Realismul și crizele Războiului Rece
Student, Iaholnic-Coslac Bogdan
CUPRINS
I. Realismul în Relațiile Internaționale 1. Definirea termenului de realism 2. Caracteristicile realismului 3. Principiile realismului
II. Crizele Răzbiului Rece 1. Prezentare succintă a Răzbiului Rece 2. Blocada Berlinului 3. Răzbiul din Coreea 4. Criza rachetelor din Cuba
2
Realismul ca teorie a Relațiilor Internaționale
1.Definirea termenului de realism Este destul de greu să definim realismul, ca teorie a relațiilor internaționale, deoarece așa cum remarcă Guzzini, ”nu poate exista o definiție care să vină de la sine” 1, însă putem identifica formele caracteristice ale acestuia. Realismul evidențiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman și de absența unui guvern international (anarhia) care duc la “primatul puterii și securității în toate aspectele vieții politice.” 2 Raționalitatea și centrarea pe stat sunt identificate frecvent ca presupoziții centrale ale realismului. Realismul politic, Realpolitik, ”poltica de putere”, este cea mai veche și cea mai răspândită teorie în relațiile internaționale. Școala realistă consideră că lumea, imperfectă cum este ea din perspectiva raționalității, reprezintă rezulatatul forțelor inerente în natura umană. Realismul consideră că principalul model de interacțiune în politica internațională este conflictul. Divergențele în circumstanțe și opinii creează diferite definiții ale intereselor. Interesul propriu motivat și slăbiuciunea limitărilor morale și instituționale provoacă rivalități a căror finalitate este determinată de puterea relativă. Rivalitățile și amenințările reciproce sunt încă norma, chiar deghizate în prudență și în protocolul diplomatic. “Nici un realist nu speră ca leul și mielul să se împace, nu mai mult decât se așteaptă ca doi lei să renun țe la luptă pentru supremație.”3 Într-un mediu conflictual, dacă un actor nu se comportă agresiv în anumite circumstanțe el va fi manipulat de ceilalți. Prudența necesită nu doar bazarea pe efectele pacificatoare ale societății internaționale dar și “perspicacitatea utilizării eficiente a instrumenteleor de putere”4. Rivalitatea, suspiciunea, confruntarea sunt relațiile pe care realiștii le consideră cele mai potrivite pentru politica internațională. Fiind o lume a intereselor opuse și a conflictelor între ele, principiile morale nu pot fi realizate, doar approximate prin “intermediul veșnicei balansări temporare a intereselor și eternei soluționări precare a conflictelor.”5 1
Guzzini Stefano, Realismul și Relațiile Internaționale, Institutul European, Iași,2001, p. 6 Gilpin Robert, Teoria razboiului hegemonic, Journal of interdisciplinary History, 1988, p.305 3 Morgenthau Hans,Politica între națiuni, Polirom, 2007, p.19 4 Idem, p.19 5 Idem, p.43 2
3
Reprezentanții realismului în secolul al XX-lea sunt, printre alții, George Kennan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr și Kenneth Waltz în SUA și E. H. Carr în Marea Britanie. În istoria gândirii politice occidentale, Niccolo Machiavelli și Thomas Hobbes sunt de obicei considerați
realiști.
