CUPRINS INTRODUCERE…………………………………………………………………3 CAPITOLUL I. ŞTIINŢA DREPTULUI POLIŢIENESC………………….....4 §1. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă ………………………………………….……..4 §2. Metode de cercetare în ştiinţa dreptului poliţienesc…………………….….5 §3. Definiţia şi obiectul de studiu al dreptului poliţienesc………………….…..9 CAPITOLUL II. CARACTERELE CARACTEREL E DREPTULUI POLIŢIENESC …...……16 …... ……16 §1. Dreptul poliţienesc este o disciplină autonomă………………………….…16 §2. Apartenenţa la dreptul public ……………….……………………………...17 §3. Dreptul poliţienesc are un caracter dinamic………………………………..17 §4. Dreptul poliţienesc are un caracter complex ………………………………18 §5. Dreptul poliţienesc aparţine dreptului intern ……………………………...18 §6. Dreptul poliţienesc are un caracter unitar…………………………………18 CAPITOLUL III. ATRIBUTELE SI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE DREPTULUI POLIŢIENESC………………………………………………….19 §1. Atributele dreptului poliţienesc…………………………………………….19 §2. Elementele constitutive ale dreptului poliţienesc………………………….20 ÎNCHEIERE BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se limitează la studiul normei juridice de drept poliţienesc, a jurisprudenţei şi contractului (nu se confundă cu o exegeză a textelor textelor normative), normative), ci supune procesului procesului explicativ explicativ-inter -interpreta pretativ tiv contextul contextul socialsocialcultural în care apar şi fiinţează normele şi instituţiile juridice, cooperând în acest proces cu toate ştiinţele sociale-economia politică, istoria, demografia, sociologia, politologia, statistica precum şi cu filozofia. În acest sens sunt de actualitate aprecierile lui Schelling şi Titu Maiorescu, dar şi lipsite de temei precizările lui August Comte referitoare la caracterul neştiinţific al dreptului care ar impune dispariţia sa din sistemul ştiinţelor. Statutul specific al ştiinţei dreptului rezultă din specificitatea domeniului relaţiilor şi structurilor sociale analizate - domeniul participării oamenilor la circuitul circuitul juridic, ca subiecţi subiecţi de drepturi drepturi şi obligaţii obligaţii juridice, juridice, cu toate consecinţele consecinţele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest domeniu al realităţii sociale implică intervenţia dreptului în scopul ordonării şi dirijării comportamentelor, impunân impunândudu-le le reguli reguli normat normative ive,, modele modele,, program programând ându-l u-lee într-u într-unn sens sens anume anume acţiunile şi limitându-le, în temeiul unor sancţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor, dreptul "absolut" de manifestare
2
CAPITOLUL I. ŞTIINŢA DREPTULUI POLIŢIENESC §1. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă În accepţiune generalizată, ştiinţa este privită ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni1. Ca fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi interpretată doar ca un ansamblu de idei şi concepte, ci ca un sistem care se dezvoltă, produce noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale. Ştiinţa dreptului poliţienesc dă răspuns preocupărilor specifice, ambianţei de pregătire pentru o specialitate atât de profund necesară şi umană, cum este cea poliţienească, ea oferă câteva instrumente fundamentale de cunoaştere a domeniului poliţienesc. Acestea sunt: conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în baza cărora dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat. Potrivit clasificării trihotomice a ştiinţelor 2, acceptată de majoritatea savanţilor în domeniul dreptului şi statului, ştiinţa dreptului poliţienesc face parte din sistemul ştiinţelor sociale care cercetează normele juridice, raporturile juridice şi instituţiile poliţieneşti. Această disciplină a ştiinţelor juridice cuprinde un ansamblu de cunoştinţe referitoare la normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc, despre cauzele care determină naşterea acestor raporturi şi despre legile de dezvoltare care acţionează în domeniul dreptului poliţienesc. Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se confundă însă cu dreptul poliţienesc, acesta fiind un ansamblu de norme juridice privind organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei. Ştiinţa dreptului poliţienesc însă reprezintă totalitatea ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice. Dreptul poliţienesc se găseşte scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului şi în alte acte normative, emise de către instituţiile statului, pe când ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în monografii, cărţi, cursuri, manuale, studii 1
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 6. Este vorba, în special, despre ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele despre gândire. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 3. 2
3
şi articole. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului poliţienesc este însăşi această disciplină cu totalitatea normelor juridice ce o compun. De cele mai multe ori se foloseşte însă o singură denumire atât pentru ansamblul de norme juridice, cât şi pentru ştiinţa despre aceste norme şi anume, denumirea de Drept poliţienesc3. În funcţie de conţinutul lor, majoritatea ştiinţelor cuprind două mari compartimente: o parte generală şi o parte specială. Caracterizare valabilă şi pentru numeroase ramuri ale ştiinţelor juridice. Prin urmare, putem afirma că şi ştiinţa dreptului poliţienesc poate cunoaşte o astfel de sistematizare.
Partea generală a ştiinţei dreptului poliţienesc studiază esenţa, noţiunile, formele, metodele şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor poliţieneşti, locul şi rolul acestor organe în cadrul puterii executive, componentele şi competenţele acestor organe.
