Tema IV SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE Conţinutul economic al cheltuielilor publice. Clasificarea cheltuielilor publice. Teorii referitoare la creşterea cheltuielilor publice. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice Factorii de influenţă a creşterii cheltuielilor publice.
1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice La apariţia ştiinţei Finanţe savanţii erau preocupaţi mai mult de problemele veniturilor statului. Numai în a doua jumătate a sec.XIX apar aşa-numitele foi civile în care erau reflectate cheltuielile pentru întreţinerea regelui şi membrilor familiei lui, cheltuielile pentru învăţămîntul public, pensii şi pentru dezvoltarea economiei. Situaţia se schimbă cardinal numai spre sfîrşitul sec.XIX, cînd s-a ajuns la concluzia că în gospodăria fiecăruia anume cheltuielile au o importanţă prioritară. Marea criză economică din 1929 şi consecinţele celui de-al doilea război mondial au facilitat avîntul intervenţionismului economic. S-a recunoscut faptul că cheltuielile bugetare pot constitui un instrument de reglare a cererii agregate, fiind o componentă esenţială a acestuia, şi că bugetul de stat permite influenţarea economiei în sensul dorit de autorităţile publice. În condiţiile actuale, cheltuielile publice nu sînt numai resurse de acoperire a necesităţilor statului, ele sînt decizii bugetare de esenţă politică. Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă bănească ce se manifestă între stat pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia (Schema 15).
C he lt ui eli p u bl ic e
1. 2. 3. 4. 5.
Cheltuieli bugetare acoperite din resursele financiare publice constituite din: - bugetul administraţiilor centrale de stat; - bugetul asigurărilor sociale; - bugetele locale. Cheltuieli extrabugetare acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat. Cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială (fondul pentru asigurări sociale). Cheltuieli ale întreprinderilor, instituţiilor financiarbancare cu capital de stat. Cheltuieli cu caracter public ale organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor organizaţii.
Schema 15. Componenţa cheltuielilor publice
1
Cheltuielile publice se materializează în plăţile efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite căi pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare la îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: -
servicii publice generale; acţiuni social-culturale; întreţinerea armatei; acţiuni economice.
CHELTUIELI PUBLICE
Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri. Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii social-culturale, armată, întreprinderi autonome), care se acoperă fie din bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute. Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli, care se acoperă din bugetul administraţiei de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă decît cheltuielile publice în cadrul cărora sînt cuprinse.
2. Clasificarea cheltuielilor publice
Structura cheltuielilor publice după anumite obiective economice, sociale, militare, politice se face în baza diferitelor criterii: Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţional prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-teritoriale. Clasificaţia economică foloseşte două criterii de grupare: unul conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii) şi cheltuieli curente (de funcţionare), iar altul care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice şi cheltuieli de transfer. Cheltuielile de capital sau de investiţii sînt destinate sferei de producţie materială sau sferei nemateriale (şcoli, spitale, aşezăminte de cultură). Cheltuielile curente asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice. Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind remunerarea serviciilor, a prestaţiilor, aduse la administraţia statului necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice sau pentru echipamente de investiţii. Servicii publice generalepot - aparatul administrativ, economic şi stimularea exportului) sau Cheltuielile de transfer avea caracter economic (subvenţii, f financiar instituţii de ordine publică şi securitate justiţie, social (burse, pensii, alte ajutoare). p procuratură, notariat- alte instituţii Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru serviciile publice generale: apărare, educaţie, sănătate, locuinţe şi servicii comunale, servicii economice (Schema Apărare- armata- cercetarea ştiinţifică- baze militare pe teritorii 16). sstrăine- participarea la blocuri militare şşi războaie Educaţie- şcoli primare, generale, liceale- universităţi şi colegiiiinstitute de cercetări Sănătate- spitale şi clinici- unităţi profilactice- institute de cercetări Acţiuni economice- unităţi economice ale statului- unităţi private ssubvenţionate- subvenţii pentru export- participarea la organisme iinternaţionale economice- participarea la monopoluri internaţionale eeconomice- cheltuieli de cercetare în domeniul economieiServicii comunale- locuinţe şi întreţinerea lor- alte servicii comunaleAlte c cheltuieli
2
Schema 16. Clasificaţia cheltuielilor publice în baza criteriului funcţional.
