Hammurabi cel Mare (1792-1750 î.Hr.) este regele babilonian care care este considerat a fi a inventat primul cod de legi. În 1 750 î.Hr., regele Hammurabi moare la Babilon. El este întemeietorul primului imperiu babilonian, iar domnia lui, inaugurată în 1792, marchează în Mesopotamia un apogeu care vede civilizaţia dobândindu-şi trăsăturile sale definitive şi căpătând valoare de model pentru posteritate: este cazul Codului care poartă numele regelui, mărturie inestimabilă a ordinii statale şi a mentalităţilor din acea vreme. cu toata probabilitatea, a fost publicat la inceputul domniei lui. Cele 282 paragrafe sapate in piatra îmbrăţişează aproape tot dreptul public si privat in vigoare la babiloneni pe vremea lui Hammurabi. Ea nu ne oferă doar o culegere completă de legi şi măsuri prin care se guvernează ţara, cum fac codurile moderne, ci şi o selecţie de „sentinţe juste" impuse de către suveran: o jurisprudenţă, în realitate, destinată să asigure uniformitatea principiilor la care se supun judecătorii, într-un stat în care legile scrise nu existau, dar în care cazurile se rezolvă în funcţie de un drept de datină, oral, şi de răspunderea unei stăpâniri drepte. Codul arată că este vorba de o populaţie repartizată în trei clase, definite după principiul: la stare socială superioară, prerogative şi obligaţii superioare. Iată câteva fragmente din celebrul Cod al lui Hammurabi: •
Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
•
Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
• Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece. •
Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
Egiptul antic Gândirea politică antică egipteană rezultă din texte diferite sub raportul caracterului lor: texte sapienţiale, texte social-politice şi de critică socială, literatură profetică. Conceptul central în textele egiptene este Maat care întruchipa"adevărul şi dreptatea" sau "ordinea străveche". Scopul acestor texte era transmiterea tradiţiei, recte a cunoştinţelor despre Maat, pentru asigurarea ordinii şi armoniei. Fiecare faraon reîntrona străvechea ordine "adevărul şi justiţia". Orice abatere era pedepsită de divinitate; înţelepciunea umană identificându-se cu cea divină, întrucât Maat - fiica (în sens de fiu spiritual) zeului solar Ra - fiind aceeaşi în cer şi pe pământ. Trebuie subliniat că aceste texte aveau un mare rol politic: să contribuie la făurirea unui tip de om, "omul tăcut", (imaginat de zeul Osiris care avea cap de pasăre) sau tăcut şi învăţat, în orice caz tipul supus, care să dea ascultare fără să crâcnească sau, cum se va spune mai târziu în expresie latină, Sicut ac cadaver. Texte social-politice, scrieri de critică socialăşi scrieri care anticipează unele stări de lucruri - presupun o mutaţie în conştiinţe: în mintea egiptenilor, desfăşurarea proceselor istorice nu mai reprezintă o înfăptuire a voinţei zeilor ci o suită de acte împotriva sau pentru stăpânirea faraonului. De aceea, asemenea texte nu apar în Imperiul vechi ci doar în aşa-zisa primă perioadă intermediară, caracterizată printr-o puternică criză a sistemului.
Altă categorie de texte sapienţiale sunt cele care povăţuiesc pe faraoni sau pe viziri cum să prevină răscoalele şi să ţină sub puterea lor supuşii nemulţumiţi: sunt colecţii de maxime şi sentinţe care indică dregătorilor statului cum să administreze pentru a respecta interesele stăpânirii Egiptului faraonic. În fine, ultima categorie o reprezintă categoria zisă "profetică", în fapt proorocirea restabilirii vechii ordini şi a venirii unui faraon izbăvitor (avem de a face cu conjugarea şi utilizarea politică a două mituri: Vârsta de aur şi Salvatorul)
Asiro - babilonienii Toate miturile afirmă că omul a fost creat să fie slujitor al zeilor, aşa cum boul e menit să slujească pe om. Elementul esenţial al conducerii statului era teama, ca bază a raporturilor dintre zei şi oameni (avea dreptate Lucretius Caro să sublinieze că geneza apariţiei zeilor a fost potenţată de teamă). Frica trebuia inspirată de stăpâni robilor lor (era un regim crud şi brutal pentru sclavi şi prizonierii de război). Cât despre rege, el era şi preot, intermediar între zei şi oameni; se considera că el primeşte poruncile de la Zeu şi toate ordinele sale sunt în fapt ale acestuia. Numele zeului era secret, Baal însemnând în fapt domn, stăpânitor, suveran. Un mare rol în legitimarea tiraniei, a spolierii celor mai slabi l-au jucat mantica accadiană (semnele sfinte) şi magia mesopotamiană. Am nota de asemenea primatul teoriei ciclice în explicarea lumii, a veşnicii reîntoarceri pe care o găsim şi la evrei (expresia "nimic nou sub soare îi aparţine