Partea specială are un caracter mai dinamic, supunând studiului activitatea propriu-zisă, desfăşurată de organele statului cu atribuţii poliţieneşti, în practica sa curentă, cotidiană de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Dispoziţiile cuprinse în partea specială a dreptului poliţienesc constituie obiectul de studiu al diferitor discipline de specialitate şi se aplică şi explică la nivel concret, cazuistic aproape, reglementările cuprinse în partea generală. De aici rezultă necesitatea cunoaşterii corelate şi indivizibil legate a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului poliţienesc.
§2. Metode de cercetare în ştiinţa dreptului poliţienesc Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică a dreptului poliţienesc se bazează pe uzitarea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metode şi procedee de cercetare care s-au dezvoltat şi perfecţionat pe măsura dezvoltării societăţii şi a instituţiilor sale poliţieneşti şi care se stabilesc după ce a fost delimitat obiectul de studiu sau sfera fenomenelor de cercetat. Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodus” având semnificaţia de 3
Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional. Bucureşti: Editura Tritonic, 2003, p. 18. 4
cale, drum, mod de expunere. Din punctul de vedere al limbii române, prin metodă înţelegem modul (sistematic) de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective4. După părerea savantul român N.Popa, metoda semnifică acea ordine ce se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe5, iar autorul Baltag D. defineşte metoda ca fiind operaţia intelectuală folosită pentru atingerea unui sau mai multor obiective, privind cunoaşterea unui fenomen6. Este cert că metodele de cercetare diferă în funcţie de natura fenomenului cercetat. Astfel şi ştiinţa dreptului poliţienesc trebuie, de asemenea, să-şi stabilească metodele sale cognitive şi de cercetare. Principalele metode ale cercetării juridice, utilizate de ştiinţa dreptului poliţienesc, sunt: logică, istorică, comparativă, statistică, cantitativă si sociologică.
a. Metoda logică. Metoda logică este de mare necesitate în orice act de gândire ştiinţifică. În dreptul poliţienesc ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului poliţienesc al unei societăţi. În cercetarea dreptului poliţienesc, fenomen juridic atât de complex, ştiinţa se foloseşte de categorii, legi şi raţionamente logice. Atât în conceptele sale teoretice, cât şi în practica poliţienească, necesitatea argumentării constituie o cerinţă sine qua non. Cunoaşterea pe cale deductivă porneşte şi în dreptul poliţienesc de la premisa că nu poate fi dovedit deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. În sens restrâns, logica juridică este atribuită logicii normelor, iar în sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. În dreptul poliţienesc se folosesc categorii juridice logice cum ar fi: funcţionar de poliţie, competenţele organelor poliţieneşti, statutul juridic al poliţiştilor, puteri poliţieneşti, constrângere administrativă, activitate poliţienească etc. Metoda logică dezvăluie conţinutul logic al categoriilor juridice ce compun dreptul poliţienesc. O normă procedurală de drept obligă pe cel care face o afirmaţie în faţa instanţei s-o 4
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 626. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 14. 6 Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 15. 5
5
dovedească, stabilind şi regulile ce alcătuiesc tehnica dovezii. Omului de ştiinţă şi practicianului îi sunt necesar şi util întregul aparat al logicii. Stăpânirea formelor şi perceptelor gândirii logice asigură succesul scontat, iar rezolvarea problemelor de gândire sau celor de practică devine simplistă.
b.
Metoda istorică. Potrivit metodei istorice, dreptul poliţienesc este
cercetat din perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitor orânduiri sociale. Ştiinţa dreptului poliţienesc analizează esenţa, forma, componentele şi menirea poliţienească a statului raportate la etapa istorică pe care o străbate, ştiut fiind că instituţiile poliţieneşti poartă amprenta transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective. Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru jurişti este foarte importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute, a regulilor ce concurează la succesiunea acestora şi care exercită influenţă asupra dreptului, determinând modificări în conţinutul reglementărilor juridice şi în fizionomia specifică a instituţiilor poliţieneşti. Metoda istorică de studiere a dreptului poliţienesc dezvăluie substratul istoric şi social al categoriilor juridice cu care operează dreptul poliţienesc.
c. Metoda sociologică7 constituie o direcţie de cercetare cu reale avantaje pentru cunoaşterea realităţii juridice. Existenţa dreptului este strâns legată de viaţa socială, întrucât toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Cercetările sociologice dau o perspectivă nouă studiului raporturilor juridice de drept poliţienesc ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rându-i, influenţa din partea acestuia. Acelaşi obiect (raporturile sociale din cadrul activităţii poliţieneşti) pe care ştiinţa dreptului poliţienesc îl studiază din interior, sociologia juridică îl studiază din exterior. În cercetarea sociologică juridică se întâlnesc documentări solicitate de organele cu competenţă normativă, investigaţii privind modul de administrare a justiţiei, cunoaşterea legilor, investigaţii privind desfăşurarea procesului de prevenire şi combatere a criminalităţii etc. Rezultatele cercetării sociologice stau la baza 7
A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992. 6
adoptării unor măsuri legislative, cum ar fi: conceptul de faptă prejudiciabilă, activitatea de prevenire a comiterii infracţiunilor, strategia activităţii de cunoaştere a normelor juridice etc.
