnitori care, au domnit pe rând, unii chiar de mai multe ori, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, facilitând prin aceasta unificarea legilor din diferite domenii, contribuind astfel la dezvoltarea conştiinţei românilor. Principalele momente ale acestui proces au fost: - reformele lui Constantin Mavrocordat în Ţara Românească (1746) şi Moldova (1749), prin care se dădea posibilitatea ţăranilor să iasă din iobăgie, de altfel primele de acest fel din Europa; - „Pravilniceasca condică” a lui Alexandru Ipsilanti -1780; - Codul lui Calimachi în Moldova -1817; - Codul lui Caragea în Ţara Românească -1818; - tratatul de pace încheiat la Adrianopol (1828), între Rusia ţaristă şi Poarta otomană, care prevedea desfiinţarea obligaţiilor Principatelor Române de a furniza Porţii la preţ de monopol o seamă de mărfuri ca: cereale, vite, lemne,etc.; - Regulamentele Organice, ce au fost puse în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova, care au introdus principiul separării puterilor în stat, au reorganizat serviciile publice creând altele noi, mai eficiente; - desfiinţarea vămilor dintre cele două ţări române în 1846. La acestea se adaugă numeroasele şi permanentele legături politico-sociale şi culturale dezvoltate de-a lungul Evului Mediu între cele trei ţări române care au întărit comunitatea de limbă şi conştiinţă a poporului român. Revoluţia burghezo-democratică de la 1848, sfărâmând vechea organizare socială şi feudală şi accelerând dezvoltarea capitalistă a celor trei principate româneşti, încheie în linii mari procesul de constituire a naţiunii române. Evenimentele care au urmat apoi–Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, cucerirea independenţei de stat depline a României, în 1877, Unirea Transilvaniei cu România, în1918 – au 69

însemnat fiecare în parte, paşi importanţi în făurirea statului naţional unitar român, ca formă de organizare politică a naţiunii române.

CAPITOLUL VI

ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA DREPTULUI 1. Caracterizarea şi categoriile determinismului Determinismul este o parte integrantă a ontologiei în cadrul căreia ocupă un loc de prim ordin, Esenţa lui constă în recunoaşterea existenţei unor relaţii de dependenţă şi condiţionare obiectivă, în virtutea cărora producerea (apariţia, evoluţia, dispariţia) şi existenţa tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu, Spre deosebire de semnificarea clasică a conceptului de determinism, propus în epoca modernă, în care cauzalitatea era concepută mecanicist (univoc, riguros, liniar), necesitatea era definită în opoziţie cu întâmplarea (hazardul fiind considerat ca acauzal şi exterior sistemului), finalitatea era concepută teleologist (ca expresie a unor predeterminări exterioare), iar determinismul ca opus al indeterminismului, interpretarea actuală a ideii de determinism este radical schimbată (dialectic). Cauzalitatea este concepută dialectic, în corelaţie cu probabilitatea, având caractere neunivoc, fiind mediată de factori aleatori, condiţionali, astfel încât unei stări actuale a unui sistem îi corespunde o pluralitate de efecte posibile, astfel încât asupra acestei desfăşurări cauzale îi revin explicaţii în principiu probabiliste. Stare de fapt pe care o pune în evidenţă studiul proceselor microfizice şi megafizice şi cu totul accentuat, cercetarea dinamicii materiei vii şi a vieţii sociale. Ceea ce a impus în gândirea contemporană propunerea de a concepe relaţia cauzală ca o cauzalitate statistică. 70

Ideea despre caracterul determinat al obiectelor, fenomenelor şi proceselor s-a născut în procesul practicii, ca reflectare firească a unor relaţii de determinare existente între acestea şi realitatea obiectivă. Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenţei au condus la formularea teoriei determinismului. Conţinutul acestei teorii rezultă din următoarele idei fundamentale: - ideea caracterului ordonat, structurat al lumii; - ideea că nimic nu se poate produce în univers fără o cauză determinată; - ideea că fenomenele, procesele, sunt legate între ele prin interacţiuni complexe; - ideea posibilităţii cunoaşterii reale mecanismului de determinare. Determinismul dinamic, reprezintă acea modalitate de producere şi manifestare a sistemelor, caracterizată prin univocitate şi previzibilitate în sensul că dintr-o stare iniţială dată şi riguros determinată, stările viitoare decurg univoc, adică într-o singură direcţie. Un asemenea tip de determinism implică un domeniu limitat, sfera lui cuprinzând acele procese, fenomene a căror existenţă nu este condiţionată în mod esenţial de interacţiunile cu mediul ambiant. În general el are o aplicabilitate redusă, fiind ineficace în interpretarea unor fenomene cum ar fi cele biologice sau cele sociale. Determinismul statistic, studiază starea viitoare a sistemelor, ca medie a mişcărilor probabile ale fiecărui component, caracterizându-se prin previzibilitate şi descriere probabilistă. El vizează în principiu, două mari compartimente calitativ diferite de producere şi generare a fenomenelor - natura şi societatea –dar, cunoaşte în acelaşi timp, existenţa unor determinisme compartimentale, în domeniile amintite, cu specific diferit, cum ar fi: determinismul în sfera culturii, a moralei, a politicii, a dreptului, etc. O dată cu regândirea sensului conceptului de finalitate s-a impus şi o resemnificare a conceptului de scop. Comportamentul teleologic este specific determinismului socio-uman: doar omul îşi propune scopuri datorită gândirii, conştientizării de sine şi manifestării sale ca subiect. Care-şi manifestă intenţii, opţiuni valorice, raţiuni, speranţe, aşteptări de realizare. În măsura în care omul proiectează

cognitiv se comportă intenţional. Scopurile pot fi individuale sau colective, imediate şi de perspectivă, ele pot fi materiale şi spirituale, morale. Scopul intervine în procesul muncii, al creaţiei de bunuri şi valori, neavând nimic comun cu vreo predestinare şi predeterminare obiectivă de factură tranzitivă. În sfârşit, corecturi au apărut şi în ce priveşte semnificarea conceptului de lege–legile cauzal-dinamice apărând, astfel, ca modalităţi limită ale manifestării unor legi de probabilitate (cu care operează nu numai fizica microcosmosului şi megacosmosului, ci şi totalitatea ştiinţelor despre natura vie şi viaţa socială). Explicaţia acestor aspecte este dată în cadrul teoriei deterministe cu ajutorul unui set propriu de categorii, cu grade diferite de generalitate, precum conexiune–interacţiune, cauzalitate– condiţionare, necesitate–întâmplare, posibilitate–realitate, dar se operează şi cu categorii cu valoare reflectorie specifică. De pildă pentru domeniul social se folosesc categorii ca: libertate– responsabilitate, obiectiv–subiectiv, spontan–conştient, etc.

71

72

Categoriile determinismului sunt următoarele: - cauzalitatea; - necesitate şi întâmplare; - posibilitate şi realitate; - legea.

2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în dreptul penal Cauza este categoria filosofică ce desemnează fenomenul (sistemul) care precede şi provoacă (produce, determină, generează) în mod necesar apariţia, schimbarea, dezvoltarea, dispariţia unui alt fenomen (sistem). Efectul este categoria filosofică, care desemnează fenomenul (sistemul) care succede cauzei şi este generat (produs, determinat) de aceasta.

Legătura dintre cauză şi efect poartă numele de raport cauzal sau raport de cauzalitate. De pildă în drept, legătura cauzală este legătura de determinare în baza căreia prejudiciul cauzat este consecinţa directă a comportamentului ilicit (acţiunilor ilegale). Într-o exprimare mai succintă, relaţia cauzală în drept este reprezentată de raportul dintre fapta ilicită (cauza) şi prejudiciul cauzat (efectul). Raportul de cauzalitate cuprinde în mod necesar două tipuri de relaţii: a) relaţia de succesiune, ce constă în faptul că întotdeauna cauza precede efectul, că întotdeauna există o succesiune în timp a efectului faţă de cauză. Deşi necesară raportului de cauzalitate, relaţia de succesiune nu este suficientă pentru existenţa acestuia. Astfel, nu toate fenomenele care preced în timp alte fenomene sunt şi cauzele acestora. Identificarea cauzalităţii cu simpla succesiune a dus la apariţia superstiţiilor, a prejudecăţilor, a credinţelor absurde. Doar câteva exemple: - eclipsele solare ar avea drept consecinţă războaiele între comunităţi; - „tăiatul” drumului de către o pisică neagră ar fi urmat de eşecul acţiunii ce se voia întreprinsă; - întâlnirea cu un preot îmbrăcat în sutană ar avea ca efect „ceasul rău”,etc. În toate aceste cazuri este vorba de substituirea legăturilor reale cu legături imaginare (uneori chiar de natură mistică). b) relaţia genetică, ce semnifică faptul că acţiunile cauzei implică cu necesitate producerea efectului, este specifică şi definitorie pentru raportul de cauzalitate. Între două fenomene ce se succed există raport de cauzalitate numai dacă unul îl generează pe celălalt. Deci, cauzalitatea exprimă raportul de continuitate genetică şi se manifestă ca legătură temporală obiectivă între două sisteme care se succed, unul producându-l pe celălalt. Rolul cauzalităţii este acela de a surprinde originea, schimbarea, dispariţia diverselor fenomene, procese din natură, societate şi gândire. Producerea efectelor de către cauză se desfăşoară întotdeauna în anumite condiţii, în sensul că acţiunea cauzei şi geneza efectului au loc într-o anumită ambianţă, în mijlocul unor fenomene care

influenţează inevitabil procesul cauzal. Prin condiţii se înţelege un ansamblu de fenomene care nu generează prin ele însele efectul, dar care însoţesc acţiunea cauzei în timp şi spaţiu, influenţând pozitiv sau negativ desfăşurarea raportului cauzal. Condiţiile au în comun cu cauza faptul că preced efectul şi că prezenţa lor este inerentă producerii efectului. În domeniul dreptului – după cum preciza eminentul profesor Eugeniu Speranţia –„cauza determinantă a existenţei normelor juridice, factorul care le creează este întotdeauna activitatea voluntară a oamenilor. O normă juridică, este într-adevăr creată de cineva care a gândit-o şi o vrea; ea este apoi acceptată şi urmată de colectivitate, dar nici inventarea şi construcţia ei, nici acceptarea sau consacrarea ei socială nu au loc decât sub anumite condiţionări şi modalităţi.”[29, p.285] Aşadar, cauza are caracter hotărâtor în determinarea efectului, deoarece ea conferă ansamblului de condiţii caracterul necesar şi suficient în producerea acestuia. Legea cauzalităţii se formulează astfel: o anumită cauză produce cu necesitate, întotdeauna şi pretutindeni, acelaşi efect, dacă sunt prezente aceleaşi condiţii. Variaţia condiţiilor determină variaţia efectelor aceloraşi cauze. Raportul de cauzalitate în dreptul penal. Printre problemele fundamentale ale dreptului, raportul de cauzalitate ocupă un loc de frunte, prezentând nu numai un interes teoretic indiscutabil, dar şi o uriaşă însemnătate pentru activitatea organelor statului. Altfel spus, necesitatea studierii temeinice a raportului de cauzalitate se impune şi faţă de interesul crescând care se manifestă în activitatea organelor de justiţie, ale parchetului, poliţiei, de nevoia unei orientări teoretice corecte pe care o resimte practica judiciară. Legătura de cauzalitate în dreptul penal se înfăţişează ca un raport între acţiunea voluntară infracţională şi rezultatul socialmente periculos. Căci dreptul penal se interesează nu de orice acţiune concretă a omului, ci numai de acele acţiuni care sunt îndreptate spre producerea de efecte dăunătoare societăţii.

73

74

Numai acţiunile voluntare, socialmente periculoase fac parte din sfera dreptului penal. Aici legătura cauzală are întotdeauna ca element fundamental acţiunea umană conştientă, îndreptată spre producerea de consecinţe antisociale, faptul că această acţiune umană nu poate fi privită numai ca o manifestare exterioară, ci ca un complex fizic şi psihic, caracterul său cauzal fiind condiţionat şi de procesele psihice care declanşează şi însoţesc orice manifestare exterioară. Aceasta distinge fundamental acţiunea umană infracţională de fenomenele cauză care acţionează în alte domenii ale existenţei. Numai rezultatele socialmente periculoase intră în sfera dreptului penal. Din această perspectivă, în planul dreptului penal, relaţia cauzală impune distincţia între cauze principale şi cauze secundare, între cauze directe şi cauze indirecte. Pluralitatea de cauze se poate înfăţişa „fie sub forma unui concurs de cauze concomitente, când două sau mai multe cauze laolaltă determină efectul, fie sub forma unui concurs de cauze succesive, când fiecare cauză determină un efect, care la rândul său determină un altul”[2, p.47]. Infracţiunea fiind un act individual antisocial prevăzut şi sancţionat de legea penală, relaţia cauzală va fi , desigur, influenţată şi de modul în care legea penală defineşte anumite fapte ca infracţiune. Incriminând într-un anumit fel o activitate antisocială în raport de tradiţiile şi specificul de viaţă al comunităţii, de etapa de dezvoltare socială, etc., legea penală influenţează implicit cercetarea raportului de cauzalitate, obiectivele şi întinderea acestor analize. Aceasta înseamnă că relaţia cauzală în domeniul dreptului va căpăta inevitabil şi unele particularităţi în funcţie de reglementarea legală a materiei.

3.Categoriile filosofice de necesitate şi întâmplare, posibilitate şi probabilitate Necesitatea este categoria filosofică ce desemnează proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce în mod inevitabil, obligatoriu, datorită unor cauze şi condiţii constante, de a evolua într-un anumit fel şi nu în altul. Necesitatea decurge din esenţa, din natura internă a obiectelor şi fenomenelor, caracterizând 75

determinarea lor calitativă. În acest sens, marele filosof german Hegel, afirma că necesitatea are un temei intern. Ea are următoarele trăsături: inevitabilitatea, constanţa şi stabilitatea. În dreptul penal, de pildă, întâlnim o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, numit starea de necesitate. Potrivit articolului 45 din Codul penal, „este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public”. Trebuie menţionată o condiţie esenţială a stării de necesitate şi anume ca pericolul iminent să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. De acelaşi ordin este şi o altă condiţie: ca acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului. Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei încuietori, pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere cuprinsă de incendiu; distrugerea unui pod de lemn peste un râu şi care împreună cu alte obiecte aduse de ape au format un baraj în calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei localităţi, a unui obiectiv important,etc; sustragerea unui vehicul sau autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată grav. Întâmplarea este categoria filosofică ce desemnează proprietatea obiectelor şi fenomenelor de a se produce sau nu, de a evolua într-un sens sau altul. Ea decurge din aspectele exterioare, periferice, neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Notele caracteristice întâmplării sunt: inconstanţa, variabilitatea, instabilitatea, imprevizibilitatea. De întâmplare putem vorbi în cazul fortuit, prevăzut în articolul 47 din Codul penal. El „desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi care se datorează unei energii externe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută”. 76

De pildă, un tractorist în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, obuz care explodează şi răneşte o persoană. Deci făptuitorul a fost pus în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării (forţei străine), care a produs rezultatul. Surse ale împrejurărilor fortuite pot fi: fenomene ale naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută; defectarea unor mecanisme; conduita imprudentă a unei persoane care ar apare brusc în faţa unui autovehicul în mişcare: starea maladivă a unei persoane (leşin, atac de cord). Caracterul necesar sau întâmplător al unui fenomen depinde de structura şi dinamica raporturilor obiective cu contextul în care fiinţează şi nu de cunoaşterea sau necunoaşterea cauzelor care-l provoacă. În raport cu necesitatea, întâmplarea are un caracter inconstant, fapt care la nivelul cunoaşterii se manifestă adesea prin caracterul imprevizibil al proceselor şi evenimentelor întâmplătoare, prin caracterul aparent accidental al acestora. Întâmplările sunt însă fenomene frecvente în dinamica obiectivă a sistemelor, ele influenţând procesele necesare şi – de aceea – cunoaşterea nu este indiferentă faţă de ele. Măsura în care întâmplările sunt sau nu cunoscute afectează posibilitatea de prevedere a lor şi – prin aceasta – succesul acţiunii practice a oamenilor asupra domeniului de obiecte considerat; dar nu afectează nicidecum caracterul lor întâmplător şi nici conţinutul lor cauzal şi obiectiv. Necesitatea şi întâmplarea sunt noţiuni corelative ce reprezintă raporturi de determinare care se presupun şi se opun reciproc, având amândouă un caracter cauzal. Deosebirea dintre ele se referă doar la faptul că necesitatea se întemeiază pe cauze esenţiale şi interne, iar întâmplarea pe cauze neesenţiale şi externe. Cum nu există sisteme izolate, toate aflându-se în raporturi reciproce unele cu altele, orice sistem este o unitate de interacţiuni necesare şi întâmplătoare. Unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare (manifestată prin caracterul lor relativ, prin trecerea reciprocă a uneia în cealaltă, prin completarea necesităţii de către întâmplare, prin manifestarea conţinutului necesar al proceselor în forme întâmplătoare)

nu înseamnă confundarea lor, reducerea uneia la cealaltă, ştergerea deosebirilor dintre ele pe plan funcţional în determinarea structurii şi dinamicii sistemelor. Necesitatea are întotdeauna rolul determinant în mişcarea şi dezvoltarea sistemelor, în structurarea esenţelor, a întregului, independent de modul concret, particular în care se realizează trecere de la potenţialitate la actualitate. Întâmplarea concurează particularităţile concrete ale realizării unui fenomen; ea este, de aceea, subordonată necesităţii şi joacă un rol condiţionat în dinamica fenomenelor; ea determină câmpul de particularitate în raport cu ceea ce este general în evoluţia proceselor reale, constituind temeiul laturii fenomenalizatoare a esenţelor.

77

78

Realitatea, desemnează starea de fapt a unui sistem, referinduse la fenomene înfăptuite, existente în prezent, aflate în proces de manifestare activă. Dar, deşi un sistem are o stabilitate relativă, mişcarea elementelor şi interacţiunilor sale determină, provoacă tendinţe de schimbare şi transformare. Ansamblul acestor tendinţe sau direcţii de autodepăşire a stărilor date, determinate de schimbarea interacţiunilor interne şi externe constituie temelia conceptului de posibilitate. Categoria de posibilitate desemnează totalitatea stărilor virtuale ale unui sistem, stări în care fenomenul poate trece, dar pentru care în prezent nu există condiţii suficiente de realizare. Realitatea este starea actuală activă a unui sistem, ceea ce există ca act (exemplu: sentinţa dată de o judecătorie, decizia dată de un Tribunal sau Curte de Apel). Posibilitatea este starea virtuală a unui sistem, ce există ca potenţă. Între realitate şi posibilitate există un raport de continuitate genetică între prezent şi viitor. Din evantaiul de posibilităţi (direcţii ) se vor realiza, mai întâi acelea care vor întruni condiţiile necesare şi suficiente în plan obiectiv, adică direcţiile care ţin de esenţa sistemului, de legile lui denumite direcţii necesare. Ele se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, ca linie fundamentală a dezvoltării.

Realitatea, posibilitatea sau imposibilitatea sunt categorii care desemnează stări calitative ale existenţei. Ele privesc modalităţi de a fi sau de a deveni ale acesteia. Existenţa comportă însă şi determinări cantitative, care se referă la posibilităţile devenirii ei, la gradul de concordanţă a stărilor virtuale cu legea fenomenului, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la şansele realizării unui eveniment. Multe dintre aceste aspecte cantitative ale structurii şi devenirii existenţei sunt exprimate cu ajutorul categoriei de probabilitate. Probabilitatea este un concept ce exprimă cantitativ frecvenţa transformării posibilităţii în realitate. Ea ne indică gradul de realizabilitate a posibilităţii. De aceea, probabilitatea caracterizează nu atât existenţa fenomenelor actuale, cât mai ales procesele în devenirea lor, evenimentele. Fiind expresia cantitativă a întemeierii obiective a perspectivelor de evoluţie a unui sistem, probabilitatea se exprimă matematic printr-o ecuaţie de frecvenţă, ca raport între numărul de cazuri de realizare efectivă şi numărul total de cazuri posibile

Legea este categoria filosofică ce desemnează acel raport obiectiv, necesar, general, relativ stabil şi repetabil între diferite obiective, între obiecte şi proprietăţi ale lor, precum şi între diferite etape succesive ale evoluţiei unui sistem. Trăsăturile legii obiective: - legea este un raport obiectiv, în sensul că el se stabileşte între sisteme, independent de voinţa arbitrară a omului; - caracterul general constă în aceea că orice lege caracterizează un gen de obiecte (o clasă de obiecte), neexistând legi ale unor sisteme individuale; - legea are un caracter relativ stabil, întrucât durează atâta timp cât durează condiţiile favorabile şi repetabil în sensul că ele acţionează ori de câte ori apar condiţiile favorabile. Dacă se schimbă condiţiile, se modifică şi acţiunea legii. Dacă acestea sunt trăsăturile legii obiective (ca formă a conexiunii deterministe), să vedem care sunt trăsăturile legii juridice:

- competenţa emiterii legii revine puterii legiuitoare; - legea constituie principalul izvor de drept oficial; - legea se adoptă prin proceduri parlamentare; - legea are întotdeauna un scop normativ. În ceea ce priveşte noţiunea de lege juridică, ea este utilizată într-un sens larg, ca totalitate de acte normative într-un sistem de drept, şi într-un sens restrâns ca „actul juridic normativ cu forţă juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat, colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi regimul politic al statului”[21, p.105]. În cea de-a doua accepţie, accentul cade pe faptul că legea este un act normativ adoptat prin acord de voinţă al celor interesaţi. Deci legea juridică este, în esenţa ei, un act de voinţă al unui subiect de drept căruia i se recunosc efecte juridice. Observăm că, atât din definirea, cât şi din enumerarea trăsăturilor lor caracteristice rezultă deosebirea esenţială dintre legea obiectivă şi legea juridică. Iată cum este ea văzută de către profesorul Giorgio Del Vecchio: „Aceste observaţii clarifică înţelesul diferit ce-l are cuvântul lege, după cum acesta se referă la ordinea fizică sau la cea juridică. Legea fizică, fiind sinteza unei realităţi experimentale, exprimă numai ceea ce este, ceea ce se întâmplă şi corespunde în mod necesar întregii realităţi; dacă un singur fapt ar contrazice o lege fizică, aceasta nu ar mai avea nici o valoare de lege, nu ar mai fi astfel. Legea juridică, dimpotrivă, nu-şi trage adevărul din fenomene; nu exprimă ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie. Şi s-a observat că violarea unei legi juridice îi dă acesteia un relief mai puternic şi face ca adevărul ei să fie şi mai profund simţit în sensul său pur ideal”. Este limpede că ceea ce disjunge legea obiectivă de cea juridică este faptul că în timp ce legea obiectivă există şi acţionează independent de voinţa oamenilor, ea neputând fi creată sau distrusă după dorinţă, legea juridică este subiectivă prin excelenţă, adică apare şi dispare după vrerea oamenilor, întrucât ea exprimă raporturile de voinţă dintre aceştia. În condiţiile pluralismului politic şi al democraţiei, orice grupare politică ajunsă la putere prin sufragiul

79

80

4. Legea ca determinare juridică

electoratului, va promova legi juridice în conformitate cu voinţa sa politică, cu interesele sale. Or, în acţiunea lor, legile obiective sunt indiferente în raport cu interesele oamenilor. Legile obiective se pot clasifica după mai multe criterii: - în funcţie de domeniul în care acţionează, distingem legi ale naturii, ale societăţii şi ale gândirii; - în funcţie de sfera de acţiune, legile se grupează în: universale, generale, particulare; - în funcţie de felul cum exprimă necesitatea şi întâmplarea, deosebim legi dinamice şi legi statice. CAPITOLULVII

LIBERTATEA UMANĂ, FUNDAMENT AL DETERMINISMULUI SOCIAL 1. Specificul determinismului social Societatea ca domeniu aparte al existenţei, ca forma cea mai înaltă şi mai complexă din punct de vedere structural şi funcţional a acesteia, se caracterizează printr-un determinism propriu, cu un ansamblu de trăsături specifice. Conceput în felul acesta, determinismul social desemnează acea concepţie conform căreia şi în viaţa socială domneşte o anumită ordine, în sensul că existenţa şi dezvoltarea societăţii sun guvernate de legi obiective proprii. Specificul determinismului social este pus în evidenţă de următoarele trăsături: a) Cea mai importantă particularitate a sa, şi anume că el nu poate exista în absenţa oamenilor, nu se poate manifesta decât prin acţiunea lor. Aceasta înseamnă că în domeniul vieţii sociale, nu se întâmplă nimic fără acţiunea şi influenţa umană, că totul se desfăşoară prin şi de către oameni; 81

b) Caracterul său extrem de complex, care derivă din complexitatea deosebit de mare a sistemului social, în cadrul căreia întâlnim subsisteme şi elemente foarte eterogene (naturale, biologice, geografice, economice, psihologice,etc), între care există o multitudine de interacţiuni şi relaţii dinamice foarte variate ( de determinare, de condiţionare de influenţare, logice, etc). În perimetrul determinismului social, factorii de ordin obiectiv se împletesc cu cei de ordin subiectiv, cu cei care ţin de conştiinţa oamenilor. De asemenea acţiunile şi interacţiunile conştiente se împletesc cu cele spontane, imprevizibile. Tot aici aspiraţiile individuale se împletesc – când armonios, când contradictoriu – cu cele ale societăţii; acţiunea cauzelor interferează cu aceea a scopurilor; necesitatea presupune existenţa libertăţii, etc. Şi toate acestea deoarece în viaţa socială, posibilitatea obiectivă (cauzală, necesară, legică) devine realitate numai în activităţile umane (economice, ştiinţifice, educaţionale, ş.a.); c) Istoricitatea sa mult mai pronunţată, mai accentuată decât a determinismului din alte zone ale realului, datorită caracterului pregnant istoric al fenomenelor sociale. Determinismul social este foarte dinamic, înregistrându-se schimbări chiar în cadrul aceluiaşi tip de societate şi mai ales o dată cu schimbările sociale profunde ce au loc ca urmare a trecerii de la o societate la alta; d) Este un determinism neunivoc de tip statistic, deoarece se manifestă în cadrul societăţii care este prin excelenţă un domeniu al fenomenelor de masă. El se realizează prin intermediul unei mulţimi de indivizi umani, ale căror acţiuni personale, de grup se intersectează continuu, rezultanta fiind adesea total diferită de ceea ce doreşte fiecare individ în parte, dar, în ultimă instanţă indicând sensul dezvoltării sociale. Necesitatea socială nu apare în formă netă, clară, în acţiunea fiecărui individ sau în mişcarea fiecărui fenomen social. Ea se realizează ca o medie statistică (probabilistică) a unui ansamblu de mişcări întâmplătoare, ca tendinţă principală şi rezultantă a mişcărilor probabile ale părţilor constituente. Probabilitatea actelor sociale rezultă tocmai din faptul că necesitatea socială se exprimă tendenţial şi se materializează printr-o diversitate de posibilităţi. Or, tocmai 82

tendenţialitatea şi probabilismul acţiunilor sociale imprimă mişcării sociale, istoriei, particularitatea de a fi imprevizibilă. Dacă tendinţa unui proces social poate fi cunoscută, derularea lui în ce priveşte succesiunea actelor constituente, stadiile şi ritmul lui sunt imprevizibile. Din toate acestea decurge acea trăsătură fundamentală a determinismului social de a nu fi implacabil, în efectele sale, ca în cazul determinismului natural. e) Modul particular în care acţionează şi se manifestă legile obiective în cadrul societăţii. Astfel de legi sociale nu acţionează absolut spontan, independent de intervenţia conştientă a omului. Dimpotrivă, ele apar ca tendinţe ale activităţii grupurilor sociale de realizare a scopurilor şi de satisfacere a intereselor. Aşadar, legea socială, deşi este şi ea o relaţie obiectivă, independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, este totodată imanentă şi intrinsecă activităţii practice a oamenilor, se manifestă doar în şi prin activitatea acestora. Cunoaşterea legilor obiective constituie baza a însăşi acţiunii omului în conformitate cu anumite scopuri. Oamenii sunt singurele fiinţe capabile să-şi transforme propria existenţă şi să construiască o existenţă nouă. Şi aceasta se poate realiza numai pe baza cunoaşterii legilor sociale obiective. În concluzie la cele arătate, putem spune că, în dezvăluirea determinismului social de o mare importanţă este evidenţierea faptului că în societate, în istoria ei, nimic nu s-a produs şi nu se poate produce fără participarea oamenilor, fără acţiunea lor. Determinismul propriu societăţii se înfăptuieşte prin intermediul oamenilor înzestraţi cu voinţă şi conştiinţă, care acţionează mânaţi de trebuinţe şi interese sociale, animaţi de scopuri sociale, nu numai de necesitatea naturală pură, de supravieţuire. Drept consecinţă, societatea, istoria omenirii în general, nu este altceva decât produsul interacţiunii şi împletirii factorilor materiali, obiectivi şi a celor spirituali, subiectivi.

