UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE
REGALITATEA ÎN EGIPTUL ANTIC
Studentă ILIE LILIANA Specializarea ISTORIE Anul I
Galaţi 2010
2
Cuprins I. Faraonul. II. Sfârşitul epocii predinastice şi perioada arhaică sau Epoca prethinită şi thinită. III. Imperiul Vechi. IV. Prima Perioadă Intermediară. V. Imperiul de Mijloc. VI. A Doua Perioadă Intermediară. VII. Imperiul Nou. VIII. Decăderea. IX. Epoca Tardivă. X. Dominaţia persană. XI. Alexandru cel Mare şi dinastia Lagidă.
3
I. Faraonul Faraonul era un zeu care cârmuia statul egiptean, cel puţin în Imperiul Vechi, singurul element de legătură între muritori şi lumea zeilor, fiind considerat fiu al zeilor. Originea divină a faraonului se reflecta mai ales în numele său, căci orice rege egiptean trebuia să poarte cinci nume care erau luate de faraon în ziua încoronării sale: 1. Primul era Horus, care îl reprezenta pe faraon drept o întrupare a zeului erete Horus. 2. Al doilea nume, aşa-zisul nume nebty sau “cele două doamne” afirma că regele se identifica cu persoana a două zeiţe, prima fiind zeiţa vultur Nekhebet a Egiptului de Sus din oraşul ElKab, a doua fiind zeiţa-cobra Buto din oraşul Dep, situat în Egiptul de Jos. Este posibil ca faraonul Menes, unificatorul imperiului, să fi fost primul care a luat titlul de nebty simbolizând prin aceasta unirea celor două regate egiptene de nord şi de sud. 3. Al treilea nume era aşa-zisul “numele lui Horus de aur”. 4. Prenumele faraonului era o denumire care avea în componenţa ei numele zeului Ra; de exemplu: “Neb-maat-Ra – stăpân al adevărului este Ra” care reprezenta prenumele faraonului Amenofis al III-lea. Atât prenumele cât şi numele erau încadrate într-un aşa-zis cartuş, iniţial o frânghie magică ce avea rolul să protejeze pe faraon.1 5. Numele faraonului era de regulă cel purtat înainte de întronarea sa dar era precedat de o formulă care avea semnificaţia “fiul lui Ra”. Aşadar numele faraonului însuşi afirma de la început că acesta este personificarea mai multor zei. Pe de altă parte i se spunea în mod curent “zeul cel bun” sau stăpânul celor două ţări, sau mai ales din respect şi teamă, nu i se pronunţa numele ci se spunea “casa cea mare”. Astfel originea divină a faraonului era proclamată chiar prin numele sale.2 Totuşi supuşii nu au fost întotdeauna convinşi de divinitatea faraonului şi o dovadă o constituie răscoalele, conspiraţiile făcute împotriva lui, dar mai ales 3 uciderea unor faraoni în urma unui complot urzit de către curteni.4 Încoronarea faraonului cuprindea trei ceremonii principale: 1. Scularea regelui din sud şi scularea regelui din nord; 2. Reunirea celor două ţări; 3. Procesiunea din jurul zidului. Ceremonia se desfăşura într-un palat sau în edificii ale regelui unde se instala decorul adecvat.5 Regele Egiptului de Sus purta pe cap o coroană albă, formată dintr-o cască înaltă, cilindrică ce se îngusta spre vârf având însă la capătul ei un glob. 6 Numele regelui era nswt iar titlul său se scria cu o hieroglifă care indica o plantă liliacee.7 În Deltă, ca rege al Egiptului de Jos, domnea un suveran care purta o coroană roşie, o togă plată puţin înălţată înapoi printr-o hampă verticală, la începutul căreia o baghetă subţire, terminată printr-o spirală, era înfiptă oblic. Acest rege se numea bity iar numele său se scria printr-un semn ca o albină. 8 Cele două nume adăugate faraonilor vin de la faraonul Udimu din dinastia I.9 După unirea celor două regate sub un singur faraon, cele două coroane au fost reunite într-una singură pe care egiptenii o numeau psent.10 Regii mai purtau pe partea superioară a frunţii un şarpe cobra, care reprezenta pe zeiţa Buto, acesta fiind un simbol al domniei.11 Odată încoronat faraonul trăia o viaţă de zeu printre oameni, adică era înconjurat de un număr nemăsurat de mare de ritualuri, de ceremonii, de acte magice în fiecare ceas al existenţei sale, întocmai ca un zeu adorat într-un templu. Costumul faraonului trebuia să arate limpede demnitatea celui ce îl purta şi să fie mult mai fastuos decât al dregătorilor, prinţilor sau rudelor regelui. Regele nu apărea niciodată în public cu capul gol, el purta totdeauna un acoperământ al capului, iar părul său era tăiat scurt tocmai pentru a se putea schimba uşor. La război faraonul purta pe cap o cască albastră, rotundă, cu un uraeus (şarpe cobra) în frunte şi două banderole în spatele gâtului. Ţinuta ceremonială a faraonului comporta o barbă falsă, care era prinsă la coroană prin ataşe.12 Regele mergea adesea desculţ dar purta şi sandale de metal, de piele sau de răchită. La gât regele avea salbe din perle sau din podoabe de aur, un pectoral de aur masiv care înfăţişa un templu cu faţada sa, iar la glezne şi la mâini purta brăţări. Faraonul locuia într-un palat înaintea căruia se înălţa un stâlp mare pe care fluturau embleme şi steaguri, alteori înaintea palatului se vedeau obeliscuri.13
4 Faraonul era adesea reprezentat cu cap de sfinx, adică având un cap de om pe un trup de leu şi labele strânse peste trupurile duşmanilor Egiptului. În cursul dinastiilor a V-a şi a VI-a divinizarea faraonului ca zeu în viaţă capătă o mare însemnătate; faraonul, “fiu al lui Ra”, este singurul care poate avea legături directe cu zeii, numai el – care e asemenea lor – poate oficia ritualul de aducere de daruri, ofrande zeilor. În textele piramidelor se descrie cu amănunte cum faraonul mort revine la viaţă. 14 Teoretic, modul în care regele îşi petrecea timpul în fiecare zi era hotărât prin lege şi nu era lăsat la bunul său plac. Imediat ce se deştepta el trebuia să citească mai întâi scrisorile trimise de pretutindeni, pentru a-şi putea orândui treburile obşteşti, să aducă jertfe zeilor etc.15 Regele nu putea să vorbească într-un proces, nici să ia o hotărâre pentru binele ţării, nici să dea pedepse după bunul plac, ci numai după legile stabilite pentru fiecare încălcare. 16 Practic, regimul politic al faraonilor a fost o tiranie cumplită în mai tot cursul istoriei egiptene, Egiptul cunoscând multiple revolte ale claselor oprimate din cele mai vechi timpuri.17 Când regele dădea audienţe se urca pe un tron înaintea porţii palatului său. Esenţa puterii sale era de a “da porunci” şi de a “face judecăţi”. Dând porunci el “emitea cuvinte” care erau “puse” în scris de scribi şi constituiau “poruncile regale”, adică decrete scrise pe tablete sau pe papirus şi gravate apoi pe stele. Prin aceste cuvinte regele făcea cunoscută dreptatea (maat) sau “ce este drept”. Egiptenii afirmau că faraonul “spune ce este şi face să fie ce nu este încă”. Chiar după moartea sa, în cer, faraonul continua să-şi exercite funcţia de judecător. Supuşilor, regele le vorbea prin crainici, purtători ai cuvintelor sale.18 Când regele ieşea din palat era de obicei purtat întrun fotoliu, pe braţele mai multor curteni, sau călătorea în corabia regală precedat de mesageri care vesteau venirea zeului-rege.19 Hrana era simplă, regele mâncând doar carne de viţel şi de gâscă, iar băutura lui era numai vinul.20 Regele nu avea voie să mănânce nici un fel de peşte (peştele fiind o vieţuitoare stăpânită de Seth), dar nici carne de berbec.21 Faraonul era centrul magic al rodniciei Văii Nilului şi de cultul pe care îl îndeplinea el, adorând pe zeii, strămoşii şi părinţii săi, depindea roada ogoarelor. De aceea în chip obligatoriu, faraonul participa efectiv la toate ritualurile legate de viaţa agricolă a ţării. Tot astfel faraonul începea cel dintâi pregătirea ogoarelor pentru aruncarea seminţelor. Faraonul de asemenea secera primul snop cu o seceră de aur la marea sărbătoare a secerişului.22 Regii răspundeau şi de starea recoltelor, de sănătatea populaţiei, putând fi traşi la răspundere pentru seceta sau molima care s-ar fi abătut asupra ţării. De aici provine şi obiceiul (la unele triburi din Africa) de a omorî regii, care dădeau semne de bătrâneţe, sau după ce domniseră un număr de ani, şi de a-i înlocui cu un urmaş tânăr.23 În Egiptul antic faraonul nu era ucis, ci se celebra un ritual magic, o ceremonie solemnă numită heb-sed atunci când faraonul domnise un număr mare de ani, ritualul putându-se repeta în cursul domniei aceluiaşi