d. Metoda comparativă constă într-o operaţie ce urmăreşte să constatate elemente identice sau divergente a două fenomene. Ca şi în alte domenii de cercetare, şi în domeniul dreptului poliţienesc se întrebuinţează metoda comparării instituţiilor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor şi instituţiilor poliţieneşti, a componentelor şi competenţelor acestor instituţii, a normelor juridice etc. Utilizarea metodei comparative în dreptul poliţienesc presupune, de asemenea, respectarea anumitor reguli, care s-au fixat în ştiinţa dreptului comparat şi care asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil. Aceste reguli determină: compararea numai a celor evenimente care sunt comparabile; compararea termenilor în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural, din care au rezultat; compararea izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei diferite a formelor de exprimare ale dreptului de la un sistem juridic la altul; în aprecierea termenului de comparat se va ţine seama de sensul iniţial al normei şi de evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei. După cum vedem, specificul ştiinţei poliţieneşti nu constă în folosirea unor metode de cercetare ne întâlnite în alte ştiinţe, ci în modalităţile particulare în care acestea sunt folosite în cercetarea poliţienească.
e. Metoda cantitativă şi alte metode. Metodele cantitative, capătă în ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea ştiinţifică juridică, cu largi şi imediate aplicaţii în practica dreptului. Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic în strânsă corelaţie cu scenariile dezvoltării economico-sociale. Descrierea, explicarea, propunerea de măsuri şi prognoze se bazează pe aprecieri teoretice, argumentate prin experienţa dobândită din studiul cauzelor singulare. În cercetare,în metoda cantitativă se folosesc computerile, care permit optimizarea şi fundamentarea unor decizii. Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional şi asigură rapiditate în efectuarea diferitelor activităţi poliţieneşti (evidenţa populaţiei, evidenţele speciale, 7
evidenţa cazierilor judiciare etc.). În general, numeroasele metode aplicate în dreptul poliţienesc, din care am amintit doar câteva, au meritul incontestabil de a contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice poliţieneşti, la sporirea eficienţei lor sociale, precum şi la îmbunătăţirea activităţii practice de aplicare a dreptului de poliţie a statului. Dintre alte metode trebuie de reţinut importanţa aplicării metodei statistice, utilă atât în procesul de elaborare a dreptului, cât şi pentru cel de aplicare. Ea ajută la evaluarea în timp a activităţilor de cunoaştere a stării şi dinamicii infracţiunilor, şi contravenţiilor, mişcarea populaţiei şi alte date cu care operează organele poliţieneşti. În concluzie reţinem că metodele de cercetare prezentate succint nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa complementară a lor. Folosindu-le astfel, cercetarea ştiinţifică în dreptul poliţienesc, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă au garanţia obţinerii unor rezultate valoroase şi de mare utilitate.
§3. Definiţia şi obiectul de studiu al dreptului poliţienesc Fiind influenţată de transformările social-politice din ultimii ani, de prevederile instrumentelor internaţionale în domeniul activităţii poliţieneşti, de cerinţele comunităţii înaintate faţă de poliţie, de necesitatea făuririi în continuare a unui stat de drept, de necesitatea revederii procesului de instruire şi perfecţionare continuă a cadrelor poliţieneşti, ideea unui drept poliţienesc în ţara noastră a fost formulată comparativ de puţin timp în urmă. În spectrul oficial, această idee îşi face apariţia în actele normative ale Republicii Moldova, care stabilesc direcţiile prioritare de cercetare ştiinţifică şi nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice. Astfel, potrivit Hotărârii Guvernului Republicii Moldova din 1 octombrie 2004, Dreptul poliţienesc este inclus ca specificare la specialitatea Drept public. Dreptul poliţienesc îşi găseşte locul, de asemenea, în cadrul disciplinelor juridice incluse în programele de studiu ale Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, după ce Academia a fost acreditată cu succes, în anul 2004, una din specializările acreditate fiind „Dreptul 8
poliţienesc”. În România, primă definiţie a dreptului poliţienesc român a fost propusă de Vasile Barbu, în lucrarea sa, din anul 1927, „Introducere în dreptul poliţienesc român unificat”. Potrivit autorului, dreptul poliţienesc cuprinde totalitatea normelor de drept, pe care se bazează şi din care derivă organizarea, competenţa şi acţiunile poliţiei8. Vasile Barbu era de părere că dreptul poliţienesc nu este o ramură independentă de drept, că el este o parte distinctivă a dreptului administrativ şi că, în dezvoltarea sa, merge paralel cu dreptul administrativ. Ulterior, dreptul poliţienesc s-a afirmat din ce în ce mai mult ca ramură a ştiinţelor juridice, desprinsă din dreptul administrativ şi implicit din cel public. Întradevăr, după apariţia Legii generale de organizare a poliţiei Române, din anul 1929, Iuliu Pascu în lucrarea sa „Dreptul poliţienesc român”, vol. I, din 1929 9 şi, mai apoi, Eugen Bianu lucrarea sa „Ordinea obştească”10 au demonstrat caracterul autonom al dreptului poliţienesc, în cadrul ramurilor dreptului public. La rândul nostru, considerăm că ideea de stat de drept, precum şi principiile sale de