83

2. Libertatea, omul şi condiţia umană Problemă de maximă rezonanţă filosofică, socială şi politică, libertatea ca unul din reperele cardinale ale condiţiei umane, are în mod firesc mari implicaţii în lumea juridică. Înainte de a ne opri asupra acestora, încercăm să schiţăm câteva din momentele istorice şi semnificaţiile ideii de libertate, care se regăsesc în spiritualitatea timpului nostru şi influenţează conştiinţa epocii (inclusiv conştiinţa juridică) şi acţiunea umană. Aşa cum s-a apreciat în literatura filosofică, întrebarea dacă omul poate fi liber s-a conturat odată cu experienţa umană a constrângerii naturale, sociale, politice, morale, religioase. Cine dintre noi poate spune că este cu adevărat liber în toate acţiunile sale? Ilustrând cu câteva răspunsuri date în ordinea istorică a evoluţiei omului, la întrebarea formulată mai sus, am putea nota că: - existenţa umană este total dominată de necesitatea dictată de o autoritate supranaturală; - destinul ce desemnează caracterul prestabilit şi implacabil al cursului vieţii este stăpânul omului, iar secretul libertăţii constă în dominarea propriilor noastre dorinţe şi în aspiraţia spre ceea ce e realizabil (filosofia stoică); - Dumnezeu este atotputernic, dar trebuie să admitem că omul este înzestrat cu liber arbitru, altfel sfaturile, îndemnurile, poruncile, răsplata şi pedeapsa ar fi în van (Toma d`Aquino); - ceea ce contează pentru om este energia, forţa, vitalitatea, valorile creştine, iar mila, umilinţa, supunerea, trebuie respinse (Fr. Nietzsche); - libertatea este numai o putere de a acţiona sau de a nu acţiona potrivit cu deciziile voinţei (D.Hume); - statul este realizarea libertăţii (Hegel); - sunt absolut liber şi absolut responsabil de situaţia mea (J.P.Sartre),etc. Din perspectivă social-politică, în termeni exacţi şi penetranţi, cu semnificaţii deosebit de actuale pentru contemporaneitate, J.J.Rousseau, exprimându-şi crezul, argumenta: „Când fiecare face cei place, se face adesea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă 84

libertate. Libertatea înseamnă mai puţin a face ce vrei, cât a nu fi supuşi altuia; ea înseamnă totodată a nu supune voinţa altuia voinţei noastre. De aceea libertatea fără justiţie este o adevărată contradicţie, căci oricum am face totul e stingheritor în acţiunea unei voinţe dezordonate. Prin urmare nu există libertate acolo unde nu sunt legi sau unde cineva este deasupra legilor…un popor liber se supune, dar nu ca o slugă, el are conducători, nu stăpâni…într-un cuvânt, soarta libertăţii este legată totdeauna de soarta legilor: ea domneşte sau piere o dată cu ele”[29, p.257]. Sintetizând experienţa occidentului în legătură cu ideea de libertate politică, configurată în câteva principii, K.Jaspers nota în lucrarea sa „Originea şi sensul istoriei”: - libertatea individului, pentru ca toţi indivizii să fie liberi, este posibilă în măsura în care poate exista concomitent cu libertatea celorlalţi; - individul are o dublă exigenţă: de a fi protejat faţă de violenţă şi de a i se recunoaşte valabilitatea opiniei şi voinţei sale. Protecţia i-o oferă statul constituţional, iar manifestarea opiniei şi voinţei sale o face posibilă democraţia; - libertatea se poate înfăptui numai prin înfrângerea forţei de către justiţie. Libertatea luptă pentru dobândirea puterii care serveşte justiţia şi îşi atinge ţelul în statul constituţional. Legile sunt în egală măsură valabile pentru toată lumea şi orice modificare a lor are loc numai pe cale legală; - La inviolabilitatea dreptului personalităţii umane individuale se adaugă dreptului acesteia de a participa la viaţa comunităţii. Starea de libertate, prin urmare, poate fi atinsă numai prin democraţie, adică prin posibilitatea participării tuturor la constituirea voinţei colectivităţii. Fiecare are şansa afirmării sale, pe măsura autoeducaţiei politice şi a puterii sale de convingere, a opiniilor sale [9, p.271]. Ceea ce-i uneşte pe indivizii liberi nu este un scop ,ci încrederea că vor putea fiecare sa-şi urmărească scopurile fără să fie împiedicaţi arbitrar de către altcineva. Marea problemă a legislaţiei, în situaţii precum cea din exemplul dat, este că rezolvarea cazului rămâne la latitudinea celor

care aplică dispoziţiile din legislaţie. Se creează un spaţiu pentru comportamentul arbitrar. De asemenea în cazul legislaţiei nu există o constrângere clară exercitată de metareguli. Supremaţia regulilor ar putea ascunde ,la prima vedere, domnia arbitrarului. Ideea călăuzitoare conform căreia nu trebuie să ne ghidăm după cuvinte este de mare importanţă şi în construirea răspunsului la întrebarea „nu ar trebui oare să ascultăm şi de un dictator care face reguli după bunul său plac ?” Indiferent ce denumire ar folosi dictatorul sau altcineva nu cuvântul „regulă” sau „lege” sau altul contează. Elementul care lipseşte în „regulile” dictatorului este argumentarea. Ea nici nu ar avea cum să se constituie dacă „regula” este fixată unilateral. Lipseşte examinarea argumentelor şi contraargumentelor părţilor. Libertatea nu este un dat, nici un dar, ci un produs social ce se dobândeşte în decursul devenirii istorice a omenirii. Ca produs al dezvoltării istorice, libertatea nu poate exista şi nu se poate înfăptui în afara determinismului specific ce acţionează în domeniul vieţii sociale. Drept urmare, ea este multiplu condiţionată de o serie de factori aparţinând domeniilor economic şi politico-cultural: - în primul rând, libertatea este condiţionată de gradul de dezvoltare a economiei atât al forţelor productive, cât şi de natura relaţiilor economice dintre oameni. De pildă una era libertatea pentru ţăranul aservit în feudalism şi alta este libertatea fermierului de astăzi. La modul general se poate spune că atât timp cât forţele de producţie dintr-o ţară sunt slab dezvoltate, gradul de libertate din acea ţară este şi el redus şi invers, cu cât economia este mai dezvoltată, cu atât amploarea libertăţii este mai mare. - în al doilea rând, libertatea indivizilor, a grupurilor sociale este condiţionată, în mod direct, de natura instituţiilor societăţii şi de buna lor funcţionare. Nu este indiferent pentru afirmarea, atât a libertăţii individuale, cât şi a celei de grup, dacă regimul politic al unei societăţi este democratic sau dictatorial; - în al treilea rând, libertatea este condiţionată de circumstanţele cultural-ştiinţifice existente în societate. Aceasta

85

86

înseamnă că gradul de libertate al oamenilor este în funcţie de cantitatea şi calitatea cunoştinţelor (profunzimea şi varietatea lor), precum şi de gradul de răspândire al acestora în masa populaţiei. În planul relaţiei dintre individ şi societate, libertatea se realizează sub o mare varietate de forme: libertate economică, libertate politică, libertate religioasă, libertate artistică, etc. Momentele procesului de dobândire a libertăţii În oricare din ipostazele de mai sus, libertatea se prezintă ca rezultat al interacţiunii a patru momente: a) momentul gnoseologic. Libertatea se constituie pe fondul determinărilor obiective, presupunând ca o condiţie a manifestării ei cunoaşterea acestei determinări. Numai cunoscând condiţiile, cauzele şi legile apariţiei, dezvoltării, dispariţiei obiectelor şi proceselor, omul face primul pas pe calea eliberării sale de caracterul orb al manifestării acestora, în sensul în care preciza Hegel că „oarbă e necesitatea numai în măsura în care nu este cunoscută” b) momentul alegerii. Înainte de a acţiona, omul se află în faţa unei mulţimi de alternative, fiind pus să aleagă din mai multe posibilităţi. Libertatea de alegere are sens doar în condiţiile în care omul poate să selecteze o alternativă sau alta. Dacă el ar fi împins către o singură soluţie, atunci nu s-ar putea vorbi de o alegere şi implicit nici de libertate. De aceea un sens distinct al libertăţii este acela al posibilităţii omului de a opta între alternativele care-i stau în faţă. În concluzie, omul poate alege, dar în funcţie de: - gradul de cunoaştere şi de profunzimea cunoaşterii cadrului natural şi social al vieţii şi a posibilităţilor acestuia de devenire; - sistemul de valori şi norme existente în societate la un moment dat. Din acest punct de vedere, alegerea este un act de evaluare între valori polare: bine-rău, frumos-urât, drept-nedrept, licitilicit, adevăr-fals, sacru-profan,etc. c) momentul praxiologic (acţional). Libertatea implică nu numai momentele cognitiv şi decizional, ci şi unul acţional. După alegere se pune problema posibilităţii de realizare a opţiunii, cu alte cuvinte existenţa condiţiilor necesare ca alegerea făcută de voinţa umană să fie înfăptuită. Omul se manifestă ca fiinţă liberă în şi prin activitatea sa. Dobândirea concretă a libertăţii presupune acţiunea

practică. Ea transformă libertatea posibilă în libertate reală. Aşadar, fără a subestima însemnătatea cunoaşterii şi alegerii, rezultă că momentul principal, fundamental al libertăţii, îl constituie activitatea practică. Pe scurt, libertatea semnifică unitatea dintre cunoaştere şi acţiune, legătura dintre aceste două momente fiind asigurată de actul apreciator, prin care se definesc acţiunile, se stabilesc strategiile în funcţie de anumite valori călăuzitoare. d) momentul responsabilităţii. Libertatea în sensul ei autentic presupune nu numai cunoaşterea, alegerea şi acţiunea, ci şi responsabilitatea ce derivă din alegerea şi acţiunea întreprinse. Responsabilitatea cere ca individul să judece singur asupra acţiunilor la care participă, să înţeleagă singur sensul şi perspectiva lor, să decidă personal, cu toate eventualele riscuri, asupra oportunităţii sau inoportunităţii participării sale la diferite acţiuni. Deci responsabilitatea desemnează capacitatea omului de a justifica în mod demn motivele ce l-au determinat în declanşarea acţiunilor lui şi de a lua asupra sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse. Responsabilitatea este definită în doctrina juridică penală ca fiind atitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni), de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea determina şi dirija în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte. Între libertate şi responsabilitate există relaţii de condiţionare reciprocă. Pe de o parte, responsabilitatea este condiţionată de libertate, se poate manifesta numai pe temeiul existenţei libertăţii. În condiţiile în care acţiunile omului ar fi determinate în mod fatal de factori exteriori, problema responsabilităţii nu s-ar pune. De exemplu, în dreptul penal, libertatea de voinţă şi acţiune este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ceea ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau a constrângerii morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie, nu este infracţiune (art. 46 Cod penal). Responsabilitatea înseamnă răspunderea individului pentru actele sale faţă de colectivitate şi faţă de propria conştiinţă, manifestându-se în mod concret în procesul

87

88

acţiunii umane individuale şi colective, al comportării oamenilor în societate.

Libertatea juridică este definită în sens mai larg, ca starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat, iar în sens strict juridic, ca situaţia unei persoane care nu se află închisă sau întemniţată. Principiul libertăţii este un principiu fundamental de drept consacrat în articolul 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului, astfel: „Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţa personală”. Libertatea ca fundament al vieţii sociale şi principiu de drept, este prezentată în perimetrul dreptului sub două forme: - sub forma libertăţilor generale (cele care indică o sumă de protecţii) - sub forma libertăţilor individuale (care se referă la activitatea şi participarea umană). Observăm că libertatea juridică are o natură originală şi cu totul deosebită de aceea a celorlalte forme sub care se prezintă libertatea în domeniul social (economică, politică, morală, religioasă, etc). Ideea de libertate nu are în drept înţelesul unei libertăţi de fapt, adică a unei simple posibilităţi naturale (sociologice, psihologice sau biologice), determinate de legile inexorabile ale lumii externe sau interne. Pentru drept o activitate a unei persoane e liberă, dimpotrivă, numai atunci când acea persoană înfăptuieşte ceea ce e datoare din punct de vedere legal sau raţional. Căci ideea de libertate în drept nu există decât prin conformitatea faptelor umane cu normele juridice. În aceasta constă deosebirea esenţială dintre libertatea juridică şi libertatea de fapt. De pildă, criminalul e liber în fapt să săvârşească fapta sa, el nu e însă juridiceşte liber să o comită; debitorul e liber în fapt să refuze plata datorată, în drept el nu e însă liber să o facă. Deşi, libertatea juridică este unică, modalităţile sale de exprimare sunt diverse. Acestea sunt înscrise în constituţie şi în documentele internaţionale privind drepturile omului. De pildă, în

Constituţia României din 1991, Titlul II, capitolul II, intitulat „ Drepturile şi libertăţile fundamentale” sunt prevăzute libertatea individuală (art.23), libertatea conştiinţei (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), libertatea de asociere (art.37), libertatea alegerii profesiei (art.38). Relaţia dintre libertate şi sistemul dreptului constă în aceea că sistemul dreptului se înfăţişează a fi domeniul libertăţii înfăptuite, iar libertatea constituie substanţa dreptului. Drept urmare, libertatea ca dimensiune a dreptului, este determinată de puterea publică (potrivit cu scopul propus într-un stat de drept) şi garantată de proprietate. În ceea ce priveşte înfăptuirea libertăţii în domeniul politicojuridic (pornind mai ales, de la raporturile dintre societate şi stat privind apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale), s-au conturat trei concepţii şi atitudini: etatismul, liberalismul, de tip individualist şi legalismul statului de drept. a) Etatismul, este acea concepţie ce procedează la o supraapreciere a statului, concomitent cu o minimalizare a drepturilor şi libertăţilor individuale. Concepţia etatistă provine dintr-o idee fundamentală a lui Spinoza, preluată de iluminiştii francezi şi germani şi dezvoltată în cadrul filosofiei politice din secolele XVIII-XIX, de a corela libertatea nu numai cu necesitatea, ci şi cu raţiunea. Numai că adepţii etatismului au degradat această idee la aceea a justificării subordonării libertăţii individuale faţă de raţiunea obiectivă în stat. În viziunea lui Hegel, statul are drept menire, satisfacerea interesului general, cerinţele Raţiunii, iar individul trebuie să i se supună necondiţionat. Libertatea individului nu poate fi nimic altceva, susţine Hegel, decât libertatea pe care i-o acordă statul, căci statul este realizarea libertăţii. În viziunea lui Hegel există o mistică a statului, acesta fiind înţeles de el ca „ideea divină aşa cum se înfăţişează ea pe pământ”. Ideile etatismului au fost însuşite şi de doctrinele politice utopice – socialiste şi comuniste – constituite în secolul XIX şi cu o mare audienţă în secolul XX. În cadrul acestor doctrine, corelaţia libertate – raţiune îmbracă forma principiului fundamental care afirmă că libertatea individuală nu se poate realiza decât într-o societate raţională, ceea ce în interpretările respective însemna o societate

89

90

3. Libertatea juridică

bazată pe egalitate, echitate şi dirijare deliberată. Acest principiu conduce însă la o subordonare a idealului libertăţii faţă de idealul egalităţii şi echităţii, precum şi la o subordonare a societăţii faţă de stat, context care poate servi drept justificare pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale, pentru ignorarea intereselor particulare sau de grup. Pentru a-şi realiza „misiunea”, pentru a transpune în practică un proiect ideal de organizare socială „raţională”, statul trebuie să concentreze în mâinile sale întreaga putere, nu numai politică, ci şi economică; astfel societatea atât prin membrii săi individuali, cât şi prin grupurile sale, este astfel privată de orice mijloace prin care ar putea ţine sub control puterea de stat. Ea nu mai poate preveni abuzul de putere şi nici încălcarea libertăţilor omului. Etatismul a fost găsit atrăgător şi de către ideologiile fasciste, care l-au combinat cu ideile unor filosofi, precum Nietzsche, referitoare la existenţa oamenilor înzestraţi cu voinţă puternică, pe care-i consideră conducători înnăscuţi, care impun instinctiv o anumită ordine socială, nemaiavând nevoie de nici o justificare pentru ceea ce fac. Utilizând ideea nietzscheană a supraomului – în baza căreia au ajuns la glorificarea führerului – căreia i-au adăugat cerinţa etatistă a supunerii absolute faţă de stat, ideologiile fasciste au căutat să justifice dictaturile care au declanşat cel de-al doilea război mondial. În rezumat etatismul are consecinţe nefaste pentru libertatea umană, atât în interpretarea fascistă, cât şi în cea utopică de tip socialist şi comunist, el presupune sacrificarea libertăţilor individuale în numele unui presupus „bine general”, situat într-un viitor imprevizibil, şi acumularea unei puteri politice maxime, nelimitate, în mâinile conducerii executive supreme. b) Tocmai constatarea necesităţii de a limita puterea de stat a constituit punctul de pornire al unor concepţii politice radical opuse celor de mai sus. Reprezentative în acest sens sunt teoriile liberalismului de tip individualist, care-şi au originea timpurie în ideile iluminismului anglo-saxon şi care s-au dezvoltat cu precădere în cadrul gândirii britanice şi americane. În cadrul acestor teorii, scopul statului şi al conducerii politice nu este nici realizarea unui presupus „bine general”, nici instaurarea unui sistem ideal de organizare socială bazat pe „egalitate” şi „echitate”, scopul este doar acela al apărării

drepturilor şi libertăţilor individuale. Ca urmare, singurele constrângeri pe care le poate exercita statul sunt cele destinate apărării acestor drepturi şi libertăţi, cum spunea John Stuart Mill, (unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai „individualismului”), singurul scop în care puterea poate fi exercitată în mod drept asupra unui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a preveni lezarea altor oameni.. Cu alte cuvinte, o restrângere a libertăţii unui om este legitimă numai atunci când, prin intermediul ei, se previn alte încălcări, mai mari, ale libertăţilor celorlalţi oameni. În această viziune nu societatea se subordonează statului, ci statul se subordonează societăţii, fiind un instrument folosit de aceasta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Mill arată că la nivelul individului cauzalitatea se manifestă sub diferite forme. Totodată sesizează limitele doctrinei deterministe aplicate la fenomenele sociale; face distincţia între teoria determinismului strict si teoria necesităţii cauzale. Astfel, fatalismul (adeptul determinismului absolut) crede nu numai că tot ce se întâmplă este rezultatul cauzelor ce produc acel lucru, dar şi că nu trebuie să te împotriveşti, deoarece fenomenul tot se va produce. Dimpotrivă, un adept al teoriei necesităţii, considera că acţiunile individuale decurg din caracterul acestuia, care la rândul său decurge din structura si educaţia sa. El este înclinat să creadă că firea şi educaţia sa sunt astfel alcătuite încât nimic nu-l poate împiedica acum să simtă şi să acţioneze într-un anumit fel. Este liber din punct de vedere moral acela care consideră că obiceiurile şi tendinţele nu sunt stăpânele sale, ci el este stăpânul lor. Aşadar, dincolo de determinismul absolut există o necesitate a fenomenelor sociale, dar şi un anumit grad de manifestare a libertăţii. c) Au existat şi există şi teorii care au înţeles şi înţeleg libertatea în raport cu necesitatea, exprimată, prin legile juridice, care exprimă la rândul lor, stringenţele inevitabile ale convieţuirii oamenilor în cadrul societăţii. Acestea stau la baza ideii „statului de drept”, în care fiecare cetăţean este liber deoarece voinţa sa nu se subordonează nici unor alte voinţe subiective, nici unui ordin arbitrar, ci numai necesităţii sociale, exprimate de legea statului. Iniţiator al unor asemenea teorii a fost iluministul francez J.J.Rousseau, ce

91

92

considera că libertatea nu poate fi extinsă decât în corelaţie cu justiţia, cu legile juridice. A fi liber în concepţia lui Rousseau nu înseamnă a face ce vrei, ci a nu ta supune voinţei altuia; După Rousseau, Kant a considerat că rolul legilor şi al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii sociale, prin asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor umane. În viziunea lor, statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar activităţii libere a oamenilor şi a grupurilor sociale. Istoria politică a secolului al XX-lea a dovedit importanţa cerinţei apărării drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi a cerinţei prevenirii abuzului de putere. Preocupările actuale pentru apărarea valorilor şi structurilor democratice, pentru asigurarea menţinerii controlului strict al societăţii, al indivizilor, asupra puterii de stat, pentru eliminarea totalitarismului din viaţa politică se justifică prin convingerea că, aşa cum a arătat experienţa tragică a contemporaneităţii, restrângerea şi anularea libertăţii umane constituie cel mai mare pericol nu numai la adresa vieţii omului în cadrul colectivităţii, ci la adresa vieţii internaţionale, a păcii în lume. CAPITOLUL VIII

METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Conceptul de metodă Sub aspect etimologic, termenul „metodă” provine de la "methodos", din greaca veche, compus la rândul său, din "meta" însemnând după şi "odos" tradus prin cale sau drum. A avea metodă înseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloanele şi normele ce trasează respectivul drum. Metodă în general, înseamnă procedura sau calea pe care gândirea umană o urmează pentru a ajunge la adevăr. Se înţelege deci, 93

prin metodă complexul de reguli, cărora gândirea trebuie să li se conformeze în procesele ei de cunoaştere. Metoda nu poate fi arbitrară, pur subiectivă, ci în bună măsură, un analog al domeniului vizat prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se suprapun total, latura teoretică şi cea metodologică ale unei ştiinţe alcătuiesc o strânsă unitate, una presupunând-o pe cealaltă. Pentru a înţelege cum are loc geneza metodei ştiinţifice, va trebui să urmărim în cadrul unităţii amintite, pe fondul unui anumit context de valori deja acceptate, trecerea de la sistemul teoretic al legilor, la formularea pe aceste baze a unor norme şi principii metodologice, corelate între ele Urmărind analiza problematicii filosofice şi istorice a cunoaşterii, ne vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut din metodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite intenţii aplicative, intersubiective. Prin dimensiunea şi funcţia lor cognitivă, filosofia şi ştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin efort teoretic, o cunoaştere sistematizată şi nu spontană, deosebindu-se pronunţat de bunul simţ şi de cunoaşterea comună. Aşadar cum este natura, societatea, gândirea şi cum să fie acţiunea umană în acord cu legităţile acestora? Nu există filosof–remarca Lucian Blaga–care să nu fie preocupat în prealabil, într-un mod sau altul, de metoda de urmat. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordând încredere metodei constituite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată”[6, p.72]. Apariţia preocupărilor sistematice pentru studiul metodei este legată de apariţia însăşi a filosofiei, ca depăşire a gândirii relativ spontane şi, apoi, de apariţia şi dezvoltarea diferitelor ştiinţe. Fără a putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la metodă, vom selecta punctele de vedere proeminente, de regulă formând dualităţi generatoare de noi idei şi de noi dispute fecunde. În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosoficometodologică, cu mare influenţă peste secole este aceea care opune pe Heraclit lui Parmenide şi Şcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 – 480 î.e.n.) schimbarea, curgerea necontenită (dictonul său celebru: Totul curge, Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării. 94

Există însă, dincolo de această curgere neîncetată, un principiu de ordine şi de echilibru: logos-ul, ce s-ar identifica cu un foc originar. În esenţă, Heraclit (ca viziune metodologică) pune accentul pe multiplu, pe contrarii, pe schimbare, pe luptă, pe curgere, reglementate însă de logos, ca o „metodă” universală, ce anticipează, sub aspecte de esenţă, ceea ce Hegel va numi metodă dialectică. Pe aceeaşi direcţie raţionalistă, Platon va promova nu o viziune puristă, ci o sinteză, o expansiune metodologică. El va îmbina, în Dialogurile sale, metoda dialectică, intuitiv-vizionară, ca urcuş dificil spre contemplarea Ideilor perfecte, cu metoda matematică-geometrică, apoi cu metoda empirică şi cu construcţia originală de mituri. Contribuţiile majore ale lui Aristorel, Logica sa în special, au îmbogăţit problematica metodologică generală cu noi componente. Logica aristotelică a reprezentat, totodată, un „organon” (adică instrument, în greaca veche) metodologic al gândirii ştiinţifice, utilizat curent spre a cuprinde şi opera cu formele logice vizând generalul (legi, structuri),imanent lucrurilor particulare. Preocupările pentru metode vor lua amploare în filosofia renascentistă şi postrenascentistă, sub impulsul unor noi investigaţii ştiinţifice şi ale unor exigenţe mai extinse ale practicii (navigaţia şi orientarea în călătoriile pe mare, prelucrarea manufacturieră a mărfurilor etc.). Se modifică concepţia scolastică, oarecum fixistă, despre ştiinţă, întrucât succesele ştiinţei nu se mai justificau prin autoritatea anticilor sau prin dogmele teologice infailibile, ci se căutau noi fundamente metodologice şi noi criterii de adevăr. O mare contribuţie la fundamentarea preocupărilor gnoseologice şi metodologice din ştiinţă a adus-o filosoful şi matematicianul francez R. Descartes (1596 – 1650). În opoziţie cu empirismul, Descartes pune pe primul plan adevărurile raţiunii, fie ca evidenţe prime, clare şi distincte, fie de tipul celor deduse logic din asemenea evidenţe raţionale. Numărul mare al celor care sunt de aceeaşi părere nu este nicidecum o dovadă care să ne poată convinge de adevărurile mai greu de descoperit, căci este mult mai probabil ca ele să fi fost găsite de un singur om decât de un popor întreg, mărturiseşte gânditorul francez R.Descartes. Prin metodă, el înţelege reguli sigure şi uşoare, graţie

cărora cine le va fi observat cu exactitate, nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat şi va ajunge la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care se simte capabil, sporindu-şi astfel nivelul de cunoaştere. Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să nu ocolească calea ce trebuie să rămână mereu deschisă– calea critică, „cale regală pentru setea de cunoaştere a raţiunii omeneşti”[20, p.631]. Metoda trebuie să fie în unitate cu obiectul cunoaşterii, întrucât cunoaşterea ştiinţifică, cere, aprecia Hegel, „să te laşi în voia obiectului, să ai în faţă necesitatea internă a acestuia şi să o exprimi, pentru că metoda nu este altceva decât structura întregului, înfăţişat în pura sa esenţialitate”[18, p.24].

95

96

2. Metodele filosofiei Efortul metodologic a conturat în plan filosofic între altele, solidaritatea dintre descripţia lumii ca totalitate şi prescripţiile despre aceasta, determinarea dinspre obiect a metodei când legile şi structurile obiectului cunoscut sunt convertite în indicaţii euristice şi determinarea dinspre agentul cunoscător, acesta fiind implicat metodologic prin calitatea şi cuantumul informaţiei pe care o deţine despre obiect. Pe aceste coordonate generale, pot fi constatate abordări specifice, în funcţie de epocă, filosofie, filosof, dintre care le vom prezenta pe cele mai semnificative metode filosofice cu contribuţiile lor creatoare şi reprezentanţii acestora. a) Metoda dialectică, are o mare rezonanţă în filosofie, fiind apreciată chiar ca „singura metodă proprie filosofiei (Benedetto Croce) Cuvântul „dialectică” este unul dintre termenii filosofici cei mai întrebuinţaţi, de la marii gânditori greci şi până la Hegel, Marx şi contemporanii noştri. Totuşi, termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionând doar că Platon, Hegel şi Marx marchează cele trei mari sensuri ale dialecticii. Platon şi Hegel, cu toate deosebirile dintre ei, au în comun considerarea Ideii pure ca suport al dialecticii. Marx reprezintă răsturnarea dialecticii tradiţionale, idealiste, întrucât el o fundează pe

materie, pentru a sublinia drastic opoziţia cu Ideea. Caracterele comune ale dialecticii în cele trei interpretări principale sunt: - un prim caracter al dialecticii îl reprezintă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate domeniile gândirii şi existenţei. Este un adevăr elementar pentru dialectică interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea complexităţii; - a doua notă presupusă de dialectică este noţiunea de diversitate, de „alteritate” (o altă noţiune decât cea în discuţie): noţiunile, care alcătuiesc o unitate sau o continuitate, sunt diferite până la opoziţie, şi de aceea sunt corelative. Rămâne ca motiv adânc al dialecticii, constatarea că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină de antagonisme, de opoziţii şi antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, pace şi război, atracţie şi respingere, etc.; - a treia notă caracteristică a dialecticii evidenţiază faptul că realitatea este schimbare, proces, devenire. În lumina acestei caracteristici, metoda dialectică înseamnă considerarea tuturor lucrurilor şi ideilor din punctul de vedere al devenirii sau al prefacerilor lor necontenite. b) metoda transcedentală, înseamnă un moment important în metodologia filosofică mai nouă, în ce priveşte adaptarea procedeului deductiv sau raţionalist la experienţă. Ea este direct asociată cu numele lui Kant, care în prefaţa operei sale capitale „Critica raţiunii pure”, denumeşte întreaga lucrare un „tratat de metodă”, care nu are altă ţintă decât de a da o cât mai completă monografie de metodologie filosofică. Filosofia lui Kant, declară fără ezitare de la început, că punctul de plecare al reflecţiei filosofice este experienţa, iar metoda transcedentală are ca scop să descopere şi să prezinte condiţiile experienţei, mergând deci regresiv la condiţiile ce fac posibil obiectul real al experienţei, la principii. Kant caută transcedentalul nu într-o relaţie superioară, ci într-o cunoştinţă superioară experienţei, în Raţiunea pură. Ca urmare condiţiile experienţei sunt forme de conştiinţă, forme apriori, adică cunoştinţe cu valoare necesară şi universală, de aceea obiective, care nu decurg din experienţă, fiindcă aceasta prin sine însăşi, este numai individuală şi schimbătoare.

Formele apriori sunt sau de intuiţie (spaţiu şi timp) sau de gândire (categoriile). Aşadar la Kant, termenul de transcendental nu înseamnă ceva care trece dincolo de experienţă, ci ceva care precede apriori experienţa şi care are rolul să facă posibilă cunoştinţa empirică. c) metoda fenomenologică, propusă de Edmund Husserl, acceptă experienţa sub formă de intuiţie, de viziune. Intuiţia fenomenologică are ca specific faptul că se îndreaptă spre esenţa neschimbătoare a fenomenelor, şi de aceea este o intuiţie de esenţă. Fenomenologia ia ca punct de plecare teza că adevărata cunoştinţă nu este raţionamentul, discursivitatea gândirii, înlănţuirea de noţiuni, ci intuirea nemijlocită a esenţelor, pentru ca la Heidegger şi K.Jaspers, reprezentanţi ai filosofiei existenţialiste, să devină intuirea esenţială a vieţii omului în ceea ce acesta are iraţional. I s-a recunoscut fenomenologiei meritul de a fi refuzat în cunoştinţă tot ceea ce este construit şi de a fi lăsat lucrurile să se ofere singure, pentru a le căpăta fără prejudecăţi. Pentru fenomenologie este valabil că orice dat este egal de îndreptăţit, fie că este sensibil , fie că nu este. În acelaşi timp s-a remarcat că punctul vulnerabil al metodei fenomenologice stă chiar în noţiunea „intuiţie esenţială” cu implicaţiile ei. d) Metoda critică, izvorăşte din tradiţia filosofică, care, în măsura în care a urmărit o filosofie exactă, n-a încetat de a cultiva intens reflecţia sub formă de spirit critic. Conştiinţa critică este simţul limitelor şi al posibilităţilor prin contactul direct. Conştiinţa critică este susţinută de curajul de a revizui şi amenda, ea este refuzul de a se închide în sistem prin sacrificarea faptelor. O critică de dragul criticii este neproductivă; o critică pentru a ajunge la fapte şi pentru a înlătura confuziile, este nu numai binefăcătoare, dar şi necesară.

