Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre post

Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre post

Index Sfântul Ioan Gură de Aur - Folosul postului.........................................................3 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul I din “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor” .....................................................................................................7 Sfântul Ioan Gură de Aur - Post şi rugăciune .....................................................21 Sfântul Ioan Gură de Aur - Temeiul postului .....................................................23

Sfântul Ioan Gură de Aur - Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul ...............................................................................................................25 Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pom, dacă din el a căpătat Adam cunoştinţa binelui şi răului, sau dacă avea cunoştinţa aceasta şi mai înainte de a mânca din pom; tot aici şi despre postire, şi despre faptul că trebuie a cugeta acasă la cele grăite în biserică ...............................................................................27 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul întâi rostit la începutul Patruzecimii despre locul: „La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul” şi despre post şi milostenie.....................................................................................................32 Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia II – Împotriva acelora care postesc postul iudeilor şi împotriva iudeilor înşişi.......................................................................39 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză (Omilia despre profetul Iona şi despre post) .......................................................46 Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post - Despre post şi despre patima defăimării ...................................................53 Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a şasea despre post, rostită în a şasea săptămână a Sfântului Post de patruzeci de zile .................................................59

Sfântul Ioan Gură de Aur - Folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21). Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăjmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului? Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu. Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti.  Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa.  Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat.  Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte. Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii. Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale leau pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri. „Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul. Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi. Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat;  nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci;  nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti;  petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase.

În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos. (din “Problemele vieţii”, Editura Egumeniţa)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul I din “Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”

Trebuie şi în perioada de la Paşti până la Rusalii, şi întotdeauna, să ne amintim de post; şi că nu doar vremea postului, ci şi aducerea aminte de el este de folos; despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că iubirea firească a părinţilor pentru copii nu este, pe lângă celelalte, doar o mică parte a ei [a purtării de grijă a lui Dumnezeu]; şi nu doar taţilor, ci şi mamelor li s-a rânduit să-şi educe copiii; la sfârşitul cuvântului [se vorbeşte] despre Ana. 1. Când vine un străin la noi şi îl primim câteva zile cu omenie, după ce ne împărtăşim cu el de hrană şi cuvânt, îl slobozim [la ale sale]. Şi în ziua de după plecarea lui, atunci când punem masa, îndată ne amintim şi de el şi de convorbirile cu el; şi [atunci] cu multă dorire tânjim după el. Aceasta să facem şi cu postul. Căci postul a găzduit la noi patruzeci de zile şi l-am primit apoi l-am slobozit. Dar fiindcă urmează să punem acum  cuget iubitor masă duhovnicească, să ne amintim de el şi de toate bunătăţile care ne-au izvorât din el. Că nu numai vremea postului, ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte mari foloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă ne vin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi

petrecerea simplă , şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el, ne veselesc din pomenirea lui. Dacă adunându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte de ele, mari roade vom dobândi şi în vremea de acum. Acestea vi le spun nu ca să vă silesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţie lăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni cei care au o asemenea micime de suflet, încât, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţă grea, zic unii către alţii: „Greu am mai străbătut marea postului”. Alţii însă, mai slabi de cuget decât aceştia, se tem până şi pentru următorul Post al Paştilor. Şi acesta vine din faptul că, în toată cealaltă vreme, se dau pe ei înşişi cu toată puterea la desfătări şi neînfrânare şi beţie. Dacă ne-am îngrijit să petrecem celelalte zile [care nu sunt din vremea postului] în chip cuviincios şi cu blândeţe, dacă am dorit postul care a trecut, atunci şi când va veni următorul, îl vom primi cu mare bucurie. Căci ce bunătate nu ne vine din post? Toate sunt pline de linişte şi pace curată. Oare nu şi casele sunt eliberate de tulburare şi alergătură şi de toată agitaţia? Dar mai înainte de case mintea celor ce postesc se bucură de această liniştire. Şi tot oraşul urmează [apoi] bunei rânduieli a minţii şi a caselor. Că nici seara nu se mai aud cântăreţi, nici ziua agitatori şi beţivi, nici cei ce strigă ori bătăioşi, ci peste tot se poate vedea multă liniştire. Dar acum nu este aşa, ci de cum se crapă de ziuă, ţipete şi tulburări şi alergături ale bucătarilor şi osteneală; fum cu duiumul şi în casă şi în cugete; în noi patimi care ne ard dinăuntru; flacăra din poftele nelalocul lor ne este aprinsă de desfătare. De aceea, să căutăm spre postul care a trecut, căci el a micşorat toate aceste [tulburări de acum]. Şi chiar dacă am sfârşit-o cu osteneala lui, însă să nu dezlegăm şi dorirea lui, nici să nu stingem pomenirea lui.Ci, după ce mănânci şi te odihneşti, când vii în piaţă şi vezi că ziua se pleacă spre seară, intră în această biserică şi vino la acest altar şi adu-ţi aminte de vremea postului, când plină era biserica de mulţimea noastră, încordată era râvna ascultării [cuvântului lui Dumnezeu], mare era desfătarea şi trează mintea tuturor. Şi, adunând [în cuget] toate acestea, adu-ţi aminte de acele dorite zile. Iar când urmează să întinzi masa, atinge-te de mâncăruri având această pomenire [a postului] şi niciodată nu vei putea aluneca spre beţie. Că. după cum pe cei ce au soţie cuviincioasă şi cumpătată şi liberă, fiind aprinşi foarte de dragul ei, chiar dacă nu este ea de faţă, atunci când îi aţâţă vreo desfrânată sau stricată, dorul pentru soţie le ţine mai dinainte cu tărie mintea şi nu le îngăduie să intre vreo altă iubire, aşa se întâmplă şi cu postul şi cu beţia. Dacă ne amintim de cumpătarea şi libertatea postului vom putea alunga cu multă uşurinţă pe atotdesfrânata aceasta şi maică a toată necuviinţa, adică beţia.

Căci dorirea postului este mai vajnică decât orice mână spre a ne descotorosi de neruşinarea acesteia. Pentru toate acestea, vă rog, să avem pururea în minte zilele acelea! Şi, pentru ca şi eu să fac ceva pentru acea aducere aminte [a postului], mam pregătit să vorbesc de acelaşi lucru cu care atunci v-am mişcat; şi acest lucru şi acum voi încerca să-l aduc înaintea voastră, încât şi prin asemănarea învăţăturii să ni se aducă în minte acea vreme [a postului]. Că voi, de bună seamă, aţi uitat, din pricina multelor subiecte referitoare şi la alte lucruri, despre care am vorbit între timp. Căci, între timp, a venit şi părintele [nostru], dintr-o călătorie îndepărtată, şi a fost de trebuinţă să spună toate cele ce s-au petrecut şi după acestea să le vorbească elinilor ca să devină mai buni din acest prilej, dar şi nouă celor ce am scăpat de înşelăciunea elinească, să ne înrădăcineze adânc şi să ne înveţe în ce fel am scăpat de întuneric şi cum am alergat la lumina adevărului. După aceea, iarăşi, ne-am bucurat, multe zile, de pomenirile mucenicilor şi am petrecut fără de timp la mormintele lor, flămânzi de laudele cuvenite mucenicilor. Şi, după ce s-au terminat aceste laude, au venit îndemnurile despre jurăminte. Căci atunci când am văzut că toată împrejurimea oraşului a venit la noi, le-am dat lor aceste merinde de drum şi aşa i-am trimis pe toţi acasă. 2. Aşadar, vouă, din pricina tuturor acestora, nu v-ar fi uşor să vă amintiţi întrebările şi răspunsurile pe care le-am avut atunci cu elinii. Dar mie, care necontenit zăbovesc în acestea şi mă ţin de această cugetare, îmi este foarte uşor să vă spun câte puţin din cele zise atunci şi pot să vă amintesc în întregime subiectul de atunci. Care era, dar, subiectul? [Atunci] cercetam cum Dumnezeu a purtat de grijă dintru început neamului omenesc şi cum l-a învăţat cele de folos, nefiind nici scriere şi nici Scripturile nefiind date. Şi am arătat că i-a condus către cunoaşterea Lui prin contemplarea zidirii. Şi atunci v-am apucat nu de mână, ci de minte, şi v-am preumblat prin toată zidirea, arătându-vă cerul şi pământul şi marea şi ostroavele şi izvoarele şi râurile şi marea cea largă şi livezile şi grădinile şi pomii cei plini de roade şi care ne dau hrană, privind la munţii cei acoperiţi de păduri. Atunci am vorbit multe şi despre seminţe şi plante, despre flori, despre răsadurile cele cu rod şi fără rod, despre cele necuvântătoare, despre cele sălbatice şi domestice, despre cele din apă şi de pe uscat, despre cele ce trăiesc în amândouă acestea, despre cele ce străbat văzduhul, despre târâtoare, despre toate stihiile şi, la fiecare din acestea, toţi, într-un glas, am strigat minunându-ne, căci mintea nu era de-ajuns de întinsă pentru această bogăţie nemărginită şi nu putea să priceapă totul:

„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate întru înţelepciune le-ai făcut”(Ps. 103, 25). Nu numai pentru mulţimea lor ne minunăm de înţelepciunea lui Dumnezeu, ci pentru amândouă acestea, întâi că a făcut zidirea şi bună şi mare şi minunată, iar apoi, şi că, prin multe dovediri, a arătat celor ce o privesc slăbiciunea ei. Una [minunăţia ei] este pentru ca să fie admirată pentru înţelepciunea [Celui ce a făcut-o] şi să-i atragă pe cei ce o privesc către închinarea Lui, iar alta [slăbiciunea ei] pentru ca nu cumva cei ce o contemplă să-L lase deoparte pe Făcător, pentru frumuseţea şi măreţia ei şi în locul Aceluia să se închine celor văzute. Căci slăbiciunea [zidirii] poate să vindece o astfel de înşelare.Şi cum de este zidirea stricăcioasă şi că se va schimba într-o înfăţişare mai bună şi se va bucura de o slavă mai mare, şi când vor fi acestea şi pentru ce şi de ce a devenit stricăcioasă, despre toate acestea am filosofat cu voi atunci. Şi de aici am arătat puterea lui Dumnezeu, cum că în trupuri stricăcioase a lucrat atâta frumuseţe pe care de la început a dăruit-o Dumnezeu şi astrelor şi cerului şi soarelui. Şi cu adevărat este uimitor cum, trecând atâţia ani, [această frumuseţe] nimic nu a pătimit din cele ce se întâmplă cu trupurile noastre, nici nu a slăbit mai mult datorită bătrâneţii, nici nu s-a moleşit din pricina vreunei boli sau neputinţe, ci îşi păstrează, după cum am zis, frumuseţea şi prospeţimea cu care a înzestrat-o Dumnezeu dintru început; şi nici lumina soarelui nu s-a cheltuit, nici frumuseţea astrelor nu s-a veştejit, nici strălucirea cerului nu s-a risipit, nici marginile mării nu s-au mişcat, nici puterea pământului de a zămisli atâtea roade nu s-a stins. Că toate acestea sunt stricăcioase am dovedit şi din raţionamente şi din Scripturi. Iar că îşi păstrează frumuseţea şi strălucirea şi prospeţimea, dă mărturie înfăţişarea de fiecare zi a celor văzute, lucru care ne face să ne minunăm mai cu seamă de Dumnezeu Cel ce le-a făcut aşa dintru început. Iar pe când noi ziceam acestea, unii au stat împotrivă zicând: „Oare nu este omul mai prejos decât toate cele văzute, de vreme ce trupul cerului şi al pământului şi al soarelui şi al tuturor astrelor durează de atâta vreme, iar acesta după 70 de ani se desface şi piere?”  Mai întâi se cade să zicem că nu vietatea întreagă se desface, ci partea ei mai importantă şi mai necesară, sufletul, rămâne pururea nemuritor, neavând nimic de a face cu aceste pătimiri; iar stricăciunea ţine de partea mai puţin importantă [trupul].

 Al doilea lucru este că prin chiar această [stricăciune] suntem mai de cinste. Că nu pe degeaba, nici fără oarecare pricină, ci pe dreptate şi spre folos, suferim şi bătrâneţea şi boala. Pe dreptate, fiindcă am căzut în păcat. [ce ne-a răsărit din uşurătatea [minţii] să fie ] Spre folos, ca nebunia tămăduită prin această nevoie şi pătimire. Prin urmare, nu ne-a necinstit Dumnezeu pentru că a îngăduit să ni se întâmple acestea. Că dacă ne-ar fi necinstit nu ar fi lăsat ca sufletul să ne fie nemuritor. Dar nici nu este neputincios pentru că a făcut trupul nostru astfel [stricăcios]. Că dacă era neputincios nu putea să ţină atâta vreme, nici cerul, nici astrele, nici trupul pământului. Dar aceasta a făcut-o pentru cineva mai bun şi mai cu mintea întreagă [pentru om], ca [omul] să se încreadă mai mult în El, lucru care este temelia a toată mântuirea. Pentru aceea nu a făcut ca cerul să se veştejească până acum, nici prin bătrâneţe, nici prin alte asemenea [şi suflet nu poate nici ] neputinţe. Căci cel lipsit de libertate păcătui, nici a se îndrepta. De unde rezultă că nu are trebuinţă nici de o astfel de îndreptare. Noi însă, cei cinstiţi cu raţiune şi suflet, în chip [ce izvorăşte din aceste ] necesar avem trebuinţă de înţelepţirea pătimiri şi de cuget smerit, de vreme ce la început, primul om s-a abătut spre mai înainte de toate celelalte [rele]. Sau altă  lipsa de minte [explicaţie]: dacă şi cerul urma să îmbătrânească precum trupurile noastre, mulţi ar fi socotit că Făcătorul are multă slăbiciune, ca unul ce nu ar fi fost în stare să facă a dăinui pentru mulţi ani nici măcar un singur trup.Acum însă li s-a luat acelora şi acest pretext de vreme ce lucrurile Sale au rămas atâta timp. Pe lângă cele spuse, nu doar aici există [ dacă în viaţa aceasta trăim în chip bun, cu întreagă înţelepciune, cu mai multă ] trupurile noastre şi vor fi mai strălucite şi decât slavă vor învia al cerului şi decât al soarelui şi decât al tuturor celorlalte şi se vor muta ] la moştenirea cea de sus. Aşadar, un fel de cunoaştere al lui Dumnezeu este cel prin mijlocirea întregii zidiri. Altul, însă nu mai mic, este cel prin conştiinţă despre care am şi vorbit atunci în amănunţime, folosindu-ne de şi mai multe cuvinte. Şi am arătat cum că cunoştinţa celor bune şi a celor rele ni se face învăţător de la sine şi cum conştiinţa ne strigă dinlăuntru toate acestea. Căci aceşti doi învăţători ne-au fost daţi dintru început: zidirea şi conştiinţa. Şi nici unul din ele neavând glas, în tăcere învăţau pe oameni.

