1.Concepte fundamentale ale modelarii macroeconomiceTeoria macroeconomica studiaza economia nat ca un intreg si conexiunile sale cu ec mondiala precum si cu modul in care se formeaza si evolueaza agregatele economice. Scopul teoriei macroec este acela de a explica formarea preturilor, a venitului total, a productiei totale ai a utilizarii fortei de munca. Teoria macroec mai studiaza si efectele pe care le au actiunile de reglementare a puterii politice (impozite, cheltuieli publice, deficit bugetar) asupra veniturilor totale si ansamblului locurilor de munca. Decidentii sunt reprezentati de agenţii economici: gospodăriile , firmele si guvernul. O gospodărie (un consumator) reprezintă orice grup de persoane care locuiesc şi iau decizii împreună. O firmă reprezintă o organizaţie care utilizează resurse şi produce bunuri şi servicii., indiferent de dimensiune sau tipul producţiei. Administraţia publică reprezintă o organizaţie ce stabileşte reguli şi legi, impune un mecanism de respectare a acestora, stabileşte impozite şi taxe pentru gospodării şi firme, produce bunuri publice şi servicii ca de exemplu apărarea naţională, sănătate publică, transport sau educaţie. Pietele reprezinta orice modalitate prin care vanzatorii si cumparatorii iau contact, schimba informatii si fac afaceri impreuna. Piaţa factorilor de producţie se distinge ca importanta dintre toate celelalte. Exista 4 tipuri de factori de productie: munca, pamantul, capitalul (fact de prod clasici, primii 2 primari, capitalul factor derivat), abilitatile manageriale, progresul tehnic si informatia- neofactori. Munca reprezintă timpul şi efortul pe care oamenii îl alocă pentru producţia de bunuri şi servicii, rezultatul manifestându-se prin salarii. Pământul reprezintă totalitatea resurselor naturale utilizate pentru producerea de bunuri şi servicii, acest factor de producţie ne rezumându-se doar la terenurile folosite în agricultură, ci însemnând totalitatea resurselor naturale oferite de planetă, preţul acestui factor de producţie fiind renta. Capitalul reprezintă totalitatea echipamentelor, clădirilor, utilajelor şi altor bunuri fabricate şi care sunt utilizate în producţia de bunuri şi servicii. Preţul capitalului este dobânda. Capital fix, capitalul circulamt. Abilităţile antreprenoriale reprezintă un tip special de resursă umană, prin care se organizează ceilalţi trei factori de producţie, se iau deciziile de afaceri, se fac inovaţii, se asumă riscul afacerilor. Acest factor de producţie este recompensat prin profit.
2. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor. Cazul unei economii închise Sistemul Conturilor Naţionale s-a dezvoltat ca un cadru conceptual ce descrie relaţiile cheie dintre variabilele macroeconomiei de bază: output, venit şi cheltuieli. În cadrul acestui sistem se estimează: Produsul Intern Brut (PIB) (GDP – Gross Domestic Product), Produsul Naţional Brut (PNB) (Gross National Product – GNP) şi celelalte agregate macroeconomice. Fluxul circular al veniturilor dintre gospodării şi firme, pentru o economie cu cei doi decidenţi de baza. Gospodăriile vând, iar firmele cumpără muncă, pământ, capital şi abilităţi antreprenoriale. Pentru aceşti factori, firmele plătesc gospodăriilor salarii pentru muncă, dobânzi pentru utilizarea capitalului, rente pentru utilizarea pământului şi profituri pentru abilităţile antreprenoriale. Firmele vor reţine o parte din profit – cea care nu este distribuită gospodăriilor, şi de asemenea o parte din venitul gospodăriilor. Venitul total obţinut de gospodării, ca plată pentru serviciile oferite reprezintă venitul agregat (Y). Firmele vor vinde, iar gospodăriile vor cumpăra şi consuma bunuri şi servicii de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Cheltuielile totale efectuate de către gospodării pentru aceste bunuri şi servicii reprezintă cheltuielile (personale) de consum (sau Consumul C). De asemenea, firmele cumpără şi vând echipamente de tip capital (productive) pe piaţa bunurilor. O parte a acestor echipamente nu se vor vinde şi vor fi adăugate stocurilor deja existente. Atunci când o firmă adaugă outputul nevândut la stocuri, putem aprecia că firma îşi cumpără propriile produse. Achiziţionarea unei noi fabrici, unui echipament nou, clădiri şi creşterea stocurilor reprezintă investiţii (I). Venitul Y poate fi consumat sau economisit (acumulat). Acumulările (economisirea)(S) reprezintă partea din venit ce rămâne după efectuarea cheltuielilor de consum. Firmele îşi finanţează investiţiile împrumutând economiile gospodăriilor (de pe piaţa financiară). Cei care cumpără producţia (agregată) vor plăti o sumă egală cu cheltuielile agregate, iar vânzătorii producţiei agregate vor plăti o sumă egală cu venitul agregat. Cum cheltuielile agregate sunt egale cu veniturile agregate putem evalua producţia agregată (totală) prin două metode ce vor conduce la acelaşi rezultat. Astfel, producţia agregată (totală) (PIB) este egală (ca valoare) cu cheltuielile totale şi respectiv cu veniturile totale. Fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor reprezintă fundamentul determinării produsului intern brut şi cheia înţelegerii modului în care fluxurile investiţionale se concretizează în creşterea stocului de capital. Dacă vom privi această variantă simplificată a economiei (în care s-au omis sectorul guvernamental şi cel exterior) şi fără a ţine cont de deprecierea capitalului, taxele indirecte şi transferurile firmelor, atunci venitul naţional şi PIB sunt echivalente cu venitul agregat sau outputul agregat. Prima relaţie este cea dintre outputul produs şi cel
vândut: Y = C + I . Următorul pas este acela de a stabili o relaţie între economisire, consum şi PIB. Sectorul privat va încasa venitul agregat Y şi îl va privi ca venit personal disponibil. O parte a acestuia va fi alocat consumului, iar o altă parte va fi economisită, deci avem: Y = C + S. Din cele doua relatii rezultă: C + I = Y = C + S . Partea stângă a relaţiei conţine componentele cererii, iar partea dreaptă arată alocarea venitului. Această relaţie evidenţiază faptul că outputul produs este egal cu outputul vândut. Valoarea outputului produs este egală cu venitul total încasat, iar venitul încasat va fi la rândul său cheltuit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, sau economisit. rezulta: I = Y – C = S. Intr-o economie simplă valoarea investiţiilor este egală cu valoarea acumulărilor (economisirii). Indicatori macroeconomici. Măsurarea rezultatelor activităţii economice obţinute la nivelul economiei de piaţă a unei ţări, dar şi efectuarea de corelaţii macroeconomice şi comparaţii cu alte ţări se realizează utilizând indicatori macroeconomici dintre care se menţionează:Produsul global brut, PGB, Produsul intern brut, PIB, Produsul naţional brut, PNB, Produsul intern net, PIN, Venitul naţional, VN."Intern"-se referă la bunuri finale produse cu ajutorul factorilor de producţie interni, indiferent de proprietarii acestor factori; "Naţional"-se referă la bunuri finale produse de agenţii economici naţionali, indiferent de locul unde îşi alocă resursele;"Brut"- presupune includerea in calculul indicatorului a amortizării (A);"Net"-presupune excluderea din calculul indicatorului a amortizării. Evaluarea indicatorilor se poate face fie la preţurile pieţei, fie la preţurile factorilor de producţie. Trecerea de la preţurile factorilor la preţurile pieţei se face astfel: Preţurile factorilor=Preţurile pieţei + Subvenţii - Impozite indirecte. Metode de determinare a PIB. PIB exprimă valoarea, la preţurile pieţei, a tuturor bunurilor si serviciilor finale obţinute de agenţii economici care acţionează pe teritoriul ţării, într-o anumită perioadă, de regulă un an. 1. Metoda producţiei (metoda valorii adăugate). Valoarea adăugată VABpp la preţurile pieţei reprezintă valoarea producţiei (VP) diminuată de consumul intermediar (CI), acesta din urmă fiind reprezentat de bunuri intrate integral în componenţa bunurilor finale. VABpp= VP-CI. Însumând VABpp la nivelul firmelor şi statului rezultă VABpp la nivelul economiei. PIBpp este VABpp ajustată astfel: PIBpp = VABpp +I imp-SB sau PIBpp = VABpf + I ind + I imp – SB, unde PIBpp - produsul intern brut la preţurile pieţei, I ind impozite indirecte, I imp - impozite la import, SB - servicii bancare. 2. Metoda cheltuielilor (metoda utilizării productiei finale). Conform acestei metode componentele care formează PIBpp sunt: cheltuielile consumatorilor pentru bunuri şi servicii (consumul privat, Cp), cheltuielile autoritaţii publice pentru bunuri şi servicii (consum guvernamental, CG), investiţiile brute, IB, ce cuprind: a) formarea brută de capital fix FBCF (valoarea bunurilor
durabile utilizate în procesul de producţie pe o perioadă mai mare de un an şi valoarea serviciilor încorporate în bunuri de capital fix); b) variaţia stocurilor reprezentând diferenţa dintre intrările în stocuri şi ieşirile din stocuri (din stocuri fac parte toate bunurile ce nu fac parte din capitalul fix), exportul net (export minus import);Deci: PIBpp=Cp+Cg+IB+(EXPIMP). 3. Metoda veniturilor se bazează pe agregarea veniturilor factorilor de producţie. Dacă se însumează numai veniturile agenţilor economici interni suma obţinută reprezintă produsul intern net la preţurile factorilor, PINpf. R
PINpf = VFi
.
i 1
PIB pp
R
VF
i
I ind A ,
i 1
unde VFi
reprezintă venitul factorului de
producţie i, unde
i 1, k
Corelaţii între indicatorii macroeconomici. Avem următoarele relaţii:PGB=PIB+CI, unde CI reprezintă consumul intermediar, adică acele bunuri ce intră în producţia bunurilor finale; PNB=PIB+VNFS unde PNB, PIB şi VNFS sunt exprimaţi în preţurile factorilor, iar VNFS reprezintă venitul net al factorilor în raport cu străinătatea; PNNpf=PNBpf-A,VN=PNNpf= PINpf+VNFS, unde VNFS este venitul net al factorilor în raport cu străinătatea, reprezentând diferenţa dintre valoarea producţiei finale obţinute de către agenţii economici naţionali ceşi desfăşoară activitatea în străinătate şi cea a agenţilor economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării respective, iar VN este venitul naţional.Venitul net disponibil, VD, care poate fi utilizat pentru consumul final, C, sau poate fi economisit, S este obţinut din venitul naţional, VN, corectat cu soldul veniturilor nete din transfer de la şi către străinătate (impozite directe, contribuţii la asigurările sociale etc.). Se poate, deci, scrie:VD=C+S. Pornind de la această relaţie se pot calcula: înclinaţia medie spre consum: C
= C/VD, reprezentând
partea din venitul disponibil ce se cheltuieşte pentru consum, într-o anumită perioadă de timp; înclinaţia medie spre economii:
S
=
S/VD; înclinaţia marginală spre consum: c'= delta C/ delta VD, arată cu cât creşte consumul la o creştere cu o unitate a venitului disponibil; înclinaţia marginală spre economii: s prim=delta S/delta VD, arată cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a venitului disponibil.