În Republica Moldova, conform legii privind sistemul bugetar şi procesul bugetar nr. 847XIII din 24.05.96 (cu modificările şi completările la situaţia din 18.04.11), se foloseşte Clasificaţia Bugetară, conform căreia clasificaţia cheltuielilor bugetare se face după criteriile: Clasificaţia bugetară include clasificaţia veniturilor bugetare, clasificaţia funcţională, clasificaţia organizaţională şi clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare, după cum urmează: a) clasificaţia veniturilor bugetare grupează veniturile bugetare în baza legislaţiei ce determină sursele de venituri; b) clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare grupează cheltuielile bugetare ce reflectă utilizarea mijloacelor financiare în scopul implementării funcţiilor de bază ale statului; c) clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare sistematizează cheltuielile bugetare pe tipuri de întreprinderi, instituţii, organizaţii şi măsurile ce reflectă distribuirea alocaţiilor între beneficiarii direcţi de mijloace din buget; d) clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare grupează şi detaliază cheltuielile bugetare în conformitate cu destinaţia concretă a acestora. Conform ordinului Ministerului Finanţelor nr.32 din 30.03.2011 se aprobă Clasificarea bugetară în următoarea structură: 1. Clasificaţia organizaţională a bugetelor. 2. Clasificaţia funcţională.(Anexa 1)
3
3. Clasificaţia programelor. 4. Clasificaţia economică.(Anexa 2) 5. Clasificaţia surselor bugetare.(Anexa 3) Această Clasificare va fi aplicată începînd cu elaborarea proiectului bugetului pe anul 2013. Clasificaţia bugetară asigură: a) sistematizarea indicilor bugetari pentru elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor; b) comparabilitatea internaţională a indicilor bugetari, conţinînd similitudini cu sistemele de clasificaţie utilizate de organismele financiare internaţionale. Clasificaţia bugetară se elaborează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor. După aprobare, clasificaţia bugetară se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
3.Teorii referitoare la creşterea cheltuielilor publice. Influenţa celei mai importante exercitări asupram măririi cheltuielilor publice le reprezintă factorii socio-politici. Impactul acestor factori poate fi explicat în termenii modificării srategiei statului cu privire la bunăstarea socială, în cele a întăririi funcţiilor fiscale şi a utilizării politicilor sociale din ţările dezvoltate, toate reprezentînd baza adoptării de decizii colective. În continuare vom examina cele mai semnificative teorii referitoare la cauzele creşterii cheltuielilor publice: 1. Legea Wagner, cu privire la creşterea activităţii statului. Această lege se bazează pe analiza industrializării şi urbanizării. Prin urmare, statul este nevoit să intervină şi să cheltuie mai mult pentru a reglementa şi a reduce tensiunile de orice fel, pentru a răspunde nevoilor crescînde ale persoanelor în domeniul educaţiei, culturii şi acţiunilor sociale, precum şi în scopul realizării lucrărilor de infrastructură, în special în domeniul comunicaţiilor. În domeniul finanţelor publice această lege poate fi formulată ca legea nevoilor publice financiare crescînde ale statului şi organelor publice locale. [38, p.308] 2. Ipoteza efectului de deplasare Peacock-Wiseman. Această ipoteză se bazează pe examinarea nivelului impozitelor. În lucrarea sa „Creşterea cheltuielilor publice în Marea Britanie între anii 1890-1955” autorii au pus accent pe două activităţi principale ale guvernului care conduc la creşterea cheltuielilor publice în timp de criză. Prima este procesul de inspectare, în cadrul căruia, pe timp de criză, guvernul ia sub control industriile- cheie. A doua, procesul de concentrare, cînd guvernul preia unele funcţii şi activităţi ale administraţiei locale. În aşa fel cheltuielile guvernului sunt restrînse printr-un maximum de povară fiscală, obţinută pînă la limitele suportabilităţii populaţiei. Aceasta se numeşte povara fiscală suportabilă şi apare în perioade de criză. Desemenea Peacock şi Wiseman numesc creşterea nivelului