 Căci zidirea uimea pe privitor prin vedere şi minunăţia ei trimitea pe tot cel ce o privea către Făcător.  Iar conştiinţa striga dinlăuntru judecând toate faptele. Iar puterea conştiinţei şi hotărârea judecăţii ei noi le înţelegem prin schimbările feţei. Că atunci când înăuntru, ea osândeşte vreun păcat [făcut de noi], se tulbură în afară faţa şi se umple de multă întristare. Şi iarăşi faţa păleşte şi se înfricoşează dacă ne-am lăsat robiţi de ceva din cele de ruşine şi nu ascultăm glasul conştiinţei. [Aşadar] prin înfăţişarea din afară vedem lupta cea dinăuntru. Dar împreună cu aceşti doi învăţători ne-a arătat şi pe al treilea, adăugat din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar acesta nu mai este fără de glas precum cei dintâi, ci prin cuvânt şi îndemn şi sfătuire ne educă voinţa  Care este acesta? Tatăl rânduit fiecăruia dintre noi. Căci pentru aceasta a rânduit Dumnezeu ca noi să fim iubiţi de părinţii după trup, ca să-i avem ca învăţători ai virtuţii. Că tată adevărat nu este cineva prin actul sexual, ci  dacă îi educă bine [pe copii]. Nici a purta în pântece nu face pe cineva mamă, ci dacă îşi creşte bine [copiii]. Iar că acesta este adevărul, anume că nu firea, ci virtutea îi face [pe oameni] părinţi, înşişi părinţii după trup mărturisesc împreună cu noi. Căci, adeseori, pe fiii lor, când văd că sunt neastâmpăraţi şi se abat la răutate, îi despart de înrudirea cu ei şi îi vestesc că pe alţii, care adesea nu au avut nimic de-a face cu ei, îi fac fii ai lor. Oare ce este mai ciudat decât aceasta, ca pe cei pe care i-au născut să-i azvârle afară şi să-i primească pe cei pe care nu i-au născut? Nu în zadar ne-au fost spuse acestea, ci ca să înveţi că voia cea liberă şi că aceasta [voia liberă],  este mai puternică decât firea  mai mult decât cealaltă [firea], obişnuieşte să facă şi părinţi şi fii. Şi aceasta este lucrarea purtării de grijă a lui Dumnezeu: nici copiii să nu fie lăsaţi goi de iubirea firească, dar nici totul să fie raportat la aceea [la legătura firească]. Că dacă părinţii nu i-ar fi iubit nicidecum pe copiii lor şi nu ar fi fost mişcaţi de necesitatea legăturii fireşti, ci numai de felul de a fi şi de virtuţi, ai fi văzut pe mulţi daţi afară din casa părintească din pricina nimicniciei lor, şi [atunci] neamul nostru ar fi fost risipit. Iar dacă totul s-ar raporta la tirania firii şi aceasta nu ar fi îngăduit să-i urască nici pe cei răi, ci chiar înjosiţi şi pătimind mii de necazuri din partea copiilor, părinţii ar fi răbdat din pricina silei firii, îngrijind pe fiii ce îi înjoseau şi îi ocărau. neamul omenesc ar fi alunecat în cea de pe urmă răutate.

Căci copiii nu au prin fire dreptul să îndrăznească orice, ştiind că mulţi au fost daţi afară din casă şi lipsiţi de averea părintească, pentru că au devenit răi şi pentru că de multe ori, îndrăznind în dragostea părinţilor, s-au pornit împotriva lor. Iar dacă Dumnezeu nu le îngăduia părinţilor să se supere şi să-i alunge şi să-i dea afară pe copiii cei răi, unde s-ar mai fi oprit răutatea? Pentru aceea Dumnezeu a legat de dragostea părinţilor şi necesitatea firii şi felul de comportare al copiilor, ca şi părinţii să ierte pe copiii care greşesc cu măsură - firea însăşi îndemnându-i spre aceasta - dar şi ca nu cumva firea să-i mustre şi să aibă puterea a-i sili să se îngrijească şi de fiii răi - să nu îi mai crească pe cei răi şi care bolesc nevindecat, spre a nu le spori răutatea. Câtă purtare de grijă [din partea lui Dumnezeu] nu se vede în acestea, spunemi? Că El a poruncit şi ca părinţii să iubească, dar a pus şi o măsură dragostei şi, iarăşi, a rânduit şi o răsplată pentru creşterea bună a copiilor. Iar că este răsplată, şi nu numai pentru bărbaţi, ci şi pentru femei, ascultă ce zice în altă parte pentru acestea [pentru femei] şi despre acestea [despre femei] Scriptura. Iar pentru ele răsplata nu este mai mică decât pentru bărbaţi. Căci zicând Pavel: ”Femeia fiind înşelată, s-a făcut călcătoare de poruncă”, a adăugat „dar se va mântui prin naştere de fii” (I Tim. 2, 15). Ceea ce a zis înseamnă oare să te mâhneşti că cea dintâi femeie te-a aruncat în dureri de naştere şi osteneli şi în purtarea îndelungată a sarcinii în pântece? Nu! Nu te necăji [pentru asta]! Că nu ai atâta vătămare din dureri şi din osteneli cât câştigi, dacă vrei, luând din creşterea copiilor prilej de nevoinţe. Căci dacă copiii cei născuţi de tine se bucură de o îngrijire cuvenită şi sunt duşi către virtute prin purtarea ta de grijă faţă de ei, aceasta ţi se face pricină şi prilej de multă mântuire şi, pe lângă nevoinţele tale, vei lua şi mare răsplată pentru îngrijirea lor. 4. Şi ca să vezi că nu simplul fapt de a da naştere face [pe o femeie] mamă, nici nu ia vreo plată pentru acest lucru, Pavel, în altă parte, vorbind despre văduvă, îi arată semnul [văduviei adevărate]: „Dacă a crescut copii” (I Tim. 5,10). Nu a zis: „Dacă a născut copii”, ci: „Dacă a crescut copii”. Una [naşterea copiilor) ţine de fire, cealaltă [creşterea lor] de voia cea liberă  Şi de aceea zicând aici „se va mântui prin naştere de prunci”, nu s-a oprit la aceasta, ci voind să arate că nu naşterea de prunci, ci a-i educa bine ne aduce răsplată, a adăugat: „Dacă rămân în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie împreună cu întreaga înţelepciune” (I Tim. 2,15). Ceea ce a zis aceasta înseamnă:

atunci va lua mare plată dacă copiii ei rămân în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenie. Prin urmare, dacă îi conduci pe ei către acestea, dacă îi îndemni, dacă îi înveţi, dacă îi sfătuieşti, vei avea pentru această purtare de grijă multă răsplătire din partea lui Dumnezeu. Să nu socoată femeile că este lucru străin de ele a se îngriji şi de fetiţe şi de băieţi. Că [Pavel] nu a deosebit aici între fete şi băieţi. Ci într-un loc a zis: “dacă a crescut copii”, iar aici: „dacă [copiii] rămân în credinţă şi dragoste şi sfinţenie”. Grija de copii ţine de amândoi [părinţii], şi mai cu seamă de femei, de vreme ce ele stau mai mult acasă. Căci pe bărbaţi adesea îi trag călătoriile şi grijile din piaţă şi treburile cetăţii, dar femeia neavând nici o astfel de grijă, mai uşor poate să se îngrijească de copii, bucurându-se de mai mult răgaz. Aşa făceau femeile din vechime! Că datoria aceasta nu este cu necesitate numai a bărbaţilor, ci şi a femeilor. Iar datorie numesc a purta de grijă de propriii copii şi a-i duce la filosofie. Şi [ca să vedeţi] că acesta este adevărul, vă voi spune o istorisire de demult. Era la iudei o femeie cu numele Ana. Şi această Ana a bolit multă vreme de nenaşterea de prunci. Şi, ceea ce era mai cumplit, era faptul că cealaltă femeie a bărbatului ei era mamă a mulţi copii. Şi voi ştiţi că prin fire acest lucru [nenaşterea de prunci] este de nesuferit pentru femei. Dar când se mai adaugă şi o concurentă care are copii, acest fapt devine cu mult mai cumplit. Că văzând bucuria şi belşugul celeilalte femei, îşi socotea mai amarnică propria nefericire, după cum şi cei ce trăiesc în cea de pe urmă sărăcie atunci se îndurerează mai tare, când iau aminte la cei bogaţi. Şi nu numai acesta era răul, că aceasta nu avea copii, iar cealaltă avea, ci şi că cealaltă îi era concurentă, şi nu numai că îi era concurentă, ci şi că aceea o ocăra că [Ana] nu este bună de nimic. Iar Dumnezeu, văzând toate acestea, răbda. ,.Şi nu-i dădea ei Domnul”, zice, „prunc după necazul ei şi după întristarea sufletului ei”(I Rg. 1,6) (28) . Ce înseamnă „după necazul ei”? Nu se poate spune că [Dumnezeu], privind liniştit la ea cum îşi poartă nefericirea, nu îi dădea copil, ci. că deşi o vedea plângând şi îndurerându-se şi necăjindu-se, nu i-a dezlegat întristarea tocmai pentru că avea pregătit pentru ea altceva cu mult mai mare. Acestea să nu le ascultăm cu neglijenţă , ci şi de aici să învăţăm cea mai le mare filozofie, ca să nu cădem în vreun rău.

Chiar de suntem în dureri, chiar de ne necăjim, chiar de ni se pare că vreun rău este de nesuferit, să nu ne pierdem râvna, să nu ne neliniştim, ci să rămânem mereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Că Acela ştie limpede când trebuie să dezlege ceea ce ne întristează. Asta s-a petrecut şi în acest caz. Nu pentru că o ura, nici pentru că Şi-a întors faţa de la ea i-a închis Dumnezeu pântecele, ci ca să ne deschidă nouă uşile filosofiei ce se afla în femeie şi să înţelegem bogăţia credinţei ei şi să cunoaştem că mai strălucită a făcut-o din această [încercare]. Ascultă şi cele ce urmează! „Şi aşa a făcut”, zice, „an de an, din destul, când ea se suia la casa Domnului. Şi era întristată şi plângea şi nu mânca”(I Rg. 1,7)(32). Şi s-a prelungit durerea, mare a fost întristarea, nu două sau trei zile, nici douăzeci sau o sută, nici o mie sau două mii, ci „din destul”. Mulţi ani a fost întristată şi îndurerată femeia. Că aceasta înseamnă „din destul”. Şi mai mult, lungimea timpului şi ocările şi batjocoririle din partea celeilalte femei nu i-au veştejit nici nu i-au oprit filosofia, ci ea necontenit se ruga şi implora [pe Domnul]. Şi lucrul care este mai mare decât toate şi care mai cu seamă arată dorirea ei faţă de Dumnezeu este că nu poftea să dobândească [pentru sine] pur şi simplu un copil, ci să ofere rodul ei lui Dumnezeu şi pârga pântecelui ei [să o dea Domnului] şi pentru această bună făgăduinţă să ia plată. De unde se vede aceasta? Din cuvintele următoare. Ştiţi cu toţii că lipsa de prunci este nesuferită de femei mai cu seamă din pricina bărbaţilor. Că mulţi dintre bărbaţi sunt atât de lipsiţi de minte încât îşi învinovăţesc femeile că nu dau naştere la prunci, neştiind ei că a naşte îşi are are începătura de sus, din pronia lui Dumnezeu, şi că nici firea femeii, nici vieţuirea împreună, nici altceva nu o face destoinică de la sine pentru aceasta. Ba mai mult, deşi ei ştiu că le învinovăţesc pe nedrept, totuşi le ocărăsc şi se întorc de la ele şi nu stau cu ele cu bucurie. 5. Să vedem, dar, şi în cazul acestei femei dacă s-a întâmplat aceasta. Dacă ai fi văzut-o dispreţuită, necinstită, înjosită, fără îndrăzneală în faţa bărbatului, nici având parte de multă bunăvoinţă şi dragoste din partea lui, ai fi putut trage concluzia că din aceste pricini dorea copil, tocmai ca să aibă îndrăzneală şi multă libertate şi mai dorită să se facă bărbatului. Dar dacă, dimpotrivă, afli toate acestea, şi o vezi pe ea mai iubită decât cea care avea copii şi bucurându-se de mai multă dragoste şi bunăvoinţă, este limpede că nu pentru vreo pricină omenească, nici ca să-şi atragă mai mult bărbatul, voia copil, ci pentru motivul spus mai înainte.

De unde este vădit acest lucru? Ascultă că însuşi cel ce a scris zice aceasta. Că nu a scris în zadar acest fapt, ci ca să afli virtutea femeii”. Aşadar ce zice acesta? „Iubea Elena pe Ana mai mult decât pe Fenana. Apoi, după acestea, văzând-o pe Ana că nu mănâncă, ci plânge, i-a zis: „Ce ai de plângi? Şi pentru ce nu mănânci? Pentru ce ţi se zbate inima? Nu sunt eu mai bun pentru tine decât zece copii?” (l Rg. 1,8). Vezi cum se necăjea pentru ea şi se îndurera mai mult decât pentru cealaltă, nu fiindcă nu avea copii, ci fiindcă o vedea întristată şi ţinută în supărare? Ba mai mult, pentru că nu o îndupleca să lase întristarea. Căci ea nu pentru el căuta să aibă copil, ci ca să arate lui Dumnezeu un rod al său. „Şi s-a sculat”, zice, “după ce ei au mâncat şi au băut în Silo şi a stat înaintea Domnului”(I Rg. 1,9). Nu s-a spus nici aceasta pe degeaba, că [a stat înaintea Domnului] “după ce au mâncat şi au băut”, ci ca să înveţi că vremea  pe care alţii o fac [prilej] de dezlegare şi îngăduinţe  , ea a făcut-o vreme de rugăciune şi lacrimi din pricină că era foarte-foarte trează şi veghetoare. „Şi a stat înaintea Domnului. Iar Eli, preotul şedea pe scaun la uşa cortului Domnului” (I Rg. 1,9-10). Nici aceasta nu a fost spusă doar aşa, ci pentru a arăta căldura [credinţei] femeii. Căci după cum o văduvă singură, care nu are nici un ocrotitor, ocărâtă, mult nedreptăţită, atunci când urmează să intre împăratul şi îl întâmpină suliţaşi şi scutieri şi cavaleri şi toţi ceilalţi slujitori, ea nu se sinchiseşte, nici nu are trebuinţă de vreun mijlocitor, ci trecând cu vederea toate acestea, cu multă îndrâznire se înfăţişează împăratului şi îşi varsă cu lacrimi necazul, mânată de nevoia ei, aşa şi această femeie, nu s-a roşit, nici s-a ruşinat de preotul care şedea [acolo], ci de la sine a cerut şi s-a apropiat cu multă îndrăznire către împărat. Şi întraripată de dor, s-a suit la cer cu mintea şi ca şi cum L-ar fi văzut pe însuşi Dumnezeu, aşa vorbea cu El din toată inima. Şi ce zice? La început nu spune nimic mai mult, ci îşi alcătuieşte introducerea din suspinuri şi îşi slobozeşte izvoarele calde ale lacrimilor. Şi după cum coborând ploaia, până şi cel mai tare pământ, dacă este udat şi înmuiat, se trezeşte cu uşurinţă spre odrăslirea roadelor, aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Că pântecul ei, muiat fiind ca de o ploaie de lacrimile sale şi încălzit prin durerea [inimii], a început să se trezească spre buna naştere de prunci. Să ascultăm chiar cuvintele şi această frumoasă implorare. ,.Plângând a plâns”, zice, “şi s-a rugat cu rugăciune Domnului zicând: Adonai Doamne Eli Savaot”(I Rg l, 10-11). înfricoşate cuvinte şi pline de cutremur. Şi bine a făcut scriitorul că nu le-a tradus în limba noastră. Că nu a putut să le tălmăcească în greceşte

păstrându-le în acelaşi timp puterea cu. Nu un singur cuvânt I S-a adresat femeia, ci din multe [numiri] cuvenite Lui, şi-a arătat dorirea faţă de El şi dragostea  caldă a inimii. Şi precum cei care scriu jalbe împăratului nu pun la începutul [rugăminţii] doar un singur nume, ci îl numesc biruitor şi august şi de sine stăpânitor şi multe altele mai măreţe decât acestea, şi abia atunci îşi formulează cererea, aşa şi aceasta înălţând o cerere la Dumnezeu, a pus multe numiri la începutul rugăminţii, arătându-şi dragostea, după cum am zis, şi cinstirea faţă de Cel rugat. Iar durerea i-a insuflat cererea. Pentru aceea a şi fost auzită degrabă, fiindcă a scriso cu multă pricepere. Aşa sunt rugăciunile cele făcute din durerea sufletului. Iar în loc de hârtie a avut mintea, în loc de toc limba, iar lacrimile în loc de cerneală. Pentru aceea a şi rămas până azi rugăciunea ei. De neşters sunt astfel de slove care s-au scris cu acea cerneală. La fel este şi începutul rugăciunii. Dar cele care urmează începutului? [Acestea sunt:] „Dacă privind vei privi”, zice, “la smerenia roabei Tale”. Neavând nimic [al său] şi-a început rugăciunea cu o făgăduinţă. A şi făcut deja cu Dumnezeu un schimb, neavând totuşi nimic în mâna [sa]. Se aprindea şi se îndurera mai mult faţă de Acesta decât faţă de acela [bărbatul ei] şi de aceea [Acestuia] s-a rugat să primească un copil. „Dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale”. Două îndreptăţiri am, zice Ana: robia şi necazul. „Dă-mi mie roabei Tale sămânţă bărbătească şi îl voi da dat înaintea Ta” (l Rg. 1.11). Ce înseamnă „dat înaintea Ta”? Dăruit cu totul şi întreg ca rob al Tău. Eu îmi retrag orice stăpânire [asupra lui]. Atât numai vreau să fiu mamă, cât să ia început copilul din mine şi mai departe mă retrag şi stau deoparte. Ia aminte la evlavia  femeii! Nu a zis: „Dacă îmi dai trei copii,. doi îţi dau Ţie; dacă doi, îţi dau unul, ci dacă îmi dai numai unul singur, îţi ofer întreaga roadă”. „Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea” (I Rg. 1,11). Încă nu a primit copilul şi deja îl face prooroc şi vorbeşte despre creşterea pruncului şi face înţelegeri [contracte] cu Dumnezeu. O, îndrăznire de femeie! Atunci nu avea nimic cu care să participe [la contract] - de vreme ce nu primise nicidecum - şi de aceea pune [înainte] preţul celor ce le va avea în viitor. Şi precum mulţi lucrători de pământ, vieţuind în cea mai de pe urmă sărăcie şi neavând bani să-şi cumpere un berbec sau o oaie, le iau cu jumătate din preţ de la stăpânii lor, făgăduind ca să le dea înapoi restul din preţ când vor avea roade, aşa a făcut şi aceasta.