2.Caracteristicile realismului Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este dată de cele trei niveluri ale construcției filosofice, de asemenea concepțiile lui Reinhold Niebuhr și John H. Herz prezintă teoria realistă cu privire la cauzele războiului și modul în care Realismul se individualizează ca o reacție la adresa Idealismului. Nivelul individual este redat de ideea conform căreia omul este din naștere viciat, egoist, îndreptat către lupta pentru putere, ”caracterizat de o dorința nesățioasă de dominație și neschimbătoare”6. O astfel de viziune duce la un razboi al tuturor împotriva tuturor (homo homimi lupus) a lui Hobbes . Nivelul statal, conform acestui nivel actorul principal în relațiile internaționale este statul națiune. Statul - națiune este „punctul fundamental de referință al politicii externe”. 7 Statul este foarte important în construcția teoretică a lui Morgenthau, deoarece mediul internațional este format strict din relațiile dintre statele - națiune în anumite condiții, statul având o serie de interese pe care și le manifestă prin putere într-o manieră egoistă și rațională, în vederea maximizării puterii și securității proprii, interesele conflictuale care duc uneori la declanșarea unor conflicte armate. Nivelul sistemic, sistemul internațional este un sistem anarhic, adică nu există o autoritate supremă care să fie recunoscută de toate statele. Această caracteristică principală a sistemului internațional oferă statelor din interiorul său libertatea de a decide în mod suveran și autnom să decidă care le sunt interesele și metodele pentru a-și promova aceste interese. Această tensiune este amplificată de faptul că puterea statelor în sistem este inegal distribuită. Statele se diferențiază între ele în funcție de puterea pe care o dețin. Gândirea politică a lui Niebuhr pornește de la conștientizarea dramatică a naturii pervertite a omului, în urma păcatului originar, expresia acestei naturi fiind mândria, care îi 6 7
Miroiu Andrei, Ungureanu Radu-Sebastian, Manual de relații internaționale, Polirom, Iași,2006, p.98 Morgenthau Hans, Politica între națiuni, Polirom, 2007, p.20
4
face pe oameni să caute puterea. Aceasta generează conflictul atât în interior cât și în exterior,” iar lupta pentru dreptate este întotdeauna și o luptă pentru putere.”8 Omul caută securitatea, dar nu-și poate elimina toți potențiali adversari, se simte astfel dependent de aceștia iar el este „în același timp dușman și prieten al semenului său, iar cooperarea și conflictul în societate par inseparabile și la fel de necesare.”9 John Herz consideră că omul este o ființă preucupată de propriul viitor, conștientă de faptul că alte ființe îi pot provoca moartea, la nivelul societății se generează o dilemă a securității care stă la sorgintea conflictului.
3. Principiile realismului Considerațiile provenite de la cele trei niveluri de construcție teoretică sunt prezentate de Morgenthau în cele șase principii ale realismului. 1. Realismul politic consideră că politica și societatea este guvernată de legi obiective, cu radăcini în natura umană. Pentru ameliorarea societății trebuie să înțelegem legile prin care societatea trăiește. ”Crezând în obiectivitatea legilor politicii, realismul trebuie să creadă în posibilitatea de a dezvolta o teorie rațională care să reflecte oricât de imperfecti ,și unilateral, aceste legi obiective.”10 Realismul crede în posibilitatea de a distinge în politică între ceea este adevărat, rațional și obiectiv, sprijinit pe dovezi și ceea ce este doar o judecată subiectivă. 2. Principalul indicator care ajută realismul să se evidențieze în domeniul relațiilor internaționale este conceptul de interes, definit în termeni cde putere. Acest concept leagă rațiunea care încearcă să înțeleagă politica internațională și faptele care trebuie întelese. 3. Conceptul-cheie considerat de realiști este cel de interes, ”definit ca putere drept o categorie universal valabilă, dar nu îl încarcă cu un sens fixat o dată pentru totdeauna.” 11 Ideea de interes este esențială politicii și nu este limitată la coordonatele de timp și spa țiu. George Washington considera că ”puțini oameni sunt capabili să sacrifice încontinuu pentru binele comun toate considerentele legate de interesul sau avantajul particular.”12 8
Waltz Kenneth, p.263 Niebuhr Reinhold, Omul moral și societatea imorală, New York, 1960, p.19-20 10 Morgenthau Hans, Politica între națiuni, Polirom, 2007, p.44 11 Idem, p.50 12 The Writings of George Washington, ediție îngrijită de John Fitzpatrick, Uniteted States Printing Office, 1931-1944, vol X, p.363 9
5
4. Realismul este conștient de semnificația morală a acțiunii politice, dar și de tensiunea dintre cerințele morale și necesitățile acțiunii politice de succes. El consideră că principiile morale universale nu pot fi aplicate acțiunii statelor în formularea lor abstractă, ci trebuie trecute prin filtrul circumstanțelor concrete ale spațiului și timpului. 5. Realismul politic refuză să identifice aspirațiile morale ale unei națiuni individuale cu legile morale care guvernează universul, face distincția între adevăr și idolatrie. Toate națiunile sunt tentate să-și deghizeze interesele și acțiunile particulare în scopuri morale ale universului. 6. Autonomia sferei politice în raport cu toate celelalte care trebuie să i se subordoneze este redată de principiile realismului. Realismul politic se bazează pe o concepție pluralistă a naturii umane, omul real este compus din „omul economic”, ”omul politic”, „omul religios”, etc. Realismul este o teorie care încearcă să explice comportamentul statelor,
care este
determinat de principalul factor, puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internațional, care este anarhic,statele urmărind doar interesul național și maximizarea puterii, respectiv a securității. Balanța de putere în acest caz nu este decât un mecanism de reducere a posibilităților de izbucnire a conflictului (analogie cu sistemul mesei de biliard).