de impozite pe perioada de criză fenomen efect de deplasare, care este generat de acţiunea următoarelor elemente: a) Criza solicită un efort deosebit al statului, concretizat în creşterea cheltuielilor publice. b) Populaţia acceptă, mult mai uşor decît în condiţii normale, creşterea sarcinii fiscale pentru a susţine aceste cheltuieli. c) Revenirea la normalitate nu abrogă decît parţial sarcina fiscală suplimentară, populaţia obişnuindu-se, avînd în vedere ameliorarea situaţiei şi depăşirea crizei. [51,p.128] 3. Teoria Wilensky despre statul bunăstării. Argumentul lui Wilensky este că, atît timp cît creşterea economică continuă,guvernul se va afla sub presiuni politice din ce în ce mai mari pentru a egaliza distribuirea bogăţiei şi a serviciilor. Prin mijloace politice sau altfel, ideologia culturală consideră că statul trebuie să furnizeze un nivel de servicii egal cu cel al persoanelor celor mai bine situate în societate. Acest lucru atinge un nivel înalt, pe măsura intensificării creşterii economice făcînd să existe, pînă la un anumit punct, un „stat al bunăstării” .
4
4. Teoria Peltzman despre egalitatea bogăţieii şi a venitului. În acestă teorie, inegalitatea în ce priveşte bogăţia de la o perioadă la alta este susţinută de cei care au posibilităţi materiale şi influenţă politică de a menţine inegalitatea . Acesta este argumentul de bază a controlării de către o elită înstărită a politicii şi a bogăţiei unei societăţi. În acestă situaţie, nu se va dori mărirea cheltuielilor guvernamentale, deoarece acest lucru ar însemna o distribuire a bogăţiei de la cei bogaţi la cei săraci şi, în consecinţă, nu va avea loc o creştere a cheltuielilor guvernului. 5. Teoria iluziei fiscale. Această teorie este propusă pentru creşterea cheltuielilor guvernamentale. Aceasta este situaţia în care ignoranţa sau lipsa de interes îl fac pe contribuabil să nu fie conştient de povara fiscală exercitată de impozite asupra veniturilor sau bogăţiei sale.În cazurile cînd impozitul este reţinut direct, plătitorii îşi dău seama numai de plata netă. Cu cît impozitul este mai puţin vizibil, cu atît plătitorul este mai puţin conştient de povara globală a fiscalităţii. 6. Teoria alegerii publice. Acestă teorie propusă de James Buchanan, aplică teoria economică la ştiinţa politică. Buchanan împarte politicienii în trei tipuri: idiologul, politicianul pur şi profitorul. El afirmă că „politicienii acţionează în scopul obţinerii voturilor aidoma oamenilor de afaceri care încearcă să obţină clienţi, şi unii şi ceilalţi angajîndu-se în activităţi de cîştig a loialităţii şi a aderenţei faţă de produsul lor”. Principalele puncte expuse de Dennis Muller la această teorie sunt: a) Politicienii se comportă în acela mod propus în economie (raţional şi utilitarist); b) Voturile sunt analoge preţurilor de peaţă; c) Trebuie atins un echilibru prin egalizarea cererilor de servicii publice cu dorinţele cetăţenilor (satisfacera cererii la un anumit preţ). 7. Teoria birocratică. Şi birocraţia are un rol important în creşterea cheltuielilor publice conform teoriei propuse de William Niskansen în cartea Birocraţie şi guvern reprezentativ, are în vedere mărirea puterii şi a prestigiului în maniera politicienilor. Deasemenea birocraţia are un avantaj în plus, că în cazul majorităţii serviciilor publice, se plasează într-o poziţie de monopol. Savas sprijinea această idee menţionînd că, o funcţie principală a guvernului este de a furniza servicii prin însăşi natura lor monopolistă. Efectul net al monopolului guvernamental este presiunea pentru o mărire a dimensiunii guvernului. [38,p.309]