Ba a făcut cu mult mai mult. Căci nu ca să dea [mai pe urmă] jumătate din preţ şi-a luat fiul de la Dumnezeu, ci ca să I-l dea iarăşi înapoi întreg şi să-I aducă ca rod faptul că 1-a crescut. Căci socotea îndestulată răsplătire ca să se ostenească pentru un preot al lui Dumnezeu. „Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea”, zice [Scriptura]. Nu a cugetat în sine: „Dar dacă va fi plăpând şi se va vătăma din pricina băutului de apă? Dar dacă va cădea în neputinţă? Dar dacă va muri, cuprinzându-l o boală cumplită? [Nu gândea astfel], ci, cugetând că Cel Care i l-a dat, însuşi va putea să Se îngrijească de sănătatea [copilului], de la naştere şi din scutece l-a întărit în sfinţenie, aruncând totul asupra lui Dumnezeu. Şi mai înainte de a-1 naşte, pântecele ei s-a sfinţit, având în sine un proroc, purtând un preot, ducând o jertfă [pentru Dumnezeu], dar jertfă însufleţită. Pentru aceea a lăsat-o Dumnezeu în deznădăjduire, pentru aceea i-a dat [copilul] cu întârziere, ca mai strălucită să o facă prin felul naşterii, ca să arate filosofia ei. Căci şi când a stat la rugăciune nu a pomenit de potrivnica ei, nu a vorbit de batjocoririle ei, nu a adus în discuţie ocările ei, nu a zis: „Răzbună-mă faţă de aceea femeie rea şi pângărită”. Aceste lucruri le fac multe femei. Însă ea nepomenind nimic de acele ocări, doar pentru necazurile ei s-a rugat. Aceasta fă-o şi tu, omule; şi când vezi pe vrăjmaşul tău întristându-te, nu-i arunca nici o vorbă amară, nici nu te ruga împotriva lui chiar dacă el te duşmăneşte. Ci intră în [cămara ta] şi pleacă genunchii; varsă lacrimi şi roagă-L pe Dumnezeu să dezlege mâhnirea şi să stingă întristarea. Asta a făcut şi Ana; şi a dobândit cele mai mari roade [tocmai] de la vrăjmaşa ei. Căci potrivnica ei a lucrat împreună la naşterea pruncului. Cum anume, îţi spun eu. Pe când aceea o îndurera [pe Ana] şi o necăjea şi mai mare îi făcea durerea, din acea durere, mai încordată devenea rugăciunea; iar rugăciunea Îl trăgea pe Dumnezeu [către femeie] şi îl făcea să fie binevoitor; şi aşa s-a născut Samuel. Aşadar, dacă suntem treji, nu numai că duşmanii nu pot să ne vatăme cu nimic, ci chiar ne folosesc foarte mult, căci ne fac mai râvnitori către orice. Şi nu numai că nu ne pornim pe noi înşine la a-i batjocori sau a-i înjosi, ci din întristarea provocată de aceia, ne [mişcăm] spre rugăciune. Şi născând copilul, i-a pus numele Samuel, ceea ce se tâlcuieşte: “Dumnezeu ascultă”. Şi fiindcă din rugăciunea ei cea ascultată [de Dumnezeu] l-a primit pe el, iar nu de la fire, a înscris spre dăinuire, ca pe un stâlp de aramă, pomenirea acelei fapte prin numele [copilului] Nu a zis: „Să-i dăm numele tatălui sau al bunicului

sau al străbunicului”, ci: „însuşi Cel Ce mi l-a dat. El să fie cinstit şi prin numele copilului”. Acesteia să-i râvniţi, femeilor! Pe aceasta să o urmăm, bărbaţilor! [Precum ea], atâta grijă să purtăm de copii! Aşa să ne creştem odraslele! Şi pe lângă toate celelalte, să le [sădim] înţelesul întregii înţelepciuni . De nimic, nu trebuie aşa să ne sârguim şi să ne îngrijim şi să ne frământăm ca de întreaga lor înţelepciune  şi cuviinţă. Această stare mai cu seamă se tulbură în acea vârstă a copilăriei Şi ceea ce facem cu sfeşnicele, aceasta să facem şi când ne păzim copiii. Că adeseori când o slujnică aprinde sfeşnicul, îi poruncim să nu-l ducă unde este vreo trestie sau iarbă uscată sau ceva de acest fel, ca nu cumva uitând noi de el, să cadă vreo scânteie şi pornind de la acea uscătură, să se aprindă toată casa. Această purtare de grijă să o avem şi pentru copii şi să nu le ducem privirile unde sunt slujnice desfrânate, fete destrăbălate ori roabe neînfrânate, ci să poruncim cu tărie ca, şi dacă avem o asemenea slujnică, sau vecină, sau pur şi simplu orice fată care este astfel, să nu vină nici sub privirile, nici să nu aibă convorbiri cu cei tineri, ca nu cumva căzând din acelea vreo scânteie, să aprindă întreg sufletul copilului şi nefericirea să devină nemângâiată. Şi nu numai de imagini, ci şi de auziri dulci şi desfrânate să-i ferim ca să nu li se vrăjească prin acestea sufletul. Nici la spectacole să nu-i ducem, nici la ospeţe şi beţii, ci mai degrabă tinerii să fie păziţi mai tare decât fecioarele în cămările lor. Că nimic nu împodobeşte aşa de mult vârsta lor precum cununa întregii înţelepciuni  şi a veni la nuntă curat de toată desfrânarea. Iar dacă sufletul nu a cugetat mai înainte la desfrâu, nici nu s-a stricat, ci tânărul a cunoscut doar pe femeia cu care s-a unit prin nuntă, atunci soţiile le vor deveni dorite. Când tinerii vor păşi spre căsătorie cu o asemenea pază. atunci şi pornirile drăgăstoase vor fi mai calde şi dragostea  mai adevărată şi prietenia  lor mai adâncă şi mai strânsă. Iar cele ce se întâmplă acum nu sunt nuntă ci pur şi simplu înavuţire şi negoţ. Căci atunci când tânărul este stricat dinainte de nuntă, iar după nuntă iarăşi se uită la altă femeie, care mai este folosul nunţii, spune-mi?[Să ştii] că mai mare este pedeapsa, de neiertat păcatul, când având soţie te uiţi fără ruşine la desfrânate şi faci adulter. Că după ce ţi-ai luat soţie, chiar dacă cea care îl strică pe cel căsătorit este desfrânată, tot adulter este acest lucru. Şi se întâmplă acestea - că aleargă şi

după cununie la femeile uşuratice - tocmai pentru că înainte de căsătorie nu s-au îngrijit de întreaga înţelepciune. De aici ies luptele, batjocoririle, întoarcerea pe dos a caselor, certurile zilnice. De aici se micşorează dorirea  de soţie şi se veştejeşte; iar petrecerea şi convorbirile cu desfrânatele îl moleşesc. Pe când dacă ar învăţa să aibă întreagă înţelepciune, şi-ar socoti soţia mai dorită decât toate şi o va privi cu multă dragoste  şi va păstra mare şi bună armonie  cu ea. Iar fiind pace şi armonie , toate bunătăţile vor intra în casa aceea. Aşadar, pentru ca şi în cele de aici să avem bună rânduială şi spor şi să avem parte după aceea şi de Împărăţia Cerurilor, să purtăm de grijă - şi faţă de noi şi faţă de copii - ca mai ales această poruncă să o plinim spre a intra la acea nuntă duhovnicească: să nu ne îmbrăcăm în haină pătată. Şi aşa cu multă îndrăznire ne vom bucura de cinstea păstrată acolo celor vrednici. De care fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, cinste şi putere acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Post şi rugăciune

Mai există şi un alt medicament: postul. Copilul trebuie să înveţe să postească, cel puţin de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să meargă apoi la biserică iar seara, când se termină spectacolele, tatăl să-l ia de mână şi să-i arate lumea care iese de la teatru. Să râdă de bătrânii care s-au dovedit mai fără minte decât tinerii, chiar decât cei foarte tinerei, pentru că n-au alungat flacăra dorinţei trezită în ei. Apoi să-l întrebe pe copil: “Ce crezi că au câştigat toţi aceşti oameni? Nimic altceva decât ruşine. S-au făcut de râs şi de ocară în ochii lumii care-i va judeca aspru”. Făcând aceasta, tatăl îi va spori mult sila copilului faţă de spectacolele şi de muzicile deşuchiate. Şi mai există unul: rugăciunea. Copilul trebuie învăţat să se roage cu căldură şi cucernicie. Şi să nu-mi spui că nu va voi, pentru că un copil care are o gândire corectă şi este şi plin de viaţă, se roagă cu uşurinţă. Exemple? Câte vrei: Daniel şi Iosif. Nu-mi spune că Iosif avea 17 ani. Gândeşte-te că el a reuşit să-şi atragă iubirea tatălui său mai mult decât ceilalţi fraţi. Iacov, nu era şi mai tânăr? Sau Ieremia. Daniel, nu avea doar 12 ani? Solomon, iarăşi tot 12 ani avea când a rostit acea minunată rugăciune. Iar tânărul Samuel îşi

învaţă el însuşi învăţătorul. Să nu deznădăjduim! Unui copil nu-i place să se roage dacă este foarte tânăr ca suflet, nu ca vârstă, adică dacă sufletul lui nu este format. Un copil trebuie să înveţe să se roage cu cucernicie şi pe cât îi este posibil, să ia parte la privegheri, în general să ne străduim să-i insuflăm caracterul unui om sfânt. Un copil care nici nu jură, nici nu vorbeşte urât, nu înjură şi nu urăşte, ci în loc de toate acestea posteşte şi se roagă, va fi cu siguranţă un om foarte înţelept. (din “Părinţi, copii şi creşterea lor”)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Temeiul postului

76. Temeiul postului Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz. Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastră trupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v-ar putea ţine de rău. Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru ca dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea care ne stă la îndemână. Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.

Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie, stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noi leacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să ne strămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti…

Sfântul Ioan Gură de Aur - Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul

77. Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice. De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.  Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie.  Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste.  Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea.

Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite. Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea.  Asemenea, urechea voastră se cade să postească. A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris.  Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase. La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău? Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit. Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”. Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi. Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de Împărăţia Cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pom, dacă din el a căpătat Adam cunoştinţa binelui şi răului, sau dacă avea cunoştinţa aceasta şi mai înainte de a mânca din pom; tot aici şi despre postire, şi despre faptul că trebuie a cugeta acasă la cele grăite în biserică

Cuvânt despre pomul din Rai, dacă din el I s-a făcut lui Adam cunoştinţa binelui şi a răului sau mai înainte de mâncare din el avea deosebirea aceasta; Despre post şi despre indemnul că şi acasă trebuie să cugetăm la cele ce se grăiesc în biserică; *** Iubesc postul pentru că este maica înfrânării şi izvor a toată filozofia. Dar îl iubesc şi pentru voi şi pentru dragostea voastră, pentru că mi-a strâns această sfântă şi cinstită mulţime, învrednicindu-mă să văd iarăşi feţele cele dorite şi dăruindu-mi să mă desfătez cu slobozenie întru acest frumos praznic şi sărbătoare. Nu va greşi nimeni de va numi mulţimea voastră şi praznic şi sărbătoare dătătoare de nenumărate bunătăţi. Dacă cineva mergând la târg şi întâlnind vreun prieten, de multe ori se izbăveşte de întristarea ce o are, cu mult mai mult noi, nu în târg, ci la

