studiu de caz Literatura aservita Ideologiei comuniste diacritice- verificat

1. Argumentul 2. Începuturile 3. Omul nou.Viață nouă. 4. P.C.R-Poporul.Ceaușescu.România 5. Critica și istoria literară 6. Aspecte ale dramaturgiei 7. Reportajul literar 8. Poezia- Apariții editoriale 9. Proletcultismul 10. Poezia proletcultistă 11. Față în față cu literatura scrisă în comunism 12. Atitudinea criticii față de literatura din comunism. Scepticii și continuatorii 13.Anexe 14.Concluzii

5

Argumentul Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social , potrivit căreia comportamentul fiecărei persoane nu este indus de propria individualitate, ci de clasa din care provine . Drept urmare , devine obligatorie educarea sa în spiritul noii societăți , comuniste , singura care , se afirmă , îi poate asigura dezvoltarea plenară . În această situație, rolul literaturii ca mijloc de propagandă devine covârșitor , ea având menirea să educe individul în spiritul supunerii față de partid și de conducătorul său, dar și de ură față de tot ce se opune acestei atitudini . Ca unică alternativă de existentă , propaganda aduce astfel în prim-plan sloganul „ Cine nu este cu noi este împotriva noastră „ , cultivând insistent mitul patriei primejduite și , drept urmare, vigilența față de „dușmanii” poporului și necesitatea luptei de clasă, internaționalismul proletar ( Proletari din toate țările , unițivă ! ) , dar și cultul Conducătorului providențial . Doctrina comunistă, concepe organizarea și conducerea societății pe baza dictaturii proletariatului și promovează represiunea ca principiu al politicii de stat. Acest lucru se face cu ajutorul unui aparat polițienesc riguros organizat, fără a fi supus controlului politic, al legilor și chiar al unor autorități ale statului. Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste ideale este: „ De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități ” , sintagmă a preluată (aproape literal) din Noul Testament. Practic însă, comunismul impunea cenzura, pușcăria politică, lagăre de muncă, teroarea polițienească, crima politică, reprimarea libertăților individuale și controlul populației prin agenți ai serviciilor secrete. *

6

Începuturile 1944(12 noiembrie)-se înființează ARLUS(Asociația Romană pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietica),avându-l președinte pe C-tin I.Parhon.Președintele secției literatură si filosofie este M.Sadoveanu.La 10 decembrie apare primul număr al revistei Veac Nou,principalul instrument propagandistic al asociației. 1945-se inființează Universitatea Muncitorească a PCR,numită din 1946”Ștefan Gheorghidiu”,înnaltă școală de pregătire muncitorească pentru fiii si fiicele poporului. În 1946- se dă publicității o primă listă cuprinzând titlurile a 2638 de cărți care sunt interzise,din bibliotecile publice si distruse. În 1948-se tipărește,într-un volum de peste 500 de pagini,o nouă listă de Publicații interzise,care cuprinde un număr sporit de autori și titluri:8779.Astfel,din librarii,biblioteci publice si chiar case sunt confiscate și distruse cărți semnate de Vasile Alecsandri,Grigore Alexandrescu,Ion Agârbiceanu,Dimitrie Anghel,Nicolae Bălcescu,Ctin Bacalbașa,I.A.Bassarabescu,L.Blaga,I.Barbu,G.Bacovia,Gh.Braiescu,Al.BratescuVoinesti,Dimitri Bolintineanu,Dimitrie Cantemir,Otilia Cazimir,Serban Cioculescu,Emil Cioran,G.Cosbuc,Anghel Demetrescu,Victoria Eftimiu,Mircea Eliade,M.Eminescu,Nicolae Fimilion,Radu Gyr,Ion Ghica,Octavian Goga,B.P.Hasdeu,Aton Holban,G.I.Bratianu,Eugen Ionescu,Titu Maiorescu,Gib.I.Mihailescu,Costache Negruzzi,Alexandru Odobescu,Anton Pann,Hortensia Papadat-Bengescu si inca multi altii. În ianuarie 1948,numele lui Tudor Arghezii insuși este scos din literatură,iar volumul cu “Una suta una poeme”,retras din librării. 1949-sunt interzise 119 creații populare cu “conținut ideologic neadecvat”(cantece inspirate de Maria Tanase,Maria Lataretu,Fanica Luca,Ioana Radu si altii),multe din ele pentru ca vehiculau formula legionara”foaie verde”.Devine obligatorie inregistrarea mașinii de scris la Miliție. 1949-se inființează Școala de Literatură”Mihai Eminescu”,al cărei scop era să producă scriitori pe bandă rulantă.Condițiile admiterii:origine socială”sanatoasă”și recomandarea comitetului de partid.Va fi desființată in 1955. 1952-în urma apariției “genialei”lucrare a tovarașului Stalin,Maximul si problemele lingvisticii,este suprimată revista “Cum vorbim”redactată de Al.Graur; este ,totodată,criticată”atitudinea dusmanoasă”al lingviștilor Iorgu Iordan,Al.Rossetti si Al.Graur,ultimii doi fiind scoși din invățământ ca necorespunzători.*

7

Omul nou.Viață nouă. Lucian Boia afirmă că mitologia comunistă este deterministă şi voluntaristă, libertară şi totalitară, democratică şi elitistă, internaţionalistă şi naţionalistă, iar la nivelul discursului istoric, structurală şi evenimenţială. Precursorul comunismului, marxismul s-a bazat pe teoria valorii şi a plusvalorii ca principiu determinist. Marx lua în considerare ca valoare munca fizică a proletarului. Exploatarea clasei proletare de către capitalişti este un prim pas către societatea comunistă, pas înfăptuit prin eliminarea păturii parazite şi exploatatoare. Dar secolul XX nu oferă niciun punct de convergenţă cu teoria lui Marx. Începuturile comunismului au apărut în ţările cele mai sărace ale lumii, Rusia, China, Angola sau Etiopia. Prin Trotsky şi Lenin, comunismul nu mai este determinist, el devine voluntarist. Adică o economie nouă, o societate nouă, un om nou, un mediu natural nou, nimic nu este imposibil. Proiectele lui Ceauşescu care astăzi par aberante, se încadrau în marele proiect ideal al comunismului. Reconstruirea satelor şi oraşelor, nivelarea formelor de relief, secarea lacurilor şi inventarea altora noi îşi propun schimbarea lumii din temelii, conform cu acordurile Internaţionalei sau cu Tezele despre Feuerbach. Comunismul înfăptuit de mase pentru mase este o construcţie artificială consolidată şi menţinută prin forţă pentru a nu se dizolva de la sine. Partidul reprezintă exponentul maselor. El trebuie să dea un lider. Acesta devine întruchiparea partidului. Comunismul se afirmă însă ca o teorie universalistă. Dictonul care a stat la baza acestei teorii, "Proletari din toate ţările, uniţi-vă !" avea ca principiu lupta împotriva burgheziei din toate ţările. Clasa muncitoare trebuie să se răscoale împotriva îmbogăţiţilor sorţii, a capitaliştilor, un om nou este egal cu alt om nou, societatea de mâine este radioasă. Evoluţia comunismului spre naţionalism este evidenţiată prin exacerbarea celui din urmă, accentul nu mai cade pe viitor ci pe trecut. Modelul românesc este o ramificaţie a celui rusesc (protocronism), astfel, în anii '50, cu puţine excepţii, întreaga ştiinţă şi tehnologie mondială fuseseră create de savanţii ruşi. "Omul nou este înzestrat cu o voinţă extraordinară, cu o putere de muncă nu mai puţin extraordinară, un spirit de abnegaţie neîntâlnit, cu o disciplină de fier si cu o hotărâre din cele mai dârze El este omul civilizaţiei noi şi necunoscute, unei morale noi, unui umanism adânc, al realismului înaripat " (Gheorghe Dinu - poetul modernist interbelic Ştefan Roll, 1946) Cele zece porunci din finalul eseului Homo sovieticus de Alexandr Zinoviev acreditează triumful urii, lipsei de speranţă, disperării. "Nu iubiţi ! Am iubit şi am fost iubit odată. A fost o tortură. În propria noastră fiinţă personificam de fapt imposibilitatea iubirii adevărate şi de aceea ura reciprocă ne-a cuprins etern sufletele". "Omul nou", văzut ca un Făt-Frumos de laborator este îndemnat să dispreţuiască nu numai iubirea, ci şi speranţa, să nu se încreadă în nimeni, "să scuipe pe prieteni", să nu se cunoască pe sine. Moartea trebuie să reprezinte pentru el cea mai de preţ răsplată a propriei nimicnicii. Gabriel Liiceanu conchide cu privire la ce reprezintă omul nou: "Omul nou este inovaţia care a costat omenirea cel mai mult. Pagubele pe care le-a produs această inovaţie sunt în principiu incalculabile. La limită, ele nu pot fi evaluate decât prin pierderea unei calităţi fundamentale: viaţa. Comunismul, generalizat pe scara planetei şi perpetuat, ar avea ca

8

efect dispariţia speciei umane. Pentru că distruge adăpostul acestei specii, societatea". În anii '60 - '70, pe pereţii şcolilor şi ai universităţilor din România, întâlnim lozinci ca "Interesele colectivului sunt mai presus decât interesele individului" sau "Trebuie să educăm nu pentru fericirea individului, ci pentru fericirea comună, pentru lupta comună". * În 1974, la cel de-al XI-lea Congres al Partidului Comunist Român, este adoptat în unanimitate Codul principiilor şi normelor muncii comuniştilor, al eticii şi echităţii socialiste. Premisa pe care se ridică întregul edificiu este asumată cu mândrie: "P.C.R. acordă o atenţie primordială formării omului nou". Concluzia este că omul nu mai trăieşte decât pentru "a servi cu credinţă cauza partidului şi a patriei", sau cel puţin aşa pare. El pune mai presus de orice " înflorirea materială şi spirituală a patriei socialiste, afirmarea ei în rândul naţiunilor lumii". Ce este deci, omul nou ? Inamicul numărul unu al omului. El este antielitism, antiindividualism, antiintelectualism, este omul de mâine destinat uniformizării, colectivismului şi politizării. Fiinţa lui este pătrunsă şi direcţionată de un mesianism cu totul superior. "Punând accentul pe mesianic, părintele Gala Galaction, printr-o minunată metaforă, asemăna opera popoarelor sovietice, răspunderea asumată de ele în 1917 şi calvarul îndurat de ele, cu Golgota Mântuitorului Iisus Hristos" in Veac Nou din 1947. Cele două feţe ale mitologiei comuniste (Lucian Boia) Autoritățile nu scapă din vedere școala,fiind interesată primenirea ideologică a manualelor și a programelor didactice(întruncât toate manualele anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz).În 1948,reforma sovietizantă a invățământului schimbă radical compoziția de clasă a personalului didactic,inființându-se facultăți muncitorești care produc pe bandă,in cateva luni,”specialiști”cu origine sanatoasă,abți să-i înlocuiască pe cei diponibilizați,concediați sau trimisi în pușcărie. Tinerii studiază după materiale de propagandă cu vag aspect didactic încropite la repezeala,pe măsura ce se publica scrieri cu mesaj comunist și se impun nume noi.În anul 1950 apar Tezele provizorii de istoria literaturii române,în care creația literară era ilustrată intre alții,de necunoscuți precum Ion Paun-Pincio,D.Th.Neculita,Raicu IonescuRion ,Al.Sahia,A.Toma,Dan Desliu,Maria Banus si Mihai Benciuc.Sunt considerate ”snoabe”,”mistice”,”descompuse”,”dezumanizate”,”degenerat”,”morbide”, și “decadente” toate creațiile simboliste,ermetice suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste și etc. Este condamnat,de asemenea,tot ce ține de esteism.Însuși locul în literatură al lui M.Eminescu e pus sub semnul intrebării,căci poetul ″nu numai că am impărtășit și propagate o filosofie ideaslistă și un pesimist contagios,dar a și compus versuri ce poartă semnele”periculoase”ale formalismului decadente.„Cine nu scria într-un limbaj popular acccesibil și nu avea o concepție “înaltă”,materialist dialectică asupra vieții, cine arată ori cat de mică simpatie pentru intimitați poetice,pentru naturalism, pentru erotism și divertisment,pentru proza analitică,polițistă sau de aventuri se descalifică în ochii partidului ca scriitor. Numeroși intelectuali de prestigiu au fost arestați și condamnați la mulți ani de închisoare,fiind acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale printre ei se numără C-tin Noica,Dinu Pillat,Al.Paleologu,Vladimir Streinu,V.Voiculescu,Nechifor Crainic.*

