1. Scoala geopolitică anglo-saxonă
Concepte și personalități
Principalele personalitãți ale școlii geopolitice anglo-americane – Alfred Mahan și Halford Mackinder – nici nu au folosit termenul de geopoliticã. Se spune cã acestuia din urmã nici nu-i prea plãcea termenul propriuzis. Existã ceva ce îi uneste pe toti gânditorii care fac parte din aceastã scoalã: orientarea preponderent strategicã a gândirii si elaborãrilor de ordin geopolitic, fapt care ne si îndreptãteste sã vorbim despre o scoalã anglo-americanã de geopoliticã. si atunci când aceleasi teme ca si autorii interpretãrile si solutiile sunt diferite, urmândChiar particularitãtile uneiabordeazã abordãri specifice, caracterizatã pringermani, viziune practicã si orientare strategicã a analizei.
Alfred Mahan și teoria puterii maritime
Încă din 1890, Mahan a argumentat în favoarea unui canal care să traverseze istmul dintre cele două Americi. Inaugurarea canalului Panama în 1914 datorează mult contribuției sale strategice. Opera lui Mahan ar putea fi caracterizatã drept o pledoarie pentru construirea unei puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA. Presedintele Roosevelt este unul dintre cei care au pus în practicã aceastã idee, iar între 1907 si 1909 a trimis în jurul lumii noua flotã americanã, ca simbol al puterii Statelor Unite.
Gestul presedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui fel de „gâlceavã“ diplomaticã. Cu putin timp înainte, board-ul educational din San Francisco hotãrâse ca elevii japonezi, chinezi si coreeni sã frecventeze scoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo si chiar o anumitã încordare în relatiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal cã alta era acum puterea Americii. Alfred T. Mahan (1840-1914), amiral al marinei americane, a fost si profesor la Naval War College din Newport (Rhode Island), calitate în care scrie principala sa lucrare, The Influence of Sea Power upon History, publicatã în 1890. Volumul reprezintã o privire monograficã asupra rolului jucat de forta maritimã, între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publicã o altã lucrare de tip monografic, intitulatã The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire, care urmãreste evolutia flotei franceze între anii 1793-1812.
În istoria lumii, influența maritimă a fost generalizată sau subestimată; vezi înfrângerea lui Hannibal sau a lui Napoleon. Influența maritimă nu trebuie însă disociată de componenta istorică, economică sau socială a unui popor. Fireste , putere maritimã nu poate fi decât o tarã vecinã cu marea, cu o anumitã deschidere cãtre oceanul planetar (cu toate cã autorul american mentioneazã si alte conditii spre a deveni putere maritimã, cum ar fi numãrul populatiei, valorile si coeziunea nationalã, trãsãturile guvernãrii). Ca sã ajungã putere maritimã, o tarã trebuie sã îndeplineascã trei criterii. În primul rând, sã se învecineze pe o întindere considerabilã cu Oceanul Planetar sau sã aibã acces la acesta printr-o mare deschisã. În al doilea rând, sã nu aibã în vecinãtatea imediatã vecini puternici. În sfârsit, sã
dispunã de o capacitate navalã si de un potential militar ridicat al flotei maritime. Toate aceste criterii, apreciazã Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie. Pozitia geograficã a acestei þãri, conjugatã cu forta sa navalã, i-au asigurat rolul de putere mondialã pe care l-a detinut atâta vreme. Atât dobândirea, cât si, mai ales, pãstrarea imperiului britanic au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor. Dacã Statele Unite doresc sã se substituie Marii Britanii ca putere oceanicã, ele trebuie sã-si completeze pozitia geograficã cu o flotã maritimã de prim rang. Alfred Mahan trãieste în perioada imediat urmãtoare încheierii procesului de colonizare a continentului american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut. Statisticile spun cã Statele Unite aveau o putere industrialã din ce în ce mai mare. Ele continuau însã sã rãmânã o putere continentalã, desi circa 60% din granite erau maritime. Afirmarea acestui nou stat continental si ca putere maritimã era un imperativ. Mahan observã cã existã pozitii geografice avantajoase. Dar ele au doar o valoare strategicã potentialã atâta vreme cât nu beneficiazã de o forþã economicã în mãsurã sã le pune în valoare si sã le fructifice potentialul. Aceasta era situatia SUA la sfârsitul secolului. Desi dispuneau de largi deschideri cãtre Oceanul Planetar si aveau un considerabil potential economic, ele nu dispuneau de o forþã navalã care sã punã în valoare toate aceste atuuri geopolitice. Autorul american trãieste într-o perioadã în care expansiunea colonialã de tip clasic era pe sfârsite. Problema cuceririi de noi teritorii nu mai reprezenta o prioritate.