Biserică venind şi nu întâmpinând un prieten, ci atâţia şi părinţi şi fraţi, cum nu ne vom izbăvi de toată suferinţa? Şi cum nu vom dobândi toată dulceaţa ? Voi care aţi venit aici nu sunteţi numai cu numărul mai mulţi decât cei ce se adună prin târg, ci şi despre cele ce se vorbesc, sunt cu mult mai preţioase decât acolo. Pentru că cei ce se adună prin târg de multe ori vorbesc despre lucruri nefolositoare şi despre cele ce nu li se potrivesc lor ; de cele mai multe ori obişnuiesc să iscodească şi să cerceteze cu osârdie cele ce nu sunt ale lor. Că este păcat şi primejdios a grăi şi a auzi astfel de cuvinte şi a ne lua după ele ridicându-se multe vifore din acest fel de adunări în familiile lor, nu vom arăta acum. Şi cum că este nefolositoare şi deşartă vorbirea aceea, deoarece niciodată nu va intra în acest fel de adunare un cuvânt duhovnicesc, nimeni, nu mă va contrazice. Dar aici nu este aşa, ci toate sunt deosebite. Căci toată vorba nefolositoare este izgonită şi adusă înăuntru toată învăţătura cea duhovnicească. Aici vorbim despre sufletul nostru, despre bunătăţile ce le va primi el, despre cununile ce se păstrează în ceruri, despre petrecerile cele strălucite, despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, despre pronia sau purtarea de grijă a tuturor şi despre toate cele referitoare la noi, adică pentru care pricină am fost făcuţi, în ce parte vom merge după ducerea de aici şi ce vrednicie vor avea atunci lucrurile noastre. De petrecerea de acolo nu numai noi vom fi părtaşi, ci şi proorocii şi apostolii, şi ceea ce este mai minunat decât toate, Însuşi Iisus Stăpânul tuturora va sta în mijlocul nostru. Căci zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20.) Şi dacă El este în mijlocul a doi sau trei adunaţi în numele Lui, cu mult mai mult va fi acolo unde vor fi adunaţi atâţia apostoli, prooroci, părinţi, bărbaţi şi femei. De aceea şi noi grăim cu mai multă osârdie despre făgăduinţa aceasta, dobândind ajutorul cel de acolo. M-am făgăduit să vă vorbesc mai întâi despre pom, dacă nu cumva din gustarea din el i s-a făcut lui Adam cunoştinţa binelui şi a răului, sau şi mai înainte de mâncare avea acea cunoştinţă. Deci, îndrăznind şi noi zicem că Adam şi mai înainte de mâncare avea această cunoştinţă. Căci dacă n-ar fi ştiut ce este bun şi ce este rău, ar fi fost cu adevărat necuvântător şi decât dobitoacele cele necuvântătoare; şi stăpânul ar fi fost mai fără de minte decât slugile. Şi cum este cu cuviinţă ca oile şi caprele să ştie care iarbă le este folositoare şi care vătămătoare şi să aleagă ceea ce este curat şi folositor de ceea ce este vătămător,

mai înainte de a gusta, din ele, oare cum omul să se lipsească de acest dar. De n-ar fi avut această cunoaştere, de nimic n-ar fi fost vrednic, că ar fi fost mai prejos şi decât toate creaturile. Ar fi fost mai bine să petreacă în întuneric şi să se lipsească de ochi, decât să nu ştie ce este bun şi ce este rău. Căci de vei lua această cunoştinţă din viaţa noastră, toată viaţa ai nimicit-o, umplând, toate de multă tulburare. Prin aceasta, aşadar, ne deosebim, de dobitoacele cele necuvântătoare şi suntem mai buni decât fiarele, pentru că deosebim răutatea de fapta bună şi pentru că cunoaştem ce este rău şi ce este bun. Iar dacă noi cei de acum ştim aceasta, şi nu numai noi, ci şi sciţii şi barbarii, cu mult mai mult ştia aceasta atunci omul acela (Adam) mai înainte de păcat. Oare să fi rămas lipsit de capul bunătăţilor? Cel ce a fost cinstit cu atâtea daruri, adică cu chipul lui Dumnezeu, cu asemănarea Sa şi cu celelalte binecuvântări? Binele şi răul nu-l cunosc numai aceia care sunt lipsiţi de mintea cea firească. Adam era plin de multă înţelepciune şi cunoscător al ambelor stări. Cum că Adam era plin de înţelepciune duhovnicească, ascultă dovada. Şi a adus Dumnezeu la Adam toate fiarele să vadă ce nume le va pune; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam (Fac. 2, 19). Cugetă dar de câtă înţelepciune era plin Adam căci a pus nume la atâtea specii de animale, de târâtoare şi de păsări, şi toate potrivite cu fiecare. Căci şi Dumnezeu a primit acele nume şi nu le-a mai schimbat, nici după ce a greşit el, pentru că zice Scriptura : „Şi tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui”. Nu ştia oare acesta ce este bun şi ce este rău? Şi cum mai poate fi aceasta un subiect de dispută? Apoi a adus pe femeie la el, pe care văzând-o îndată a cunoscut pe părtaşa firii lui. Şi ce zice? „Iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu” (Fac. 2, 23). Fiindcă mai înainte cu puţin Dumnezeu adusese la el toate dobitoacele, acum Adam, vrând să arate că fiinţa aceasta nu este una din dobitoacele acelea a zis: „Iată os din oasele mele şi trup din trupul meu”. Unii zic că cuvintele acestea nu arată numai această înţelegere, ci şi felul creării, căci facerea femeii n-a mai fost în felul acestora. Şi pentru aceasta a zis : „Iată

acum, pe care tâlcuindu-le mai în amănunt un alt tâlcuitor zicea : „Iată odată”, adică numai acum s-a făcut femeia din bărbat, iar după aceea nu va mai fi aşa, ci din amândoi. Os din oasele mele şi trup din trupul meu”. Căci luând Dumnezeu din toată frământătura o bucată, aşa a făcut femeia, că întru toate să se împărtăşească cu bărbatul. Şi “aceasta se va chema femeie pentru că din bărbatul său s-a luat” (Fac. 2,23). Vezi că şi numele îl pune pentru ca să ne înveţe prin el împărtăşirea firii, iar felul creerii să fie pricină de dragoste permanentă şi de unire într-un gând. Apoi ce zice? „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nu a zis simplu „se va uni, ci „se va lipi, arătând prin aceasta unirea cea strânsă, „Şi vor fi amândoi un trup”. Deci cel ce ştie atâtea, spune-mi, nu ştia ce este bun şi ce este rău? Şi dacă nu ştia ce este bun şi ce este rău mai înainte de a mânca din pom, ci a primit cunoştinţa aceasta după mâncare, oare păcatul i s-a făcut învăţător de înţelepciune, iar şarpele nu mai este amăgitor, ci sfătuitor de cele de folos? Dar să nu fie! Nu sunt acestea aşa! Şi dacă nu ştia ce este bun şi ce este rău cum a primit porunca? Căci nimeni nu dă lege la cel ce nu ştie ce este călcarea de lege. Iar Dumnezeu a dat poruncă, iar după ce a călcat-o l-a pedepsit, pe care nici una din ele nu le-ar fi făcut, de nu i-ar fi dat omului de la început putere de a cunoaşte fapta bună şi răutatea. Iată că din toate cele spuse v-am dovedit că Adam a cunoscut binele şi răul nu după mâncarea din pom, ci mai înainte de aceasta o ştia. Pe toate acestea să le ţinem minte, iubiţilor, că ducându-ne acasă, să punem îndoită masă şi bucatelor şi a acestor cuvinte. Bărbatul să spună cele ce s-a grăit iar femeia să se înveţe; să asculte şi copiii şi nici slugile să nu se lipsească de ascultarea acestora. Fă Biserică casa ta căci eşti răspunzător şi de mântuirea ta şi a copiilor şi a slugilor. Şi precum nouă ni se va cere seama pentru voi aşa şi fiecăruia din voi i se va cere seama pentru femeie pentru copii şi pentru slugi. Şi de la acest fel de cuvântări vom avea vise dulci lipsite de năluciri rele, căci sufletul de obicei îşi imaginează în somn noaptea, ceea ce cugetă ziua. Şi dacă în fiecare zi ne vom aduce aminte de cele ce se grăiesc, nu vom avea trebuinţă de multă osteneală, căci voi veţi înţelege mai bine cuvântul, iar noi vom face mai cu osârdie învăţătura.

Deci ca să primim şi mai mult folos şi noi şi voi, noi învăţând, iar voi ascultând, să puneţi împreună cu masa cea trupească şi pe cea duhovnicească. Pentru că ele vă vor fi vouă întărire şi podoabă, iar cele ale vieţii acesteia, Dumnezeu pe toate le va îndrepta, făcându-le lesnicioase. Căci zice „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor … şi toate acestea vi se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33). Să o căutăm dar, iubiţilor, ca să dobândim şi bunătăţii cele de aici şi cele de dincolo cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin. Din “Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări” Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea Rm. Vâlcea – 1996

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul întâi rostit la începutul Patruzecimii despre locul: „La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul” şi despre post şi milostenie

1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i şi pentru lucrătorii de pământ; însă nici pentru unii, nici pentru ceilalţi nu e aşa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea postului, primăvara cea duhovnicească a sufletelor, adevăratul senin al gândurilor; lucrătorilor de pământ le este dulce primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori şi odraslele de verdeţuri întinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvara fiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate şi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obişnuieşte a domoli talazuri nu de ape, ci de pofte dobitoceşti, şi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceşti – că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creştetul tău” (Pilde l, 9). Rândunica, venind, nu goneşte iarna precum goneşte postul, venind, iarna patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mai răscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci, întrucât multă este la noi pacea, multă şi seninătatea, haide să trag şi eu la apă barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminţi; hai să cutez a

mă apropia de înţelesurile mai subţiri, filosofând despre cer şi pământ şi mare şi despre restul zidirii, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi. „Dar ce ne priveşte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveşte, iubiţilor: că dacă este adevărat că „din mărimea şi frumuseţea făpturilor, după socoteală se cunoaşte Făcătorul lor” (Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai mult mărimea şi frumuseţea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Este foarte bine a şti ce e făptura şi ce e Făcătorul, ce este lucrul şi ce e Făcătorul: că de ar fi ştiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaşii adevărului, n-ar fi încurcat toate, răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele şi cu cerul şi ar fi ridicat pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteşti L-au pus în rândul făpturii, cinstind făptura cu întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ştiut maniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care este adusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenaşterii. Dacă ar fi ştiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar fi cinstit făptura şi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă a fost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeşti pe Cel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii şi te vei opri la frumuseţea lucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de lumină spre a te întunerici. Văzut-ai cât de bine este a şti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreţui câştigul, ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, şi pământ, şi mare, ci şi despre naşterea noastră, şi despre obârşia morţii, şi a vieţii noastre chinuite, şi a necazurilor şi grijilor. Că pentru acestea şi pentru multe altele alcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nu se dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faţa oamenilor, ci strigă prin prorocul, grăind: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Is. l, 18). Nu doar că se îndreptăţeşte şi primeşte a Se judeca, ci ne şi învaţă cum să scăpăm de osândă – că nu degeaba a zis: Veniţi să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi a arătat ce trebuie zis şi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieşte prorocul mai înainte: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre… învăţa-ţi-vă a face bine, judecaţi orfanului şi faceţi dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – şi după aceea zice: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi şi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daţi socoteală după ce v-am întrarmat cu dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a vă cruţa”. Aşa grăieşte şi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic şi neîmpăcat: apucă mai înainte şi fă-l neputincios, astupă gura cea neruşinată.

2. La început, Dumnezeu vorbea El însuşi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. Aşa a venit la Adam; aşa l-a certat pe Cain; aşa a grăit cu Noe; aşa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră şi ca într-o ţară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărţi ca unora plecaţi departe, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi şi cărţile acestea le-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărţi ? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Pentru ce nu ni se vorbeşte despre îngeri, şi nici despre arhangheli? Că dacă din zidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceştia Se vădeşte. Frumos e cerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aşa ca un arhanghel. Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceea că le vorbeşte iudeilor, care aveau mai dobitocească aşezarea lăuntrică, iubeau cele simţite şi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, şi câinilor, şi maimuţelor – şi nu era cu putinţă să fie ei călăuziţi la Ziditorul pe calea mai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e şi mai aspră, mai povârnită şi mai prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioşi. Aşadar, pe aceştia îi duce pe calea mai lesnicioasă – a cerului, şi a pământului, şi a mării, şi a întregii zidiri văzute. Iar ca să te încredinţezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieşte Prorocul şi despre acele puteri de sus: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi-L pe El întru cei de sus. Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au zidit” (Ps. 148,1; 2; 5). Şi ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechi este acest fel de învăţătură, dacă el e şi în Scriptura Legământului celui Nou, când venise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmat calea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le-a zis de îngeri şi arhangheli, ci despre cer şi pământ şi mare, grăind unele ca acestea: „Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului şi al pământului fiind, nu locuieşte în temple făcute de mână”, însă când cuvântă către filipeni nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt de cuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au făcut (Col. I, 16). Tot astfel şi Ioan, având ucenici mai desăvârşiţi, a pomenit de toată zidirea dimpreună – că nu a zis: Cerul şi marea şi pământul, ci: „Toate printr-însul s-au făcut, şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3) -„fie făptură văzută”, zice, „fie nevăzută”. Ştiţi cum se petrec lucrurile în privinţa învăţăturii: un dascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire

de la cel dintâi, îl călăuzeşte la învăţăturile mai înalte. Aşa şi cu Moise pe de o parte , Pavel şi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neştiutoare (fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoştinţei de Dumnezeu; iar Ioan şi cu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, la învăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte. Văzut-ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut-ai împreună-glăsuire a învăţăturilor? Ai auzit şi despre facerea celor simţite în Vechiul, şi despre facerea celor gândite pe David grăind: Că El a zis, şi s-au făcut? şi iarăşi, în Noul, după ce a vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul şi de zidirea cea simţită, întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spusa aceasta este scurtă şi simplă, o singură propoziţie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Şi ia aminte. Vine maniheul şi zice: „Materia este nenăscută″ – tu spune-i: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi ai surpat îndată toată trufia lui. „Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pe fugă şi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu crede ceea ce descoperă Dumnezeu, ci învinuieşte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prin necredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă?”, întreabă el. Tu spune-mi: cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt? Că pământul a fost făcut din nefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi o mărturisim. Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaştem amândoi şi este mai lesnicios de arătat: cum s-a făcut din pământ firea cărnii – că din pământ se face nămol, şi cărămidă, şi oală, şi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată. Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost plăsmuiţi nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele? Cum au fost plăsmuite membranele, şi grăsimea, şi muşchii, şi pielea, şi unghiile, şi perii, şi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui. Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neştiind ceea ce e mai limpede şi mai uşor de înţeles să iscodeşti ceea ce e mai anevoios şi mai încurcat? 3. Vrei să te trec la alt lucru şi mai uşor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici pe acesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se preschimbă firea pâinii în sânge şi flegmă şi fiere şi în celelalte umori din noi? Că pâinea este îndesată şi tare, iar sângele moale şi curgător; şi pâinea este albă ori de culoarea grâului, iar sângele este roşu şi negru. Şi celelalte însuşiri ale lor dacă le cercetează cineva, mare deosebire află între pâine şi sânge. Spune-mi, deci, cum are loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poţi. Păi neputând să-mi

lămureşti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii de către Dumnezeu? şi cum să nu ţină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă e Dumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aşa: că multe lucruri se fac prin meşteşug omenesc şi nu se poate spune în ce chip se fac. De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimea sticlei? şi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meşteşug omenesc, dar în ce chip – nu ştim. Totuşi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-ţi lămuresc chipul Facerii: iar dacă este nemăsurat şi fără de asemănare mai presus decât noi, cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, şi dumnezeieşti, şi nepătrunse atât înţelepciunea cât şi puterea Lui, să-I cerem socoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meşteşug oarecare omenesc? Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu greşală cugetele lor (Înţ. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”. Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată. „Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? întâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-i supus vreunei trebuinţe a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcă voia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.

„Iar pământul era nevăzut şi netocmit.” „De ce pe cer ni-l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l-a meşterit Dumnezeu treptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să te încredinţezi că şi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit: dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa. „Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şi maică de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă din el îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe el ni-l ducem, şi după moarte într-însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumva datorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el peste măsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-i neputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de care am vorbit – ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu doar prin dogme drepte ci şi prin petrecere aleasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16). 4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ prin cuvânt, de vreme ce şade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prin fapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeauna şi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-i îngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-o închine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi a lui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a lui fiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunurile noastre sunt ale noastre mai ales atunci când le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spun îndată. Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieşte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaş, nu-i şterpeleşte hoţul, nu-i fură spărgătorul, nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi banii acasă, îi supui primejdiei din partea hoţului, şi spărgătorului, şi pizmaşului şi părătorului, şi slugii, şi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a mii de uşi şi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înşişi paznicii lor, ci aceştia, luându-i, au fugit cu ei.