9

P.C.R-Poporul.Ceaușescu.România Două principale instrumente au făcut posibilă perpetuarea dictaturii comuniste : poliția politică si propaganda . Scopul lor a fost să distrugă cetățeanul , spiritul civic în genere , și să construiască un individ –omul nou – perfect manevrabil . Versurile lui George Lesnea “Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n pruncul din leagăn / Și-n omul cărunt / E-n viata ce vesnic nu moare. „ , invățate de elevi vreme de mai multe decenii , exprimă , probabil , cel mai exact natura dominației totalitare. Intelectualii au fost șomați să se conformeze dogmelor „realismul socialist″ , pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul , ci ceea ce decidea partidul că trebuie să fie : ″Avem nevoie ca arta , avem nevoie ca industria cinematografică și teatrele să zugrăvească esența și modelul omului nou pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumusețăm vreum erou , este bine ca el să devină un exemplu , pentru ca tinerii să înțeleagă și să stie că așa ar trebui să fie!„ , hotărâse Ceaușescu . „Omul nou ″ glorificat de propaganda regimului era , de fapt , ființa total pliabilă , fără „șira spinării ″ și fără un sentiment al responsabilității . În același timp , propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur – epoca Ceaușescu ″ cultul personalității Conducătorului ( care a devenit , mai ales după 1986 , fundamentul ideologic al sisitemului comunist ) , prezentat drept ″călăuză vizionară , erou între eroii neamului , ființă providențială , personalitate de vârf a vieții internaționale, demiurg , arhitect strateg de genii„. Nimic din ceea ce hotăra Conducătorul nu pute fi discutat sau contestat , deși realitatea cotidiană producea din ce in ce mai multe motive de nemulțumire . S-a ajuns chiar ca , în anii ‘80 , să fie interzisă în programele de radio și de televiziune sau în presă cuvinte precum „întuneric″ , „frig ″ , „foame ″ , „moș ″ , „babă ″ , „moarte ″ , „cruce″ , „preot ″ , „portocale ″, „banane″ , „cafea ″ etc. , unele fiind luate drept aluzii la adresa cuplului prezidențial. Propaganda prin intermediul literaturii a simplificat la maximum mecanismul creației. Principiul estetic , condiția însăși a artei și în toate timpurile , a fost înlocuit cu acela al eficienței în ceea ce privește atingerea obiectivului propagandist . Drept urmare , scriitorul a devenit un simplu executant al comenzii ideologice venite din partea partidului. Eugen Negrici descrie astfel mecanismul „creației″ : „S-a putut băga de seamă că procesul analogic , metaforic , dificil și individual [al artei literare] poate fi infinit aceelerat dacă e produs într-o serie de mecanisme multiplicatoare . Materia primă alcătuită din substantive – puține și privilegiate , cum se și cade într-o industrie cu tradiție . Aceste cuvinte prețioase a claselor primare : pământ , glorie , munți , cetate , grădini , aripi , oțel , pâine , văzduh , ctitori , destin , rouă , demnitate , nimb , recoltă , ciocârlie , steag. Adăugăm din memorie: glie , tezaur , strămoș , grâu , arbore , izvor , plai , Carpați , torent , pisc, Bărăgan , Dunăre (și altele după originea peotului ) , soare , metal , marmură , daci , romani , culmi , Ștefan , Mircea , epopee și alte cateva , dar nu mai multe de zece. Apoi , în rețetă trebuia obligatoriu să figureze – si această iscusință venea cu experiența – câteva substantive , fară de care materia nu se lega și nu căpăta luciul iradiant căutat:inimă , catarg , vatră , vis, rod , temeiuri , orizont , basm , faptă , mireasmă , efigii , fluvii , rampe , zodie , cunună , infinit , arcuire, boltă , rapsod , rază , ieri , azi , mâine. În asemenea amestec era de ajuns să verși un număr oarecare de adjective (măreț, vast,

10

fierbinte, sărbătoresc, senin, natal, triumfal , legendar ) și miezurile se legau obsesiv , tiranic , ca mânate de oarba magie a forțelor inerției , într-o serie de sintagme curente : pământ de glorii , vatră sacră , voință suverană , timp legendar , mărețul vis , inima fierbinte , porți de aur , pământ strămoșesc , tărâm de vis , arcuire zveltă , plai mirific , boltă clară . Mari servicii , grăbind procesele de cristalizare , aduceau rimele care obligau pe producător să fie atent și corect , să nu se abată de la tehnologia prevăzută . Ca să se pună in miscare angrenajele , cele câteva sintagme prefabricate trebuiau neapărat branșate la un număr dat de verbe. * În sectorul liric,in anul 1949,va fi liniște;convulsiile,demolarile,intoleranțele,se vor dezlănțui în acest an,pe tărâmul prozei,dramaturgiei și criticii literare.Între timp poeții,foarte mulți a căror însușire o pagină întreagă n-ar putea să o cuprindă-umplu gazetele cu poeme;căci e moda poemului încă vreme de 2 ani de acum încolo.Cu mare disponibilitate a inspirației,cu o lejeritate stilistică și mai extinsă,poeții scriu necontenit,în funcție de priorități:întâi despre ce se cere,apoi despre ce se cuvine.Se cere,deci,să fie cântat partidul,planul, ogorul,canalul,furnalul,omul nou și “cântat”. Să începem cu revista Uniunii Scriitorilor,Viața Românească care inevitabil,număr de număr,in primele pagini,după comentariile din actualitatea politică sau culturală, publică poezii,atât în cadrul rubricii Mladițe noi cât și în afara ei. În Scânteia publică puțini poeți,de obicei nume consacrate:Maria Banus, Dan Desliu, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A.Toma. În Contimporanul cel mai frecvent publicat este A.E.Baconsky, dar și majoritatea numelor care dădeau viitor și substanță poeziei din vreme. Cu insezizabile diferențieri,aceleași semnături și in Flacăra:George Dan,Suzana Delciu,Pentru Vintila,Vlaicu Barna,Dan Desliu,Mihai Beniuc,Petre Solomon,V.Porumbacu. Dar care este atitudinea criticii literare-care de mai bine de un an fusese investită cu înalte puteri formative și călăuzitoare-față de lirica anului? Întâi să reținem prelungirea unui soi de conflict critica-poezie,dezvăluit de Ovid S.Crohmalniceanu în Contimporanul,care în esență să reducă la câteva elemente:negativistul critic nu este oportun,dar nici excesivă încurajarea care naște. Ajungem deci pe aceleași trecute poziții de adversitate între critic și poet de care ne-am propus să ne ferim.Într-o discuție recentă inițiate de revista Novai Mir și având în centru rolul criticii literare,am descoperit un aspect care ne-a dat de gândit asupra aceleași probleme.Trăgând concluzia dezbaterilor,redacția revistei remarcă totuși absența din discuție a scriitorilor.* Fiecare dintre observatorii noștri va putea furniza elemente critice în legatura cu opera cu care au luat contact și vor fi capabili să arate necorespondeța cu reliatatea pe nesfârșite planuri,adesea prin elementarea comparației.Pentru aceasta nu e nevoie nici de studii estetice,nici de cuprinderea fenomenului literar,nici măcar de cea mai ușoara umbră de sistem de idei.Cu totul altfel se prezintă problema in cazul afirmării valorii operei de artă.A dovedi calitatea unei opere literare înseamnă să ai,odată cu înțelegerea profundă a realitații,un sistem clar,luminos,de idei asupra problemelor specifice artelor,tocmai ca o consecință a acestei ințelegeri.Aceasta presupune o aplicare fermă și cât se poate de subtilă a învățăturii în analiza materialului literar.Critica literară nu iși poate exercita funcțiile,nu iți poate nici măcar justifica prezența decât prin prestigiul ei.Și ea nu poate reuși să-și afirme și să-și mențină prestigiul decât dovedind capacitatea de a aplica

11

învățătura Marxist-Leninistă,fără șovăire și cu consecvența în cele mai profunde probleme pe care le ridică opera literară. * Nu sunt puțini poeții care se arată indignați de unele excese ale criticii.Ei au tot timpul impresia că participă la o competiție muzicală unde dețin rolul suav de privighetori. Tot din cauza că nu pleacă de la principii,că nu ințeleg in toată complexitatea lui fenomenul cultural și rolul artei poate să apară cu egala usurință dispoziția de aplaudare fără rezerve în vederea intreținerii dispoziției poeților de a produce.În definitiv paternitatea criticii literare e o concluzie necesară imediată a principialițății ei,a insușirii Marxism-Leninismului ca o concluzie definitivă.A urmări cu consecvență rolul funcționar al criticii,de creșterea literaturii,de formarea talentului nu înseamnă a face pe grădinarul care se plimbă cu stropitoarea in mână printre buruieni. O problemă pe care o suscită poezia nouă legată de realități,este cea a zilelor festive.Unii poeți învinuiesc publicațiile de a deveni cu prilejul diferitelor aniversări,adevărate calendare.Vina o poarta însă tot sărăcia de idei care o reduce poemele comemorative la încercări declamatorii,ce rămân ocazionale,în așa fel încât nu pot supraviețui în timp.7 Noiembrie este o dată care în nici o altă zi a anului nu-și pierde măreața sa semnificație.Dar poemele pentru 7 Noiembrie neizbutind în majoritatea lor să cuprindă și să adâncească sensurile mereu valabile ale Marii Revoluții Socialiste din Octombrie,ideile marețe mereu legate de realitatea noastră,de pașii pe care îi facem înainte spre socialism rămân depășite,reduse la consemnarea în fugă a unei aniversări ca și cum nu ar fi vorba despre cea mai dragă sărbătoare a clasei muncitoare.* Poetul trebuie înca odată să-și revizuiască nu numai mijloacele de expresie ci insasi gandirea sa poetica,felul sau de a intui și de a simti realitatea,de a pătrunde aspectele multiple,mereu mai bogate ale vieții noi. Fără o temeinică pregatire ideologica lucru acesta nu va mai fi posibil.Poetul trebuie să-și însușească metoda Marxist-leninista nu ca un simplu act de asimilare intelectuală, ci trebuie sa o înteleaga si s-o trăiască în toată amploarea ei,în toate inepuizabilele ei posibilitati. * Bătălia pentru nuvelă a fost declanșată pe la mijlocul anului 1948 de Ovid S.Crohmălniceanu,care într-un amplu comentariu,îmapărțit în 2 episoade,după obiceiul din vreme,totalizând mai bine de o pagină de gazetă în format mare,demonstrează lipsa de calitate și debilitatea epică a majoritații nuvelelor de până atunci.Deși pornită de unul singur,ofensiva părea sigură demonstrația convingătoare și era de așteptat întăriri,dar nu se întâmplă așa;conduși de Scânteia contra opinientei sunt atât de mulți și atât de puternici încât nu numai că se infirmă argumentația aceluia,dar se și demonstrează că,dimpotrivă,lipsa de calitate,opacitate,manierism există,dar nu în spațial nuvelei,ci în acela al criticii literare și în primul rând în cazul unor așa-închipuiți specialiști ai ei în frunte cu neinspiratul combatant.* Mulți dintre nuveliști procedează după metoda lui Dahl,care a fost un remarcabil lexicograf,dar un mult mai puțin însemnat artist.Gogol arată cum într-o operă literară nu poate exista amănunt nesemnificativ.Tipicul literar vine tocmai din combinarea această infimă a notelor esențiale,care se aplică noțiunilor care vizează generalitatea lor,cu amănuntul particular legat de o anume reprezentare care desemnează individualul. * Nu putem avea o nuvelstica nouă,realist-socialistă,fără o tematică nouă,desprinsă din realitățile construirii socialistului.