3. Cererea agregata si oferta agregata Elementele cheie în analiza producţiei, inflaţiei, creşterii economice şi rolului politicilor economice sunt cererea agregată (AD), respectiv oferta agregată (AS). Rolul modelului AD – AS este de a explica şi previziona fluctuaţiile PIB real de-a lungul PIB potenţial şi fluctuaţiile nivelului preţurilor. Modelul utilizează o curbă a cererii agregate, respectiv o curbă a ofertei agregate, fiecare dintre acestea fiind determinate ca o relaţie dintre PIB şi nivelul preţurilor. Nivelul de echilibru al producţiei şi preţurilor rezultă la intersecţia celor două curbe (AD şi AS). Pe de altă parte, faptul că oferta de produse este limitată la un moment dat constituie oproblemă importantă a politicii economice şi necesită o abordare separată..Cantitatea agregată de bunuri şi servicii produse într-o anumită perioadă se exprimă prin PIB real, iar preţurile medii ale tuturor acestor produse (mai exact evoluţia acestora) sunt date de deflatarul PIB. Cantitatea agregată de bunuri şi servicii cerută reprezintă suma bunurilor şi serviciilor solicitate de gospodării, firme (pentru investiţii), autoritate publică şi străini. Astfel, cererea agregată depinde de deciziile gospodăriilor, firmelor, puterii publice şi a restului lumii. AD depinde doar de cantitatea de bunuri şi servicii ce formează PIB real şi a nivelului preţurilor. Dacă vom menţine constante toate celelalte influenţe asupra AD in afara nivelului preţurilor, atunci AD va avea o pantă negativă.O creştere a nivelului preţurilor va conduce la scăderea cantităţii cerute. Cantitatea de bunuri şi servicii oferită (AS) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi servicii finale (în expresie valorică) produse de toate firmele din economie. AS este dată de relaţia dintre cantitatea de bunuri şi servicii oferită şi nivelul preţurilor, celelalte elemente fiind menţinute constante. Această relaţie depinde de modul în care este apreciat timpul, şi vom distinge două abordări: a) curba cererii agregate pe termen lung (LAS) care va indica relaţia dintre PIB real oferit şi nivelul preţurilor în condiţiile în care PIB real este egal cu PIB potenţial, respectiv în condiţiile utilizării complete a factorilor de producţie. În acest caz, nivelul PIB real este independent de nivelul preţurilor, astfel încât LAS este o dreaptă verticală la nivelul potenţial al PIB. b) curba cererii agregate pe termen scurt (SAS) va indica relaţia ce există între PIB real şi nivelul preţurilor pe termen scurt, în condiţiile în care celelalte elemente care influenţează programul de producţie rămân nemodificate (salarii constante, nivelul preţurilor materiilor prime, etc). Curba SAS are o pantă pozitivă deoarece costurile firmelor cresc pe măsura creşterii producţiei fizice (datorită cantităţii limitate de factori) şi ca urmare este necesar un preţ mai mare pentru a stimula creşterea outputului.
4. Modelarea fen macroec. Tipuri de modele. Modelarea econometrica. Clasificarea modelelor. Modelarea fenomenelor macroeconomice. Modelarea, prin însăşi conţinutul său, se aplică pentru un sistem închis sau asupra unui sistem care permite o închidere artificială. Studierea laturii cantitative a unui fenomen din economie, în general, şi de la nivel macroeconomic, în special, trebuie să urmărească: i) definirea elementelor (subsistemelor) componente în cadrul unei structuri proprii; ii) interacţiunile dintre elemente, precum şi dintre elemente şi mediul economic, social şi politic, ţinând seama că „domeniul economic este înconjurat de o penumbră dialectică mult mai largă decât aceea a oricărei ştiinţe naturale [...]. Nu putem modela astfel, un sistem economic fără să ţinem seama de dimensiunea socială generată de acesta. În consecinţă, dacă în modelul matematic putem vorbi de optim, în activitatea desfăşurată la nivel de economie naţională sau de ramură este mult mai potrivit termenul de suboptim – raţional. iii) finalitatea sistemului definit de ansamblul de elemente, ce poate fi privită ca un ansamblu de lanţuri cauzale S1 S2 … Sk, unde S1, S2, …, Sk sunt stările sistemului sau fenomenului în funcţie de condiţiile de mediu. Cu toate că modelarea, simplificând realitatea, pierde din detalii, asigură totuşi o bună sistematizare a cunoştinţelor şi o utilizare eficientă a datelor primare. De aceea, în procesul de studiere a unui fenomen vom distinge starea reală a unui fenomen, (SR) şi starea percepută (SP) a acestuia; dacă notăm prin d(x,y) distanţa dintre două puncte, atunci în procesul modelării va trebuie să minimizăm funcţia d(SR,SP), în mod ideal având loc egalitatea d(SR,SP) = 0. Tipuri de modele macroeconomice. Un model, prin conţinutul şi forma sa de prezentare, este o machetă simplificată a realităţii. Astfel, după natura cauzalităţii, modelele pot fi: a) Modele eterministe ce au ca punct de plecare abordarea deterministă a relaţiei cauzale dintre două venimente, potrivit „regulilor lui Bacon-Mill”. Astfel, un eveniment A este cauza evenimentului B dacă B are loc după evenimentul A, iar lipsa acestuia din urmă determină şi lipsa lui B. Prin această definiţie se elimină confuzia dintre conexiunea cauzală şi conexiunea temporală. ) Modele probabiliste, generate de faptul că, în general, în lumea reală şi în economie, în special, nici o succesiune de evenimente nu este repetabilă la acelaşi nivel de manifestare. Astfel, dacă păstrăm definiţia cauzalităţii a două evenimente A şi B în sensul clasic, atunci, în viziunea probabilistă, evenimentul A determină cauzal pe B numai cu o anumită probabilitate. Modelarea econometrică a unui fenomen la nivel macroeconomic. Procedurile metodologice tradiţionale folosite de
econometriei pentru modelarea unei fenomen la nivel macroeconomic constau în: E1. Determinarea cadrului teoretic(teoriei economice) în care se desfăşoară fenomenul studiat sau altfel spus ipotezele luate în calcul; E2. Construirea modelului matematic ataşat teoriei economice; E3. Construirea modelului econometric ataşat teoriei; E4. Culegerea datelor; E5. Estimarea parametrilor pe baza modelului econometric construit la E3; E6. Testarea ipotezelor statistice(teste de semnificaţie); E7. Elaborare de previziuni sau predicţii; E8. Folosirea modelului pentru controlul sau propunerea de politici. Clasificarea modelelor ciberneticoeconomice la nivel macroeconomic(criterii) 1.în funcţie de evoluţia în timp a variabilelor modelului, avem:i)Modele statice, adică acelea în care nu apar întârzieri între variabilele din model.ex:
C t I t Gt Yt .ii)
Modele dinamice, adică acelea în care cel puţin o variabilă conţine întârzieri.
C t c y Yt 1 C 0
2.în funcţie de tipul variabilei timp din model, avem: i) Modele dinamice continue; ii)Modele dinamice discrete 3.în funcţie de natura dependenţei funcţionale dintre variabile: i)Modele liniare. ii)Modele neliniare 4.în funcţie de natura parametrilor modelului, avem: i) Sisteme neautonome, ii)Sisteme autonom. 5.în funcţie de numărul de variabile, avem: i)Modele unidimensionale, ii)Modele multi dimensionale, 6.în funcţie de modul în care sunt exprimate legăturile dintre variabile, avem: i)Modele deterministe, adică acelea în care legăturile dintre variabile sunt descrise complet, prin intermediul ecuaţiilor de tip determinist. Trebuie specificat faptul că aceste ecuaţii conţin toţi factorii care intervin. ii)Modele stochastice(aleatoare), adică acelea în care nu poate fi pusă în evidenţă legătura precisă dintre variabilele endogene şi cele exogene. Remediul în acest caz îl constituie introducerea unor variabile stochastice unidimensionale sau multidimensionale, continue sau discrete care să întregească modelul. Aceste variabile apar în model prin prezentarea domeniului de valori posibile şi al funcţiei de probabilitate care se asociază. iii) Modele haotice sunt în general acele modele dinamice, deterministe, continue sau discrete, care se caracterizează prin neliniaritate şi care conţin cel puţin un parametru care pentru anumite valori induce o mişcare haotică a sistemului. 7.în funcţie de specificare, modelele stochastice pot fi: i)Modele parametrice, adică acelea în care variabila stochastică este cunoscută şi are o formă specificată. ii)Modele semiparametrice, adică acelea în care variabila stochastică există dar nu este specificată, adică nu se cunoaşte forma acesteia. iii)Modele neparametrice, adică acelea în care nu apare o variabilă stochastică.