Crizele Răzbiului Rece
1. Prezentare succintă a Răzbiului Rece
6
Războiul Rece este perioadă cuprinsă între anii 1945-1991, având ca principali actori Statele Unite și Uniune Sovietică care au devenit cele două superputeri ale perioadei de după cel
de-al Doilea Război Mondial. ”Fiecare avea misiunea sa ideological (democrație
capitalistă versus comunism), o rețea de alianțe , clienți și arsenal de arme nucleare.” 13 Europa era divizată între forțele militare ale Statelor Unite și aliaților săi din cadrul Tratatului Atlanticului de Nord, pe de o parte și cele ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi din Pactul de la Varșovia, pe de altă parte. Germania însăși era împărțită, ocupată de Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Uniunea Sovietica. Răzbiul Rece este mai întâi această perioadă 1947-1953 în care, conflictul între Marea Alinață și Axă fiind aplanat, blocurile occidental și sovietic prind formă (pacturile bilaterale între URSS și sateliții săi est-europeni sau crearea Alianței Nord Atlantice,1949) “și unde se schițează deja regulile jocului Est-Vest.”14 În ciuda ostilităților din relațiile Est-Vest din timpul Răzbiului Rece, ”a apărut o structură relativ stabilă, iar conflictele nu au escaladat pâna la un război total.” 15 Preocuparea principală a Occidentului de-a lungul Războiului Rece a fost aceea că Uniunea Sovietică ar putea câștiga controlul asupra Europei occidentale fie printr-o invazie deschisă, fie prin intermediul puterii de convingere a comunismului în țările occidentale,epuizate și sărăcite de război. Cele două superputeri au concurat adesea pentru o poziție în Sudul global, purtând războaie prin procură în care aprovizionau și consiliau facțiunile opuse din războaiele civile. În primii ani ai cursei înarmării nucleare, superioritatea militară americană era absolută, mai ales în privința armelor nucleare. Sovieticii au reușit să egaleze Statele Unite, în anii ‘70 ei dobândiseră paritatea strategică însemnând că nici una dintre părți nu ar fi putut împiedica propria distrugere într-un război nuclear. ”Dar în spatele acestei parități militare se găsea o Uniune Sovietică rămasă mult în urmă față de Occident în toate celelalte aspecte - avuție, tehnologie, infrastructură și motivarea cetățenilor, a muncitorilor”16. Căderea Zidului Berlinului în 1989 a simbolizat sfârșitul divizării Europei de către Răzbiul Rece, iar unificare Germaniei a avut loc în 1990, ca în 1991 să aibă loc colapsul Uniunii Sovietice. O perspectvă care ar explica sfârșitul Răzbiului Rece ar fi aceea că puterea militară din timpul președintelui Reagan a dus Uniunea Sovietică la faliment pe măsură ce încerca să țină pasul în cursa înarmării. O altă ideea ar fi acceea conform căreia Uniunea 13
Goldestein Joshua, Relații Internaționale, Polirom, 2008, p.75 Defarges Philippe, Relațiile Internaționale după 1945, Institultul European, 2001, p.14 15 Idem 13 16 Idem, p.78 14
7
Sovietică a suferit de pe urma stagnării interne timp de decenii și a ajuns la implozie. Unii cercetători consideră că Uniunea Sovietică ar fi putut să se destrame mai repede dacă Statele Unite nu ar fi existat drept dușman al acesteia, care să întărescă legitimitatea guvernului sovietic în fața propriului popor.
