UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
ABSOLVENT:
2013
1
UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ŞI ADMINISTRAŢIA PREZIDENŢIALĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
ABSOLVENT:
2013 2
UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI ŞI ADMINISTRAŢIA PREZIDENŢIALĂ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
ABSOLVENT:
2013 2
INTRODUCERE
Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice 1. Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2. În drep dreptu tull publ public ic mo mode dern rn,, idee ideeaa şefu şefulu luii de stat stat este este lega legată tă de form formaa de guvern guv ernămâ ământ, nt, concep conceptt prin prin care, care, de regulă regulă,, s-a răspun răspunss la intreb intrebare area, a, cine cine exerc exercită ită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct direct (democraţia)? Cu alte cuvinte, cuvinte, privin privindd forma forma de guver guvernăm nămân ântt ca mod modali alitat tatea ea în care care sunt sunt constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care care şefu şefull stat statul ului ui,, numi numitt cel cel ma maii ades adesea ea preş preşed edin inte te,, este este ales ales pe o peri perioa oadă dă deter determin minată ată,, fie de pop popor or prin prin vot direc directt sau indire indirect ct (republi (republici ci prezid prezidenţ enţial ialee sau sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament (republici parlamentare) O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituţiei Preşedintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituţionale, ceea ce ne duce la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Preşedinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituţional, cu rol de reprezentare şi de arbitru, dispunând de atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice. Iniţial, şeful statului în România a fost monarhul. Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul statului”, din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele exercita exercita atribuţiile atribuţiile specifice specifice unui şef de stat, „puterea „puterea executivă executivă fiind încredinţa încredinţată tă monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a fost învestit cu puteri depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de prerogative specifice funcţiei de şef al statului. După Du pă desfii desfiinţa nţarea rea regimu regimului lui mon monarh arhist ist,, în anul anul 194 19488 a fost fost creat creat un organ organ coleg colegiu iu care care exerci exercită tă atribu atribuţiil ţiilee şefulu şefuluii de stat, stat, num numit it iniţia iniţiall Prezid Prezidiul iul Repub Republic licii ii Popula Populare re Române Române,, iar apoi, apoi, Prezid Prezidiul iul Marii Marii Adu Adunăr nării Naţion Naţionale ale a R.P.R. R.P.R.,, înloc înlocuit uit ulterior, în anul 1961 cu Consiliul de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări Naţionale. 1
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 282. Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 515.
2
3
Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat ca organ colegial cu atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a acesteia să fie instituită expres funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea Marea Adu Aduna nare re Naţion Naţională ală şi era răspun răspunzăt zător or în faţa faţa acest acesteia eia,, exerc exercitâ itând nd toate toate atribuţiile specifice funcţiei de şef al statului. Consiliul de stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din atribuţiile pe care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974. Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care primea şi atribuţiile de şef de stat. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), al cărui preşedinte preia şi atribuţiile de şef şef de stat. După Du pă decemb decembrie rie 198 1989, 9, instit instituţi uţiaa Preşe Preşedin dintel telui ui a fost fost menţin menţinută ută,, dar dar prin prin Decretul- lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României sa stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat. Constituţia României din anul 1991 „a proiectat” un Preşedinte de Republică pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea necesitatea de arbitraj între „puterile „puterile statului”, între „stat şi societate” societate”3. Astfel, dispoziţiile susţinute determină o reevaluare în ceea ce priveşte locul şefului statului în sistemul organelor statului, în sistemul politic, poziţia acestuia în raport cu puterile în stat 4 Persoanele care au deţinut funcţia de Preşedinte al României: - 28 ma martie rtie 197 19744 - 22 decemb decembrie rie 198 1989: 9: Nicola Nicolaee Ceauşe Ceauşescu scu (preşe (preşedin dinte te al Republicii Socialiste România) - 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale) - 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională) - 18 iunie 1990 - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu - 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea Constituţională ca "primul mandat constituţional") - 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu - 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu - 20 decembrie 2004 - prezent: Traian Băsescu În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a exercitat funcţia de preşedinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost reconfirmat în funcţie. Aşadar, potrivit art. 80 din Constituţia României, rămas nemodificat atât ca număr, cât şi sub aspectul conţinutului: 3
Iorgovan Antonie, op. cit., p. 289. Brezoianu Brezoianu Dumitru, Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universita Universitaţii ţii „Titu Maiorescu Maiorescu”, ”, Bucureşti, 2002, p. 35. 4
4
„ (1) (1) Preş Preşed edin inte tele le Româ Români niei ei repr reprez ezin intă tă stat statul ul româ românn şi este este gara garant ntul ul independenţei independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşed Preşedint intele ele Români României ei veghea veghează ză la respec respectar tarea ea Consti Constituţ tuţiei iei şi la buna buna funcţi funcţiona onare re a autor autorită ităţilo ţilorr pub public lice. e. În acest acest scop, scop, Preşed Preşedint intele ele exerc exercită ită funcţi funcţiaa de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Dispoz Dispoziţi iţiile ile acest acestui ui artico articoll sintet sintetize izează ază,, dup dupăă cum cum s-a susţin susţinut ut în primul primul comentariu al Constituţiei, întreaga configuraţie a funcţiei prezidenţiale de la definirea acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor Preşedintelui 5.
5
Vasilescu Florin, Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vida Ioan, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.180 Constituţia României – comentată şi adnotată,
5
CAPITOLUL I SCURTĂ PREZENTARE A INSTITU ȚIEI PREZIDENȚIALE
Secțiunea 1 Institutia prezidențială.Repere istorice. Evoluţia a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn şi reprezentanta naţională (art. 32) La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale au fost puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislaţia se exercita colectiv de către rege şi reprezentanta naţională (art. 34), puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39) Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-1 declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi art. 39 ale Constituţiei din 1923. În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial.Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul-lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului. Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În afară activitatiilor fundamentale de elaborare a legilor Parlamentul a funcţionat şi că o adunare constituantă, având atribuţii de a elabora în termen de cel mult 18 luni de la constituire, nouă constituţie. În dată de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituţia României care consacră organizarea statului român pe baza principiului separaţiei puterilor. În mod indubitabil 6
ansamblul reglementărilor din constituţie demonstrează cu prisosinţă că statul român este organizat şi funcţionează pe baza acestui principiu. Dacă facem abstracţie de Constituţia S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum şi de faptul că Marea Britanie nu are o constituţie scrisă, restul constituţiilor din statele occidentale cuprind o subdiviziune consacrată şefului de stat, preşedinte de republică sau monarh, al cărei loc şi pondere variază după natura regimului politic consacrat, după anumite particularităţi naţionale sau chiar după tipul Constituţiei.