5. Piata bunurilor si serviciilor. Piaţa este spaţiul în care agenţii economici (consumatorii şi producătorii, în sens restrâns) se întâlnesc, negociază şi în final tranzacţionează (cad de acord asupra cantităţii şi preţului) anumite bunuri economice. Deoarece consumatorii sunt purtătorii cererii, iar producătorii sunt purtătorii ofertei, se poate afirma, în acest context, că piaţa este spaţiul în care are loc confruntarea cererii cu oferta. Cererea. Cererea dintr-un anumit bun sau serviciu exprimă cantitatea din acel bun economic sau serviciu care poate fi achiziţionată la un anumit preţ, la un moment dat de timp. Legea cererii pentru bunuri normale: cu cât este mai mare preţul unui bun cu atât va fi mai redusă cantitatea cerută din acel bun. Pe piaţa unui anumit bun normal cererea individuală (manifestată de un consumator) poate fi reprezentată simplist de relaţia:
xi ai bi p , unde p este preţul
bunului;
xi este
cantitatea cerută din bunul
respectiv, de către consumatorul i; ai, bi sunt coeficienţi strict pozitivi. Cererea agregată obţinută prin totalizarea cererilor individuale pe piaţa aceluiaşi bun este dată în consecinţă de:
x a bp ,
cu a=suma din ai si
b=suma din bi, cu i de la 1 la N, unde N – reprezintă numărul consumatorilor pe piaţa aceluiaşi bun. Dar bunul se poate găsi în raport cu alte bunuri de pe piaţă într-o relaţie de substituibilitate sau complementaritate (caz în care se utilizează numai împreună). De asemenea, se consideră că fiecare consumator are re-surse limitate. În contextul de mai sus, considerând două bunuri i şi j cu preţurile pi şi respective pj, cererea din bunul i se poate considera ca o funcţie de preţul bunului i, preţul bunului j şi venitul consumatorului. Se poate scrie
astfel
xi x i ( p i , p j , V ) ,
reprezentând funcţia cererii din bunul i. Indicatori ai cererii: Modificarea cererii din bunul i la o schimbare a preţului aceluiaşi bun, dxi/dpi , ceilalţi factori rămânând constanţi. În funcţie de semnul expresiei, avem: bunul i este bun normal, dacă cererea din acest bun creşte când preţul său scade: <0, cu dpi=piprim-pi, unde pi- este preţul iniţial al bunului i, iar pi prim - este preţul modificat al bunului i; bunul i este bun Giffin, dacă cererea scade când preţul său scade: >0, cu dpi<0. Modificarea cererii din bunul i la o schimbare a preţului celuilalt bun, dxi/dpj, ceilalţi factori rămânând constanţi. În funcţie de semnul expresiei, avem: bunul i este substituit brut pentru bunul j dacă: >=0 cu dpj=pjprim-pj>0; bunul i este complementar brut pentru bunul j dacă: <=0 cu dpj>0. Modificarea cererii din bunul i la o schimbare a venitului consuma-torului, dx/dV, preţurile bunurilor rămânând constante. În funcţie de semnul expresiei, avem: bunul i este bun normal, dacă: >0, cu dV>0; bunul i este bun inferior, dacă: <0, cu dV>0.
Elasticitatea cererii. Măsoară prin intermediul coeficientului de elasticitate, variaţia relativă a cererii dintr-un bun ca urmare a modificării relative a preţului bunului respectiv, a preţului unui alt bun sau a venitului. Elasticitatea directă a cererii din bunul i în raport cu preţul său: Exi/pi=(dxi/xi):(dpi/pi), care indică cu câte procente se poate modifica cererea din bunul i la o creştere cu un procent a preţului aceluiaşi bun. În funcţie de intervalul de valori în care se găseşte elasticitatea cererii din bunul i în funcţie de preţul aceluiaşi bun, avem: bunul i are o cerere inelastică sau puţin elastică, dacă Exi/pi apartine (-1,1). Gama de bunuri cu cerere inelastică include mai ales bunurile de strictă necesitate. bunul i are o cerere unitar elastică dacă: Exi/pi apartine {1-,1}bunul i are o cerere elastică dacă: Exi/pi <-1 si >1. Cazurile particulare de cereri cu elasticitate constantă pe întreaga curbă a cererii sunt: cerere infinit elastică (cererea este extrem de senzitivă la variaţia mică a preţului); cerere perfect rigidă (orice variaţie a preţului nu are nici un efect asupra nivelului cererii); cerere cu elasticitate constantă (întâlnită la produsele la care cantitatea cerută este invers proporţională cu preţul). Elasticitatea încrucişată a cererii, notată Exi/pj, exprimă modificarea relativă a cererii din bunul i ca urmare a variaţiei relative a preţului j: Exi/pj=(dxi/dpj):(xi/pj), cu i diferit de j. În funcţie de semnul lui Exi/pj există următoarea clasificare a bunurilor: bunuri substituibile, dacă Exi/pj>0 si Exj/pi>0 (ca spre exemplu: zahărul şi mierea); bunuri complementare, dacă amandoua<0 (ca spre exemplu: autoturismul şi benzina).Elasticitatea cererii în funcţie de venit, Exi/V exprimă variaţia relativă a cererii din bunul i ca urmare a variaţiei relative a venitului consumatorului: Ei/V=(dxi/dV):(xi/V). În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate, există: bun normal, dacă Exi/V apartine (0,1), adică: 00. (exemplu: produsele alimentare). bun inferior, dacă Exi/V<0pentru un venit
V V
, unde V
este un venit ce constituie un prag. bun superior dacă Exi/V>1. Oferta. Oferta reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun care poate fi vându-tă, la un moment dat, la un anumit preţ. Legea ofertei: cu cât este mai mare preţul unui anumit bun cu atât aste mai mare cantitatea oferită din acel bun. Pe piaţa unui anumit bun oferta individuală (corespunzătoare unei firme producătoare sau ofertante) poate fi într-o formă simplificată dată de relaţia:
y f c f d f p unde y f
cantitatea oferită de firma f; coeficienţi, cu
reprezintă
cf ,d f
c f 0, d f 0 ;
sunt
p este
preţul bunului oferit. Oferta agregată obţinută prin totalizarea ofertelor individuale existente pe piaţa aceluiaşi bun va fi dată, în acest
y c dp .
comportamentul în raport cu deciziile leaderului; concurenţa de tip cartel: situaţie în care firmele ofertante cooperează în scopul maximizării profitului comun, partea de ofertă nivelul preţului său( p i ); preţurile altor care revine fiecăruia fiind rezultatul procesului de negociere; concurenţa de tip Bertrand: bunuri ( p j , j 1, n, j i ) ; situaţie în care producătorii ţin fixat preţul, costurile de producţie(C); preţurile factorilor de cantitatea oferită de fiecare depinzând în mod nemijlocit de abilităţile personale(exemplu: producţie ( r1 , r2 , r3 ,...rm ) ; cabinete de stomatologie, cabinete de numărul ofertanţilor(F); nivelul taxelor şi avocatură, cabinetele de notariat etc); Piaţa cu subvenţiilor(T). Ca urmare, oferta unei firme f concurenţă monopolistică, caracterizată prin poate fi reprezentată ca existenţa unui număr mare de ofertanţi ce aduc pe piaţăr un, F produs y y ( p i , p1 , p 2 ,...., p n , C , r1 , r2 ,....., , T )diferenţiat prin mod de m ambalare, amplasare teritorială a unităţii de desfacere etc, în condiţiile în care există .În cazul simplificat, în care doar p i se atomicitatea cererii. modifică, ceilalţi factori rămânând constanţi, se Echilibrul pieţei. Se consideră piaţa unui bun poate calcula coeficientul de elasticitate a normal caracterizată prin concurenţă perfectă, ofertei în raport cu preţul bunului i, care arată în care cererea agregată şi respectiv oferta cu câte procente se modifică oferta firmei f la agregată sunt date de relaţiile: x(p)=a-bp, modificarea cu un procent a preţului bunului i: y(p)=c+dpprim. Condiţia de echilibru la nivelul Eyi/pi=(dyi/yi):(dpi.pi). În funcţie de valorile pieţei respective este ca cererea să egaleze pe care le poate lua coeficientul de elasticitate, oferta: x ( p ) y ( p ) Preţul de oferta poate fi: inelastică, dacă apartine (0.1); unitar elastică, dacă =1, elastică, dacă >1 echilibru şi cantitatea de echilibru vor fi, din Concurenţa pe piaţă. Ipotezele esenţiale ale efectuarea calculelor: p prim=(a-c)/(b+d) concurentei perfecte (în sens larg pură şi si y prim=(ad+bc)/(b+d). Ca perfectă) sunt: atomicitatea cererii şi a ofertei * * urmare, dubletul ( p , y ) caracterizează (fiecare agent economic deţine un segment de echilibrul pieţei considerate. Preţul de echilibru piaţă foarte mic în raport cu dimensiunea este acela la care cererea egalează oferta, iar pieţei); omogenitatea produsului: în sensul că nivelul tranzacţiilor este maxim. Echilibrul toate firmele produc acelaşi bun, omogen cu economic pe piaţa bunului respectiv este stabil, caracteristici identice, condiţiile de acces la dacă o pertur-baţie este urmată de o revenire la bunul respectiv sunt identice, nu există starea de echilibru (fără a fi obligatorie publicitate şi nici diferenţierea produselor; revenirea la starea iniţială). intrarea liberă pe piaţă, condiţionată doar de performanţele economice ale agenţilor economici care doresc acest lucru; transparenţa perfectă a pieţei, în sensul că toţi agenţii economici cunosc tipul, calitatea, preţul produsului etc; erfecta mobilitate a factorilor de producţie, aceştia fiind orientaţi de fiecare dată spre acele activităţi în care sunt folosiţi cel mai bine. Concurenţa imperfectă este cea care caracterizează de fapt piaţa în general şi se distinge prin aceea că cel puţin una din ipotezele concurenţei perfecte este încălcată. Cazuri particulare de concurenţă imperfectă pot fi enumerate: Piaţa cu concurenţă de monopol, ce se caracterizează prin prezenţa pe piaţa unui anumit bun, pentru care nu există substituenţi, a unui singur ofertant care fixează preţul; Piaţa cu concurenţă de oligopol se caracterizează prin existenţa pe piaţa unui bun a unui număr redus de ofertanţi, fiecare având o pondere importantă în ceea ce priveşte desfacerea produsului respectiv, dând posibilitatea ofertanţilor de a controla preţul. În cazul concurenţei de oligopol există următoarele situaţii, după cum ofertanţii cooperează sau nu la desfacerea bunului respectiv: concurenţa de tip Cournot: situaţie în care nu există colabo-rare între ofertanţi, fiecare dintre aceştia urmărind maximizarea profitului propriu; concurenţa de tip Stackelberg: situaţie în care există un leader care stabileşte preţul de piaţă şi celelalte firme care îşi adaptează context, de relaţia:
Oferta
dintr-un anumit bun i depinde de factori ca:
6.Piaţa monetară. Moneda (banii) este un semn al valorii care îndeplineşte următoarele funcţii: măsoară valoarea bunurilor economice; mijloceşte schimbul de bunuri economice; eliberează agenţii economici de “povara” datoriei prin plata acesteia; se constituie în rezerve pentru viitor (economii). măsoară bogăţia (averea). Formele de existenţă ale monedei sunt: moneda devizionară şi bancnota; moneda scripturală (moneda de cont); moneda electronică (formă a monedei de cont). Masa monetară reprezintă cantitatea de bani (monedă) existentă în economie la un moment dat în circulaţie, destinată achiziţionării de bunuri economice, achitării (plăţii) datoriilor, constituirii economiilor şi a altor plasamente. Valoarea reală a banilor reprezintă valoarea banilor după eliminarea factorului inflaţionist şi se calculează după formula: VRB=B/ unde
VRB
, I 1PC /0