Centrul de greutate se mutase de la cucerire la controlul unor zone, ceea ce însemna o regândire a mijloacelor si instrumentelor dominatiei. Importantã nu mai era anexarea, stãpânirea unei þãri sau a unui teritoriu, ci controlul asupra cãii de acces cãtre acel teritoriu. Aceastã cale de acces este, de cele mai multe ori, maritimã, iar controlul mãrii presupune existenta unei puternice flote oceanice. Capacitatea de a proiecta puterea
Halford Mackinder și pivotul geografic al istoriei
Sir Halford Mackinder (1861-1947) este, indiscutabil, cel mai proeminent reprezentant al geopoliticii anglo-saxone. Își expune pentru prima datã ideile de geopoliticã în comunicarea intitulatã „The Geographical Pivot of History“ („Pivotul geografic al istoriei“), prezentatã la Societatea Regalã de Geografie în anul 1904. Ideea centralã a prelegerii este aceea cã istoria universalã si politica mondialã au fost puternic influentate de imensul spatiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestui spatiu reprezintã fundamentul oricãrei încercãri de dominare a lumii. Meditatia pe care ne-o propune Mackinder se sprijinã pe câteva realitãti geograficedescoperite dupã o atentã lecturã a geografiei globului si a relatiei sale cu istoria mondialã. Ea dezvãluie mai întâi existenta unei
zone compacte pãmânt situate centruldeEurasiei, penomade, care autorul denumeste „zospre na-pivot a istoriei mondiale“. Suntdetinuturile ocupateîncândva imperiile cele ocare au nãvãlit marginile continentului în valuri succesive, ocupându-le pentru anumite perioade de timp, cele care au reusit sã strãbatã distantele continentale imense din zona central-asiaticã pânã spre þãrmurile Pacificului, ale Atlanticului, ale Mãrii Mediterane. Astãzi, spune autorul englez, aceastã zonã geograficã este ocupatã de Rusia, fapt care îi conferã acestei þãri o puternicã pozitie internationalã si un relief geopolitic particular. Zona pivot se întinde dinspre tinuturile vecine cu Pacificul pânã în zona cuprinsã, la vest, între Marea Caspicã si Marea Neagrã, de la Oceanul Înghetat
pânã la muntii si podi- surile care despart zona de nord si centralã a Asiei de cea de sud. În raport cu aceastãzonã centralã, celelalte pãrti ale globului apar drept marginale. Ele sunt grupate în statele care alcãtuiesc ceea ce Mackinder numeste contur interior – inner (marginal) crescent, un cerc de state situate pe continent, dar care prezintã un important fronton maritim (oceanic). Sunt teritoriile pe care au înflorit marile civilizatii ale Europei, Orientului Mijlociu, Indiei si Chinei. Urmeazã conturul exterior – outer (insular) crescent, un cerc de state si regiuni exterior din punct de vedere geografic continentului propriu-zis, cum ar fi Marea Britanie, Africa subsaharianã, Australasia, America de Nord.