12

Cazul nuvelisticii noastre rămâne totuși foarte aproape de constatările lui Belinski: “putem vedea în școala naturalistă multe talente,începând cu unele foarte remarcabile și mergând până la altele destul de obișnuite.Dar nu în faptul prezenței acestor talente,și nu în numărul lor vedem noi,de fapt,progresul literaturii,ci în tendința lui,în maniera lor de a scrie.Talente au existat intodeauna,înainte însă ele înfrumusețau natura,idealizau realitatea,descriau adică lucruri ce nu se întâmplaseră,iar acum redau viață și realitatea în deplină lor veridicitate”. Iată deci care va fi sensul just al unei discuții critice despre nuvela noastră.Acest sens n-ar fi putut scăpa unora din criticii noștri dacă ei ar fi urmărit drumul în mase a nuvelelor,dacă ei și-ar fi părăsit ghișeul lor cu fragile scrieri.Literatura noastră a parcurs în timp scurt un drum lung,plin de piedici și de neajunsuri.Ea se află astăzi masiv pe pozițiile clasei muncitoare,ea participă efectiv la construirea socialismului.Deci merită să fie considerată ca atare,să fie tratată cu dragoste și înțelegere,fără concesii principale,dar cu pasiunea neistrovita de a o ajuta ,de a o promova,de a o face să trăiască intens în conștiință maselor cititoare,de a face din ea o mândrie națională. * Dacă analizăm cauzele rămânerii în urmă a criticii literare față de creșterea generală a nivelului cultural și ideologic în țara noastră,vom recunoaște la baza tuturor acestor lipsuri o puternică influență a ideologiei burgheze care se manifestă fie prin rămășițele vechii educații,fie prin influența actualei literaturi criticii descompuse apusului.Deci trebuie o critică literară organizată,bazată pe cunoaștere adananca a teoriei literare,izvorâtă din studiul Marxism-leninismului,o critică literară care să fie o armă puternică a partidului. * Anul 1950 marchează reînvierea romanului,spre deosebire de anul precedent,numărul scriitorilor de romane este mult mai mare,orientarea tematică este însă preponderant istorică,dar se întâmplă și mult așteptatul eveniment,oglindirea mai hotărâtă a prezentului prin cea mai complexă specie literară,în felul acesta nu numai nuvelă,schița și povestirea,ci și poemul,piesă într-un act,piesă între acte și alte creații,dobândesc prin roman,un aliat prețios pe frontul de luptă. Apărut la sfârșitul anului 1949 romanul lui Asztalos Istvan este comentat în presă abia în 1950. Ioanichie Olteanu scrie despre el în 2 rânduri,întâi într-o cronică literară arătând:”ce aduce nou romanul lui Asztalos Istvan în literature maghiară din RPR și în general în câmpul întregii literaturi: “Vântul nu se stârnește din senin este prima lucrare de proporție care atacă frontal problema naționalistă și care o rezolvă în spiritual învățăturii Marxism-leniniste.Asztalos nu procedează didactic și schematic.Eroii lui nu țin discursuri care să suplinească lipsa faptelor și întâmplărilor semnificative;ei lucrează pe teren,pe faptul viu,dar în așa fel că până la urmă toată lumea e lămurită,știe cine e dușmanu,cine e prietenu,cum trebuie dusă lupta.El intră direct la miezul faptelor și nu se împiedică în cuvinte,întocmai ca un bun activist însărcinat cu muncă la țară. “* *Imaginea anului 1950 n-ar fi fost completă fără menționarea acestui aspect,deși el iese din sfera unei cercetări ce-și propune să urmărească dirijarea prin presă a vieții literare și a literaturii.Începând cu aceast an ca entitate de bază nu numai a comunicării ci și a imaginii literare va trebui să facă parte si politica. Iar ca exemplu de extindere a ideologicului nu numai artisticului ci și asupra științelor,cu accent pe citarea documentelor,la lingvistică de-alungul a 3 ani 1949-1951 asupra lingvisticii dar și a celorlalte științe,se abat majoritatea seismelor reformatoare pe care le-au înregistrat și artele.

13

Despre imaginea lingvisticii în 1951 despre tangenta ei cu opera literară cu arta actorului despre conținutul și stadiul cercetării lingvistice la Academie,despre stilistică marxistă in suita de articole din paginile următoare. Sectorul poeziei evoluează mai calm în sensul că negativismul receptării este mult diminuat;era firesc,căci acum pătrund în mase cu forța lor mobilizator-ideologică,trei cărți-cunoscute până acum doar de un public restrâns,cititor al vieții românești-cărți care ilustrează direcțiile fundamentale ale prozei angajate în actualitate: colectivizarea, industrializarea și magistralele socialismului;apare deci un volum,primul român al colectivizării:Temelia de Eusebiu Cămilar,primul roman al renașterii industriei socialiste după naționalizare:Oțel și pâine de Ion Călugărul.Aceste romane evidențiate în campanie de criticii literari în deosebi în romanul lui Petru Dumitru au apărut în cinstea celei de a30 a aniversări a P.M.R. Evenimentul a fost sărbătorit nu numai prin creații ci și prin lucrări omagiale ori de altă natură care să lumineze forța partidului.Apar la”Editura P.M.R”cu recenzii în întreaga presă monografiile Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker iar câteva luni mai târziu:Vasile Luca și Teohari Georgescu. Pentru a da revoluției culturale din țara noastră o puternică bază tehnicămaterială,partidul a hotărât construirea”Casei Scanteiei”. Scriitori într-adevăr valoroși erau persecutați. Sahia murise de tuberculoză,cărțile lui Mihail Sadoveanu erau arse în pietile publice iar Alexandru Toma era împiedicat să publice.Poporul se mândrește cu contribuția adusă prin romanul Mitrea Cocor la dezvoltarea culturii mondiale.Medalia de aur a Păcii care strălucește pe coperta romanului vorbește despre meritul deosebit al acestei contribuții.Tot odată piesele dramaturgilor se reprezintă pe scenele mai multor capitale europene,nuvelele lui Petru Dumitru, Nagy Istvan și ale altor scriitori se publică în ziare și reviste progresiste de pe toate continentele. Pe drumul marilor tradiții umaniste ale lui Gorki, literatura nouă este într-un necontenit urcuș. Critica literară are rolul de a ajuta pe scriitori să vadă acele capitole sau episoade din operele lor care nu dau decât o palidă imagine a realității,o viziune schematică asupra vieții. Un alt roman publicat în Viața Românească,”Incredere” de Mihail Novicov,despre care nu știm când și dacă a apărut un volum,este comentat,de același Eugen Campus dar și în paginile Almanahului literar din Cluj;ca aspect pozitiv decât sugestia din titlu:încrederea în forța comuniștilor,aspect cu totul umbrit de multele slăbiciuni ale cărții. Problema cea mai importantă a literaturii e înfățișarea omului nou.În însăși definiția metodei celei mai înaintate de creație artistică,metodă realismului socialist este cuprinsă sarcina de bază a literaturii,aceea a zugrăvirii procesului de educare a omului în spiritul socialismului. Între zonele de interes pe care această literatură scrisă în comunism le oferă cercetătorului de azi, una dintre cele mai fierbinți pare să fie aceea a romanului. Deși copleșitor prin cantitate și număr de autori, romanul de dinainte de 1989 realizează cel mai bine portretul esențializat al unei epoci literare. * Cel mai intersant studiu al acestor romane ar putea fi acela al cazurilor semnificative. Printre ele, de pildă, cazurile cu totul curioase ale scriitorilor care coboară simbolic din perioada interbelică. Transformarea Șoimilor lui Mihail Sadoveanu în Nicoară Potcoavă în 1952 poate fi mult mai expresivă decît lectura zecilor de producții mediocre de la începutul anilor ‘50. Nu mai puțin semnificativ este cazul lui Camil

14

Petrescu și al romanului sau monumental Un om între oameni, din 1952-1953, o carte care necesită o analiză amănunțită, chiar și numai pentru că ne-am obișnuit să-l studiem pe Camil Petrescu într-un anumit fel, canonizat ca „marele interbelica. În afara studierii unor „cazuri semnificative, romanele acestei perioade compun un set de valori, atitudini, repere morale și sociale. Ele pot fi citite nu doar ca obiecte estetice (sau inestetice) ale unui sistem artistic, dar și ca rezervoare ale unor mentalități. Cum apar dragostea, relațiile sociale, țăranul sau intelectualul, partidul și intimitatea, eroul sau condamnatul în romanele anilor ‘50, ‘60 și ‘70 poate fi mai interesant decît o bătălie nesfîrșită pentru un loc mai în față într-o ierarhie estetică. Cum apar și cum erau de fapt. O corelare a „adevarurilor românești, de pildă, oglinda acelei lumi, așa cum se vede ea în dosarele de Securitate, ar fi poate un exercițiu revelator tocmai pentru cercetătorul care n-a trăit nemijlocit acea parte de istorie. * Lumea specifică a romanelor anilor ‘50, ‘60 și ‘70 conține nuclee de anomalie, de curiozitate și de specific irepetabile în istoria unei literaturi. O întreagă galerie de „figuri de ceara”, de copii și adolescenți, de muncitori și intelectuali, de aristocrați și activiști de partid, de femei seducătoare sau hulite mișună în aceste romane. De asemenea, un întreg complex de valori: iubirea recunoscută și acceptată sau iubirea subversivă și condamnată, cariera și carieristul, cultura, trecutul și istoria, morală, convențiile și prejudecățile se pot desprinde din acest material literar. * Mai interesantă, așadar, pare să fie nu o altă „ierarhiea a perioadei, ci o altfel de lectură a acestor romane. Nu o altă listă și nici o interpretare originală, moralizatoare sau sarcastică, ci o altă atitudine față de un conținut literar, văzut ca un rezervor de mentalități și valori ale unei epoci complexe și complicate. Iar dacă de aici va rezulta și o altă ierarhie, poate că nu va fi un lucru tocmai rău. * N-au fost multe romanele care s-au bucurat de aprecieri ,în sensul că rezervele criticii literare au fost nesemnificative. Iată de pildă,romanul Pâinea albă de Dumitru Mircea publicat în Viața Românească ,înfățișează un moment important din viață țărănimii muncitoare:consolidarea și creșterea primelor gospodarii agricole colective. Romanul Pâinea albă este astfel o frescă a vieții satului în perioada luptei pentru transformarea socialistă a agriculturii.Problemele morale din viața diferitelor categorii sociale,apariția noului în cele mai diverse și mărunte aspecte se reliefează convingător în vasta frescă a transformării satului. Autorul nu s-a ferit să redea cu îndrăzneală anumite manifestări ale mentalității înapoiate a țăranilor, certuri zgomotoase între neveste, controversele înverșunate între țărani,în dialoguri dinamice și scăpărătoare,cu replici mișcătoare și vii.Un succes deosebit al autorului este crearea figurii eroului principal,tânărul țăran Toma Gavrilaș.Toma muncește pentru consolidarea organizației de partid,ajută la dezvoltarea spiritului de luptă. Vii discuții a stârnit în presa literară și romanul Ogoare noi de Aurel Mihale,în urma publicării lui în serial în Viața romanescă.Mihai Gafița,într-un amplu studiu, scoate în evidență calitățile acestui”roman al luptei tractoristilor” care reușesc să copleșească inerențele lipsuri.Romanul Ogoare noi prezintă cititorului o imagine unilaterală a rolului tractoriștilor în transformare.* Proza de după 1948 era chemată să abordeze arzătoarele teme ale prezentului, „să oglindească marile transformări din industrie şi agricultură, munca fremătoare de pe şantiere”. În centru se află eroul comunist, muncitorul, omul nou, plin de speranţe. Iată