reprezintă valoarea reală a
banilor; B reprezintă valoarea nominală a banilor;
I 1PC /0
reprezită indicele preţurilor
bunurilor de consum. Acest indicator este un barometru prin care se poate compara puterea de cumpărare după apariţia fenomenului inflaţionist, cu cea iniţială. Componentele masei monetare sunt: disponibilităţile băneşti propriu-zise (banii propriuzişi); disponibilităţile semimonetare (cvasibanii) care se pot transforma în bani propriu-zişi sau pot îndeplini funcţiile acestora. Viteza de rotaţie a banilor (viteza de circulaţie a banilor) reprezintă numărul mediu de tranzacţii (schimburi economice) facilitate de o unitate monetară întro perioadă determinată de timp. Se determină ca raport între valoarea tranzacţiilor şi cantitatea de bani din circulaţie, pe o perioadă determinată de timp. Cererea şi oferta de monedă Piaţa monetară reprezintă spaţiul de confruntare dintre cererea de monedă şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei şi anume rata dobânzii. Cererea de monedă este exprimată de agenţii economici care în anumite momente nu dispun de resurse băneşti suficiente şi recurg la împrumuturi (credite) pentru desfăşurarea activităţilor economice. Cererea de monedă depinde, în primul rând de volumul valoric total al tranzacţiilor mijlocite de monedă, Tp, şi de viteza de rotaţie a acesteia, v, conform relaţiei: M=Tp/v cu T reprezentând cantitatea de bunuri tranzacţionată (o valoare dacă este vorba de un singur bun şi un vector al cantităţilor tanzacţionate în cazul mai multor bunuri) iar p reprezintă preţul bunului, respectiv vectorul preţurilor bunurilor. În al doilea rând, cererea de monedă depinde de amploarea creditului de consum. Oferta de monedă este exprimată de
agenţii economici care dispun de resurse băneşti temporar disponibile. Întâlnirea cererii cu oferta de monedă este mediată de sistemul finanaciar-bancar prin componenetele sale: Banca Centrală (Banca Naţională a României), Băncile comerciale (agenţii economici) furnizează credite (bani) celorlalţi agenţi economici pe seama resurselor băneşti atrase dar şi a capitalurilor proprii. Instituţiile dinstituţiile de credit mutual: case de pensii, case de ajutor reciproc etc; Casele de economii sunt intermediari financiari care colectează depozitele cu amănuntul de la populaţie şi le oferă pe piaţa interbancară; Societăţile de asigurări sunt instituţii care garantează asiguratului, în schimbul plăţii unei sume de bani (prima de asigurare) despăgubirea în cazul producerii unui eveniment pentru care s-a asigurat. Oferta de monedă efectivă (moneda divizionară şi bancno-tele) începe să existe atunci când părăseşte depozitele instituţiei emitente (Banca Naţională). Oferta de monedă scripturală (moneda de cont) începe să existe atunci când băncile acordă credite agenţilor economici; rambursarea datoriei (creditului) către bancă echivalează cu o reducere a masei monetare. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când la un anumit nivel al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită este egală sau aproximativ egală cu cea care este cerută, putând scrie astfel că: M C = MO sau
Mc MO
unde ε este o valoare
neglijabilă pentru fenomenul în cauză. Emisiunea de monedă este legată de creşterea volumului de bunuri economice, de acoperirea deficitului bugetar, de cumpărări de valută de la agenţii economici, de scăderea vitezei de rotaţie a banilor. Retragerea de numerar din circulaţie este generată de scăderea volumului de bunuri economice de pe piaţă, de existenţa unui excedent bugetar, de vânzarea de valută, de creşterea vitezei de rotaţie a banilor. Reglarea masei monetare în funcţie de starea econo-miei se poate face prin emisiunea sau retragerea de monedă şi extinderea sau restrângerea creditului
financiare pe termen lung. Oferta de titluri este exprimată de agenţii economici (statul, băncile, societăţile comerciale private) care au nevoie de finanţări pe termen lung. Din confruntarea pe piaţa capitalului a cererii cu oferta de titluri rezultă preţul sau cursul (cotaţia) acestora. Piaţa de capital. Piaţa titlurilor financiare pe termen lung este piaţa de capital şi este cunoscută sub aceasta denumire întrucât de pe aceasta piaţă se procură resursele financiare necesare constituirii şi dezvoltării capitalului real. Principalele titluri financiare pe termen lung sunt acţiunile şi obligaţiunile, ambele fiind negociabile pe piaţă. Elementele definitorii ale acţiunii sunt:- este un titlu de proprietate întrucât deţinătorul acţiunii numit şi acţionar, este proprietarul unei fracţiuni din capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni; -deţinerea acţiunii conferă acţionarului: dreptul la un venit, numit dividend, care poate fi variabil sau fix după cum acţiunea este ordinară sau privilegiată, care se acordă din profitul realizat de societatea comercială; dreptul de decizie exprimat prin vot; dreptul de informare, pe baza documentelor de sinteză ale societăţii; obligaţia de a participa la acoperirea pierderilor, atunci când este cazul; Obligatiunea:-este un titlu de credit reprezentând o fracţiune dintr-un împrumut angajat pe termen lung; -emitentul obligaţiunii este debitorul (datornicul), iar deţinătorul obligaţiunii numit şi obligatar este creditorul; -cumpărarea obligaţiunii se face la preţul de emisiune, care poate fi egal cu valoarea monetară (“al pari”) sau mai mic(“sub pari”); -deţinerea obligaţiunii conferă obligatarului: dreptul de a încasa regulat un venit fix, numit dobândă sau cuponul obligaţiunii, care se calculează aplicând o cotă procentuală (rata dobânzii pe piaţa capitalului) la valoarea nominală a obligaţiunii; dreptul de a i se restitui la o dată determinată, numită zi de scadentă, preţul de rambursare, care poate fi egal cu valoarea monetară (“al pari”) sau mai mare (“supra pari”); Piaţa de capital este formată din: piaţa primară, unde are loc vânzarea şi cumpărarea titlurilor nou emise; piaţa secundară, care cuprinde bursa de valori, şi pieţele titlurilor financiare neincluse în tranzacţiile la bursă; titlurile care au fost achiziţionate în prealabil de pe piaţa primară sunt revândute pe piaţa secundară şi transformate astfel în lichidităţi (bani). Tranzacţiile care au loc la bursa de valori sunt de două tipuri: tranzacţiile la vedere se caracterizeză prin faptul că încheierea tranzacţiei coincide cu momentul executării propriu-zise a contractului; si tranzacţiile la termen se derulează în două momente separate în timp, primul moment fiind cel al căderii de acord asupra numărului de titluri, cursului şi zilei de scadenţă, al doilea moment fiiind cel al schimbului efectiv de titluri şi de bani. Cererea de titluri este exprimată de agenţii economici care dispun de resurse financiare (economii) şi doresc să efectueze plasamente în titluri
Piaţa muncii. Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o ţară pe o perioadă dată. Populaţia activă disponibilă este formată din persoanele apte de muncă şi care au un loc de muncă sau sunt în căutarea unui loc de muncă. Ppopulaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară o activitate economică în scopul obţinerii de venituri. Salariul de echilibru este acel nivel al salariului la care cererea este egală cu oferta sau aproximativ egală, ceea ce se poate scrie astfel:
L L sau L L
, unde c o c o ε reprezintă o valoare neglijabilă. Piaţa muncii reprezintă spaţiul de confruntare al cererii de muncă cu oferta de muncă. Cererea de muncă: reprezintă nevoia de muncă salariată existentă la un moment dat într-o economie de piaţă, exprimată prin numărul de locuri de muncă existente; poate fi analizată ca cerere individuală (la nivel de firmă) sau ca cerere agregată (la nivelul economiei naţionale); este generată de cererea de bunuri pentru producerea cărora este utilizată munca; este influenţată de factori ca: salariul - cu cât salariul este mai mic cu atât firma îşi va permite un număr mai mare de angajaţi; preţul bunurilor produse prin muncă – creşterea preţului bunurilor determină creşterea venitului marginal al muncii (valoarea producţiei suplimentare realizată în urma creşterii cu o unitate a cantităţii de muncă utilizate) şi ca urmare disponibilitatea întreprinzătorului de a face angajări creşte; gradul de substituire a muncii cu alt factor de producţie influenţează negativ cererea de muncă; este invariabilă pe termen scurt deoarece dezvoltarea activităţilor existente sau iniţierea unora noi necesită timp. Oferta de muncă: este reprezentată de populaţia activă disponibilă; poate fi analizată ca ofertă individuală sau ca ofertă agregată; are următoarele particularităţi: se formează în timp îndelungat, are o mobilitate redusă, este perisabilă, nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă, nu este omogenă; pe termen lung este influenţată de factori ca: nivelul salariului - dacă nivelul salariului creşte atunci creşte ofeta de muncă; numărul şi dinamica populaţiei - oferta de muncă evoluează în acelaşi sens cu acest factor; rata participării la activitatea economică; durata timpului de lucru. Pe piaţa muncii, se formează în primul rând, condiţiile generale de angajare ale salariaţiilor şi, în al doilea rând, are loc întâlnirea cererii cu oferta de muncă în condiţii concrete, rezultatul final fiind încheierea contractelor de muncă. Echilibrul pe piaţa muncii este pus în evidenţă la nivel teoretic prin utilizarea conceptului “salariul de echilibru”,
fiind acel salariu la care cererea şi oferta de muncă sunt egale sau aproximativ egale, ceea ce se poate scrie astfel:
L L sau L L
, unde c o c o ε reprezintă o valoare neglijabilă. În realitate, salariul pe piaţa muncii nu coincide cu salariul de echilibru, întrucât piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, caracterizată prin: forţa de muncă de mobilitate redusă; confidenţialitatea salariilor; intervenţia statului pe piaţa muncii în stabilirea unui salariu minim pe economie; nivel diferit de calificare al forţei muncă; condiţii diferite la locurile de muncă, ceea ce conduce la salarii diferite, apropiinduse poate suficient de mult de concurenţa monopolistică. Nivelul salariului pe piaţa muncii depinde de cererea şi oferta de muncă astfel: dacă cererea de muncă este semnificativ mai mare decât oferta de muncă atunci nivelul salariului va creşte; dacă oferta de muncă este semnificativ mai mare decât cererea de muncă, nivelul salariului va scădea; Alţi factori care influenţează nivelul salariului sunt: productivitatea muncii-creşterea productivităţii muncii determină creşterea nivelului salarial; organizarea în sindicate-creşterea productivităţii muncii deter-mină creşterea nivelului salarial; organizarea în sindicate-cu cât puterea sindicatelor este mai mare, cu atât nivelul salarial va fi mai ridicat; dimensiunea cheltuielilor efectuate pentru creşterea nivelului de calificare a forţei de muncă.