funcţionare, fundamentează statul de drept. În mod paradoxal, tocmai în statul de drept care este opusul statului poliţienesc, dreptul poliţienesc obţine importanţa sa de ramură a dreptului. În prezent, problema nu constă în demonstrarea autonomiei dreptului poliţienesc, acest fapt existând prin fiinţarea unei categorii juridice distincte, cu trăsături proprii, de relaţii sociale, obiect de reglementare al dreptului poliţienesc şi al unei legislaţii autonome, care reglementează aceste relaţii sociale, ci în calitate de ştiinţă juridică interdisciplinară, care să reuşească, în cel mai scurt, timp elaborarea unei doctrine proprii a dreptului poliţienesc autohton. În contextul celor afirmate, deosebit de important este să se determine sfera relaţiilor sociale, care să constituie, ştiinţific fundamentat, obiectul de reglementare a acestei ramuri de drept. Practic, este necesar ca în loc să se plece de la teza preconcepută că ar exista această ramură de drept şi apoi să încercăm să8
Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat. Oradea, 1927, p. 33. Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială, 1929, p. 22. 10 Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar professional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p. 122. 9
9
i conturăm obiectul de studiu, deci de la teorie la practică, este mai bine să încercăm o grupare a normelor dreptului poliţienesc pe domeniile sale de manifestare. Normele dreptului poliţienesc au la bază o serie de principii, care le dau caracter special, fapt ce determină gruparea lor într-o ramură distinctivă a sistemului nostru de drept. Ca şi pentru orice ramură de drept, dreptului poliţienesc îi sunt caracteristice trăsăturile de bază ale acesteea. În special, este vorba despre obiectul reglementărilor juridice, cu alte cuvinte raporturile juridice reglementate de normele de drept, metoda reglementării juridice privită ca ansamblul procedeelor de influenţă asupra acestor relaţii (conduita oamenilor), sistemul de drept şi existenţa bazei normative. Totodată, reţinem că obiectul reglementării juridice este recunoscut ca fiind caracterizarea prioritară a unei ramuri de drept. În acest sens, profesorul român Vasile Dobrinoiu a definit obiectul de studiu a dreptului poliţienesc ca constituind acele raporturi sociale care se înscriu în perimetrul activităţii poliţiei, realizate conform normelor legale în vigoare, de către organele poliţieneşti competente11. Într-adevăr, relaţiile sociale din sfera activităţii poliţiei sunt reglementate de normele de drept administrativ sau, dacă e să numim, de normele de drept poliţienesc, care reprezintă o ramură distinctă a celei dintâi. Renumitul savant în domeniul dreptului administrativ I.T.Tarasov, la începutul sec. al XX – lea, susţine în lucrările sale: „Dreptul poliţienesc (pozitiv) reprezintă totalitatea regulilor şi normelor care determină activitatea poliţienească în acest stat şi în această epocă”12. Aceste relaţii, constituind obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, formează o varietate a relaţiilor administrativ-statale. Relaţiile sociale reglementate de normele de drept poliţienesc, potrivit domeniilor de manifestare, pot fi grupate în: relaţii poliţieneşti de ordin organizatoric, de supraveghere ori tutelă poliţienească, de stopare administrativă şi relaţii poliţieneşti între cetăţeni. 11 12
Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9, Bucureşti, 1992, p. 51. Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву. Т.2. Москва, 1908, р. 16. 10
Raporturile poliţieneşti organizaţionale sunt indisolubil legate de organizarea lucrului cotidian, privind realizarea activităţii poliţieneşti. Acest grup cuprinde relaţiile ce ţin de organizarea, instructajul şi repartizarea forţelor poliţieneşti şi obşteşti, antrenate la menţinerea ordinii publice, de mecanismul de interacţiune între serviciile şi subdiviziunile poliţiei în vederea asigurării securităţii publice, între alte servicii şi organe de drept pentru combaterea fenomenului infracţional. Subiecte ale acestor relaţii, de regulă, sunt organele de stat executive înzestrate cu competenţe vizând executarea activităţii poliţieneşti şi care interacţionează în procesul acestei activităţi. Relaţiile organizaţionale reprezintă prioritar relaţii de genul „organ de poliţie – organ de poliţie”, însă pot avea loc şi relaţii de genul „organ de poliţie – organizaţie obştească (patrulă obştească), organ de poliţie – structuri poliţieneşti particulare (detectivi şi pază)”. În general, relaţiile poliţieneşti organizaţionale reprezintă nişte relaţii primare, de pornire, care îşi menţin prezenţa şi în alte grupuri de relaţii, reglementate de normele de drept poliţienesc. Un rol deosebit de important în procesul realizării activităţii poliţieneşti îl are relaţiile poliţieneşti de supraveghere, la care participă pe de o parte – organele de poliţie, pe de altă parte – cetăţenii şi organizaţiile. Aceste relaţii formează sistemul celor mai importante şi, practic, celor mai răspândite relaţii poliţieneşti, de genul „organ poliţienesc – cetăţeni, organizaţii”. Reţinem, că relaţiile de acest gen, constituind obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, sunt cele mai tipice şi servesc, în principiu, fundament al ordinii publice. Relaţiile poliţieneşti de supraveghere ţin de deservirea în masă a populaţiei, în procesul asigurării securităţii publice şi acordarea asistenţei poliţieneşti (de protecţie) cetăţenilor, pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor lor. Nu mai puţin importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplicată constrângerea administrativă (poliţienească). Acestea sunt nişte relaţii punitive (de stopare, de curmare, de reprimare), care pot fi divizate în două grupuri. Mai întâi de toate, este vorba despre relaţiile sociale care se formează în urma 11