15

selecţia şi comentariul lui Eugen Negrici în ceea ce priveşte scrierile vremii: „Cei ce au dat un exemplu nenorocit, demoralizând conştiintele, dezorientându-i pe cititori şi devenind campionii realismului socialist, au fost scriitorii din vechile generaţii consacraţi înainte de război: Mihail Sadoveanu cu Păuna mică (1948) şi Aventură în lunca Dunării (1954), în care marele povestitor era de nerecunoscut; Eusebiu Camilar, cu Temelia (1951); Ion Călugăru, cu Oţet şi pâine (1952); Cella Serghi, cu Cantemireştii (1954); Cezar Petresu, cu Oameni de azi, oameni de ieri, oameni de mâine (1955).” *Critica și istoria literară Dacă în poezie,proză,dramaturgie energia editorială era în continuă creștere an după an, scrierile de critică literară intră foarte rar în atenția editurilor. După Ion Vinea,primul dintre criticii literari care au debutat în volum(Pasiunea lui Pavel Corceaghin,1949),urmează N.Moraru care în 1950 își tipărește articolele publicate din 1946 încoace,sub titlul Studii și eseuri.În 1951 notele bibliografice din reviste nu semnalează decât o culegere de articole Pentru realismul socialist în literatură și artă.În schimb,în 1952 apar trei volume de critică literară;două culegeri Studii și articole închinate lui Mihai Sadoveanu și Probleme ale literaturii noi în R.P.R.,precum și cartea lui Traian Selmaru: Pe drumul culturii noi. Culegerea Pe drumul culturii noi cuprinde un număr de articole și de studii pe care Traian Selmaru le-a publicat de-a lungul a șase ani(1946-1952) în Scânteia și Lupta de clasă.Prin conținutul lor,lucrările strânse în această culegere dovedesc preocupări dintre cele mai variate.Ele pot fi totuși grupate în două mari categorii: 1.articole cu un caracter general cultural,care dovedesc participarea autorului la dezbaterea problemelor de bază,ale creării noiii culturi în țara noastră; 2.articole și studii consacrate unor probleme speciale ale literaturii și criticii noastre literare de seamă apărute din 1948 încoace. În prima din categoriile amintite se situează-în ordinea apariției-articolele Drumul culturii, Decât mici francezi mai bine mari români, În numele culturii, Artiști,scriitori,ziariști,luptători pe frontul ideologic,înainte! și Dreptul la muzică. În a doua categorie amintită pot fi încadrate articolele și studiile Să smulgem din noi înșine pozițiile de autoapărare ale capitalismului, Negură de Eusebiu Camil, Minerii de M.Davidoglu, Mitrea Cocor de Mihai Sadoveanu, Între viață și creație, Caragiale,scriitor al poporului și Să luptăm pentru o critică de artă principială pătrunsă de spirit de partid.Este vorba așadar de lucrări propriu-zise de critică literară, în care autorul ia atitudine față de difeitele evenimente ale vieții literare.Astfel în cronicile consacrate creațiilor indicate mai sus ale lui Eusebiu Cămilar și Mihail Davidoglu,Traian Selmaru a fost printre primii noștri critici care au dat o apreciere principală operațiilor respective, subliniind însemnătatea lor pentru începuturile dezvoltării epicii și dramaturgiei noastre noi.El atrăgea în același timp atenția asupra lipsurilor, cum sunt de pildă, oglindirea simplistă a raporturilor de clasă ori prezentarea nesatisfăcătoare a rolului partidului în viața noastră ,care puteau aduce prejudicii serioase.*

16

*Aspecte ale dramaturgiei Imaginea literaturii din această perioadă n-ar fi completă dacă am omite dramaturgia.Alimentând una din artele investită cu mari puteri educative: teatru,asupra genului dramatic s-au resfrânt,de la început,tiparul și existențele ideologice.Așa se aplică preocupările permanente legate de spectacol,de dramaturgie din revistele de cultură și din Scânteia-unde,de pildă,cronica dramatică sau cronica teatrală erau mult mai frecvente decât cronica literară.O serie de critici dramatici urmăreau cu vigilență dramaturgia și teatrul,îndrumând autorii,regizorii,actorii pe făgașul realist-socialist.Așa au fost Traian Selmaru,Sorin Mladoveanu,Valentin Silvestru,Simion Alterescu, Geo Dumitrescu. Se impun câțiva dramaturgi care vor actualiza repertoriile teatrelor cu piese din realitatea socialistă:Mihail Davidoglu(Minerii,Cetatea de foc),Aurel Barangă(Iarba rea,Recolta de aur),Lucia Demetrius(Cumpăna,Vadul nou,Oameni de azi),N.Moraru(Pentru fericirea poporului) și Mihail Novicov(Nepoții gornistului). Se impune,de asemenea,piesa într-un act destinată numeroaselor formațiuni teatrale de amatori,publicate în broșuri sau în revistele Cultura poporului, Albina. În general dramaturgia traversează aceleași situații și frământări pe care le-am întâlnit și în cazul poeziei,prozei,criticii literare.Pentru infuzia de combativitate și autenticitate,frecvente au fost ,bunăoară,prin anii 1949-1950 întâlnirile cu publicul,critica maselor,critica Scânteii,urmate de autocritica autorilor. "Crangul de calini” ajută concret autori de teatru care vor să scrie comedii ,să descopere și în viața poporului nostru conflicte între cei care se culcă pe lauri ,care se auto-mulțumesc foarte lesne cu unele succese și cei care știu să ardă mereu pentru a merge mai repede,mai bine spre viitorul fericit al socialismului.Comedia lui Corneiciuc îndeamnă pe autorii noștri să folosească și ei din plin,cu curaj arma umorului ca un mijloc de educare,de lămurire și convingere. În 1952,problemele dramaturgiei sunt la ordinea zilei în presă.În iulie are loc Plenara Uniunii Scriitorilor consacrată dramaturgiei.În avanpremieră consfătuirii,Contemporanul reproduce după Pravda un material privind sarcinile dramaturgiei realist-socialiste. Succesul piesei "Pentru fericirea poporului” de N.Moraru și A.Barangă este rodul justei orientări a autorilor către conflictul esențial al vieții într-un anume moment istoric:lupta comuniștilor ca exponenți ai poporului muncitor împotriva regimului burghezo-moșieresc împotriva regimului fascist și a politicii antisovietice. * *Reportajul literar Reportajul literar,o specie a publicisticii a fost repede asimilată literaturii noi;căci nimeni nu scria sau vorbea despre reportaj ci numai despre reportajul literar.Dintre toate speciile practicate în vreme,reportajul literar și poemul corespundeau în cel mai înalt grad condiției reflectări grandioase și grandilocvente a realului;nu întâmplător ,după 1947 poemul și reportajul literar au făcut carieră, poate cea mai lungă și mai răsunătoare carieră. Scânteia, Contemporanul și Flacăra dau cea mai elocventă fotografie a acestei perioade ,prin reportaj.Prioritățile tematice ale reportajului erau aceleași ca și ale literaturii noi:exigențele,finalitatea,armă de luptă,efectul mobilizator,educativ. Dar literatura nouă și reportajul mai aveau ceva în comun,ceva esențial și obligatoriu: cunoașterea realității, documentarea pe teren.Reporterii sunt, mai toți,scriitori;alții au

17

devenit scriitori practicând reportajul.Dintre reporterii fruntași,crescuți la școala gazetărească a Scânteii amintim:Petru Dumitriu, Dan Deșliu,Măria Banuș,Petre Dragoș, Constantin Mitea. La fel ca poezia ,proza,critica literară ,dramaturgia și reportajul era urmărit în evoluția lui artistică și ideologică de Uniunea Scriitorilor.La 20 ianuarie 1951,secția de proză a Uniunii Scriitorilor a organizat o discuție în jurul problemelor reportajului literar,la care a luat parte un însemnat număr de scriitori din Capitală. Definind reportajul literar, referentul a arătat că acesta,la fel cu toate genurile și speciile literare,este un mijloc de cunoaștere științifică a vieții și un mod de reflectare artistică a realității.Locul lui în literatură este bine fixat.Reportajul este o specie ca oricare alta, capabilă să transmită emoții estetice ,mijlocind cunoașterea veridică a realității.În reportajul literar atât scriitorul cât și reporterul folosesc aceleași procedee;dar ei au atitudini diferite față de imaginea artistică.Descrierea trebuie să fie științifică: locuri,fapte,moravuri,procedee tehnice ,toate trebuie să fie scoase din actualitatea imediată, să fie legate de faptul crud,pipăibil. În literatura noastră nouă,reportajul literar se află în plină înflorire.Scriitori ca Geo Bogza, Petru Dumitru, Ion Istrati,Mihu Dragomir-au înfățișat aspecte grăitoare ale mersului nostrum avântat spre socialism.Ca mijloc eficient de propagandă socialistă,reportajul intră și în vizorul politicii editoriale,îndeosebi începând cu anul 1952.În acest an publică volume de reportaje:Eusebiu Cămilar(Gigantul din munți și Întâmplări de pe Calmatui), Ion Istrati(Străvechiul Iași întinerește) și N.Valmaru(Drum nou spre mare). Tot în acest an este publicata și culegerea Constructorii vieții noi. Urmând pilda Scânteii,celelalte ziare și unele reviste dau atenția cuvenită reportajului literar,Scânteia tineretului se așează printre acele ziare care au înțeles bine exemplul ziarului Comitetului Central al Partidului și prin publicarea reportajelor scrise de elemente tinere contribuie la dezvoltarea acestei specii literare. România liberă nu numai că și-a asigurat colaborarea lui Geo Bogza,dar a dus și duce muncă susținută cu elemente tinere astfel încât în paginile ziarului apar bune reportaje literare, iar Viața Românească a inaugurat o rubrică:Oamenii și faptele zilelor noastre, consacrată reportajelor literare de proporții mari. Tematica generală a reportajelor este desprinsă din ceea ce are mai caracteristic realitatea din țara noastră,problemele esențiale ale poporului nostru muncitor fiind și problemele reporterilor.Marile construcții ,transformarea socialistă a agriculturii, diferitele aspecte ale revoluției culturale ,creșterea și formarea omului nou au atras atenția reporterilor ,care au știut să prezinte ceea ce este mai caracteristic în țara noastră. Poezia- Apariții editoriale În 1952 avansul editorial al prozei este mult mai mare decât al poeziei.Debutează editorial un singur poet: Ion Brad cu poemul Cincisutismul, publicat anterior în Almanahul literar din Cluj. De altfel, după modelul lui Dan Deșliu "Lazăr de la Rusca”,era la modă publicarea în pachete,variind între 40-80 de pagini,având un preț de până la 3 lei,a unui singur poem.Două asemenea pachete i se tipăresc lui Eugen Jebeleanu:”Bălcescu” și "In satul lui Sahia”-publicat în gazete încă din 1950.Mai publică volume de poezii: Nina Cassian(Horea nu mai este singur), Mihu Dragomir(Stelele