7.Echilibrul economic general şi dezechilibrul la nivel macroeconomic. Echilibrul economic este o stare spre care tinde piaţa existentă la nivelul economiei unei ţări prin componentele sale: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului, piaţa muncii; teoretic se obţine atunci când cererea agregată egalează oferta agregată sau aproximativ egală, unde cererea agregată este reprezentată de cantitatea de bunuri şi servicii solicitate de gospodării (Cp), firme (IB), autoritatea publică (CG), sectorul extern (EXP), iar oferta agregată este formată din PIB la care se adaugă importurile (IMP) conform relaţiei: Cp + CG + IB + EXP = PIB + IMP. Practic, există o succesiune de stări de dezechilibru prin care trece economia de piaţă a unei ţări, economie ce tinde în permanenţă spre o stare de echilibru. Principalele dezechilibre economice: starea de presiune, apare atunci când există exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi serviciilor; este apreciată ca o stare normală, caracterizată prin concurenţa între producători care încearcă să adapteze permanent producţia la nevoile consumatorilor; starea de absorbţie, apare atunci când există exces de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor; este apreciată ca fiind o
stare anormală, care, pe de o parte, frânează dezvoltarea şi perfecţionarea bunurilor economice, întrucât producătorii nu sunt motivaţi să creeze bunuri noi, cele existente vânzându-se foarte bine iar, pe de altă parte nu acoperă nevoile consumatorilor; 8.Model al economiei inchise fara sector guvernamental si fara piata monetara. Ipoteze ale modelului : economia este formată numai din gospodării şi firme; la nivelul economiei există doar doi factori de producţie: munca şi capitalul, acesta din urmă fiind considerat constant într-o analiză pe termen scurt; nu există sector guvernamental şi deci nu se plătesc impozite şi nu se primesc transferuri; economia este închisă – deci nu există schimburi economice cu alte ţări; se presupune că se obţine un singur tip de output, acesta fiind folosit pentru consum şi pentru investiţii; economia este de tip barter – schimburile au loc doar în natura (munca în schimbul banilor). Aceasta înseamnă că nu există bani efectiv şi nici un al mijloc de schimb. În ceea ce priveşte piaţa bunului respectiv avem: funcţia cerere agregată are panta negativă
producţiei).
(la un nivel neschimbat al
Modelul
pentru cazul continuu: de comportament.
economico-matematic
DCI
0 cy 1
comportament;
I I
echilibru
.
Y
ecuaţie
C c yY C0 , ,
C 0 0, comportament;
1 (I C0 ) 1 cy
AM1 I C 0 k M1
cu
constantă. Notând cu
1 dY 1 cy dI
multiplicatorul
investiţiilor (al lui Keynes) corespunzător
M 1 , relaţia se mai scrie Y k M 1 ( I C 0 ) k M 1 AM 1
modelului
unde
k M1 -
reprezintă
ecuaţie
de
, cu I dat ecuaţie de
D Y
condiţia
de static;
dY 1 ( D Y ), 1 0 dt
ecuaţia de ajustare dinamică spre starea de echilibru. unde au fost făcute următoarele notaţii: D - reprezintă cererea agregată; C reprezintă cererea pentru consum; I - reprezintă cererea pentru investiţii Y - reprezintă oferta agregată (outputul ca PNB sau Venit Naţional). Venitul provine din: salarii plătite gospodăriilor în calitate de furnizoare de servicii de muncă; profitul plătit gospodăriilor în calitate de proprietare ale capitalului şi firmelor. Determinarea echilibrului static şi statica comparată. Din condiţia de echilibru static avem: D = C + I = cyY + C0 = I = Y, de unde rezultă că:
(outputul ca PNB sau Venit Naţional), venitul oferit este dat de venitul factorilor: salarii, venituri,
multiplicatorul
investiţiilor (al lui Keynes).
profituri.
TR
–
reprezintă
transferurile de la stat către gospodării şi firme(sectorul privat), sub forma: ajutorului de şomaj, subsidii către firme, ajutoare sociale etc.
T
– reprezintă impozitele şi taxele plătite de
către gospodării şi firme;
P
– reprezintă
datoria publică (ceea ce guvernul are nevoie să împrumute pentru a acoperii excesul său de cheltuieli (reale) faţă de veniturile din taxe şi impozite,
cu
G TR
–
reprezintă
cheltuielile totale guvernamentale, date de consumul guvernamental plus plăţile transferabile. Variabile endogene: D, Y, YD, C, T
Variabile
exogene:
G,
I,
TR .
macroeconomice. economic D =
Modelul C + I
economico+ G (1)
(0,1) , C > 0 (2); YD =
C = cyYD + C0 , cy
0
Y + TR – T , TR > 0 (3); T = ty T + T0 , ty (0,1) (4); I = iy Y + irr + I0 ;
G=
G
, cu
G
(5)
dat (6); D = Y(7); DP = G
+ TR – T(8); MD = myY + mrr + M0 , my > 0, mr < 0, M0 > 0 (9); M D = M (10); BD = byY + brr , by < 0 , br > 0 (11); BD = B (12); V = M + B (13);
dY Y 1 D Y , 1 0 dt (14);
r
dr 2 M D M , 2 0 dt
(15). Ecuaţia (9) reprezintă cererea de monedă din economie, aceasta fiind dependentă atât de venit (prin termenul myY) cât şi de rata D C I G c y YD C 0 I G cdobânzii TR T ) mCrr)0 . Ecuaţia I G y (Y (prin termenul (10)este de echilibru static pe piaţa monetară, M – c y (Y TR t y Y T0 ) C 0 I G reprezentând oferta de monedă, considerată variabilă exogenă în model; Ecuaţia (11) de unde ţinând cont de condiţia de echilibru reprezintă cererea de obligaţiuni, având aceleaşi static , obţinem că indicatorul dependenţe ca şi cererea de monedă, sensul macroeconomic la echilibru este dat de acestora fiind invers, în timp ce relaţia (12) semnifică egalitatea cererii cu oferta pe această 1 piaţă; Relaţia (13) arată că avuţia sectorului Y AM 2 cu privat (V) este reprezentată de cantitatea de 1 c y (1 t y ) monedă (M) şi de obligaţiuni existentă pe piaţă. Ecuaţia (15) semnifică ajustarea dinamică a AM 2 c y (TR T0 ) C 0 I G echilibrului pe piaţa monetară, prin prisma ratei constantă, iar dobânzii. In relaţia (15) unde reprezintă Determinarea echilibrului static şi statica comparată. Cererea agregată devine:
P D
; funcţia ofertă agregată poate fi: orizontală(oferta perfect elastică) şi corespunde situaţiei în care - resursele sunt limitate(puţine); - capitalul este constant; Creşterea producţiei poate fi realizată numai prin utilizarea unei cantităţi mai mari de forţă de muncă. oblică: este cazul cel mai des întâlnit(situaţie considerată normală). În acest caz, panta este considerată pozitivă. verticală(oferta perfect inelastică) şi corespunde situaţiei în care: - nu există utilizarea completă a forţei de muncă
D P
Y
9.Model al economiei închise cu sector guvernamental dar fără piaţă monetară. Ipoteze ale modelulu:i se include sectorul guvernamental, de unde rezultă că se introduce politica fiscală; economia este închisă; nu există bani: indicatorii macroeconomici sunt exprimaţi în termeni reali. Modelul economico-matematic . Cazul
continuu
D C I G ecuaţie
de comportament; C
C 0 0,
0 c y 1 ecuaţie
comportament; YD
TR 0
c y YD C 0 ,
Y TR T
ecuaţie
de
T t y Y T0 ,
cu
T0 R , comportament; comportament; static
T0 0
0 t y 1 ecuaţie I I
D Y
,
comportament; sau de
, cu I dat ecuaţie de condiţia de echilibru
P G T R T
deficitului
de
D Y
kM2
1 1 c y (1 t y )
Multiplicatorul modelului
kM2
lui Keynes corespunzător este dat de
şi arată cu câte unităţi se modifică Y, la o modificare cu o unitate a lui I, G respectiv
AM 2
public;
.
ecuaţia de ajustare dinamică spre starea de echilibru. unde au fost făcute următoarele notaţii: D – reprezintă cererea agregată; C – reprezintă cererea pentru consum; I – reprezintă cererea pentru investiţii; G – reprezintă cheltuielile guvernamentale de bunuri şi servicii (considerate fixe); YD – reprezintă venitul disponibil (real); Y – reprezintă oferta agregată
variaţia ratei dobânzii (
r ) este dependentă de
amplitudinea dintre cererea şi oferta de monedă . Ca M D M , multiplicată cu
2
dY dY dY 1 urmare: dacă 0 M D M r > 0 ceea dI dG dAM 2 1 c y (1 ce t y presupune ) o creştere a ratei dobânzii; dacă
indicatorul
dY Y 2 ( D Y ), 2 0 dt
2
viteza de ajustare spre starea de echilibru,
10.Model al economiei închise cu sector guvernamental şi piaţă monetară. Ipoteze ale modelului Factorii de producţie sunt munca şi capitalul fix (considerat constant). Firmele sunt în proprietatea gospodăriilor . Există sectorul guvernamental şi în consecinţă se introduce politica fiscală Economia se consideră a fi închisă Se introduce piaţa monetară, banii jucând un rol esenţial în strategia de adoptare a politicilor
MD M rata
dobânzii D
r =
rămâne
0 şi în consecinţă nemodificată;
dacă
M M r < 0 ceea ce conduce la o reducere a ratei dobânzii. Echilibrul static pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Cererea agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor va fi: D = C + I + G = cyYD + C0 + iy Y + irr + I0 + G = = cy (Y + TR – tyY – T0) + C0 + iy Y + irr + I0 + G = = [ cy (1 – ty) + iy] Y + irr + cy (TR – T0) + C0 + I0 + G . Din condiţia de echilibru D = Y se deduce că:
Y
ir 1 *r * 1 cy 1 t y iy 1 cy 1 t y iy
şi reprezintă mulţimea combinaţiilor (Y, r) pentru care piaţa bunurilor şi serviciilor este în
echilibru. Echilibrul static pe piaţa banilor. Din condiţia de echilibru pe piaţa banilor şi anume cererea agregată (MD) este egală cu oferta agregată (M) se deduce că: my Y + mr r + M0 = M de unde
Y
M M0 mr *r my my
.