2. Blocada Berlinului La conferința de la Potsdam, cei trei învingători au decis ca Berlinul să fie guvernat de cele patru puteri ocupate - Statele Unite, Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică - state care vor administra împreună și Germania. Sovieticii ocupau un sector întins din partea estică a orșului, americanii aveau un sector în sud, francezii își aveau sectoarele lor în vest și în nord.” Cu trecerea anilor, est-germanilor și sovieticilor cele trei sectoare vestice ale Berlinului li se păreau ca un ghimpe, o vitrină a prosperității în mijlocul cenușiului deprimat al blocului comunist.”17 Cel mai important, Berlinul de Vest servea drept canal de trecere pentru acei estgermani care căutau să emigreze în Occident. Deși cele patru puteri stabiliseră deferitele drumuri și coridoare aeriene care urmau să fie folosite pentru a se ajunge la Berlin, ele nu căzuseră de acord cu privire la mecanismele de trecere. În iunie 1948 „Stalin profită de această lacună instituind Blocada Berlinului pe motiv că drumurile de acces erau în reparație.”18 În anii următori blocadei Berlinul s-a dezvoltat, devenind un important centru industrial, dar care în caz de urgentă nu ar fi rezistat doar printr-un pod aerian, mai ales datorită faptului că Uniunea Sovietică răspundea de acces, satelitul est-german era cel care controla șoselele dinspre capitala sa, Berlinul de Est. La 27 noiembrie 1958, Hrușciov adresează un ultimatuum de șase luni Marii Britanii, Statelor Unite și Frnaței insistând asupra demilitarizării și transformării Berlinului de Vest într-un „oraș liber”. Dacă nu se ajungea la o înțelegere, Uniunea Sovietică urma să semneze un tratat de pace cu Germania de Est prin care să predea acesteia drepturile sale de ocupant și controlul asupra căilor de acces în RDG. Înțelegerea tacită era ca RFG să adere la Alianța Nord Atlantică, iar aliații să facă din unificarea Germaniei o parte integrantă a diplomației Est-Vest. Pentru Adenauer criza Berlinului consta în orientarea spre Occident a Republicii Federale Germania.
17 18
Kissinger Henry, Diplomația, All, 2007, p.495 Idem, p.496
8
Criza se încheie la 13 august1961, o dată cu construirea Zidului Berlinului, ”orașul fiind astfel tăiat ermetic în două, blocând hemoragia germanilor dinspre Est spre Vest.” 19 ”Înălțarea iadului a reaudus în fața democrațiilor dilema lor referitoare la Berlin” 20, cu privire la apărarea libertății Berlinului împotriva „agresiunii fățișe.” 21 Drept urmare Kennedy a apreciat că zidul nu se încadrează în tipul de definiție pe care America o dădea agresiunii și că nu va răspunde militar. În acest interval, recunoșterea regimului Germaniei de Est s-a făcut treptat și ca o decizie vest-germană, susținută de toate partidele importante din Germania, nu ca o inițiativă impusă de Statele Unite. Cu timpul aliații au insistat asupra condiției preliminare ca Uniunea Sovietică să stabilească proceduri stricte de acces în Berlin și să confirme statutul acestuia de oraș al celor patru puteri. Nici Berlinul și nici drumurile sale de acces nu au mai fost puse în discuție până în momentul dărâmării Zidului, în 1989, act ce a condus la reunificarea Germaniei.
3. Războiul din Coreea La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, colonie japoneză din 1905 până în 1945, se împarte între un Nord comunist și un Sud aflat sub protecție americană. La 25 iunie 1950, America a fost nevoită să se confrunte cu ambiguitățile politii de îngrădire, atunci când a fost pusă în fața agresiunii miliatre exercitate de un surogat comunist asupra unei țări pe care Washingtonul o declarase în afara perimetrului de apărare al Americii și din care taote forțele americane fuseseră retrse în anul precedent. ”Agresosrul era Coreea de Nord, iar victima era Coreea de Sud - ambele situate cât se poate de departe de Europa.” 22 Totuși la 27 iunie, la doar două zile dupăce trupele nord-coreene trecuseră paralela de 38, Truman organizează o acțiune alcătuită din trupele de ocupație din Japonia, pentru a implementa o strategie de apărare locală care nu era planificată sau propusă în cadrul Congresului. Decizia lui Truman de ”a opune rezistență în Coreea avea o bază solidă și în principiile tradiționale vizând interesul național.”23 Comunismul expansionist își sporise provocările cu fiecare an care urmase războiului. America, spunea Truman, pornea la război pentru a sprijini hotărârile Consilului de Securiate. Nu era vorba, așadar, de a interveni într-un conflict local depărtat, ci de a se opune unui atac îndreptat împotriva lumii libere.