Teoria pivotului istoriei avantajează puterile continentale în raport cu cele maritime, care dominaseră până nu de mult lumea. Prin extinderea rețelelor de cări ferate, mobilitatea internă a zonei pivot va crește, conducând la superioritate în raport cu puterile maritime. Mackinder teoretizează procesul istoric sub forma unui binom explicativ:creștere/expansiune. Ambiția sa este aceea de a releva ponderea cauzelor geografice în declanșarea conflictelor și identificarea de soluții durabile pentru prevenirea acestora. „Marile rãzboaie ale istoriei – si a avut loc un rãzboi mondial (world war) aproape la fiecare o sutã de ani în ultimele patru secole – sunt produsul direct sau indirect al cresterii inegale a natiunilor, iar aceastã crestere inegalã nu este în întregime datoratã geniului si energiei mai mari ale anumitor natiuni comparativ cu altele; într-o mare mãsurã, este rezultatul distributiei inegale a fertilitãtii si a locurilor cu valoare strategicã de pe suprafata globului. Cu alte cuvinte, egalitatea sanselor pentru natiuni nu existã în naturã.“ Ca soluție, Mackinder propune balansarea puterii statelor mari prin crearea de instrumente internaționale, federalizarea statelor mici si organizarea Europei de Est astfel incat sa nu poata fi dominata nici de Germania nici de Rusia. În alte elaborări teoretice, mai noi, Europa, Asia si Africa sunt cuprinse în conceptul de Insulã a Lumii, cea mai mare masã compactã de pãmânt a globului, cu populatia cea mai numeroasã, principala scenã a istoriei. Coastele sudice ale Insulei Lumii – întinzându-se din Europa, în jurul Africii, în sudul si estul Asiei,
constituie „Promontoriul lumii“, care, începând din secolul al XVI-lea, este controlat de puterile maritime ale Europei. America de Nord nu este privitã atât ca un continent, cât ca o insulã gravitând în jurul Insulei lumii. Zona-pivot a lumii este denumitã de data aceasta Heartland (Inima Lumii), iar relatia ei cu partea maritimã a Europei apare mai strânsã decât cu estul. Explicatia este tot de naturã geograficã, si anume existenta unei întinderi de pãmânt fãrã mari bariere naturale între Heartland si Europa Occidentalã, care i-a încurajat pe oamenii uscatului sã vinã mai ales în aceastã directie.
Este vorba nu numai de o schimbare de denumire. Heartland-ul este diferit conturat, una dintre cele mai mari modificãri fiind includerea în interiorul sãu a bazinelor Mãrii Negre si Mãrii Baltice, împreunã cu râurile care se varsã în ele. Astfel, Europa de Est se aflã de data aceasta cuprinsã în Heartland, care se întinde acum pânã la o linie situatã între Elba si Adriatica. Dacã tara care ocupã Heartland-ul este puternicã, atunci cele douã mãri – Marearespectivã, Neagrã si Marea devin „mãria închise“, în sensul cã sunt controlate puterea continentalã asa cumBalticã Marea–Mediteranã fost o „mare închisã“ pe vremea cânddeera controlatã de Imperiul Roman. Mackinder face chiar un pas mai departe si învesteste Europa de Est cu un rol-cheie în controlul Heartland-ului. În lucrarea Democratic Ideals and Reality el formuleazã teza care, în timp, a ajuns cel mai des întâlnit citat din opera sa:
„Cine stãpâneste Europa de Est stãpâneste Hear tland-ul. Cine stãpâneste Heartland-ul stãpâneste Insula lumii. Cine stãpâneste Insula Lumii stãpâneste lumea.“
Influența lucrărilor lui Mackinder a fost mai mare în Germania de dup WW1 decât în alte state europene. Acesta a avertizat încă de la începutul secolului conducerea Marii Britanii să împiedice formarea unei alianțe Germania-Rusia. După WW2, conceptul de Heartland s-a modificat pentru a include Eurasia în general, cu accent pe partea sa nordică, și America de Nord (zona pivot a lumii), Oceanul Atla ntic devenind Oceanul Interior. Opera geopoliticã a autorului englez consacrã o viziune bipolarã asupra lumii: puteri oceanice–puteri continentale, puterile Nordului–tinuturile musonice. Echilibrul lumii este dat de echilibrul între aceste puteri, de prevenirea aparitiei unor decalaje. „Omul, si nu natura are initiative, dar natura, într-o mãsurã considerabilã, exercitã controlul”.