apariţiei pericolului, pentru securitatea publică (cutremure de pământ, inundaţii, alunecări de teren, etc.) sau care derivă din abaterile de la ordinea de drept. Relaţiile sociale, rezultate din asemenea evenimente juridice (împrejurări) negative, în comparaţie cu alte relaţii (ex.: relaţii de producere), determină reacţia poliţienească (de protecţie), care se materializează prin aplicarea măsurilor (puterilor) de constrângere nemijlocită. Mult mai complexe sunt relaţiile administrativ-represive (punitive) izvorâte din faptul comiterii contravenţiilor, denumite relaţii contravenţionale sau delictuale13. Acestea sunt astfel de relaţii sociale care determină reacţia poliţienească exprimată prin măsuri de pedeapsă contravenţională. Interdicţiile stabilite în normele administrativ-contravenţionale obligă cetăţenii de a se abţine de la comiterea contravenţiilor. Abaterile de la astfel de interdicţii dau naştere relaţiilor care necesită, pentru reglarea lor, aplicarea pedepselor contravenţionale faţă de persoana care a comis contravenţia. Un alt grup de relaţii sociale, care constituie obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, sunt cele sociale, formate în urma comunicării (interacţiunii) şi aflării cetăţenilor în locurile publice. Expres şi clar, în acest sens, ne vorbeşte savantul rus A.P. Corenev: „din realitatea existenţei relaţiilor administrativ-juridice „orizontale” (relaţii care nu sunt legate prin obligaţie de subordonare), rezultă posibilitatea apariţiei unor astfel de relaţii şi între cetăţeni. După cum relaţiile civil-juridice se formează între cetăţeni din iniţiativa acestora, iar organele judecătoreşti servesc drept garant al asigurării drepturilor civile, aşa şi relaţiile administrativ-juridice se formează din iniţiativa cetăţenilor, fără implicaţiile statului”14. Organele de stat supraveghează relaţiile administrativ-juridice şi garantează cetăţenilor realizarea drepturilor şi obligaţiilor lor, reciproc. Totodată, urmează să recunoaştem că, în esenţă, aceste relaţii sunt relaţii poliţieneşti. Efectiv, natura lor poliţienească se manifestă în condiţiile legitimei apărări sau extremei necesităţi, când o parte a raportului se apără de atentatele prejudiciabile ale altei părţi. 13 14
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004, р. 49. Коренев А.П., Кодификация советского административного права. Москва, 1990, р. 16. 12
Studiul comparativ al raporturilor administrativ-statale şi al celor poliţieneşti a cristalizat ideea, potrivit căreia, caracterizarea (trăsătura) administrativă înserează aceste relaţii într-o integritate unică, care constituie obiectul influenţei administrativ-juridice şi, în acelaşi timp, ţinând cont de specificul influenţei normativ-juridice, delimitează şi indică asupra existenţei acestor relaţii în diverse sfere. În primul rând, trebuie de menţionat că relaţiile amintite au o „geografie” diferită. Relaţiile administrativ-statale au loc prioritar în „coridoarele puterii”. Spaţial ele sunt localizate în cadrul cabinetelor funcţionarilor de stat şi în clădirile administrative. Şi invers, raporturile poliţieneşti apar prioritar sub „cerul liber” – în străzi, gări, parcuri, pieţe, adică în locurile, cu menire publică. Delimitarea punctată se impune şi prin faptul că subiectele relaţiilor sociale, din sfera administraţiei de stat şi din sfera activităţii poliţieneşti, au roluri diferite. Astfel, pentru sfera administraţiei de stat sunt caracteristice subiectele denumite – funcţionari de stat, care sunt legaţi prin relaţiile de serviciu ierarhice (de subordonare). Iar pentru activitatea poliţienească şi, în deosebi, pentru o sferă atât de largă precum cea a menţinerii ordinii publice, îi sunt caracteristice subiectele cu statut de cetăţeni obişnuiţi (pietoni, conducătorii mijloacelor de transport, turiştii etc.). În al doilea rând, pentru sfera administraţiei de stat îi sunt caracteristice unităţile structurale organizate (de ex. ministerele, departamentele, direcţiile), care se creează strict raţional pe baza delimitării şi repartizării prealabile a competenţelor între membrii acestor unităţi, reliefării statutului juridic al fiecărui lucrător. Pentru relaţiile sociale, formate în sfera activităţii poliţieneşti, din potrivă, le sunt caracteristice unităţile structurale neorganizate, denumite de către psihologii sociali mase, mulţime şi care se formează, de regulă, spontan15. Deosebit de importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplică constrângerea administrativă (poliţienească) şi care atribuie normelor administrativ-juridice care le reglementează, caracterul poliţienesc. Asupra 15
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004, р. 51. 13