Vezi că suntem mai stăpâni ai avuţiilor tocmai atunci când le depunem în banca sărăcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci şi fiindcă acolo e temei de câştig şi venit mai mare: că dacă împrumuţi unui om, iei dobândă unu la sută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de ori mai mult. Dacă vei semăna o ţarină roditoare, vei culege înzecit, de va fi un an bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulţi însutit semănătura ta, vei primi şi viaţă veşnică şi neîmbătrânitoare şi fără moarte. Şi aici multă e osteneala celor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fi folosit plug şi boi şi lucrători şi fără nici o altă osteneală, şi ei nu au vreodată a se teme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvala lăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminţele semănate dincolo rămân mai presus de orice vătămare. Aşadar, de vreme ce semănătorii culeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, şi încă însutit mai mult decât au semănat, şi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum să nu fie o uşurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai puţin şi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic şi plin de primejdii şi cu sorţi mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta, ce dezvinovăţire? Bineînţeles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem mai săraci ca văduva care, având doar doi bănuţi, i-a aruncat şi pe aceştia în vistieria templului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, ca să ne şi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Din „Cele dintâi omilii la Facere” Editura Sophia, Bucureşti, 2004

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia II – Împotriva acelora care postesc postul iudeilor şi împotriva iudeilor înşişi

Omilie ţinută după ce s-a ţinut cealaltă omilie şi cinci zile înainte de postul iudaic. Postul cel rău şi necurat al iudeilor bate acum la uşa noastră. Cu toată că este vorba de post, nu vă miraţi că l-am numit necurat. Ce se face contrar scopului lui Dumnezeu, fie că este jertfă sau post, este cel mai urât dintre toate lucrurile. Postul lor cel rău va începe peste cinci zile. Acum zece zile sau poate cu mai multe zile în urmă, am anticipat aceasta şi am predicat cu nădejdea că îi va ocroti pe fraţii voştri. Să nu socotească nimeni vreo greşeală şi să spună că discursul meu a fost înainte de vreme fiindcă l-am ţinut cu atâtea zile mai devreme. Când ameninţă vreo febră, sau oricare altă boală, medicii anticipă aceasta şi cu multe leacuri vindecă şi fortifică trupul omului care va fi cuprins de friguri; ei se grăbesc să-şi smulgă trupul din primejdiile care îl ameninţă înainte ca pacientul să experimenteze atacurile lor. Întrucât şi eu văd că vine asupra voastră o boală foarte gravă, v-am avertizat, cu multă vreme înainte, ca să puteţi folosi măsurile de îndreptare înainte de a vă ataca răul. Pentru aceasta nu am aşteptat să vă predic chiar înaintea zilelor de post. N-am vrut ca din lipsă de timp să nu vă opresc să-i vânaţi pe fraţii voştri; am nădăjduit ca

răstimpul de multe zile să vă permită să depistaţi cu tot curajul pe cei care suferiţi de această boală şi să le restabiliţi sănătatea. Oamenii care urmează să sărbătorească o nuntă sau să pregătească un ospăţ mare, fac acelaşi lucru. Ei nu aşteaptă ziua propriu zisă. Cu multă vreme înainte, ei vorbesc cu pescarii şi vânătorii de păsări pentru ca trecerea rapidă a timpului să nu prezinte nici o piedică în pregătirea pentru ospăţ. Fiindcă şi eu doresc să întind un ospăţ înaintea voastră împotriva îndărătniciei iudeilor, m-am pornit să vă vorbesc vouă, pescarilor, ca să-i adunaţi pe fraţii voştri mai slabi în plasele voastre şi să-i aduceţi să audă ce vă spun eu. Aceia dintre voi care au pescuit şi aveţi captura în plasele voastre la adăpost, rămâneţi neclintiţi şi legaţi-i strâns cu cuvintele sfaturilor voastre. Aceia dintre voi care încă nu au luat această pradă potrivită, aveţi destul timp în aceste cinci zile ca să prindeţi şi să vă biruiţi prada. Deci să aruncăm plasele învăţăturii; ca o haită de câini de vânătoare să dăm târcoale şi să încercuim prada; să-i aducem laolaltă din oricare colţ şi să-i aducem în supunere faţă de legile Bisericii. Dacă socotiţi că este o idee bună, să-i trimiteţi să-i urmărească pe cei mai buni hăitaşi, fericitul Pavel, care odinioară a strigat tare şi a zis: “Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă voi sunteţi tăiaţi împrejur, Hristos nu vă va aduce nici un folos.” Când fiarele şi animalele sălbatice se ascund sub un tufiş şi aud strigătul vânătorului, ele sar în sus de frică. Strigătele mari le goneşte din ascunzătoarea lor şi, chiar împotriva voinţei lor, strigătul vânătorului le sileşte să iasă afară şi de multe ori ele cad direct în plase. Aşadar, şi fraţii voştri se ascund în ceea ce aş putea numi hăţişul iudaismului. Dacă ei aud strigătul lui Pavel, eu sunt sigur că ei vor cădea cu uşurinţă în plasele mântuirii şi vor îndepărta toate greşelile iudeilor. Căci nu Pavel a fost acela care a vorbit, ci Hristos, care a mişcat sufletul lui Pavel. Aşadar, când îl auziţi strigând şi zicând: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă,” socotiţi că numai strigătul este al lui Pavel; cugetul şi învăţătura sunt ale lui Hristos, Care îi vorbeşte lui Pavel dinlăuntrul inimii lui. Dar cineva ar putea spune: “Este atât de vătămătoare tăierea împrejur încât face întregul plan al lui Hristos nefolositor pentru mântuire? Da, vătămarea tăierii împrejur este foarte mare, nu prin ea însăşi ci prin îndărătnicia voastră. A fost o vreme când Legea era folositoare şi necesară, dar acum ea a încetat şi este neroditoare. Dacă o primiţi acum şi acceptaţi tăierea împrejur, când vremea nu mai este potrivită, lucrul acesta face darul lui Dumnezeu inutil. Căci voi nu voiţi să veniţi la El, fiindcă Hristos nu va fi de nici un folos pentru voi. Să zicem că cineva ar fi prins în fapta desfrânării şi a uciderilor celor mai ticăloase şi apoi ar fi aruncat

în temniţă. Să zicem, apoi, că judecata urma să fie îndreptată împotriva lui şi că el ar fi fost osândit. Să zicem că tocmai în clipa aceea ar veni o scrisoare de la împărat prin care îi slobozea pe cei ţinuţi în temniţă, şi-i ştergea de pe oricare zapis ori cercetare. Dacă întemniţatul ar nesocoti folosul iertării, ar rămâne îndărătnic şi ar prefera să fie dus la judecată, să i se dea socoteală şi să i se dea pedeapsa după aceea, el nu se va putea folosi de bunăvoinţa împăratului. Căci atunci când el s-a dat pe sine judecăţii, cercetării şi osândirii, el a încuviinţat să se lipsească de darul cel împărătesc. Aceasta s-a întâmplat în cazul iudeilor. Iată cum stau lucrurile. Întreaga fire omenească a fost luată în relele cele mai ticăloase. “Toţi au păcătuit,” zice Pavel. Ei au fost zăvoraţi într-o temniţă prin încălcarea Legii. Osânda judecătorilor urma să fie îndreptată împotriva lor. O scrisoare de la Împăratul a coborât din cer. Împăratul însuşi a venit. Fără cercetare, fără să ceară socoteală, El a slobozit din lanţuri pe toţi oamenii de păcatele lor. II Deci, toţi cei care aleargă la Hristos sunt mântuiţi prin harul Său şi iau folos din darul Său. Dar cei care doresc să găsească îndreptăţire de la Lege vor cădea şi din har. Ei nu se vor putea bucura de bunăvoinţa plină de iubire a Împăratului pentru că ei se străduiesc să câştige mântuirea prin ostenelile lor; ei vor trage asupra lor blestemul Legii fiindcă din lucrările Legii nici un muritor nu va afla îndreptăţire. Pavel zice: “Dacă te tai împrejur, Hristos nu-ţi va fi de nici un folos.” Căci omul care se străduieşte să câştige mântuirea din lucrările Legii nu are nici o legătură cu harul. Aceasta a lăsat Pavel să se înţeleagă atunci când a spus: “Dacă eşti în afara harului, atunci nu ai nici virtutea lucrării; altfel harul nu mai este har. Dar dacă eşti în afara lucrării, nu mai este har: altfel lucrarea nu mai este lucrare.” Şi iarăşi: “Dacă dreptatea ar fi prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” Şi iarăşi: “Voi care vă îndreptăţiţi prin Lege sunteţi căzuţi din har.” Voi aţi murit pentru Lege, aţi devenit un stârv; mai apoi voi nu mai sunteţi sub jugul ei, nu mai sunteţi supuşi necesităţii ei. Atunci, de ce vă străduiţi să vă faceţi tulburare când nu are nici un scop şi este în deşert? Când Pavel a zis: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă,” de ce a adăugat numele său? De ce nu a spus simplu: “Iată, vă spun?” El a dorit să le amintească despre râvna pe care o arătase el cu privire la iudaism. El spune aceasta: “Dacă eu nu aş fi evreu şi nu aş şti nimic despre problemele evreieşti, poate că cineva ar spune că, fiindcă eu

nu cunoşteam puterea tăierii împrejur, eu o resping din dogmele Bisericii.” De aceea şi-a adăugat numele. El a dorit să le amintească ceea ce făcuse el în numele Legii. Este ca şi cum ar spune: “Eu nu fac aceasta cu toată ura tăierii împrejur ci în deplină cunoaştere a adevărului. Eu, Pavel, spun aceasta, că Pavel care a fost tăiat împrejur în cea de a opta zi, care sunt israelit prin naştere, un evreu dintre evrei, din neamul lui Veniamin, fariseu după Legii, care a persecutat Biserica cu zel, care a intrat în case, a scos bărbaţi şi femei şi i-a dat la temniţă. Toate acestea i-au putut determina chiar şi pe cei care sunt foarte proşti că eu am aşternut pe hârtie această lege nu prin vreo ură nici din necunoaşterea lucrurilor evreieşti ci în deplină cunoaştere a adevărului fără de asemănare al lui Hristos. “Şi mărturisesc iarăşi fiecărui om care este tăiat împrejur, că el este legat să ţină Legea.” De ce nu a spus el: “Eu sfătuiesc,” sau “eu poruncesc,” sau “eu zic”? De ce a spus el: “Mărturisesc? Ca să poată, prin acest cuvânt, să ne amintească de judecata viitoare. Acolo unde se află mărturisitori care să mărturisească, sunt şi judecăţi şi osânde. El îl înfricoşează pe cel care aude, apoi, amintindu-i de tronul împărătesc şi arătându-i că acele cuvinte vor fi martorul sau în ziua aceea când fiecare om va spune ce a făcut, ce a spus şi ce a auzit. Gălăţenii au auzit acele cuvinte în zilele acelea. Cei care au boala gălăţenilor să le audă astăzi iarăşi. Dacă nu sunt de faţă, să audă prin voi cuvintele pe care Pavel le-a spus şi a zis: “Mărturisesc din nou fiecărui om care s-a tăiat împrejur, că el este legat să ţină întreaga Lege. Să nu-mi spuneţi că tăierea împrejur este doar o poruncă; această poruncă va impune întregul jug al Legii. Atunci când vă supuneţi regulii Legii, trebuie să ascultaţi şi poruncile pentru toate celelalte lucruri. Dacă nu împliniţi aceasta, trebuie să fiţi pedepsiţi şi aduceţi blestem asupra voastră. Când o vrabie a căzut în plasa vânătorului, chiar dacă îi este prins numai piciorul, îi este prins trupul întreg. Aşadar, omul care împlineşte o singură poruncă a Legii, fie tăiere împrejur, fie postire, numai prin acea singură poruncă, a dat Legii putere deplină asupra sa; atâta vreme cât doreşte şi dacă vrea să îndeplinească o parte a Legii, el nu poate ocoli îndeplinirea întregii Legi. Noi nu spunem aceasta ca să acuzăm Legea. Dumnezeu nu îngăduie aceasta! Spunem aceasta fiindcă dorim să arătăm mai departe bogăţiile fără asemănare ale harului lui Hristos. Căci Legea nu este potrivnică lui Hristos. Cum ar putea fi, când El este Cel care a dat Legea, când Legea ne duce la El? Dar noi suntem siliţi să spunem toate aceste lucruri din pricina pornirii spre cearta înainte de vreme a acelora care nu folosesc Legea aşa cum ar trebui. Cei care încalcă Legea sunt cei care ne poftesc nu numai să o ţinem mereu şi să venim la Hristos, şi apoi ne spun

nouă să ţinem iarăşi postul. Legea ne-a fost de mare folos naturii noastre. Eu sunt de acord cu aceasta şi nu o voi tăgădui niciodată. Dar iudaizatorii rămân credincioşi ei, dincolo de vremea potrivită şi nu ne va lăsa să vedem cât de folositoare a fost ea. Ar fi cea mai mare sursă de laudă pentru un învăţător, dacă elevul său nu ar mai avea nevoie de el ca să-i supravegheze purtarea fiindcă tânărul îşi sporise virtutea atât de mult. Aşadar, ar fi cea mai mare laudă pentru Legea de al cărui ajutor noi nu mai avusesem nevoie. Căci Legea a adus împlinirea acelui lucru pentru noi: nea pregătit sufletul ca să primească o filosofie mai mare. Aşa se face că cel care şade la picioarele Legii şi nu vede nimic mai important decât ceea ce scrie în ea, nu mai primeşte nici un folos din ea. Dar eu am dat la o parte Legea şi am alergat la învăţăturile mai înalte ale lui Hristos; cu toate acestea, am dat Legii cea mai mare însemnătate, fiindcă datorită ei am putut să trec dincolo de lucrurile neînsemnate pe care le cuprinde şi să mă ridic la învăţătura care ne vine de la Hristos. Legea ne-a adus naturii noastre mult folos, dar numai dacă ea ne-a dus în mod deschis la Hristos. Dacă nu s-a întâmplat aşa, ne-a vătămat, lipsindu-ne de lucruri mai importante din pricina concentrării noastre asupra celor mai mici; ne mai vatămă ţinându-ne în relele fără de număr ale încălcărilor noastre. Să zicem că sunt doi doctori, unul mai slab, celălalt mai puternic. Dacă cel mai slab a recomandat doctorii pentru ulcer dar nu l-a putut vindeca pe bolnav de durere, atunci …… III “De aceea, dacă aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău şi după aceea vino înapoi şi dă darul tău.” Hristos nu a spus: “Dă darul tău şi pleacă,” ci “Lasă-l acolo fără să-l dai şi mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău.” Nu a făcut aceasta numai aici, ci şi în altă parte. Dacă omul are soţie necredincioasă, adică, ne-evreică, el nu este silit să scape de ea. Căci Sfântul Pavel a zis: “Dacă vreun om are femeie necredincioasă şi ea vrea să trăiască cu el, el să n-o alunge. Dar dacă el are femeie care este desfrânată şi adulteră, nimic nu-l poate opri pe el ca să n-o alunge. Căci Hristos a zis: “Cine îşi alungă femeia în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească preacurvie. Şi astfel lui îi este îngăduit să o lase din pricina desfrânării.”