Secțiunea 2 Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia română din 2003 Instituţia prezidenţială este consemnată în capitolul II din Constituţia României. Articolul 80 stabileşte rolul Preşedintelui prin care acesta reprezintă Statul Român şi garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. De asemenea, preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, având rol de mediator între puterile Statului, precum şi între Stat şi societate. Articolul 81 tratează problema alegerii preşedintelui, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Preşedintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie ele şi succesive. Mandatul preşedintelui începe în momentul depunerii jurământului şi durează până în momentul depunerii jurămâtului de către preşedintele succesiv. Mandatul are o durată de 5 ani şi poate fi prelungit doar în condiţii extreme, de război sau catastrofă, prin lege organică. În timpul mandatului, preşedintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau privată sau a vreunui partid politic şi beneficiază de imunitate. Conţinutul articolului care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituţiei şefului de stat, între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ – curentul republican, majoritar, şi curentul monarhic, minoritar 6. După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituţiei, ceea ce este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu dispune de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii puterii executive, iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele autorităţi aflându-se sub control parlamentar 7. 6
Iorgovan A., Odiseea elaborării Constituţiei, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureş, 1998, p.229. 7 Vida Ioan, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 38.
7
Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art. 80 din Constituţie, apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului, de şef al executivului alături de primul-ministru, şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului. Această din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj8 conduce la necesitatea unui Preşedinte de Republică de a fi neutru şi echidistant faţă de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituţie s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat. De asemenea, experienţa dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces de precauţii faţă de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competenţele Preşedintelui, „greutatea” influenţei politice a acestuia. S-a articulat astfel un regim mixt, în care balanţa este înclinată în favoarea Parlamentului 9. Rolul Preşedintelui: 1. Executivul dualist. Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între "executivul democratic" şi "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcţia executivă este deţinută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar, colegială. Monocraţia executivului excelează mai ales, în condiţiile actuale, în regimurile politice prezidenţiale, adeseori însă conjunctural. Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează prin faptul că funcţia executivă este încredinţată şefului statului şi unui organ colegial Guvernul - având fiecare atribuţii pe care le exercită relativ autonom. În sistemul constituţional românesc, executivul este dualist. Preşedintele Republicii (art. 80 din Constiţutie) şi Guvernul (art.101 din Constituţie) Totuşi spre deosebire de alte state, astfel cum precizeaza art.81 alin. 1 din Constituţie, Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. 2. Funcţiile Preşedintelui. Preşedintele României - reliefează art.80 din Constituţie - reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între "puterile statului", precum şi între stat şi societate. a) Funcţia de reprezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Preşedintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român - titularul suveranităţii. În acest sens, Preşedintele României este un "organ reprezentativ" - ca şi Parlamentul - întrucât legitimarea sa îşi are izvorul în voinţa nemijlocit exprimată de corpul electoral. El este deci un organ direct şi plenar reprezentativ. Într-un alt sens, mai restrâns şi mai potrivit interpretării art. 80 din Constituţie, Preşedintele României este 8
Vrabie Genoveva, Rolul şi funcţiile Preşedintelui României, Revista de drept public, nr. 2, 1995, p. 69. Vrabie Genoveva, Organizarea politico-etatică a României. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ediţia a III-a revăzută şi reîntregită, Fundaţia pentru Cultură şi Ştiinţă „Moldova” Iaşi, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 214. 9
8
"reprezentantul statului român, adică, juridiceşte vorbind, el este împuternicitul statului, şi prin aceasta al societatii, să-l reprezinte şi să acţioneze în numele lui. El este titularul unui "mandat legal" al cărui conţinut este prestabil prin Constituţie, un mandat de durată limitată, care in naştere prin alegere şi validarea alegerilor şi se stinge normal sau prin voinţa uneia dintre părţi. Este un mandat de drept constituţional şi în baza acestuia Preşedintele îşi îndeplineşte funcţia sa de reprezentare. Preşedintele reprezintă statul român atât în interior, cât şi în exterior. Şi reprezentarea nu are doar o semnificaţie ceremonială. Ea se exprimă prin câteva atribuţii. Astfel, pe plan extern, Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României, primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan intern, Preşedintele, ca ales al Naţiunii - prin corpul ei electoral - participă la exercitarea suveranităţii naţionale (art.2 alin.1), asumându-şi totodată raspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării (art. 80 alin.1) b) Funcţia de garant se realizează intr-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele astfel cum s-a mai precizat, îşi asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Între mijloacele sale de acţiune, prevăzute în Constituţie, menţionăm: - Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; - Declară imobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; - În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii; - Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi. În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea acesteia. Cu totul de înteles, respecarea Constituţiei constituind, în acelaşi timp, premisa şi esenţa statului de drept, precum şi condiţia primordială a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. Câteva mijloace practice de acţiune se află la dispoziţia preşedintelui pentru a-şi putea îndeplini misiunea sa de "veghe": - Sesizarea Curţii Constituţionale înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituţionalităţii ei (art.144, litera "a" din Constituţie); - Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2); - Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculcă - cât priveşte judecătorii "independenţa şi inamovibilitatea lor, iar în ce-i priveşte, în general, pe magistraţi, sub semnul rigorilor statului de drept. c) Funcţia de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal şi direct, precum şi pe principiul non-apartanenţei Preşedintelui la vreun partid politic. În calitatea sa de "mediator", Preşedintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă magistratură de influenţă", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe 9
baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un "factor reglator" în mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate. În acest scop, pe de o parte, preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, iar pe de alta, el înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre acestea ori dintre ele şi societate. Iată câteva dintre procedurile constituţionale consacrate: - Preşedintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi a Senatului (art.63, alin.2); - Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); - Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii adoptate, înainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2); - Sesizează Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază că legea sau unele dintre dispoziţiile ei sunt neconstituţionale (art. 44, litera "a"); - Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de la "dreptul scris" la "dreptul trăit" (art.77, alin.l); - Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul instituţional a fost blocat (art.89, alin.l)10. În ceea ce priveşte alegerea Preşedintelui, potrivit art. 81 din Constituţie rămas neschimbat: „(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.” Prin această modalitate de alegere, Preşedintele este într-o bună măsură sustras influenţei directe a partidelor politice. În opoziţie cu acest mod de desemnare a Preşedintelui se situează alegerea sa de către Parlament, situaţie în care legitimitatea acestuia rămâne în graniţele confruntării politice dintre partide, iar exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei este supusă presiunilor pe care le pot exercita partidele reprezentate în Parlament11. Prevederea finală a art. 81 stabileşte, asemeni altor constituţii europene, interdicţia exercitării a mai mult de două mandate prezidenţiale de către aceeaşi persoană cu precizarea că mandatele pot fi şi succesive, preciazare ce înlătură o posibilă interpretare potrivit căreia preşedintele în exerciţiu nu ar putea candida pentru un nou mandat12. Potrivit art. 82 din Constituţie referitor la validarea mandatului şi depunerea jurământului: „(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este 10
Lector Univ. Buta Gheorghe, Curs de drept constituţional, Facultatea de Studii Europene - IDD, Ed. Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2002, p. 34 – 36. 11 Vida I, op. cit., 1994, p. 40. 12 Vasilescu F, în colectiv, op. cit., 1992, p. 187.