acestui fapt şi-a expus părerea savantul V.M.Ghessen: „normele care reglementează înfăptuirea puterii coercitive (punitive, constrângere), constituie norme de drept poliţienesc în sensul direct al cuvântului”16. Cu toate că relaţiile sociale, care se formează în procesul uzitării măsurilor administrativ-represive (de stopare), derivă de la relaţiile poliţieneşti organizatorice, relaţiile poliţieneşti de supraveghere şi dintre cetăţeni apar de la caz la caz, anume aceste relaţii determină tonalitatea întregului sistem de raporturi poliţieneşti şi de norme juridice, care le reglementează. Prin urmare, nu numai normele administrativ-juridice care reglementează relaţiile administrativ-represive, ci şi alte norme juridice, care reglementează relaţiile sociale din alte sfere, constituie norme de drept poliţienesc, formând astfel o ramură distinctă a dreptului administrativ – dreptul poliţienesc. Definind dreptul poliţienesc, putem afirma că această ramură de drept reprezintă ansamblul normelor juridice, referitoare la organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei. Aşadar, această ramură de drept cuprinde acele dispoziţii legale care se referă la activitatea poliţiei şi care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul activităţii poliţieneşti. Primul element al definiţiei date constă în faptul că dreptul poliţienesc este constituit dintr-o totalitate de norme juridice, întocmai ca întregul drept al ţării noastre şi oricare ramură a lui. Bineînţeles că, aceste norme nu trebuie să fie un conglomerate, ci un sistem cu toate caracterele pe care le implică această noţiune. Cel de al doilea element al definiţiei dreptului poliţienesc constă în faptul că normele juridice care formează această ramură de drept sunt doar cele care reglementează o anumită categorie de raporturi sociale, respectiv acele raporturi care formează obiectul activităţii, realizat conform normelor de organizare a poliţiei în îndeplinirea sarcinilor sale17. Referitor la obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, vom mai menţion, încă odată, că ştiinţa acestei ramuri de drept se ocupă de studierea dreptului 16 17
Гессен В.М., Лекции по полицейскому праву, р. 13. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 17. 14
poliţiei ca ramură a sistemului nostru de drept. Orice ştiinţă, inclusiv din domeniul juridic, se justifică în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte metode specifice de cercetare a fenomenului. În concluzie vom defini obiectul de studiu al dreptului poliţienesc ca fiind sistemul (totalitatea) raporturilor sociale care se formează în procesul activităţii poliţieneşti, realizate în strictă conformitate cu normele de drept în vigoare, de către organele poliţieneşti competente.
CAPITOLUL II. CARACTERELE DREPTULUI POLIŢIENESC 15
§1. Dreptul poliţienesc este o disciplină autonomă. Dreptul poliţienesc apare în sec. al XVIII – lea. Fondatorii dreptului poliţienesc şi-au pus întrebarea dacă această disciplină este o ramură autonomă sau aparţine dreptului administrativ18. Chiar şi astăzi această problemă rămâne actuală, trezind opinii controversate la acest capitol. Într-adevăr, dreptul poliţienesc este într-o strânsă interdependenţă cu dreptul administrativ, al cărui obiect de studiu îl constituie reglementarea raporturilor juridice, ce iau naştere între diferitele organe ale administraţiei publice, pe de o parte, şi organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte19. Deşi raporturile sociale, reglementate de dreptul poliţienesc, alcătuiesc în cea mai mare parte din dreptul administrativ, totuşi, ele au un specific esenţial, fapt ce face ca dreptul poliţienesc să constituie o disciplină de drept separată. Mai mult ca atăt, există unele norme juridice care reglementează activitatea poliţiei şi care nu aparţin dreptului administrativ, cum ar fi, de exemplu, tezele constituţionale privind funcţionarea poliţiei sau normele legale care reglementează activitatea poliţiei în vederea combaterii fenomenului infracţional, traficului de fiinţe umane, terorismului etc. Există deci o serie de reguli, care ţin exclusiv de conduita prescrisă de normele de drept poliţienesc. Cu alte cuvinte, se pot identifica o serie de reguli ce pot fi considerate perfect autonome faţă de dreptul administrativ. Într-adevăr, activitatea poliţiei este o muncă socială de profundă importanţă, nu într-atât una represivă, dar nici una exclusiv administrativă, dacă avem în vedere, de exemplu, munca de prevenire a faptelor antisociale, care este o manifestare juridică ce derivă din normele de drept poliţienesc şi care se întreprinde în vederea aplicării acestora. Pe de altă parte, normele dreptului poliţienesc ocrotesc de multe ori interesele care nu sunt ocrotite de nici de o altă ramură de drept. Astfel, de exemplu, ocrotesc buna-cuviinţă a pietonilor, sancţionând acostarea de persoane, vorbele sau expresiile injurioase, apariţia în stare de ebrietate, ce jigneşte 18
Barbu Vasile, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat. Oradea, Tipografia Cosmos, Societatea anonimă, 1927; Eugen Bianu, Ordinea obştească, îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938; Моль Р., Энциклопедия государственных наук. СПб., М., 1868, р. 251; Ивановский В.В., Учебник административного право (Полицейское право. Право внутреннего управления). Казань. 1904; Белявский Н.Н., Полицейское право (Административное право). Пг., 1915. 19 Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 18. 16
demnitatea umană şi moralitatea socială etc. În concluzie reţinem că deşi dreptul administrativ şi cel poliţienesc se află întro strânsă legătură, totuşi, ele nu se identifică, deoarece dreptul administrativ cuprinde reguli de organizare, funcţionare şi activitate a autorităţilor administraţiei publice, iar dreptul poliţienesc cuprinde reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.