faraon. Scopul aceste ceremonii era să dea o vigoare nouă faraonului, să-i sporească vitalitatea; prin moartea simulată şi învierea sa faraonul era considerat ca renăscut din morţi la altă viaţă.24 Faraonii au fost întotdeauna căpetenii militare viteze care au mers în fruntea oştirilor lor împotriva cotropitorilor străini.25 Înainte de perioada denumită Imperiul Nou, până în secolul al XVIlea, funcţia de căpetenie a judecătorilor era deţinută de către rege.26 Începând cu dinastia a V-a faraonii au început să se intituleze “fii ai lui Re”.27 În Egipt nu faraonul era cel care îi zdrobea pe duşmani, ci divinitatea îi permitea acestuia să învingă.28 Conform altor relatări, când un rege se stingea din viaţă, toţi locuitorii Egiptului îşi arătau jalea ce i-a cuprins. Poporul îşi sfâşia hainele, templele se închideau, nu se mai aduceau jertfe şi nu se mai prăznuia nici o sărbătoare, vreme de şaptezeci şi două de zile. În tot acest timp egiptenii nu mâncau nici carne şi nimic ce a fost viu, nu se atingeau de mâncăruri pregătite din grâu etc.29 De fapt mormintele faraonilor au fost mai toate jefuite, iar unele au fost sistematic distruse de populaţia răsculată, cum s-a întâmplat cu cele ale faraonilor din Imperiul Vechi (2900-2000 î.Hr.), spre sfârşitul acestuia, când a avut loc o mare răsturnare socială.30 La moartea lor, faraonii din Imperiul Vechi aveau două morminte dintre care unul nu conţinea mumia defunctului rege, era deci un cenotaf, dar exista un mormânt pentru Egiptul de Sud şi unul pentru Egiptul de Nord pentru acelaşi faraon. De câte ori se produceau răscoale, răzmeriţe sau invazii străine, Egiptul avea tendinţa să se despartă iarăşi în cele două regate, care renăşteau fiecare sub alt faraon. Împărţirea în două regate corespundea unei diviziuni geografice, economice şi etnice a ţării.31
5
II. Sfârşitul epocii predinastice şi perioada arhaică (3100-2780 î.Hr.) sau Epoca prethinită şi thinită32 În perioada imediat precedentă întemeierii Primei Dinastii, Egiptul era divizat în două regate independente: un regat nordic, care includea Delta Nilului şi se întindea spre sud poate până în vecinătatea oraşului modern Atfih (Egiptul de Jos) şi un regat sudic cuprinzând teritoriul dintre Atfih şi Gebel es-Silsila (Egiptul de Sus).33 Graniţa între aceste două regate, care au existat în epoca preistorică, se afla aproape de Memfis. Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot timpul domniei faraonilor. Legătura între aceste două regate autonome a fost totdeauna faraonul, care era rege şi al sudului şi al nordului.34 Reşedinţele regilor se crede că erau situate la Pe, în nord-vestul Deltei, şi la Nekhen (Hierakonpolis), pe malul vestic al Nilului, aproape de Edfu. Cele două locaţii deţineau, cel puţin în vremuri istorice, importante sanctuare ale zeului-şoim Horus, zeitatea protectoare a conducătorilor.35 Manetho vorbea despre predecesorii regilor Primei Dinastii ca fiind “Spiritele celor morţi, Semizeii”.36 În Canonul Roial de la Torino ultimii conducători predinastici sunt ambii numiţi ca “Spiritele care erau Adepţii lui Horus” şi “Adepţii lui Horus”.37 Din perioada predinastică doar despre doi regi, ambii din Egiptul de Sus, sunt cunoscute informaţii contemporane acestora, unul purtând numele de Ka iar celălalt fiind indicat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion. Totuşi, nu se ştie exact dacă Ka este citirea corectă a acestui nume.38 Scorpionul este primul rege despre care se cunosc orice detalii istorice, datorită descoperirii de la Hierakonpolis a unor fragmente dintr-un cap de buzdugan din calcar decorat cu scene în relief comemorând episoade simbolice din viaţa sa.39 Se pare că acest rege din sud a încercat să unifice cele două regate. Această tentativă de unificare a fost încununată prin victoria regelui din sud, a cărui autoritate s-a întins apoi până la Tura, la nord de Memfis.40 Astfel, Scorpionul, Ka, Crocodilul etc. sunt consideraţi reprezentanţii “dinastiei 0”.41 Epoca thinită cuprinde primele două dinastii ale Egiptului.42 Regele Scorpion a avut ca succesor un rege (al Egiptului de Sus) al cărui nume se poate citi Narmer43 şi care a fost fondatorul dinastiei I.44 Prima dinastie conţine opt sau şapte regi (după cum îl socotim pe Narmer: fondator al ei sau simplu precursor): Narmer, Aha, Djer, Uadji (sau Djet), Den (sau Udimu), Adjib, Semerkhet şi Ka. Aceste nume, furnizate de monumente, nu coincid cu listele regale compilate mai târziu, nici cu cele ale lui Manethon. Se pare că sub domnia faraonului Aha a fost fondat Memphis, capitala Imperiului Vechi.45 “Preoţii spuneau ca Min (Menes), întâiul rege al Egiptului, a făcut prima îndiguire a oraşului Memfis.”46 Numele primului rege legendar cunoaşte numeroase variante şi s-ar putea să fie vorba în realitate despre Narmer, primul rege istoric din prima dinastie.47 Acest rege a terminat unificarea celor două regate, din sud şi din nord, iar peripeţiile acestei victorii sunt descrise pe o mare placă votivă de schist verde în formă de scut. Pe verso această paletă îl arată pe regele Narmer purtând coroana roşie a regatului din Deltă, reprezentând dovada victoriei sale şi a unificării celor două regate. După aceste reprezentări, dar şi altele, s-ar părea că cel ce a unificat cele două regate a fost regele Narmer şi nu Menes, cum se afirma în mod tradiţional şi cum scrie Manethon. De aceea este foarte plauzibil să se identifice regele Narmer cu regele Menes.48 Un alt rege din dinastia I a fost Adjib. Deşi numele acestuia a fost şters de pe toate monumentele de către succesorul său Semerkhet, acesta nu a rămas necunoscut datorită celebrei pietre de la Palermo care consemnează toţi faraonii. Acest obicei a fost practicat de-a lungul timpului şi de alţi faraoni datorită credinţei că numele este legat de persoana care îl poartă într-un chip magic, iar distrugerea numelui reprezintă distrugerea însăşi a persoanei vii, dacă trăieşte pe lumea aceasta, a răposatului în lumea lui Osiris, dacă a murit.49 Din dinastia I s-a început pacificarea internă, căci Nordul nu părea să se fi resemnat cu dominaţia suveranilor originari din Sud.50
6 “Preoţii mi-au înşirat ... numele altor trei sute treizeci de regi, urmaşii lui Min. ..., au fost optsprezece bărbaţi etiopieni şi o femeie băştinaşă, toţi ceilalţi au fost bărbaţi egipteni.”51 A doua dinastie numără şapte regi conform monumentelor descoperite şi nouă conform listelor regale: Hotepsekhmui, Nebre, Nineter (numit şi Neterimu), Weneg, Senedj, Peribsen, Khasekhem şi Khasekhemui.52 Unul din regii dinastiei a II-a thinite şi-a schimbat numele de Horus (care este cel mai vechi din titulatura faraonilor) cu numele de Seth. El a pus să se deseneze deasupra incintei stilizate a palatului regal, în care se înscrie numele faraonului, nu un şoim (care-l53 reprezenta pe Horus), ci animalul lui Seth (care îl figura pe acest zeu). Faptul pare a fi unic în toată istoria Egiptului.54 Ultimul rege din a II-a dinastie thinită a fost Khasekhemui, care a încercat să concilieze revoluţia religioasă a regelui Peribsen, adorator al lui Seth, cu adorarea lui Horus. Această politică de împăcare a celor două orientări religioase nu a fost urmată de succesorii acestor faraoni, care nu au admis schimbarea divinităţilor protectoare ale Egiptului de Sus.55 Primele două dinastii reprezintă epoca de cristalizare a civilizaţiei egiptene, transformând această civilizaţie potentă într-un regat unificat politic.56