97

98

3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului Metodele filosofiei se pot converti în metode ale filosofiei dreptului, în măsura în care se pot adecva particularităţilor dreptului şi în măsura în care dreptul însuşi este abordat în plan filosofic, deci în

termeni de esenţă, totalitate, loc şi rol în existenţă, impactul asupra condiţiei umane. Astfel, nu orice analiză conceptuală în drept implică analiza ca o metodă filosofică, dar fără îndoială, de pildă analiza conceptuală a dreptului se plasează în perimetrul filosofiei dreptului. Procedând la o asemenea analiză, specific filosofică, Giorgio Del Vecchio distinge caracterele proprii ale dreptului în sens obiectiv: „bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi coercibilitatea”[14, p.206]. Dreptul, remarcă autorul menţionat cu privire la bilateralitate, confruntă o acţiune cu alta, provenind de la subiecte diferite De fapt, dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecte şi fixează pentru amândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte. Se poate spune că acest concept al bilateralităţii este cheia de boltă a edificiului juridic; de aceea, el nu a putut să scape din vedere principalelor şcoli filosofice. Al doilea caracter, generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca normativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor; norma juridică este generală, pentru că ea se referă la o întreagă clasă sau serie nelimitată de cazuri, şi nu la persoane determinate, nici la raporturi considerate în mod individual. Un caracter foarte important şi esenţial al normelor juridice, este imperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o prohibiţie sau obligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta , aşa cum am remarcat, pune întotdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau o pretenţie şi impunând celuilalt o datorie, o obligaţie corespunzătoare Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de nesupunere poate fi impus cu forţa. Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de orice altă specie de norme. Acest caracter de deduce din natura logică a dreptului, stabilind întotdeauna un raport şi o limită între mai multe subiecte. Cât priveşte sinteza, metodă solidară cu analiza dar şi cu alte metode ale filosofiei dreptului, dorim să subliniem contribuţia sa constitutivă la formarea şi dezvoltarea filosofiei dreptului, aspect cu privire la care, profesorul Mircea Djuvara, comparând obiectul

filosofiei dreptului cu cel al enciclopediei dreptului (teoria generală a dreptului), a concluzionat că: - enciclopedia dreptului se mărgineşte să explice ce este dreptul şi prin aceasta, pornind numai de la cunoştinţa juridică poate să se avânte în mod incidental în câteva domenii filosofice mărginaşe; - filosofia dreptului din contră, porneşte de la filosofie de la concepţiile mari despre viaţă şi confruntându-le cu rezultatele ştiinţei caută să ajungă la rezultatele sale. Dar atunci, ea cuprinde toate domeniile dreptului, cu rădăcini în sociologie, psihologie, istorie, economie, politică,etc. Metoda inductivă, ca metodă a filosofiei dreptului, se subîmparte în metoda genetică, care studiază originile şi cea comparativă, care confruntă diversele sisteme juridice. Prima pentru a dobândi o cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua pentru că dreptul unui popor prezintă totdeauna caractere specifice. Confruntând drepturile diverselor popoare, observăm că ele se găsesc în faze de dezvoltare diferite. Umanitatea nu are un sistem unic regulator, ci se împarte în grupe, a căror dezvoltare istorică este asincronică, nesimultană. Nu cunoaştem, spre exemplu, faza primitivă a dreptului roman, dar avem, cel puţin în parte, un mijloc indirect: examinarea altor popoare, care au actualmente, sau au avut într-o epocă cunoscută nouă, sisteme juridice analoage aceluia pe care probabil l-au avut la început romanii. Asemănările se vădesc nu numai în aspectele statistice, dar şi în cele dinamice, adică în succesiunea fazelor analoage. Pe lângă aspectele comune, independent de orice comunicaţie, mai există influenţele comunicaţiilor istorice între popoare, care operează în sensul de a egaliza sistemele şi prin care dreptul unui popor se poate transfera la altul, într-o măsură mai mare sau mai mică. Fiecare popor poate asimila dreptul altuia, şi-l poate însuşi cu adaptările potrivite. Aceasta pentru că, dreptul nu e numai un fenomen naţional, ci înainte de toate un fenomen uman. Orice sistem are elemente care îl fac aplicabil, într-un anumit fel şi la alte popoare decât cel care l-a produs, reieşind de aici unitatea spiritului uman, deci şi a dreptului.

99

100

Ilustrând în încheierea acestor notaţii privind metodele filosofiei dreptului şi un aspect cu privire la omniprezenţa dialecticii în drept, în viziunea lui Mircea Djuvara, aşa cum conchide un exeget al reputatului teoretician şi filosof al dreptului, însuşi „dreptul este o creaţie obiectivă a dialecticii gândirii, care urmăreşte prin ideea de justiţie coerenţa logică a scopurilor activităţilor din societate; realizările succesive ale acestei dialectici sunt realităţi juridice, aflate în continuă evoluţie”[10, p.39].

Una dintre dimensiunile fundamentale, care acordă filosofiei specificitate în raport cu alte forme ale spiritualităţii sociale (artă, morală, religie) este dimensiunea sa gnoseologică. Ca o concepţie generală despre lume, filosofia abordează totalitatea realului prin prisma raportului dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă, fără a se reduce la o ontologie naturalistă. Ontologia, prezentă în orice sistem filosofic, devine, necesarmente, o introducere pentru o extindere teoretică asupra subiectivităţii şi a cunoaşterii. După cum arăta cel care şi-a dedicat întreaga viaţă învăţământului universitar românesc, profesorul Dimitrie Gusti, dacă e adevărat că „organizarea ştiinţifică se manifestă prin literatura ei, bibliografia fiind instrumentul care ne înlesneşte cunoaşterea acelora care au mai produs în ştiinţă asupra chestiunii”, tot atât de adevărat este că „orice ştiinţă este organizată şi cine vrea să facă operă ştiinţifică într-o materie, trebuie să demonstreze cum e organizată acea materie ştiinţifică”. De aceea, îşi continua gândul marele cărturar român, „în orice ştiinţă după ce te întrebi unde se găseşte istoria ei, te

întrebi unde poţi găsi toate adevărurile ei la un loc sub formă de sistem” [16, p.19]. Studiul sistematic şi critic al cunoaşterii (gnoseologia) şi al cunoaşterii ştiinţifice în special (epistemologia) a constituit şi constituie o remarcabilă cucerire culturală şi un stâlp de rezistenţă al formaţiei umaniste, păstrând mereu spiritul treaz, problematizant, opus dogmatismelor (uneori mascate sub un limbaj scientist reducţionist, excesiv şi inadecvat utilizat). Teoria cunoaşterii sau gnoseologia este o componentă a oricărui sistem filosofic. Ea îşi propune să explice reflectarea lumii materiale în mintea omului, principiile şi legile ce guvernează producerea şi însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, formele şi metodele de descoperire, fixare şi transmitere socială a adevărurilor, interferenţa dintre cunoaştere şi celelalte activităţi umane. Teoriile despre cunoaştere sunt tot atât de vechi ca şi filosofia însăşi. Definirea adevărului şi explicarea mecanismului cunoaşterii, au fost preocupări ale lui Aristotel şi ale stoicilor în antichitatea greacă, ale lui Descartes şi Leibnitz, ale lui Locke şi Hume, ale lui Kant, Hegel sau Russel. Problematica tradiţională a gnoseologiei include reflecţii despre obiectul cunoaşterii, geneza cunoştinţelor umane, formele şi procedeele de cunoaştere, conceptul de adevăr, verificarea cunoştinţelor adevărate, etc. Ea este continuată şi revigorată în contemporaneitate prin utilizarea unor rezultate certe ale ştiinţelor particulare (psihologia experimentală, semiotica, cibernetica, etc). Alături de această direcţie în dezvoltarea gnoseologiei, asistăm în prezent la elaborarea unor teorii gnoseologice de ramură. Acestea fac total abstracţie de agentul sau persoana care cunoaşte, ocupându-se de cunoaşterea depersonalizată, fixată şi materializată în semnele şi structurile lingvistice, de capacitatea acestora de a reda domeniul evenimentelor lumii fizice, biologice sau sociale. În acest sens, s-au constituit epistemologii ale ştiinţelor particulare, între care şi epistemologia juridică. Orice activitate umană, deci şi cea juridică implică un proces de cunoaştere. Acesta este un fenomen extrem de complex ce presupune în structura lui patru elemente:

101

102

CAPITOLUL IX

ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ 1.Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică

- obiectul cunoaşterii, care este realitatea obiectivă (dar şi cea subiectivă, în măsura în care omul se apleacă asupra lui însuşi şi a propriilor sale produse spirituale); - subiectul cunoaşterii, care este omul, ca fiinţă generică, înzestrată de la natură cu capacităţi cognitive; - relaţia cognitivă, adică legătura, interacţiunea dintre obiect şi subiect; - cunoştinţa, rezultatul activităţii de cunoaştere. Din cele expuse până acum rezultă că dreptul, oricare ar fi semnificaţia care i se dă şi conţinutul ontic ce i se propune de către diferiţi teoreticieni ai dreptului, poate şi trebuie să fie obiect al reflecţiei filosofice. Mai ales că în domeniul dreptului se realizează o cunoaştere mult diferită de cunoaşterea comună. Aceasta i-a făcut pe mulţi cercetători ai sistemului dreptului, ai fenomenului juridic în plan mai larg, să vorbească despre o epistemologie juridică. Căci din moment ce se recunoaşte existenţa unei cunoaşteri juridice, nu este imposibil să se conceapă şi un studiu epistemologic referitor la acest domeniu cognitiv. Cunoaşterea juridică este aceea pe care o realizează juriştiicercetători ai dreptului (teoreticieni ai fenomenului juridic), cunoaştere pe care o pun în aplicare practicienii dreptului: magistraţi, avocaţi, notari, consilieri juridici, grefieri. De aceea întrebările în jurul cărora se instituie o astfel de modalitate de cunoaştere, sunt fie cele care privesc aspecte teoretice ale dreptului cum ar fi: care este natura dreptului?, în ce constau rolul şi finalităţile lui?, care este statutul adevărului în drept?, după ce criterii îl recunosc juriştii?,etc., fie mai frecvent cele care privesc aplicarea dreptului, ca de pildă: persoana „X” poate primi o sancţiune?, cutare contract este valabil?, acţiunea „Z” este legală?, etc. De aici decurge specificul cunoaşterii juridice care constă în faptul că în domeniul dreptului cunoaşterea se bazează fără îndoială, pe multiplele dispoziţii legale şi regulamentare, precum şi pe numeroasele hotărâri şi decizii judiciare conţinute în jurisprudenţă.

În concluzie, epistemologia juridică se ocupă cu cercetarea modului cum juriştii dobândesc, verifică şi aplică cunoştinţele în domeniul dreptului. Din perspectivă epistemologică, se pot oferi multiple sugestii care pot contribui, alături de alţi factori, la înţelegerea aprofundată a ştiinţei dreptului, cât şi la evitarea unor capcane, abordări sterile sau chiar nocive, care influenţează într-un fel sau altul cunoaşterea şi evoluţia dreptului. Abordarea complexă, fără graniţe a fenomenului juridic, are şi relevante suporturi epistemologice. Şi în domeniul cunoaşterii juridice, orice frontieră absolută propusă este marcată de o problemă rău pusă, aceasta trebuind să fie mai degrabă o oprire momentană a gândirii care trebuie tratată în termeni de program (ce este de făcut mai departe?). În această optică, daturile istorice, sociologice, antropologice, ideologice, economice, morale,etc., sunt fapte pentru ştiinţa juridică fundamentală, obiecte de investigat, nu entităţi luate ca atare, exceptate explorării de pe poziţii specifice juridic. Ca orice teorie ştiinţifică, teoriile juridice nu pot să se refere decât la câteva aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, ele realizând o reconstrucţie sumară nu completă şi iconică a fenomenului juridic. Corespondenţa dintre modelele teoretice şi realitatea juridică, nu este punctuală, ci globală, de la sistem la sistem. Sub acest aspect, prima necesitate epistemologică în ştiinţa dreptului, este de a releva pluralismul punctelor de vedere, de a le recenza fără reducţii simplificatoare sau denaturante. Toată dificultatea raţionamentului juridic vine de la necesitatea de a găsi respectul punctelor de vedere individuale şi sociale. Controversa sistematică este de altfel, singurul demers care permite ştiinţei juridice să contribuie la ameliorarea dreptului. În cadrul abordării acţionale, praxiologice a dreptului, acesta este privit ca activitate, conduită practică, factor acţional spre un anumit scop. El asigură concordanţa între diferite organisme sau roluri oficiale, ca instrument pentru exercitarea controlului de către popor asupra treburilor publice, ca acţiune ce o desfăşoară o serie de persoane oficiale ca judecători, procurori, avocaţi, în soluţionarea litigiilor.

103

104

În cele ce urmează, din raţiuni dictate de problematica cursului, ne vom opri doar la dobândirea cunoştinţelor din unghiul de vedere al teoriei adevărului, încercând astfel o aplicare a elementelor acestei teorii la domeniul specific al dreptului. Dar în prealabil vom face câteva consideraţii asupra problematicii teoriei filosofice a adevărului, arătând ce este adevărul, care sunt trăsăturile lui caracteristice, criteriile de stabilire a adevărului unei cunoştinţe şi tipurile de adevăr.

2. Caracteristicile dobândirii lui

adevărului

şi

procesualitatea

Adevărul este valoarea supremă a cunoaşterii, este rezultatul interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoscător Datorită acestui fapt, conceptul de adevăr ocupă un loc central în cadrul teoriei cunoaşterii. Nu există astfel de teorie care să nu conţină, explicit sau implicit, direct sau indirect, judecăţi asupra valorii cunoştinţelor obţinute de oameni în activitatea lor de cunoaştere. Adevărul desemnează corespondenţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor subiectului cunoscător şi starea de fapt, reală, a obiectului la care acesta se referă. Aşadar, adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoaşterii (a lucrului ca atare), nici a expresiilor lingvistice formulate de conştiinţa subiectului cunoscător, ci a conţinutului cognitiv-informaţional transmis prin intermediul expresiilor propoziţionale. Deci, trebuie menţionat, că adevărul se manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor şi este impropriu să vorbim de adevăr sau fals la nivelul noţiunilor. Încă Aristotel observase că despre noţiunea de „cerb” nu putem spune că este adevărată sau falsă, ci numai despre o construcţie propoziţională ce cuprinde noţiunea de „cerb”, putem afirma că este adevărată sau falsă. Rezultă că numai propoziţiile, judecăţile, sunt singurele apte de a fi calificate drept adevărate sau false Trăsăturile caracteristice ale adevărului: a) Caracterul obiectiv al adevărului, rezultă chiar din definirea sa drept concordanţa dintre conţinutul informaţional al cunoştinţelor noastre cu realitatea la care se referă. 105

Prin adevăr obiectiv, înţelegem existenţa în cunoştinţele noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul cunoaşterii). Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de izvorul cunoaşterii, adică de natura obiectului de cunoscut. Acesta semnifică faptul că adevărul obiectiv, deşi dobândit de oameni, este prin conţinutul său independent de ei, în sensul că el redă fără denaturări proprietăţile şi structura obiectelor şi proceselor obiective. Când vorbim de adevărul obiectiv, avem în vedere numai conţinutul lui, pentru că ţinând seama că adevărul este dobândit în cadrul practicii social-istorice şi al experienţei umane, el nu poare exista în afara omului. Aşadar, obiectivitatea adevărului nu constă în existenţa lui în afara activităţii de cunoaştere a subiectului cunoscător, ci în faptul că ceea ce dobândeşte subiectul prin activitatea sa de cunoaştere este adecvat, corespunde obiectului. Adevărul este o determinare a gândirii subiectului cunoscător, el nu este anterior şi nici exterior acestuia. De aceea, concomitent cu evidenţierea caracterului obiectiv al adevărului, trebuie menţionat că în formă adevărul este subiectiv, el existând numai într-o modalitate de exprimare proprie, specifică subiectului cunoscător individual. Cunoştinţele poartă întotdeauna amprenta structurii mentale a subiectului cunoscător (a fiecărui om în parte) care le formulează. b) Caracterul procesual al dobândirii adevărului Obiectivitatea adevărului trebuie înţeleasă prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii, nu ca un dat imuabil, ci ca o tendinţă mereu reînnoită şi niciodată realizată definitiv. Cunoştinţele noastre despre realitate nu se obţin printr-un singur act de cunoaştere, ci în cadrul unui proces, ceea ce face ca ele însele să se constituie, prin conţinutul lor informaţional, într-un proces care să fie reproducerea pe planul gândirii a devenirii obiectului cunoaşterii ceea ce înseamnă că adevărul lor este în continuă devenire. Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii. Cunoaşterea umană este prinsă între polii unei contradicţii: pe de o parte, tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoaşte în mod complex şi definitiv totul, iar pe de altă parte imposibilitatea realizării în fapt a acestei tendinţe şi aspiraţii (datorită infinităţii obiectului 106

cunoaşterii şi posibilităţii limitate de cunoaştere a subiecţilor concreţi, reali dintr-o anumită epocă). Această contradicţie se rezolvă doar parţial şi incomplet într-o epocă dată, în sensul că cunoaşterea nelimitată ca tendinţă, aspiraţie şi posibilitate, se realizează prin şi de către indivizi a căror competenţă,cognitivă este inevitabil limitată. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea omenească este relativă, în sensul că un individ sau o generaţie dintr-o perioadă de timp limitată, nu poate cunoaşte totul. Fiecare treaptă istorică a cunoaşterii este limitată la cadrul istoric respectiv, de nivelul dezvoltării ştiinţei şi de condiţiile social-istorice ale epocii. Aceasta face ca datele, cunoştinţele obţinute să nu fie complete, definitive ci aproximative, deci relative. Pe fiecare treaptă istorică, cunoaşterea omenească este relativă, în sensul că este incompletă, şi corespunzător, adevărul obţinut în urma acestei cunoaşteri este şi el limitat, incomplet, relativ. Prin adevăr relativ se înţelege acel adevăr obiectiv în conţinutul său, care reflectând just realitatea, este totuşi parţial, limitat, susceptibil de perfecţionare, şi de completare ulterioară. La el ajungem prin rezolvarea parţială a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. Prin adevăr absolut se înţelege adevărul obiectiv în forma sa deplină, desăvârşită, care nu mai este susceptibil de aprofundare, precizare, completare ulterioară. La el am putea ajunge printr-o rezolvare completă a contradicţiei fundamentale a cunoaşterii. Relativitatea adevărului trebuie înţeleasă în sensul că fiecare cunoştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă, dar nu poate cuprinde toate laturile ei, ci numai pe acelea care au pătruns în sfera cunoaşterii, în funcţie de orientarea practicii social-istorice di epoca respectivă. Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este supus revizuirilor, întregirilor şi completărilor, iar cel absolut ţine de ceea ce, în cadrul oricărei cunoştinţe, este reţinut şi preluat din generaţie în generaţie. Sarcina ştiinţei este dobândirea adevărului obiectiv relativ, care reprezintă un pas spre cel absolut, spre coincidenţa tot mai deplină a cunoştinţei cu esenţa obiectelor lumii materiale. Aşadar, filosofia nu contestă capacitatea ştiinţei de a cunoaşte adevărul absolut, ci

posibilitatea de a încheia cunoaşterea adevărului într-un moment istoric, adică posibilitatea de a realiza totul. Prin conţinutul lor obiectiv, adevărurile ştiinţifice constituie trepte ale unei aproprieri neîntrerupte, asimptotice a cunoaşterii de adevărul absolut. În concluzie, esenţialul în înţelegerea corelaţiei dintre adevărul relativ şi cel absolut, este interpretarea cunoaşterii ca proces dialectic de trecere continuă, lentă sau în salturi, de la adevăruri mai puţin complexe relative, care redau un număr mai redus de proprietăţi şi conexiuni ale sistemelor lumii materiale, la adevăruri din ce în ce mai complete, mai apropiate de natura şi esenţa fenomenelor supuse cunoaşterii. c) Caracterul concret al adevărului rezultă din faptul că nu putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spaţio-temporale în care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele. Concreteţea adevărului trebuie văzută tocmai în funcţie de factorii care participă la procesul cunoaşterii. Astfel, în procesul cunoaşterii participă obiectul şi subiectul. Fiecare din aceşti termeni se schimbă, se dezvoltă. Schimbarea obiectului cunoaşterii determină şi o schimbare în aprecierile noastre despre realitate. Faptul că obiectele şi fenomenele pe care le cunoaştem sunt în continuă schimbare face ca şi cunoştinţele noastre despre ele să se schimbe, să se modifice. Dar şi subiectul cunoscător se schimbă, în diferite etape istorice există anumite particularităţi psihologice şi intelectuale ale subiectului cunoscător. Mai mult, oamenii care cunosc lumea aparţin unei anumite epoci istorice, au la îndemână anumite mijloace şi posibilităţi de investigare. Adevărurile stabilite de ei au legătură cu condiţiile istorice în care au fost elaborate şi pot fi înţelese numai raportate la epoca respectivă.. Adevărul capătă un caracter concret în momentul verificării, deoarece o cunoştinţă generală, formulată fără referire la condiţiile concrete este lipsită de valoarea de adevăr. Funcţia de adevăr, ca schemă de judecată, devine adevărată sau falsă prin introducerea condiţiilor reale de care facem abstracţie în cursul procesului de cunoaştere. Deci, în stabilirea adevărului, trebuie să se ţină seama de condiţiile concret istorice în care acesta s-a constituit (obţinut).

107

108

Teza despre caracterul concret al adevărului are valabilitate deplină şi în domeniul dreptului. De pildă, încadrarea juridică a infracţiunii de furt se face în funcţie de condiţiile de loc şi timp. Dacă fapta de furt a fost săvârşită pe timpul nopţii, se apreciază furt calificat. Aceeaşi calificare o capătă fapta de furt, dacă a fost săvârşită într-un loc public. La modul general, stabilirea adevărului în cauzele ce vizează fapte care constituie contravenţii sau infracţiuni, trebuie să se facă în conformitate cu realitatea, luându-se în considerare ansamblul condiţiilor de loc, timp, obiective, subiective, etc.

O problemă esenţială în teoria adevărului este şi aceea a felului în care se stabileşte valoarea de adevăr a cunoştinţei. Pentru a stabili valoarea de adevăr a cunoştinţelor noastre, avem nevoie de criterii. În istoria filosofiei s-au propus mai multe criterii de evaluare a cunoştinţelor şi de stabilire a adevărului lor. Astfel, în mod expres scepticismul antic, nega existenţa unui mijloc sigur de verificare şi propunea îndoiala universală. Gândirea medievală, datorită atmosferei spirituale specifice acestei epoci, invocă multiple criterii: revelaţia, autoritatea bisericii şi a scolasticii, tradiţia, etc. În epoca modernă, o dată cu dezvoltarea ştiinţelor, când precumpănesc preocupările pentru metodă, problema criteriului adevărului primeşte soluţii, în funcţie de poziţia empiristă sau raţionalistă a respectivului filosof. Empiriştii moderni (Bacon, Galilei, Newton), luând ca model ştiinţele naturii, vor propune drept criteriu, experimentul. Spre deosebire de aceştia, reprezentanţii raţionalismului vor căuta garanţia certitudinii în proprietăţile imanente ale subiectului cunoscător. Astfel, la Descartes, criteriul adevărului este evidenţa: sunt adevărate ideile clare şi distincte. Prin criteriu al adevărului ,înţelegem un ansamblu de reguli, un procedeu standard, sau un semn distinctiv exterior enunţurilor, prin a căror aplicare sau sesizare se poate decide, în fiecare caz particular, dacă un enunţ este adevărat sau fals. Deci criteriul adevărului se referă

la acele indicii, reguli metodologice, care ne permit să delimităm riguros între adevăr şi fals, între adevăr şi eroare. Criteriile adevărului pot fi grupate în: criterii materiale (corespondenţa, utilitatea) şi criterii formale (coerenţa logică, demonstraţia). Pentru a determina care este criteriul adecvat e nevoie să se investigheze diferitele genuri de cunoştinţe dobândite de om. a) Criteriul corespondenţei, are deplină valabilitate în testarea adevărului propoziţiilor care descriu experienţa noastră, şi a celor ce formează aşa-numitele ştiinţe factuale. Experienţa, practica (acţiunea socială) permit să deosebim propoziţiile adevărate de cele neadevărate. În acest sens, avea dreptate Marx când arăta în lucrarea „Teze despre Feuerbach”, că „problema dacă gândirii omeneşti îi este propriu adevărul obiectiv, nu este o problemă teoretică ci una practică, deoarece omul trebuie să facă dovada adevărului, adică a realităţii şi faptei, a caracterului netranscedental al gândirii sale în activitatea practică. Disputa asupra realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică" [ p.5]. Prin aceasta, Marx a precizat că gândirea nu poate găsi în sine siguranţa validităţii produselor sale, ea trebuie căutată dincolo de graniţele subiectivităţii. Or, conjugarea cunoaşterii cu practica i-a permis să arate că numai activitatea practică poate furniza un criteriu capabil a stabili că unele propoziţii sunt adevărate iar altele false. În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează cunoaşterea comună, corespondenţa este un criteriu hotărâtor al adevărului. În conformitate cu aceasta, adevărul constă într-o anumită formă de corespondenţă între opinie şi fapt. Dar şi în ceea ce priveşte ştiinţa, criteriul hotărâtor al acceptării propoziţiilor acesteia este tot cel al concordanţei cu datele observaţiilor. În cadrul practicii, ansamblul de cunoştinţe structurate în teorii ştiinţifice sunt raportate la obiecte, pentru a constata în ce măsură sunt adecvate acestora. Desigur, este vorba de aşa-numitele „ştiinţe experimentale”, în care modalitatea preponderentă de verificare a propoziţiilor este experimentul. b) Criteriul coerenţei (sau criteriul logic,), este cel mai important criteriu utilizat în ştiinţele deductive, cum sunt matematica, logica. Criteriul logic, formal (deductiv) al verificării, se formulează astfel: „dacă premisele sunt adevărate şi dacă deducţia este corectă,

109

110

3. Criteriile adevărului

atunci concluzia este adevărată”.Cu alte cuvinte, criteriul coerenţei se referă la consistenţa internă statuată între enunţuri cu grade de generalitate apropiate, prin reguli şi procedee care permit stabilirea adevărului la nivel logico-raţional. Mai simplu spus, criteriul coerenţei constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când ea concordă cu celelalte opinii. Criteriul coerenţei îl întâlnim nu numai în matematică şi logică, ci şi în domenii ca istoria şi dreptul. Astfel, enunţurile istoricilor nu pot fi întotdeauna verificate prin corespondenţa cu faptele, pentru că ele se referă la realităţi care au dispărut. Şi atunci, criteriul adevărului acestor enunţuri va deveni coerenţa lor cu informaţiile existente deja (furnizate de arheologie, numismatică, heraldică, etc). Dar criteriul coerenţei în stabilirea adevărului nu poate fi generalizat pentru întreaga cunoaştere. În ştiinţele factuale, empirice, pot exista mulţimi de enunţuri intern coerente fără să se poată decide pe temeiul coerenţei care dintre acestea formează mulţimea enunţurilor adevărate. Coerenţa logică este necesară, dar nu şi suficientă pentru a ajunge la adevăr. Rezultă de aici necesitatea subordonării criteriului coerenţei, celui al corespondenţei enunţurilor cu realitatea. De pildă, în domeniul dreptului, în vederea aplicării normelor (cu caracter general) la cazurile concrete, particulare, este utilizată deducţia (silogismul deductiv). Însă aici silogismul nu poate duce la nici o concluzie dacă premisa majoră (dispoziţia legii), nu e pusă în relaţie cu o premisă minoră (realitatea concretă) de o cât mai desăvârşită certitudine. Pregătirea premisei minore, precizarea şi verificarea valabilităţii ei, constituie sarcina magistratului în desfăşurarea activităţii de probare. Când realizează încadrarea juridică a faptei, magistratul procedează la o subsumare silogistică, conducându-se după metoda deductivă, întocmai ca un matematician. Dimpotrivă, desfăşurarea activităţii de probare,este o cercetare în care magistratul are de aplicat o metodă de un tip cu totul diferit, ea este una şi aceeaşi metodă pe care o aplică istoricul care vrea să reconstituie un fapt dintr-o oarecare epocă. Iată cum descria profesorul Eugeniu Speranţia un asemenea context: „Atât faptul care-l preocupă pe judecător cât şi cel care-l preocupă pe istoric sunt fapte împlinite, deci ţin de trecut, iar pentru stabilirea condiţiilor şi detaliilor este

necesară consultarea tuturor surselor istorice disponibile şi concludente. Istoricul se foloseşte de documente scrise, de monumente, de vestigii. Judecătorul ţine şi el seama, la fel de documente scrise, corpuri delicte, declaraţiile martorilor oculari. Amândoi au de controlat autenticitatea şi credibilitatea surselor şi amândoi au de coroborat concluziile diverselor surse pentru a scoate inferenţe rezumative şi definitive. Magistratul este un istoric al faptelor individuale din timpul său; istoricul este un „magistrat” al trecutului, pentru fapte de interes colectiv”[30, p.300] c) Criteriul utilităţii. În concepţia pragmatismului, o idee este adevărată dacă ea este necesară şi profitabilă. În opinia pragmatismului, între adevăr şi profit se stabileşte o relaţie directă, determinată de faptul că tot ceea ce reprezintă lucru util este bun şi conform cu realitatea. Prin aceasta pragmatismul mută problema criteriului adevărului de pe terenul gnoseologiei pe cel al eticii (binelui) şi praxiologiei (acţiunii eficiente). Aplicând acest criteriu al utilităţii practice, se consideră că sunt adevărate orice idei din ştiinţă sau din afara acesteia, care aduc oamenilor foloase vitale. Văzând în ea un simplu instrument de satisfacere a nevoilor, pragmatiştii refuză cunoaşterii capacitatea şi menirea de a ne furniza o imagine adecvată asupra lumii. Criteriul pragmatist al utilităţii este ambiguu, pentru că o idee poate fi utilă întrun sens şi pentru un anumit grup de oameni, dar dăunătoare în alt sens şi pentru alt grup de oameni. Identificarea adevărului cu utilitatea ideilor duce la nedistincţia dintre adevăr şi fals, întrucât şi unele falsuri-minciună, erori, pot fi urile. În concluzie, în cunoaştere e nevoie să se apeleze la mai multe criterii al căror rol este mai mult sau mai puţin important în funcţie de genul cunoştinţelor pe care le avem în vedere. Corespondenţa, coerenţa, utilitatea sunt criterii pentru testarea adevărului unui enunţ (propoziţie) sau al unui grup de enunţuri (propoziţii sau text). Pentru a determina care este criteriul adecvat, e nevoie de cunoaşterea cărui gen de ştiinţă îi aparţin respectivele enunţuri. Căci, dacă în matematică , coerenţa este criteriul hotărâtor, în ştiinţele factuale, precum şi în viaţa de toate zilele, corespondenţa observaţiilor cu datele experienţei se impune în prim planul realităţii.