10
validat de Curtea Constituţională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: «Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!».” Aceste dispoziţii constituţionale reglementează constatarea legalităţii desfăşurării scrutinului prezidenţial şi a procedurii solemne, în urma căruia noul preşedinte este în drept să ocupe funcţia pentru care a fost ales. Învestirea în calitate de şef al statului se realizează după o procedură specială şi cu solemnitatea corespunzătoare unui asemenea act 13. Potrivit art. 83 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost modificat: „(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.” Prin prelungirea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intenţionat decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate şi pentru viaţa politică românească. S-a urmărit astfel menţinerea continuităţii instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă şi un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării. În perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor. În aceste împrejurări vorbim de vacanţa funcţiei şi de interimatul funcţiei reglementate de dispoziţiile art. 97, 98 şi 99 din Constituţie 14. Astfel, dacă funcţia şefului de stat devine vacantă ori dacă acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Pentru executarea de către Preşedinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituţia României şi alte legi ce organizează şi funcţionează Administraţia Prezidenţială care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată în 2001, funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial, cu rang de ministru şi consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către Preşedintele României. Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din persoane detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi autorităţi publice, precum şi din persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească. 13
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea specială, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 26. 14 Preda Mircea, op. cit., 2001, p. 27
11
Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administraţiei prezidenţiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale aprobat de Preşedintele României. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică şi personalului de ordine şi pază afectat Administraţiei prezidenţiale. Aceste dispoziţii relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea Preşedintelui României nu mai lasă niciun dubiu în privinţa caracterului „politic” al numirilor în funcţie care se fac la nivelul Administraţiei prezidenţiale. Cu alte cuvinte, „Preşedintele vine şi pleacă cu întreg personalul său”.
12
CAPITOLUL II PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
Secțiunea 1 Atribuţiile şefului de stat În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorităţi, constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. Faţă de puterea legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul. Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum am precizat deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu justiţia şi distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice, atribuţiile sale în raport cu Curtea Constituţională. După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale precum şi în domeniul politicii externe. Sub titlul atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii15. O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj. Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare şi a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în viaţa socială16. Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele întrunite în şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi. În ceea ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a admis în mod tradiţional că, de regulă, şeful statului este cel care 15 16
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298. Vida I., op. cit., 1994, p. 50
13
convoacă şi corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici şi dreptul şefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu preşedinţii Camerelor şi Primul-ministru 17. A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea, în favoarea şefului de stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor 18. De aici probabil, includerea Preşedintelui României în sfera puterii legislative de către unii autori de drept administrativ. Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul oportunităţii, Constituţia în oferă două pârghii de acţiune. El poate sesiza Curtea Constituţională şi Parlamentul pentru aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume, Curtea Constituţională pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate. În domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin (2) din Constituţie, „El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunţată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile. Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al doilea caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la îndemâna Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile. Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa, etc. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri excepţionale, conform art. 93 din Constituţia republicată: „(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.” 17 18
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302 Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, op. cit., 2002, p. 490.
14
Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate a fost apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrânduse la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar 19. Din analiza acestor informaţii este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile art. 53 din Constituţia republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii excepţionale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. G) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi respectiv, dispoziţia constituţională care dispune expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege20. Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional. (art. 90 din Constituţie) 2. Acte şi răspundere: Potrivit art. 100 din Constituţia republicată: “(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.” Deşi art. 100 din Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Preşedintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului, numite decrete, a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancţiunea inexistenţei. În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi însă şi autorul unor acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din Constituţie. Prin urmare, Preşedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă şi o conotaţie politică, precum şi mesaje, declaraţii, etc., ca acte exclusiv politice 21. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în principiu, ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele internaţionale pe care le-a încheiat; acreditează 19
Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.283. 20 Vedinaş Verginia, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, manual practic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.268. 21 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321
15
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării, intituie starea de asediu sau de urgenţă; conferă distincţii, face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea individuală. Dacă aceasta constituie regula, excepţia o constituie doar decretele care concretizează atribuţii inerente Preşedintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii publice. Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl reprezintă. Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia contrasemnătura premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea solidară a acestuia, alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidenţiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ22. În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în special cere de numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii stabilite de lege, majoritatea fiind condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Preşedintelui. În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui, acestea sunt calificate de toţi autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin urmare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor excepţionale de la controlul în contencios administrativ23.