III. Imperiul Vechi (cca. 2700-cca. 2160 î.Hr.)57 Amenemhet I a împărţit Egiptul în 36 de nome; numărul acestora a variat, astfel că în epoca Imperiului Vechi (cam pe la 2800 î.Hr.) erau 38 sau 39, iar ulterior au ajuns la 42.58 Zoser, primul faraon din dinastia a III-a59 (2778-2723 î.Hr.)60, a purtat războaie împotriva beduinilor şi a negrilor din Nubia şi Kuş. Tot el a făcut o mare expediţie militară în Sinai pentru a ocupa minele de aramă de aici.61 Djeser, al doilea rege al dinastiei a III-a, dinastie cu care începe această epocă, a fost probabil fiul lui Khasekhemui, ultimul rege al dinastiei a II-a. Faptul cel mai important al domniei lui Djeser, cel care de altfel marchează începutul Imperiului Vechi, este deplasarea centrului politic de la Abydos la Memphis; de aceea Imperiul Vechi este uneori denumit şi “Imperiul memphit”.62 Djeser a pus să se construiască o piramidă în trepte lângă Memphis, la Saqqara. Se pare că în timpul domniei lui Djeser, complicându-se administraţia regală, faraonul şi-a asociat un prim ministru cu numele de Imhotep, pentru a-l ajuta. Djeser, continuând politica primei dinastii, a împins expansiunea sa militară către Nubia. Sfârşitul celei de-a III-a dinastii este foarte puţin cunoscut. Nu se ştie aproape nimic despre ceilalţi trei regi ai săi: Sanakht-Nebka, Khaba, Neferka şi în sfârşit Hu sau Huni (Fierarul).63 Dinastia a IV-a (2723-2563 î.Hr.)64 a debutat cu domnia lui Snefru, succesorul lui Huni, fiind dinastia constructorilor marilor piramide.65 Snefru a făcut şi el o expediţie în Sinai şi a fortificat minele de aramă care au devenit, astfel, o proprietate definitivă a Egiptului.66 Pentru a întări frontierele Egiptului, Snefru a construit un zid mare la sud şi la nord. Regele Snefru a pus să i se construiască două piramide, la Daşur (puţin mai la sud de Saqqara, aproape de Cairo) şi la Meidum, amândouă construite, ca şi piramida regelui Djoser de către Imhotep.67 “... ajungând rege Keops68 (în egipteană Hufu,69 faraon din dinastia a IV-a, mileniul al III-lea î.Hr.), peste ţară s-au abătut tot felul de rele. Keops, după ce a închis mai întâi toate templele, i-a oprit pe egipteni să mai aducă jertfe, apoi le-a poruncit tuturor egiptenilor să muncească pentru el.”70 Acest Keops, a domnit71 cincizeci de ani72 şi a înălţat cea mai mare dintre cele trei piramide73 care se află la Gizeh, lângă Cairo (fostul Memfis).74 Chinurile istovitoare la care au fost supuşi, vreme de zeci de ani, locuitorii Egiptului pentru construirea acestor piramide, i-au făcut pe aceştia să-i urască de moarte pe faraoni, astfel că nici numele lor nu îl pronunţau, considerându-l ca pe un nomen odiosum (“nume vrednic de ură”).75 “După moartea lui, i-a urmat la tron fratele său, Kephren76 (în egipteană Hafra,77 a fost, se pare, fratele lui Dedephra, succesorul, amintit de documente, al lui Keops, şi nu fratele lui Keops; Kephren face parte din dinastia a IV-a, mileniul al III-lea î.Hr.), care s-a purtat întru totul aidoma cu înaintaşul său.” Kephren, ..., a domnit cincizeci şi şase de ani. “Toate acestea fac la un loc o sută şase ani, timp în care egiptenii au fost bântuiţi de tot soiul de rele, iar templele, care fuseseră închise, nu s-au mai deschis atâta amar de vreme.”78 Kephren a construit cea de a doua piramidă, asemănătoare celei dintâi dar ceva mai mică. Cu toate că ambii regi şi-au înalţat piramidele pentru ca să le fie lor mormânt, nici
7 unul n-a fost îngropat acolo. Ei au poruncit rudelor să-i îngroape, pe furiş, într-un loc unde nimeni să nu-i ştie, pentru ca trupurile lor să nu fie smulse din mormânt de către mulţimile răzvrătite din cauza muncilor grele la care fuseseră supuse.79 După Kephren a domnit Mykerinos80 (în egipteană Menkaura,81 din dinastia a IV-a, mileniul al III-lea î.Hr.), fiul lui Keops. “Acestuia nu i-au fost pe plac faptele tatălui său; ... a deschis templele şi a îndemnat poporul ... să-şi vadă de munca câmpului şi să aducă iarăşi jertfe.”82 Mykerinos s-a apucat să construiască cea de a treia piramida, stingându-se însă din viaţă mai înainte de a se fi sfârşit lucrarea.83 Cei trei succesori ai lui Snefru: Kheops, Khefren şi Mikerinos sunt consideraţi, de unii istorici, tiranii care şi-au zdrobit poporul sub povara corvezilor. În realitate, cultul funerar al acestor suverani s-a perpetuat până la cucerirea macedoneană, ceea ce contrazice aşa-zisa reputaţie de regi detestaţi. În afară de expediţiile în Sinai ale lui Kheops, nu se ştie nimic despre activitatea militară a regilor din această dinastie. Nici măcar ordinea84 faraonilor acestei dinastii nu este sigură.85 “După Mykerinos, ..., peste Egipt a ajuns rege Asychis.”86 Numele este necunoscut în listele de faraoni; se pare că ar putea fi vorba de Aseskaf, un urmaş al lui Menkaura, din dinastia a IV-a, mileniul al III-lea î.Hr.87 Este incert încă locul unde se plasează domnia regelui Didufri. Se crede că cel de-al doilea fiu al lui Kheops ar fi uzurpat puterea, după ce l-a omorât pe fratele său. El însuşi asasinat, ar fi fost înlocuit de Kephren. Cât despre ultimii regi ai dinastiei, Bicheres, Sebercheres, Thamphthis, menţionaţi de Manethon, în afară de Sebercheres (Shepseskhaf în inscripţii) nu se ştie nici măcar dacă au existat.88 În dinastia a V-a (2510-2350 î.Hr.)89 faraonii au sporit politica lor de jaf şi de cucerire în afara hotarelor Egiptului, considerând că trebuie să-i stăpânească pe libieni, pe nubieni şi pe beduini (asiatici, după cum îi numeau egiptenii).90 Faraonii Sahure, Niuserre, Menkauhor şi Djedkare ai întreprins expediţii în Sinai.91 Dinastia a VI-a (cca. 2350-cca. 2190 î.Hr.) a debutat cu regele Seheptaui Teti despre care nu se cunoaşte nimic, la fel ca şi despre succesorul său Userkare, acesta din urmă având o foarte scurtă domnie. Despre Pepi I ştim că a construit numeroase temple, a avut fii care i-au succedat la tron, a emis decrete de statornicire a organizării religioase, a supravegheat cu atenţie Nubia şi a pregătit numeroase expediţii împotriva asiaticilor. Cel dintâi urmaş al lui Pepi a fost fiul său Merenre I, care a domnit cinci sau şase ani. Merenre a început, se pare, politica de colonizare a Nubiei, care avea să se încheie în timpul succesorului său, Pepi al II-lea, fratele său vitreg în vârstă de şase ani. Domnia acestuia a fost cea mai lungă din istoria Egiptului: ea a durat şaptezeci şi unu de ani. 92 Cu domnia lui Pepi al II-lea a început decăderea Imperiului Vechi. Poate din cauza domniei foarte lungi şi vârstei înaintate, regele nu a mai avut energia necesară pentru menţinerea unităţii statului, care se baza exclusiv pe persoana sa. Conform lui Manethon, după Pepi al II-lea au domnit un rege şi o regină, Merenre al II-lea şi Nitokris, însă nu se cunoaşte altceva despre ei.93 Imperiul Vechi, care a luat sfârşit odată cu dinastia a VIII-a, a fost o perioadă de mare prosperitate internă. A fost, fără îndoială, apogeul puterii faraonice. Regele era, în toată puterea cuvântului, Zeul pe Pământ, era temut şi ascultat. Marea realizare a acestei perioade a fost recucerirea Nubiei.94
IV. Prima Perioadă Intermediară (cca. 2160-2065 î.Hr.)95 Pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârşitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea, adică circa 300 de ani. Pentru alţi egiptologi prima perioadă intermediară ar avea o durată mult mai scurtă, între 2263-2220 î.Hr., după care Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea existând regate separate în sud şi în nord.96 Cea de a VII-a dinastie, care a durat cu totul 70 de zile, numără la Manethon, 70 de regi.97 Cea de a VIII-a dinastie, foarte puţin cunoscută, a avut un mare număr de regi care s-au succedat unul după altul cu repeziciune.98 Aceasta ar număra între 18 şi 32 de faraoni care, poate, au stăpânit simultan, împărţindu-şi oligarhic puterea. A VIII-a dinastie memphită a luat sfârşit în împrejurări obscure către anul 2220 î.Hr.99 Conform anumitor datări dinastiile a VII-a şi a VIII-a au fost contemporane (cca. 2263-2220 î.Hr.).100 În acel moment, Egiptul se afla împărţit în trei părţi: la nord Delta, care era în mâinile “asiaticilor”, beduinii care invadaseră şi cuceriseră această regiune; în