Din
condiţia de echilibru pe fiecare piaţă se obţine sistemul:
gospodariilor, în timp ce a doua priveste efectul lor asupra profitului si costului bunurilor capitale ale firmelor. Presupunând ca se modifica investitiile I, multiplicatorul investitional va fi: La fel, daca se modifica cumpararile
kI
Y 1 0 I 1 c y (1 t y )
guvernamentale de bunuri si servicii G, multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale este:
ir ir Y * r * H , Y 1 c 1 t i 1 c 1 t i y y y y y y kG
Y mr * r M M 0 , my my de unde din rezolvare se deduc Y* şi r* , adică perechile de echilibru (în eventualitatea unui echilibru multiplu) la nivel macroeconomic. Grafic, punctul de echilibru se obţine la intersecţia curbelor IS şi LM.
14.Politica fiscala: instrumente, multiplicatori si efectele de transmisie. Politica fiscala înseamna, în esenta, utilizarea cheltuielilor guvernamentale si a mijloacelor fiscale pentru a afecta cererea agregata. Principalul instrument al politicii fiscale, cheltuielile guvernamentale, se poate împarti în doua mari categorii: cumparari guvernamentale de bunuri si servicii si plati transferabile. Prima categorie, cumpararile de bunuri si servicii, include achizitiile de produse destinate refacerii soselelor nationale, platile de salarii catre sectorul bugetar, achizitia de produse intermediare si finale necesare sectorului de aparare s.a. A doua categorie de cheltuieli guvernamentale o reprezinta transferurile de venit pentru care guvernul nu primeste nimic în schimb, transferuri denumite plati transferabile. Astfel, familiile cu venituri mici primesc ajutoare sociale, elevii si studentii primesc burse de stat s.a.Toate aceste plati transferabile, prin care se redistribuie venitul national, nu au o contributie directa asupra restului economiei (sectorului privat) dar îl pot influenta indirect datorita efectului lor asupra cheltuielilor de consum. Pe lânga aceste doua instrumente, politica fiscala mai utilizeaza si impozitele si taxele datorita influentei acestora în formarea venitului disponibil si, de aici, în determinarea cheltuielilor de consum si a cererii agregate. Taxele afecteaza cererea agregata pe doua cai principale. Prima cale este legata de efectul acestora asupra venitului disponibil al
reducerii ratei marginale a taxelor (fiscalitatii) O scadere a ratei fiscalitatii t y, desi de termina un efect de transmisie asemanator cresterii platilor transferabile TR sau descresterii taxelor autonome T0, are anumite particularitati care influenteaza eficienta instrumentului politic respectiv.
G
1 kI 0 1 cy (1 t y )
Multiplicatorul platilor transferabile TR este dat de relatia: La fel ca si ceilalti doi multiplicatori, si kTR arata ca o modificare în instrumentul politic TR determina o schimbare în acelasi sens în venitul Y. Dar aceasta schimbare are o marime mai mica, deoarece la numaratorul lui kTR se afla parametrul c y care este subunitar pozitiv. multiplicatorul taxelor autonomeT0 se determina cu relatia:
kT0
cy Y 0 T0 1 c y (1 t y )
Valoarea sa negativa exprima faptul ca o modificare într-un sens a lui T0 determina o schimbare în sens contrar a lui Y. Se mai observa si faptul ca
k
T 0 =-kTR, cele doua valori ale multiplicatorului respectiv fiind deci egale si de sens contrar. Efectul de transmisie al cresterii cumpararilor guvernamentale de bunuri si servicii o crestere a cererii
kTR
cy Y 0 TR 1 c y (1 t y )
guvernamentale de bunuri si servicii, G, duce la cresterea cererii agregate D care, printr-o crestere de venit Y, conduce la o noua iteratie în cresterea cererii agregate s.a.m.d.Efectul de transmisie al cresterii platilor transferabile O comparatie a celor doua efecte de transmisie arata ca cererea guvernamentala are un impact mai mare asupra venitului decât platile transferabile TR.Cererea guv constituie o componenta a cererii agregate si, deci, o crestere a primei variabile conduce la o crestere de marime egala în cea de-a doua variabila În schimb, o crestere a platilor transferabile conduce la o mai mica crestere a cererii agregate, deoarece doar o fractie din cresterea transferurilor este alocata pentru consum, restul fiind economisit.Efectul de transmisie al
cresterii, respectiv descresterii, este egala cu variatia bazei monetare înmultita cu multiplicatorul monetar. Bancile comerciale, atunci când au nevoie de fonduri pe termen scurt, pot împrumuta de la alte banci sau de la Banca Centrala. In primul caz, oferta de bani nu se modifica, în timp ce, în al doilea caz, baza monetara creste, deci sporeste si oferta de bani. Rata dobânzii cu care Banca Centrala acorda aceste împrumuturi bancilor se numeste dobânda de refinantare. Cresterea nivelului ratei dobânzii de refinantare determina scumpirea împrumuturilor facute de bancile comerciale, ele micsorându-si, în aceasta situatie, cererea de bani de la Banca Centrala. Drept urmare, oferta de credite pe piata creditelor se va reduce, iar rata dobânzii la aceste credite va creste. Multiplicatorul monetar, care arata dependenta dintre cresterea venitului/outputului Y si cresterea ofertei de
k ym
ir mr 1 c y (1 t y ) ir
my mr
bani, este asadar:
15.Politica monetara: instrumente, multiplicatori si elemente de transmisie politica monetara actioneaza asupra cererii agregate care, modificandu-se, atrage modificarile dorite si în output/venit. In esenta, politica monetara reprezinta exercitarea controlului Bancii Centrale asupra ofertei de bani ca un instrument de atingere a obiectivelor politice generale. Principalele instrumente de politica monetara sunt operatiunile pe piata deschisa, dobânda de refinantare si fondurile de rezerva. Prin intermediul acestor instrumente, Banca Centrala poate spori sau reduce oferta de bani (masa monetara) din economie, fapt ce determina o serie de efecte de transmisie care se soldeaza, pâna la urma, cu cresterea sau scaderea cererii agregate pe piata bunurilor si serviciilor. Cel mai important instrument de politica monetara îl reprezinta operatiunile pe piata deschisa (OPD). Prin intermediul OPD, autoritatea monetara cumpara si vinde obligatiuni si bonuri de tezaur guvernamentale. Prin aceasta, este afectata baza monetara, deci cantitatea de bani existenta pe piata. De aici, prin intermediul multiplicatorului monetar, este afectata oferta de bani. Mecanismul OPD este destul de simplu. O cumparare de obligatiuni sau bonuri de tezaur de catre autoritatea monetara creste baza monetara si deci sporeste oferta de bani, în timp ce o vânzare de obligatiuni sau bonuri de tezaur descreste baza monetara si reduce oferta de bani. Marimea
>0
Acest multiplicator monetar arata ca o crestere a ofertei de bani va determina o crestere a venitului/outputului, deci, la nivelul
my
1 mr 0 k rm 1 m mr 1 c y (1 t y ) ir y mr ir
economiei, duce la o crestere a nivelului activitatii productive, în timp ce o descrestere a ofertei de bani va crea o recesiune. Cu cât valoarea multiplicatorului kym este mai mare cu atât efectul asupra venitului. multiplicatorul monetar care masoara influenta variatiei masei monetare (ofertei de bani) asupra ratei dobânzii este de forma Semnul acestui multiplicator este dat de faptul ca mr<0, iar expresia din paranteza este, evident, pozitiva. Acest lucru exprima faptul ca o crestere a ofertei de bani determina o scadere a ratei dobânzii efectul de transmisie al politicii monetare. Acest efect de transmisie reprezinta, de fapt, o
legatura între bani si modul în care ei sunt cheltuiti de diferiti agenti economici care intra în posesia lor. punem în evidenta principalele canale prin care politica monetara îsi exercita efectele asupra cererii agregate cum ar fi: Canalul ratei dobânzii; Canalul avutiei; Canalul creditelor disponibile; Canalul asteptarilor inflationiste
20) Costurile sociale ale somajului implicatiile macro, politici antisomaj. Costurile sociale ale şomajului: Costurile asociate şomajului includ pierderile suferite atât de individ, cât şi de societate în ansamblul ei. Un şomer va suferi atât pierderi de venit, cât şi pierderi sociale legate de insecuritate, tensiuni familiale ş.a. Evident că mărimea acestor costuri depinde de timpul în care persoana respectivă este şomer. Deşi costurile sociale sunt mai greu de cuantificat, ele afectează indivizii şi nu trebuie să fie ignorate. Şomajul poate avea şi beneficii sociale. Şomajul structural şi fricţional sunt consecinţele libertăţii individului de a alege şi schimba profesia, locul de muncă, metodele de producţie ş.a. Efectele pe plan economic ale creşterii ratei şomajului apar mai pregnant în perioadele de descreştere ale outputului (recesiune). Astfel, când venitul / outputul scade sub nivelul său potenţial, venitul disponibil al populaţiei este afectat în mod direct. Se reduc, de asemenea, veniturile firmelor şi, ca o consecinţă, scad veniturile statului din impozite şi taxe. Drept urmare, populaţia este din nou afectată, datorită reducerii transferurilor guvernamentale. Pe lângă aceste costuri implicate de reducerea activităţii în economia reală, un şomaj înalt va determina şi alte costuri sociale. Tinerii sunt cei mai vulnerabili la efectele şomajului.Atunci când ei părăsesc slujba, piederea nu se include în output, aşa cum ar fi firesc, ci în valoarea învăţării care nu este inclusă în PNB. Însuşi faptul că oamenii sunt în şomaj determină costuri sociale, chiar înainte de o reducere efectivă a outputului. Astfel, creşte gradul de criminalitate şi cel al îmbolnăvirilor fizice şi mentale. Politicile antişomaj pot fi împărţite, de la bun început, în două mari categorii: politici pasive şi politici active. Politicile active în domeniul pieţei muncii sunt acele politici prin care se intervine direct pe această piaţă cu scopul declarat de a reduce rata şomajului, astfel încât ea să se stabilizeze în jurul ratei de echilibru a şomajului. Aceste politici active sunt de trei tipuri principale: a)Eforturi pentru a înlesni intrarea în contact a ofertanţilor şi doritorilor de locuri de muncă prin plasare, consultanţă şi orientare profesională, cursuri de pregătire şi consultanţă intensivă pentru cei dezavantajaţi; b)Programe de recalificare a şomerilor: Programe de pregătire a şomerilor adulţi în noi meserii sau programe orientate către cei ameninţaţi cu pierderea locurilor de muncă; c)Crearea de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul productiv prin acordarea de subvenţii pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de şomeri cu stagiu îndelungat; alocaţii pentru întreprinderile care angajează tineri; crearea de locuri de
muncă temporare în sectorul public ş.a. Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil, prin plata directă a şomerilor. Politicile antişomaj pure pot fi completate cu politici de venit şi politici de impozitare. Astfel, politicile de venit sunt aplicate atunci când există forme de control guvernamental asupra salariilor, ca, de exemplu, un procent maxim permis de creştere a ratei salariilor, stabilirea unui salariu minim pe economie, acordarea de indexări şi compensări pentru toţi salariaţii. Politicile de impozitare (taxare) sunt politici de venit bazate însă pe mecanisme indirecte.