111

112

4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic Tipologia adevărului se poate constitui după mai multe criterii: a) după modalităţile fundamentale ale cunoaşterii teoretice, sistemice, specializate există adevăr ştiinţific, adevăr artistic, adevăr filosofic, etc.; b) după un criteriu epistemologic, limitându-ne la adevărul propriu cunoaşterii ştiinţifice, putem deosebi adevărul formal de adevărul factual. Adevărul formal este caracteristic teoriilor care nu au o referinţă reală, în special logica şi matematica. Adevărul factual reprezintă o relaţie între enunţuri şi referenţii lor. El nu este definibil ci doar caracterizabil, fiind valabil doar pentru un domeniu limitat; c) după ramurile ştiinţei, putem separa adevărul logic, adevărul matematic, adevărul moral, adevărul juridic, etc.; d) aplicând un criteriu logic de analiză tuturor adevărurilor din ştiinţă, putem separa adevărul analitic (logic) de adevărul sintetic (empiric). Adevărul analitic este caracteristic acelor propoziţii care sunt adevărate în virtutea înţelesului termenilor. Pentru asemenea cazuri, criteriul veridicităţii este pur logic sau formal şi nu necesită recurgerea la corespondenţă. Adevărul sintetic este propriu acelor propoziţii care redau experienţa. El nu poate fi prezentat pe cale logică şi se recurge la fapte. De pildă, enunţul „autorul infracţiunii X este Y” se stabileşte nu atât prin demonstraţie logică cât prin confirmarea observaţională, prin apelul la fapte.

Adevărul juridic Am văzut până acum că din perspectivă gnoseologică, adevărul se constituie în cadru raportului dintre om şi lume: omul, înţeles în calitatea lui de subiect cunoscător şi lumea înţeleasă ca obiect al cunoaşterii, adevărul instituindu-se tocmai în procesul aproprierii cognitive a lumii de către subiectul cunoscător. 113

Dar există şi o altă perspectivă, alta decât cea gnoseologică şi anume perspectiva axiologică, în cadrul căreia adevărul ne apare ca una dintre valorile umane fundamentale, alături de bine şi frumos. Prin valoarea de adevăr oamenii se pot înscrie activ sau pasiv în cadrul existenţei sociale, ca luptători pentru descoperirea şi promovarea adevărului (cum fac de pildă poliţiştii şi magistraţii) sau pentru estomparea şi denaturarea lui (cum procedează infractorii). Întrucât activitatea juridică constituie un proces cognitiv prin excelenţă, pentru că îşi propune în mod expres şi explicit aflarea adevărului, elementele teoriei cunoaşterii în general şi ale teoriei adevărului în special, sunt aplicabile şi aici, constituind un cadru indiscutabil pentru înţelegerea aprofundată a menirii justiţiei. Activitatea juridică se aseamănă la prima vedere, cu activitatea desfăşurată în orice alt domeniu. De pildă, cerinţele ei sunt comparabile cu cele ale cercetării ştiinţifice. Cu toate acestea, activitatea juridică relevă din punctul de vedere al teoriei cunoaşterii, anumite particularităţi care o definesc ca fiind altceva. Astfel, în activitatea judiciară (luăm ca exemplu procesul penal), avem de-a face cu un obiect al cunoaşterii care în principiu este reprezentat de faptă (unde, când, cum) şi de făptuitor (cine); cu un subiect cunoscător care nu este altul decât completul de judecată. În ceea ce priveşte relaţia cognitivă, aceasta se instituie, mai ales sub forma cercetării judecătoreşti, de judecată propriu-zisă, şi chiar a rolului activ pe care judecătorul trebuie să-l aibă în desfăşurarea procesului penal, iar cunoştinţa este reprezentată de rezultatul cu care se finalizează procesul penal-sentinţa sau decizia (depinde de gradul de jurisdicţie). Pornind de la caracterul obiectiv al adevărului, trebuie spus că şi sentinţa sau decizia dată de instanţa de judecată cu privire la o cauză, se bazează pe fapte obiective. De aceea, una dintre regulile activităţii de justiţie, este aceea că în acest domeniu trebuie să se lucreze pe baza faptelor şi să se evite presupunerile, ce pot duce uşor la erori. Astfel, magistraţii trebuie întotdeauna să dea o mare atenţie caracterului obiectiv al adevărului probelor din dosarul cauzei. În acest sens, încheierile de şedinţă, minutele, hotărârile trebuie să fie precise, 114

riguroase şi corecte. Să nu lase loc fanteziei, fabulaţiei, interpretărilor subiective, pentru ca beneficiarul acestora–justiţiabilul–să-şi afle dreptatea. În elaborarea actelor juridice pe care le întocmesc, magistraţii trebuie să înlăture tot ceea ce este vag şi nedeterminat, tot ceea ce este subiectiv, rămânând pentru deliberare doar datele care sunt confirmate prin probe (materiale, testimoniale, etc). Specificul dobândirii adevărului în activitatea judiciară constă în faptul că se insistă atât pe obţinerea adevărului ca atare, adică pe cunoaşterea acţiunilor puse la cale de infractor, pe depistarea mijloacelor, metodelor şi formelor de acţiune folosite de acesta, cât şi pe stabilirea adevărului de drept. Aşadar, în domeniul activităţii judiciare nu este admisibil să se rămână în sfera simplelor afirmaţii, ci sunt necesare argumente temeinice sprijinite pe fapte şi documente (scheme, schiţe, diagrame cuprinse în expertize). Desigur, faptele nu vorbesc singure, de la sine, ci magistraţii sunt aceia care trebuie să le dezvăluie şi să le explice semnificaţia. De asemenea, multe din elementele teoriei cu privire la caracterul procesual al dobândirii adevărului le regăsim într-o formă specifică în cadrul jurisprudenţei, putând fi aplicate cu multă eficienţă în activitatea de justiţie. La modul ideal, de pildă, magistratul vizează întotdeauna date, informaţii cu valoare de adevăr absolut, deoarece acestea au o însemnătate practică deosebită în rezolvarea dosarului unei cauze. Întradevăr, sentinţele şi deciziile nu pot fi luate pe baza unor date, informaţii trunchiate, a unor fragmente de adevăr, ci este necesară o bogată documentare a cauzei, închegată într-un concept bine conturat sub raport probatoriu. Pentru aceasta este nevoie ca magistratul să nu scape din vedere nici unul din aspectele cheie ale acţiunii făptuitorului. În activitatea de justiţie, adevărurile parţiale se conexează unele cu altele, se înlănţuie, oferind în final adevărul întreg al cauzei. Ţinând seama de caracterul concret al adevărului, magistratul (procurorul şi judecătorul) trebuie să stabilească întotdeauna cu precizie condiţiile în care s-a petrecut fapta. De aceea, actele procedurale trebuie să fie concrete, la obiect, fără generalităţi şi

aspecte inutile. Ele trebuie să ţină seama de tot ceea ce implică împrejurările în care a acţionat făptuitorul. La modul principial, legea este generală, ea comportând o posibilitate nedefinită de aplicaţii. Consecinţa este că sentinţa (decizia) instanţei este proprie doar acelei speţe, fiind determinată de părţile, cauza şi obiectul litigiului. Strict vorbind, nu există în concret două speţe identice. În concluzie, adevărul nu i se dezvăluie magistratului în forma sa completă, desăvârşită, dintr-o dată, ci prin abilitate, fler şi măiestrie profesională, bazate pe o formidabilă capacitate de a sesiza, interpreta şi pune cap la cap frânturi de date din dosar, de a deosebi informaţia adevărată de cea falsă servită intenţionat de făptuitor sau de unii martori, el reuşeşte să pună de acord adevărul de fapt cu adevărul juridic (de drept). Aspecte importante privind adevărul juridic relevă distincţia între trei momente ale dreptului: – elaborarea şi promulgarea; – interpretarea normelor; – aplicarea la cazuri concrete. Astfel,în ceea ce priveşte legiuitorul, acesta construieşte ceea ce se numeşte adevăr juridic sub forma obligaţiilor din lege, în aşa fel, încât în aplicarea acestora la cauzele judiciare conţinutul normativ este luat drept adevăr şi anume adevăr legal. În legătură cu valoarea de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti, se pot statua următoarele situaţii: – dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce prevede legea şi descrierea faptei, atunci ea este adevărată; – dacă hotărârea judecătorească afirmă ceea ce nu prevede legea şi descrierea faptei, atunci ea este falsă; – dacă neagă ceea ce prevede legea şi descrierea faptei, atunci ea este falsă; – dacă neagă ce nu prevede legea şi descrierea faptei , atunci ea este adevărată. De altfel, formula consacrată în drept pentru calificarea unei hotărâri judecătoreşti, nu conţine termenii „adevăr”, „adevărată”, ea fiind următoarea: „hotărârea este temeinică şi legală”. Credem că

115

116

„temeinică” vizează conformitatea cu faptele (realitatea de fapt), iar „legală” are în vedere conformitatea cu legea (realitatea de drept). Adevărul este valoarea fundamentală pozitivă a cunoaşterii. Există şi o valoare negativă a cunoaşterii, opusă adevărului – falsul. Încă iniţiatorul teoriei corespondenţei, Aristotel, a definit ca false enunţurile care nu au acoperire (corespondenţă) în realitate. În perimetrul aceleiaşi teorii a corespondenţei se înscrie şi ideea lui Kant, conform căreia „o cunoştinţă este falsă dacă nu concordă cu obiectul la care e raportată”. Apare limpede că falsul este mai aproape de minciună decât de eroare; eroarea caută adevărul, pe când minciuna îl ascunde, eroarea este o greşeală, minciuna este o înşelăciune. De aceea în drept, falsul este conceput ca infracţiune care se manifestă prin alterarea adevărului în acte scrise, oficiale sau private, prin adaosuri sau ştersături făcute cu rea credinţă. De asemenea forme de alterarea adevărului considerate de legea penală ca infracţiuni sunt denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă. De aceea în articolul 85 din Codul de procedură penală se prevede că înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ: " Jur să spun adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. După depunerea jurământului, i se pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, „săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă”. CAPITOLUL X

DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ 1. Definirea şi identitatea dreptului Societăţile contemporane se confruntă cu multiple probleme, care vizează atât realizarea conformităţii ordinii sociale şi normative, legalităţii şi legitimităţii organismelor şi instituţiilor sociale, cât şi diversificarea mijloacelor de presiune şi control social, capabile să facă 117

dezirabile şi predictibile acţiunile şi conduitele indivizilor în raport cu anumite valori şi norme. Aceste probleme au readus în discuţie rolul şi funcţiile sociale ale dreptului în societate, ca şi importanţa factorului normativ în viaţa socială, prin redefinirea şi reevaluarea raporturilor dintre reglarea socială şi cea normativă a comportamentelor indivizilor, precum şi a interferenţelor şi conexiunilor dintre structurile juridice şi contextul social în care ele apar, se dezvoltă şi acţionează. În afara oricărui context lingvistic, termenul „drept” este ambiguu, derutant chiar, pentru cel care-l recepţionează, în schimb, în diverse contexte el sugerează semnificaţii diferite, având deci o dimensiune multisemantică. Iată doar câteva ipostaze în care dreptul apare ca: - ansamblul de norme juridice din societate (drept obiectiv). În cadrul acestui ansamblu normativ, putem distinge dreptul în vigoare(dreptul pozitiv); - prerogativă indisolubil legată de persoana umană, ca posibilitate de a face sau a nu face ceva, recunoscută persoanelor şi garantată la nevoie de forţa publică (dreptul subiectiv); - ştiinţă care abordează fenomenul juridic; - trăsătură morală, virtute. Între aceste accepţii care desemnează ipostaze diferite ale termenului de „drept”, există relaţii complexe. Referindu-se la unele aspecte ce vizează relaţia dintre dreptul obiectiv şi drepturile subiective, profesorul de filosofia dreptului Eugeniu Speranţia scria: „Fără drepturile subiective care intră în joc graţie contingenţelor vieţii şi graţie finalităţilor omeneşti, dreptul obiectiv n-ar fi decât o sumă de enunţuri anodine, sterpe…Dreptul obiectiv are o raţiune de a fi: consacrarea şi apărarea celui subiectiv. Cel subiectiv are şi el una: viaţa socială şi în ultimă analiză viaţa spirituală, dar are şi o unică sursă, dreptul obiectiv”[30, p.369]. Aceste precizări terminologice semnalează doar problema care comportă încă multe aspecte, dintre care unele ţin de specificul lingvistic. Aşa de pildă, în unele limbi se folosesc termeni diferiţi. De exemplu, în limba engleză, „law” pentru dreptul obiectiv şi „right” pentru dreptul subiectiv. 118

Este înţeleasă dorinţa celui care face primii paşi în studiul dreptului de a „achiziţiona” un concept riguros al dreptului, dacă se poate de o certitudine absolută, dat fiind faptul că în jurul acestuia gravitează cunoaşterea dreptului. La toate acestea se adaugă atât complexitatea dreptului, cât şi a cunoaşterii acestui fenomen, astfel încât Dreptul ni se relevă sub diverse expresii, fiind în acelaşi timp produsul faptelor sociale şi al voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori morale şi sociale, un ideal şi o realitate, un fenomen istoric şi o ordine normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi de constrângere. Confruntându-se cu această problemă, care nu este totuşi insurmontabilă, cel care studiază dreptul trebuie să accepte mai întâi pluralismul răspunsurilor, faptul că sunt date mai multe definiţii ale dreptului, varietatea şi relativitatea lor, dar şi tendinţa acestora de a releva esenţa dreptului, fondul peren al acestuia întruchipat în fizionomii specifice marcate de o serie de factori obiectivi şi subiectivi ca timpul istoric, filosofia epocii, diversele şcoli şi curente juridice şi nu în ultimul rând personalitatea autorului. Din această perspectivă, evocarea ideii de drept, aşa cum aceasta a fost surprinsă de-a lungul timpului, nu reprezintă o simplă ilustrare istorică, ci un demers necesar pentru înţelegerea semnificaţiilor complexe ale dreptului. O incursiune în opera lui Platon sau Aristotel, Montesquieu, J.J.Rousseau, Kant sau Hegel, ca să dăm doar câteva nume, nu poate decât să potenţeze formarea şi dezvoltarea gândirii juridice. Aceasta cu atât mai mult cu cât funcţionează uneori prejudecata că un studiu eficient al dreptului nu poate fi decât centrat pe stricta specialitate, în special pe textul legii. O definiţie dată dreptului de un autor sau de altul, este fără îndoială extrem de semnificativă pentru concepţia sa juridică, după cum înţelegerea aprofundată a definiţiei, reclamă apelul, evocarea, fie chiar sumară, dar corectă, a perspectivei generale de gândire specifică autorului respectiv. Astfel, marele filosof german Immanuel Kant, defineşte dreptul ca „totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu

o lege universală a libertăţii”[20, p.47]. Definiţia dată, cu mari implicaţii în gândirea juridică de-a lungul timpului şi cu puternice rezonanţe contemporane, invită la cunoaşterea coordonatelor gândirii kantiene, şi din acest unghi, a pătrunderii esenţei dreptului. Mircea Djuvara apreciază dreptul ca fiind un „produs al raţiunii omeneşti, oricât de rudimentară ar fi ea în societăţile primitive, şi din acel produs rezultă modul de organizare al acestuia”[11, p.142]. În lumina acestei concepţii, el defineşte regula de drept ca o normă necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane. Comentând despre nevoia de drept în societate, Eugeniu Speranţia sublinia că acesta trebuie să fie „un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat” [30, p.373]. În doctrina juridică românească recentă, profesorul Ioan Ceterchi defineşte Dreptul ca „sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice de stat”[7, p.28]. Având în vedere relaţia fundamentală drept obiectiv-drept subiectiv şi raţiunea lui de a fi, profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca „ansamblul relaţiilor asigurate şi garantate de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării existenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”[25, p.94]. Ilustrând numai câteva tipuri de definiţii, sugerăm cititorului să îşi contureze pe parcursul pregătirii juridice notele definitorii ale conceptului dreptului, a constantelor acestuia, dar şi a sesizării variabilităţii şi istoricităţii dreptului. Aşa de pildă, analiza diferitelor definiţii poate conduce la sesizarea următoarelor aspecte ale dreptului: – socialitatea–dreptul prin excelenţă un fenomen social, care presupune fiinţa umană în relaţie cu alta (alteritatea);

119

120

Problematica scopului, ca stare viitoare, anticipată şi dorită, produs al acţiunii umane voluntare, cât şi a idealului, ca reprezentare

a perfecţiunii într-un domeniu dat, model mereu râvnit dar niciodată atins în întregime– se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului şi rolului său în lume, a raţiunii de a fi şi a menirii sale, dar şi de evoluţia generală a filosofiei şi doctrinei juridice. Istoria acestor concepte, de la reprezentări primare până la momente de profundă cunoaştere, implicit sau explicit, este istoria dreptului însuşi, ca produs intenţional, ca expresie normativă teleologică specifică, constituent al lumii existenţei şi necesităţii umane. Încercăm, în cele ce urmează câteva notaţii asupra unor puncte de vedere în această materie, revenind şi dezvoltând unele aspecte din capitolele anterioare. După Aristotel, constituţia cetăţii, adică dreptul comunităţii, urmăreşte virtutea, binele şi fericirea cetăţenilor. La Kant, dreptul este o expresie raţională, un imperativ categoric şi e scop în sine, ca legea morală însăşi, ca absolutul şi ca Dumnezeu, dreptul există conceptualmente în cugetul fiecăruia dintre noi şi pe el se bazează ordinea juridică pozitivă. Hegel zeifică statul, pe care-l consideră ca deţinătorul tuturor valorilor spirituale, iar dreptul este pentru el drumul lui Dumnezeu între oameni, în lume. Rudolf von Ihering reprezentant al pozitivismului juridic apreciază că dreptul este un produs intenţional şi urmăreşte scopuri, distanţându-se astfel de şcoala istorică, după care dreptul este opera naturii, un produs al timpului, o emanaţie a spiritului poporului, „care se face singur”, ca limba pe care o vorbim. Scopul este creatorul întregului drept, care, este forma în care statul îşi organizează, prin constrângere asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii. Existenţa şi asigurarea societăţii este deci ultimul scop al dreptului. După Rolf Stammler, dreptul este justificat în măsura în care scopurile urmărite de el sunt juste. Dreptul just trebuie să fie întotdeauna de acord cu aspiraţiile sociale. În această concepţie, conţinutul unei norme e just atunci când în condiţiile sale determinate corespunde idealului social. Iar idealul social este concepţia unei

121

122

– antientropia dreptului–capacitatea sa de a se opune dezagregării, dezordinii şi conflictelor sociale, de a fi un factor reglator şi ordonator în societate, de a conferi certitudine, siguranţă şi protecţie persoanelor ce îi respectă prescripţiile; – normativitatea–ca trăsătură inerentă, el întruchipând nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie în societate, sub forma unor reguli specifice, generale şi impersonale; – imperativitatea sa–dreptul cuprinde în propria structură un ordin, o dispoziţie, un comandament, nu o simplă doleanţă sau o rugăminte, trăsătură ce se defineşte prin relaţie cu puterea publică, de la care emană, cu forţa coercitivă a statului care o garantează; – dimensiunea valorică a dreptului–acesta fiind generat, structurat şi direcţionat în indisolubilă legătură cu constelaţia de valori a timpului istoric în care este elaborat, în care justiţia ca principiu de coordonare între fiinţele umane tinde spre armonie, congruenţă, proporţionalitate, apare ca valoare specifică de prim rang, dar nu singura; – represibilitatea şi educaţionalitatea dreptului–capacitatea acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrângătoare faţă de cel care violează norma de drept şi a cărei anticipare este în măsură să inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii, care nu vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice; – capacitatea de a fi arhitect al vieţii sociale, de a prospecta viitorul prin mijloace specifice şi de a fi factor de progres; – istoricitatea, procesualitatea şi specificitatea sa pe coordonate spaţio-temporale, dreptul înfăţişându-se, într-o anumită măsură, ca esenţă, acelaşi şi totuşi de fiecare dată altfel, supus devenirii istorice şi prezentând configuraţii specifice de la ţară la ţară, de la o perioadă istorică la alta, prin contribuţia interdependentă şi cu o pondere variabilă a factorilor naturali, socio-economici, politici, culturali, internaţionali,etc.

2. Scop, ideal şi funcţie în drept

comunităţi de voinţe omeneşti perfect libere, e comunitatea sau societatea în care fiecare individ îşi însuşeşte scopurile obiective şi generale ale celorlalţi. După Paul Roubier, scopul dreptului ca ştiinţă a mijloacelor se stabileşte în afara sa, politica fiind cea care stabileşte scopurile guvernării sociale, iar dreptul alege mijloacele necesare. S-a remarcat însă, că în această viziune dreptul are o poziţie de subordonare, o existenţă vegetativă, pe când într-o societate democratică şi liberă, dreptul trebuie să supună unei cenzuri proprii înseşi scopurile, valorile societăţii, contribuind la definirea acelui orizont de idealitate care transcede necesităţile practice imediate şi considerentele de oportunitate. Rolul dreptului la nivel macrosocial poate fi investigat în special de pe poziţiile sociologiei juridice, apelând la conceptele de control şi funcţie. Coerenţa, funcţionalitatea şi echilibrul dinamic al societăţii nu reprezintă un dat, ci mai degrabă un rezultat care presupune conformitatea cu modelele cultural-normative dezirabile ale comportamentelor majorităţii indivizilor şi grupurilor sociale. Acest proces complex şi contradictoriu se conturează la interferenţa diverselor procese de socializare, adaptare şi integrare, control social, acesta din urmă vizând corespondenţa dintre rolurile prescrise şi cele efectiv jucate şi incluzând un ansamblu de modalităţi, mijloace şi mecanisme culturale, morale şi normative prin care societatea impune individului o serie de constrângeri şi interdicţii pentru a-l obliga să se conformeze normelor şi valorilor de bază ale societăţii. Sunt relevate importanţa controlului exercitat prin mijloace informale, cum ar fi de pildă cutumele sau tradiţiile populare, ce se manifestă ca o forţă spontană, inconştientă, anonimă şi difuză, şi care prin penetraţia lor socială, ca şi prin caracterul lor invariabil, dobândesc caracteristici imperative şi regulative pentru conduita indivizilor, având un rol important de mediere în cadrul complexului instrumental al controlului social. Controlul social se bazează pe „idealul social”, care întruchipează latura spirituală a vieţii sociale, reprezentată prin valorile şi idealurile culturale cele mai înalte. Acest ideal inspiră şi orientează

controlul social, exprimă afinitatea acestuia faţă de moralitatea socială, drept, religie, educaţie-ca forme ce sunt legate direct de realizarea idealurilor în viaţa societăţii. În concepţia sociologiei juridice, controlul social presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: –un element „ideal” din domeniul valorilor; –un element „de putere, de influenţă, de presiune”, ca structură reală; –un element „de organizare şi planificare socială”. Dreptul ca mecanism de control care funcţionează aproape în toate sectoarele vieţii sociale, acţionează diferenţiat în funcţie de diferitele tipuri de societăţi, iar eficacitatea sa depinde de adaptarea normelor juridice la cerinţele raţionalităţii şi controlului, ce decurg din complexitatea şi nivelul de dezvoltare al sistemului social. Principalele funcţii ale sistemului juridic sunt următoarele: a) funcţia de instituţionalizare sau de formalizare juridică a organizării social-politice; b) funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii; c) funcţia de conducere a societăţii; d) funcţia normativă. Aceste funcţii înfăţişează dreptul în toată complexitatea sa, ca sistem juridic. Prestaţia acţională a dreptului în cadrul sistemului social este mereu imperfectă, dar perfectibilă şi cu efecte pozitive asupra vieţii sociale în cazul realizării funcţiilor dreptului. Sunt însă şi situaţii în care relaţia drept-sistem social este supusă unor grave fenomene perturbatoare, acţiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este denaturată sau ineficace,încât putem vorbi despre adevărate disfuncţii ale dreptului. Iată câteva asemenea forme de manifestare în acest sens: a) în situaţia absenţei dreptului în relaţii sociale sau domenii unde ar fi avut vocaţie teoretică să fie prezent, putem întâlni ca forme de manifestare: – autolimitarea dreptului în timp şi spaţiu, în care dreptul însuşi este nefuncţional (zile sau perioade de „nondrept”, zilele de sărbători

123

124

legale în care nu se judecă procese judiciare, nopţile pentru percheziţiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului,etc.); – rezistenţa faptului la drept, când, deşi faptele cad sub incidenţa normelor juridice, din diverse motive sancţiunile juridice nu sunt aplicate. b) lipsa de validitate şi eficacitate a dreptului determinată de cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca de pildă în cazul legilor care nu respectă condiţiile de tehnică legislativă sau anumite principii juridice, sau în situaţia care legile nu corespund aşteptărilor opiniei publice şi se lovesc de rezistenţa tacită a opiniei publice devenind ineficace; c) dreptul nedrept, în situaţia în care unele norme juridice lezează grav valorile societăţii, ideea de justiţie socială; d) dreptul represiv (opresiv), în care efectele nocive ale normelor juridice injuste se manifestă generalizat asupra unor clase şi categorii sociale, se încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Conceptul de finalitate, definit în mod tradiţional ca orientarea spre un anumit scop, are virtuţi unificatoare, conexând scopul cu o anumită procesualitate care poate conţine principii directoare apte să ghideze succesiunea unor scopuri spre ideal, desemnând pe teren juridic şi acţiunea orientată a mecanismului juridic la nivel macrosocial, fără să atenteze la specificitatea conceptelor amintite, dar integrându-le în propriul său fond conceptual specific. În filosofia şi doctrina juridică contemporană, conceptul de finalitate este deseori invocat, dar foarte puţin explicitat, el fiind folosit pentru desemnarea unor aspecte interferente, care ţin de problematica scopului sau a idealului în drept, de funcţiile dreptului la nivelul societăţii, de ceea ce este dezirabil din punct de vedere valoric pentru evoluţia dreptului. Demersurile teoretice pe care le-am întreprins şi care au vizat relevarea fondului tradiţional al acestui concept, dar şi reevaluarea şi redefinirea acestuia de pe poziţiile interdisciplinare, în special având în

vedere perspectivele deschise de epistemologia şi axiologia contemporană, cât şi de teoria sistemelor, achiziţii care trebuie valorificate şi sintetizate într-un mod specific de către filosofia juridică, ne-au condus la următoarea definiţie: finalităţile dreptului, în postura de concept fundamental al filosofiei juridice din perimetrul reflecţiei despre locul şi rolul dreptului în lume, desemnează un model dezirabil de evoluţie a realităţilor juridice care să satisfacă nevoile şi aspiraţiile individului uman, cerinţele progresului social în acord cu valorile unui timp istoric, model care să contribuie la promovarea specificităţii dreptului dar şi la evitarea denaturării sale ca mijloc al reglementării sociale, la maximizarea prestaţiei sale în raport cu individul şi societatea, la concertarea sa cu alte sisteme de norme sociale. După părerea noastră conceptul de finalitate a dreptului este: – un concept teleologic, care indică pentru realităţile juridice, o direcţie de urmat; – un concept integrator, apt să conexeze în plan conceptual, scopul, idealul, funcţia cu referire la drept, să sugereze soluţii care să depăşească parţialitatea scopului în raport cu evoluţia fenomenului juridic, ipostazierea idealului în drept, să ofere conceptului de „funcţii ale dreptului” perspectiva complementară a dreptului în relaţia cu individul, cu condiţia umană; – un concept de relaţie, conexând realităţile juridice cu un model dezirabil de evoluţie a acestora; – un concept cu virtuţi praxiologice, indicând obiective, căi mijloace, strategii pentru elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice, cât şi pentru acţiunea socială în general; – un concept cu virtuţi sistemice, apt să contribuie la autoreglarea fenomenului juridic, la coordonarea cu alte tipuri de norme sociale, la autoreglarea sistemului social. Rezultă de aici că locul dreptului în lume se defineşte poate mai bine dacă privim mai aprofundat asupra finalităţilor sale. Această problemă este deosebit de importantă în plan teoretic, fiind considerată „o poartă a doctrinei dreptului”, cu o semnificaţie deosebită în contextul contemporan, cu scara sa proprie de valori, în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului devin un adevărat