8 centru Egiptul de Mijloc, unificat sub domnia unor faraoni ce domneau la Herakleopolis şi se proclamau faraoni ai Egiptului de Jos şi de Sus; în fine, în sud erau monarhicani care domneau la Teba. Regii din Teba însă s-au închinat în faţa puterii faraonilor din Memfis şi din Herakleopolis vreme de mai bine de un secol. Către anul 2130 î.Hr. unul din ei s-a proclamat rege al Egiptului de Sus şi de Jos, iar hotarul dintre regatul de sud şi cel de nord trecea prin oraşul This. Astfel în Egipt existau două dinastii paralele: cea care avea drept capitală Herakleopolis, unde a domnit Merikare, şi dinastia tebană, Delta rămânând multă vreme în mâinile “asiaticilor”. Între aceşti faraoni s-au purtat lupte şi bătălii repetate, dar se ştie cu certitudine că spre anul 2050 î.Hr. întreg Egiptul du Sus şi de Jos a fost unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.101 “Dacă nu ţinem seama de Deltă, Egiptul părea a fi revenit la perioada preistorică, cu un grup de nome în Nord şi în Egiptul Mijlociu şi un altul în Sud” (Jean Vercoutter). Conducătorii din Egiptul Mijlociu (dinastiile herakleopolitane) au fost Kheti I, II şi III şi Merikare, însă în mod sigur au mai existat alţi regi ale căror nume nu le cunoaştem iar cei din sud, de la Theba, poartă numele de Antef sau Mentuhotep.102 Dinastia a IX-a din Herakleopolis a fost instaurată de către Kheti I, iar dinastia a X-a herakleopolitană este contemporană cu debutul dinastiei a XI-a.103 Dinastiile a IX-a şi a X-a au fost contemporane (cca. 2222-2070 î.Hr.).104 Această perioadă este caracterizată prin decăderea puterii centrale de la Memphis şi prin mişcări sociale. S-a presupus că originea decăderii puterii regale s-a aflat în faptul că, începând cu dinastia a V-a, demnitatea de guvernator de nomă a căpătat tendinţa de a deveni ereditară, reducând astfel autoritatea faraonului.105
V. Imperiul de Mijloc (2065-1785 î.Hr.)106 Şi în privinţa începutului Imperiului de Mijloc există controverse, unii istorici afirmând că începe cu dinastia tebană, contemporană cu regii de la Herakleopolis, alţii cu Mentuhotep al II-lea. Totuşi Imperiul de Mijloc începe cu dinastia a XI-a107 (cca.2160-cca.2000 î.Hr.)108, iar sub faraonii celei de a XI-a şi a XII-a dinastii s-a format un stat puternic şi centralizat care tindea să domine întreaga Africă de nord-est şi să-şi extindă stăpânirea şi în Siria şi Palestina.109 Conform altor datări Mentuhotep I (2065-2015 î.Hr.) ar fi fost cel care a reuşit să realizeze pacificarea Egiptului. Despre ultimii regi ai dinastiei, Mentuhotep al II-lea şi Mentuhotep al III-lea nu se ştie mare lucru, decât că domniile lor au fost scurte. În stadiul actual al investigaţiilor, pentru dinastia a XI-a thebană, există mărturii în legătură cu domnia a patru regi Mentuhotep. Opera esenţială a celei de-a XI-a dinastii a fost reunificarea ţării.110 Faraonii din Imperiul de Mijloc au făcut mari expediţii comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria de unde aduc minereuri, lemn, piei şi animale. Inscripţiile faraonilor din această epocă relatează despre numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Palestinei şi a sudului Siriei. Graniţa Egiptului a fost întărită de faraonii Imperiului de Mijloc la a doua cataractă, în apropiere de oraşul Semne.111 Nu se ştie în ce împrejurări s-a făcut trecerea de la dinastia a XI-a la dinastia a XII-a (20001785 î.Hr.)112, dar este cunoscut faptul că în timpul ultimilor regi ai dinastiei a XI-a a existat un vizir cu numele de Amenemhat, nume pe care l-a avut şi faraonul fondator al noii dinastii, ceea ce pare a indica faptul că a avut loc o uzurpare a puterii. Cea de-a XII-a dinastie este una dintre cele mai glorioase ale istoriei egiptene. Deşi originară din Theba, dinastia s-a instalat din nou în regiunea Memphisului, de unde putea mai uşor să guverneze ansamblul teritoriului.113 Amenemhat I (2000-1970 î.Hr.) s-a ocupat, se pare, în special de administraţie. Pentru a lua puterea, el s-a bazat pe nobilimea provincială, ceea ce explică o oarecare redobândire a independenţei acesteia. O conspiraţie de palat a pus brusc capăt domniei lui, fiul acestuia preluând puterea.114 Sesostris I (1970-1936 î.Hr.) a continuat politica tatălui său în Nubia. A împins expansiunea egipteană până la a treia cataractă luând în posesie minele de aur din regiune. 115 Sesostris şi-a asociat fiul cel mare la tron încă din timpul vieţii, obicei care a fost urmat şi de succesorii lui (cel puţin pentru istoria Regatului Mijlociu, astâzi nu se acceptă o coregenţă între tată
şi fiu ).116 Amenemhat al II-lea şi Sesostris al II-lea au avut domnii destul de şterse despre care se ştiu puţine informaţii.117
9 Sesostris al III-lea (1887-1850 î.Hr.) a fost unul dintre marii faraoni ai Egiptului. Cuceritor, el a avansat până în Palestina. S-a preocupat de întărirea teritoriului cucerit prin construirea de fortăreţe.118 Amenemhat al III-lea (1850-1800 î.Hr.), profitând de liniştea asigurată de campaniile militare ale tatălui său, s-a preocupat, se pare, în special de exploatarea agricolă şi economică a Egiptului.119 A XII-a dinastie s-a încheiat cu domniile fără glorie a unui rege şi a unei regine: Amenemhat al IV-lea şi Sebekneferure, despre care se ştie doar că în vremea lor s-a înregistrat decăderea rapidă a dinastiei.120
VI. A Doua Perioadă Intermediară (1785-1580 î.Hr.)121 Aceasta este, fără îndoială cea mai confuză şi mai puţin cunoscută epocă din istoria Egiptului. A existat tendinţa de a fi considerată foarte lungă (adunând cifrele date de Manethon pentru dinastiile a XIII-a, a XIV-a, a XV-a, a XVI-a şi a XVII-a care compun această perioadă se ajunge la un total de o mie optzeci şi trei de ani), în prezent se admite că ea nu a durat mai mult de două sute de ani, iar o teorie şi mai recentă reduce şi această cifră. Numărul mare de regi care au domnit în acest interval relativ scurt ar putea fi explicat prin faptul că dinastiile acestei epoci intermediare au existat în paralel, unele guvernând în nord, altele în Egiptul Mijlociu, iar ultimele în sud.122 Acum pot fi distinse trei epoci: mai întâi o perioadă dinastică, în cursul căreia regii egipteni au continuat să domnească singuri; apoi o perioadă de invazii şi uzurpare străină; în sfârşit, o perioadă de recucerire egipteană. Unii plasează momentul invaziei hyksoşilor încă în timpul dinastiei a XII-a.123 După ce hiksoşii au invadat Egiptul şi-au construit un oraş fortificat, Avaris124, întemeiat către anul 1730 î.Hr., adică la cincizeci şi opt de ani după sfârşitul dinastiei a XII-a125, în partea de răsărit a Deltei, au devenit regi. Cu timpul regii hiksoşi au ajuns să pună stăpânire şi pe Egiptul de Sus, dar nu şi-au putut consolida domnia la Teba. Regii hiksoşi au domnit mai bine de un secol în Egipt, incepând din secolul al XVIII-lea î.Hr. şi până în anul 1580 î.Hr. Lupta pentru izgonirea hiksoşilor a început de la Teba unde regele de acolo, Kames, a pornit război împotriva lor. Succesorul acestuia, Ahmosis I, este cel care i-a înfrânt pe hiksoşi pe deplin şi i-a izgonit din Deltă.126 Dinastiile a XIII-a şi a XIV-a au fost guvernate de ultimii regi autohtoni despre care se cunosc doar numele. Primul dintre reprezentanţii dinastiei a XIII-a, Amenemhat-Sebekhotep, pare să fi stăpânit întregul Egipt. Acelaşi lucru este posibil şi pentru urmaşul său imediat SeankhtauiSekhemkare. După aceşti doi faraoni, ordinea la tron devine dintre cele mai incerte şi nu se cunoaşte nici cât de mare a fost întinderea autorităţii succesorilor. Ei au fost atât de numeroşi încât unii istorici s-au întrebat dacă nu cumva ei erau “aleşi” pe timp limitat. Se pare că monarhia a avut tendinţa să se refugieze spre Sud şi că ea s-a instalat în regiunea thebană. Nu se cunoaşte nimic despre trecerea de la dinastia a XIII-a la dinastia a XIV-a. Ultimul faraon al celei de-a XIV-a dinastii, Nehesi (“Nubianul”) se considera vasal al hyksoşilor.127 Dintre cele şase nume de regi străini consemnate de Manethon, doar cinci au fost identificate pe monumentele egiptene. Acestea sunt: Chian, Apophis I, Apophis al II-lea, Aasehre şi Aakenenre-Apophis al III-lea (Apep sau Apophis este cel mai cunoscut rege hyksos, unicul cu acest nume, fiind al 5-lea faraon al dinastiei a XV-a. Datorită faptului că şi-a schimbat de mai multe ori numele de domnie, unii egiptologi au asociat fiecare nume al său cu un alt faraon al Egiptului). Perioada lor de domnie trebuie să fi însumat128 circa un secol, ocupând partea a doua a celei de-a Doua Perioade Intermediare. Ordinea succesiunii acestor regi este încă incertă, cu excepţia lui Apophis al III-lea, care a fost în mod sigur ultimul rege hyksos, întrucât domnea în Avaris atunci când a fost alungat de egipteni.129 În dinastia a XVII-a regii thebani, contemporani cu hyksoşii, au grupat în jurul lor nomele din sud. Aceşti regi purtau numele de Antef sau Sebekemsaf. Ei erau, în principiu, vasali ai regilor hyksoşi de la Avaris. Se pare că lupta deschisă împotriva invadatorilor străini a fost începută de al nouălea dintre aceşti regi ai Egiptului de Sus: Sekenenre-Taa.130 Fiul şi succesorul lui Sekenenre, Kamose, a reuşit să învingă armata hyksoşilor lângă Hermopolis şi a continuat ofensiva spre nord. Fratele şi succesorul lui Kamose, Ahmosis, a eliberat în totalitate pământul egiptean. El a fost şi fondatorul