19) Analiza macro a somajului: tipuri, consecinte. Un individ poate deveni şomer datorită, în principal, următoarelor motive : -persoana respectivă poate fi un tânăr care a terminat şcoala şi îşi caută o slujbă ;-persoana poate să-şi părăsească vechea slujbă şi să caute una nouă, rămânând şomer în perioada de timp necesară căutării noii slujbe (şomaj fricţional); -un angajat poate fi concediat pentru o perioadă definită de timp datorită unui declin temporar al cererii pentru produsele realizate de o firmă sau datorită unei întreruperi temporare a aprovizionării cu materiale necesare produc¡iei (şomaj sezonier) ; -o persoană poate fi concediată datorită unei schimbări cu caracter permanent în cererea şi oferta pentru produsele firmei sau sectorului industrial respectiv (şomaj structural)-în
sfârşit, o persoană poate fi, pur şi simplu, concediată şi devine şomer. Şomajul fricţional apare datorită persoanelor care părăsesc anumite slujbe căutând altele. În perioada de căutare dintre două slujbe, persoanele respective sunt şomere, o dată ce se angajează ele părăsind această categorie. Şomajul structural este datorat schimbărilor structurale care au loc într-o economie. Proporţiile şi ponderile diferitelor sectoare economice sau zone geografice se pot modifica, ceea ce determină apariţia unei oferte de muncă în exces. Mărimea şi durata şomajului structural depind de mobilitatea ocupaţională şi geografică a forţei de muncă. Şomajul keynesian apare datorită unei cereri agregate de produse şi servicii reduse sau în scădere. Datorită faptului că cererea agregată scade şi creşte ciclic, un astfel de şomaj se mai numeşte şi ciclic. Măsurile care tind să elimine şomajul ciclic privesc, în primul rând, limitarea duratei şomajului prin creşterea cererii agregate şi aducerea outputului la nivelul său potenţial. Costurile asociate şomajului includ pierderile suferite atât de individ, cât şi de societate în ansamblul ei. Un şomer va suferi atât pierderi de venit, cât şi pierderi sociale legate de insecuritate, tensiuni familiale ş.a. Evident că mărimea acestor costuri depinde de timpul în care persoana respectivă este şomer. Deşi costurile sociale sunt mai greu de cuantificat, ele afectează indivizii şi nu trebuie să fie ignorate. Şomajul poate avea şi beneficii sociale. Şomajul structural şi fricţional sunt consecinţele libertăţii individului de a alege şi schimba profesia, locul de muncă, metodele de producţie ş.a. Efectele pe plan economic ale creşterii ratei şomajului apar mai pregnant în perioadele de descreştere ale outputului (recesiune). Astfel, când venitul / outputul scade sub nivelul său potenţial, venitul disponibil al populaţiei este afectat în mod direct. Se reduc, de asemenea, veniturile firmelor şi, ca o consecinţă, scad veniturile statului din impozite şi taxe. Drept urmare, populaţia este din nou afectată, datorită reducerii transferurilor guvernamentale.
18) Pierderile si beneficiile provocate de inflatie. Politici antiinflationale Este evident faptul că inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele economice cu efectele cele mai nedorite. Aceasta deoarece o rată mare a inflaţiei înseamnă costuri economice care afectează toate sectoarele economiei, începând cu agenţii economici principali (firmele şi consumatorii) şi terminând cu sectorul extern. Un prim cost este cel suportat de deţinătorii de bani. Când rata inflaţiei este mare, banii aflaţi la populaţie sunt erodaţi datorită scăderii puterii lor de cumpărare. Oamenii au nevoie de mai mulţi bani astfel că merg mai des la bancă pentru a-i obţine. Aceasta implică, de asemenea, costuri economice ridicate. Un răspuns la acest efect al inflaţiei a fost
dezvoltarea sistemului de depozite pe termen la bănci pentru care se plătesc dobânzi apropiate de rata inflaţiei. Aceasta reduce costul inflaţiei şi datorită faptului că oamenii nu mai trebuie să cheltuiască timp şi bani pentru a ridica bani de la bancă. Un al doilea cost îl reprezintă cel înregistrat de impozite şi taxe. Sistemul actual prevede anumite indexări ale impozitelor şi taxelor în concordanţă cu rata inflaţiei, dar aceste indexări nu sunt atât de prompte încât să nu afecteze veniturile statului, mai ales atunci când rata inflaţiei se modifică destul de rapid. În consecinţă, se înregistrează o pierdere netă datorită inflaţiei în înseşi veniturile statului. Din această cauză, în unele ţări s-a introdus o indexare automată a impozitelor şi taxelor, măsură care provoacă însă dispute şi favorizează evaziunea fiscală. Al treilea cost al inflaţiei este determinat de câştigurile şi pierderile nejustificate ale unor oameni sau agenţi economici. Evident că, prin inflaţie, întotdeauna unii oameni câştigă, iar alţii pierd. Astfel, pensionarii pierd deoarece pensiile sunt afectate cel mai mult de inflaţie. Salariaţii pierd deoarece contractele lor de muncă pot să nu prevadă acoperirea în întregime a erodării puterii lor de cumpărare datorită inflaţiei. Cei care au cumpărat pe credit (în rate) case, maşini, alte bunuri durabile pot câştiga deoarece ei plătesc creditul într-o monedă mai puţin valoroasă. În orice tranzacţie bănească afectată de inflaţie, o parte va pierde şi cealaltă parte va câştiga, suma pierderilor fiind egală cu suma câştigurilor. Costul social se datorează, în acest caz, faptului că inflaţia face tranzacţiile pe termen lung mai puţin atractive. Câştigurile şi pierderile datorită inflaţiei sunt distribuite aleator între agenţii economici, mărind riscul şi incertitudinea din mediul economic. În sfârşit, un al patrulea cost economic este cel al efortului pe care diferite instituţii şi agenţi economici trebuie să-l facă pentru a se adapta inflaţiei. Un exemplu este cel al sistemului de pensii şi asigurări sociale. În decursul vieţii sale active, un om cotizează cu o sumă determinată ca un procent din salariul primit, urmând ca la ieşirea la pensie să primească o sumă lunară, de regulă, fixă care să-i permită un trai decent. Deoarece perioada de viaţă activă este destul de lungă, suma totală cotizată poate fi afectată de inflaţie. Costuri economice de acelaşi tip sunt implicate şi de celelalte sisteme care funcţionează într-o economie inflaţionistă. Costurilor economice ale inflaţiei li se adaugă aşa numitele efecte psihologice, exercitate de inflaţie asupra populaţiei. De obicei, oamenii nu percep inflaţia în raport cu mărimea costurilor economice, ci cu puterea de cumpărare pe care şi-o văd permanent diminuată. Este ca şi cum sar decide anual că lungimea de 1 m se diminuează la 90 cm în anul următor, apoi la 70 cm peste încă un an ş.a.m.d. Politici antiinflaţioniste: În cazul inflaţiei prin costuri una dintre măsurile posibile este controlul preţurilor. Acesată măsură poate fi implementată însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce însă la un dezechilibru
dintre cerere şi ofertă (cerere mai mare decât oferta), şi în continuare la dezechilbre structurale majore, cum ar fi creşterea şomajului şi o presiune crescândă asupra cursului de schimb sau preţurilor. În concluzie, acesata este o măsură puţin recomandată, mai ales în cadrul unei economii de piaţă. Pe termen scurt poate aduce anumite avantaje, însă pe termen lung sunt mai multe dezavantaje. În cazul inflaţiei prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor. Aceasta se poate efectua prin intermediul curbelor de sacrificiu sau memorandumurilor cu sindicatele prin care să se accepte fie reducerea salariilor fie reducerea timpului de lucru concomitent cu reducerea corespunzătoare a salariului. Şi această măsură este utilă doar pe termen scurt, deoarece atât sindicatele cât şi salariaţii nu pot suporta perioade îndelungate în care să se reducă puterea de cumpărare. De aici, posibilitatea convulsiilor sociale sau pierderea alegerilor următoare în favoarea partidelor care promit relaxarea politicilor salariale. Reducerea cererii agregate este o altă măsură antiinflaţionistă ce poate fi aplicată mai ales în cazul unei inflaţii provocate de şocuri ale cererii. Acesată reducere a cererii agregate poate fi determinată direct fie prin reducerea cheltuielilor publice, fie prin creşterea nivelului taxelor şi impozitelor, sau indirect prin creşterea ratei dobânzii, iar de aici reducerea cererii pentru investiţii şi implicit scăderea presiunii inflaţioniste. În acest caz principala problemă care apare este aceea a scăderii veniturilor, a investiţiilor, de aici creşterea ratei şomajului şi la influenţarea negativă a creşterii economice viitoare. În acest context, reducerea cererii agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt, şi însoţită de alte măsuri prin care să se încurajeze creşterea economică. Politica monetară poate influenţa la rândul ei evoluţia inflaţiei. O politică monetară restrictivă va conduce la creşterea ratelor dobânzilor şi de aici la scăderea cererii. Scăderea cererii va determina scăderea presiunii inflaţioniste şi de aici reducerea creşterii preţurilor. 17) Analiza macro a inflatiei: concepte de baza, tipuri de inflatie Inflaţia:este un dezechilibru macroeconomic datorat existenţei în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei la majoritatea bunurilor din economie, manifestându-se prin creşterea durabilă a preţurilor (o parte din aceasta nu îşi găseşte acoperirea în bunuri) şi scăderea puterii de cumpărare a monedei; nivelul înalt al inflaţiei (peste 50 % fiind considerată hiperinflaţie) determină creşterea consumului în prezent, micşorarea economiilor, determinând scăderea investiţiilor viitoare. O creştere a nivelului mediu al preţurilor sub 1 % anual nu este considerată inflaţiei în timp ce un nivel al inflaţiei între 1 % şi 3 % pe an este cunoscută ca inflaţie târâtoare. Un nivel al inflaţiei între 3 % şi 6 % este inflaţie moderată, între 6 % şi 10 % este inflaţie rapidă, în timp ce între 10 % şi 50 % este inflaţie galopantă; Poate fi măsurată