Secțiunea 2 Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea apărând odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structură, cât şi preorgativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative este prezentă în societate.
22
Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, ediţie revizuită pentru uzul studenţilor, Ed. Risoprint, Cluj.Napoca, 2002, p.170. 23 Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322.
16
Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia îi aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative tine în mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei sau al unicităţii. Dacă puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia şefului statului aparţine sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de “şeful puterii executive” sau “şeful executivului”. Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicităţii, aceeaşi instituţie este aparţinătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului. În decursul vremii, instituţia şefului statului a îmbrăcat două forme de organizare şi manifestare: uni-personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau preşedinte), de regulă numită, dar în vremurile moderne şi aleasă; colegiala – aceasta a purtat şi poarta diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial. 1.Desemnarea, alegerea şefului statului Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei instituţii ţin de o serie de factori: -natura sistemului politic; -sistemul constituţional şi formă de guvernământ; -anumite tradiţii istorice şi naţionale. Nu în toate cazurile şi în mod automat modul de desemnare al şefului statului determina locul şi rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul şi extensiunea acestei funcţii este în raport cu celelalte puteri, în principiu cu executivul şi legislativul, dar şi de categoria puterii în care este încadrată. Practică social-istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de desemnare a şefului statului: a) Pe cale ereditară Este prima şi cea mai veche modalitate de desemnare a şefului statului. Ea a fost şi este caracteristica regimurilor monarhice, constituţionale. După anumite reguli constituţionale, monarhul ascede la funcţia de şef al statului pe cale ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuşi îşi poate desemna un succesor din cadrul casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta modalitate de desemnare a şefului statului, parlamentul sau altă instituţie nu au nici un rol sau unul minor, cel mult de a veghea la respectarea regulilor constituţionale de desemnare a acestuia, sau în caz de stingere a dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia. b) Alegerea de către parlament Aceasta modalitate de desemnare a şefului statului este o consecinţă, un rezultat al revoluţiei burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în acelaşi timp şi un mod eficient de control al parlamentului asupra acestei instituţii. În practică politica aceasta modalitate cunoaşte două forme: -parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe şeful statului, de regulă pe preşedinte, aşa cum este situaţia în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În acest caz, instituţia şefului statului îmbraca forma uni-personala; -parlamentul alege organe colegiale, ca şefi de stat, situaţii întâlnite în fostele tari socialiste, dar şi în state că Elveţia. 17
c) Desemnarea şefului de stat de către un colegiu electoral În principiu, parlamentul şi adunările landurilor în Germania, adunările legislative ale statelor federale în India, şi adunările regionale în Italia desemnează membrii care împreună formează colegiul electoral şi care vor desemna pe şeful statului. O situaţie mai aparte se petrece în S.U.A. şi Coreea de Sud unde membrii colegiului electoral care îl vor alege pe preşedinte, sunt desemnaţi prin vot universal. d)Alegerea şefului statului prin vot universal Aceasta modalitate de alegere a şefului statului este o consecinţă a adâncirii democratismului vieţii politice, dar şi o măsură de asigurare a echilibrului între executiv şi legislativ. Alegerea şefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate şi respect, care se pot materializa prin atribuţii şi prerogative. O asemenea situaţie întâlnim în România, Rusia; Franţa, Indonezia, etc. Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o succintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes. În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunităţii şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei) Preşedintele de republică în Franţa exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional. Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri; promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege, poate dizolva Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul De Miniştri; numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează ambasadorii, primeşte scrisorile de acreditare; poate lua măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă graţierea etc.24 Unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de către primul ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în Franţa, se consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare, o funcţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de reprezentare se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii. Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în care constituţia îl face pe preşedinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al Constituţiei Franţei, unde se spune că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei”. Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al 24
Ioan Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami Bucureşti 1998, pag. 443
18
Constituţiei, în sensul căruia preşedintele asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului. În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie organ al administraţiei de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituţia americană „Puterea Executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru competenţa Congresului şi a preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii consideră că deţinătorul funcţiei de preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic om din lume. Dealtfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis – Han s-ar înverzi de invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american. Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate, numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori, acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace ambele camere sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare. Atribuţii deosebite are preşedintele american în elaborarea legilor, el având atribuţia de a aproba şi semna. Potrivit art. 1,si 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menţiona în detaliu în registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui. În Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin ceremonial. Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest sens este plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale cu principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organul judecătoresc suprem. Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a legilor. Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele state ea este condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu) Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de alţii, deşi îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707. Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea tratatelor internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu) Există chiar şi 19
posibilitatea delegării de atribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei, şeful statului putea delega o parte din puterile sale vice preşedintelui republicii sau primului ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116. În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativă legislativă (Algeria), în altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie) Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele: reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat, semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării; prezidarea şedinţelor unor organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare; acordarea graţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor de acreditare etc.