10 dinastiei a XVIII-a. Cu această victorie a luat sfârşit a Doua Perioadă Intermediară şi a început Imperiul Nou, sau al Doilea Imperiu Theban.131
VII. Imperiul Nou (1580-1200 î.Hr.)132 Cu Ahmosis I a început133 dinastia a XVIII-a (1580-1320 î.Hr.)134 şi Imperiul Nou135, dar tot cu el s-a încheiat dinastia a XVII-a.136 Imperiul Nou este caracterizat prin reluarea politicii de cuceriri şi de anexiuni teritoriale.137 Ahmosis (1580-1558 î.Hr.) a avut o apetenţă pentru construcţia de noi sanctuare138, a reanexat Nubia, a dirijat trei campanii militare în Ţara Kush, iar spre sfârşitul domniei a condus o a doua expediţie în Fenicia.139 Amenophis I, fiul lui Ahmosis, a continuat opera tatălui său, a construit numeroase temple şi a efectuat o campanie în Nubia.140 Thuthmes I (1530-1520 î.Hr.), fiul nelegitim al lui Amenophis141, a avansat spre sud ajungând până la a patra cataractă. În Siria a atins Eufratul, unde a ridicat o stelă ce marca frontiera.142 Thuthmes al II-lea (1520?-1505 î.Hr.), tot un bastard, s-a căsătorit cu propria soră vitregă, fiica legitimă a lui Thuthmes I: Hatshepsut. A înăbuşit două revolte, una în Ţara Kush, cealaltă în Siria.143 Când Thuthmes al III-lea, fiul nelegitim al lui Thuthmes al II-lea, a fost proclamat rege el era încă foarte tânăr, astfel încăt mătuşa sa, Hatshepsut, soţia lui Thuthmes al II-lea, a devenit regentă. 144 Hatshepsut şi-a surghiunit nepotul şi a condus ţara timp de douăzeci şi doi de ani. Domnia ei a fost calmă din punct de vedere militar, poate pentru că regina nu avea încredere în armată, sau nu era capabilă să o conducă ea însăşi. Expediţiile militare au fost înlocuite de expediţii comerciale, în special în Ţara Punt.145 Faraonul Tuthmosis146 al III-lea (1504-1450 î.Hr.)147, în cursul lungii sale domnii, a dus 17148 sau 149 18 războaie în Siria şi Palestina150, unde a restabilit autoritatea egipteană.151 În special bătălia de la Megiddo este arătată în toate fazele desfăşurării ei, iar victoria egiptenilor, după asediul cetăţii Megiddo, este peste tot proslăvită.152 A ajuns la putere după moartea lui Hatshepsut, al cărei nume a ordonat să fie şters de pe monumente şi înlocuit fie cu al său, fie cu numele tatălui sau bunicului. El a fost cel mai strălucitor dintre faraonii egipteni, fiind cel care a întins cel mai departe puterea ţării lui. 153 Datorită lui Thuthmes al III-lea, în anul 1450 î.Hr., Egiptul se întindea de la Napata, pe Nilul meridional, până la Eufrat.154 Acesta a fost apogeul puterii sale.155 Faraonul Amenhotep al II-lea,156 numit şi Amenophis al II-lea (1450-1425 î.Hr.), fiul lui Thuthmes al III-lea,157 a purtat şi el războaie în Siria. Tot acest faraon a continuat operaţiunea de cucerire a Văii Nilului în Nubia, ajungând să pună stăpânire pe cataracta a IV-a (lângă Napata). 158 În interior a avut o domnie paşnică.159 Thuthmes al IV-lea (1425-1408 î.Hr.), nu se ştie în ce împrejurări a ajuns la putere, dar a avut o domnie calmă. A întreprins două expediţii, una în Sudan, cealaltă în Asia.160 Amenhotep al III-lea,161 numit şi Amenophis al III-lea (1408-1372 î.Hr.), fiul lui Thuthmes al IV-lea,162 a dus o politică de pace şi a fost silit să se alieze cu vechiul său duşman, regele din Mitani, din cauza sporirii puterii hitiţilor, urmată de slăbirea puterii militare egiptene. Această slăbire a puterii militare egiptene este explicabilă prin numeroasele răscoale care au secătuit forţele ţării.163 Amenhotep al IV-lea (Ikhunaton, după ce şi-a schimbat numele),164 numit şi Amenophis al IVlea-Akhnaton (1372-1354 î.Hr.), fiul lui Amenophis al III-lea, a domnit câţiva ani împreună cu tatăl său165 şi a realizat vestita reformă religioasă. Numele de Amenofis al IV-lea i-a fost dat de către Manethon.166 El a devenit celebru în istoria universală sub numele de “faraonul eretic”. 167 Reforma religioasă era îndreptată împotriva templelor şi preoţilor care stăpâneau atunci o mare parte din bogăţia Egiptului, dar mai ales asupra preoţimii din Teba care deţinea,168 de pe urma războaielor victorioase, mari averi şi moşii. Faraonul a opus numeroşilor idoli cultul unui singur zeu, al soarelui, pe care îl numea Aton, şi a început să persecute cultul lui Amon ca şi pe cele ale tuturor celorlalţi zei; numele său, Amenhotep, care înseamnă “Amon este mulţumit”, faraonul l-a schimbat cu cel de Ikhunaton care înseamnă “Strălucirea lui Aton”.169 A pus să se şteargă numele lui Amon de pe toate monumentele, în special de pe cartuşele faraonilor anteriori: Amenophis I, II şi III. 170 În acelaşi timp el
11 a rupt orice relaţii cu preoţimea din Teba, a părăsit acest oraş şi şi-a construit o nouă capitală Akhetaton “Orizontul lui Aton”171 la el-Amarna, în Egiptul de Mijloc.172 La sfârşitul vieţii, Amenophis al IV-lea, l-a asociat la tron pe soţul primei sale fiice, Semenkhare.173 Reforma religioasă a lui Ikhunaton s-a stins după cei 17 ani de domnie ai faraonului, iar urmaşii săi, printre care cel mai vestit este Tutankamon, al cărui nume înseamnă “chip al vieţii lui Amon”, revin la cultul politeist.174 Cel care a restabilit cultul lui Amon, al lui Ptah şi al tuturor celorlalţi zei a fost Tutankamon 175, soţul celei de-a doua fiice a lui Amenophis al IV-lea. Acesta a domnit doar nouă ani.176 Ai, vechi demnitar al lui Amenophis al IV-lea, s-a căsătorit cu văduva lui Tutankhamon şi a domnit patru ani.177 După acesta, faraonul Horemheb178, ultimul rege al dinastiei a XVIII-a179 a consolidat vechile culte ale zeilor, a desfiinţat cultul lui Aton şi, urmărindu-i adepţii, a blestemat memoria lui Ikhunaton şi i-a şters numele de pe toate monumentele şi inscripţiile.180 A fost şef al arcaşilor în timpul lui Amenophis al IV-lea şi conducător al armatei în vremea lui Tutankhamon şi Ai. A uzurpat monumentele lui Tutankhamon, de pe care a martelat numele predecesorului pentru a-l înlocui cu al său. A început consemnarea domniei lui cu moartea lui Amenophis al III-lea, ca şi cum Amenophis al IV-lea, Semenkhare, Tutankhamon şi Ai nu ar fi existat. Conform unui edict promulgat în vremea sa, el ar fi restaurat autoritatea centrală şi ar fi reprimat abuzurile funcţionarilor. El nu pare a-şi fi continuat campaniile militare după înscăunare. Horemheb este veritabilul fondator al dinastiei a XIX-a, căreia se pare că i-a ales el însuşi cel dintâi faraon.181 Urmaşul său, faraonul182 Ramses I (1314-1312 î.Hr.)183, primul faraon din dinastia a XIX-a184, a reorganizat armata egipteană dar Sethi I185, fiul său186 succesorul acestuia, a reânceput campaniile militare din Siria.187 Seti I (1328-1300 î.Hr.188 sau 1312-1298 î.Hr.189) a fost cel care a iniţiat lucrările la canalul care duce la Marea Roşie şi pe care a continuat să-l sape Darius persanul. 190 A fost şeful arcaşilor şi vizir şi a reluat politica de cuceriri în Orient. Datorită lui, Egiptul a cunoscut o revenire a măreţiei, redevenind o putere asiatică.191 Aceeaşi linie de cuceriri teritoriale este continuată şi de Ramses al II-lea 192 (1298-1235 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Sethi I193, care vroia să cucerească toate ţările pe care Egiptul le posedase pe vremuri; de aceea vroia să-i înfrângă şi pe hitiţi, principalii inamici ai egiptenilor în Siria. 194 Ramses al II-lea a avut o domnie foarte lungă în care a început o mulţime de construcţii de temple şi de oraşe. 195 Ramses nu a ezitat să şteargă de pe vechile monumente numele predecesorilor şi să îl scrie pe al său. A pacificat Canaanul (Palestina) şi a reuşit să ia Tunipul de la hittiţi.196 Faraonul Mineptah (1235-1224 î.Hr.)197 a fost cel care a biruit marea coaliţie a “popoarelor mării”, alianţă între triburile greceşti, cariene, etrusce, sardane, libiene etc., care voiau să invadeze Egiptul.198 Cu domnia lui Mineptah, cel de-al treizecilea fiu al lui Ramses al II-lea, a început decăderea Egiptului.199