§2. Apartenenţa la dreptul public Se cunoaşte, din studiul „Teoriei generale a dreptului” că teoriile juridice împarte dreptul în două mari diviziuni: dreptul public şi drept privat, încadrând toate ramurile de drept în una din aceste diviziuni. Referindu-se la guvernanţi şi nu la guvernaţi, precum dreptul privat, dreptul public include şi dreptul poliţienesc.
§3. Dreptul poliţienesc aparţine dreptului intern O altă diviziune a dreptului este în drept intern şi drept internaţional. Deşi dreptul poliţienesc conţine unele elemente ce ţin de cooperarea poliţienească pe plan internaţional, această ramură îşi păstrează caracterul său de drept intern, toate normele sale fiind adoptate de către legiuitorul autohton şi au aplicare doar pe teritoriul administrat de Republica Moldova.
§4. Dreptul poliţienesc are un caracter complex Dreptul poliţienesc are un caracter complex, deoarece interesează toate sferele de activitate politică, economică şi socială. Într-adevăr, structurile şi funcţiunile dreptului poliţienesc afectează sau interesează orice domeniu din sferele enunţate. Practic, nu există ramură a dreptului de care să nu fie legată activitatea poliţiei. Spre exemplu, măsura preventivă a reţinerii sau arestării este reglementată de dreptul procesual penal, interdicţia violării domiciliului de către dreptul constituţional, interdicţia torturii celor cercetaţi de organele poliţiei, de către dreptul penal etc.
§5. Dreptul poliţienesc are un caracter dinamic Nu este lipsit de importanţă şi caracterul dinamic al dreptului poliţienesc. 17
Acest caracter rezultă din faptul că normele juridice de drept poliţienesc sunt în permanentă schimbare, iar dinamismul său este mai pronunţat faţă de majoritatea ramurilor dreptului şi, îndeosebi, faţă de dreptul penal, civil şi constituţional. Reglementările cuprinse în dreptul poliţienesc sunt supuse unor schimbări mult mai rapide, în funcţie de etapele evoluţiei societăţii. După declararea suveranităţii din iunie 1990 şi independenţei din august 1991, o serie de reglementări au vizat tocmai perfecţionarea instituţiilor poliţieneşti în statul de drept, atât în ceea ce priveşte organizarea, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea şi modul de acţiune al acestora. Şi în alte ramuri de drept au intervenit schimbări, dar nu de esenţă, spre exemplu dreptul penal, dreptul civil etc.
§6. Dreptul poliţienesc are un caracter unitar Acest caracter rezultă din existenţa unor norme juridice valabile pentru întreaga ţară, norme stabilite în mod egal pentru fiecare organ poliţienesc şi pentru orice funcţionar ce îndeplineşte atribuţii cu caracter poliţienesc. Spre exemplu, dreptul de a aplica forţa fizică. De asemenea, cetăţenii sunt supuşi fără discriminare aceloraşi norme de conduită, din punctul de vedere al dreptului poliţienesc.
CAPITOLUL III. ATRIBUTELE SI ELEMENTELE 18
CONSTITUTIVE ALE DREPTULUI POLIŢIENESC §1. Atributele dreptului poliţienesc Dreptul poliţienesc pentru a se putea implica în activitatea practică poliţienească, trebuie să întrunească o serie de atribute, promovate de stat prin organele poliţieneşti. Aceste atribute constau în: •
capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de drept;
•
facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;
•
capacitatea de a mobiliza voinţa statului, precum şi deciziile organelor sale;
•
dreptul de a constata fapte antisociale. Spre exemplu, dreptul de a constata contravenţii şi de a aplica sancţiunile legale de a lua unele măsuri complementare faţă de făptuitor, iar când fapta constituie infracţiune, de a constata, administra probe şi de a propune judecătorului de instrucţie măsurile legale.