Vedeţi bunătatea plină de dragoste şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu? El zice: “Dacă femeia ta este păgână, n-o lăsa pe ea. Dar dacă este desfrânată, Eu nu te opresc să faci aceasta.” El vrea să spună lucrul acesta: “dacă ea făptuieşte fărădelege faţă de Mine, să n-o izgoneşti; dar dacă te urgiseşte pe tine, nimeni nu te poate opri să nu o laşi.” Deci, dacă Dumnezeu ne-a arătat asemenea cinste, să nu socotim noi că suntem vrednici de aceeaşi cinste? Să lăsăm noi ca El să fie necinstit de femeile noastre? Să îngăduim noi această, chiar dacă ne dăm seama că pedeapsa şi răzbunarea cea mai mare se vor îngrămădi asupra noastră, atunci când noi nesocotim mântuirea femeilor noastre? De aceea te-a făcut pe tine cap al femeii. De aceea ţi-a poruncit Pavel: “Dacă femeile vor să înveţe ceva, să-i întrebe pe bărbaţii lor acasă,” astfel ca tu, ca învăţător, păzitor, patron, să o poţi îndemna la evlavie. Când sună ceasul slujbelor care te cheamă la Biserică, tu nu o ridici pe ea din nepăsarea ei trândavă. Dar acum, că diavolul vă cheamă femeile la sărbătoarea trâmbiţelor şi ele răspund degrabă acestei chemări, voi să nu le opriţi. Lăsaţi-le să se prindă în acuze de păgânătate, lăsaţi-le să se târască în căi desfrânate. Căci, de regulă, sunt desfrânatele, afemeiaţii şi întregul cor de la teatru care se grăbesc la acea sărbătoare. Şi de ce vorbesc eu despre desfrânarea care se petrece acolo? Nu te temi că femeia ta se poate întoarce de acolo după ce un diavol i-a posedat sufletul? Nu aţi auzit în cuvântarea mea anterioară argumentul care ne-a dovedit că demonii sălăşluiesc în sufletele iudeilor şi în locurile în care se adună ei? Spuneţi-mi, atunci. Cum aveţi îndrăzneală voi, cei care lucraţi iudaizarea, după ce jucaţi cu demonii, să vă întoarceţi la adunarea apostolilor? După ce v-aţi îndepărtat şi v-aţi alăturat celor care au vărsat sângele lui Hristos, cum nu vă cutremuraţi să vă întoarceţi şi să luaţi parte la ospăţul lui sfânt, să vă împărtăşiţi cu sângele lui de mare preţ. Nu vă cutremuraţi, nu vă temeţi când săvârşiţi asemenea încălcări? Aveţi atât de puţină preţuire pentru acel ospăţ? V-am spus aceste cuvinte. Să le spuneţi celor care iudaizează, iar ei femeilor lor. “Întăriţi-vă unul pe altul.” Dacă un catehumen este bolnav de această boală, să iasă afară din Biserică. Dacă cel bolnav este credincios şi este deja iniţiat, să fie îndepărtat de la sfânta masă. Căci nu toate păcatele au nevoie de povăţuire şi sfat; unele păcate, prin natura lor, cer vindecare printr-o tăiere iute şi ascuţită. Rănile pe care le putem răbda reacţionează la vindecări mai moderate; cele care puroiază şi nu pot fi vindecate, cele care se hrănesc cu restul trupului, au nevoie de ardere cu fierul înroşit. Aşa este şi cu păcatele. Unele au nevoie de sfaturi îndelungate; altele au nevoie de mustrare usturătoare.

De aceea Pavel nu ne-a poruncit să sfătuim în fiecare caz ci şi să mustrăm usturător: “De ce să-i mustri usturător?” De aceea, eu îi voi mustra usturător acum, aşa încât ei să se învinovăţească şi să se simtă ruşinaţi pentru ceea ce au făcut. Atunci, ei nu vor mai fi niciodată răniţi prin acel post păcătos. Astfel, eu voi lăsa la o parte predicarea de acum, căci mărturisesc şi spun: “dacă vreun om nu-L iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, blestem să fie asupra lui.” Ce dovadă mai mare ar putea fi că un om nu-L iubeşte pe Domnul nostru decât atunci când participă la sărbătoare cu cei care L-au ucis pe Hristos? Nu eu am aruncat blestem asupra lor, ci Pavel. Mai degrabă, nu Pavel, ci Hristos, Care a vorbit prin el şi a zis mai devreme: “Cei care sunt confirmaţi în lege au căzut din har.” Aşa le vorbesc lor aceste cuvinte, le citesc aceste texte cu glas mare. Arătaţi-vă zelul vostru întreg în mântuirea lor. Când i-aţi înşfăcat din fălcile diavolului, aduceţi-i la mine în ziua postului evreiesc. Apoi, după ce mi-am ţinut restul făgăduinţei faţă de voi, în deplină înţelegere şi într-un glas, alăturaţi-i pe fraţii voştri în slăvirea lui Dumnezeu şi a Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, căci a Lui este slava în veci. Amin. (Opt omilii împotriva iudeilor)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză (Omilia despre profetul Iona şi despre post)

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să se vestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu ne arunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintele Mele, şi nu vei tremura de faptele Mele”. Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit de aşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarea lui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznădăjduire, măcar de ai fi săvârşit mii de păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşi nu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu

Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurt poate face îndestulare pentru păcatele multor ani. Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oare aceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebăgate în seamă ? Şi ce ? Avut-a el oare trebuinţă de mulţi ani spre a se pocăi ? Nicidecum, ci într-o noapte a căzut şi iarăşi s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit şi iarăşi s-a însănătoşit. Dar cum s-a făcut aceasta ? El a plâns şi s-a văitat, şi nu în chip obişnuit, ci plin de râvnă şi de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75). Însă cât de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arată aceasta. Adică, după acea cădere grea – şi ce cădere în păcat putea fi mai cumplită decât lepădarea de Domnul ? - Hristos iarăşi a aşezat pe Petru în vrednicia sa cea de mai înainte şi iarăşi i-a dat dregătoria întâietăţii în Biserică, şi, ceea ce este mai mult, el ne spune că dragostea lui Petru este mai mare decât a tuturor celorlalţi Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (În. 21, 15). Poate tu vei zice că pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu aşa de uşor, căci ei nu erau învăţaţi în religia cea adevărată, după cum zice Sfânta Scriptură: „Sluga care nu a ştiut voia Domnului sau, şi a făcut cele vrednice de bătăi, se va bate puţin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu să nu pui aceasta împotrivă, ţi-am adus căderea Sfântului Petru, care, desigur, cunoştea cu desăvârşire voia Domnului, însă iată că el, măcar că a păcătuit, ba încă a săvârşit cel mai mare păcat, totuşi a dobândit din nou cea mai mare încredere. De aceea, nu deznădăjdui nici tu pentru păcatele tale. Mai rău decât însuşi păcatul este împietrirea în păcat; şi încă şi mai rău este, la cădere, când cineva nu se scoală iarăşi. Aceasta o deplânge Pavel mai mult şi o socoteşte mai vrednică de tânguit, când scrie Corintenilor: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia, de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăinţă decât tocmai timpul postului? Dar să ne întoarcem la istoria profetului Iona. După ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat şi s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la faţa Domnului la Tharsis” (Iona l, 3).

O, omule, unde voieşti să fugi ? Nu ştii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde mă voi duce de la duhul Tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, “7). Poate undeva pe pământ ? Însă „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau în lumea cea dedesubt ? Dar ”de mă voi pogorî şi acolo – zice Psalmistul -Tu de faţă eşti” (Ps. 138, 8). Sau în cer? Însă „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti” (loc. cât.). Sau poate cumva în mare ? „Dar şi acolo mâna ta mă va apuca”’, zice Sfânta Scriptură (biidem, 10), precum tocmai s-a întâmplat lui Iona. Cu toate acestea, păcatul are acea însuşire că umple sufletul nostru de multă nebunie. Adică, precum cei ameţiţi şi beţi nebuneşte şi fără prevedere şovăiesc în toate părţile, chiar şi când în apropierea lor ar fi o beznă sau o prăpastie adâncă, sau altceva asemănător, în care ar putea să se rostogolească, tot aşa se li întâmplă şi păcătoşilor, îmbătaţi, ca de vin, de pofta de a săvârşi păcatul, ei şovăiesc în toate părţile, nu ştiu ce fac şi nu văd nici primejdia cea de faţă, nici pe cea viitoare. Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu să fugi de Domnul ? Rabdă puţin şi cu fapta te vei încredinţa că nu poţi să fugi la mare, care şi ea este o slugă a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona în corabie, că marea a înălţat valurile sale şi a aruncat undele sale până la cer. Marea a făcut ca robul cel credincios, care întâlnind pe un alt rob care a prădat pe stăpânul său, nu-1 pierde din vedere şi împiedică pe oricine ar voi să-1 ia, până ce robul cel necredincios nu s-a întors îndărăt, îndată ce ea a întâmpinat şi a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieşte mii de greutăţi corăbierilor care 1-au primit, mugeşte şi, măcar că nu face chiar judecată, totuşi ameninţă a înghiţi corabia împreună cu oamenii, dacă nu se va preda robul cel necredincios. Deci, ce au făcut corăbierii în acea furtună ? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia însă nu s-a uşurat, căci povara cea mai grea rămăsese în ea, adică profetul cel păcătos; atât de greu nu prin trupul său. ci prin păcat. Căci nimica nu este aşa de greu şi apăsător ca păcatul; de aceea, profetul Zaharia la înfăţişat sub icoana unui bulgăre de plumb (Zah. 5, 7); iară David descrie firea păcatului prin cuvintele: „Păcatele mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps.37, 5) Şi Hristos a strigat către cei ce au trăit cu multe păcate: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28).

Aşadar, păcatul lui Iona a îngreunat corabia şi o ameninţă cu pieirea. Între acestea, Iona zăcea dedesubt în corabie şi dormea. Somnul, deşi era greu, nu era plăcut, ci trist; era un somn în care el căzuse nu din nepăsarea de primejdie, ci din melancolie. Adică, robii care nu s-au înrăutăţit, pricep îndată că au greşit. Aşa a fost şi cu Iona. După ce a săvârşit păcatul, el îndată a cunoscut mărimea greşelii sale. Aşa este firea păcatului. Odată păcatul născut, el pricinuieşte sufletului, ce l-a născut, nenumărate dureri. Se întâmplă cu totul altfel decât la naşterea cea firească. Odată ce femeia a născut, vaietele ei încetează. Dimpotrivă, păcatul tocmai după naşterea sa chinuieşte mai mult sufletul din care s-a născut. Deci, ce face cârmaciul corabiei ? „A venit la Iona şi i-a zis: „Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul tău” (Iona 1,6). Aşadar, el ştia din experienţă că aceea nu era o furtună obişnuită, ci era trimisă de Dumnezeu, împotriva căreia nu ajunge meşteşugul oamenilor şi mâna cârmaciului nimica nu isprăveşte. El a văzut că în cazul de faţă avea trebuinţă de un alt cârmaci mai puternic, adică de acela care cârmuieşte toată lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corăbierii au părăsit cârma şi odgoanele şi toate celelalte, şi au ridicat mâinile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu în ajutor. Şi când aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfânta Scriptură au aruncat sorţi, iar sorţii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Însă ei nu 1-au aruncat îndată în mare, ci 1-au ţinut în mijlocul furtunii şi al freamătului, ca şi cum ar fi fost linişte, au format judecata în corabie, ca el să vorbească pentru sine şi să se apere, şi totul s-a cercetat cu aşa amănunţime ca şi cum ei ar fi trebuit să dea cuiva socoteală despre hotărârea lor de judecată. Ascultă numai cum totul seamănă a fi cercetat judecătoreşte: „Spune nouă ce este lucrul tău şi de unde vii şi încotro mergi, şi din ce ţară şi din ce popor eşti tu ?” (Iona l, 8)! Marea cea mugitoare 1-a pârât, soarta 1-a aflat şi a mărturisit contra lui, ei totuşi nu au rostit îndată hotărârea de osândă asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecată, unde, cu toate că sunt de faţă pârâţii, martorii şi dovezile, totuşi osânda morţii nu se rosteşte, până ce pârâtul însuşi nu mărturiseşte nelegiuirea sa. Aşa au făcut şi corăbierii aceia. Măcar că erau oameni neînvăţaţi şi neştiutori, ei totuşi au urmat obiceiul judecătoriei, şi încă într-o astfel de mugire şi învăluire a mării, încât ei abia puteau răsufla.

De unde oare, iubiţilor, venea această putere atât de prevăzătoare împotriva profetului ? Ea venea de la pronia şi de la înţelepciunea lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu a îngăduit acestea, ca să aducă aminte profetului că el trebuie să fie blând şi iubitor de oameni. Aceasta era ca şi cum ar fi strigat către dânsul şi i-ar fi zis: „Urmează acestor corăbieri, acestor oameni altminteri neînvăţaţi. Ei nu socotesc lucru mic o singură viaţă, se poartă nu fără cruţare chiar şi cu o singură persoană; tu, dimpotrivă, ai expus la primejdia pieirii o cetate întreagă, cu atât de multe mii de locuitori. Ei, măcar că au descoperit pe pricinuitorul răutăţii izbucnite asupra lor, totuşi, nu s-au năpustit asupra lui cu judecata osândirii; tu însă, măcar că nu ai pârât pe nimeni dintre niniveteni, totuşi îi arunci în nenorocire şi în pierdere. Eu ţi-am poruncit să te duci la dânşii şi, prin predicarea ta să-i chemi la mântuire; tu însă n-ai ascultat; dimpotrivă, aceşti corăbieri, fără a le cere cineva, fac totul ca să te scape ; de pedeapsă pe tine, cel vinovat. Adică, cu toate că marea s-a înfăţişat ca pârâş al profetului şi sorţii au mărturisit contra lui, şi el însuşi a recunoscut şi a mărturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grăbit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat şi au făcut totul ca, la o asemenea vădită vinovăţie, de va fi cu putinţă, să nu1 predea mării, însă marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a îngăduit aceasta, voind, atât prin corăbieri, cât şi printr-un monstru din mare, să aducă pe profet la o cale mai bună. Deci, când ei au auzit pe Iona zicând: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare, şi se va alina marea asupra voastră” (Iona l, 12), ei n- au voit să facă aceasta, ci au cârmit spre ţărm; valurile însă i-au împiedicat. Tu până acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; ascultă-l acum cum grăieşte în pântecele chitului de mare şi cum mărturiseşte nedreptatea sa. Acolo, adică în fugă, el a greşit ca un om de rând, iar aici s-a arătat ca un profet. Aşadar, marea 1-a luat şi 1-a închis în pantecele unui monstru, ca într-o temniţă. El nu s-a nimicit nici de valurile cele înfricoşate, nici de monstrul cel încă şi mai înfricoşat care 1-a înghiţit; ba mai mult, acesta din urmă 1-a mântuit şi 1-a dus la Ninive; iară el s-a dus apoi acolo şi a vestit hotărârea Domnului pentru pierderea cetăţii. Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grăbit îndată la post, bărbaţi şi femei, şi robi şi stăpâni, căpetenii şi supuşi, copii şi bătrâni; ba chiar nici animalele cele fără de minte n-au fost scutite de păzirea acestei datorii. Pretutindeni se vedeau haine de pocăinţă, pretutindeni cenuşă, pretutindeni lacrimi şi suspine, însuşi împăratul s-a pogorât de pe tron, a depus coroana sa şi s-a îmbrăcat în veştmânt de pocăinţă; şi cu chipul acesta ei au mântuit cetatea de

pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adică porfira stând îndărăt, în dosul hainei celei de pocăinţă. Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit veştmântul cel de pocăinţă, iar ce n-a putut coroana, a putut cenuşa. Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie şi de îmbuibare, îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au dus-o aproape de pieire. Postul însă iarăşi a întărit cetatea. Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre fiarele acelea grozave ca printre nişte oi. Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând în flacără. Iată rodurile cele mărite ale postului! Dar vei zice, poate: postul slăbeşte trupul. Dar ascultă ce învaţă Sfânta Scriptură: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4, 16). Afară de aceasta, dacă vei cumpăni lucrul mai cu de-amănuntul, vei afla că postul este chiar folositor sănătăţii, întreabă pe doctori, şi ei cumpătarea şi înfrânarea o vor numi mamă a sănătăţii, pe când din îmbuibare şi din viaţa cea desfătată provin mii de boli. Acestea sunt nişte lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, şi vatămă atât sănătatea trupului, cât şi a sufletului. Aşadar, să nu ne înfricoşăm de post, care ne liberează de nenumărate răutăţi. Eu zic aceasta nu fără temei, ci pentru că ştiu că unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel că ei înşişi se vatămă pe sine, prin îmbuibare şi necumpătare. Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeţi prin desfătare şi beţie folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi îşi încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deşi simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai aşa se întâmplă cu tine, când înainte de a începe postul, mai întâi te umpli cu mâncare şi cu băutură, ca apoi a doua zi să primeşti doctoria postului. Tu simţi atunci numai neplăcerea, dar n-ai nici un folos de la dânsa, fiind luată toată puterea doctoriei, prin necumpătarea cea săvârşită de

tine. Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească şi cu trezvie sufletească, ea va putea curăţi multe din păcatele tale cele vechi. Aşadar, să nu intrăm în post beţi şi ameţiţi, nici să nu trecem de la post iarăşi la beţie, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab, care, împins fiind mai tare, cade. Acelaşi lucru se întâmplă sufletului nostru, dacă el la începutul şi la sfârşitul postului se înveleşte de norul necumpătării şi al beţiei. Aceia care se luptă cu fiarele cele sălbatice păzesc şi învelesc în tot chipul cu putinţă membrele cele de căpetenie. Asemenea fac acum mulţi oameni în faţa postului. Ei privesc postul ca pe o fiară sălbatică, cu care trebuie să se lupte, şi deci se înarmează cu îmbuibarea, se învelesc cu lăcomia şi cu îmbuibarea şi aşa aşteaptă venirea postului, care totuşi nu este sălbatic şi înfricoşat, ci înfăţişarea lui este blândă şi lină. Dacă întreb pe vreunul: „De ce te îmbeţi tu astăzi ?”, el zice: „Pentru că mâine am să încep postul”, însă spuneţi, nu este aceasta oare o nebunie înfricoşată, de a voi să înceapă cu suflet necurat această marită îndeletnicire cu fapta cea bună ? Am mai avea multe de zis, dar pentru cei înţelegători este destul aceasta, de vor voi să facă îndreptare vieţii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, să ne facem vrednici de Împărăţia cerului, pe care să ne-o dea harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine mărirea, acum şi-n vecii vecilor ! Amin. (din “Omilii la Postul Mare”)

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post - Despre post şi despre patima defăimării

„Iară fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pe draci” (Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15) Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arenă, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13). Dacă eşti tu luptător, trebuie să păşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat

ca un ostaş; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc. La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om. Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim.  Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe când vameşul, care nu postise, 1-a întrecut.  Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu.  Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor şi prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale ? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.

Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-1 cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult. Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-1 pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău.  Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului.  Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase.  Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vatămă postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine.  Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, 1).  încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri ? Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, 1-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului

său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defaimă şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci 1-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci şi aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-1, mângâie-1. Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Aratăi cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa de îmbunătăţirea lui. Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupa urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos ? Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce neam putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, când noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine ? Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo.

Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni. Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere. Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine”? Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară. Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor. Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri. Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.

Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1). Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale. Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihănire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate. Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor ! Amin. (din “Omilii la Postul Mare”)

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a şasea despre post, rostită în a şasea săptămână a Sfântului Post de patruzeci de zile

Cât de plăcute-mi sunt valurile acestei mări duhovniceştii mai plăcute decât valurile mării! Valurile mării sunt ridicate de neorânduiala vânturilor, valurile acestea, de dorinţa ascultării predicii. Acelea, când se umflă, bagă spaima în sufletul cârmaciului, acestea, când se arată, dau multă îndrăznire predicatorului. Acelea sunt dovezi de mare furtunoasă, acestea, semne de suflete pline de veselie. Acelea, izbindu-se de stânci, scot sunete nedesluşite, acestea, izbindu-se de cuvântul de învăţătură, slobozesc glasuri plăcute la auz. Aşa-s şi adierile zefirului: când trec peste holde, apleacă şi înalţă capetele spicelor, iar holdele ajung, pe uscat, valuri ale mării. Dar valurile acestea de oameni sunt mai plăcute decât valurile holdelor. Dar nu adierile zefirului, ci harul Duhului a ridicat sufletele voastre; le-a încălzit focul acela de care vorbea de demult Hristos: “Foc am venit să aduc pe pământ; şi ce voiesc decât să şi fie aprins acum.”( Luca 12, 49)

Acest foc îl văd pogorându-se şi arzând în sufletele voastre. Aşadar, pentru că frica de Hristos a aprins atâtea candele în noi, haide să picurăm în ele untdelemnul învăţăturii, pentru ca lumina să rămână în noi mai multă vreme. Timpul postului se grăbeşte spre sfârşit. Am ajuns la mijlocul drumului şi ne îndreptăm spre sfârşit. După cum cel care a început postul ajunge la mijlocul lui, tot aşa şi cel ce a ajuns la mijloc să caute să ajungă la sfârşit. Timpul se grăbeşte spre sfârşitul postului, iar corabia vede portul; dar ceea ce căutăm nu-i să ajungem în port, ci să nu ajungem la ţărm cu corabia goală de mărfuri. Vă rog, dar, pe toţi şi mă cuceresc vouă, să se uite fiecare în conştiinţa lui să vadă ce a neguţătorit de pe urma postului. De vede că a câştigat mult, să mai adauge câştig la câştig; de vede că n-a adunat nimic, să folosească pentru neguţătorie timpul ce i-a mai rămas. Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să facem bune afaceri, ca să nu plecăm cu mâinile goale, ca să nu îndurăm osteneala postului, dar să pierdem plata postului. Că se poate să înduri osteneala postului şi să nu iei plata postului. - Cum?  Când ne abţinem de la mâncări, dar nu ne abţinem de la păcate;  când nu mâncăm carne, dar mâncăm casele săracilor;  când nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte rele;  când stăm toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole pline de desfrânare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post! Da, atunci când ne ducem la spectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre voi! Ştiu că nu vă atinge această învinuire! Dar este obiceiul celor îndureraţi să-şi verse focul pe cei de faţă, când nu pot pune mâna pe vinovaţi. Care e câştigul celor ce postesc, când se duc la spectacole teatrale nelegiuite, când intră în şcoala obştească a desfrânării, în locul cel public de deprindere a desfrâului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor? ( Ps. l, l) N-ai greşi dacă ai da teatrului, locului aceluia prea rău, plin de tot felul de boale, cuptorului din Babilon, toate aceste nume prea urâte: scaun de ciumaţi, şcoală de desfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii oraşului la teatru (Este vorba despre teatrul care promovează imoralitatea; Sfântul Ioan Gură de Aur a luat atitudine atât împotriva reprezentaţiilor obscene, cât şi împotriva actorilor care le dădeau), îi azvârle ca într-un cuptor! Aşa îi arde! Nu

pune dedesubt vreascuri, ca atunci barbarul acela din Babilon, nici păcură, nici căiţi, nici smoală, ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrânate, cuvinte de ruşine, trupuri dezgolite, cântece pline de păcate. Cuptorul cel din Babilon a fost aprins de mâini barbare; cuptorul acesta este aprins de gânduri mai nesocotite decât mâinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorul acesta decât cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că de şiar da seama, n-ar râde cu gura plină de cele ce văd pe scenă. Grozăvia cea mai mare e atunci când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când cel ce arde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care-i folosul postului, când opreşti trupul de la mâncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită, stând toată ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de râs oamenii, ca să vezi femei desfrânate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casă şi joacă scene de adulter? La teatru vezi şi desfrânări şi adultere, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii prezintă lucruri de ruşine; de aceea şi numele ce-l poartă e nume de ruşine. Ce câştig ai de pe urma postului când îţi hrăneşte sufletul cu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, când te întorci de la astfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenul tău? Trebuie neapărat să te schimonoseşti, dacă vrei să povesteşti cele înfăţişate pe scenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine. De aici, din biserică, nu pleci aşa: ci te duci acasă ca să povesteşti cu multă îndrăznire toate cele spuse aici: cuvintele profeţilor, învăţăturile apostolilor, legile Stăpânului, şi ca să întinzi masa întregii virtuţi; cu istorisirile auzite aici vei face mai cuminte pe soţie, mai înţelept pe copil, mai ascultător pe vecin, mai iubitor pe prieten, iar pe duşman îl vei îndupleca să pună capăt vrajbei. Vezi că cele auzite aici în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare, iar cele auzite la teatru pentru toţi nefolositoare? Spune-mi, te rog, ce folos ai de pe urma postului, când posteşti cu trupul, dar te desfrânezi cu ochii? Că desfrânare nu-i numai împreunarea trupurilor, ci şi privirea desfrânată. Ce folos ai de pe urma postului când vii şi la biserică, şi te duci şi la teatru? Eu te învăţ, acela te strică. Eu îţi dau doctorii pentru boala ta, acela îţi măreşte boala. Eu îţi sting aprinderea trupului, acela îţi aprinde flacăra poftei.

Spune-mi, care-i folosul? “Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?”( Isus Sirah 34, 25). Să nu fim dar, şi aici şi acolo, ci numai aici să stăm, ca să ne fie de folos venirea aici, ca să nu venim în zadar aici, ca să nu venim fără câştig, nici spre osândă. “Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?”. Chiar de-ar fi mulţi cei ce zidesc şi numai unul cel care dărâmă, uşurinţa dărâmării biruieşte mulţimea mâinilor ziditorilor. Mare-i într-adevăr ruşinea, şi pentru tineri, şi pentru bătrâni, să alerge la teatru cu zor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentru un bărbat liber, ci ruşine, blam şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată! Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare osândă. Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatul desfrânării; nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesc cu ochi desfrânaţi. Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântul meu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care no puteţi dispreţui. - Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? - “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare. Iar Eu vă spun vouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui” ( Matei 5, 27-28). Ai văzut că desfrânarea s-a săvârşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a împlinit? Şi ceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvârşit desfrânarea va da socoteală de păcatul său nu în faţa unui tribunal omenesc, ci înaintea tribunalului lui Dumnezeu, unde pedepsele sunt veşnice: “Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. Legea aceasta nu stârpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina desfrânării este pofta desfrânată. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai desfrânarea, ci şi pofta, mama desfrânării. Aşa fac şi doctorii. Nu vindecă numai bolile, ci şi cauzele bolilor. Când vindecă pe cei bolnavi de ochi, îndepărtează tumoarea cea rea, care-i mai sus de ochi, din tâmplă. Hristos face la fel. Desfrânarea este o boală rea de ochi; nu a ochilor trupului, ci a ochilor sufletului mai întâi. De asta Domnul îndepărtează din suflet tumoarea

desfrânării cu frica de Lege; de asta a pedepsit nu numai desfrânarea, ci şi pofta: “…a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. Când inima ţi-e stricată, ce folos de restul trupului? Ca şi cu plantele şi cu arborii: când vedem că măduva le e putredă, restul e de aruncat. Tot aşa şi cu omul: când inima e pierdută, în zadar e sănătos restul trupului. Când vizitiul a pierit, căzând de pe capră, în zadar mai aleargă caii. Legea aceasta a lui Hristos este grea şi tare împovărătoare, dar are şi mare cunună. Aşa sunt lucrurile pline de osteneală! Au mare răsplată. Tu însă nu te uita la osteneală, ci gândeşte-te la răsplată. Să faci cum faci cu lucrurile din viaţa de toate zilele! Dacă te uiţi la osteneala celor ce ai de săvârşit ti se pare greu şi împovărător; dar dacă te uiţi la răsplată, treaba ce-ţi stă în faţă este uşoară, lesnicioasă. Aşa e şi cu cel care face comerţ pe mare. Dacă s-ar uita numai la valuri, niciodată n-ar mai scoate corabia din port; dar, înainte de valuri, se uită la câştig, şi de aceea îndrăzneşte să străbată întinsul oceanului. Tot aşa şi ostaşul. Dacă s-ar uita la răni, la moarte, n-ar mai îmbrăca niciodată platoşa; dar, înainte de răni, se uită la trofee şi la biruinţă, şi de aceea aleargă pe câmpul de luptă ca şi cum s-ar duce într-o grădină cu flori. Cele grele prin fire ajung uşoare când nu ne gândim la osteneli, ci ne uităm la răsplata ostenelilor. Vrei să afli cum ajung uşoare cele grele prin firea lor? Ascultă-1 pe Pavel, care spune: “Necazul nostru trecător şi uşor ne aduce mărime veşnică de slavă mai presus de măsură” ( II Corinteni 4, 17). Cuvintele acestea sunt o enigmă. Dacă e necaz, cum e uşor? Dacă e uşor, cum e necaz? Acestea sunt contradictorii! Dar Pavel a dezlegat enigma, arătând, prin cele ce adaugă, cum ajunge necazul uşor. - Cum? - “Neprivind noi la cele ce se văd” ( II Corinteni 4, 18). A pus înainte cununa, şi a făcut uşoară lupta. A arătat răsplata, şi a uşurat sudorile. Şi tu, dar, când vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat îmbrăcată, când vezi că pofta te atâţă, când vezi că sufletul doreşte s-o privească, ridică atunci ochii la cununa ce ţi-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!… Copiii, când sunt însoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurile căscate, nici nu se minunează de orice; cu atât mai mult tu n-ai să faci asta când vezi că Hristos este alături de gândurile tale!

“Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. Imi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobândi iute sănătatea. “Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. E de-ajuns numai simpla citire a acestor cuvinte, ca să curăţiţi tot puroiul păcatului. Dar, iertaţi-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cât veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atât mai mult se va curăţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cât stă mai mult lângă aur, cu atât mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte, cu cât glăsuieşte mai mult în sufletul nostru, cu atât mai mult curăteşte tot păcatul desfrânării. Să ardem aici desfrânarea cu cuvântul învăţăturii, ca să nu fim siliţi să o ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acela nu ne va vătăma; dar dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela ne va primi. “Lucrul fiecăruia, spune Pavel, il va încerca focul, ca să arate ce fel este” (I Corinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atunci la probă, cu durere. - Orice-ai zice, mi se poate spune, Legea este greu de împlinit! - Şi ce-i cu asta? Oare, Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de împlinit? - Nu spun asta! - Atunci, taci! nu învinui pe Stăpân. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ci adaos de păcat, mai cumplit decât cel dintâi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina pe Dumnezeu pentru păcatele lor. Ascultă! A venit la stăpân cel ce primise cinci talanţi şi a mai adus alţi cinci; a venit şi cel ce primise doi talanţi şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şi cel ce primise un talant; şi pentru că n-a avut să mai aducă încă un talant, a adus în locul talantului învinuire. - Ce-a spus? - “Am ştiut că eşti om aspru” (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-i este de-ajuns păcatul! Mai şi învinuieşte pe Stăpân, spunându-i: “Seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit!”( Matei 25, 24). Tot aşa şi în viaţa cea de toate zilele; toti câţi nu fac nimic bun îşi înmulţesc păcatele învinuind pe Stăpân.

Nu învinui dar Stăpânul! Nu ţi-a dat porunci cu neputinţă de îndeplinit. Vrei să afli că nu ţi-a poruncit lucruri imposibile? Iată, mulţi au făcut mai mult decât li s-a poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, nu le-ar fi depăşit prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc în feciorie. Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averile lor, mărturisind cu fapta cât de uşoare sunt poruncile. Nu le-ar fi depăşit dacă poruncile n-ar fi fost uşoare. Dumnezeu n-a poruncit fecioria; poruncind-o, ar fi adus sub constrângerea Legii şi pe cel care n-ar fi vrut s-o păzească; îndemnând însă la feciorie, lasă pe om stăpân pe voia lui. De aceea şi Pavel a spus: “Despre fecioare nu am poruncă a Domnului dar dau sfat”( I Corinteni 7, 25). Vezi că nu-i poruncă, ci sfat? Vezi că nu-i lege, ci îndemn? E mare deosebirea între una şi alta: una e constrângătoare, cealaltă e de bunăvoie. “Nu poruncesc, spune Pavel, ca să nu îngreunez, îndemn şi sfătuiesc, ca să atrag”. Tot aşa, nici Hristos n-a spus: “Trăiţi toţi în feciorie!”. Dacă ar fi poruncit ca toţi oamenii să trăiască în feciorie şi ar fi făcut din asta lege, cel care ar fi îndeplinit porunca nu s-ar fi bucurat de atâta cinste ca acum, iar cel care ar fi călcat porunca ar fi primit cea mai mare pedeapsă. Ai văzut cum ne cruţă Legiuitorul şi cum se îngrijeşte de mântuirea noastră? N-ar fi putut oare să facă şi din asta o poruncă şi să spună: “Cei ce trăiesc în feciorie să fie încărcaţi de cinste, iar cei care nu trăiesc în feciorie să fie osândiţi”? Ar fi pus însă mare povară pe oameni; dar El ne cruţă. A lăsat fecioria în afară de stadion, a pus-o în afara luptelor din stadion, pentru ca cei care păzesc fecioria să-şi arate măreţia sufletului lor, iar cei care n-o păzesc să se bucure de îngăduinţa Stăpânului. Tot aşa şi cu sărăcia de bunăvoie. N-a făcut din ea o poruncă. N-a spus atât: “Vinde-ţi averile tale!”, ci: “Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale!”( Matei 19, 21). Stă în voia ta! Tu eşti stăpân pe hotărârea ta! Nu te silesc, nu te împovărez! Incununez pe cel care o face, dar nu-1 osândesc pe cel ce nu o face! Faptele săvârşite din poruncă şi din datorie n-au atâta plată; dar cele săvârşite din proprie voie şi din mărinimie sufletească au cununi strălucitoare. Aduc pe Pavel ca martor: “Dacă binevestesc, spune el, nu-mi este mie laudă”( I Corinteni 9, 16). - Pentru ce? - “Pentru că stă deasupra mea datoria. Şi, vai mie dacă nu binevestesc”( I Corinteni 9, 16).