VIII. Decăderea (1200-333 î.Hr.)200 Sfârşitul dinastiei a XIX-a (1224-1200 î.Hr.) a fost guvernat de uzurpatorul Amenmes, urmat de Mineptah-Siptah, Sethi al II-lea şi Ramses-Siptah. Şefii provinciali deveniseră independenţi şi se pare că nu mai exista nici măcar rege pentru a conduce puterea centrală, astfel că un sirian, Iarsu, a ajuns să se impună drept faraon al Egiptului.201 Dinastia a XX-a (1200-1085 î.Hr.) a fost fondată de egipteanul Sethnakht, cel care l-a detronat pe Iarsu.202 Faraonul Sethnekht203 sau Sethnakht (12oo-1198 î.Hr.)204 a înfrânt răscoalele şi răzmeriţele care exprimau nemulţumirea ţăranilor şi meseriaşilor faţă de exploatarea statului despotic din orânduirea social-economică tributară a Egiptului.205 “După Proteus (rege neidentificat), ..., a urmat la domnie Rampsinitos (Ramses al III-lea, fiul lui Setnaht – întemeietorul dinastiei a XX-a), ... Acest rege ... avea o atât de mare bogăţie în bani, că nici unul din câţi regi i-au urmat n-au putut să-l întreacă şi nici măcar să-l ajungă.”206 Ramses al III-lea (1198-1166 î.Hr.) a reorganizat armata egipteană şi a împărţit întreaga populaţie a ţării în “grupuri” pentru a îndeplini serviciul militar în armata pedestră şi în detaşamentele de care de luptă. Tot el a organizat mari unităţi militare de mercenari pentru că nu se mai putea încrede, ca şi alţi faraoni ce i-au urmat, în fidelitatea poporului egiptean jefuit şi oprimat, cu ajutorul cărora a reuşit să respingă o nouă
12 invazie a “popoarelor mării”, biruindu-le şi luând numeroşi prizonieri pe care apoi îi transformă în sclavi. Domnia lui Ramses al III-lea a fost cea din urmă epocă a puterii militare egiptene căci după el faraonii nu mai duc o politică belicoasă, nici nu mai fac expediţii militare peste hotare.207 În cursul domniei urmaşilor lui Ramses al III-lea, a aşa-numiţilor Ramesizi, faraoni slabi şi fără autoritate, preoţii din Teba au căpătat o putere din ce în ce mai mare în stat. Astfel ultimul Ramesid, Ramses al XI-lea, a fost înlăturat de marele preot al lui Amon din Teba, Herihor, care s-a proclamat faraon în locul său. În timpul domniei Ramesizilor, răscoalele populare au fost foarte dese iar autoritatea şi prestigiul faraonilor au scăzut considerabil la popoarele învecinate, altădată supuse regilor egipteni.208 La moartea lui Ramses al XI-lea Egiptul era din nou scindat în două părţi: la nord vizirul Nordului, Smendes; în sud, fostul vizir al Sudului, Herihor. Se pare că Herihor se recunoştea ca vasal al lui Smendes209, fondatorul dinastiei a XXI-a.210
IX. Epoca tardivă211 Faraonii din dinastia a XXI-a212 (1085-950 î.Hr.)213, care a început cu Herihor, au domnit peste o ţară împărţită în regate deosebite căci dacă Herihor s-a proclamat faraon la Teba, la Memfis era un alt faraon, Smendes214, ambii au domnit între anii (1085-1054 î.Hr.)215, iar regiunea Deltei era guvernată de nomarhi autonomi. Mai târziu, în cursul dinastiei a XXI-a, regi diferiţi au domnit în Deltă, la Tanis, iar la Teba s-a instaurat un stat teocratic, iar marele preot al lui Amon a fost proclamat faraon.216 Lui Herihor i-a urmat la domnie fiul său, Piankhi.217 Lui Smendes i-a urmat la domnie Psusennes I. Fiul lui Piankhi, Pinedjem I, căsătorindu-se cu fiica lui Psusennes I, a încercat reunificarea Egiptului dar planurile i-au fost zădărnicite de fiul său, Menkheperre, proclamându-se rege. După moartea lui Pinedjem, dinastia a continuat să fie divizată. La Tanis şi în Nord a domnit mai întâi Amenemophtis, apoi urmaşii săi: Siamon şi Psusennes al II-lea, în vreme ce la Theba s-au succedat fiii lui Menkheperre. Aceştia purtau aceleaşi nume ca şi regii ce stăpâneau în nord. În Sud cunoaştem un Psusennes care nu a domnit218 decât puţin timp şi un Pinedjem contemporan cu Siamon.219 Reuniunea părţilor desmembrate ale imperiului egiptean s-a făcut în vremea dinastiei a XXII-a libiene220 (950-750 î.Hr.)221 sub faraonul Seşonk I222, numit şi Sheshonq I (950-929 î.Hr.).223 Seşonk a fost mai întâi faraon la Bubastis în Deltă, apoi şi-a întins autoritatea până la Teba. El a fost un faraon energic, a reunificat Egiptul şi a întreprins o campanie militară în Palestina, cucerind o serie de oraşe224, printre care şi Ierusalimul al cărui templu îl jefuieşte.225 Dar regii din dinastia libiană care i-au urmat au trebuit să facă faţă dezbinării şi desmembrării Egiptului în state mici, independente în care guvernau 12 regi în acelaşi timp.226 Această dinastie constituie într-un fel o dictatură militară.227 Tefnachte sau prinţul de la Sais din dinastia a XXI-a a domnit între anii 745-718 î.Hr., ajungând pentru un timp rege al întregului Egipt. În cele din urmă însă a fost învins de etiopianul Pianchi, iar Egiptul a devenit un stat vasal228 al etiopienilor.229 Conform altor datări Tefnakht a domnit în dinastia a XXIV-a, între anii 730-720 î.Hr.230 Sub ultimii regi ai dinastiei a XXII-a, Sheshonq al III-lea, Pami şi Sheshonq al IV-lea, anarhia nu a făcut decât să crească.231 Dinastiile a XXIII-a, a XXIV-a şi a XXV-a au ţinut între anii 817-656 î.Hr. Dinastiile a XXII-a şi a XXIII-a au coexistat pentru o perioadă de timp. Capitala noii dinastii era Bubastis, unde familia Sheshonq se instalase înainte ca a XXII-a dinastie să ajungă la putere.232 Primul rege al dinastiei a XXIII-a233 (817?-730 î.Hr.)234 a fost etiopianul Schabaco (718-695 î.Hr.), care l-a învins pe Bocchoris235 (720-715 î.Hr.)236 şi i-a urmat la domnie. El s-a retras din nordul Egiptului, probabil după ce a fost învins de asirieni.237 Conform altor datări Bocchoris a domnit în dinastia a XXIV-a.238 Fiul lui Tefnachte, din dinastia a XXIV-a a domnit între anii 718-712 î.Hr., a fost şi el învins de etiopieni şi ars de viu.239 În Nord, lui Tefnakht i-a urmat la domnie fiul său, Bocchoris.240 Se pare că legile potrivit cărora se încheiau învoielile ar fi fost întocmite de acesta. 241 Prin măsurile luate (ipotecarea pământurilor în locul servajului pentru datorii, reglementarea cametei şi valoarea probatorie a jurământului în lipsa unor înscrisuri), Bekenrenf sau Bocchoris a uşurat mult situaţia populaţiei. Aceasta explică şi marea popularitate a acestui rege ca şi renumele de mare legislator de care s-a bucurat.242 În Sud, Shabaka, urmaşul lui Piankhi, stăpânea Egiptul până la Theba sau poate chiar până la Memphis. De aici el a întreprins cucerirea Egiptului de Jos şi s-a instalat în Nord.243
13 Dinastia etiopiană, a XXV-a, a cuprins aproximativ anii 715-663 î.Hr.244 Conform altor datări această dinastie a cuprins anii 751-656 î.Hr.245 Lui Shabaka i-a urmat la tron Shabataka, apoi Taharqa. Amândoi au reluat politica activă în Asia şi au favorizat revoltele antisiriene din Palestina.246 Dinastiile a XXII-a, a XXIII-a, a XXIV-a şi a XXV-a sunt parţial paralele. Datele privind dinastia a XXIII-a sunt foarte aproximative.247 O altă datare încadrează perioada cuprinsă între a XXI-a şi a XXV-a dinastie într-o A Treia Perioadă Intermediară.248 “Egiptenii, ..., şi-au ales doisprezece regi, împărţind întreg Egiptul în douăsprezece părţi.”249 Înainte de Psammetihos I (întemeietorul dinastiei a XXVI-a saită250, 663-525 î.Hr.251), Egiptul a fost împărţit în mai mult de doisprezece regate. “Psammetihos ..., legă prieteşug cu ionienii şi carienii şi, ..., izbuti să-i răstoarne pe cei unsprezece regi. ..., ajungând stăpân peste întreg Egiptul, ...” 252 Psammetihos I a domnit cincizeci şi patru de ani, între anii 664-610 î.Hr. şi a luptat pentru eliberarea Egiptului, întorcându-şi apoi armele împotriva asirienilor cu sprijinul lui Gyges (Gugu), regele Lydiei.253 Regele Psametic I a domnit în oraşul din Deltă, Sais.254 A pierit ucis de Tanut-Ammon, un urmaş al lui Sabacos.255 Pentru Egipt el a reprezentat ultima încercare importantă de restaurare naţională.256 Psammetichos a fost cel dintâi dintre regii Egiptului care a deschis celorlalte popoare centrele comerciale din restul ţării.257 După ce a devenit rege, a permis accesul şi în celelalte provincii, pe care nu le guvernase mai înainte.258 Fiul lui Psammetihos a fost Necos. Acesta a domnit între anii 609-594 î.Hr. 259, a dus o politică expansionistă, a trimis din Golful Persic o expediţie feniciană pentru a face înconjurul Africii şi a fost cel care l-a omorât pe Iosias, regele Israelului, la Magdolos sau Mageddo, în anul 608 î.Hr.260 După Necos a domnit fiul acestuia, Psammis sau Psamtik, faraon renumit pentru o expediţie de represalii în Etiopia, este cunoscut şi sub numele de Psammetihos al II-lea (593-588 î.Hr.).261 După moartea lui Psammis, la domnie urmă Apries, fiul acestuia262, numit şi Uahabra este identic cu faraonul Ofra şi a domnit între anii 588-566 î.Hr.263 Apries a reuşit să cucerească Sidonul.264 În urma unei răscoale, în locul lui Apries este ales rege Amasis sau Ahmes, după Manethon, care a domnit între anii 569-525 î.Hr. El este ultimul mare rege din dinastia saită 265 şi penultimul faraon autohton, din dinastia a XXV-a.266 Amasis a supus oraşele insulei Cipru.267 Sub domnia ultimului rege din această dinastie268, Psammetik al III-lea (526-525 î.Hr.)269, perşii lui Cambise au cucerit Egiptul. Sub faraonii din dinastia saită, Egiptul a ajuns iarăşi la o oarecare înflorire.270