125

126

3. Finalităţile dreptului

factor supraordonator pentru reglementările juridice. De asemenea, implicaţiile practice sunt numeroase, pentru că soluţia adoptată în această problemă influenţează procesul de elaborare a normelor juridice, interpretarea şi aplicarea acestora, educaţia juridică, învăţarea dreptului, etc. În conturarea acestei soluţii, sugerăm să se exploreze şi să se valorifice fondul peren al gândirii juridice, aportul numeroşilor gânditori în această problemă, relevându-se valenţele contemporane ale finalităţilor dreptului, atât în accepţiunea lor devenită clasică, cât şi contribuţiile teoretice actuale marcante, ce se înscriu în competiţia ce are ca miză majoră progresul în drept. Astfel, la Congresul Asociaţiei Mondiale de Filosofie a Dreptului, din 1993, care a avut ca temă centrală „Funcţiile dreptului”, s-a relevat printre altele, în contextul prezentării unor doctrine rivale şi a sublinierii importanţei abordării sociologice, necesitatea de a nu perverti gândirea juridică, ideea de drept să nu fie îndepărtată de patria sa originară, de considerarea justiţiei ca finalitate specifică. Şi în această materie a finalităţilor dreptului se pot evidenţia diverse clasificări propuse în literatura juridică, dintre care o reţinem pe cea care distinge trei mari categorii de doctrine. – doctrinele care pun dreptul în serviciul individului, pe linia filosofiei nominaliste (Bentham, Hobbes, ş.a.), perspectivă din care persoana umană constituie pentru drept finalitatea supremă; – doctrinele care consideră că societatea este valoarea supremă (Hegel, A. Comte, Durkeim, ş.a.), în particular statul ca centru al vieţii sociale, dreptul având misiunea de a organiza societatea, de a apăra coeziunea socială; – doctrinele dreptului transpersonal, care susţin că atât individul cât şi societatea, prin urmare şi dreptul, trebuie să fie în slujba civilizaţiei, a progresului acesteia. Reflecţia asupra situaţiei de cunoaştere ce priveşte problematica finalităţilor dreptului, prezentată sumar şi cu titlu ilustrativ, ne permite totuşi să constatăm complexitatea abordărilor, pluralismul punctelor de vedere şi chiar existenţa unor teorii rivale. În cazul acestora se pot analiza totuşi, aspectele valoroase, confirmate ca

atare de ştiinţa juridică, de realităţile contemporane, cât şi punctele vulnerabile, criticabile. De pildă, teoriile care susţin că dreptul este în serviciul individului au marele merit de a fi pus şi în materie juridică persoana umană pe primul plan, subliniind drepturile inerente ale fiecăruia, faptul că statul şi societatea trebuie să fie în interesul individului uman, care aşa cum spunea Kant, nu este niciodată un simplu mijloc, ci întotdeauna scop. Din această perspectivă, dreptul apare ca un mijloc care determină raporturile obligatorii de coexistenţă şi de cooperare ale oamenilor, asigurând o ordine minimă care să permită armonia libertăţilor. Pe de altă parte aceste teorii pot fi vulnerabile în ceea ce priveşte indiferenţa faţă de interesul general, neglijarea relaţiilor sociale ce unesc oamenii şi statutului specific al omului ca fiinţă socială, subliniat încă de Aristotel. În concepţia doctrinelor care susţin că societatea este finalitatea supremă pentru drept, se ascunde pericolul etatismului, al abuzului din partea puterilor publice, tendinţa de dirijare excesivă a vieţii individului. Doctrinele dreptului transpersonal încearcă o poziţie intermediară de conservare, atât a avantajelor independenţei persoanelor, cât şi a coeziunii grupului, pentru a evita egoismul individului dar şi spiritul de dominaţie. În această optică scopul dreptului este de a contribui la dezvoltarea civilizaţiei, el prezentânduse ca un drept de coordonare între persoane care au un statut juridic egal şi mecanismele sale sunt atunci ale justiţiei comutative, sau ca un drept de subordonare, când reglementează relaţiile ierarhice din interiorul grupului şi atunci operează justiţia distributivă. Trecerea în revistă a principalelor concepţii despre finalităţile dreptului, cât şi studierea fenomenului juridic contemporan, pot facilita sesizarea diferitelor ipostaze ale dreptului, care prin prisma finalităţilor sale, la nivel macro şi micro social, poate fi abordat ca factor ce are rol în: – asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social;

127

128

– configurarea, desfăşurarea, ordonarea, orientarea relaţiilor sociale fundamentale; – soluţionarea conflictelor relaţiilor interumane, a realizării justiţiei unui anumit timp istoric; – prevenirea şi represiunea faptelor antisociale; – apărarea demnităţii umane, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; – apărarea şi promovarea valorilor sociale, – realizarea unui proiect social dezirabil; – realizarea progresului contemporan. Complexitatea finalităţilor dreptului nu trebuie să constituie un motiv de pesimism în ceea ce priveşte cunoaşterea şi rolul lor. .Credem că, numai plecând de la conjugarea diverselor perspective propuse, reţinându-se poziţia centrală a persoanei umane, în materia finalităţilor dreptului, dar evitându-se ca jocul inegalităţilor şi necorelarea libertăţilor individului să ducă la anarhie, protejându-se socialitatea, viaţa socială, blocând însă posibilitatea abuzului şi tiraniei din partea statului, cultivându-se civilizaţia şi cultura, dar nu ca scop în sine, ci pentru omul concret, se poate ajunge la înţelegerea contemporană a raţiunii de a fi a dreptului, a sensului evoluţiei sale. În lumina acestei înţelegeri, aşa cum precizează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, fiind esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi” În acest fel, finalităţile dreptului devin cosubstanţiale cu finalităţile condiţiei umane şi ale societăţii, dreptul , aşa cum se exprima Nicolae Titulescu, organizând libertatea pentru ca fiecare om să îşi poată îndeplini idealul său creator. Reflecţiile despre finalităţile dreptului la nivelul generalităţii şi integralităţii sale, nu exclud, ci dimpotrivă presupun investigarea finalităţilor dreptului la nivel de ramură de drept sau chiar de instituţie juridică. Considerăm că se poate contura în acest fel un sistem al finalităţilor dreptului care integrează subsisteme la nivel de ramură de

drept şi instituţie juridică, între care există relaţii complexe şi a cărui fizionomie contemporană nu poate fi ignorată în procesul de elaborare a dreptului şi nici de doctrina şi filosofia juridică.

129

130

4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului Aşa cum apreciază strălucitul exponent al filosofiei dreptului Giorgio Del Vecchio, în clasica sa lucrare „Lecţii de filozofie juridică”, în România începuturile filosofiei dreptului coincid cu deşteptarea sentimentului naţional unitar român, întemeiat pe ideea originii române a naţiunii[14, p.165] Această idee este exprimată cu putere şi mândrie de cronicarii secolelor XVII şi XVIII, dintre care unii au fost adevăraţi filosofi ai dreptului public. De aceeaşi idee a fost inspirată şi prima codificare a dreptului privat , realizată în mod separat în Muntenia şi Moldova, la începutul secolului al XIX-lea prin opera diferiţilor jurişti, printre care ar trebui să amintim pe C.Flechtenmacher (1785-1843), C.Bosianu (1815-1882) şi V.Boerescu (1830-1883). În această perioadă de puternică reînviere spirituală a jucat un rol preponderent Simion Bărnuţiu (1808-1864), profesor de filosofia dreptului la Iaşi, care a fondat sistemul său de drept natural privat şi public („Dreptul natural privat”-1868 şi „Dreptul natural public”1870), pe principiul naţionalităţii, fiind şi sub influenţa gânditorilor europeni ai vremii. Ulterior, apare figura proeminentă a lui Titu Maiorescu (18401917), autor al unor opere filosofice („Critica”-1874, „Logica”-1876, etc). Au adus contribuţii importante la filosofia dreptului P.Misir (1856-1929), prin lucrarea sa „Filosofia dreptului şi dreptul natural”, 1904; G.Mironescu („Studii juridice”-1921, „Curs de enciclopedia dreptului”-1915), şi alţii. În domeniul dreptului civil, s-au ridicat la vederi filosofice G,Danielopol (1837-1913), M.Cantacuzino (1864-1925), A.Rădulescu („Unificarea legislativă”-1927), E.Antonescu („Scrieri juridice”-1903), T.Ionaşcu („L`evolution de la motion de cause”-1903).

În domeniul dreptului public, în afara celor amintiţi mai sus, amintim pe C.Disescu (1854-1932), („Dreptul constituţional”-1892, „Introducere la studiul dreptului constituţional”-1911), C.Stere, Paul Negulescu, A.Teodorescu, etc. La început firav şi disperat, cu ezitări şi ambiguităţi, constituit din traduceri, împrumuturi dar şi dintr-un filon original al gândirii juridice, prin aportul unor mari gânditori dar şi al unor anonimi, demersul filosofic asupra dreptului devine tot mai consistent, investigând tot mai profund problemele definitorii ale filosofiei juridice, locul şi rolul dreptului în lume, relaţia sa cu condiţia umană. Astfel, Nicolae Titulescu menţiona că ştiinţa dreptului, care multă vreme a fost o simplă exegeză, începe să-şi revendice caracterul ei fundamental de ştiinţă socială, iar legea despre care se credea odată că rezumă toată reglementarea raporturilor de drept ale unei societăţi, este departe de a ne spune câtă mobilitate, câtă diversitate, câtă viaţă e într-un organism juridic. De aceea cel mai bun practician în drept va fi acela care va fi mai luminat asupra naturii sociale a dreptului, care nu va sacrifica interesele semenilor săi, unei construcţii mintale abstracte, iar interpretarea ştiinţifică şi prin urmare umanitară a dreptului constituind finalitatea educaţiei juridice. Pentru a fi al omului întreg, dreptul trebuie să se caute pe sine şi să se regăsească în plenitudinea fiinţei sale şi al rostului său. Aceasta, fiinţa sa, poate fi aidoma unui monument arhitectural, ca un templu antic, cum compară un alt strălucit profesor de filosofia dreptului, Mircea Djuvara: „Studiind numai pietrele, nu am studiat monumentul. Monumentul studiat în ansamblul lui, are o individualitate cu totul distinctă de aceea a fiecărei pietre care îl compune, fie ea chiar marmură de Carara”[11, p.11]. În viziunea lui Mircea Djuvara, ştiinţa dreptului are una dintre cele mai frumoase şi mai înalte meniri, iar dreptul este reprezentantul unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiei celei mai înalte pe care o societate o posedă, aceea spre justiţie şi spre moralitate. Aceasta deoarece „fenomenul juridic nu apare astfel decât ca o reacţiune în contra evenimentelor naturale. Atunci când forţa oarbă în cursul ei normal de expansiune, este întrebuinţată de persoane, naşte ca o frână raţională aprecierea juridică. Această apreciere se opune forţei şi nu se 131

poate confunda cu ea. În lupta dintre minte şi materie, cea dintâi nu se lasă aservită, ci din contră, caută să şi-o subordoneze pe cea de-a doua.”[11, p.257]. Idealul justiţiar coboară printre oameni nu pentru a-i umili, ci este o cădere care se transformă în urcare (cum ne spune Constantin Noica atunci când comentează, undeva, paradoxul vocabularului ) împreună cu omul şi omenirea, pentru că, scrie Eugeniu Speranţia „dreptul are în mod necesar căderea să fie mijlocul tehnic şi garanţia progresivei noastre spiritualităţi”[30, p.318]. Afirmarea şi asigurarea spiritualităţii ca valoare supremă este o consecinţă a existenţei dreptului. Însemnătatea idealului în drept rezidă din faptul că idealul nu este o vorbă goală, fără conţinut, ci o forţă diriguitoare şi înfăptuitoare. Înfăptuirile concrete pretind însă şi existenţa unui conţinut material care să fie turnat în tiparele idealului, iar turnarea materialului în tiparele idealului pretinde la rândul ei, conservarea esenţei şi respectarea însuşirilor date ale acestui material.

CAPITOLUL XI

SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ 1. Norma juridică şi ordinea socială Este îndeobşte cunoscută sarcina de socializare pe care, atât prin caracterul punitiv, cât şi prin cel educativ, o presupune jurisprudenţa. De aceea, este firesc ca, deopotrivă cu caracterul juridic, să se manifeste şi caracterul social al unei norme. În termeni formali, socializarea este procesul prin care individul îşi interiorizează normele grupului în care trăieşte. Din momentul naşterii, copilul este supus unor norme care îi modelează personalitatea. Fiecare cultură determină un set de influenţe care variază foarte mult de la societate la societate. Pentru ca o societate să funcţioneze eficient, membrii săi trebuie să-şi însuşească acelaşi model cultural. Oamenii sunt controlaţi în special prin 132

socializare, astfel încât aceştia să-şi joace rolul conform modelului impus prin habitudini şi preferinţe. Fiecare persoană trebuie să înveţe să îndeplinească anumite roluri în societate în conformitate cu statutul pe care îl are. Acest proces de socializare începe din copilărie, când se formează o anumită atitudine faţă de rolurile şi statusurile aferente. În procesul de socializare, fiecare individ se raportează la mediul social, la sistemul normativ al societăţii şi, în cursul dezvoltării sale ontogenetice prin mai multe etape ale cunoaşterii, interiorizării şi transformării în motive a propriului comportament, a cerinţelor practicii sociale, a regulilor de conduită, precum şi a diferitelor valori sociale. Procesul de formare şi de afirmare socială a individului este caracterizat prin raportarea personalităţii sale la societate, la sistemul normativ şi valoric al acesteia. Însuşindu-şi anumite reguli juridice, odată cu aspectul punitiv al acestora, omul îşi creează anumite constructe personale, înglobând şi regulile de conduită şi existenţă impuse de norma juridică. Astfel, chiar în absenţa iminenţei pedepsei, omul totuşi acţionează în conformitate cu regulile însuşite şi adânc întipărite în gândirea lui, conştiinţa lui şi sistemul lui de valori. Apariţia fiinţei raţionale, a lui Homo sapiens, a pus această fiinţă într-un raport multiplu: raportul cu natura, raportul cu ceilalţi (raportul social), raportul cu sinele (raportul omului cu sine însuşi), raportul cu propriile sale creaţii materiale şi spirituale, raportul cu propria istorie personală şi socială, raportul cu divinitatea şi destinul. Pentru fiecare fiinţă umană aceste rapoarte rezultate dintr-o privire analitică asupra vieţii, constituie un singur “pachet” problematic, fiecare tip de raport având o pondere mai mare sau mai mica faţă de întregul " pachet”. Potrivit bilanţului de până acum al istoriei, călăuzit de raţiune, omul a dovedit că se poate situa deasupra ”înţelepciunii naturii” tocmai pentru că si-a făurit un statut uman. În perimetrul acestui statut au apărut, însă, absurdităţile comportamentului uman. Din acest motiv, pentru a menţine raporturile interumane în echilibru, omenirea a fost obligata sa adopte reglementări şi norme de comportament cărora să li

se subordoneze ea însăşi. Dacă echilibrele din lumea naturala se realizează în mod spontan, fără intenţii şi fără scopuri, echilibrele din lumea umana se realizează pe baza unor reglementari ai căror autori sunt oamenii înşişi. Toate aceste reglementari poartă sigiliul umanului, atât în bine, cât şi în opusul binelui. Aceste reglementări compun sfera normei sociale, conaturale raţiunii umane. Este vorba de tot ceea ce ţine de moralitate, culturalitate, într-un cuvânt de civilizaţie umană. Societatea umană, cea de ieri şi de astăzi, este structurată esenţialmente tocmai pe normele sociale unanim recunoscute de toţi oamenii, având un caracter de universalitate. Dar pentru a aplica normele sociale, a fost nevoie, în decursul timpului, de realizarea unui instrument necesar reglementării raporturilor dintre individ şi societate. Norma juridică apare ca instrumentul de aplicare precisă, sub forma legilor, a tuturor dezideratelor umane: ordine, dreptate, securitate. Normele sociale nu se situează în afara timpului. Ele depind de parametrii care determină şi configurează colectivităţile umane din punct de vedere cultural, economic, al structurilor sociale, etnic, religios, demografic, al contactelor cu alte comunităţi, al organizării administrative, al puterii militare, al modului în care o comunitate sau alta priveşte problemele libertăţii, din punct de vedere al ponderii diferitelor generaţii în structura comunităţii etc. în fapt, toate articulaţiile, de orice gen, ale societăţii sunt implicate în profilul ei juridic şi toate aceste articulaţii sunt mobile istoric, trec prin prefaceri mai mult sau mai puţin lente, îşi modifică implicările reciproce şi, ca rezultat final, influenţează conţinutul şi dimensiunile problemelor etice ale comunităţii. O adevărată forţă de presiune asupra persoanei este mediul şi ”modelele” sale îndreptate spre o bună formare morală dezirabilă social sau spre una negativă, antisocială. Numărul acestor modele este extrem de mare si se revarsă ca un adevărat torent asupra fiinţei umane. Norma juridică, paradoxal, este constrângătoare şi, în acelaşi timp, permisivă, încercând prin aceasta să realizeze un echilibru între nevoile individului şi cerinţele sociale.

133

134

Atât problemele teoretice ale dreptului, cât şi funcţionarea sa şi gradul de satisfacere prin drept a ordinii sociale, pe de-o parte, şi aspiraţiei subiective de dreptate, pe de altă parte sunt acum în societatea umană de cea mai strictă actualitate. În România comunistă au existat uneori dificultăţi în asimilarea normelor juridice ca norme sociale. O schemă ideologică simplistă, plecând de la teoria relaţiilor economice a lui Marx, decreta ca bază a societăţii relaţiile economice de producţie, restul nefiind decât suprastructura. Dacă trebuie legislaţie, aceasta este necesară numai pentru a satisface economicul, dar nu întregul economic, nu totalitatea acestor relaţii, ci numai relaţiile “de producţie”, nu şi relaţiile de consum, nu şi acele relaţii economice care constau în producţia de idei, în reproducţia forţei de muncă prin învăţământul de toate gradele, în reproducţia stării de sănătate, în producţia de valori în toate ramurile culturii şi în toate domeniile - de exemplu servicii, schimb de mărfuri, etc. – care determină standarde de viaţă şi de civilizaţie ale populaţiei. De-a lungul timpului, obsesia primatului relaţiilor economice din care pe planuri derizorii se găseau cele amintite mai sus - au avut efecte nocive asupra ideilor de drept şi justiţie. Astfel, oamenii politici şi conducătorii administraţiei priveau cu dispreţ ideea că raporturile sociale sunt raporturi de drept. Sub “tutela” dreptului se găsesc însă toate domeniile sociale şi fireşte, cele economice şi cele politice. Legea este cea care decide care sunt limitele în care poate să opereze orice factor de conducere. “Absenţa dreptului din cadrul unor raporturi umane în care el ar fi putut exista şi influenţa, prin regulile sale, conduitele umane, l-a determinat pe J. Carbonnier să se oprească asupra acestui aspect şi să elaboreze «ipoteza nondreptului » . Nondreptul este un fenomen marcat de inexistenţa dreptului în domenii în care s-ar fi impus prezenţa sa. Deci, nondreptul nu se confruntă cu dreptul injust sau cu subdreptul, acesta din urmă înţeles ca produs al unor categorii sociale, sau al unor subculturi. În lucrarea lor “Sociologie juridică”, N. Popa, I. Mihăilescu şi M. Eremia atrag atenţia asupra delimitării ce trebuie făcută între fenomenele juridice şi fenomenele sociale care nu sunt generate de vreo normă juridică.

Percepţia juridică a realităţii impune, ca un prim pas, identificarea fenomenelor juridice, demarcaţie ce permite să stabilim nu doar domeniul de acţiune al dreptului în societate, dar şi corelaţiile care se manifestă între drept şi alte sfere normative ce acţionează în societate. Dincolo de spaţiul normativ juridic se constituie alte componente ale normativităţii sociale, iar pe de altă parte se derulează comportamente sociale ce nu interesează sfera normativă. Faţă de aceste distincţii şi în funcţie de criteriul juridicităţii, se poate realiza următoarea distincţie: a) fenomene juridice; b) alte fenomene care implică normativitatea socială; c) fenomene şi fapte sociale. Această clasificare tine cont şi de locul şi rolul fenomenelor pentru organizarea de drept a societăţii, de modul de impunere a comportamentelor în societate, de interesul pe care îl reprezintă, de prezenţa sancţiunii şi tipul acestei sancţiuni, de finalitatea socială sau de scopul evocat. Între cele două norme – norma juridică şi norma socială nu există raporturi de supraordinare sau subordonare, ci, mai degrabă, putem vorbi de echivalenţă a acestora, ambele fiind pattern-uri ale gândirii umane. Normele juridice guvernează întreaga viaţă socială, în felul acesta fiind ordonată întreaga viaţă a polis-ului. Ele sunt prezente la toate nivelurile societăţii, determinând un anumit tip de conduită – "zoonpolitikon", aşa cum bine ilustra un mare filosof antic, Aristotel. Fără această normă juridică, omul n-ar mai exista ca fiinţă socială şi, implicit, ca fiinţă raţională superioară. „Societatea civilă” nu este corect înţeleasă de acel care şi-o închipuie ca o societate în care legea, norma, autoritatea instituţională sunt abrogate. Dimpotrivă, “societatea civilă” nu are sens decât prin complementaritate cu societatea instituţionalizată şi guvernată de supremaţia legii. În plus, însă, “societatea civilă” este o necesitate şi devine o realitate atunci când instituţionalizarea şi legiferarea nu depăşesc limite prin care libertatea socială şi personală sunt lezate în mod abuziv, când interesul privat nu este recunoscut ca fiind complementar cu acel colectiv.

135

136

Organizarea societăţii prin intermediul dreptului se sprijină pe valorile consacrate de societate, dintre care dreptul recunoaşte unele ca fiind valori juridice. Dreptul evocă metamorfoza valorilor sociale în valori juridice, dar consacră totodată şi sistemul valorilor ce provin numai din sfera dreptului. Perfecţionarea continuă a sistemului juridic se concretizează, aşadar, prin elaborarea unor norme moderne cu un pronunţat caracter social, care să tină seama de permanentele transformări la care este supusă societatea şi viaţa socială. Multe societăţi tind mai mult sau mai puţin spre un stat de drept, adică spre statul în care norma juridică este corect întemeiată, este suficientă fără a fi redundantă, este inteligent interpretată, statul în care justiţia este o reală putere fără a se constitui într-o aristocraţie orgolioasă şi pedantă în care conştiinţa publică devine solidar ostilă delincvenţei. Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din cuvântul grec „nomos”, semnificând ordinea şi sugerează că, prin intermediul normelor, societatea devine un cosmos organizat într-o ordine imperativă, indicativă şi sancţionatoare pentru conduită. Nici o formă de asociere umană nu poate funcţiona în mod adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putânduse afirma că societatea se naşte odată cu geneza normei. În constituirea grupurilor sociale organizate ordinea şi dezordinea sunt categorii polare, care se presupun şi se opun reciproc. Ordinea nu este niciodată absolută şi nici dezordinea totală. Ordinea în natură, ordinea în societate, ordinea în gândire, sunt zone interdependente şi interferente ale ordinii în univers. Existenţa oricărui individ ca fiinţă socială presupune o serie de obligaţii exercitate în tot cursul vieţii sale, concretizate într-o serie de norme dintre care unele se completează între ele, altele apar contradictorii faţă de altele, fiind specifice unor grupuri de interese diferite. Ele nu se exclud însă una pe alta, deoarece totalitatea acţiunilor umane implică o multitudine de valori, interese şi motivaţii, care creează dinamica societăţii ca întreg. Rolul normei este legat de organizarea vieţii sociale pe baze raţionale, societatea funcţionând în mod independent de voinţele

individuale, ca o conştiinţă colectivă, de la care emană regulile şi obligaţiile ce reglementează existenţa în comun şi care fixează şi transmite din generaţie în generaţie, necesitatea sau indezirabilitatea unor acţiuni, cultivând tendinţa spre ordine socială, caracteristică modului de desfăşurare stabilă a vieţii colective. Ordinea socială se referă la capacitatea societăţii umane de a putea: - ţine sub control agresivitatea indivizilor; - asigura coordonarea activităţilor sociale; - facilita continuitatea vieţii sociale; - permite predictibilitatea acţiunilor umane. O asemenea ordine contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru şi armonie, niciodată însă cu caracter definitiv, deoarece în orice moment pot să apară conflicte între valori, încălcări ale normelor sau momente de punere la îndoială a legitimităţii acestora, care în anumite condiţii ameninţă însăşi ordinea socială stabilită. În acest context, pentru a asigura consensul şi ordinea, printr-o participare comună la viaţa socială, norma socială poate avea următoarele efecte din punct de vedere al raţionalizării vieţii sociale: - creează drepturi şi obligaţii, care materializează diferite relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, stimulându-le pe cele dezirabile şi sancţionând pe cele indezirabile; - asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea în mod convergent, a acţiunilor şi conduitelor individuale, creând astfel o logică a acestora, orientativă pentru membrii societăţii; - permite evitarea conflictelor şi tensiunilor prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi întărirea coeziunii colective; - întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor; - stabilesc reguli de conduită, stipulând cum trebuie să se comporte cineva în condiţii sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat eficient şi dezirabil. Caracterul principal al normei este acela de a stabili în cadrul societăţii o formă ideală a comportamentului, un mod prescriptiv cum

137

138

trebuie să fie organizată societatea, ca individul şi grupurile sociale să poată interacţiona cât mai normal. Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale, implică o mare varietate de norme. În acest sena se disting următoarele categorii de norme: a) după domeniul de activitate: politice, economice, religioase,juridice, tehnice; b) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune tuturor membrilor societăţii) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte); c) după conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) şi proscriptive; d) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), formale sau informale, legitime sau ilicite; e) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului acţiunii avem norme tradiţionale (conservatoare) sau liberale. În doctrina juridică românească, s-au reţinut ca semnificative pentru sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: norme etice, norme tehnice, norme morale, norme politice, norme religioase, norme juridice. Ca emanaţii ale conştiinţei colective a societăţii, normele sociale, în ansamblul lor, reprezintă elemente principale de raţionalizare şi normalizarea conduitelor, contribuind la stabilirea şi continuitatea vieţii sociale, la stimularea participării indivizilor la existenţa colectivă şi la predictibilitatea acţiunilor umane în conformitate cu schemele şi modelele culturale dominante, valorizate pozitiv în societatea respectivă. Prin intermediul lor, societatea ca ansamblu coerent de relaţii şi acţiuni sociale, elaborează un sistem normativ referenţial care permite membrilor să se comporte în mod inteligibil şi comprehensibil, adică normal. În termeni statistici, normalul înseamnă ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obişnuit, în mod compatibil cu codurile morale şi legile de conduită, cu criteriile de natură socială şi culturală ale generalităţii şi conduitei.

139

2. Normele juridice în statul de drept În mod tradiţional, la nivelul teoriei generale a dreptului, specificitatea normei juridice, ca „celulă de bază” a dreptului, este conturată prin relevarea notelor definitorii, ale normei juridice, în unitatea şi interdependenţa lor. Dintr-o perspectivă socială mai largă se remarcă violabilitatea normei juridice, trăsătură ce o deosebeşte de acele reguli-legităţi (de pildă cele care exprimă legi ale naturii) care impun, în virtutea caracterului lor logic, relaţii necesare, invariabile, care nu cunosc o alternativă. Spre deosebire, norma juridică poate fi nerespectată, ignorată, încălcată, atitudini care, desigur, nu constituie o variantă dezirabilă în raport cu dispoziţia normelor juridice. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte „ceea ce trebuie să fie”, impune o anumită conduită constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană îndreptată într-o anumită direcţie, în vederea realizării unui anumit scop. Aceasta înseamnă că, în acelaşi timp, norma juridică este o expresie valorică, deoarece optează, în numele unor interese, aspiraţii, idealuri, pentru o anumită variantă comportamentală, instituind un model care exprimă exigenţele societăţii unui anumit timp istoric. Norma juridică are un caracter volitiv, ea întruchipează şi oficializează voinţa socială, iar într-un stat democratic, voinţa generală majoritară. Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. Ea se referă la elemente comune tuturor situaţiilor dintro anumită categorie, fiind menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri şi persoane. Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează de fiecare dată toate persoanele. Unele norme se pot referi la toţi cetăţenii, altele numai la o anumită categorie de persoane, ca de exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social (funcţionarii publici, proprietarii, chiriaşii,etc.). Norma juridică este obligatorie, însă aceasta nu înseamnă inviolabilitatea normei juridice, ci mai degrabă am putea vorbi de o imperativitate garantată statal. Normele juridice sunt, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică. Condiţia de 140

eficacitate a constrângerii este ca acţiunea umană reglementată, să fie de regulă realizată voluntar, constrângerea fiind o excepţie. Din perspectiva sociologiei juridice, s-a arătat că normele juridice constituie o categorie aparte a sistemului normativ social, care „protejează cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”[3, p.98]. S-a remarcat şi s-a comentat şi în context sociologic prezenţa definitorie a sancţiunii cu accente specifice de precizie, regularitate, sistematizare, în care „folosirea legitimă a constrângerii fizice printrun agent socialmente specializat, constituie un element constitutiv fundamental al dreptului, fără ca dreptul să acapareze total, ceea ce se poate numi coerciţiune socială”[35, p.55]. În cazul încălcării normelor juridice, reacţia socială atinge cel mai înalt grad de constrângere în raport cu presiunea exercitată de societate pentru respectarea normelor nonjuridice, ea implicând intervenţia instituţiilor specializate ale autorităţii publice (poliţie, justiţie, sistem penitenciar, etc.). Globalitatea normelor juridice, desemnează aptitudinile acestora de a depăşi si coordona parţialitatea şi sectorizarea relaţiilor sociale din societate, de a reglementa diverse tipuri de relaţii sociale, precum relaţiile economice, politice, morale, culturale, etc., de a asigura coerenţa sistemului social. Pe aceste coordonate specifice se instituie în cadrul ordinii normative un nivel care, deşi nu se sustrage interdependenţelor sistemului social normativ, are o fizionomie distinctă-ordinea juridică. Categoria de ordine juridică este extrem de semnificativă în planul filosofiei dreptului deoarece ea polarizează dimensiuni general definitorii ale normativităţii juridice, locul şi rolul acesteia în existenţă. Se mai poate remarca de asemenea, că dimensiunile constitutive ale ordinii juridice sunt intim corelate şi se întrepătrund iar acţiunea dreptului în societate, ca „matrice imperativă de regularitate şi uniformitate reverberează inevitabil asupra celorlalte dimensiuni ale ordinii sociale”[21, p.245].