prin indicatori cum ar fi: 1.IPC (indicele preţurilor de consum) măsoară evoluţia preţurilor bunurilor din coşul de bunuri corespunzător nevoii sociale; 2.IPP (indicele preţurilor de producţie) măsoară evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor în etapele anterioare consumului final, cum ar fi preţurile la materiile prime, materiale, semifabricate etc., şi chiar produse finite, dar înainte de a fi livrate pe piaţă; 3.IGP (indicele general al preţurilor), măsoară evoluţia tuturor preţurilor din economie, luând în calcul şi bunurile importate; 4.ri(rata inflaţiei) reprezintă ritmul de modificare a IGP sau IPC; 5.deflatorul PIB, măsoară evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor incluse în PIB; Formele inflaţiei în funcţie de cauzele care le determină, sunt: a)inflaţia prin salarii şi prin costuri, apare atunci când există creştere de salarii revendicată prin reprezentantul salariaţilor, sindicatul, determinând o creştere a costurilor de producţie care nefiind dublată de creşterea productivităţii muncii generează inflaţie. Pe de altă parte, creşterea preţurilor la materiile prime, materiale, energie determină creşterea preţurilor la bunurile finale, iar dacă în producţie se folosesc bunuri din import purtătoare de inflaţie, atunci la inflaţia internă se adaugă inflaţia importată; b)inflaţia prin cerere, se instalează atunci când creşterea cererii de bunuri şi servicii este mai rapidă decât creşterea ofertei de bunuri şi servicii, ca urmare preţurile începând să crească; c)inflaţia prin ofertă, se instalează atunci când oferta de bunuri nu se adaptează suficient de repede la variaţia ofertei de monedă;Măsurile antiinflaţioniste se grupează astfel: -măsuri ce vizează controlul cererii agregate prin nivelul cheltuielilor publice, prin nivelul taxelor şi impozitelor etc; -măsuri de stimulare a ofertei agregate (care urmăresc odată cu dezvoltarea producţiei şi adaptarea acesteia la nevoile consumatorilor) prin încurajarea investiţiilor, prin spargerea monopolurilor şi intensificarea concurenţei etc; măsuri monetare, care au drept scop corelarea masei monetare existente în circulaţie cu nevoile economiei, în special prin nivelul ratei dobânzii; preţurilor.
16) Tipologia politicilor macro: clasificare.În economia reală există o mare diversitate de politici macroeconomice care pot fi aplicate singure sau în combinaţie cu alte politici.Politicile macroeconomice pot fi clasificate după două criterii, şi anume:A) efectul macroeconomic avut în vedere;a) politici orientate către cerere;b) politici orientate către ofertă.B) obiectivul sau scopul politic urmărit. Politicile orientate către cerere sunt acele politici macroeconomice prin care se încearcă sa se influenţeze cererea agregată, astfel încât aceasta să crească (politici expansioniste) sau să se restrângă (politici restrictive). Echilibrul macroeconomic se va restabili la noul nivel al cererii agregate, ceea ce va determina, deci, modificarea corespunzătoare a ofertei agregate şi a tuturor valorilor celorlalte variabile, în concordanţă cu noul raport între cerere şi ofertă. În funcţie de instrumentul politic utilizat, în categoria politicilor orientate către cerere sunt incluse două mari tipuri de politici, şi anume : i)politicile fiscale; ii)politicile monetare. Politicile fiscale sunt acele politici care utilizează drept instrumente politice principale cheltuielile guvernamentale, plăţile transferabile şi/sau impozitele şi taxele. Politicile monetare sunt acele politici care folosesc drept instrumente politice oferta de bani, rata dobânzii, creditele bancare şi rata de schimb. Politicile orientate către ofertă sunt acele politici macroeconomice care încearcă să determine modificarea ofertei agregate astfel încât, prin creşterea acesteia, să se restabilească echilibrul general, deci egalitatea dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Aceasta va determina, în continuare, o serie de efecte de transmisie care duc, în final, la un nou echilibru al cererii şi ofertei pentru niveluri mai ridicate ale amândurora. Politicile orientate către ofertă se împart şi ele în mai multe tipuri, cum ar fi: i)politici de perfecţionare a funcţionării eficiente a pieţelor; ii)politici de eliminare a efectelor externalităţilor; iii)politici de perfecţionare a sistemului de impozite şi taxe ş.a. Politicile de îmbunătăţire a eficienţei pieţelor sunt orientate către crearea condiţiilor ca orice piaţă să-şi îndeplinească menirea de a asigura o alocare optimă a resurselor între diferiţi agenţi economici. Pentru aceasta, prin politicile respective se urmăreşte corectarea anumitor erori şi distorsiuni, astfel încât să se asigure o cât mai bună funcţionare a mecanismelor de alocare pe care orice piaţă le conţine. Politicile de eliminare a efectelor externalităţilor urmăresc înlăturarea externalităţilor negative din economie, deci a acelor costuri externe ce nu sunt compensate prin preţurile la care se efectuează tranzacţiile pe anumite pieţe ( de exemplu: costurile implicate de poluarea mediului) Politici de
perfecţionare a sistemului de impozite şi taxe sunt acele politici care încearcă să introducă sisteme de taxare care reduc la minimum distorsiunile pieţelor determinate de impozite şi taxe..B) În raport cu al doilea criteriu, obiectivul sau scopul politic urmărit, avem: politici antişomaj; politici antiinflaţie; politici de stabilizare macroeconomică; politici de creştere economică; politici comerciale; politici valutare. După cum le arată şi numele, aceste politici sunt efectiv îndreptate către atingerea unuia sau altuia dintre obiectivele politicilor macroeconomice. De multe ori, sunt combinaţii (mixuri) de politici monetare şi fiscale, ale căror efecte conjugate determină atingerea unui obiectiv dat într-un mod mai performant decât prin aplicarea separată a politicilor respective.
13) Obiectivele politicii macro. Teoria politicilor macroeconomice utilizează obiectivele respective pentru a evalua încercarea decidenţilor politici de a influenţa comportamentul agenţilor economici şi a îmbunătăţi performanţele economiei. Principalele obiective ale politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt următoarele : atingerea unui nivel înalt şi stabil de utilizare a forţei de muncă ; menţinerea unui nivel stabil al indicelui general al preţurilor ; evoluţia crescătoare a venitului/outputului real (creştere economică) atingerea echilibrului balanţei de plăţi externe. Dacă aceste obiective sunt, în general, acceptate de majoritatea macroeconomiştilor, problemele apar atunci
când se doreşte atingerea efectivă a acestor obiective. Într-o societate democratică, asupra sistemului economic nu-şi exercită influenţa doar guvernul, deci deciziile acestuia nu pot asigura, singure, atingerea obiectivelor enunţate. Astfel, nivelul utilizării forţei de muncă depinde nu numai de deciziile guvernamentale (de exemplu, angajările în sectorul public), dar şi de deciziile firmelor în privinţa muncitorilor pe care acestea doresc să-i utilizeze. În consecinţă, decidenţii politici trebuie să utilizeze mai multe variabile pentru a atinge obiectivele urmărite. Aceste varibile se numesc variabile instrumentale sau instrumente ale politicilor macroeconomice. O distincţie imediată se poate face între variabile instrumentale sau instrumente primare şi variabile instrumentale intermediare. Guvernul poate să le modifice direct doar pe primele, care vor determina schimbarea celorlalte, ca în final să apară schimbarea în obiectivele generale enunţate mai sus. De exemplu, guvernul poate modifica rata impozitelor şi taxelor (instrument primar) de unde va rezulta o schimbare în suma totală a impozitelor şi taxelor (deci instrument intermediar), ceea ce afectează nivelul cheltuielilor guvernamentale şi, în ultimă instanţă, nivelul outputului şi rata şomajului (obiective principale). Deoarece, în general, obiectivele politicilor macroeconomice nu pot fi influenţate în mod direct, ci prin intermediul unui lanţ de variabile instrumentale, este necesară cunoaşterea cât mai exactă a determinanţilor obiectivelor enunţate
În funcţie de numărul de ofertanţi şi de tipul bunului oferit-omogen sau diferenţiat-există următoarea clasificare a concurenţei pe piaţa unui anumit produs
Tip de produs Număr de ofertanţi număr mare
număr mic
Omogen
Diferenţiat
concurenţ ă perfectă
concurenţă monopolist ică oligopol diferenţiat
oligopol pur monopol
Unicitate
În funcţie de numărul ofertanţilor şi respectiv al solicitanţilor există următoarea caracterizare a pieţelor şi corespunzător a concurenţei pe piaţă: Cerere a/Ofer ta număr mare
Număr mare
Număr mic
Unicitate a
oligopson
monopso n
număr mic
concur enţă perfect ă oligopo l
oligopol bilateral
unicita te
monop ol
monopololigopson (monopol contrat)
monopso noligopol (monops on contrat) monopol bilateral