•
dreptul de a pune în mişcare forţa armată 20, atunci când ordinea constituţională în stat este periclitată sau în alte situaţii grave. Aceste atribute ale dreptului poliţienesc sunt la dispoziţia statului, pentru a
le folosi în caz de necesitate, în scopul de a se evita exagerările în exercitarea acestor atribute, în raport cu drepturile şi libertăţile individuale, se impune ca acţiunile dreptului poliţienesc să fie executate de organe diferite. Astfel, capacitatea de a dispune prin norme generale de drept se exercită de către organe deliberate, iar facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete de către organele ierarhice poliţieneşti, altele decât cele care le execută în teren.21
§2. Elementele constitutive ale dreptului poliţienesc Potrivit lui Eugen Bianu, dreptul poliţienesc are următoarele elemente
20 21
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.127. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 20. 19
constitutive22: -
dreptul poliţienesc de siguranţă;
-
dreptul poliţienesc administrativ;
-
dreptul poliţienesc judiciar;
-
dreptul poliţienesc contravenţional;
-
dreptul de procedură
poliţienească. Aceste părţi componente ale dreptului poliţienesc se deosebesc din punct de vedere al raţiunii juridice, al obiectului şi chiar al izvoarelor de drept. a) Dreptul poliţienesc de siguranţă este dreptul statului de a-şi apăra la
nevoie, cu forţa, existenţa legală şi materială, contra oricăror primejdii interne sau externe. Din examinarea acestei definiţii se poate deduce că avem de a face cu un drept defensiv, chiar de apărare armată a ţării contra tulburărilor siguranţei şi ordinii publice şi a domeniului public, care alcătuieşte obiectul dreptului de siguranţă. Dreptul poliţienesc de siguranţă devine ofensiv, un drept de constrângere, numai după producerea tulburării, în scopul reparării prejudiciilor aduse valorilor fundamentale ale societăţii. b) Dreptul poliţienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a
veghea în mod permanent la buna funcţionare a organizării statale şi a vieţii sociale, susţinând şi apărând, cu ajutorul organelor poliţieneşti, ordinea publică şi bunele moravuri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, avutul public şi privat, totodată dreptul statului de a cere cetăţenilor să-şi onoreze obligaţiile. c) Dreptul poliţienesc judiciar este dreptul statului de a asigura prevenirea
şi combaterea infracţiunilor prin intermediul organelor poliţieneşti, împuternicite prin lege de a descoperi infracţiuni, de a-i reţine şi cerceta pe infractori, de a instrumenta dosarele penale şi a le înainta instanţei, împreună cu probele şi actele dresate, precum şi de a pune în executare hotărâtele judecătoreşti. În contextul celor relatate vom sublinia că dreptul poliţienesc judiciar are în vedere o parte importantă din reglementările Codului penal, Codului de procedură penală, astfel 22
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.123. 20
găsind, aici nu numai izvorul, dar şi existenţa legală. d) Dreptul poliţienesc al contravenţiilor este dreptul statului şi al organelor
sale cu drept de poliţie de a constata şi de a aplica contravenienţilor sancţiunile legale ce se comit în diferite domenii de activitate. Distingem aici, în primul rând, un drept poliţienesc al contravenţiilor, în general, exercitat de către organele cu competenţă generală, de exemplu, funcţionarii de poliţie. În al doilea rând, putem identifica aici însă un drept poliţienesc al contravenţiilor special după domeniul în care se comit fapte contravenţionale, de exemplu, fiscal, vamal, sanitar-veterinar, silvic, agrar etc. e) Dreptul de procedură poliţienească este dreptul statului de a fixa
normele şi mijloacele legale pentru organizarea şi funcţionarea poliţiei, cât şi condiţiile, atribuţiile şi drepturile legale pentru exerciţiul funcţiilor poliţieneşti.
21
Încheiere Protecţia socială pe care trebuie să o asigure statul prin intermediul organelor sale cu atribuţii poliţieneşti, mai ales în condiţiile existenţei reale a statului de drept este o problemă fundamentală ce trebuie soluţionată atât printr-un cadru legislativ corespunzător, cât şi prin măsuri de organizare a activităţii la nivelul diverselor organe ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului. Un rol deosebit de important îl are Poliţia Republicii Moldova, ea fiind instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii 23. Activitatea acestei instituţii constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. Astfel, studiînd şi analizînd subiectul propus pentru cercetare la lucrarea dată, ajungem la concluzia ca însăşi dreptul poliţienesc apare ca o ştiinţă vastă, care se echivalează cu alte ramuri ale dreptului şi care are ca obiectul de studiu sistemul (totalitatea) raporturilor sociale care se formează în procesul activităţii poliţieneşti, realizate în strictă conformitate cu normele de drept în vigoare, de către organele poliţieneşti competente.
23
Legea Republicii Moldova nr. 416-XII din 18.12.1990 “Cu privire la poliţie”, republicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002. 22
Bibliografie 1.
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996;
2.
Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
3.
Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional. Bucureşti: Editura Tritonic, 2003;
4.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998;
5.
Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
6.
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996;
7.
A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
8.
Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat. Oradea, 1927;
9.
Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială, 1929;
10.
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar professional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938; 11.
Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9, Bucureşti, 1992;
12.
Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву. Т.2. Москва, 1908;
13.
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004;
14.
Коренев А.П., Кодификация советского административного права. Москва, 1990;
15.
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004;
16.
Гессен В.М., Лекции по полицейскому праву;
17.
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;
18.
Barbu Vasile, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat. Oradea, 23
Tipografia Cosmos, Societatea anonimă, 1927; 19.
Eugen Bianu, Ordinea obştească, îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938; 20.
Моль Р., Энциклопедия государственных наук. СПб., М., 1868;
21.
Ивановский В.В., Учебник административного право (Полицейское право. Право внутреннего управления). Казань. 1904;
22.
Белявский Н.Н., Полицейское право (Административное право). Пг., 1915;
23.
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;
24.
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938; 25.
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938; 26.
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;
24