şi regelui iudaic Solomon). De la asiro-babilonieni avem şi un document aparte, cu caracter predominant juridic, din care un text principal, Introducerea, ni s-a păstrat înscrisă pe o piatră. Este codul lui Hammurapi (Hamurabi). Textul pretinde că i-ar fi fost transmis regelui de către însuşi zeul Şameş şi că îndemna la realizarea unificării regatului, la temperarea guvernării şi la realizarea unei legitimităţi acceptate, prin bunăstarea poporului, respectarea dreptăţii şi dezrădăcinarea răului şi nelegiuirii. Un element pe care îl întâlnim şi în textele indiene este elogiul pedepsei nu numai ca instrument de guvernare ci şi ca regulator universal al existenţei. China antică Confucius, cel mai însemnat gânditor al Chinei antice, a trăit în secolele VI-V î.e.n. Doctrina sa nu este atât un sistem filosofic propriu-zis cât o doctrină etică-politică în care conducerea bună a statului e condiţionată de auto-perfecţionarea personalităţii umane. Confucius afirmă necesitatea studierii profunde a tradiţiei socotind că numai ea ar putea oferi unui om raţional instrumente intelectuale cu care să se reconstruiască o sănătoasă (legitimă) ordine social aşi politică. El însuşi spunea despre sine că este un transmiţător şi nu un creator. Dacă atitudinea faţă de trecut a fost autentic nostalgică, totuşi ea a fost şi creativ-selectivăşi, cum vom vedea, într-un fel novatoare, având pentru viitor implicaţii pe care Confucius însuşi nu le-ar fi putut intenţiona. Confucianismul a făcut şcoală în sensul că a devenit o filosofie umanistă cuprinzătoare care, şi din cauza caracterului epocii (de tulburări generând disoluţia unui vechi mod de viaţă) a plonjat într-un raţionalism sceptic. Elementele fundamentale ale gândirii sale politice ar putea fi exprimate în modul următor Doctrina confucianista, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învatat (Confucius nu a lasat o opera personala) a fost înclinata spre privilegierea elementelor de stabilitate si ordine (în stat, familie si, în general, în orice organism social) fata de factorii de schimbare. Din aceasta deriva importanta acordata respectarii riguroase si apararii ordinii sociale si politice traditionale. În sistemul
ordonat, ierarhic si rigid din conceptia lui Confucius, baza sociala este constituita din familie, statul fiind o amplificare si o oglindire a sa, la un nivel mai complex si mai articulat, guvernat de principiul subordonarii inferiorului fata de superior. - formularea idealului omului superior. El a reuşit să ofere un sens nou concepţiei despre aristocrat, declarând că termenul trebuie să fie definit prin valorarea individuală şi nu doar prin naştere sau rang. El a încercat să păstreze ceva din vechiul ideal al omului superior (nobil prin naştere cât şi prin trăsături) în vălmăşala creării unei societăţi deschise care a caracterizat timpul său. Deşi provenea din aristocraţie, Confucius a primit elevi din toate mediile sociale, iar dintre discipolii săi, cu excepţia a doi, toţi erau oameni de rând. Confucianismul a devenit o concepţie intelectuală a celor educaţi (instruiţi); el a modelat noua elită în societate şi stat: elita meritului. Influenţă mare a exercitat asupra posterităţii, oferind o sursă de stabilitate într-o societate în tumultuoasă schimbare. - modelul adecvat de guvernământ. Înregistrăm în scrierile sale preferinţa sa deschis exprimată pentru tradiţia Chou (loialitate faţă de conducătorii legitimi) şi, probabil, dorinţa de a armoniza cele două şcoli Shang şi Chou, de a consolida unitatea şi mai ales simbolurile ei culturale. De aici admiraţia pentru instituţiile lui Chou (Chou li), compendiu de documente despre structura şi ritualizarea societăţii datând de la primele regate ale dinastiei. - caracterul guvernământului. Confucius credea într-o guvernare a oamenilor superiori ale căror spirite cultivate ar conduce comportamentul lor la a fi atât binevoitori în privinţa altor oameni cât şi corecţi din punctul de vedere al ritualului. Riturile armonizau spiritele oamenilor şi conduceau la relaţii armonioase între toţi oamenii, contribuind astfel la stabilizarea armoniei cosmosului. El ierarhiza tehnicile de guvernare, acordând locul de frunte virtuţii educatoare a conducătorului şi locul cel mai de jos pedepsei. Ideal, bunul cârmuitor ar trebui să fie în stare să guverneze fără să se manifeste personal şi fără ca guvernaţii să-şi dea seama de existenţa guvernământului. Bunăstarea şi educaţia oamenilor ar face inutile legile, pedepsele şi armele. Mai mult, el a negat statului o impunere absolută a loialităţii cetăţenilor săi; "omul superior" îşi păstra propria raţionalitate de a judeca