Secțiunea 3 Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României25: A) Reprezintă statul român - Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat. B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. - Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării. C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. - Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi politice. Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel: a) Atribuţii privind legiferarea Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: 25
I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207
20
- promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; - semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; - poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 114 lit. a. b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90) c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice. Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie; numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral. d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României. Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale. −
−
−
−
− − − −
−
−
21
Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri. e) Atribuţii în domeniul politicii externe În această categorie cuprindem: - încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile; - acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanţilor diplomatici ai României; - aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; - acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state. f) Alte atribuţii În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale. − −
Secțiunea 4 Desemnarea şefului de stat Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul şefului de stat a fost prelungit cu un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea instituţiei prezidenţiqale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării. Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic şi numai în caz de război sau catastrofă. Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral şi alegere prin vot universal. A) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general, regulilor constituţionale sau cutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu excepţia Poloniei, unde regii erau aleşi. În asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici 22
parlamentul numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se stinge. În aceste sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul. Acest sistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia) B) Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. În Elveţia, puterea executivă aparţine Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră, numai pentru un an, preşedintele confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia de şef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar primus inter pares într-un guvernământ colegial. C) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită. Astfel în Germania preşedintele este ales de către Convenţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor. În India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale. În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din reprezentanţi ai consiliilor regionale. În Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu electoral, el însuşi ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marţea următoare primei zile de luni din noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie. D) Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai ales responsabilitatea guvernului în faţa uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern) E) Alegerea şefului de stat în România România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte, candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi. 23
Secțiunea 5 Durata mandatului şefului de stat Dacă avem în vedere desemnarea şefului de stat vom constata că în ceea ce priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. În celelalte sisteme, în care şeful de stat este ales, mandatul şefului de stat este limitat. Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani (Franţa, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.) Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice, Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, în timp ce guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua-Zeelandă sunt desemnaţi pentru 5 ani. Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a impus în timp. Astfel Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar George Washington care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un al treilea mandat, creând o cutumă constituţională. Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933 – 1945) Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul 1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată obţine mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state. În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat în ordine, de preşedintele Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Persoanele care asigură interimatul funcţiei preşedinţiale sunt cei doi preşedinţi ai Camerelor parlamentare întrucât şi ei, sunt aleşi ca şi Preşedintele, prin vot direct de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită prerogativele preşedinţiale în mod temporar. În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 – 90 din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului. Aceste situaţii sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor şi decesul) şi împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a iniţiativei instanţelor îndreptăţite să hotărască (demiterea din
24
funcţie) ori la iniţiativa Preşedintelui (demisia)26. Mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.
Secțiunea 6 Proceduri, solemnităţi, protocol Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau desemnat şef de stat trebuie să-l depună. Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituţia S.U.A. jurământul preşedintelui are următorul conţinut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia de Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite”. Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidenţial.
Secțiunea 7 Actele şefului de stat Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Se au în vedere următoarele atribuţii: Încheierea tratatelor internaţionale în numele României. Este o atribuţie specifică şefului de stat, reglementată diferit în legislaţia internaţională; Tratatele în România sunt negociate de Guvern şi supuse ulterior ratificării Parlamentului, în termen de 60 zile. Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate de Parlamentul reunit, conform procedurii de adoptare a legii. 26
I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214
25
Acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; Prin această atribuţie preşedinţială se asigură organizarea relaţiilor diplomatice ale ţării noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice se exercită de Preşedintele României la propunerea Guvernului, întrucât acesta este autoritatea care asigură şi realizează politica externă a României. Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată împotriva ţării; Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi sau regiuni; Conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare; G) Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral; H) Acordarea graţierii individuale; Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuţii se exercită de Preşedinte în calitatea de şef al statului şi se manifestă în domeniul relaţiilor interne. Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 99(2) Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului. Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive: -ele reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte juridice; -apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi; Unele dintre ele trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru; -este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei clauze determinând existenţa actului; -au caracter executoriu; Fiind emanaţia voinţei Preşedintelui, decretele emise în exercitarea atribuţiilor reglementate de Constituţie sunt toate acte de autoritate şi nu sunt susceptibile de control prin instituţia contenciosului administrativ27.
27
Ion Rusu – Preşedintele României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996, pag. 54
26
Secțiunea 8 Functiile sefului de stat Aşa cum este cunoscut, şi alte republici au instituţionalizat modelul semiprezidenţial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în alegerile din mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidenţial consacrat în Constituţia României şi alte regimuri politice semiprezidenţiate există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituţia României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă şi puterea executivă. Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin, prin definiţie, şefului statului.Ca model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat modelul Executivului bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern. între atribuţiile acestei din urmă autorităţi publice şi cele ale instituţiei prezidenţiale, există demarcaţii clare. Şi sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidenţial din România şi cel din alte republici semiprezidenţiale.Deosebirile apar în legătură cu puterile constituţionale ale Preşedintelui şi Premierului şi cu raporturile între ele. Astfel, în unele republici semiprezidenţiale, principalele prerogative executive revin Preşedintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru. In sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară - rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral - iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament. Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are ca şef al statului, patru funcţii principale: - funcţia de reprezentare [art. 80 alin. (1)]; - funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării [art. 80 alin. (1)]; - funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei [art. 80 alin]; - funcţia de mediere [art. 80 alin. (2)]. Presedintele Romaniei - reliefeaza art.80 din Constitutie - reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre "puterile statului", precum si intre stat si societate28. 28
Maria Harbata – Introducere in drept,Editure Al. I. Cuza, Iasi 2004-2005,pag 78
27