19
Defarges Philippe, Relațiile Internaționale după 1945, Institutul European, 2001, p.29 Idem 18, p.509 21 idem 22 Kissinger Henry, Diplomația, All, 2007, p.414 23 Idem,p.416 20
9
La începutul războiului coreean Statele Unite se bucurau de un sprijin larg din partea țărilor din NATO, precum Marea Britanie și Turcia, care au trimis trupe considerabile. În primăvara anului 1951 o ofensivă americană eliberase orașul Seul, care fusese cucerit în luna ianuarie a aceluiași an, folosind tactici de uzură tradiționale americane. Traversează astfel paralela de 38 pentru ca în luna iunie 1951 comuniștii să propună negocieri pentru armistițiu. Războiul din Coreea a scos la iveală atât puterea, cât și limitele îngrădirii.” 24 În termenii conducerii tradiționale a statului, Coreea a fost cazul-test pentru a se determina liniile de demarcație între cele două sfere de influență în competi ție. Generalul american, Douglas McArthur”25 vrea să extindă războiul în China, intenționând să recurgă chiar la bomba atomică, în timp ce președintele Truman, conștient de posibiliatatea declanșării unui al treilea război mondial ,este decis să limiteze conflictul la zona coreană.” La 11 aprilie McArthur este demis din funcție de către Truman, amintind astfel că el este comandantul suprem. Oamenii de stat americani au înțeles că acceptarea ocupației comuniste din Coreea ar fi subminat poziția americană în Asia, mai ales reațiile cruciale ale Americii cu Japonia. Criza din Coreea a condus la o sporire a forței în Europa și la crearea organizației Tratatului Atlanticului de Nord, ceea ce a făcut posibilă susținerea lungii confruntări de uzură care de acum era sigur că avea să devină Răzbiul Rece. Americanii considerau că Uniunea Sovietică a pus la cale declanșarea crizei din Coreea, deși aceasta a avut cel mai mult de pierdut din acest război rece. Aceasta ia sfârșit prin armistițiul din Coreea din data de 27 iulie 1953.
4. Criza rachetelor din Cuba La 1 ianuarie 1959, Fidel Castro preia puterea în Cuba, ” și foarte curând o angajează pe calea comunistă.”26 Uniunea Sovietică devine un aliat al Cubei. Statele Unite conform doctrinei Monroe (1823), consideră continentul american “un teren de vânătoare păzit, un stat
24
Idem,p.428 Defarges,Philippe,Relațiile Internaționale după 1945,Institutul European,2001,p.21 26 Defarges Philippe, Relațiile Internaționale după 1945, Institutul European, 2001, p.28 25
10
comunist aflat la mai puțin de 200 de km de Florida reprezintă o atingere insuportabilă la securitatea lor.”27 În aprilie 1961 cu sprijinul președintelui John Fitzgerald Kennedy, forțele anticastriste încearcă debarcarea în Golful Porcilor. Operațiunea se încheie cu un dezastru regimul castrist consolidânduăse prin această încercare. Ceea ce adus la Criza Rachetelor din Cuba din 1962, când Uniunea Sovietică a instalat rachete nucleare cu rază medie de acțiune în Cuba. URSS dorea astfel să reducă inferioritatea strategică nucleară, să contrabalanseze desfașurarea de rachete americane în Turcia,al granințele URSS și să împiedice o altă invazie a SUA în Cuba. Președintele John F.Kennedy a impus o blocadă navală, pentru a împiedica navele sovietice să mai transporte armament pe insulă și pentru forța scoaterea rachetelor sovietice din Cuba. La 23 octombrie a început carantina Cubei, dar venirea la conducere a lui Nikita Hru șciov i-a permis acestuia un timp de gândire. Până pe 24 octombrie navele sovietice pe ruta Cuba, capabile să transporte încărcături militare au fost interzise să treacă de limita limitrofă, cu excepția petrolierului București. La 28 octombrie, Hruşciov a anunţat intenţia guvernului său de a demonta şi îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmiţând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul îşi confirma dorinţa de a continua pe linia soluţiei propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicienii sovietici au început să demonteze bazele de proiectile, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală şi, până la sfârşitul anului, toate rachetele ofensive fuseseră retrase din Cuba. Curând după acestea, SUA şi-a retras, în tăcere, proiectilele din Turcia.
27
Idem
11