4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice poate fi determinat în baza anumiţilor indicatori. Deasemeneaca cheltuieli publice totale se exprimă: - în mărime nominală, (Cpn )preţuri curente ale anului, - în mărime reală, (Cp r )în preţuri constante. Nivelului cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor: 1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut (PIB). Acest indicator permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economică şi socială a fiecărui stat şi în fiecare etapă. Se calculă ca raport procentual între nivelul cheltuielilor publice şi PIB. 2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sînt nişte mărimi variabile şi şi poate fi exprimat atît în moneda naţională, cît şi monedă intrenaţională, ceea ce dă posibilitate de a efectua comparaţii la nivel internaţional. Se calculă ca raport între cheltuielile publice exprimate în moneda naţională şi populaţia ţării sau cheltuielile publice medii pe locuitor, exprimate în moneda internaţională şi cursul de schimb al monedei naţionale faţă de moneda internaţională. Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e explicată de influenţa diferitelor condiţii economice, sociale şi politice, organizatorice, administrative sau de altă
5
natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice interne sau externe promovate de Guvern. Structura cheltuielilor publice se bazează pe calculul proporţiei pe care o are fiecare dintre categoriile de cheltuieli în total. Indicatorul poate fi utilizat în cadrul oricărei clasificări a cheltuielilor publice. gscpi =
cpi .100%, cpt
unde:
gscpi – reprezintă greutatea specifică (gs) a categoriei de cheltuieli publice i (cp) în totalul cheltuielilor publice; cpi – cheltuielile publice ale categoriei i; cpt – cheltuieli publice totale; i – 1...n categorii de cheltuieli. Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor publice are importanţă, deoarece: – se pot evidenţia orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective; – se poate urmări în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale statului; – conform structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite de dezvoltare; – structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de clasificare folosite în fiecare stat; – analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare dă posibilitatea să urmărim deosebirile de orientare social-economice între state. Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori: 1.Modificarea absolută a volumului cheltuielilor publice, se calculă ca diferenţa dintre nivelul cheltuielilor publice din anul curent şi cheltuieli publice din anul luat ca bază. Δ Cp 1-0 = Cp1 – Cp0 Cp0 – anul de bază; Cp1 – anul curent. În analiza volumului cheltuielilor publice se face deosebire între: - modificarea nominală cheltuielilor publice; Δ Cp n 1-0= Cpn1 – Cpn0 - modificarea relativă cheltuielilor publice. Δ Cpr 1-0= Cpr1 – Cpr0 2. Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice,exprimă procentul cu care variază cheltuielile publice de la o perioadă la alta, poate fi calculată ca: Cp1 – Cp0 Δ Cp 1/0 =
x 100% Cp0 P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă; P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază; 3. Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, denotă mărirea sau micşorarea cheltuielilor publice la modificarea PIB-ului, poate fi calculată ca:
6
Δ Cp1-0 Ecp/PIB =
Δ PIB 1-0 /
Cp0
PIB 0
Δ Cp1-0 – modificarea cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de (0); Δ PIB1-0 – modificarea PIB în perioada (1) faţă de (0). În urma calculelor efectuate putem obţine următoarele rezultate: a) Ecp/PIB >1, există tendinţa ca PIB să fie utilizat în mai mare măsură comparativ cu perioada precedentă, pentru finanţarea cheltuielilor publice; b) Ecp/PIB =1, ambele mărimi relative se modifică în aceiaşi proporţie; c) Ecp/PIB <1, fenomen invers a situaţiei a), cînd utilizarea PIB se adresează prioritar altor domenii, decît cel al cheltuielilor publice. La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii în diferite etape ale evoluţiei societăţii umane, în elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta. Dinamica cheltuielilor publice a fost determinată de procesele inflaţioniste. În anii precedenţi ponderea cheltuielilor publice în PIB a depăşit 40% pe ansamblul ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări europene dezvoltate, şi 20-30% în ţările în curs de dezvoltare. Criza economică contribuie la micşorarea cheltuielilor bugetare ca valoare reală: cu cît ţara e mai săracă, cu atît partea cheltuielilor este mai mică.