18

păcii), N.Tăutu(Stânca de pe Tatra), Victor Tulbure(Versuri), A.Toma (Poezii alese) cu o prefață de Sergiu Fărcășan. * "Stelele păcii” de Mihu Dragomir este comentat atât în paginile Almanahului literar din Cluj, cât și în Contemporanul.Numeroase poezii din placheta "Stelele pacii” exprimă sentimentele oamenilor muncii înaintați,sentimente pe care nu le pot trăi decât cei ce slujesc un ideal înalt.Mihu Dragomir redă într-un chip emoționant conținutul nou,destul de profund,al fericirii omului înaintat.Această poezie sugerează forța uriașă pe care o dobândește omul în prezența sa în rândurile unui front organizat care luptă pentru libertatea și fericirea omenirii: " Cum poți să mori,când nu poți fi învins Când chiar și-atunci ești viață și chemare Ca un gornist căzut ce mai aprins Atacu-l cântă-n ultima-i suflare” Mihu Dragomir întâmpina însă dificultăți în ce privește crearea imaginii omului nou.El rămâne uneori la portretul fizic al omului,nereușind să dezvăluie lumea lui sufletească, alteori, poetul apelează la declarații și lozinci.Caracteristic pentru acest volum este succesul obținut de poet în efortul sau vizibil de a răspunde,prin arta sa,celor mai importante probleme pe care momentul de față le pune oamenilor muncii. În Contemporanul ,Mihu Dragomir a publicat poezia "Intra tractoristu-n glii”.În volumul său de versuri apărut anterior ,există o poezie intitulată "Mitraliera”. Împrejurările,locul,personajele sunt altele.Într-o parte este vorba de un tractorist care ară ogoarele, în cealaltă de niște copii care se joacă. Și totuși, șablonul își face apariția, nu poți să-l treci cu vederea. "Cincisutismul”, poemul cu care a debutat în volum Ion Brad a fost publicat inatain în revista clujeană Almanahul literar sub titlul Cântec pentru Gabor Cincisutismul, a fost deseori lăudat.Autorul reușește să facă din creația sa o armă de luptă eficientă "stimulând ura oamenilor simpli împotriva clasei exploatatoare.O realizare remarcabilă a poemului este înfățișarea concisă,în scene puține dar convingătoare a reprezentanților claselor exploatatoare. Pe cititor îl va urmări încă multă vreme după lecturarea poemului figură dezgustătoare și rece a “domnului” conte: "Peste câmpuri în caleașcă trece Domnul conte ruginit și rece A poftit măria-sa să-mpartă Ce-au muncit săracii toată vara." "Horia nu mai este singur” de Nina Cassian, pornește de la un fapt de viață.În școala elementară din satul Gura-Văii învață în clasa a I a un singur elev.Întâmplarea nu este emoționată din pricina rarității faptului,ci cauza însăși care a determinat-o este impresionantă:Horia sa născut în anul dramatic al anului 1943.Singurătatea lui Horia amintește de război de moarte,de jalea femeilor lăsate acasă,de mizeria în care se scufundă cătunul.Poezia este centrată,așadar,pe idea că războiul înseamnă moarte, distrugere.În partea a doua este exprimată o altă idee care o continuă pe prima: în patria noastră se dezvoltă un sentiment nou,minunat al solidarității umane,al relațiilor de colaborare și ajutor reciproc între cei care construiesc socialismul,viața. În poemul liric "Străzile din București”,poeta Nina Cassian își manifestă dragostea pentru orașul de frunte al Republicii noastre.Dar poezia prezintă o deficiență

19

însemnată.Ultima parte a orașului este aceea a stărzilor pline de oamenii muncii,defilând victorios.Bucureștiul apare că orașul luptelor trecute,în care orice fel de luptă împotriva dușmanului de clasă a încetat. Tovarășul Eugen Frunză a publicat în numărul 3 al Vieții Românești un ciclu de treisprezece poezii a câte două strofe fiecare.Toate poeziile acestui ciclu sunt construite după același procedeu:în prima parte se expune un sentiment,o idee,un aspect,iar în a doua se trage concluzia ,opunându-se primei părți o nouă afirmație menită astfel să pună în valoare prin contrast.În aparentă ,poeziile nu-și arată deficiențele.Ideile sunt juste,versificația corectă,respectând toate regulile metrice, ba chiar ritmul, măsura și alternanța rimelor schimbându-se de la poem la poem pot da impresia unei varietăți a mijloacelor de expresie poetică. "Mult mi-e drag și drag mi- fi Omul-flacără pe creste Dârz și simplu,zi de zi Făurar al țării-aceste. " Poetul nu se poate mulțumi să afirme "€œ mi-e drag omul nou care zi de zi construiește socialismul în țara noastră”.Pentru asemenea afirmații nu se cere talent.Ceea ce i se cere poetului este însă de a găsi o modalitate lirică,o idee poetică în stare să comunice printr-o emoție faptul că el iubește omul nou,constructor al socialismului în patria noastră.Astfel, declarația tovarășului Frunză,cuprinsă în primul catren citat nu poate constitui artă pentru că este lipsită de orice modalitate de expresie poetică ,cum de asemenea lipsită de idee poetică este și cealaltă strofă a poemului în care autorul ne încredințează cu aceleași mijloace ca:... "...urăsc pe cel ce-așteaptă Socialismul mură-n gură Lung la vorbă,scurt la faptă Chiulangiul secătură" *Proletcultismul Proletcultismul decurge din doctrina potrivit căreia a existat o „revoluţie a proletariatului”, anume „revoluţia” comunistă. În fapte, aşa cum reiese din studiile istorice acumulate din 1991 încoace, revoluţiile populare, ca cea din februarie 1917 în Rusia, nu au produs comunism, liderii comunişti nu erau proletari ci intelectuali, iar comunismul, totdeauna instaurat prin lovituri de stat posterioare revoluţiilor, ca cea din octombrie 1917 în Rusia, s-a arătat la fel de coercitiv cu proletarii, precum şi cu celelalte clase sociale. Dar, conform doctrinei care stă la baza proletcultului, „revoluţia proletariatului” este urmată de: 1. anihilarea vechii culturi şi elaborarea uneia noi, pusă în slujba muncitorimii şi a ţărănimii, în slujba ideologiei comuniste; 2. arta trebuie să oglindească numai realizările muncitorimii / ţărănimii, modul de producţie socialist, „luminosul chip al comunistului“ („erou-etalon“), deoarece „experienţa de viaţă proletară“ şi „experienţa artistică proletară“ sunt diametral opuse „experienţei de viaţă a burgheziei“ şi „experinţei artistice a burgheziei“, „din trecut“ nepreluându-se decât „experienţa tehnică“;

20

3. artiştii / artele trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să intre „neapărat“ în uzine, în fabrici, pe şantiere, în colhozuri (în româneşte C.A.P.: „cooperative agricole de producţie“); 4. oamenii de ştiinţă deasemenea trebuie să coboare „din turnul de fildeş“ şi să producă exclusiv cunoştinţe cu intres practic pentru „viaţa proletară“ sau de interes teoretic pentru „teoria comunismului ştiinţific“ În domeniul artistic, proletcultismul a produs, între altele, realismul socialist, iar în domeniul ştiinţei a dus la derive grave. În domeniile literaturii, teatrului şi cinematografului a produs creaţii de „ agitație-popagandă “sau de proslăvire a liderilor (fie personaje istorice reinterpretate, fie liderii comunişti) într-un stil care a fost judecat de umorul popular drept „d-ob-i-to-c“ (acronimul lozincii Datoria obştească intelectuală, tovarăși : cultura !).* *Proletcultul in Romania (1944-1948) Instalarea regimului comunist, în august 1944, nu a însemnat şi înstăpânirea imediată asupra întregii societăţi româneşti. Puterea politică avea, pentru moment, alte priorităţi. Între ele, cea mai importantă – înlăturarea adversarilor politici şi consolidarea puterii. Dacă se poate vorbi, şi se poate, de perturbări politice ale spaţiului literar, acestea îşi au originea chiar în interiorul breslei scriitorilor. Ca totdeauna în perioade de mari răsturnări politice, în lumea artistică se manifestă tendinţa de repunere în discuţie a valorilor consacrate. Demascările, denunţurile, chemările în faţa unor „instanţe morale” sunt procedee frecvente în epocă. Autorii acestor iniţiative sunt, de multe ori, scriitori fără prestigiu care se folosesc de împrejurări pentru a se elibera de complexul insignifianţei.* Nu e lipsit de importanţă faptul că semnalul acestor denunţuri îl dă un oarecare Oscar Lemnaru, care, încă din septembrie 1944, iniţiază rubrica „perna cu ace” în ziarul „Dreptatea”, oficial al opoziţiei ţărăniste. E o dovadă certă că primele actiuni politice în viaţa literară nu se datorează autorităţii abia instalate. „Programul” rubricii citate este de verificare: „Prin faţa acestui reflector vor trece, ca la poliţie, răufăcătorii, toţi aceia care, sprijiniţi pe confuzia de odinioară, au răspândit prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura. Vor veni să dea socoteală toţi deţinătorii de condeie ai unei epoci defuncte (…). Vom scotoci toate ascunzişurile presei şi tiparului, vom cotrobăi prin toate hrubele întunecate în care zac uneltele de lucru ale unei generaţii imbecile şi le vom aşeza la locul de onoare în muzeul acuzator al momentului de astăzi”. Un program încrâncenat, care concurează strâns cu zelul „acuzatorilor” din presa comunistă oficială de mai târziu. Cine sunt „răufăcătorii” şi „imbecilii”? Constantin Noica, Emil Cioran , Mircea Eliade, urmaţi de Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Brătescu – Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea, George Călinescu… Teza conform căreia talentul şi valoarea încetează să mai existe în faţa criteriului moral, de fapt politic, acum se constituie: „În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa înşelată de prejudecata talentului”. (Ana Selejan, volumul „Trădarea intelectualilor”).