141

3. Dreptul moralei şi morala dreptului În planul cercetării, problema legăturii dreptului cu morala, a raportului dintre drept şi dreptate, a fundamentului şi legitimităţii morale a reglementărilor juridice pozitive, au constituit aspecte centrale ale teoriei şi filosofiei dreptului. Cuprinzând un sistem complex de elemente faptice, ideatice, psihologice, relaţionale, normative, valorice, între care cuplul „bine – rău” se află în prim plan, morala, aprecia marele filosof german Immanuel Kant, provine din „vocea interioară a fiecăruia”. Ca ansamblu de norme generale ale conduitei practice personale „normele morale – sublinia Eugeniu Speranţia – se impun conştiinţei ca absolut valabile şi implică excluderea oricărei contraziceri”[30, p.254]. Dintr-o altă perspectivă, „morala – scria Mircea Djuvara – are ca obiect aprecierea faptelor interne de conştiinţă, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în relaţiile lor cu alte persoane”[11, p.101]. El considera că judecăţile noastre la adresa valorii raţionale a activităţilor pot fi de un ordin moral şi juridic. În morală, judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie să fie binele insuşi, pe când în cazul dreptului judecata se face asupra acţiunii exteriorizate în integralitatea ei, inclusiv asupra scopului său. Rădăcina adânca a dreptului şi a moralei trebuie găsită în orice act de raţiune obiectivă care presupune ideea de libertate, pe de o parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste două aspecte reprezintă ideea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune. S-a apreciat că morala „este prea subiectivă, prea fluctuantă şi prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie şi realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale şi pentru a realiza securitatea juridică reclamată de viaţa întregii societăţi omeneşti”[27, p.4]. Relevându-se asemănările între segmentul normativ al moralei şi normele juridice în literatura de specialitate se menţionează că ambele se referă la raporturile dintre individ şi colectivitate, au la bază 142

ideea de libertate, stabilesc modele comportamentale şi implică aprecieri raţionale. Constatând aria largă a concepţiilor cu privire la raportul dintre drept şi morală, de la un pol în care dreptul este conceput ca un minimum de morală, la un altul corespunzător pozitivismului juridic, în care statul este singurul temei al dreptului, toate relevă afinitatea dintre drept şi morală, cosubstanţialitatea lor. Cât priveşte aplicarea lor, atât dreptul, cât şi morala au o psihologie practică de cele mai multe ori intuitivă. Într-un act juridic, norma de drept este apreciată după intenţia culpabilă sau voinţa internă reală. Dacă practicianul este de bună credinţă, în mod sigur, fapta este apreciată sau condamnată. Iar, dacă promulgarea şi aplicarea normelor juridice rămân numai un fapt al voinţei şi inteligenţei umane, în cazul acesta numai principiile morale mai pot salva societatea. Această atitudine exterioară a dreptului în raport cu conştiinţa departajează însă norma juridică de preceptele morale. Fapta morală, chiar exteriorizată, rămâne individuală, în timp ce dreptul obiectivează relaţia. Oricât de mult s-ar strădui norma juridică să analizeze mintal fapta ea nu se raportează la sine decât din exterior. Cât priveşte sancţiunea în perspectiva normei juridice, este un element derivat şi nu totdeauna relevant. Norma morală, aplicată la persoană, satisface conştiinţa şi trezeşte în sufletul omului părerea de rău şi implicit pocăinţa, pe când norma juridică, deşi are ceva din această satisfacere, rămâne, totuşi, exterioară omului şi nu urmăreşte îndreptarea şi schimbarea lui. Pe planul vieţii individuale, prezenţa conştiinţei morale este garantul cel mai sigur al respectării ordinei morale şi al normelor de drept. De aceea, împărţirea faptelor în bune sau rele nu este întâmplătoare sau arbitrară, ci corespunde exigenţelor morale şi sociale, asigurate de existenţa legilor morale. Preceptele morale au impus de totdeauna socotirea unor fapte ca bune, după cum au oprit unele fapte, considerându-le rele. Aşadar, ordinea morală şi ordinea juridică presupun existenţa unor valori morale, impuse de legi morale, care-şi au izvorul în însăşi fiinţa omului. Deci, după cum ordinea fizică se leagă în mod necesar de fenomenele naturii, iar ordinea logică de activitatea gândirii

omeneşti, tot aşa şi ordinea morală şi rânduiala socială se leagă în mod necesar de viaţa morală a oamenilor. De la această analiză rezultă că şi ordinea juridică trebuie să fie dependentă de ordinea morală care pretinde din partea oamenilor o comportare în conformitate cu ea Pe linia orientării în care morala este ”etică subiectivă” iar dreptul apare ca „etică obiectivă”, se poate afirma că dreptul este punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel, încât fiecare personalitate săşi poată desfăşura activitatea neîngrădită şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Un text de lege care se aplică, nu are putere numai pentru că poate pune în mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective. Legea nu poate fi imorală, altfel s-ar prăbuşi chiar fundamentul şi explicaţia ei logică. În orice ramură de drept, constatăm că progresul constă într-o armonizare a dreptului cu morala şi o influenţare tot mai puternică a lor, în sensul că orice faptă spre a avea un efect juridic, trebuie să apară în lumina unei realităţi morale. Ca dovadă stă şi conceptul fundamental al dreptului, că orice faptă contrară moralei nu produce efecte juridice şi nu este ocrotită de drept. Principala forţă a dreptului este valabilitatea sa logică şi obligativitatea sa morală. El încorporează percepte morale, promovează, ocroteşte, garantează valori fundamentale, reprezintă un important mijloc de educare morală. Considerăm că se poate constata simbioza drept – morală, aspecte în care aceste fenomene se întrepătrund, se reîntregesc sau se îndepărtează una de alta, într-o mişcare neîncetată ale cărei cauze depind de subiectivitatea umană. Aceasta nu înseamnă însă pierderea identităţii dreptului sau moralei, ştergerea unor distincţii sau anihilarea unor situaţii problematice, controversate, ale relaţiei drept morală. Spre deosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Nu există valori morale absolute, în etape istorice diferite sau chiar în aceeaşi epocă, normele morale pot fi diferite , chiar opuse la clase sociale sau categorii profesionale. Dreptul în schimb, prin natura sa este şi trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică în societate, într-o ţară dată.

143

144

De asemenea, note specifice dreptului cât şi moralei pot fi evidenţiate având în vedere caracteristicile procesului de apariţie, ale normelor juridice şi morale, primele fiind, de regulă premeditate, rod al intenţionalităţii sociale, exprimate în modalităţi constitutive, bine precizate, dotate cu sancţiuni specifice, garantate de o forţă eficace şi legitimă, forţa publică, aplicate după o procedură bine stabilită. Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund decât sfera reglementărilor juridice, toate normele juridice fiind susceptibile de o semnificaţie morală. Legile pot fi lipsite de eficacitate dacă nu se conformează unui minimum de standarde morale acceptate de destinatarii reglementărilor juridice şi că, într-o societate pluralistă dreptul trebuie să procedeze cu precauţie la impunerea valorilor morale, fiind descris în literatura de specialitate, fenomenul nesupunerii cetăţeneşti faţă de lege, care în comparaţie cu alte forme de încălcare a legii, se caracterizează ca o formă nonviolentă, publică, justificată printr-o autoritate morală superioară, având un scop moral şi urmărind să schimbe legea pentru a o face acceptabilă din punct de vedere moral. În plan individual se poate aprecia că juristul analizând complexitatea faptelor sociale, a datelor juridice şi morale şi ţinând seama de finalitatea proprie a omului, face eforturi să atingă idealul, acordând la un moment dat prioritate unei valori în raport cu alta. Moralistul lucrează însă într-un câmp mai deschis decât juristul, mai puţin legat de coordonatele spaţiului şi timpului, mai puţin legat de aspectul cotidian în care se afundă juristul. Gama cromatică a valorilor moralistului este mai strălucitoare, în ciuda unor aspecte estompate, pe când a juristului dă impresia de monotonie de justeţe aproximativă. În concluzie, dreptul şi morala sunt strâns corelate, întreginduse reciproc. Cunoştintele acestora au aceeaşi structură logică şi sunt paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice realitate juridică cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept sau de justiţie şi care se aplică normării pozitive a fenomenelor schimbatoare ale vieţii sociale. Dreptul constituie astfel condţtia formală a activităţii sociale curente. Ideea de justiţie este în fond o metodă prin care se armonizează cu

coerenţă raţională, scopurile acţiunilor exteriorizate ale persoanelor, în timp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare logică a scopurilor interne ale aceloraşi acţiuni.

Având menire de asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor, ca şi convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, dreptul reprezintă un factor important de reglementare normativă şi de integrare socială, datorită următoarelor finalităţi practice: - creează un sistem de drepturi, obligaţii şi interdicţii care materializează în forme normative diferite interese, scopuri, motivaţii, aspiraţii şi idealuri sociale şi individuale; - asigură cadrul social şi normativ, în interiorul căruia autoritatea publică, legală şi legitimă realizează prin constrângere şi presiune socială condiţiile de viaţă ale membrilor societăţii; - permite rezolvarea şi evitarea conflictelor şi tensiunilor sociale (manifeste sau latente), prin limitarea reciprocă a acţiunilor şi relaţiilor dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale; - stabileşte reguli de conduită, comportament şi de acţiune pe care trebuie să le adopte indivizii în diferite contexte, stipulând şi mijloace permise pentru realizarea unor rezultate dorite în plan social. Protejând cele mai importante şi fundamentale valori sociale, dreptul include o serie de reguli prin care sunt impuse, permise sau interzise anumite comportamente sau acţiuni sociale şi individuale. Pentru acest motiv, dreptul îndeplineşte o serie de funcţii sociale, care constau în: a) reglementarea socială, prin elaborarea şi aplicarea unor reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le îndeplinească actorii sociali în diferite situaţii, reguli care includ, deopotrivă, atât aşteptările individului în raport cu ceilalţi, cât şi aşteptările celorlalţi faţă de comportamentul eventual al individului; b) raţionalizarea vieţii sociale, prin elaborarea de reguli eficiente, capabile să ghideze şi să controleze acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale, asigurând astfel concordanţa şi legitimitatea dintre

145

146

4. Funcţiile sociale ale dreptului

diferite scopuri şi mijloace, prin raportare la valorile sociale încorporate şi protejate de sistemul juridic al societăţii; c) asigurarea sociabilităţii şi predictibilităţii comportamentale, prin instituirea unor modalităţi şi mijloace de control social capabile să evalueze diferite comportamente şi acţiuni contencioase. Dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă într-o societate, ci numai ce trebuie să se întâmple, având ca finalitate aplanarea potenţialelor surse de conflict social şi asigurarea unui climat de normalitate al relaţiilor sociale. El poate apărea fie ca o forţă activă, care asigură succesiunea unor fapte şi fenomene sociale prin transpunerea acestora în plan normativ, fie ca o forţă reactivă de conservare a sistemului politic şi juridic. Orientând şi controlând acţiunile şi conduitele indivizilor şi grupurilor sociale, dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale, aflate în complementaritate şi intercondiţionare: - de a formula reguli de conduită şi comportament, prin prescrierea unor roluri pe care trebuie să le joace indivizii în diferite situaţii sociale, care trebuie să fie în consens cu aşteptările grupului şi ale societăţii; - de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate de către actorii sociali, atât prin supunere voluntară (datorită asimilării şi internalizării regulilor), cât şi forţată (prin utilizarea unor mijloace externe de presiune şi constrângere).

Praxiologia sau teoria acţiunii eficiente, reprezintă în gândirea filosofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale, sarcina sa fiind de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă.

Cele mai importante contribuţii la edificarea praxiologiei actuale s-au conturat, în cea mai mare măsură, în domeniul sociologiei, a cercetărilor sociologice, care au acordat prioritate conceptului de acţiune, prin studiile unor renumiţi sociologi ca Emil Durkheim, Vilfredo Pareto, Max Weber. Filosofia, în accepţiunea ei de conştiinţă şi cunoaştere a omului pentru om, are o pronunţată funcţie praxiologică, conceptul praxiologic de acţiune–care exprimă statutul ontologic al esenţei umane–devine în cel mai înalt grad un concept filosofic. Prin praxiologie, filosofia coboară din ceruri pe pământ, dintr-o disciplină speculativ-reflexivă devine o ştiinţă umană pozitivă în cel mai adecvat sens al cuvântului. Prin studierea praxisului, umanismul filosofic se transformă din credinţă în ştiinţă. Dimensiunea praxiologică a filosofiei, contribuie la realizarea fundamentului metodologic al reflecţiei filosofice, fiind în acelaşi timp şi un model de concretizare al gândirii şi construcţiei filosofice. Funcţia euristică şi hermeneutică a filosofiei se realizează nemijlocit numai prin praxiologie, fapt ce conferă acesteia din urmă atributul de filosofie a acţiunii. Din sfera conceptelor de care se ocupă praxiologia, cercetările teoretice şi metodologice contemporane de strictă specialitate au abordat în general, conceptele de agent, situaţie, obiect al acţiunii, mijloace, rezultate, etc. O posibilă schemă generală a structurii acţiunii sociale trebuie să evidenţieze că: –agentul sau agenţii sociali (omul individual sau în grup) sunt animaţi de o motivaţie complexă (interese, aspiraţii,etc.), plecând de la o anumită –situaţie determinată, propunându-şi anumite –obiective ce reclamă un anumit –obiect, conţinut şi formă ale acţiunii, ţinând seama de anumite –principii şi norme, folosind diferite –metode, mijloace, tehnici, desfăşurând anumite –operaţii procesuale, pentru a obţine un –rezultat care este supus

147

148

CAPITOLUL XII

FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL 1. Praxiologia-disciplină filosofică

–evaluării, în funcţie de obiectivele de la care s-a pornit. Considerăm că acest „lanţ praxiologic” are numeroase valenţe pentru iniţierea, desfăşurarea şi înţelegerea acţiunii umane şi în materie juridică. În plan didactic, el poate facilita trecerea de la analiza empirică a unor realităţi juridice la înţelegerea aprofundată a unor concepte juridice,a Dreptului însuşi în nenumăratele sale expresii acţionale. Poate de aceea reputatul filosof al dreptului Giorgio Del Vecchio, începe analiza noţiunii Dreptului, menţionând că „întâia observaţie, care pune în lumină natura acestui concept, este cel care se referă numai la fapte, la acţiuni. Noi nu putem înţelege predicatele de just sau injust, de drept, decât aplicându-le la o activitate; simplele fenomene naturale n-au aceste atribute, sunt străine de forma logică a dreptului, care n-ar avea nici un sens faţă de astfel de fenomene”[14, p.189]. Fără îndoială că una dintre expresiile acţionale acela mai frapante în materie juridică, este procesul. Plecând de la conceptele praxiologice invocate chiar în postura lor primitivă, neexplicită, vom încerca să prezentăm o schiţă praxiologică asupra procesului penal şi civil, fără a putea evoca întregul „lanţ praxiologic”, exemplificând doar, însă relevând conexiunea, interacţiunea, permutaţia termenilor praxiologiei, capacitatea lor de a polariza şi ordona informaţia juridică, dar şi de a orienta acţiunea umană în acest domeniu. Desigur că este vorba de o variantă posibilă–între atâtea altele– care să anticipeze şi să faciliteze, şi nu să se substituie abordării aprofundate a acestui protagonist al fenomenului juridic ce constituie obiectul disciplinelor drept procesual penal şi drept procesual civil. Credem că această confruntare este benefică pentru filosofia dreptului şi poate fi privită ca o provocare ce diferenţiază demersul cognitiv uman.

răspundere penală pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia socială de tragere la răspundere juridică a unei persoane, cu atât mai mult în cazul unei infracţiuni şi în condiţiile statului de drept, nu poate fi arbitrară. Descoperirea infracţiunilor– fapte socialmente periculoase, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de legea penală–, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de probe şi realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, implică activitatea sistematică a unor organe specializate ale statului (poliţia, parchetul, instanţa de judecată), denumite generic, organe judiciare. Categoria juridică de proces penal, desemnează tocmai activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspunderea penală a celor care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor. Obiective Finalitatea procesului penal este evidenţiată în articolul1 din Codul de procedură penală, care precizează că „Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Săvârşirea infracţiunilor duce la naşterea raportului juridic de drept penal care conţine în principal dreptul statului de a trage la

Conţinut, formă, procesualitate Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară într-un angrenaj de acte procesuale. Ca atare se pot distinge mai multe diviziuni ale acestuia–fazele procesului penal–în care se efectuează un complex de activităţi, desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de

149

150

2. Praxiologia procesului penal

raporturi juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini specifice. Sistemul actual al Codului de procedură penală românesc, reflectă împărţirea obiectivă a procesului penal, în cele trei mari faze ale sale: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Urmărirea penală, reprezintă prima fază a procesului penal şi are ca obiectiv strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul dă se dispună trimiterea în judecată. O dată cu sesizarea instanţei începe judecata, care cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii penale. Punerea în executare a hotărârilor constituie ultima fază, cuprinzând întreaga procedură prin care hotărârea penală definitivă se pune în aplicare, până în momentul în care este sesizat organul de executare. S-a remarcat faptul că trecerea procesului penal prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică. Este posibil însă, ca procesul penal să nu parcurgă toate aceste faze. De pildă, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărirea penală pot întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze; de asemenea pronunţarea unei achitări la judecată, poate înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărârii penale.

În vederea realizării scopului său, procesul penal este călăuzit de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care urmează să aibă loc reacţia societăţii faţă de cei ce încalcă legea penală. Principiile procesului penal constituie idei diriguitoare şi fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul judiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală. Principiul legalităţii, presupune ca întreaga desfăşurare procesuală, toate activităţile participanţilor la procesul penal, să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu dispoziţiile legii.

Principiul oficialităţii sau obligativităţii, desemnează faptul că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Acest principiu se întemeiază pe dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Aplicarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale. În procesul penal principiul oficialităţii cunoaşte anumite excepţii, atunci când legea le consacră. Astfel, în cazul în care legea nu permite organului judiciar să declanşeze acţiunea penală din oficiu, este necesară o încuviinţare o încuviinţare sau o autorizare prealabilă (de exemplu imunitatea parlamentară a senatorilor şi deputaţilor, conform art.69 din Constituţia României). De asemenea, principiul oficialităţii nu se regăseşte când legea condiţionează declanşarea procesului penal de existenţa plângerii prealabile făcute de partea vătămată. Principiul aflării adevărului, înseamnă în cadrul procesului penal, constatarea existenţei sau inexistenţei faptei pentru care se desfăşoară procesul penal (circumstanţele de loc. timp şi spaţiu, de mod ,de scop care caracterizează fapta), forma vinovăţiei, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat, precum şi aspecte care influenţează asupra răspunderii făptuitorului. Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplină certitudine asupra vinovăţiei celui în cauză, asupra datelor sale de identitate, de stere civilă, materială, antecedente şi alte împrejurări care duc la cunoaşterea multilaterală a persoanei acestuia. Ceea ce influenţează cel mai mult stabilirea adevărului în cauzele penale este sistemul probator. De aceea, teoria generală a probelor ocupă un loc important în doctrina judiciară, iar Codul de procedură penală conţine numeroase prevederi referitoare la probe şi mijloacele de probă. Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană

151

152

Principii

care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, este obligată să le aducă la cunoştinţa sau să le înfăţişeze. Principiul rolului activ al organelor judiciare, înglobează numeroase aspecte, ca de pildă cele referitoare la stabilirea adevărului,asigurarea drepturilor părţilor, sprijinirea şi informarea părţilor în vederea exercitării de către aceştia a drepturilor conferite prin lege. Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal, este consacrat de articolul 23 din Constituţia României şi implică o serie de aspecte ca: reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege, iar posibilitatea menţinerii măsurilor de prevenţie este înlăturată când nu mai sunt întrunite temeiurile care le justifică, precum şi atunci când aceste temeiuri s-au schimbat. Principiul respectării demnităţii umane, prevăzut şi în legea fundamentală a statului român, cât şi în convenţiile internaţionale la care România este parte, reclamă o atitudine de respect faţă de demnitatea oricărei persoane implicate în cauză, iar supunerea acesteia la tortură, la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind pedepsită de lege cu severitate. Principiul garantării dreptului la apărare, impune ca în cursul procesului penal părţile să aibă dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu, ori reprezentate de un apărător. Tot în conformitate cu acest principiu organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a dreptului la apărare şi să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapte pentru care este învinuit sau acuzat. Principiul folosirii limbii materne, proclamă dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi a pune concluzii prin interpret. Agenţii sociali Participanţii în procesul penal sunt subiecţii care desfăşoară activitatea împreună în cadrul procesului penal. În sens larg, noţiunea 153

de participanţi în procesul penal cuprinde: organele judiciare (instanţa de judecată, parchetul, poliţia), părţile (inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă), apărătorul (persoana care acordă asistenţă juridică), alte persoane ca: martori, experţi, interpreţi, grefieri, etc. În sens restrâns noţiunea de participanţi în procesul penal înglobează numai organele judiciare, părţile şi apărătorul. Participanţii la activitatea judiciară intră în raporturi juridice procesual penale,având în mod corespunzător calitate de subiecţi ai acestor raporturi. De aceea, participanţii mai poartă şi denumirea de subiecţi procesuali. Aceştia au fost calificaţi în subiecţi oficiali şi subiecţi particulari. Subiecţii oficiali sunt: judiciari (judecători, procurori, lucrători în aparatul organelor de cercetare) şi extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie de stat, organe de control, comandanţi de nave şi aeronave,etc). Subiecţii particulari sunt: principali (respectiv părţile implicate) şi secundari–ceilalţi participanţi. Cât priveşte apărătorul, el are o poziţie specială printre participanţii în cauza penală; el este un avocat care, prin calificarea profesională şi cunoştinţele sale juridice, poate acorda asistenţă juridică. Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau părţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lor. Mijloace, obiect Încălcarea normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a comis fapta ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese apărate de norma juridică încălcată, au fost vătămate. În virtutea unui principiu de drept , persoana lezată nu poate să îşi facă singură dreptate şi ca atare, pentru aducerea conflictului în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal exercitabil în conformitate cu prevederile legii. Un asemenea mijloc, este acţiunea în justiţie, care poate fi definită ca instrumentul juridic prin care o persoană este trasă la 154

răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat, conform normei de drept încălcate. Factorii sau termenii acţiunii sunt: –temeiul acţiunii; –obiectul acţiunii; –subiecţii acţiunii; –aptitudinea funcţională a acţiunii. Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, asemenea calitate având exclusiv statul, reprezentat printr-un subiect oficial calificat în persoana procurorului. Acţiunea penală are următoarele trăsături caracteristice: –aparţine exclusiv statului; –este obligatorie, irevocabilă şi indisponibilă; –are un caracter indivizibil; –acţiunea penală este individuală. Realizarea acţiunii penale implică o anumită procesualitate: declanşarea acţiunii; exercitarea propriu-zisă a acţiunii introduse; epuizarea sau stingerea acţiunii penale.

dispoziţiilor legale. Remedierea erorilor necesită supunerea situaţiei de fapt unei noi judecăţi. Instituţia care creează această posibilitate este calea de atac. Ea constituie un mijloc procedural indispensabil pentru garantarea drepturilor individuale împotriva hotărârilor judecătoreşti greşite şi deci periculoase, atât pentru cetăţeni cât şi pentru autoritatea justiţiei. Obiectul căilor de atac constă în determinarea noii judecăţi, iar finalitatea lor, repararea erorilor comise de prima instanţă. Astfel, apelul şi recursul constituie căi de atac ordinare, îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, iar contestaţia în anulare şi recursul în interesul legii sunt căi de atac extraordinare îndreptate împotriva hotărârilor definitive.

3. Praxiologia procesului civil

Evaluare Cu ocazia judecării cauzelor penale în primă instanţă se pot comite greşeli în corecta stabilire a faptelor şi consecventa aplicare a

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de judecată, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege. Rezultă că procesul civil parcurge în mod obişnuit–dar nu în mod obligatoriu– două faze: faza judecăţii propriu-zise şi faza executării silite. Prima fază este declanşată prin cererea de chemare în judecată, care investeşte instanţa de judecată competentă şi sfârşeşte prin rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate asupra litigiului. La rândul ei, faza judecăţii cunoaşte mai multe etape, fiecare dintre ele având un anumit specific. Astfel, prima etapă este cea scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştinţează reciproc–prin intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării, asupra pretenţiilor şi apărărilor, precum şi în legătură cu probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor. Etapa următoare este cea a dezbaterilor în şedinţa de judecată, etapă complexă ce se desfăşoară de regulă, la mai multe

155

156

Rezultat Modalitatea cea mai frecventă de finalizare a acţiunii penale o constituie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti sunt extrem de semnificative pentru a releva complexitatea şi finalitatea procesului penal. Hotărârea judecătorească este structurată în trei părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul, respectiv concluzia logică şi firească a aspectelor reţinute şi analizate în expunere, exprimând soluţia instanţei în rezolvarea cauzei sub toate aspectele.

termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele, să le analizeze şi să pună concluzii. Urmează apoi etapa deliberării judecătorilor, care au format completul de judecată şi pronunţarea hotărârii. Este posibil ca, după finalizarea judecăţii în primă instanţă, de fond, partea nemulţumită să declanşeze etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, iar după aceasta este posibil să intervină etapa recursului. În sfârşit, poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea în interesul legii şi recursul în anulare), care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile. Faza executării intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau al altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia. Aşa cum am menţionat, nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze. Astfel, dacă debitorul execută de bună voie obligaţia consemnată în titlul executoriu, faza executării va lipsi. Pe de altă parte, este posibil ca faza judecăţii să nu parcurgă toate etapele: fie că nu are loc dezbaterea deoarece reclamantul renunţă la judecată sau lasă cererea în nelucrare şi se perimă, fie că nu are loc deliberarea întrucât părţile sting litigiul printr-o tranzacţie, fie că hotărârea pronunţată nu este atacată prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Principiul dreptului la apărare, principiu constituţional în conformitate cu care dreptul la apărare este garantat, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Principiul rolului activ al judecătorului, bazat pe faptul că justiţia este un serviciu public, al cărui rol este nu numai de a stinge un conflict între particulari, ci şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept din societate. Principiul disponibilităţii , include: dreptul persoanei interesate de a declanşa sau nu procesul civil; dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie; dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată; dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Principiul publicităţii are în vedere că procesul civil, cu excepţia deliberării, se desfăşoară înaintea instanţei, în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi a oricărei persoane străine de litigiu care doreşte să asiste la dezbateri. Principiul oralităţii, este consacrat expres în Codul de procedură civilă. În temeiul acestui principiu, preşedintele completului de judecată are obligaţia, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, de a da părţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii.

Principii Procesul civil este călăuzit de o serie de principii, cu privire la care relevăm doar câteva aspecte specifice domeniului în discuţie: Principiul contradictorialităţii, permite părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor în cursul desfăşurării judecăţii litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Agenţii sociali În activitatea de judecată a cauzelor civile şi de executarea hotărârilor pronunţate în aceste cauze, participă instanţa, părţile, organul de executare, alte persoane şi organe. Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre aceşti participanţi unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil, astfel încât în literatura juridică sunt numiţi subiecţi ai procesului civil. Au această calitate instanţa de judecată, părţile, organul de execuţie şi procurorul.