X. Dominaţia persană271 Prima Dominaţie Persană sau dinastia a XXVII-a (525-404 î.Hr.).272 Fiul lui Cirus, Cambise273 sau Kambyses (525-522 î.Hr.)274 a atacat Egiptul şi a cucerit oraşele din Deltă, apoi Memfisul, în fine Teba cu Egiptul de Sus.275 Sub domnia regelui persan276 Darius I (522-485 î.Hr.)277 a avut loc o primă răscoală a egiptenilor, dar a fost înăbuşită destul de uşor.278 Sub domnia lui Xerxes279 (485-464 î.Hr.)280 apoi sub domnia lui Artaxerxes281 (464-424 î.Hr.)282 a izbucnit o răscoală, mult mai puternică, sub conducerea unei căpetenii egiptene, Inaros, care a reuşit cu ajutorul Atenei să biruiască armata regelui persan Artaxerxes.283 Lupta egiptenilor împotriva dominaţiei persane a continuat, după moartea lui Inaros, sub conducerea lui Amirteu, apoi a nepotului acestuia, care se numea tot Amirteu284 (404-398 î.Hr.)285 şi care s-a proclamat faraon.286 Amirteu a fost şi singurul faraon al dinastiei a XXVIII-a287, el reuşind să elibereze în întregime Egiptul şi să domnească peste acesta.288 Faraonii care i-au urmat289, din dinastiile a XXIX-a (398-378 î.Hr.): Nepherites I (398-392 î.Hr.), Akhoris (392-380 î.Hr.), Psammuthis (380-379 î.Hr.), Nepherites al II-lea (379-378 î.Hr.)290 şi a XXX-a (378-341 î.Hr.): Nektanebo I (378-360 î.Hr.), Teos (361-359 î.Hr.), Nektanebo al II-lea (359341 î.Hr.)291, au dus o politică de prietenie cu statele-cetăţi greceşti şi de duşmănie cu perşii.292 A Doua Dominaţie Persană (341-333 î.Hr.).293 Sub regele Ochos, perşii au reuşit să recucerească Egiptul dar este posibil ca regiunea Tebei să fi rămas nesupusă dominaţiei persane.294
14 Darius al III-lea Codoman (335-333 î.Hr.), ultimul faraon al celei de a doua dominaţii persane295, a fost înfrânt de către Alexandru cel Mare în anul 333 î.Hr., la Issos, Alexandru apărând egiptenilor ca un eliberator al lor.296
XI. Alexandru cel Mare şi dinastia Lagidă297 Alexandru a ştiut să-şi atragă bunăvoinţa egiptenilor, făcând să fie recunoscut ca rege de către zeul Amon. Alexandru cel Mare a întemeiat, în locul unui mic orăşel din Deltă, Rakote, marele port Alexandria unde a fost capitala regilor Ptolemei sau Lagizi. El a ocupat ţara până la prima cataractă şi a păstrat cadrele administrative egiptene peste care a suprapus o solidă administraţie militară şi fiscală. A fost încoronat oficial rege al Egiptului în templul zeului Ptah din Memfis, iar în anul 331 î.Hr. a plecat spre Orient şi nu a mai revenit în Egipt.298 După moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Hr., au început războaie crâncene între satrapii pe care îi lăsase în fruntea provinciilor cucerite şi între aşa numiţii diadohi, “moştenitori” ai săi. Egiptul, care fusese încredinţat lui Ptolemaios, fiul lui Lagos, a luat parte şi el la aceste războaie. În anul 305 î.Hr. Ptolemeu s-a proclamat oficial rege al Egiptului, pe care îl guverna încă din anul 321 î.Hr.; cu el a început dinastia Ptolemeilor sau Lagizilor.299 Ptolemeu I (323-282 î.Hr.)300 şi-a dat numele de Soter “mântuitorul”, el a consolidat administraţia ţării şi a implantat cultul lui Serapis, apoi a fondat oraşul Ptolemais, în Egiptul de Sus.301 Fiul său, Ptolemeu al II-lea, zis “Filadelful” (“iubitor al fratelui său”) a întărit exploatarea fiscală a populaţiei egiptene şi a instituit cultul divin al persoanei sale, zeu viu, ca vechii faraoni. Pe vremea lui au fost construite Farul din Alexandria şi Biblioteca din Alexandria. Tot el a restabilit, prin săparea unui mare canal, legătura fluvială între Nil şi Marea Roşie.302 Sub urmaşii acestui rege ţăranii şi meseriaşii egipteni, împilaţi şi jefuiţi, s-au răsculat de două ori (aceste revolte au fost de lungă durată 216-208 î.Hr. şi 88-86 î.Hr.), mai cu seamă în regiunea oraşului Teba. Sub Ptolemei au avut loc de asemenea răzmeriţe şi răscoale ale meseriaşilor şi orăşenilor din Alexandria, nemulţumiţi de exploatarea tiranică a regilor Lagizi.303 Sub domnia lui Ptolemeu al III-lea Euergetes I (247/246-221 î.Hr.) a fost întemeiat portul Adulis.304 Acest suveran a fost ultimul mare rege al dinastiei.305 Ptolemeu al XI-lea a fost tatăl Cleopatrei şi a domnit între anii 80-51 î.Hr.306 Sub domnia lui Ptolemeu al XII-lea Auletes (“Flautistul”) (80-51 î.Hr.), Egiptul şi-a pierdut independenţa.307 Ultimul dintre suveranii Ptolemei a fost Ptolemeu al XV-lea Cezarion, fiul Cleopatrei şi al lui Iulius Cezar. El a fost asasinat din ordinul lui Octavian, în anul 30 î.Hr., iar după această dată începe stăpânirea romană asupra Egiptului.308 În anul 640 d.Hr. Egiptul a fost cucerit de către oştirile califului arab Umar şi a devenit o ţară musulmană.309
1
Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 84. Ibidem, p. 85. 3 Ibidem, p. 91. 4 Ibidem, p. 92. 5 Ibidem, p. 85. 6 Ibidem, p. 24. 7 Ibidem, p. 25. 8 Ibidem. 9 Ibidem, p. 27. 10 Ibidem, p. 25. 11 Diodor din Sicilia, Cartea I, (traducere de Radu Hîncu), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 119. 12 C. Daniel, op. cit., p. 86. 13 Ibidem, p. 87. 14 Ibidem, p. 31. 15 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 80. 16 Ibidem, p. 81. 17 Ibidem, p. 120. 18 C. Daniel, op. cit., p. 88. 19 Ibidem, p. 89. 20 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 81. 21 C. Daniel, op. cit., p. 88. 22 Ibidem, p. 90. 23 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 120. 24 C. Daniel, op. cit., p. 91. 25 Ibidem, p. 90. 26 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 116. 27 Jean Vercoutter, Egiptul antic, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 61. 28 Ibidem, p. 78. 29 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 82. 30 Ibidem, p. 120. 31 C. Daniel, op. cit., p. 24. 32 J. Vercoutter, op. cit., p. 52. 33 S. Edwards, The Early Dynastic Period in Egypt, CAH 1.2, Cambridge, 2008, p. 25. 34 C. Daniel, op. cit., p. 24. 35 S. Edwards, op. cit., p. 25. 36 Ibidem. 37 Ibidem, p. 27. 38 Ibidem. 39 Ibidem. 40 C. Daniel, op. cit., p. 25. 41 J. Vercoutter, op. cit., p. 52. 42 C. Daniel, op. cit. , p. 26. 43 Ibidem, p. 25. 44 J. Vercoutter, op. cit., p. 52. 45 Ibidem, p. 54. 46 Herodot, Istorii, Cartea a II-a Euterpe, (traducere de Felicia Ştef), Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 109. 47 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 115. 48 C. Daniel, op. cit., p. 25. 49 Ibidem, p. 27. 50 J. Vercoutter, op. cit., p. 55. 51 Herodot, op. cit., p. 111. 52 J. Vercoutter, op. cit., p. 55. 53 C. Daniel, op. cit., p. 27. 54 Ibidem, p. 28. 55 Ibidem. 56 J. Vercoutter, op. cit., p. 56. 57 Ibidem, p. 58. 58 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 117. 2
59