21

*Dincolo de aceste răfuieli lăuntrice, literatura română a primilor ani de după război se dezvoltă în inerţia timpului interbelic şi îşi păstrează libertăţile fundamentale ale creaţiei până spre 1948. Scriitorul poate, încă, să opteze pentru orice temă şi pentru orice formulă estetică pe care o consideră adecvată structurii sale artistice şi materialului transfigurat. Două exemple ilustre sunt argumente suficiente pentru această teză. Lucian Blaga îşi publică în 1946 „Trilogia valorilor”, iar în 1947 apare volumul „Una sută una poeme” semnat de Tudor Arghezi.* Prelungind spiritul literaturii interbelice, intervalul dintre anii 1944 – 1947 reprezintă, practic, etapa finală a acestei epoci. La urma urmei, evenimentele care delimitează perioadele literare sunt, într-o anume măsură, convenţionale. în orice tentativă de periodizare este în primul rând important spiritul epocii. *Este de remarcat, totuşi, că în această etapă literatura română nu dă la iveală prea multe realizări artistice notabile, în ciuda faptului că generaţia care se afirmase spectaculos între războaie se află în plină putere creatoare. Muriseră Eugen Lovinescu şi Liviu Rebreanu, dar se aflau la vârsta creaţiei mature Camil Petrescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, chiar şi Mihail Sadoveanu.* Explicaţia nu trebuie căutată în acţiunea factorului politic, care, după cum am văzut, întârzie să se manifeste represiv, ci în înseşi datele interne specifice ale fenomenului literar. Este neîndoielnic că efortul uriaş de modernizare consumat în timpul dintre războaie a condus creaţia la un soi de manierism. Destui scriitori care experimentaseră formule noi tind acum să-şi imite propriile modele. Pe de altă parte, experienţa războiului, ca totdeauna în astfel de împrejurări, a determinat nevoia de reconsiderare a ideii de literatură şi a funcţiilor acesteia. Totuşi, perioada pe care o analizăm aici nu este lipsită de evenimente literare demne de luat în consideraţie. Chiar în anii războiului se afirmase generaţia albatrosistă: Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru şi alţii. Primul dintre ei, lider al grupării şi fără îndoială cel mai talentat exponent ale ei, publică în anul 1946 volumul „Libertatea de a trage cu puşca”, moment important în reconsiderarea limbajului poetic. În 1945 apare, chiar dacă pentru foarte scurtă vreme „Revista Cercului Literar” de la Sibiu care afirmă ferm doctrina literară estetizantă a acestei grupări (Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ioanichie Olteanu etc). *Ultima creaţie importantă rezultată din spiritul literaturii interbelice este volumul de debut al lui Marin Preda, „Întâlnirea din pământuri”, apărut în 1948. Criticile severe la care va fi supus, imediat după apariţie, acest volum sunt, alături de altele, semne că libertăţile literare interbelice intră sub zodia nefericită a limitărilor şi chiar a interdicţiilor.* (1949-1960) *Încă din anul 1948, regimul comunist începe să ia în stăpânire domeniul creaţiei literare. Adversarii politici fuseseră înlăturaţi iar instituţia monarhică desfiinţată în decembrie 1947. Viaţa politică românească se reduce, de acum, la existenţa unui singur partid, care exercită puterea în mod impunator şi al cărui program vizează dizlocarea întregii societăţi româneşti din temeiurile ei democratice. Se „reformează” învăţământul,

22

se „reformează” chiar şi ortografia, dar mai ales începe „reformarea” economiei, în sensul eliminării proprietăţii private. Evident, literatura nu poate nici ea scăpa de acest tăvălug „reformator”. Îndeosebi potenţialul ei propagandistic va fi exploatat foarte intens în următorul deceniu. Asaltul politic asupra literaturii române este declanşat pe mai multe direcţii.* *Eliminarea modelelor În 1948, ziarul „Scânteia” publică un articol semnat de un oarecare Sorin Toma şi intitulat „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei” în care, la comandă, autorul atacă violent creaţia lirică a lui Tudor Arghezi. Imputările nu vin, desigur, din zona esteticului, ci din aceea politico-ideologică. Ţinta acestui articol şi a altora similare este evidentă: marii creatori interbelici care nu aderaseră explicit la politica partidului unic trebuia să fie înlăturate din viaţa literară, din istoria literaturii şi din conştiinţa publică. Vor avea această soartă, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Hortensia Papadat – Bengescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade şi destui alţii. Unii vor ajunge în închisori ispăşind varii „păcate” ideologice. Li se reproşează, după caz, „reacţionarismul”, „obscurantismul ideologic”, „misticismul”, etc. Nu vor mai publica, iar cărţile le vor fi îndepărtate din biblioteci. Lectura operei lor devine un delict şi se va mai face doar într-o primejdioasă clandestinitate. Fenomenul nu-i vizează doar pe scriitorii în viaţă, ci şi pe cei clasicizaţi. Titu Maiorescu, de exemplu, ori Octavian Goga şi Ioan Slavici. Chiar în opera lirică eminesciană se operează o „selecţie” drastică, insistându-se pe creaţiile care puteau fi exploatate ideologic. Geniul, de pildă, este definit drept fiinţa superioară „neînţeleasă de regimul burghezo – moşieresc. Câteva generaţii studioase, inclusiv filologice, se vor forma în absenţa modelelor literare autentice. În locul acestora, trec drept valori destui scriitori submediocri care se evidenţiaseră prin devotamentul faţă de programul partidului unic. Acestora li se adaugă un număr de scriitori sovietici „exemplari”.* „Conceptele” proletcultiste Unul dintre termenii puşi în circulaţie de dirijorii politici ai culturii deceniului al şaselea este „realismul socialist”. Se observă uşor că sintagma conţine doi termeni aflaţi în contradicţie, pentru că realismul nu suportă o etichetă de ordin doctrinar politic cu efect deformator asupra reflectării realităţii. De fapt, literatura rezultată din această exigenţă a epocii aboleşte realitatea şi o înlocuieşte cu o imagine a ei fabricată în laboratoarele propagandei comuniste. *„Literatura pentru mase” ar fi, în concepţia ideologilor vremii, o literatură pe înţelesul tuturor. De aici, o serie de consecinţe, între care elementarizarea limbajului poetic şi schematizarea construcţiei epice. „Critica de îndrumare” îşi asumă funcţia de a veghea ca opera literară să respecte exigenţele dogmatismului politic şi să sancţioneze orice abaterea de la „linia partidului”. Aceste abateri sunt multe şi odată depistate în creaţie îl pun în mare pericol pe autorul ei: naturalismul, psihologismul, estetismul sunt considerate manifestări ale unei

23

gândiri „retrograde”, „reacţionare”, reminiscenţe primejdioase ale mentalităţii regimului anterior. Critica estetică este abolită, iar criticii literari ai momentului vor prelua şi vor practica metoda sociologică a lui Constantin Dobrogeanu – Gherea, pe care o vor coborî în vulgaritate. „Lupta de clasă” este o idee împrumutată, ca mai toate celelalte, din „teoriile literare” staliniste. Ea devine o temă obligatorie a creaţiei proletcultiste chemate să contribuie la eliminarea „rămăşiţelor burghezo – moşiereşti”. Creația E limpede că din astfel de direcţionări nu putea ieşi o literatură de calitate. Când specificul estetic devine o noţiune abstracta, iar literaturii i se rezervă exclusiv rolul de instrument propagandistic, producţia „artistică” este pe măsură. Aberaţiile şi excesele politice ale epocii se răsfrâng nefast asupra tuturor compartimentelor creaţiei. Poezia iese din matca ei şi este pusă să slujească scopurile politice ale momentului. Când sunt lirice, poeziile odifică partidul şi Uniunea Sovietică. Tendinţa cea mai evidentă este însă aceea de epiciziare. Poezia începe acum să povestească fapte de muncă sau din lupta comuniştilor, pe care le prezintă drept modele de comportament politico – social.* Sentimentele intime şi relaţia subiectivă a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci când se exprimă, chiar şi timid, devin obiect al unor violente critici şi acuze. Semnele lirismului autentic, sesizabil atât în exprimarea unei realităţi interioare cât şi în expresia poetică, se fac totuşi simţite şi în această epocă. Nicolae Labiş – „buzduganul unei generaţii”, cum îl numeşte criticul Eugen Simion – anunţă reîntoarcerea poeziei la rosturile ei. Îl urmează îndeaproape poeţi cu un talent energic, care-şi vor construi ulterior o identitate lirică precis. Între ei, Gheorghe Tomozei, A. E. Baconsky, Ion Horea etc. Proza, îndeosebi romanul, apare în optica vremii mai aptă să colporteze ansamblul de idei menite să răstoarne structurile sociale, căci epicul, care presupune personaje şi acţiune, are calitatea de a fi mai uşor înţeles şi de a crea mai intens impresia de viaţă. *Romanul abordează acum teme impuse: uzina, şantierul, satul, colectivizarea. Desfăşurarea epică este redusă la o schemă rudimentar maniheistă. Ca în basme, binele se confruntă cu răul şi iese triumfător. Binele este întruchipat de activistul de partid, om „cu conştiinţă înaintată”, „provenit din rândul maselor”. El este un fel de Făt Frumos, impecabil din punct de vedere moral şi dăruit complet cauzei partidului. În funcţie de spaţiul tematic pe care îl abordează romanul, de partea lui sunt muncitorii sau ţăranii săraci. De partea cealaltă se află fie burghezul şi uneltele sale, fie chiaburii şi complicii lor. Caricaturizaţi, ei încearcă să submineze munca avântată din uzine sau să împiedice constituirea gospodăriilor agricole colective. Evident, în final vor fi înfrânţi. Există însă chiar şi în cuprinsul deceniului al şaselea realizări romaneşti care demonstrează că, atunci când talentul este puternic, iar creaţia se păstrează pe teritoriul principiilor ei specifice, opera triumfă: „Moromeţii” (1955), „Cronică de familie” (1956) şi „Groapa” (1957) sunt creaţii de excepţie care arată că nici acestui interval de timp nu i se poate anexa cu totală îndreptăţire eticheta de „Siberie a spiritului”.*