statul şi de a judeca singur când statul merită serviciile sale. - politicăşi morală. Etica confucianistă este o etică universală în care aceleaşi reguli şi imperative de conduită sunt prescrise pentru fiecare individ. Deci regulile sunt aceleaşi pentru toţi. Dar există reguli generale diferite, în conformitate cu cele 5 relaţii fundamentale de interdependenţă care, pentru Confucius, îmbrăţişează totalitatea reacţiilor individuale în societatea civilă: superior şi subordonat (stăpân şi servitor); părinte şi copii; soţ şi soţie, fratele mai mare şi rude, prieten şi prieten. Conduita justă - tradusă în limba engleză ca sinceritate - este acea conduită individuală realmente adecvată relaţiei specifice de dependenţă reciprocă, pentru că ea optimizează beneficiile pentru ambele părţi. Un alt fel de comportare este "nesinceră" şi prin urmare nejustăşi imorală: ea creează disonanţă în loc de armonie, exploatare în loc de beneficii, manipulare în loc de încredere. Confucius promovează aşadar etica interdependenţei, adică o etică a egalităţii, care presupune o relaţie de datorii la datorii şi nu drepturi şi privilegii pe de o parte şi datorii pe de alta. Cititorul poate descifra motivele reale pentru care învăţătura lui Confucius a fost interzisă în China lui Mao. India antică- Codul lui Manu şi Arthagastra Gândirea politică a Indiei antice ni se dezvăluie încă în cele mai vechi monumente literare ale acestui popor cu o impresionantă tradiţie şi o prestigioasă cultură: Vedele (sfârşitul mileniului al II-lea î.e.n.), poemul Mahabaharata şi o
serie de culegeri de învăţături cu caracter filosofico-religios, etico-juridic şi chiar politic. Dintre acestea vom insista cu deosebire asupra culegerii brahmane Manava Dharma Shastra şi asupra lucrării atribuite lui Cautilya, Arthaghastra. Titlul celei dintâi s-ar putea traduce, mai exact decât versiunea curentă de Legile lui Manu, Cartea despre învăţătura lui Manu; datarea ei, încă destul de imprecisă indică fie secolul VI î.e..n, fie, mai ales, secolul IV-III î.e.n. Ortodoxia religioasă îi atribuie o origine divină: deoarece existau mai multe dharma, a apărut necesitatea unui îndreptar unic pentru hinduşii credincioşi, şi astfel strămoşul legendar al neamului omenesc, Manu, şi-a făcut cunoscută propria sa învăţătură despre dharma. În realitate - cum se poate descifra din finalitatea evidentă a textului - dharma - gastra este opera brahmanilor; ea a fost creată de brahmani pentru a-şi consfinţi şi preciza poziţia dominantă în ierarhia socială. În acest scop se şi prezintă întruchipare a tradiţiei: regulile sunt prescrise de revelaţie şi de tradiţie; revelaţia este cartea sfântă (Veda), iar tradiţia este Dharma - Castra, ambele neputând fi puse la îndoială. (II,10). În conformitate cu finalitatea fundamentală, învăţătura lui Manu se concentrează asupra consacrării inegalităţii, o inegalitate paroxistică - "nicăieri inegalitatea nu a luat un caracter mai aspru, mai tranşant, mai sistematic decât în India. Nicăieri oamenii n-au fost separaţi prin bariere mai închise, prin inegalităţi mai umilitoare şi mai opresive" (Janet, p.10) - , consolidată prin bariere religioase, social - politice şi morale de netrecut între diferitele stări sociale, închise şi ereditare, precizării status -ului specific al diferitelor varna (termenul sanscrit desemnează stări sociale închise, ereditare, sancţionate teologic şi politico-juridic; termenul castă a fost introdus de portughezi în secolul XVII) şi a raportului dintre ele. Învăţătura lui Manu face de asemenea apologia monarhului; dar această apologie este plină de nuanţe şi ele nu se lasă descifrate, dacă nu avem limpezi în minte cel puţin două lucruri. Întâi că, spre deosebire de Egipt, unde sacerdoţii au reuşit să creeze un stat teocratic prin excelenţă, în India puterea monarhică aparţine kşatryaşilor; al doilea, ca învăţătura lui Manu exprimă, în aceste condiţii particulare, atitudinea brahmanilor faţă de puterea regalăşi că deosebirile de poziţie în raport cu Arthagastra sunt o ilustrare a luptei pentru putere dintre aceste două stări sociale. Învăţătura lui Manu conţine numeroase consideraţii şi prescripţii cu privire la conduita regelui în politica interna şi externă, de strategie şi tactică, sfaturi pentru încheierea de alianţe politice şi militare etc. Sintetizând o valoroasă experienţă cristalizată într-o adevărată artă politică, ea ne dă o imagine a măsurii în care erau cunoscute - bineînţeles în cerc restrâns - asemenea probleme, iar prin unele din recomandările sale ne aminteşte de alte lucrări din istoria gândirii politice, elaborate cu aceeaşi finalitate normativ - practică.