157

158

Mijloace În cazul încălcării sau contestării unui drept civil, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, adică la organele de jurisdicţie. Mijlocul practic este acţiunea civilă, care poate fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale prin care în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat. Elementele acţiunii civile sunt: părţile, obiectul şi cauza. Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Cauza acţiunii civile relevă scopul care a determinat partea să acţioneze, acele circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în acţiunea sa. Rezultat Hotărârea judecătorească este actul prin care se finalizează procesul. Ea este un ordin izvorât din autoritatea statului reprezentată prin judecător, exprimată în formulă executorie, prin forţa publică. Nici o hotărâre nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formulă executorie. Se învestesc cu formulă executorie–care se face de către prima instanţă–hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii în cazurile prevăzute de lege. CAPITOLUL XIII

ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ 1. Conceptul,originea şi geneza valorilor Legăturile filosofiei dreptului nu se reduc la cele cu ontologia şi gnoseologia, ci trebuie să vizeze cu aceeaşi necesitate acel domeniu al lumii creat de om, lumea valorilor. Căci sunt numeroşi cei care 159

subliniază inerenţa valorii în cadrul oricărui sistem normativ de drept. Mai mult, chiar determinarea acţiunii umane–fundament intrinsec al ontologiei juridice–se realizează prin apel la valoare. În axiologia contemporană cucereşte tot mai mult teren concepţia după care creaţia de valori este considerată ca o coordonată esenţială a acţiunii umane, o dimensiune a umanului, în sensul că pe lângă celelalte atribute–fiinţă muncitoare, fiinţă cunoscătoare–omul o mai are şi pe aceea de fiinţă valorizatoare. Realitatea umană se naşte nu numai din raporturi practice şi cognitive, ci şi dintr-o sumă infinită de evaluări. Drept consecinţă, însuşirea existenţei de către conştiinţa umană se realizează în două moduri posibile, generatoare a două atitudini fundamentale, nu însă antinomice, ci mai degrabă complementare. În cadrul primei atitudini–cea cognitivă–faţă de existenţă, subiectul cunoscător (omul) formulează un demers discursiv. Rezultatul acestuia este deci actul de cunoaştere ce însoţeşte investigaţia practică a lumii reale. În acest demers, conştiinţa dezvăluie structurile existenţei, atitudine care presupune actul de cunoaştere riguroasă şi neutră. Instrumentele acestui demers cognitiv sunt conceptele, iar rezultatul efortului de organizare şi structurare a experienţei cu ajutorul conceptelor îl constituie o imagine globală şi unificatoare despre realitate despre om şi colectivitatea umană. În planul celei de-a doua atitudini–cea valorizatoare, se realizează distingerea însuşirii valorizatoare a lumii, care însoţeşte raportarea cognitivă la realitate. În activitatea lui zilnică, omul ia o atitudine care implică o apreciere a lucrurilor şi situaţiilor. În cadrul atitudinii valorizatoare, omul se exprimă direct, nemijlocit, instituie semnificaţii, conferă lucrurilor şi acţiunilor un statut preferenţial Valorizarea, ca operaţie de comparare şi judecare, este un act al conştiinţei de raportare preferenţială la obiect, distinct ,dar nu rupt de celelalte acte ale conştiinţei. Acest demers are o funcţie diferită de primul, cel cognitiv, urmărind formarea unei atitudini unificatoare faţă de realitatea socio-naturală. Realizarea acestuia presupune valoarea, care trebuie concepută ca o structură a subiectivităţii, prin 160

care se sistematizează actele operatorii ale experienţei, centrate pe aspiraţiile şi trebuinţele omului. Cele două modalităţi de raportare la realitate–cognitivă şi valorizatoare–deşi diferite, nu pot fi separate, ele împletindu-se, orice act de cunoaştere intelectuală presupunând şi o valorizare, o apreciere. Căci în faţa realităţii, omul nu are niciodată o atitudine pur înregistratoare, pasivă, ci datorită cerinţelor fundamentale ale vieţii, el încearcă să-i dea acestuia sens uman. Pentru a proceda la definirea valorii, se impun câteva precizări preliminarii: - valorile, după cum am arătat deja, nu sunt concepte. Oricâte raţionamente ar face cineva, nu poate explica de ce îi place muzica lui Enescu, sau sculptura lui Brâncuşi; - valorile nu sunt lucruri. dimpotrivă, ele constituind o lume aparte a lucrurilor, o lume de sensuri care o dublează pe cea a obiectelor fizice. Valorile nu se pot confunda cu purtătorii lor materiali. Marmura unei statui nu este o valoare, ci doar produsul final, opera de artă; - valorile nu sunt fenomene psihice, chiar dacă sunt strâns legate de dorinţele subiectului uman. Faptul că valorile sunt dorite, iubite, trăite (uneori cu dramatism, în sensul că se luptă şi se moare pentru ele), nu înseamnă că ţin exclusiv de experienţa individului; Din cele prezentate mai sus rezultă ce nu sunt valorile. De aceea apare ca necesar să arătăm ce sunt valorile. Valorile sunt calităţi pe care le capătă pentru om elemente ale realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini (politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi umane. Altfel spus, valorile exprimă preţuirea acordată de către o colectivitate unor obiecte, procese, acţiuni, în virtutea calităţii lor intrinsece, dar şi a capacităţii lor de a satisface trebuinţele, aspiraţiile, idealurile acelei colectivităţi. Cu alte cuvinte, valoarea nu este un atribut exclusiv nici al obiectului nici al subiectului, ci relaţia lor socială pe fundalul practicii sociale. De aceea definim valoarea ca acea relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor lucruri, însuşiri, procese, acţiuni de

către o comunitate umană în virtutea unor corespondenţe cu necesităţile sociale şi idealurile generate de acestea. Domeniul valorilor se caracterizează printr-o pluralitate de valori şi de raporturi reciproce. Tocmai datorită relaţiilor care se stabilesc între ele, multitudinea valorilor unei societăţi (politice, juridice, artistice, morale, religioase, etc.), formează şi se manifestă ca o totalitate organică, ca un sistem. Se admite, astfel că există pentru fiecare societate, pentru fiecare grup social, pentru fiecare individ chiar, un ansamblu de valori care constituie propriul sistem de valori, în cadrul căruia există o ierarhie a acestora. Prin sistemul de valori, care exprimă întotdeauna cerinţele, aspiraţiile unui grup social, cu o anumită poziţie şi putere, grupul are capacitatea de a aprecia activităţile de ansamblu ale membrilor săi, în funcţie de propriile lor obiective şi reprezentări. Unele grupuri dominante definesc nevoile altor grupuri şi valorile promovate de acestea după reprezentarea pe care ele o au în relaţie cu interesele lor. În această situaţie, sistemul de valori nu reprezintă numai cristalizarea experienţei istorice a societăţii, ci constituie şi sistemul de control social, întrucât fiecare comportament este raportat pozitiv sau negativ la o valoare. Procedând la o clasificare a lor, evidenţiem existenţa următoarelor tipuri de valori:

161

162

a)după natura domeniului deosebim: –valori economice (avuţie, prosperitate, proprietate); –valori politice (democraţie, libertate, pluralism); –valori morale (bine, cinste, datorie, omenie); –valori artistice (frumos, comic, tragic, sublim); –valori ştiinţifice (adevăr, certitudine, obiectivitate); –valori filosofice (înţelepciune, umanism, ideal); –valori religioase (sacru, divin). b)după rolul lor, valorile pot fi: –valori scop (valori fundamentale: realizarea umană, fericirea); –valori mijloc (valori derivate, instrumentale, care ajută la realizarea altor valori);

c)după gradul de impact cu societatea: –valori sociale (valorile politice, cele morale); –valori individuale (dorinţa de autodepăşire, sănătatea); d)după purtătorul lor, valorile pot fi: –valori ale lucrurilor; –valori ale persoanelor; e)după gradul de stabilitate: –valori perene (dragostea, prietenia, curajul, eroismul); –valori cu durată mică de funcţionare–„valorile tranziţiei”, ca: individualismul, libera iniţiativă, societatea civilă Deşi condiţionat istoriceşte şi influenţat de numeroşi factori sociali, sistemul de valori sau anumite componente ale sale se pot sustrage, în anumite condiţii determinate, influenţelor sociale. În acest caz, lumea valorilor se dezvoltă şi după dialectica proprie, ceea ce-i conferă o autonomie relativă. Aşa se face că unele valori, în special acela care răspund unor nevoi şi aspiraţii general-umane, depăşesc epoca în care au apărut, deci nu sunt legate numai de condiţiile care leau generat, asigurându-ne, ca de pildă în cazul artei şi filosofiei greceşti, şi astăzi o desfătare artistică şi servind ca normă şi model inegalabil.

2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii Analiza lumii valorilor trebuie să acorde atenţie nu numai rolului vieţii sociale şi omului în constituirea valorilor, ci şi rolului valorilor în existenţa şi dezvoltarea omului şi a societăţii. Odată constituite, valorile funcţionează, raţiunea lor de a fi constând tocmai în funcţionarea lor social-umană. Analiza funcţionalităţii lumii valorilor are importanţă în măsura în care acestea nu pot fi înţelese prin ele însele, ci în raport cu întregul sistem social în existenţa căruia îşi aduc contribuţiile lor specifice. Fiind produse sociale, nu pot fiinţa decât într-un strâns raport cu socialul. În viaţa socială, valorile au în primul rând, rolul de a conserva structurile sociale. Această funcţie a lor implică întotdeauna 163

activitatea umană, pătrunderea lor în orice acţiune socială. În societate, valoarea funcţionează ca regulator al acţiunii, fiind prezentă în toate verigile acestuia. În calitate de modalităţi de apreciere a activităţilor umane, valorile sunt elemente care asigură continuitatea vieţii sociale, furnizând modele de inhibare a tendinţelor individuale care pot contracara cooperarea şi pentru a elimina sau îngrădi conduitele antisociale. Valorile îndeplinesc rolul de orientare a acţiunii umane, apoi pe cel de motivare, în sensul că acţiunea umană este precedată de selectarea, ierarhizarea, motivarea şi corelarea necesităţilor şi aspiraţiilor cu diverse modele de acţiune socială. Toată această preluare se face pe baza unui sistem de valori la care aderă individul, sistem cuprinzând valorile acceptate sau respinse de societate. În viaţa socială, valorile funcţionează şi în calitate de criterii de apreciere a activităţii umane. Valorile implică, criterii, modele, sisteme de referinţă, faţă de care activităţile umane sunt evaluate şi ordonate ierarhic. Valorile sunt de asemenea, criteriul principal de apreciere, de măsurare a eficienţei acţiunii individuale sau colective. Valorile intervin în modul de viaţă şi prin asigurarea mijloacelor ideale de acţiune. Ele sunt elementele de bază ale constituirii modelelor de acţiune. Modelele ideale de acţiune exprimă ceea ce corespunde mai bine naturii umane în fiecare epocă istorică. Ele fac parte din cultura grupului şi sunt transmise din generaţie în generaţie. Sensul actelor umane săvârşite la nivel de individ, nu poate fi înţeles în afara sistemului de valori. Interesul individului pentru cunoaşterea valorilor, a modului în care se ierarhizează acestea, este puternic stimulat de conştientizarea influenţei pe care ele o au asupra lui. Studii de psihologie, sociologie şi antropologie culturală, au evidenţiat efectul comportamental al sistemului de valori. Funcţionalitatea valorilor constă în capacitatea pe care ele o au de a ajuta individul să rezolve probleme ale situaţiilor tipice, oferindu-i un complex de soluţii codificate. Participarea la viaţa socială a indivizilor implică folosirea de către aceştia a valorilor ca pe nişte 164

instrumente. Producerea valorilor materiale oscilează în jurul valorilor istorice constituite ale epocii. Umanizarea individului prin valori reprezintă o modalitate a existenţei şi totodată a rezolvării opoziţiei dinamice dintre individ şi societate. Însuşirea culturii (ca o totalitate a valorilor materiale şi spirituale) nu se realizează prin mecanisme naturale, biologice, ci pe calea educaţiei, a învăţării, adică pe calea asimilării valorilor. Rupt de mediul valorilor, omul nu se realizează ca om şi rămâne în stadiul de animalitate. Mai mult, însăşi manifestarea necesităţilor naturale, biologice se realizează în raport de valorile materiale şi spirituale ale societăţii. Valoarea exprimă umanizarea progresivă a omului, distanţarea de natura sa neumanizată, în procesul vieţii sale sociale, din ce în ce mai complexe. Istoria a confirmat, de altfel că în comportamentul omului, atât la nivel de individ, cât şi la cel de colectivitate, universul social creşte neîncetat, exprimând tot mai mult interiorizarea necesităţilor naturale. Între nevoie şi acţiune, se interpune valoarea, care de fapt, cenzurează şi măsoară gradul de aplecare a individului la comandamentele sociale constituite. Necesitatea circumscrie individului graniţele între care el urmează să se integreze în social, valoarea servindu-i acestuia ca mijloc, ca instrument pentru realizarea acestei integrări. De aceea, sensurile şi semnificaţiile necesităţii sociale sunt preluate şi asimilate de către individ prin intermediul valorii. În acest fel, integrarea individului apare ca posibilă numai în măsura în care, prin aderarea la un sistem de valori, el îşi reconsideră mobilurile acţiunii sale, funcţie de acestea. Se poate spune aşadar că, în genere valorile îşi manifestă funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel operatori şi lianţi de coeziune. Înfăptuirea procesului de socializare a individului are loc prin intermediul valorilor. Datorită valorii, omul învaţă să se desprindă din prezentul imediat, să memoreze experienţa colectivă a grupului din care face parte, să anticipeze şi să dea valoare creaţiilor sale. Valorile au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea relaţiilor interumane, realizând puncte de legătură între membrii societăţii cu

activităţi diferite. Impunând atitudini unitare, valorile au o funcţie integratoare, contribuind la menţinerea grupurilor şi colectivităţilor sociale Cooperarea indivizilor nu este posibilă fără existenţa unei scări comune de valori. În acest fel, se poate imagina o interferare a acestor două domenii –individul şi societatea– dar nu o identitate, deoarece necesitatea izvorâtă de la o societate (comunitate) nu poate fi niciodată asimilată în totalitate în formă pură la nivelul individului, ci întotdeauna intervin factori contingenţi, care fac ca această asimilare să fie mai mult sau mai puţin adecvată. Aşadar, individul nu-şi însuşeşte, nu asimilează necesitatea în substanţa ei brută, ci prin intermediul valorii o decantează, sintetizând-o în forme accesibile lui, înlăturând ceea ce este depăşit şi nu circumscrie sfera de interese a timpului (epocii) lui. Valoarea focalizează într-un anumit sens cele două aspecte ale raportului individ-societate, în sensul că, pe de o parte, societatea se mişcă ea însăşi prin toată dezvoltarea sa, în direcţia individului, iar pe de altă parte, individul tinde să facă paşi reali în direcţia societăţii, răspunzând reflex şi lucid. Astfel, definirea tipului uman propriu unei societăţi se face în funcţie de valorile pe care el este în stare să şi le creeze şi asimileze Cerinţele obiective ale societăţii sunt şi ale individului în măsura în care el îşi aproprie aceste cerinţe, integrându-şi valorile corespunzătoare lor. Trecerea de la necesitate la individ prin valoare, are caracter istoric şi de clasă, întrucât valorile sunt reprezentări mai mult sau mai puţin însuşite şi înţelese de individ, reprezentări ale unei anumite clase, grup, societăţi asupra necesităţii respective. Aceasta deoarece, o naţiune, un popor îşi constituie valoarea şi reputaţia din suma valorilor cetăţenilor săi, din felul în care aceştia sunt capabili să-şi asume răspunderile ce le revin pentru destinele lor.

165

166

3. Specificul valorilor juridice Valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei sociologii juridice şi a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca ştiinţă se ocupă cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei şi

constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupă cu naşterea, evoluţia şi justificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viaţa socială. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme, care sunt create de voinţa organizată a unei personalităţi sociale, a statului . În antichitate, normele juridice erau considerate ca porunci date de şeful tribului, care era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Normele nu erau decât porunci divine, impuse oamenilor. Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci divine, nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt imperative, care exprimă voinţa comunităţii sociale, a statului. Aristotel a înţeles prin drept natural ceea e implantat de natură în sufletul omenesc. Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de natură al providenţei divine, aşa cum credeau urmaşii lui Thomas d’Aquino, în evul mediu. Astăzi, dreptul natural e reprezentat şi susţinut de şcoala filosofică a catolicismului. Kant a arătat că raţiunea nu conţine în sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea dă numai posibilitatea de a alcătui norme. Hegel a afirmat că dreptul natural şi cel istoric se întrepătrund; dreptul raţional există chiar în cel istoric. Juriştii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de realitatea juridică. Un reprezentant de seamă este R. Stammler, care deosebeşte la orice valoare juridică o materie şi o formă: materia e alcătuită de faptele de drept, iar forma e armonioasă, ordonarea scopurilor gândite şi impuse faptelor de drept. El a considerat realitatea juridică drept obiect al dreptului pozitiv, iar valoarea juridică a dobândit forma de drept just. Dreptul adevărat nu este altceva decât dreptul care contribuie la realizarea unei societăţi de oameni cu voinţă liberă, deci la realizarea idealului social. Dreptul stabileşte numai norme, iar ca drept pozitiv formulează imperative. Atât norma cât şi imperativul servesc la realizarea valorii absolute a dreptului. Aceasta valoare absolută a dreptului este stabilită de filosofia juridică, iar realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv.

Procesul de cunoaştere şi de valorificare a valorilor juridice constă în găsirea culturii ca măsură a valorii juridice, în stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor să desăvârşească şi să concretizeze valorile de drept în realitate. Valorile juridice nu au sensul existenţei decât în societate deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate. Ideea de just, injust, trebuinţă, de normă juridică, s-a născut odată cu societatea – de aceea valorile juridice sunt valori sociale. Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de autorităţile statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar dezintegra în anarhie şi anomie. Juridicul impune membrilor societăţii o serie de obligaţii –întărite de sancţiuni materiale– şi le acordă o serie de drepturi şi libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi armonia organismului social şi în acelaşi timp, un „spaţiu de joc” al iniţiativei şi autodeterminării personale. Având în vedere domeniul restrâns al dreptului, considerăm că putem reţine ca funcţională pentru această sferă vechea clasificare făcută încă de Aristotel, în conformitate cu care există valori-scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori-mijloc (instrumentale). Corespunzător, o serie de valori (e cazul celor constituţionale) se constituie în instanţă supremă pentru viaţa unui stat, iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile juridice concrete), au în esenţă rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie. Mai general, putem spune că există valori juridice cu funcţii de întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi valorile cu funcţie instrumentală, menite să asigure respectarea celor întemeietoare[5, p.110]. În ceea ce priveşte specificul valorilor juridice acesta este evidenţiat, prin reţinerea următoarelor trăsături: a) Valorile juridice se prezintă se prezintă cu un grad mai ridicat de obiectivitate şi sunt bilaterale (accentul căzând pe relaţia dintre indivizi), în comparaţie cu celelalte valori sociale caracterizate printr-o subiectivitate crescută şi prin unilateralitate; b) O altă notă distinctivă pentru sfera valorilor şi normelor juridice este caracterul lor coercitiv. E vorba de o coerciţie prin sancţiune, deci de norme care prevăd în mod obligatoriu sancţiunea în

167

168

cazul că ele sunt încălcate. În cazul dreptului, sancţiunea este certă şi clar prevăzută, fiind dotată cu mijloacele constrângerii. c) A treia caracteristică a valorilor juridice este imperativitatea. Fiind coercitive, normele juridice sunt şi imperative. d) A patra caracteristică a valorilor şi normelor juridice este generalitatea. Lumea valorilor este organizată piramidal. La vârful piramidei se află valorile intrinseci, valorile-scop, cele care conferă unitate, iar la baza piramidei găsim diversitatea valorică, multiplicitatea domeniilor în care se regăseşte unitatea. Această structură este proprie şi dreptului. Conform acestei structuri, putem spune că în sfera dreptului avem câteva valori fundamentale, pe care le regăsim de regulă în Constituţie (când e vorba de statele moderne) sau în cutumă (când e vorba de societăţile arhaice) şi o multiplicitate de valori instrumentale, care au menirea de a regla viaţa de zi cu zi a membrilor comunităţii în funcţie de comandamentele principale ale valorilor fundamentale. Pe scurt, sfera dreptului este alcătuită din câteva valori fundamentale şi dintr-o pluralitate de valori instrumentale, puse în slujba celor dintâi. Valoarea cardinală este dreptatea, iar valorile juridice satelite sunt printre altele, legalitatea, legitimitatea, echitatea, imparţialitatea, clemenţa, etc. Aceste valori se întruchipează în sistemul de legi, instrucţiuni de aplicare şi procedură, regulamente, etc, pe care instituţii abilitate le aplică nenumăratelor acte individuale sau colective, spre a evalua conformitatea sau neconformitatea lor cu cadrul normativ în vigoare. Într-adevăr valorile juridice pentru a funcţiona sunt „încarnate” în chip relativ în normele juridice; spunem în chip relativ, deoarece nici în ansamblu nici individual o normă juridică nu indică total o valoare juridică, adică nu-i epuizează bogăţia de conţinut. Ba mai mult, valorile juridice nu sunt singurele valori a căror substanţialitate este angrenată de normele juridice, deoarece normele juridice atrag în orbita lor şi valori conexe celor juridice: valori politice, morale, economice, cognitive,etc.

169

4. Cultura şi civilizaţia juridică În activitatea lui, omul creează o multitudine de valori decurgând cu necesitate din trebuinţele sale materiale şi spirituale. Toate aceste valori care apar pe temelia practicii sociale se integrează într-un sistem pe care-l denumim cultură. De aceea, într-o primă aproximare şi succintă formulare, cultura înseamnă creaţie, comunicare şi însuşire de valori. În această accepţie, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în dramaticul proces de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază progresul acestuia în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii şi societăţii. Valorile materiale, constituind ceea ce se numeşte cultură materială, sunt legate de activitatea utilă a omului, îndreptată spre uşurarea muncii sale, pentru a produce cât mai bine şi pentru a avea un confort mai bun. Exprimând raporturi sociale existenţiale, valorile materiale sunt tocmai obiectele care servesc drept mijloace pentru satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă biologică (ca parte a naturii). În cadrul acestei laturi a culturii includem ansamblul bunurilor dobândite de omenire (locuinţe, alimente îmbrăcăminte, construcţii publice), precum şi tehnicile şi mijloacele producerii acestora la nivelul cerinţelor specifice fiecărei etape de dezvoltare socială. Cu alte cuvinte, această dimensiune a culturii vizează capacitatea omenirii de a cunoaşte şi de a stăpâni cu ajutorul tehnicii, condiţiile materiale ale existenţei. Cealaltă latură a culturii, cultura spirituală, cuprinde valorile spirituale ce exprimă raporturi sociale funcţionale şi care au ca rol principal satisfacerea trebuinţelor omului ca fiinţă socială. Acestea sunt valorile politice, etice, estetice, filosofice, ştiinţifice, juridice, religioase, limba, tradiţiile şi obiceiurile, mijloacele şi instituţiile care răspândesc cultura (şcoala, presa, radioul, televiziunea, cinematograful, etc). Noţiunea de civilizaţie indică însă altceva decât simpla existenţă a culturii, a valorilor sale. Prin noţiunea de civilizaţie se desemnează gradul asimilării culturii în toate sferele vieţii sociale, măsura în care valorile se integrează activităţii şi mediului de viaţă al 170

oamenilor, ca premise ale conduitei şi acţiunii lor.. Ea exprimă cultura în sine, gradul de însuşire a valorilor culturale de către indivizii umani, măsura în care aceste valori au intrat în folosinţa cotidiană a societăţii. Reprezentând cultura în acţiune, civilizaţia se constituie din totalitatea valorilor culturale care s-au integrat în practica socialumană şi au devenit componente ale modului de viaţă. În viaţa socială cultura se „depozitează” ca bunuri de civilizaţie. Cultura este patrimoniul de valori, în timp ce civilizaţia indică folosirea acestui patrimoniu în viaţa socială. În acest înţeles, civilizaţia este realizarea sub cele mai diferite forme a valorilor culturale, integrarea lor în deprinderile umane, în înfăptuiri concrete, menite să schimbe mediul natural şi social al omului, modul său de viaţă şi propriul său mediu sufletesc. Civilizaţia este privită ca realizare a posibilităţilor creatoare şi transformatoare ale culturii. De aici rezultă că o valoare culturală sau un sistem de valori, reprezintă numai potenţial o civilizaţie. Existenţa lor ca atare nu este încă un fapt de civilizaţie. Pentru a deveni civilizaţie reală, acea valoare sau acel sistem de valori trebuie să se integreze în comportamentele oamenilor, ale întregii societăţi. Prin urmare, dacă cultura este activitatea de creare a valorilor, civilizaţia este rezultatul final al acestei activităţi, adică societatea care şi-a asimilat şi integrat valorile culturale, cultura pătrunsă în toate celulele vieţii sociale. Deci, prin activitatea umană, cultura trece în civilizaţie, menirea ei fiind să devină civilizaţie. În caz că nu devine, ea este lipsită de finalitate, rămânând un fapt izolat, întâmplător. La rândul său, civilizaţia, ca realizare a valorilor culturii, devine o bază pentru progresul ulterior al acesteia din urmă. În concluzie, credem că filosofia contemporană a reuşit soluţionarea corectă a raportului cultură-civilizaţie, punând în evidenţă faptul că între cultură şi civilizaţie există o unitate dialectică şi o deosebire mai mult de ordin funcţional În această perspectivă, civilizaţia nu mai este nici amurgul şi nici zenitul culturii. Ea este o parte a sistemului culturii şi anume baza pe care se consolidează celelalte componente ale culturii, precum şi finalitatea ei practică şi socială.

Toate marile legiuiri, începând cu cele din Orientul antic (Codul lui Hamurabi–Babilon, Legile lui Manu–India, Codul lui Mu– China), continuând cu cele din vechea Eladă (Legile lui Licurg–Sparta, Legile lui Dracon şi Solon–Atena) şi Roma antică (Legea celor XII Table) şi mai apoi, cu marile idei şi doctrine juridice din perioada Renaşterii şi epoca modernă (cuprinse în teoria dreptului natural, teoria contractualistă, etc.), sunt adevărate monumente juridice ce se înscriu ca atare atât în cultura popoarelor care le-au creat, cât şi în cultura umanităţii. În perimetrul culturii unui popor, un loc aparte îl ocupă cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului juridic. Concret, sub raportul sferei, cultura juridică include concepţiile juridice, creaţia ştiinţifică în domeniul dreptului, reglementările juridice, starea legalităţii, iar în ceea ce priveşte conţinutul, ea vizează buna cunoaştere a celor cuprinse în sferă, ca o condiţie indispensabilă respectării prescripţiilor normelor juridice. Căci un important principiu de drept proclamă că cetăţeanul (în calitate de subiect de drept) nu se poate prevala de necunoaşterea legii. Pentru aceasta e necesar ca legea să fie adusă la cunoştinţa cetăţenilor statului. ”Obligaţia supunerii faţă de lege, implică în virtutea dreptului conştiinţei de sine –observa Hegel– necesitatea ca legile să fie aduse la cunoştinţa generală” [18, p.245]. Ca şi genul său proxim, cultura în general, şi cultura juridică oferă oamenilor modele culturale. Modelul cultural include sub formă de standarde, experienţa generaţiilor anterioare în modul de a gândi a trăi şi a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumite forme şi cerinţe caracteristice vieţii juridice, dorite şi impuse de societate membrilor săi. Modelul cultural juridic evidenţiază linia generală după care se orientează membrii societăţii în cadrul sistemului lor instituţional juridic. Prin translatare, din planul culturii în cel al acţiunii practice, modelul cultural, inclusiv cel juridic, devine model de comportament (de conduită) în domeniul realizării dreptului. Având în vedere că realizarea dreptului cunoaşte două forme, pe de o parte realizarea dreptului prin respectarea şi executarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni, şi pe de altă parte, realizarea

171

172

dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat cu competenţe în acest scop, cultura juridică este aceea care determină hotărâtor comportamentul atât al subiecţilor de drept, cât şi al organelor statului de aplicare a dreptului. Cultura juridică devine astfel forma esenţială şi conţinutul determinant al comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat este acela care cunoaşte legile statului în care trăieşte şi le respectă prevederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea legilor ca formă a realizării dreptului constă în subordonarea condiţiei individuale faţă de conduita prescrisă prin normele juridice, apărând în acest mod „conduita tip” sau „modelul de conduită” civilizată în raport cu starea legalităţii. Este momentul punerii în discuţie, în perimetrul dreptului, a distincţiei, ce se face adesea între sintagmele”om cult” şi „om civilizat”. Trebuie precizat de la început că ele nu se identifică, nu numai grafic ci şi semantic, încât desemnează conţinuturi diferite. Om cult, în domeniul dreptului este acel cetăţean, indiferent de profesia lui, care cunoaşte cât mai temeinic şi exhaustiv varietatea elementelor ce configurează structura culturii juridice (concepţii şi doctrine juridice, ştiinţele dreptului, jurisprudenţa, starea legalităţii, reglementările dreptului pozitiv, etc.). Om civilizat, este acel cetăţean, care chiar dacă nu deţine volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am numit ”om cult”, cunoaşte atât cât îi este necesar pentru a respecta legile ţării şi a fi astfel un bun cetăţean. Mai direct spus, volumul cunoştinţelor de drept oricât ar fi de mare el, care face dintr-un individ un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia în mod automat şi statutul de om civilizat. Cunoştinţele juridice oricât de întinse ar fi ele, sunt insuficiente dacă nu sunt susţinute de faptele de conduită şi comportament conforme legii. Degeaba un individ „ştie multe” în domeniul dreptului, degeaba expune frumos principii de drept, dacă prin conduita şi comportamentul lui le încalcă frecvent şi cu premeditare. În cazul acestora cultura juridică nu s-a transformat în fapte de civilizaţie juridică. 173

Drept urmare, cazul ideal este şi rămâne acela în care, în acelaşi individ coexistă omul cult şi omul civilizat, se realizează o simbioză perfectă între omul care cunoaşte legea şi omul care respectă legea.