24

*Poezia proletcultistă Poezia proletcultistă, literatura comunistă în genere, cea angajată politic, cu program ideologic strict, dominantă îndeosebi în deceniul `50-60`, “obsedantul deceniu” (așa cum a fost supranumit) al culturii și conștiintei civice și estetice românești, dar cu prelungiri până la revoluția din 1989, reprezintă o perioadă monstroasa a istoriei în ceea ce privește valorile literare, culturale și științifice românești. Introdusă prin directive de partid, printre negări de scriitori și de opere literare de mare valoare, mulți creatori fiind aruncați în închisorile comuniste, susținută prin activiști, mulți dintre ei scriitori, și prin programe ideologice îndeplinite orbește, poezia pusă în slujba noii clase conducătoare a întrerupt evoluția firească a literaturii române, abandonând temele literare fundamentale, experiențele stilistice și de sensibilitate literara dobândită după eforturile îndelungate de sincronizare cu literatura europeană. * Criteriile politice de evaluare înlocuiesc pe cele estetice, bulversând climatul literar românesc și schimbând radical relațiile dintre membrii comunității literare. Mari scriitori, ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi,Camil Peterescu, sunt puși la index, lipsind din activitatea publicistică și literară un număr important de ani. Mulți dintre ei iau calea exilului, fenomen care se continuă, cuprinzând nume tot mai multe, până la safrsitul regimului comunist. Alții, nu puțini, se convertesc la noile criterii ideologice, făcând concesii, prin anumite opere ale lor, noilor orientări literare sau punându-se cu toată forța și talentul în slujba promovării cu abnegație a noii culturi, proletcultiste. S-a creat astfel un imens spațiu de manifestare a imposturii, a lipsei de talent și de valoare, domeniul literar fiind ocupat cu ușurință de activiști culturali, de anonimi, de personaje lipsite total de simț cu valorile intelectoale, cu literatură și cultură. Începând cu anii `60, în literatura română apare o generație nouă de scriitori, care încearcă, timid și reticient la început, cu tot mai mare îndrăzneală și talent o data cu trecerea timpului, se reînnoadă firele rupte ale poezii, prozei, criticii literare și esteticii românești, să producă o readucere a lirismului în poezie, să redimensioneze realismul și autenticitatea în proză, să reabiliteze criteriile estetice în teoria și critica literară. * Este perioada în care se afirmă poeții Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunesc, Ana Blandiana, Cezat Bltag, Ileana Malancioiu,Mircea Dinescu, prozatorii Marin Preda, Fănuș Neagu, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ion Lancranjan, criticii literari Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Marin Mincu.Cu toate aceste, în toți anii regimului communist libertatea de creație a fost riguros controlată, cu brutalitate la început, cu mai multă discreție după 1970.* Exemple: Sorin Toma- rămâne în istoria literară printr-un articol de tristă amintire, "Poezia Putrefactiei sau putrefacția poeziei”, publicat în "Scanteia”, ziarul partidului comunist, în zilele 5, 7, 9, 10 ianuarie 1948. În urma acestuia,Tudor Arghezi este scos din viața literară și se retrage la Mărțișor, nemaipublicand versuri până în anul 1954, când apare din nou cu un volum de poezii inspirit din universal domestic, "Prisaca”. În locul lui, ca mare poet, este instalat de presa literară aservită regimului Alexandru Toma, poet communist lipsit de valoare, tatăl semnatarului infamantului articol, Sorin Toma.

25

Interpretând într-o manieră îngustă, ideologica poezia lui Arghezi, Sorin Toma identifică decadentismul condamnabil al poetului:”<>,<>, își precizează dl. Arghezi idealul, - și idealul acesta nu poate fi al marelui public cititor ce se ridică astăzi din rândurile poporului muncitor.”Creatia lui Arghezi este comparată cu aceea a poeților legionari, pentru că proclamă “negarea vieții și cultul mortilor”, pseudocriticul literar selectând secvențe care să ilustreze preponderența morții:”Canta moartea-n trâmbițele mele”, "Sufletului nostru bucuros de moarte”. Poezia” Duhovniceasca” este văzută ca o privire aruncata în "œcavoul sufletesc al burgheziei”, fiind considerate de criticul proletcultist o expresie a unei clase care a murit de 20 de ani, care cultiva” muririle”. A. Toma (1875-1954), în “Jelania poetului evazionist. La desființarea S.S.R.”, Înregistrează lichidarea Societății Scriitorilor Români, operă a regimului comunist, ca pe o mare victorie, aruncând anathema asupra poeților considerați reacționari, în versuri pline de “manie proletara”, de invective și de insanități ce nu au nimic comun cu poezia: ”Sunt spectrul vechiului poet-/ Individualist estet,/ Suprarealist, obscurantist,/ Hermetist, evazionist-/ În sfârșit,<< fostul>> scriitor,/ Sedentar budgetivor,/ Cântând ce se plătea în piață:/ Moartea,neantul, sila de viață,/ Și obligatoarea onoare/De națiunile Conlocuitoare./Scurt:poetul<>/Menit să deviu/Bust pe un pedestal/La Cișmigiu.” În “viziunea” lui A.Toma, pigmentată cu lozinci de epocă, “Gata cu nătânga supunere”, de pildă, poporul iese la luptă pentru noile idealuri estetice și ideologice: a€œIsi scuipă în palmă deodată, /Înșfăcă o lată lopată, /O vară adânc sub moșierime,/Sub ciocoime, bancherime, /Profitorime/Și-ntreagă trantorime/ Plus tronul regal-/Face un salt colossal/ Și-i repede, / Ca pe niște balegă de cal, / Peste râpă prăval.” În față acestei dezlănțuiri de forțe revoluționare, “Cantaretul astral” coboară din zborul său elansat către realitățile prozaice ale vieții, cerându-și iertare noilor buldozeriști ai literaturii burgeze, speriat că a fost perceput în mod greșit: “Stai-, stai popor/ Să cobora…binisora…din foisora…de ivora…/ Da, viu, viu, -mai sunt viu- , sosesc/ Dar nu așa iute că amețesc, / Mai domol, mai domol, baeti și fete, / Eu n-am fost nicicând erete. / Pegasul meu? “ un cal verde pe perete! / Nu-mi cereți deci deodată/ Un sbor prea semeț - / Mă mai ține lipit colacul de jet.” Mihai Beniuc - Stema țării (1907-1988).Poet, prozator, dramaturg. Se formează în atmosfera militantă a marii poezii ardelenești, reprezentate de Octavian Goga și Aron Cotruș. Debutează cu volumul “Cantece de pierzanie”(1938), urmat de “Cantece noi” (1940), “Orasul pierdut” (1943), “Poezii” (1943). După război, scrie o serie impresionantă de volume de versuri dedicate realităților comuniste, încercând târziu să revină la vocea lirică din tinerețe, care l-a impus printr-o puternică voință de originalitate și de patos social. În “Stema tarii”,Mihai Beniuc celebrează, din perspective militantului comunist, abdicarea regelui și proclamarea republicii, evenimente politice reflectate în schimbarea simbolurilor din stema țării. Poetul consideră că trăiește momente epocale: “Am cunoscut ce nu vor mai cunoaște/ Aceia ce în urma mea so-r naște-/ Căci am trăit când se sfărmau cătușe, / Când se făceau împărații cenușe, / Iar altele să le mai iee locul/ N-au mai avut nicicând, nicicum norocul.” Regele nu este plâns decât de curteni,

26

nicidecum de oamenii de rând, care îi călca “in țină muceda-i coroana”. Schimbarea de epoci se produce și prin alternarea simbolurilor în stemă: “Steme piereau; vedeam cum brusc dispare/ Vreun șarpe, vulture, leu ori alte fiare./ Ci steme noi suiră-n locul gol, / Cu spice,brazi și sonde de petrola…”. Noua zodie, “lumina din lumina lui Octomvre”, este descrisă în stil vizionar- utopic: “Stea nouă, rază nouă de lumină, /La răsăritul tău, fruntea-mi se-nclina, /Căci tu ești răsăritul țării mele, / În era când se-nălța roșii stele.” Dan Deșliu- Lazăr de la Rusca (1927-1992).Poet.Debutează în plină eră de efervescentă a noii orânduiri, socialiste, cu volumul “Goarnele inimii” (1949),devenind poetul reprezentativ al vremii. Este autorul celebrelor balade “Lazăr de la Rusca” (1949) și “Minerii din Maramures” (1951), care proslăveau martirii comuniști și munc eroică a clasei muncitoare.După 1916, cu volumele “Cercuri de copac” (1962), “Drumul spre Dikson” (1969), “Cetatea de aer” (1972), încearcă să se întoarcă la sevele autentice ale lirisumului, printr-o poezie elegiacă, a neîmplinirilor,din care se desprind unele realizări notabile. "Lazar de la Rusca” este o baladă în stil popular, Dan Deșliu împrumutând toate caracteristicile compozitionale și de expresie ale acesteia. Fals este însă eroul, a cărei încercare de proiecție în mit nu se realizează. Lazăr de la Rusca este, în viziunea lui Dan Deșliu, un erou comunist, aflat în luptă în crâncenă cu chiaburii satelor, dușmanii neîmpăcați ai noii orînduiri. Lazăr se dedică trup și suflet muncii de partid, cum reiese din tradiționalul portret făcut de “maicuta batrana” : "-<< Dragu mamei îndrăgit, /cum mai umblă de zorit, /cum zorește către sat / să n-ajungă-ntarziat / acolo, la rostul lui, /la munca partidului! / Că de la o vreme-ncoace, /n-are tihnă, n-are pace, / tot aleargă, si se sbate, / de cu ziuă până-n noapte, / tot se străduie din greu / cu tovarășii mereu.>>”Eroul se adresează țărănimii truditoare, celor dornici de fericire. La auzul cântecelor lui Lazăr, chiaburii își strâng rândurile: “In chiaburi fierea se strânge, / se chirceste si se frânge, /cere moarte, cere sânge.” Asasinarea lui Lazăr are loc în inima munților, pe vremea de “ceata sura”, el devenind un martir al vremurilor noi, ducând în mormânt glasul și lozincile partidului: “-<>”.

Față în față cu literatura scrisă în comunism O epocă ofertantă * Reevaluarea literaturii române scrise în timpul regimului comunist este o obsesie rezistentă în spațiul cultural românesc, poate și pentru că, până acum, foarte mari răsturnări de ierarhii n-au avut loc, în ciuda deselor și înverșunatelor polemici. Unii cred că despre această perioadă sunt îndreptățiți să scrie mai ales cei care au fost martorii și actorii acelei epoci ciudate din punct de vedere politic, că numai aceia

27

care au cunoscut în mod nemijlocit regimul, rigorile, cenzura și comportamentele scriitorilor de atunci pot scrie „adevărata" istorie a literaturii române de până în 1989. În acest sens se fac încercări și promisiuni, unele ridicole, de redare „exacta" a peisajului literar de atunci. Și sunt priviți cu o oarecare reticență cei de afară: cei aflați în exil, străinii specializați în romanistică, tinerii care n-au apucat vremurile. Pe de altă parte, există și atitudinea inversă, aceea conform căreia se așteaptă de la tineri, de la nou-veniții în sistem, privirea „obiectiva", asupra unei epoci pe care ei n-au cunoscut-o direct și față de care se presupune că pot rămâne „reci" și „nemiloși"* Ambele atitudini sunt deopotrivă exagerate și nici una dintre ele nu poate fi garantată din punct de vedere moral: nici cei care au participat direct la viața literară a perioadei comuniste nu sunt garanții unei atitudini obiective doar pentru că au trăit acea perioadă, nici cei care vin după sau din afară nu sunt în afara influențelor, simpatiilor, afinităților față de scriitorii pe care au prilejul să îi observe manifestându-se astăzi activ într-un sistem cultural postcomunist, nu lipsit de multe din reflexele celui totalitar. De altfel, nici nu ar fi de dorit să continue încrâncenarea în aflarea adevărului. Ce este mai greu de suportat pentru cei care au trăit nemijlocit trecutul comunist este un fel de cinism, de răceală în studierea acelei epoci, văzute astăzi ca o perioadă interesantă și ofertantă ca obiect de studiu. Acest tip de atitudine câștigă din ce în ce mai mult teren. Pentru că, dincolo de frustrări, orgolii, nedreptăți, literatura scrisă în comunism, în acest sistem infernal și nenorocit, care a distrus talente și a produs drame de neînchipuit, devine tot mai mult o provocare academică, un teritoriu interesant pentru exotismul și unicitatea lui. Nici nu e de mirare că majoritatea tezelor de doctorat recente se ocupă exact de acest interval istoric. Oricât ar părea de cinic, literatura română scrisă în comunism este cea mai incitantă, dificilă și complicată literatură scrisă vreodată în spațiul românesc, tocmai prin amestecul incredibil de morală și estetică, de idei literare și ideologie politică, de compromis și rezistentă, de reușită și ratare. Dilema om-operă devine ridicolă în cazul acestei perioade. Într-o epocă în care relația politicului cu viața oamenilor mergea până la controlul nașterilor, ascultarea discuțiilor din familie sau urmărirea celor mai neînsemnate mișcări, a discuta literatură independent de mediul în care a fost creată este o întreprindere naivă. O întreprindere pe care, de altfel, unii o practică și o recomandă, vorbind cu indiferență despre compromisuri și turnători și cu evlavie despre valoarea perenă a operelor. Atenție însă: de multe ori, nu naivitatea e cea care naște asemenea ridicole ipocrizii critice, ci dorința interesată de monumentalizare, de grandios și de camuflare a compromisului, de continuitate a unor ierarhii create artificial. În raportarea la această literatură, se pot observa, cel puțin până acum, două tendințe, ambele extreme, dintre care una duce cunoașterea contextului până la înlocuirea studiului literaturii cu studiul patologiei unei epoci, iar cealaltă camuflează total orice intruziune ne-estetică. * Atitudinea criticii față de literatura din comunism. Scepticii și continuatorii Există cel puțin două cazuri semnificative în cel mai înalt grad pentru aceste două atitudini critice față de literatura scrisă în comunism, două tipuri de manifestări ilustrate prin cărțile a doi critici, unii dintre cei mai importanți: Eugen Negrici și Eugen Simion.