Din cuprinsul acestor prevederi, precum si din economia celorlalte dispozitii constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de reprezentare, functia de garant, functia de mediere. 1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui Romaniei, in sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvant al poporului roman - titularul suveranitatii. In acest sens, Presedintele Romaniei este un " organ reprezentativ " - ca si Parlamentul - intrucat legitimarea sa isi are izvorul in vointa nemijlocit exprimata de corpul electoral. El este deci un organ direct si plenar reprezentativ. Intr-un alt sens, mai restrans si mai potrivit interpretarii art. 80 din Constitutie. presedintele Romaniei este " reprezentantul statului roman, adica, juridiceste vorbind, el este imputernicitul statului si prin aceasta al societatii - sa-l reprezinta si sa actioneze in numele lui. El este titularul unui " mandat legal ", al carui continut este prestabil prin Constitutie, un mandat de durata limitata, care in nastere prin alegere si validarea alegerilor si se stinge normal sau prin vointa uneia dintre parti. Este un mandat de drept constitutional si in baza acestuia Presedintele isi indeplineste functia sa de reprezentare. Presedintele reprezinta statul roman atat in interior,cat si in exterior. Si reprezentarea nu are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva atributii. Astfel, pe plan extern, Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei, primeste scrisorile de acreditare ale reprezentantilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan intern, Presedintele, ca ales al Natiunii - prin corpul el electoral - participa la exercitarea suveranitatii nationale (art.2 alin.1),asumandu-si totodata raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii (art. 80 alin.1). 2. Functia de garant se realizeaza intr- dubla directie: garant al statului si garant al Constitutiei. In calitatea sa de garant al statului, Presedintele astfel cum s-a mai precizat, isi asuma raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii. Intre mijloacele sale de actiune, prevazute in Constitutie, mentionam: a) Presedintele este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de Presedinte si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii; b) Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate; c) In caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea agresiunii; d) Instituie starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele localitati. In calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea acesteia. Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, in acelasi timp, premisa si esenta statului de drept, precum si conditia primordiala a drepturilor si a libertatilor cetatenesti. Cateva mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru a-si putea indeplini misiunea sa de " veghe ": a) Sesizarea Curtii Constitutionale, inainte de promulgarea legii, pentru verificarea constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);
28
b) Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca aceasta sa procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2); c) Numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca - cat priveste judecatorii " independenta si inamovibilitatea lor, iar in ce-i priveste, in general, pe magistrati, sub semnul rigorilor statului de drept. 3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg si autentic democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu-se prin sufragiu universal si direct, precum si pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. In calitatea sa de "mediator", Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s-a spus si in alte locuri, o "simpla magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar atunci cand se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constitutie si in limitele ei, el este un "factor reglator" in mecanismul statal, precum si in raporturile dintre stat si societate. In acest scop, pe de o parte, presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste colaborarea autorilor publice, aplaneaza sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori dintre ele si societate. iata cateva dintre procedurile constitutionale consacrate consacrate in acest scop: a) Presedintele Romaniei poate solicita convocarea in sesiune extraordinara a Camerei Deputatilor si a Senatului (art.63, alin.2); b) Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale natiunii (art. 88); c) Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii adoptate, inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2); d) Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca apreciaza ca legea sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera "a"); e) Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de la "dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l); f) Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul institutional a fost blocat (art.89, alin.l) În literatura noastră de specialitate se apreciază că Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că rolul (funcţia) Preşedintelui de garant al respectării Constituţiei diferă din punct de vedere al conţinutului şi al modalităţilor de înfăptuire, de funcţia de mediere. De altfel, stabilirea şi caracterizarea unei anumite funcţii prezidenţiale sunt, în parte, convenţionale şi relative, răspunzând mai mult unu scop didactic decât unuia practic. Un ultim aspect ai problemei funcţiilor Preşedintelui României, l-ar putea constitui aparenta deosebire semantică între funcţiile prezidenţiale şi atribuţiile prezidenţiale.In fond, cele două concepte au aici acelaşi conţinut. Fie că ne referim la funcţiile Preşedintelui României sau la atribuţiile acestuia, avem practic în vedere acelaşi lucru. Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi, în această calitate, ocupă demnitatea de şef al statului.Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă 29
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Deşi Constituţia nu face nici o menţiune în acest sens, activitatea de reprezentare a statului român de către Preşedinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât şi la relaţiile internaţionale ale României. Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanţa constituţională internaţională. Preşedintele exercită autoritatea statală la fel ca şi alte autorităţi publice, cum ar fi, de pildă, Parlamentul şi Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorităţi publice, Preşedintele personifică autoritatea statală.Altfel spus, Preşedintele României - ca şef al statului - se identifică cu statul român. în practica politică internă şi internaţională a României pot fi identificate diverse modalităţi prin care Preşedintele reprezintă, pe plan intern şi extern statul român. Pe plan intern, putem menţiona în acest sens, de pildă, promulgarea legilor, acţiune prin care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenţei ţării. Pe plan extern, menţionăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord internaţional în numele României şa. Evident, şi Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român şi se manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanţii Guvernului pot semna în numele României un acord internaţional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanţă, reprezentării prezidenţiale. Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai poporul, pe când Preşedintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin Constituţie. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă faţă de baza socială a instituţiei prezidenţiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Preşedintele României este ales prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care şi-a împărţit voturile electoratului, cu alte formaţiuni politice. In calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al valorilor menţionate, preşedintele dispune de importante prero¬gative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul forţe¬lor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă ş.a. Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. In această calitate, preşedintele acţionează, prin excelenţă, în virtutea art. 92 din Constituţie: este comandant suprem al forţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în alin. (2) al art. 92, mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate.
CAPITOLUL III REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
30
În conformitate cu articolul 100 din constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale preşedintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a preşedintelui s-ar concretiza printr-un decret. Pot fi identificate mai multe modalităţi prin intermediul cărora preşedintele îşi realizează atribuţiile constituţionale şi anume: -prin diferite fapte materiale şi operaţiuni administrative, cum ar fi consultări, participări la activitatea altor autorităţi publice (spre exemplu şedinţele Guvernului, CSM-ului) -prin acte politice, cum ar fi luările de poziţie, mesajele, declaraţiile, chiar consultările care au caracter politic -prin acte juridice care poartă denumirea de decrete şi care au următorul regim juridic (constituţional): Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general, caracter individual. Caracterul individual şi normativ se determină în funcţie de întinderea efectelor pe care le produc, cele individuale producând efecte faţă un subiect determinant de drept, pe când cele cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile erga omnes). În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor preşedintelui din punct de vedere al efectelor pe care acestea le produc şi anume: -opinia conform căreia decretele preşedintelui pot avea exclusiv caracter individual -opinia conform căreia unele din decretele preşedintelui pot avea şi caracter normativ, atunci când concretizează atribuţii care vizează un număr nedeterminat de subiecte de drept care cad sub incidenţa actului, cum ar fi cele prin care îşi exercita atribuţiile în domeniul apărării sau în situaţii extraordinare. Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun controlului de legalitate realizat de instanţele contecios administrativ în baza artcolului 52 şi articolului 126, alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului administrativ, numărul 554/2004. Acestea garantează controlul de legalitate asupra actelor administrative, exercitat de puterea judecătorească cu anumite excepţii şi limitări cum ar fi actele care privesc raporturile cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter limitat care nu pot fi niciodată atacate, precum şi alte categorii de acte administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere (atunci când sunt emise sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta - diferenţa între emitere şi adoptare are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul, preşedintele, emit acte juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte juridice. În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele preşedintelui, respectiv cele prin care se exercita atribuţii în domeniul politicii externe, al apărării, în situaţii excepţionale, precum şi cele prin care se oferă decoraţii, grade militare sau se acordă grațirea individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest fel se realizează un control indirect din partea Parlamentului asupra activităţii guvernului, deoarece Guvernul răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, inclusiv pentru decretele preşedintelui, contrasemnate de premier.