5. Factorii de influenţă a creşterii cheltuielilor publice. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi delimitaţi în următoarele categorii: 1. Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe vîrste şi pe categorii socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc cheltuielile publice pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru locurile de muncă în sectorul public. 2. Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe baza cercetărilor ştiinţifice. Din bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni economice costisitoare, proiecte economice legate de risc. 3. Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv pentru asistenţa socială. 4. Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentare pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi pentru finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv. 5. Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea cheltuielilor publice. 6. Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice. 7. Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providenţă”, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru care se recurge la creşterea cheltuielilor publice.
7
Creşterea continuă a cheltuielilor publice condiţionează trei tipuri de probleme: – probleme de ordin politic; – probleme de ordin financiar; – probleme de ordin ştiinţific. Probleme de ordin politic. Creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra necesităţii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare stat în parte nu lear putea suporta. De exemplu, gruparea unor state în Comunitatea Economică Europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii. Probleme de ordin financiar. Se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB. Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creşterii cheltuielilor publice. Primul aspect se referă la proporţia în care PIB poate fi redistribuit prin cheltuielile publice. Cel de-al doilea vizează proporţia cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinată din punctul de vedere al utilităţii acestora (bunuri şi servicii publice). Punctul optim este atins atunci, cînd avantajul social al creşterii cheltuielilor publice este depăşit prin inconvenientul social al prelevărilor publice. Acest punct optim poate varia în funcţie de conjunctura economică. Astfel, perioada de prosperitate poate fi folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune (depresiune) creşterea nivelului cheltuielilor publice poate fi folosită pentru stimularea economică. Probleme ştiinţifice. Ţin de cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă la instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de apreciere a rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică financiară. Întrebări de autocontrol 1. Definiţi noţiunea de cheltuieli publice. 2. Explicaţi conţinutul economic al cheltuielilor publice. 3. Argumentaţi diferenţa dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare. 4. Argumentaţi scopul şi importanţa clasificării bugetare a cheltuielilor. 5. Explicaţi noţiunea de cheltuieli extrabugetare. 6. Descrieţi structura cheltuielilor publice. 7. Enumeraţi factorii de care sînt influenţate cheltuielile publice. 8. Enumeraţi tipurile de bugete care sînt incluse în cheltuielile bugetare. 9. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice. 10. Descrieţi clasificarea ONU a cheltuielilor publice. 11. Denumiţi tipurile de cheltuieli ce sunt incluse în acţiunile economice, conform clasificării cheltuielilor publice de ONU. 12. Explicaţi calculul ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora. 13. Argumentaţi importanţa determinării ponderii fiecărei categorii de cheltuieli în totalul lor. 14. Denumiţi indicatorii privind structura şi dinamica cheltuielilor publice. 15. Explicaţi calculul creşterii relative a cheltuielilor publice. 16. Explicaţi necesitatea utilizării indicatorului elasticităţii cheltuielilor publice şi metoda de calcul. 17. Enumeraţi factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice. 18. Explicaţi factorul demografic de creştere a cheltuielilor publice. 19. Descrieţi clasificarea cheltuielilor publice conform legii Republicii Moldova. 20. Enumeraţi consecinţele creşterii cheltuielilor publice.
8
21. Enumeraţi căile de creştere a cheltuielilor publice.
STUDIU DE CAZ
Complectați tabelul de mai jos, efectuați calculele și analizați cheltuielile bugetare medii pe cap de locuitor pentru perioada 2005-2010 în Republica Moldova. Tabelul 1. Estimarea cheltuielile bugetare medii pe cap de locuitor, pe perioada 20052010 Anul bugetar Total cheltuieli bugetare mil. lei Numărul populaţiei, mil. persoane Suma cheltuielilor pe locuitor, lei PIB mil. lei PIB/locuitor, lei Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB, % Suma cheltuielilor în dolari pe locuitor, lei Cursul de schimb MDL/USD
2005
2006
2007
2008
2009
2010
Sursa: Elaborat de autor în baza legii bugetului de stat a Republicii Moldova pentru perioada 2005-2010
9