Vezi că nu are multă plată cel ce împlineşte legea – că este obligat s-o împlinească -, dar cel care nu o împlineşte este supus pedepsei şi osândei. “Vai mie, spune Pavel, dacă nu binevestesc!”. Cu celelalte fapte, cu cele ce stau în voia noastră, nui aşa. - Dar cum? - “Care este deci plata mea? ( l Corinteni 9, 18), spune Pavel. “Ca, binevestind, să pun fără plată Evanghelia lui Dumnezeu, ca să nu mă folosesc de dreptul meu”, într-un caz era lege, de aceea nu avea plată mare; în celălalt caz, fapta lui era pornită din propria sa voie, de aceea avea mare plată. N-am spus toate acestea fără rost, ci ca să arăt că Legea dumnezeiască nu e grea, nu e împovărătoare, nu e plină de osteneli şi nici cu neputinţă de îndeplinit. Haide acum să arăt aceasta chiar cu cuvintele lui Hristos: “Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. A văzut şi Hristos că mulţi au să învinuiască Legea Sa că e grea; de aceea n-a spus numai Legea Sa, ci a amintit şi Legea Veche, ca prin comparaţia uneia cu cealaltă să iasă la iveală şi uşurinţa Legii Sale, şi iubirea Lui de oameni. Şi ascultaţi cum. N-a spus atât: “Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui” – aici fiţi cu mare luare-aminte -, ci mai întâi a amintit Legea Veche, grăind aşa: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare (Ieşire 20, 14). Iar Eu vă spun vouă: Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui” ( Matei 5, 27-28). Ai văzut cele două legi, pe cea veche şi pe cea nouă, pe aceea pe care a dat-o Moise şi pe aceea pe care a dat-o El? Dar, mai bine spus, şi pe aceea tot El a dat-o, că El a grăit prin Moise. - De unde ştim că El a dat-o şi pe aceea? - Nu vă voi aduce mărturia de la Ioan Botezătorul, nici de la Apostoli, ci de la profeţi; din profeţi voi dovedi că Vechiul şi Noul Testament au un singur Legiuitor. Ce spune dar Ieremia? “Voi face cu voi legământ nou”( Ieremia 31, 31). Ai văzut în Vechiul Testament numele Noului Testament? Ai văzut că acest nume străluceşte cu multă vreme înainte?” Voi face cu voi legământ nou”. - Dar de unde se vede că Hristos a dat şi Legea Veche? - După ce a spus: ” Voi face cu voi legământ nou”, a adăugat: “Nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri” ( Ieremia 31, 32). Da! Dar n-am făcut încă dovada deplină. Trebuie să aduc înaintea voastră toate obiecţiile şi să le fac cunoscute, pentru a fi limpede cuvântul meu în toate

privinţele. “Voi face cu voi legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”. A făcut un legământ cu Noe, când a fost potopul. Prin acest legământ a voit să ne scape de frică, ca să nu ne mai aşteptăm la un prăpăd ca acela, când vedem că plouă fără încetare, când vedem furtună neîntreruptă. De asta a spus: “Voi face legământ cu tine şi cu tot trupul”(Facere 9, 9). A mai făcut apoi un legământ cu Avraam, legământul tăierii împrejur (Facere 17, 10). A mai făcut apoi un legământ cu Moise, legământul cunoscut de toţi (Ieşire 6, 4). A spus leremia: “Voi face cu voi legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”. - Spune-mi, cu care părinţi? Că şi Noe era părinte, şi Avraam era părinte! Aşadar, de care părinţi vorbeşte proorocul? Că neprecizarea persoanei dă naştere la confuzie! - Aici, fiţi cu luare-aminte: “…nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”. Ca să nu spui că vorbeşte de legământul de pe timpul lui Noe, ca să nu spui că vorbeşte de legământul de pe timpul lui Avraam, profetul a amintit chiar de timpul legământului. Că după ce a spus: “Voi face cu voi legământ nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”, a adăugat şi timpul: “…în ziua în care i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului”(Ieremia 31,32). Ai văzut, câtă lumină a făcut precizarea timpului? Adu-ţi aminte de timp şi ai aflat şi legământul: în ziua în care i-am luat de mână. - Dar pentru ce vorbeşte şi de chipul scoaterii din Egipt: “Când i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului”? - Ca să arate dragostea Sa părintească. Nu i-a scos ca pe nişte robi, ci, precum ia un părinte pe copilul său, aşa i-a slobozit. Nu i-a mânat din urmă, poruncindu-le ca unei slugi, ci ca un părinte i-a luat de mână; ca pe un fiu de bun neam şi liber, aşa i-a scos. Ai văzut că unul este Legiuitorul celor două Testamente? Acum să-ţi dovedesc acest lucru şi cu texte din Noul Testament, ca să vezi armonia dintre cele două Testamente. Ai văzut profeţia prin cuvinte? Ascultă acum o profeţie prin tipuri. Dar pentru că aceşti termeni îţi sunt iarăşi nelămuriţi, îţi voi lămuri, în puţine cuvinte, ce este o profeţie prin cuvânt şi ce este o profeţie prin tipuri. Profeţia prin tipuri este o profeţie prin fapte; cealaltă profeţie este o profeţie făcută cu cuvântul. Pe oamenii mai pricepuţi Dumnezeu îi convinge cu cuvântul; pe cei

mai puţin pricepuţi îi înduplecă şi prin vederea faptelor. Pentru că avea să se săvârşească un lucru mare, anume că Dumnezeu avea să ia trup; pentru că pământul avea să ajungă cer, anume că firea omenească avea să se urce la nobleţea îngerilor; pentru că învăţătura despre bunătăţile viitoare avea să depăşească orice nădejde şi aşteptare, de aceea, pentru ca noutatea aceasta, faptul acesta nemaivăzut şi nemaiauzit să nu tulbure prin apariţia lui neaşteptată pe cei ce-1 vor vedea şi-1 vor auzi, 1-a preînchipuit mai dinainte prin fapte şi prin cuvinte, în felul acesta nea obişnuit auzul şi văzul şi ne-a pregătit pentru primirea lui la înfăptuirea lui. Acestea sunt cele două feluri de profeţii de care vorbeam: profeţia prin tipuri şi profeţia prin cuvânt; una se face prin fapte, cealaltă prin cuvinte. Să-ti dau pildă de o profeţie prin fapte şi de o profeţie prin cuvânt, care să profeţească acelaşi lucru. “Ca o oaie la junghiere s-a adus şi ca un miel înaintea celui ce-1 tunde pe el “( Isaia 53, 7). Aceasta este o profeţie prin cuvânt. Iar când Avraam a adus jertfă pe Isaac, a văzut o oaie încurcată într-un tufiş şi a adus-o pe ea jertfă, prin faptă, vestindu-ne mai dinainte, ca în tip, mântuitoarea Patimă. Vrei să-ţi arăt, după cum spuneam, o profeţie prin fapte despre aceste două Testamente? După cum ai văzut, profeţia despre “oaie” arătată în cuvânt, afl-o arătată şi în faptă. Pavel a spus: “Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub lege”( Galateni 4, 21). Bine a spus: “Care vreţi să fiţi”, că nu erau; că dacă erau sub lege, Pavel n-ar fi spus: “care vreţi să fiţi sub lege.” Cuvintele acestea sunt poate o enigmă. Iată explicaţia: legea trimitea pe cei ce ţin legea la Hristos (Galateni 3, 24); că cel care nu ţine seamă de dascăl, nu ţine seamă nici de pedagog. De aceea spune Pavel: “Spuneţi-mi, voi, care vreţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea, că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, iar altul din cea slobodă…; acestea au un înţeles alegoric”( Galateni 4, 21-24). Ai văzut profeţia în faptă? Că Avraam a avut două femei nu sunt cuvinte, ci fapte; şi ti-am arătat prin cuvânt pe cea roabă şi pe cea slobodă, şi că unul este Legiuitorul celor două Testamente. Află şi prin tipuri acelaşi lucru! Avraam a avut două femei; acestea erau cele două Testamente, iar Legiuitorul, unul. După cum acolo a fost vorba de oaie şi oaie, o dată în cuvânt, iar altă dată în faptă (şi mare este armonia între profeţia în cuvânt şi profeţia în faptă), tot aşa şi aici este vorba de două Testamente; pe acestea le-a profeţit Ieremia cu cuvântul, iar Avraam le-a profeţit cu fapta, prin aceea că a avut două femei. După cum au fost un singur bărbat şi două femei, tot aşa sunt un

singur Legiuitor şi două Testamente. Lucrurile stau deci aşa cum vă spuneam; că pentru asta am vorbit despre toate acestea. Totuşi nu trebuie să ne abatem de la firul predicii. “Cel ce se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui?”( Matei 5, 28). Da! Dar pentru ce Hristos citează Legea Veche (că pentru asta am făcut digresiunea de mai înainte)? Că a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu faci desfrânare” (Matei 5, 27). Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin natura ei, ci din pricina trândăviei ascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele când ne trândăvim; după cum altele, care sunt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoare când le facem cu tragere de inimă. Greutatea nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa celor ce fac un lucru sau altul. Că acesta e adevărul, se va vedea din cele ce-am să spun. Mierea, prin natura ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi însă le este amară şi neplăcută, nu din pricina naturii mierii, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa şi cu porunca aceasta! Dacă pare a fi împovărătoare, apoi nu-i din pricina naturii ei, ci din pricina trândăviei noastre. Şi nu mi-e mare oboseala să arăt că porunca asta se îndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa însă a spus: “Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrânare!”. Deci, ca să o facă grea, ar fi trebuit să spună cu totul altfel: “Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţile cele străine! Şi, totuşi, caută de-ţi înfrânge pofta!”. De ne-ar fi dat o astfel de poruncă, porunca asta ar fi fost grea! Dar când ne spune: “Fugi de cuptor, depărtează-te de foc, nu te apropia de văpaie, ca să rămâi nevătămat!”, atunci porunca e tare uşoară. Că porunca este potrivită firii. “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu faci desfrânare”. - Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, o dată ce avea să ne dea alta? - Ca din comparaţie să afli că nu se contrazice o lege cu alta. Când le compari, atunci le poţi judeca mai bine. Pentru că unii aveau să-I aducă vina că dă legi potrivnice Legii Vechi, Domnul le spune: “lată, pun una lângă alta amândouă legile! încercaţi-le şi cunoaşteţi armonia dintre ele!”. Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Lui şi că e dată la timp. De aceea a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare. Aţi învăţat atâta vreme Legea cea Veche!”.

Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai înalte, le grăieşte cum ar grăi un dascăl unui copil leneş, care vrea să rămână încă la lecţiile cele vechi: Gândeşte-te de câtă vreme înveţi lecţia asta!”. Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au învăţat şi au practicat multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la una mai înaltă. De aceea le pune în faţă legiuirea dată părinţilor, spunând: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare”. Porunca aceea s-a dat celor de demult, “dar Eu vă spun vouă: cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea in inima lui”. Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat, zicând: “Cum, atunci când firea omenească nu era desăvârşită?”. Dar acum, când omul s-a mai deşteptat, când a ajuns mai desăvârşit, acum a venit vremea unor învăţături mai desăvârşite. De aceea Domnul, chiar la începutul legiuirii Sale, ca nu cumva cineva, văzând înălţimea filozofiei Sale, să se trândăvească şi să pregete, a spus: “Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”( Matei 5, 20). Deci, ca să nu spună cineva: “îmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi eu aceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sunt şi eu om ca şi aceia?”. Deci, ca să nu spună oamenii: “Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai grele luptele?”, Domnul le-a vorbit de Împărăţia Cerurilor şi cu asta a zdrobit mai dinainte orice obiecţie, spunându-le: “Vă aduc mai mare răsplată!”. După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de înălţimea noii legiuiri, a amintit şi de răsplăti, spunându-le: “Nu vă dau Palestina, nici un pământ în care curg miere şi lapte (Ieşire 3, 8), ci vă aduc însuşi Cerul!”. Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi pedeapsa mai aspră pentru căderile în păcate. După cum cei care au trăit înainte de Lege sunt pedepsiţi mai blând decât cei din timpul Legii (că “toţi câţi au păcătuit fără Lege vor şi pieri fără Lege”( Romani 2, 12), adică nu îi învinuieşte Legea, cii osândeşte firea lor, pentru că “gândurile lor se învinuiesc sau chiar se apără între ele”( Romani 2, 15), după cum spune Pavel, tot aşa şi cei care au păcătuit în timpul harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decât cei care au păcătuit în timpul Legii. Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa: “De calcă cineva Legea lui Moise, este omorât fără milă pe mărturia a doi sau trei martori. Gândiţi-vă cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat

în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rând sângele Legământului şi a făcut de ocară darul harului?”( Evrei 10, 28-29). Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sunt şi răsplăţile? Dar pentru că am amintit de înfricoşătoarele şi duhovniceştile Taine, vă rog, mă cuceresc vouă şi vă cer să lepădaţi de la voi orice păcat şi aşa să vă apropiaţi de această înfricoşătoare Masă. “Căutaţi pacea cu toţi, spune Pavel, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”( Evrei 12, 14). Cel care nu-i vrednic să vadă pe Domnul, nu-i vrednic nici de împărtăşirea cu Trupul Stăpânului. De aceea spune Pavel: “Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar”( I Corinteni l l, 28). Nu-ţi spune să descoperi tuturor rana, nu te pune să te învinuieşti în sobor de oameni, nu-ţi cere să chemi în jur martori ai păcatelor tale, ci înăuntru, în conştiinţa ta, fără să fie nimeni de faţă, afară de Dumnezeu, Care le vede pe toate, judecă-te, cercetează-ţi păcatele, treci prin faţa minţii toată viaţa ta şi du-ţi păcatele în faţa Scaunului de judecată, îndreaptă-ţi greşelile, şi aşa, cu conştiinţa curată, apropie-te de Sfânta Masă şi împărtăşeşte-te cu Sfânta Jerftă. Având acestea în cuget, să ne aducem aminte de cele spuse despre neînfrânare, să ne aducem aminte de pedeapsa mare ce stă înaintea celor ce se uită din curiozitate şi cu poftă la chipurile femeilor, să avem înaintea ochilor, înainte de gheenă, frica şi dragostea de Dumnezeu, să ne curăţim în toate privinţele şi aşa să ne apropiem de Sfintele Taine, ca să ne împărtăşim cu aceste mântuitoare Taine nu spre judecată şi osândă, ci spre mântuirea şi sănătatea sufletului şi spre îndrăznire neîntreruptă, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă şi putere, în vecii vecilor. Amin. (din “Omiliile despre pocăinţă”)

Să avem cu toţii post binecuvântat!