28

Cartea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (primul ei volum, Proză, publicat în 2002) este importantă în primul rînd ca efort de sistematizare, fiind până acum cea mai cuprinzătoare și mai articulată analiză a fenomenului literar din fostul regim, făcută din perspectiva căderii acestuia. „Literatura aservita" și „literatura tolerata", conceptele de bază ale clasificării operate de autor în câmpul prozei, nu vor putea fi ocolite în nici o analiză viitoare a perioadei. În afara calității cu totul remarcabile de a deschide apetitul pentru studiul acestei perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi văzută și ca un simbol al unui anumit fel de situare față de fenomen: poziția demascatorului retrospectiv. Mai mult decît o reevaluare a acestei perioade literare, Literatura română sub comunism explică atitudinile politice și sociale care au făcut posibilă o asemenea literatură și pune în discutarea ei mai mult abilități de patologist decît de critic. De altfel, metafora favorită a acestui tip de abordare este aceea a maladivului, a patologicului, nu de puține ori cu referințe în sfera medicală: „Sub presiunea acestor cîmpuri de forțe adverse, nu putea să se ivească decît un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei «estetici» totalitare, care, dacă se va fundamenta vreodată ca disciplină, se va ocupa de caracterul contorsionat al creațiilor acelor vremuri și de evoluția nefirească a fenomenului artistic. Iar prezența neîntreruptă în viața literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic și servită de un număr important de condeieri s-a transformat într-o povară constantă, cu efecte neașteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărată a fost nevoită să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici și să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere."* Peisaj bolnav, viruși, anticorpi, cam așa arată instrumentele de evaluare a literaturii conform acestei viziuni care mizează mult pe dramatism și pe efect spectaculos. Demersul propus e foarte valoros din perspectiva înțelegerii mecanismelor de manipulare și intimidare a scriitorilor, a cauzelor și a metodelor care au stat la baza producerii unei literaturi de tip artificial. O construcție atît de bine articulată încît seamănă cu o poveste perfectă, în care se vorbește dur despre „sodomizarea scriitorului” , despre noua „religie politica", despre „miturile invidiei și miturile sperantei", riscă să înlocuiască de fapt cu totul analiza efectivă a producțiilor literare ale epocii respective, riscă să-și transforme obiectul, proza scrisă în deceniile comuniste, în pretextul unui eseu de mare ingeniozitate, dar care rămîne cumva imponderabil față de literatură, cu toată cutezanța și duritatea celor spuse. Eugen Negrici vorbește însă ca nimeni altul despre compromis și ticăloșie, despre scriitori dincolo de cărțile lor. Scrie, de pildă, despre „lichelismul funciara și caracterul de „executant frenetic și fără scrupule al oricărei misiuni” ale lui Zaharia Stancu, despre frică și oportunismul lui Sadoveanu, despre „promptitudinea jegoasă"cu care Petru Dumitriu se adapta comandamentelor politice sau despre „ticălosia rareori egalată în ticăloasa noastră literatură a anilor '50" din romanul Șoseaua Nordului de Eugen Barbu. În spatele unei aparente cruzimi medicale a analizei se află, de fapt, pasiuni foarte puternice, la baza celor mai „stiintifice" clasificări stă o dorință necenzurată de „a face dreptate", de a pedepsi și de a premia într-un fel care nu era posibil în epocă. Eugen Negrici este, așadar, adeptul și ilustratorul unui tip de analiză a literaturii din perioada comunistă pe care l-am putea defini ca ornamentat, îndelung chibzuit și construit cu migală în jurul unor complexe metaforic-etice.

29

* Clasificările sunt atente și ingenioase și acoperă o plajă foarte largă. În studiul lui, literatura se transformă într-un insectar ordonat și grotesc în același timp. În nici un caz acest tip de analiză nu ar fi putut să existe înainte de 1989, este o critică de ruptură cu un trecut detestat și autorul pare să exploateze din plin, cu o frenezie debordantă și cu o fantezie câteodată morbidă, posibilitatea de a se juca stilistic-demascator cu lucruri altădată capitale. * Cu totul altfel se manifestă criticii care consideră că o data cu schimbarea din 1989 nu e nevoie și de o schimbare totală de percepție a literaturii, că ce s-a spus înainte e bun spus, că nu e nevoie de reevaluări, ba dimpotrivă, că reluarea celor spuse înainte arată că literatura română și-a putut crea în perioada comunismului o ierarhie valabilă și astăzi. Aici ar putea fi găsit un sens pentru multele reeditări pe care criticii importanți le-au oferit publicului postdecembrist. Eugen Simion a autorizat câteva ediții ale cărții sale Scriitori români de azi, singurele modificări fiind de compoziție, cu alte cuvinte, s-au operat schimbări de sumar după caz, au fost introduși scriitori, iar alții au fost excluși. Dacă ediția se întâmpla să apăra la Chișinău (Scriitori români de azi, 1998), sunt introduși scriitori basarabeni: un capitol din ediția 1998 se numește Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi. Ceea ce propune criticul Eugen Simion nu este o listă canonică, ci un set de valori fluctuant, oportunist. Nu putem ști cu adevărat dacă criticul Simion chiar îl apreciază pe poetul Vieru, pentru că poetul Vieru apare doar în această ediție basarabeană. Altfel, declarațiile lui Eugen Simion sunt cât se poate de semnificative pentru atitudinea de continuitate despre care vorbeam, de valabilitate nelimitată a verdictelor și a analizelor făcute înainte de 1989: „Cum a supraviețuit literatura română în aceste circumstanțe? Iată ce vor să sugereze studiile care urmează. Cu foarte puține excepții (articolele despre N. Steinhardt, Ion Sârbu și despre scriitorii basarabeni), ele au fost scrise înainte de '89. Le-am lăsat așa cum le-am scris atunci. N-am schimbat nimic esențial, pentru a dovedi scepticilor postdecembristi că spiritul critic românesc n-a abdicat de la principiile lui estetice și morale, chiar dacă istoria din afară nu i-a fost mai deloc favorabila"€œ. Printre sceptici, probabil, îl putem așeza pe Eugen Negrici. Și tot spre deosebire de ei, spre deosebire deci de atenția data contextului politic și mecanismelor de manipulare, cenzură și aservire, la Eugen Simion, chiar și în textele scrise după 1989, domnește o pace de început de lume. Pe cât de vehemenți, cruzi și demascatori erau scepticii, pe atât de sever este criticul Simion. În capitolul dedicat poetului Mihai Beniuc se vorbește despre numărul de volume publicate, despre originea țărănească a poetului, despre faptul că a fost un elev pasionat de biologie și a studiat păianjenii. Despre tot ce a însemnat Beniuc în sistemul literar-politic al anilor ‘50: „Mihai Beniuc este legat de toate evenimentele vieții liberare de după al doilea război mondial, fiind mereu, cum singur spune, călare pe creasta valului, împins cu putere din spate de vântul istoriei"€œ. Care val și care istorie, nu se mai știe, și criticul pare că nici nu consideră că ar fi important să se știe... E evident că un asemenea text era făcut pentru urechile sensibile ideologic de dinainte de a€ œ89, dar întrebarea care se pune este aceea dacă reeditarea unui astfel de text, în mod evident marcat de precauția epocii și de jumătatea de adevăr care putea fi spusă, mai poate fi făcută fără nici un scrupul moral și livrată în mod deliberat ca un manifest al ideii că „spiritul critic românesc n-a abdicat de la principiile lui estetice și morale"€œ...

30

La Adrian Păunescu este vorba despre „poezia politica", dar titlul e înșelător. Nici vorba despre vreo explicare a posturii asumate de Păunescu în epocă, se face doar o analiză de text a poeziilor despre care toată lumea știe cum au fost scrise. Este aici o dovadă a felului în care estetismul pur atinge limitele ridicolului atunci când e vorba despre o perioadă atât de tulbure: „In poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu folosește față de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziții oraculare, fie, în sens contrar, tendința de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive"€œ. Cam așa ar arăta Adrian Păunescu într-o istorie literară indiferentă cu totul la realitatea politică și socială în care s-au mișcat scriitorii respectivi. Singura problemă este că s-ar putea, la un moment dat, să nu ne mai putem explica anumite „dilatări" prea exagerate sau unele „înveliri" cu totul inedite. Mulți tineri din jurul lui Eugen Simion se grăbesc să adere la acest tip de imoralitate a camuflajului. E o atitudine de neînțeles, deopotrivă psihologic și cultural. În gestul „învelirii" în estetism a unui sistem care numai „estetica” n-a fost, se află, de fapt, adevărata continuare a unui tip de critică literară care se obișnuise să conviețuiască foarte bine cu un regim totalitar."

31

Concluzii O primă concluzie a proiectului în sine este că tema a fost ușor de abordat , fapt care ne-a făcut de la bun început să alegem acest studiu de caz , însă, cum mereu există și o problemă , a noastră a apărut pe parcurs , când am descoperit că sunt foarte multe informații care trebuiesc prelucrate în așa fel încât să fie înțelese de colectivul prezent în clasă, dar și foarte bine structurate , încât să putem să ne încadram în timpul oferit prezentării studiului de caz . Cea de-a doua concluzie , care trebuie punctată este aceea că toți membrii grupei au participat în mod egal la realizarea proiectului. Lăsând chinul la o parte , ne-am concentrat asupra a ceea ce am avut de făcut, iar în timpul desfășurării tuturor activităților noastre am găsit acel „ceva” ce ne-a motivat să lucrăm în echipă, astfel încât sarcinile de lucru au fost împărțite , iar fiecare dintre noi a reușit să și le îndeplinească în timp util. De aceea, suntem convinși, că , prin materialele prezentate , cât și prin interpretarea noastră , am reușit să facem ceea ce ne-am propus, să vă atragem atenția și să nu vă lăsăm să cădeți pradă monotoniei , ba din contră , să reușiți să ne ascultați până la sfârșitul studiului de caz .

32