Nykilas Spykman și teoria țărmurilor (Rimland)
Demersul lui Spykman încearcã o îmbogãtire a analizei, o tratare mai nuantatã, uneori o revizuire a teoriei lui Mackinder, pornind de la datele si achizitiile survenite între timp. Pãstrând însã aceeasi viziune globalã confirmatã de evolutia ulterioarã: „Este chiar mai necesar sã privim la lumea de astãzi ca la un întreg, întrucât ea este unificatã nu numai de cãtre transportul maritim, ci si de cel aerian.“ Spykman este impresionat si de finalitatea analizei geografului englez, care atrage atentia responsabililor cu politica externã britanicã sã previnã ridicarea unei puteri dominatoare pe continentul european si, mai ales, constituirea unei aliante militare între Germania si Rusia. Recomandarea lui Mackinder va fi preluatã si extinsã de cãtre Spykman la nivel eurasiatic: „Chi ar dacã, în momentul de faþã, productivitatea industrialã a Lumii Noi o egaleazã pe cea a Lumii Vechi, Statele Unite sar gãsi ele însele irezistibil încercuitede o fortã superioarã dacã ar trebui sã fie confruntate cu o zonã de coastã eurasiaticã unitã. Principalul lor obiectiv, atât în timp de pace, cât si în timp de rãzboi, trebuie sã fie acela de a preveni unificarea centrelor de putere din Lumea Veche într-o coalitie ostilã intereselor americane.“Dupã cum se poate observa, diferenta este de scarã, de proportii: Mackinder gândeste jocul strategic la nivel preponderent european si din perspectiva superputerii secolului al XIX-lea, Anglia, Spykman la nivel planetar si din perspectiva Statelor Unite. Pentru a fixa noua evaluare, Spykman foloseste si alte concepte. Ceea ce la Mackinder era inner crescent (inelul interior), la Spykman devine rimland (þãrm), ceea ce la autorul englez era outer crescent (inelul exterior), la cel american devine off-shore (teritorii maritime), denumiri care ar defini mai limpede realitatea geograficã. În plus, Spykman vorbeste regiuni si de o „autostradã circumferentialã“, formatã din „mãrile mediteraneene“ cuprinse între diferitele de coastã alemaritimã continentului si care leagã totul într-o „centurã maritimã“. Teoria rimland-ului s-a impus si în urma eforturilor Statelor Unite de a ajuta Rusia în cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Ceea ce însemna posibilitatea de a ajunge în zona Heartland-ului, deci accesul la trecerile spre aceastã regiune. Mai ales cã nu erau disponibile decât cele dinspre Oceanul Înghetat si cele dinspre Oceanul Indian. Teoria lui Mackinder care accentua importanta estului Europei (acum ocupat de germani) în controlul Heartland-ului devenea cu totul insuficientã. Chiar inacceptabilã, si Spykman o spune deschis:
„Formula lui Mackinder «Cine stãpâneste Europa de Est, stãpâneste Heartland-ul, cine stãpâneste Heartlandul…» este falsã. Dacã ar fi sã gãsim un slogan pentru politica de putere a Lumii Vechi, acesta ar trebui sã fie: «Cine stãpâneste rimland-ul stãpâneste Eurasia; cine stãpâneste Eurasia controleazã destinele lumii întregi» . N. Spykman este de acord cu viziunea lui Mackinder potrivit cãreia Eurasia reprezintã o pozitie-cheie pentru cucerirea si dominarea lumii. Numai cã Spykman considerã decisiv pentru controlul inimii lumii (Heartland) controlul tãrmurilor. Controlul zonei de coastã care încercuieste zona-pivot neutralizeazã forta acesteia. Care sunt argumentele pe care se sprijinã autorul?
–masa compactã de pãmânt eurasiatic este prea întinsã si, în ultimã instantã, foarte greu de controlat; –zona de coastã are numeroase cãi de comunicatie înspre regiunea eurasiaticã propriu-zisã, inclusiv albiile râurilor; –aproximativ douã treimi din populatia lumii locuiesc în zonele de coastã ale Eurasiei;
–în sfârsit, aceastã fâsie de pãmânt care încercuieste Eurasia este mult mai ospitalierã, comparativ cu alte regiuni din interiorul continentului, greu accesibile si cu o climã asprã.