CAPITOLUL XIV

FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Etic şi moral în filosofia dreptului Activitatea omenească se poate considera ca fiind reglementată de un sistem complex de norme, sistem care are însă o unitate fundamentală, întrucât normele care reglementează acţiunea umană, sunt coerente în diversitatea lor. Relaţiile între morală şi drept sunt aşa de strânse şi necesare, încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atât moralei cât şi dreptului trebuie, în mod logic, să li se atribuie acelaşi caracter de absolutism şi relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sub acest aspect nu este posibilă, fiindcă în ambele e vorba de norme ale acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic. Cât timp noi considerăm faptele omeneşti sub aspectul lor empiric, adică întrucât intră în succesiunea cauzală a naturii obiective, putem cel mult să le prezentăm istoria, dar nu vom face niciodată filosofia lor. Astfel, dacă este îngăduită o comparaţie în acest domeniu, nu ar înţelege adevărata esenţă a picturii şi mesajul ei artistic, cel care ar lua în seamă, în tablourile unui artist, numai compoziţia chimică a culorilor; la fel n-ar pricepe înţelesul unei cărţi, al unui tratat ştiinţific, cel care i-ar măsura numai greutatea. Principiul care singur permite viziunea justă şi potrivită a lumii etice este tocmai caracterul absolut al persoanei, supremaţia 174

subiectului asupra obiectului. Capacitatea de a face abstracţie sau de a se regăsi pe sine însuşi dincolo de natură constituie fiinţa proprie şi specifică a subiectului cunoscător. Legea fundamentală a acţiunii, se pune în mod necesar în două forme sau momente distincte, care corespund celor două mari categorii etice universale: moralitatea şi dreptul. Din ea izvorăşte, într-un prim raport, datoria morală, care-i impune fiecărui om să înlăture printr-o determinare proprie fiinţei sale, motivele exterioare şi impulsurile particulare, în aşa fel încât să dea actelor sale, caracterul universal al raţiunii. Omul, trebuie în sfârşit să depăşească în deliberările sale existenţa sa fizică de individ, pentru a se afirma în calitatea sa, ca fiinţă raţională sau universală. Toată morala consistă în acest proces, de sublimare, de purificare a conştiinţei individuale, prin care ea se uneşte cu universalul, în aceasta concordând în substanţă, toate perceptele morale ale tuturor popoarelor şi ale tuturor filosofiilor. Concordanţă într-adevăr însemnată şi semnificativă, când ne gândim că s-a ajuns la aceleaşi concluzii morale, plecând de la criterii diverse (de exemplu teist şi naturalist), sau folosind metode opuse (de exemplu metoda empirică şi metoda raţională). Legea morală, ca principiu sau îndreptar practic, impune omului anumite atitudini şi fapte obligatorii şi necondiţionate. Astfel că, necesitatea preceptelor morale este dependentă de imperativul moral obligatoriu al legii. Imperativul legii morale, întrucât priveşte fiinţa umană în sine şi în relaţie cu semenii, este un imperativ categoric. Nu tot acelaşi lucru îl putem spune despre celelalte legi, cum ar fi legile din domeniul artelor sau al ştiinţelor, care au numai un caracter indicativ. Din alt punct de vedere, prescripţiile morale sunt durabile şi sunt valabile fără întrerupere, pentru toate legile din univers, până în veşnicie. Ele au în vedere omul şi societatea în care el îşi desfăşoară activitatea ca fiinţă socială. Societatea, bazată pe legile morale şi în chip deosebit legile morale creştine, deţine autoritatea jurisdicţională care o îndreptăţeşte a da legi omeneşti. Scopul lor este promovarea, realizarea sau asigurarea binelui membrilor societăţii. Dacă legea urmăreşte să îndrume spre binele obştesc, aceasta nu înseamnă decât

că ea este dată pentru satisfacerea nu numai a intereselor personale ale cuiva, opuse intereselor celorlalte persoane ale societăţii, ci este dată spre binele tuturor. Deci, ceea ce este bine pentru toţi membrii societăţii, este bine şi pentru fiecare persoană în parte. Legea, ca îndreptar obiectiv şi extern al acţiunilor umane, care are în vedere desăvârşirea omului, este ajutată de legea morală din însăşi fiinţa noastră, ceea ce înseamnă că voinţa legiuitoare a lui Dumnezeu este una şi aceeaşi externă şi internă. Deci, poruncile sale nu sunt ceva arbitrar, ci au o relaţie strânsă cu fiinţa perfectă a lui Dumnezeu şi cu însăşi natura omului şi a lucrurilor. Privită din unghiul spaţiului legea morală poate fi socotită ca locul de mijloc între Dumnezeu şi creatură, ca purtătoare a ordinii morale obiective în moralitatea subiectivă. Legea morală reprezintă, în acest sens, principiul fundamental al celei mai desăvârşite moralităţi, omul traducându-o în viaţa sa, prin conştiinţă şi faptele sale. Caracterizând legea morală, putem spune că este autonomă sau heteronomă. Kant considera această lege ca fiind apriori obiect necesar şi general al raţiunii practice sau al voinţei. După el, voinţa îşi dă singură legea şi o urmează necondiţionat numai din respectul pur al legii, ceea ce înseamnă că omul este în acelaşi timp şi propriul său legiuitor, şi propriul său supus. Astfel, în concepţia lui Kant, moralitatea are necondiţionat un caracter autonom, heteronomia excluzând de la sine caracterul adevăratei moralităţi. Cea dintâi maximă a imperativului categoric kantian este: „Lucrează astfel încât maxima voinţei tale să poată deveni lege universală”. Numai auzind această axiomă îţi poţi da seama că filosofia kantiană dovedeşte un pronunţat caracter formal. Până acum am văzut înţelesul subiectiv sau moral în sensul strict al principiului etic enunţat mai sus. Dar legea generală a eticii mai are după cum am văzut, un înţeles obiectiv sau juridic. Prin acelaşi act, în care legea creează în subiect necesitatea sau datoria de a lucra, ca principiu autonom, ea îi dă şi capacitatea de a se face respectat ca atare de toţi şi îi atribuie puterea de a cere să nu fie împiedicat în practică de alţii în această calitate a sa. Există deci, ca o condiţie obiectivă a eticii şi ca principiu al dreptului, o prerogativă perpetuă şi inviolabilă a persoanei şi obligaţia

175

176

corelativă a fiecăruia de a respecta această limită, dincolo de care opoziţia celeilalte părţi ar fi justificată şi legitimă. În această legătură indestructibilă, în această corelaţie bilaterală şi intersubiectivă se relevă precis caracterul determinării juridice. Această atitudine a conştiinţei, care răspunde celei mai adânci naturi a omului, unei adevărate şi necesare vocaţii a fiinţei noastre, nu are numai o valoare teoretică, ca formă a intelectului, dar şi o valoare practică, deoarece exprimă o exigenţă absolută, care stă la baza unuia dintre aspectele esenţiale ale eticii. Ea se manifestă psihologic în noi, nu numai ca idee, ci şi ca sentiment imperios şi indestructibil. Idee şi sentiment, care au însă aceeaşi rădăcină şi pe care le putem numi deopotrivă de drept sau de justiţie. Dreptul prin urmare, are principiul său în natura sau esenţa omului, ca şi morala, care se deosebeşte de aceasta prin obiectivitatea raportului în care se pune şi consacră caracterul absolut al persoanei. Acest caracter dobândeşte un înţeles şi o valoare juridică, întrucât e luat ca criteriu şi pivot al vieţii sociale. Toate raporturile sociale trebuie să fie măsurate şi constituite conform acestui principiu, precizând totuşi că persoana de care vorbim aici nu e individul empiric, concret, ci universalitatea subiectului, universalitate care se concretizează în diferite specii sau figuri individuale şi le reprezintă esenţa comună şi valoarea eternă. Pentru a salva această valoare, poate fi necesară chiar şi sacrificarea individualităţii în beneficiul comunităţii. Fără această deosebire fundamentală, nu e posibil a ajunge la o adevărată teorie a dreptului, după cum e imposibil a se ajunge la o adevărată morală. Acelaşi raţionament se poate face şi în raport cu sfera mai vastă de relaţii intersubiective, care contribuie la determinarea structurii istorice a persoanei şi fac ca individul să aparţină unei anumite patrii sau naţiuni. Caracterul naţional, care cuprinde limba, tradiţia istorică, un anumit tip de cultură şi educaţie, reprezintă la fiecare individ sinteza muncii şi sacrificiilor generaţiilor trecute, în unitatea lor dialectică şi reală. Acestei unităţi, individul îi datorează felul particular de a fi al fiinţei sale proprii, formaţia vieţii sale spirituale şi faţă de care este obligat să conlucreze la păstrarea şi îmbogăţirea aceluiaşi nepreţuit

patrimoniu, care i-a fost şi lui încredinţat şi de care se foloseşte în mod permanent. Prin urmare, apărând integritatea naţiunii sale, individul nu impune numai respectarea unui drept, ci îndeplineşte în acelaşi timp o obligaţie de la care nu se poate abate, care izvorăşte din însăşi ideea de justiţie. Pe bună dreptate, în sentimentul comun al tuturor popoarelor, care se oglindesc în obiceiurile pământului şi în codurile din toate vremurile, această obligaţie faţă de patrie sau naţiune e pusă alături de cea care priveşte respectul părinţilor, având în realitate acelaşi fundament. Şi pentru îndeplinirea ei, se consideră ca o datorie de a sacrifica la nevoie viaţa, ca un fel de compensare sau restituire a vieţii primite.

177

178

2. Justiţia, valoare originară a dreptului Ca şi termenul de „drept”, cel de justiţie în afara oricărui context este ambiguu, chiar derutant, iar semnificaţia şi sensurile sale comportă numeroase şi însemnate îndoieli şi neînţelegeri. Este justiţia un echivalent al dreptului, sau un element distinct şi superior faţă de drept? Ideea de justiţie vine în contemporaneitate încărcată de sensuri străvechi şi de o experienţă nu de puţine ori dramatică. În fazele vechi ale gândirii, justiţia era concepută drept corespondenţă cu ceva prestabilit. În lumea orientală şi acolo unde domneşte o concepţie monoteistă şi etică a universului, justiţia se atribuie înainte de toate divinităţii, pentru a exprima proporţia infailibilă şi armonia intrinsecă a voinţelor sale. În ce priveşte oamenii, practica justiţiei constă în supunerea la voinţa divinităţii, supunere care implică sau nu o relaţiune cu alte subiecte. În aceste condiţii rugăciunea, sacrificiul, celebrarea zilelor festive sunt considerate îndatoriri de justiţie la fel cu îndatorirea de a nu ucide sau a nu fura. Caracterul justiţiei ca formă etică în general, îşi găseşte cea mai deplină expresie în sistemul filosofic al lui Platon. Acesta ridică justiţia la rangul de principiu regulator al vieţii individuale, de virtute universală, respingând toate concepţiile care tindeau să-i determine o

funcţie specifică sau o sferă particulară de aplicare. După Platon, justiţia este proporţia între activităţi diferite într-un tot organic: fiecare dintre acestea poate poseda o virtute a sa particulară (curajul, temperanţa), dar fiecare rămâne totuşi subordonată unui principiu formal, care leagă nu numai activităţile dar şi virtuţile. Aristotel, distinge între justiţia distributivă şi cea comutativă. Justiţia distributivă se aplică la repartizarea de onoruri şi de bunuri şi tinde ca fiecare dintre membri să primească conform meritului său, iar justiţia comutativă determină formarea raporturilor de schimb după o anumită măsură. Meritul cel mai mare al teoriei aristotelice indiferent de imperfecţiunile particulare este „elementul de intersubiectivitate sau de corespondenţă în relaţiile dintre mai mulţi indivizi care se regăseşte în ultimă analiză şi acolo unde nu se arată la prima înfăţişare. Dacă Aristotel nu a împins analiza spre determinarea caracteristicilor distinctive ale juridicităţii este pentru că în mintea sa era încă viu celălalt concept al justiţiei, mai larg, sinonim cu virtutea în general”[14, p.57]. Am evocat din nou câteva aspecte ce privesc rădăcinile istorice ale justiţiei, ca valoare originară şi incontestabilă a dreptului, deoarece acestea şi-au pus definitiv pecetea inconfundabilă asupra notelor sale definitorii. Adevărurile raţionale, logic înlănţuite între ele, ale justiţiei pot fi observate şi în experienţă. Nu putem urmări formarea şi dezvoltarea unei personalităţi decât numai în funcţie de personalitatea altuia, de-a lungul unei serii de interferenţe şi legături care nu sunt altceva decât experienţe ale alterităţii. Astfel, individualitatea se întăreşte şi se educă în sensul socialităţii. Recunoaşterea reciprocă a fiinţei fiecăruia duce imediat la necesitatea unei măsuri şi a unei limite atât pentru una cât şi pentru cealaltă. Această limită va putea fi desemnată empiric în diverse feluri şi va putea oscila ca urmare a nenumăratelor circumstanţe, dar nu va putea lipsi niciodată, căci este o exigenţă apriori a naturii conştiinţei. Relaţiile de convieţuire sunt inspirate de o riguroasă concepţie a unui respect conform unui criteriu matematic de egalitate sau de proporţie. O asemenea egalitate se urmăreşte iniţial, printr-o

corespondenţă materială şi sensibilă între lucruri, iar în fazele ulterioare se caută mai ales o corespondenţă virtuală şi inteligibilă de valori, dar schema logică, fundamentală rămâne aceeaşi. Exemplul tipic al formulărilor primitive ne este dat de faimoasele formulări biblice: „Cine va lovi de moarte vreo persoană să fie supus morţii şi cine va lovi de moarte un animal să-l plătească. Şi când cineva va fi produs o leziune corporală aproapelui său, să-i facă şi lui la fel: ruptură pentru ruptură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”[11, p.88]. Din aceeaşi concepţie se inspiră şi legislaţiile care oricât ar fi de arhaice, reflectă substanţa tradiţiilor juridice preexistente, ale căror origini se confundă cu ale omenirii. Din punct de vedere practic, conceptul de justiţie e nesigur şi variabil şi în orice caz are nevoie de precizări pentru aplicarea lui în practică, legea având tocmai menirea să-l transforme şi să-l fixeze pe terenul practicii, beneficiind însă de virtuţile directoare ale justiţiei ca valoare. Legea este destinată să asigure ordinea juridică într-o societate dată, iar scopul ei este justiţia, adică reglementarea echitabilă pe cale raţională şi obiectivă a relaţiilor juridice individuale. S-a remarcat că în lungi perioade din viaţa indivizilor şi popoarelor, cele două noţiuni enunţate, dreptul şi justiţia au apărut reduse la una singură şi s-a considerat că este just tot ceea ce s-a stabilit. În acest sens, Socrate derivă obligaţia de a da ascultare legilor (chiar când acestea sunt dure sau injuste), din legătura naturală şi contractuală care-l uneşte pe cetăţean de patrie. Justiţia însă nu se confundă cu juridicitatea. Caracterul ideal al justiţiei poate explica însă şi antiteza drept justiţie. Este posibil ca date ale experienţei juridice să intre în conflict cu exigenţa absolută a justiţiei prin care conştiinţa nu o poate atinge altundeva decât în ea însăşi. De aici, rezultă clasica distincţie între dreptul în sens restrâns (justul absolut sau legal) şi justul absolut sau ideal, care constituie dreptul natural. Justiţia se anunţă ca valabilă prin propria sa autoritate şi acolo unde determinările sistemului în vigoare contrastează în mod irepetabil cu exigenţele elementare ale justiţiei, exigenţe care sunt însăşi raţiunea vieţii acelui sistem şi care imperios renasc din conştiinţe.

179

180

Dacă lupta pentru dreptate trece de ordinea stabilită, aceasta nu trebuie să însemne un simplu arbitrar, ci respectul pentru o lege mai înaltă, mai severă, o subordonare la o ierarhie de valori. Realizarea menirii juristului în lupta pentru justiţie implică îmbinarea raţionalităţii cu imperativitatea, moralitatea cu constrângerea, forţa spirituală cu atitudinea intransigentă, toate sub zodia omenescului. Pentru că, aşa cum aprecia profesorul Eugeniu Speranţia, pe lângă pregătirea ştiinţifică, inteligenţă ascuţită, pe lângă probitate şi imparţialitate, cel care aplică dreptul trebuie să aibă o mare iubire de oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o conştiinţă clară a rolului pe care îl are între oameni, un cald entuziasm pentru justiţie şi o clară conştiinţă a rolului pe care îl are între oameni: ”Dacă iubirea de oameni este dublată de un sentiment viu al răspunderii proprii şi de cel al justiţiei, niciodată clemenţa sa nu va aluneca în slăbiciune îngăduitoare, care încurajează încălcările legii. Dacă sentimentul propriei răspunderi şi al justiţiei riguroase este retuşat, şi pus la punct printr-o mare iubire de oameni şi printr-o subtilă înţelegere pentru sufletul omenesc, niciodată judecătorul nu va lovi cu prea multă asprime acolo unde e posibilă îndreptarea şi vindecarea, niciodată nu va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia îmbrăcată în forme legale. Juristul nu lucrează cu materie neînsufleţită ca zidarul sau mecanicul, ci are de-a face cu frământările şi furtunile simţirii omeneşti, ci dezlănţuirile tuturor suferinţelor şi tuturor patimilor, cu susceptibilitatea şi sensibilitatea celor mai variate caractere, cu aspiraţiile dar şi cu mizeriile nenumărate ale vieţii omului”[30, p.467]. Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a indivizilor şi a societăţilor conferită de normativitatea juridică, prin respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul protecţiei juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale legitime, a climatului social care permite „coexistenţa libertăţilor”. Această protecţie este incompletă, ea limitându-se la „teritoriul juridicităţii”, la acele relaţii sociale reglementate de normele juridice. Siguranţa juridică este relativă deoarece sistemul de interdicţii, obligaţii, acţiuni permisive instituite de normele juridice poate fi

încălcat prin voinţa liberă a indivizilor, care, în acest caz, suportă sancţiunile prevăzute de normele juridice. De siguranţă juridică se bucură în primul rând cei care respectă normativitatea juridică, având dreptul de a beneficia de relaţii sociale, în care comportamentele altor indivizi se înscriu în „perimetrul” prevăzut de normele juridice, în caz contrar, împotriva lor pot fi folosite proceduri, mecanisme, garanţii care să apere şi să restabilească imediat drepturile încălcate. De aceea ea nu este anulată–poate în mod paradoxal–nici în cazul indivizilor care prin comportamentul lor antisocial o sfidează, aceştia având dreptul la un anumit tratament juridic, la apărare şi la alte garanţii juridice, care permit estimarea unei anumite reacţii sociale a organelor care aplică normele juridice, proporţional cu fapta socială săvârşită. Configuraţia şi conţinutul securităţii juridice sunt specifice, în funcţie de tipul de normativitate juridică de la care emană. Ea poate fi sufocantă pentru persoana umană, în cazul societăţilor totalitare, în măsura în care ea a existat, sau poate fi un climat social protejat juridic, care permite manifestarea liberă a indivizilor, creativitatea socială, protejând drepturile şi libertăţile fundamentale. Securitatea juridică instituie condiţia minimală pentru realizarea justiţiei în societate. Gradul său de realizare depinde de certitudinea dată de normele juridice, de precizia acestora, ea subliniind izvoarelor juridice şi în special a legii, cât şi de modul în care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia într-o societate. Securitatea sau siguranţa juridică, este o caracteristică a tuturor civilizaţiilor lumii, iar exigenţa acesteia s-a născut dintr-o necesitate profundă ca şi aceea de lege în natură. Ea este „scutul juridic” contra anarhiei.

181

182

3. Binele public şi demnitatea umană O altă latură a normelor juridice, într-un oarecare consens cu preceptele morale, o formează realizarea binelui comun. Evident, dreptul nu are în vedere persoana, ci societatea ca entitate distinctă de indivizii ce o compun. Societatea are propria ei materialitate şi propria

ei viaţă psihică deosebite de natura individului. Pentru aceasta, normele juridice n-au în vedere interioritatea cuprinzătoare a persoanei, chiar dacă viaţa societăţii se desfăşoară în mintea indivizilor ei. Totuşi, unii cercetători se întrebă, dacă nu cumva bogăţia vieţii psihice a individului nu este un fapt social. Ca una dintre valorile care orientează normativitatea juridică, binele public, evidenţiază între altele, importanţa societăţii şi a progresului acesteia, pentru individ, care în mod inerent este o fiinţă socială, un „zoonpolitikon” cum spunea Aristotel. Dacă dreptul, este cosubstanţial ideii de societate, finalitatea regulii de drept nu va fi decât finalitatea societăţii, însuşi binele comun. Şi cum binele comun în cazul societăţii-stat este binele comun public, finalitatea regulii de drept este binele public (naţional pe plan intern, internaţional pe plan internaţional). În această concepţie, politica şi dreptul se împletesc în aceeaşi finalitate: mai exact, dacă politica este ştiinţa şi arta binelui public, regula de drept este parte a doctrinei politice. Din punct de vedere moral vorbim, de asemenea, de binele social nu de scopul social, care este mai mult anonim decât ceva concret. Împlinirea societăţii nu se realizează dacă mai înainte persoana nu s-a realizat pe sine ca fiinţă conştientă de mesajul său în societate. Pe de altă parte societatea poate fi considerată ca fiinţă colectivă numai dacă ea consideră pe om ca subiect al ei. Definiţia „orice existenţă găseşte binele său în conservarea naturii sale şi a proprietăţilor sale”, trebuie raportată la om, nu la societate. Numai omul are conştiinţă de sine şi gândeşte la binele său propriu şi la folosul celor din jurul său. Cu cât el practică binele cu atât el păstrează unitatea societăţii în care trăieşte. Cine poate păstra coerenţa societăţii, dacă nu omul care păstrează ordinea formală a societăţii şi este destinatarul acestei ordini. Numai dacă societatea preia atribuţiile omului, acesta, într-adevăr, poate să perceapă ordinea sociala ca fiind realizată pentru el. În acest sens asistăm la o răsturnare a ordinei fireşti unde societatea devine centrul universului şi tot ea ajunge măsura tuturor lucrurilor, spre marea deziluzie a persoanei umane.

Subiectul imediat destinatar şi beneficiar al binelui public, este publicul în general, altfel spus, toată lumea, fără referire la particularităţile indivizilor, ale categoriilor sociale şi ale comunităţilor particulare, având în vedere generaţiile actuale şi generaţiile viitoare. Din punct de vedere formal, ceea ce publicul revendică drept binele său propriu, este ceea ce este specific binelui fără distincţie, un ansamblu de condiţii generale, mijloace care permit dezvoltarea personalităţii fiecăruia şi a activităţilor legitime. Interpretat de o asemenea manieră, binele public presupune o certă ordine, generatoare de siguranţă şi încredere. De aici rezultă necesitatea unei certe coordonări raţionale a activităţii oamenilor în interesul oamenilor, şi prin consecinţă competenţa statului, presupusă de interesul comun. Din punct de vedere material, binele public înglobează în sinele său universalitatea valorilor interesului uman. Prin bine public înţelegem o serie de aspecte ca: – binele public economic, moral, intelectual, biologic; – binele individual, care vizează valorile care perfecţionează individul; – binele colectiv, social, comunitar, care vizează dezvoltarea populaţiei. Binele public se raportează la statul însuşi, la constituirea, organizarea şi funcţionarea sa. În această perspectivă, statul se va abţine să se amestece în economie sau cultură, în afacerile indivizilor sau ale grupurilor, dar el va avea o politică economică, o politică culturală, o politică a moralităţii şi a sănătăţii, ce comportă în acelaşi timp un diagnostic dat de exigenţele binelui public în diferite domenii, un plan sau un program propriu de realizare. Binele public nu este o simplă tehnică, pentru că el este în relaţie pe toate planurile cu o certă concepţie a finalităţii umane. Există fără îndoială o ştiinţă generală şi abstractă a binelui public, ştiinţă filosofică prin consecinţă, care are ca parte centrală filosofia politică. Din perspectiva juridicităţii, binele public solicită soluţii la probleme ca: – există şi care este fondul moral comun al acestui „bine” în condiţiile pluralismului valorilor morale dintr-un stat?

183

184

– este recunoscut ca atare „binele comun” de către majoritatea cetăţenilor? – având în vedere distincţia dintre binele public dezirabil şi binele public realizabil, cât poate fi întruchipat în plan juridic? – care este materializarea binelui public din perspectiva generaţiilor prezente şi viitoare?, etc. În acest context, în opinia unor autori, în societăţile contemporane, determinarea interesului general care fundamentează binele public nu apare posibilă decât într-un număr foarte restrâns de domenii (apărarea, politica faţă de străini, conservarea principiilor sistemului politic şi economic, securitatea statului). Pentru rest, interesul general este un compromis între interesele particulare divergente ale societăţii civile. În această optică, interesul general nu va fi decât rezultatul unei pluralităţi de interese particulare, rezultat în stabilirea căruia un rol important îl au mecanismele de comunicare şi participare. Am propus pe parcursul acestei lucrări un sistem valoric, minimal şi deschis, care orientează dreptul şi care cuprinde printre elementele sale adevărul juridic, justiţia,binele public, securitatea juridică. Expresia concentrată a acestui sistem, paradigma sa, ar putea fi demnitatea umană, în sensul cel mai larg, ca respect al condiţiei umane în toată varietatea sa. Într-adevăr, adevărul juridic este şi o chestiune de demnitate umană; libertatea permite exprimarea demnităţii umane, afirmarea sa plenară; justiţia este şi recunoaşterea şi echilibrul demnităţii umane, regăsită şi recunoscută în alţii; securitatea publică protejează demnitatea umană; binele public nu poate fi decât binele demnităţii umane la scara societăţii. Ca expresie a interdependenţelor între valorile propuse, demnitatea umană nu anihilează caracterul ireductibil al acestor valori. Ea este însă în măsură, să ofere principiul director, axul structural al sistemului de valori care ghidează dreptul: dreptul este pentru om, pentru persoana umană în diversitatea nevoilor şi manifestărilor sale. Aceasta înseamnă că dreptul trebuie să contribuie prin climatul său normativ specific la: – conservarea şi dezvoltarea omului ca fiinţă bio-psiho-socială;

– normalitatea asigurării satisfacerii nevoilor sociale; – realizarea siguranţei civice; – să ofere repere legitime în competiţia pentru afirmarea personalităţii umane; – instituirea şi dezvoltarea cadrului social, în care fiecare este cu alţii şi libertăţile trebuie să coexiste; – să asigure climatul juridic necesar realizării de către fiecare a idealului creator. Sistemul de valori care ghidează dreptul, conţine elemente perene dar şi variabile, el are o anumită dinamică conexată la timpul istoric care îl parcurge, poate coopta noi valori, cu privire la care demnitatea umană poate constitui un standard iniţial. De aceea încheiem cu spusele marelui profesor Mircea Djuvara, care preciza: „ideea fundamentală care stă la baza dreptului este respectul demnităţii omeneşti, respectul omului faţă de om, cu simpatia faţă de semeni, prin urmare respectarea tuturor drepturilor lui legitime, adică a acelora care nu reprezintă încălcarea libertăţii celorlalţi.”[11, p.78].

185

186

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Andrei Petre: „Problema valorii în drept”, în „Opere sociologice”, vol.I, Editura Academiei R.S.R.,1973. 2. Antoniu George: „Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 3. Banciu Dan: „Sociologie juridică”, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995. 4. Bâtlan Ion: „Introducere în istoria şi filosofia culturii”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993. 5. Biriş Ioan: „Valorile dreptului şi logica intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996. 6. Blaga Lucian, „Despre conştiinţa filosofică”, Editura Facla, Timişoara, 1974. 7. Ceterchi Ioan: „Teoria generală a statului şi dreptului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967. 8. Cicero, „Despre legi şi despre stat”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. 9. Craiovan Ion: „Introducere în filosofia dreptului”, Editura All Beck, 1998. 10. Culic Nicolae, „Mircea Djuvara - teoretician şi filosof al dreptului” Editura Trei, 1997 11. Djuvara Mircea: „Eseuri de filosofie juridică”, Editura Trei, 1997. 12. Descartes Rene, „Discurs asupra metodei”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 13. Georgescu Ştefan, „Filosofia dreptului. O istorie a ideilor”, Editura All, 1998. 14. Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Editura Europa Nova, 1992 15. Grotius Hugo, „Despre dreptul războiului şi al păcii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 16. Gusti Dimitrie, „Sociologie juridică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997. 17. Hatmanu Ioan, „Istoria doctrinelor juridice”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997. 18. Hegel G,W.F. „Principiile filosofiei dreptului”,Editura IRI, Bucureşti,1996

19. Kant Immanuel, „Scrieri moral-politice”, Editura Ştiinţifică, 1991. 20. Kant Immanuel, „Critica raţiunii pure”, Editura IRI, Bucureşti, 1994. 21. Mihai C. Gheorghe, Motica I.Radu, „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului”, Editura All, 1997. 22. Montesquieu Ch., „Despre spiritul legilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1964. 23. Munteanu Roxana, „Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996. 24. Negulescu P.P. „Filosofia Renaşterii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986. 25. Popa Nicolae, „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996. 26. Popa Nicolae, Dogaru Ion, „Filosofia dreptului. Marile curente”, Editura All Beck, 2002. 27. Popescu Sofia, „Introducere în studiul dreptului”, Editura UNEX, Bucureşti,1991. 28. Râmbu Nicolae, ”Introducere în filosofie”, Editura Universităţii „A.I.Cuza”, Iaşi, 1993. 29. Rousseau J.J., „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958. 30. Speranţia Eugeniu, „Introducere în filosofia dreptului”, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946. 31. Stroe Constantin, „Reflecţii filosofice asupra dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998. 32. Stroe Constantin, Culic Nicolae, „Momente din istoria filosofiei dreptului”, Editura Ministerului de Interne, 1994. 33. Tănase Alexandreu, „Introducere în filosofia culturii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968. 34. Vianu Tudor, „Studii de filosofia culturii”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982. 35. Vlăduţ Ioan, „Introducereîn sociologia juridică”, Editura Ministerului de Interne, 1992. 36. Zamfir Elena „Cultura libertăţii”, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

187

188

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE / pag. 5 CAPITOLUL I OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului / pag. 9 2. Domeniile filosofiei / pag. 10 3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului / pag. 12 CAPITOLUL II MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Antichitatea / pag. 15 2. Evul mediu / pag. 20 3. Epoca modernă / pag. 22 4. Epoca contemporană / pag. 34 CAPITOLUL III ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL JURIDIC 1. Dreptul natural / pag. 39 2. Idealismul în drept / pag. 41 3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ / pag. 42 4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar / pag. 45 CAPITOLUL IV PROBLEME FUNDAMENTALE DE ONTOLOGIE JURIDICĂ 1. Ontologia-definiţie, problematică, evoluţie / pag. 46 2. Conceptul de existenţă şi realitatea juridică / pag. 49 3. Domenii ale existenţei / pag. 51 4. Determinarea spaţio-temporală a existenţei / pag. 55 CAPITOLUL V GENEZA DREPTULUI DIN PERSPECTIVA SISTEMICSTRUCTURALĂ 1. Conceptele de element, sistem şi structură / pag. 59 2. Formele istorice de comunitate umană şi geneza dreptului/64 189

3. Specificul dreptului în statul naţional / pag. 71 CAPITOLUL VI ROLUL DETERMINISMULUI ÎN FORMAREA DREPTULUI ŞI DEZVOLTAREA LUI 1. Caracterizarea şi categoriile determinismului / pag. 73 2. Categoria de cauzalitate şi raportul de cauzalitate în dreptul penal / pag. 75 3. Categoriile de necesitate şi întâmplare, posibilitate şi probabilitate / pag. 78 4. Legea ca determinare juridică / pag. 82 CAPITOLULVII LIBERTATEA CA FUNDAMENT AL DETERMINISMULUI SOCIAL 1. Specificul determinismului social / pag. 84 2. Libertatea, omul şi condiţia umană / pag. 87 3. Libertatea juridică / pag. 92 CAPITOLUL VIII METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Conceptul de metodă / pag. 94 2. Metodele filosofiei / pag. 99 3. Teorie şi metodă în filosofia dreptului / pag. 101 CAPITOLUL IX ELEMENTE DE EPISTEMOLOGIE JURIDICĂ 1. Teoria cunoaşterii şi epistemologia juridică / pag. 104 2.Caracteristicile adevărului şi procesualitatea dobândirii lui / pag.108 3. Criteriile adevărului / pag. 112 4. Tipuri de adevăr. Adevărul juridic / pag. 116 CAPITOLUL X DREPTUL, CA REFLECŢIE FILOSOFICĂ 1. Definirea şi identitatea dreptului / pag. 120 2. Scop, ideal şi funcţie în drept / pag. 124 190

3. Finalităţile dreptului / pag. 128 4. Reflecţii româneşti despre menirea dreptului / pag. 133 CAPITOLUL XI SOCIETATE ŞI DREPT DIN PERSPECTIVĂ FILOSOFICĂ 1. Norma juridică şi ordinea socială / pag. 135 2. Normele juridice în statul de drept / pag. 143 3. Dreptul moralei şi morala dreptului / pag. 144 4. Funcţiile sociale ale dreptului / pag. 149 CAPITOLUL XII FILOSOFIA ACŢIUNII ŞI DREPTUL 1. Praxiologia-disciplină filosofică / pag. 150 2. Praxiologia procesului penal / pag. 152 3. Praxiologia procesului civil / pag. 159 CAPITOLUL XIII ELEMENTE DE AXIOLOGIE JURIDICĂ 1. Conceptul,originea şi geneza valorilor / pag. 162 2. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii / pag. 166 3. Specificul valorilor juridice / pag. 169 4. Cultura şi civilizaţia juridică / pag. 173 CAPITOLUL XIV FUNDAMENTUL RAŢIONAL AL FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Etic şi moral în filosofia dreptului / pag. 177 2. Justiţia, valoare originară a dreptului / pag. 181 3. Binele public şi demnitatea umană / pag. 185 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE / pag. 190

191

192