31
Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând cea mai drastică sancţiune, menţionată expres de articolul 100, alineatul 1, Teza a II-a şi anume inexistenta actului.
32
CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI Putem admite faptul că ceea ce caracterizează mai bine funcţia de şef al statului în România este răspunderea şi responsabilitatea. Deşi aproximativ sinonime la o primă vedere (răspundere, răspunderi, s.f.=faptul de a răspunde; obligaţia de a răspunde de îndeplini o acţiune, sarcină etc.; responsabilitate; responsabilităţi, s.f.=obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală la ceva, de a accepta şi suporta consecinţele; răspundere), cele două substantive pot fi diferenţiate. Având în vedere unele nuanţări de sens, din punct de vedere juridic, termenul de răspundere poate fi considerat ca o consecinţă rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale. Prin urmare, şeful de stat este pasibil de răspundere atât politică în faţa Parlamentului şi a poporului care l-a votat, cât şi juridică pentru infracţiuni comise în timpul mandatului. Cu toate acestea, şeful de stat se bucură de imunitate la fel ca senatorii şi deputaţii; in art. 84 alin. 2 („Preşedintele României se bucură de imunitate”) stabileşte tocmai acest lucru. Însa ideea de bază pe care se fundamentează această imunitate constă în faptul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în calitatea sa de şef de stat. Prin urmare, Preşedintele „nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, „poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru faptele sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu poate fi percheziţionat, arestat sau reţinut” decât după o prealabilă ascultare a lui. Se observă că se asigură principiul liberei exprimări şi în cazul în care se solicita percheziţionarea, arestarea sau reţinerea se va avea în vedere prezumţia de nevinovăţie, cel acuzat având dreptul de a se apăra sau justifica. Chiar dacă preşedintele îndeplineşte o funcţie înaltă în stat şi se poate considera la o primă vedere că este susceptibil legii, imunitatea şefului de stat este limitată. Atât timp cât Preşedintele ţării nu se rezumă doar la a-şi exprima liber opiniile în interviuri, declaraţii, discursuri etc. şi îşi dovedeşte iresponsabilitatea producând efecte juridice prin decretele emise, încălcând atribuţiile care îi revin conform cu articolele Constituţiei şi chiar săvârşind acte ilegale în afara atribuţiilor care îi revin, el va raspunde pentru faptele sale.
33
Secțiunea 1 Răspunderea Preşedintelui României în Constituţia din 2003 Constituţia din 1991(revizuită) a consacrat răspunderii Preşedintelui României două texte distincte acestei intituţii [art. 84 alin. (3) şi art. 95], soluţie tehnică ce a determinat o serie de consecinţe sub aspectul naturii şi a regimului juridic aplicabil fiecărei forme de răspundere. Această deficienţă de redactare iniţială a regimului constituţional consacrat răspunderii Preşedintelui României a fost remediată prin legea de revizuire, prin deplasarea fostului art. 84 alin. (3) referitor la punerea sa sub acuzare, imediat după textul constituţional consacrat suspendării sale din funcţie, cu rezolvarea aspectelor sesizate de doctrină, rezultate din analiza comparativă a celor doua reglementări. Art. 95 din Constituţia republicată (rămas nemodificat şi cu acelaşi număr, după revizuire) prevede suspendarea din funcţie privită ca o răspundere politică a Preşedintelui, urmată de sancţiunea demiterii prin referendum, fiind vorba deci faţă de formele răspunderii administrative, de o răspundere administrativ-disciplinară. Nu se poate vorbi de imunitate completă a Preşedintelui pe plan politic, dar nici de caracterul exclusiv politic al răspunderii reglementate de art. 95 din Constituţie, se susţine pe aceeaşi linie de idei, în doctrina de drept constituţional. Art. 84 alin. (3) din Constituţia din 1991, devenit art. 96 în Constituţia republicată, cu unele modificări şi completări, primind titlul marginal „punerea sub acuzare” instituie posibilitatea înlăturării imunităţii Preşedintelui şi a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă, acuzarea de înaltă trădare, consacrând o formă de răspundere penală a acestuia. Pentru actele sale administrative, se admite în mod obişnuit în doctrina actuală, Preşedintele poate fi tras la răspundere administrativ-patrimonială, în baza art. 21 (accesul liber la justiţie), şi art. 52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) din Constituţia republicată, asemeni oricărei autorităţi a administraţiei publice, în baza Legii privind contenciosul administrativ. Pentru faptele care nu au legătură cu prerogativele funcţiei de preşedinte al ţării, acesta va răspunde ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun. În ce priveşte regimul răspunderii politice a Preşedintelui României, Constituţia leagă procedura acesteia de iniţiativa parlamentară, de poziţia autorităţii ce exercită jurisdicţia constituţională şi, în final, de votul poporului29. Procedura tragerii la răspundere, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care Preşedintele încalcă prevederile Constituţiei, poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi al senatorilor şi trebuie adusă neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui. Abia după primirea avizului, se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare. Potrivit Constituţiei, Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută, aspect lăsat la latitudinea şefului de stat, la libera sa apreciere, Preşedintele neavând însă o obligaţie în acest sens. 29
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 328.
34
Preşedintele, asemeni parlamentarilor, se bucură de imunitate, de unde concluzia necesităţii unui regim special al răspunderii pentru faptele comise în exercitarea prerogativelor funcţiei sale, ce intră sub incidenţa legii penale. Prin urmare, în ceea ce priveşte regimul răspunderii penale a Preşedintelui, acesta este consacrat, ca urmare a revizuirii, în art. 96 din Constituţia republicată.