Saul Cohen și teoria spațiilor globale
Fost presedinte al Asociatiei Geografilor Americani, Saul Cohen sustine cã, astãzi, lumea este dispusã într-o ierarhie geopoliticã ale cãrei elemente, în ordine descrescãtoare, sunt: spatiile geografice globale (realms), regiunile, natiunile-state si unitãtile subnationale. Existã, potrivit autorului american, douã asemenea spatii geografice globale: spatiul maritim si cel continental. Cel maritim este mai deschis schimburilor comerciale si în general ideii de schimb, pe când cel continental este, prin forta lucrurilor, orientat cãtre el însusi. La rândul lui, fiecare spatiu global contine câteva regiuni distincte. În zona maritimã putem identifica mai multe asemenea regiuni: America de Nord si zona caraibianã, Europa maritimã si Maghrebul, Asia de coastã si Africa subsaharianã. De notat cã America de Sud, Africa si Asia de Sud se întind în afara acestor zone globale, formând ceea ce Cohen numeste „a patra sferã de marginalitate“. Shatterbelts (zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spatii mari continentale si maritime) – Orientul Mijlociu. Gateways – Europa de Est
Alex de Seversky și teoria puterii aeriene
Nãscut în Rusia, Alexander de Seversky activeazã în marina rusã în Primul Rãzboi Mondial. Are o misiune în 1918 în SUA si solicitã azil în aceastã tarã, unde se stabileste definitiv. Primeste cetãtenie americanã în 1927. În 1942 publicã lucrarea A Victory through Air Power, în care criticã subestimarea de cãtre Aliati a aviatiei ca instrument indispensabil rãzboiului modern si fãrã de care nici o victorie decisivã nu poate fi obtinutã. Strategia modernã nu poate fi conceputã fãrã o aviatie modernã. În 1950 publicã o altã lucrare, Air Power: Key to Survival, în care încearcã sã demonstreze cã puterea aerianã are o superioritate netã comparativ cu cea terestrã si maritimã si în care sugereazã cã SUA trebuie sã-si dezvolte capacitãtile aeriene si sã renunte la bazele navale de peste mãri, foarte costisitoare, sau sã le reducã
numãrul. Alexander de Seversky utilizeazã notiunea de areal de dominare aerianã si considerã cã arealele de dominare aerianã ale celor douã superputeri ale momentului se suprapuneau peste zona polarã nordicã; aceastã zonã era vãzutã de autor drept „aria de decizie“. Speciali stii considerã cã eforturile fãcute de cãtre SUA si fosta Uniune Sovieticã pentru controlul aerian al acestei zone au pornit si de la studiile si concluziile lui Seversky.
Zbigniew Brezinski – o geostrategie pentru Eurasia
Semnificatia geopoliticã a supracontinentului eurasiatic este mai vizibilã dacã o comparãm cu forta si ponderea puterii americane. O forþã difuzã, o fortã departe de a-si fi pus în valoare potentialul, Eurasia este singura putere în mãsurã sã se opunã, cu sanse reale, Statelor Unite. Forta conjugatã a continentul depãseste considerabil forta Statelor Unite. Iatã datele care recomandã Eurasia drept o putere predominantã a lumii de azi. Eurasia a reprezentat „casa“ pentru cele mai dinamice si mai hotãrâte state dea lungul istoriei.
De la Ginghis Han pânã la miracolul economic asiatic contemporan, toatã aceastã evolutie ne aratã cã statele cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice si mai populate pretendente la statutul de puteri regionale, China si India, se situeazã în acest spatiu. Cei mai potenti challengeri economici si politici pentru America provin din zona eurasiaticã. Urmãtoarele cele mai puternice sase economii dupã SUA functioneazã pe acest supercontinent. Eurasia detine 75% din populatia lumii, 60% din PNB-ul mondial si 75% din resursele energetice ale globului. În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit pânã acum, Brzezinski afirmã: „cine dominã Eurasia dominã aproape automat Orientul Mijlociu si Africa“.
Brezinski recomandă pluralismul geopolitic pentru această zonă a lumii, în vederea împiedicării formării unor coaliții ostile intereselor americane.