C. Daniel, op. cit., p. 29. J. Vercoutter, op. cit., p. 121. 61 C. Daniel, op. cit., p. 29. 62 J. Vercoutter, op. cit., p. 58. 63 Ibidem, p. 59. 64 Ibidem, p. 121. 65 Ibidem, p. 60. 66 C. Daniel, op. cit., p. 29. 67 Ibidem, p. 30. 68 Herodot, op. cit., p. 139. 69 C. Daniel, op. cit., p. 30. 70 Herodot, op. cit., p. 139. 71 Ibidem, p. 141. 72 Ibidem, p. 143. 73 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 73. 74 C. Daniel, op. cit., p. 30. 75 Ibidem, p. 31. 76 Herodot, op. cit., p. 143. 77 C. Daniel, op. cit., p. 30. 78 Herodot, op. cit., p. 143. 79 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 74. 80 Herodot, op. cit., p. 143. 81 C. Daniel, op. cit., p. 30. 82 Herodot, op. cit., p. 143. 83 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 74. 84 J. Vercoutter, op. cit., p. 60. 85 Ibidem, p. 61. 86 Herodot, op. cit., p. 149. 87 Ibidem, p. 229. 88 J. Vercoutter, op. cit., p. 61. 89 Ibidem. 90 C. Daniel, op. cit., p. 32. 91 J. Vercoutter, op. cit., p. 61. 92 Ibidem, p. 62. 93 Ibidem, p. 63. 94 Ibidem. 95 Ibidem, p. 122. 96 C. Daniel, op. cit., p. 32. 97 Ibidem, p. 33. 98 Ibidem. 99 J. Vercoutter, op. cit., p. 65. 100 C. Daniel, op. cit., p. 46. 101 Ibidem, p. 33. 102 J. Vercoutter, op. cit., p. 66. 103 Ibidem. 104 C. Daniel, op. cit., p. 46. 105 J. Vercoutter, op. cit., p. 64. 106 Ibidem, p. 122. 107 C. Daniel, op. cit., p. 33. 108 J. Vercoutter, op. cit., p. 67. 109 C. Daniel, op. cit., p. 33. 110 J. Vercoutter, op. cit., p. 67. 111 C. Daniel, op. cit., p. 34. 112 J. Vercoutter, op. cit., p. 68. 113 Ibidem. 114 Ibidem. 115 Ibidem. 116 Ibidem, p. 69. 60
117
Ibidem. Ibidem. 119 Ibidem. 120 Ibidem. 121 Ibidem, p. 123. 122 Ibidem, p. 71. 123 Ibidem. 124 C. Daniel, op. cit., p. 36. 125 J. Vercoutter, op. cit., p. 73. 126 C. Daniel, op. cit., p. 36. 127 J. Vercoutter, op. cit., p. 72. 128 Ibidem, p. 73. 129 Ibidem, p. 74. 130 Ibidem. 131 Ibidem, p. 75. 132 Ibidem, p. 124. 133 C. Daniel, op. cit., p. 36. 134 J. Vercoutter, op. cit., p. 77. 135 C. Daniel, op. cit., p. 36. 136 J. Vercoutter, op. cit., p. 77. 137 C. Daniel, op. cit., p. 37. 138 J. Vercoutter, op. cit., p. 77. 139 Ibidem, p. 78. 140 Ibidem. 141 Ibidem. 142 Ibidem, p. 79. 143 Ibidem. 144 Ibidem. 145 Ibidem, p. 80. 146 C. Daniel, op. cit., p. 37. 147 J. Vercoutter, op. cit., p. 124. 148 C. Daniel, op. cit., p. 37. 149 J. Vercoutter, op. cit., p. 81. 150 C. Daniel, op. cit., p. 37. 151 J. Vercoutter, op. cit., p. 81. 152 C. Daniel, op. cit., p. 37. 153 J. Vercoutter, op. cit., p. 80. 154 Ibidem, p. 82. 155 Ibidem, p. 83. 156 C. Daniel, op. cit., p. 37. 157 J. Vercoutter, op. cit., p. 83. 158 C. Daniel, op. cit., p. 37. 159 J. Vercoutter, op. cit., p. 83. 160 Ibidem. 161 C. Daniel, op. cit., p. 37. 162 J. Vercoutter, op. cit., p. 83. 163 C. Daniel, op. cit., p. 37. 164 Ibidem. 165 J. Vercoutter, op. cit., p. 84. 166 C. Daniel, op. cit., p. 38. 167 J. Vercoutter, op. cit., p. 84. 168 C. Daniel, op. cit., p. 37. 169 Ibidem, p. 38. 170 J. Vercoutter, op. cit., p. 85. 171 C. Daniel, op. cit., p. 38. 172 J. Vercoutter, op. cit., p. 85. 173 Ibidem, p. 86. 174 C. Daniel, op. cit., p. 38. 118
175
Ibidem. J. Vercoutter, op. cit., p. 87. 177 Ibidem. 178 C. Daniel, op. cit., p. 38. 179 J. Vercoutter, op. cit., p. 87. 180 C. Daniel, op. cit., p. 38. 181 J. Vercoutter, op. cit., p. 88. 182 C. Daniel, op. cit., p. 38. 183 J. Vercoutter, op. cit., p. 88. 184 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 119. 185 C. Daniel, op. cit., p. 38. 186 J. Vercoutter, op. cit., p. 89. 187 C. Daniel, op. cit., 1976, p. 38. 188 Herodot, op. cit., p. 235. 189 J. Vercoutter, op. cit., p. 125. 190 Herodot, op. cit., p. 173. 191 J. Vercoutter, op. cit., p. 89. 192 C. Daniel, op. cit., p. 38. 193 J. Vercoutter, op. cit., p. 90. 194 C. Daniel, op. cit., p. 38. 195 Ibidem, p. 39. 196 J. Vercoutter, op. cit., p. 90. 197 Ibidem, p. 91. 198 C. Daniel, op. cit., p. 39. 199 J. Vercoutter, op. cit., p. 91. 200 Ibidem, p. 125. 201 Ibidem, p. 95. 202 Ibidem. 203 C. Daniel, op. cit., p. 39. 204 J. Vercoutter, op. cit., p. 125. 205 C. Daniel, op. cit., p. 39. 206 Herodot, op. cit., p. 131. 207 C. Daniel, op. cit., p. 39. 208 Ibidem, p. 40. 209 J. Vercoutter, op. cit., p. 99. 210 Ibidem. 211 C. Daniel, op. cit., p. 40. 212 Ibidem. 213 J. Vercoutter, op. cit., p. 125. 214 C. Daniel, op. cit., p. 40. 215 J. Vercoutter, op. cit., p. 125. 216 C. Daniel, op. cit., p. 40. 217 J. Vercoutter, op. cit., p. 99. 218 Ibidem, p. 100. 219 Ibidem, p. 101. 220 C. Daniel, op. cit., p. 40. 221 J. Vercoutter, op. cit., p. 101. 222 C. Daniel, op. cit., p. 40. 223 J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 224 C. Daniel, op. cit., p. 40. 225 J. Vercoutter, op. cit., p. 103. 226 C. Daniel, op. cit., p. 40. 227 J. Vercoutter, op. cit., p. 101. 228 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 115. 229 Ibidem, p. 118. 230 J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 231 Ibidem, p. 104. 232 Ibidem. 176
233
Diodor din Sicilia, op. cit., p. 119. J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 235 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 119. 236 J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 237 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 119. 238 J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 239 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 115. 240 J. Vercoutter, op. cit., p. 106. 241 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 88. 242 Ibidem, p. 121. 243 J. Vercoutter, op. cit., p. 106. 244 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 115. 245 J. Vercoutter, op. cit., p. 126. 246 Ibidem, p. 106. 247 Ibidem, p. 127. 248 Joyce Tyldesley, Egipt: redescoperirea unei civilizaţii pierdute, (traducere de Gabriela Tănase), Editura Rao, Bucureşti, 2007, p. 13. 249 Herodot, op. cit., p. 161. 250 Ibidem, p. 169. 251 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 252 Herodot, op. cit., p. 169. 253 Ibidem, p. 173. 254 C. Daniel, op. cit., p. 41. 255 Herodot, op. cit., p. 173. 256 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 119. 257 Ibidem, p. 78. 258 Ibidem, p. 120. 259 Herodot, op. cit., p. 173. 260 Ibidem, p. 236. 261 Ibidem. 262 Ibidem, p. 177. 263 Ibidem, p. 237. 264 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 78. 265 Herodot, op. cit., p. 237. 266 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 118. 267 Ibidem, p. 79. 268 C. Daniel, op. cit., p. 41. 269 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 270 C. Daniel, op. cit., p. 41. 271 Ibidem, p. 42. 272 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 273 C. Daniel, op. cit., p. 42. 274 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 275 C. Daniel, op. cit., p. 42. 276 Ibidem. 277 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 278 C. Daniel, op. cit., p. 42. 279 Ibidem. 280 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 281 C. Daniel, op. cit., p. 42. 282 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 283 C. Daniel, op. cit., p. 42. 284 Ibidem. 285 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 286 C. Daniel, op. cit., p. 42. 287 J. Vercoutter, op. cit., p. 127. 288 C. Daniel, op. cit., p. 42. 289 Ibidem. 234
290
J. Vercoutter, op. cit., p. 127. Ibidem, p. 128. 292 C. Daniel, op. cit., p. 42. 293 J. Vercoutter, op. cit., p. 128. 294 C. Daniel, op. cit., p. 42. 295 J. Vercoutter, op. cit., p. 128. 296 C. Daniel, op. cit., p. 43. 297 Ibidem. 298 Ibidem. 299 Ibidem. 300 Bernard Lugan, Istoria Egiptului – de la origini până în zilele noastre, (traducere de Diana Şerban), Editura Lucman, Bucureşti, 2005, p. 99. 301 C. Daniel, op. cit., p. 43. 302 Ibidem. 303 Ibidem, p. 44. 304 B. Lugan, op. cit., p. 101. 305 Ibidem, p. 102. 306 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 115. 307 B. Lugan, op. cit., p. 102. 308 C. Daniel, op. cit., p. 44. 309 Ibidem. 291
Bibliografie Bernard Lugan, Istoria Egiptului – de la origini până în zilele noastre, (traducere de Diana Şerban), Editura Lucman, Bucureşti, 2005. Constantin Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976. Diodor din Sicilia, Cartea I, (traducere de Radu Hîncu), Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981. Herodot, Istorii, Cartea a II-a Euterpe, (traducere de Felicia Ştef), Editura Teora, Bucureşti, 1998. Jean Vercoutter, Egiptul antic, Editura Corint, Bucureşti, 2002. Joyce Tyldesley, Egipt: redescoperirea unei civilizaţii pierdute, (traducere de Gabriela Tănase), Editura Rao, Bucureşti, 2007. S. Edwards, The Early Dynastic Period in Egypt, CAH 1.2, Cambridge, 2008.