Secțiunea 2 Noțiuni privind răspunderea politico-juridică şi răspunderea penală a Preşedintelui României
1.Răspunderea politică a președintelui Răspunderea politică a şefului de stat îşi are temeiul în art. 95 şi menţionează că: „în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, cu votul majorităţii”30. Sancţiunea răspunderii politice este suspendarea din funcţie şi apoi demiterea prin referendum. Problema principală care se pune în dezbaterea unei decizii de suspendare a preşedintelui este definirea „faptelor grave” de încălcare a Constituţiei şi dacă acuzaţiile care se aduc pot fi considerate fapte grave. Prin urmare, pentru că în literatura de specialitate şi în Constituţie nu sunt date explicaţii clare în ceea ce priveşte încălcarea gravă a Constituţiei, Curtea Constituţională a apreciat în urma unui aviz consultativ pe care l-a dat că nu orice faptă de încălcare a Constituţiei reprezintă şi o încălcare gravă a acesteia. În acest sens, au fost date câteva explicaţii cu privire la ce înseamnă acte de încălcare gravă a Constituţiei: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare. Aşadar, deoarece opiniile şefului de stat, apartenenţa sa politică la un partid sau altul şi intervenţiile acestuia fără vreun efect juridic nu pot fi sancţionate, acestea nu pot fi considerate ca încălcări ale Constituţiei. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale preşedintelui săvârşite în calitatea sa de preşedinte nu îi pot fi imputate acestuia, bucurându-se de imunitate. Dacă însă şeful statului ar fi săvârşit fapte grave de încălcare a Constituţiei, acesta ar fi trebuit să răspundă politic sau chiar juridic pentru ele.
2.Răspunderea penală a şefului de stat 30
Constituția României,art. 95
35
Răspunderea penală a preşedintelui se face pentru crimă de înalta trădăre şi poate fi atribuită doar şefului de stat, conform art. 96 din Constituţia României („Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputatilor şi senatorilor, pot hotarî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înalta trădare”) După ce punerea sub acuzare este hotărâtă prin votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui i se dă dreptul la replică pentru a-şi motive fapta.
3.Aprecieri cu privire la responsabilitatea şi iresponsabilitea şefului de stat După opinia profesorului Ion Deleanu, fapta de înaltă trădare, nefiind menţionată în Codul Penal, implică ideea de răspundere politică a Preşedintelui. Prin punerea sub acuzare, Parlamentul nu califică fapta de care este acuzat Preşedintele ca infracţiune şi nici nu se decide asupra vinovăţiei acestuia, până la condamnarea definitivă, Preşedintele bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie. Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie este cea in măsură să dea verdictul final şi să califice fapta. Profesorul Tudor Drăganu apreciază că Preşedintele se bucură numai de inviolabilitate daca sunt avute în vedere faptele săvârşite în timpul mandatului, dar săvârşite în afara atribuţiilor sale. Pot fi considerate fapte săvârşite sub temeiul iresponsabilităţii faptele comise în timpul mandatului, dar care nu sunt în afara atribuţiilor sale. Cele din urmă îi asigură imunitatea şi după ce mandatul său a expirat, însă dacă ne aflăm în faţa unor inviolabilităţi, atunci Preşedintele poate fi anchetat, reţinut, percheziţionat sau trimis în judecată după terminarea mandatului. Ioan Muraru vede iresponsabilitatea ca pe o imunitate de fond (deoarece aceasta are în vedere doar actele intrinseci mandatului) şi una funcţională (deoarece priveşte exerciţiul acesteia) Totodată, iresponsabilitatea se referă la orice răspundere penală, civilă, contravenţională etc. chiar dacă unele dintre aceste acţiuni ar putea fi considerate infracţiuni.
4.Reguli de natură procedurală care trebuiesc urmate în cazul suspendării din funcţie a şefului de stat Funcţia de control a Parlamentului este după părerea multora principala îndatorire a unei adunări parlamentare. Acest control poate fi făcut fie fără sancţiune (considerat a fi cel mai apt pentru a remedia eventualele erori ale guvernanţilor), fie cu sancţiune, fie colectiv (moţiunea de cenzură sau ancheta parlamentară), fie individuale şi secvenţionale (întrebarea sau interpelarea) Ancheta parlamentară se organizează sub forma unei comisii ad-hoc sau printr-o comisie permanentă, care urmează să se pronunţe cu privire la acuzaţiile aduse persoanei în cauză. Mai mult, comisia de anchetare trebuie să respecte principiul separaţiei puterilor în stat şi în acest sens nu trebuie să se substituie competenţei unui organ de jurisdicţie; ea trebuie doar să culeagă informaţii şi să prezinte un raport cu privire la acuzaţiile aduse, având la dispoziţie sprijinul autorităţilor prin prezentarea informaţiilor şi documentelor necesare.
36
Raportul comisiei de anchetă trebuie depus la Birourile Permanente ale Parlamentului. Acestea urmează să trimită documentul la Curtea Constituţională, care va da un aviz consultativ (potrivit art. 146 alin. h) din Constituţie Curtea Constitutională „dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României”) în decurs de 20 de zile cu privire la rezultatul anchetei. Deşi avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat să îl aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabileşte clar, în funcţie de prevederile Constituţiei şi de practica judiciară şi literatura de specialitate, care sunt faptele care pot fi considerate ca fiind încălcări ale Constitutiei şi care nu. Următorul pas în procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui este organizarea unui referendum în urma caruia cetăţenii cu drept de vot urmează să se pronunţe cu privire la suspendarea din funcţie a şefului de stat. Dacă acesta este suspendat, urmează să se organizeze alegeri anticipate pentru funcţia de preşedinte, în cazul în care poporul nu se va prezenta la vot sau va vota pentru rămânerea în funcţie a Preşedintelui suspendat, Parlamentul poate fi considerat sancţionat de către alegatori prin votul dat. Mai mult, activitatea Parlamentului cu privire la suspendarea din funcţie a şefului de stat este limitată, încheindu-se odată cu organizarea referendumului.
5.Suspendarea din mai 2007 5.1 Decizia Curții Constituționale cu privire la suspendarea președintelui Problema principală care s-a pus in dezbaterea deciziei de suspendare a presedintelui a fost definirea „faptelor grave” de incalcare a Constitutiei care i se imputau presedintelui. Prin urmare, pentru ca nu este data o explicatie clara in ceea ce priveste incalcarea grava a Constitutiei, Curtea Constitutionala a apreciat ca nu orice fapta de incalcare a Constitutiei reprezinta si o incalcare grava a acesteia. In acest sens, Curtea da si cateva exemple de incalcare grava a Constitutiei: actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea sau ar putea avea efecte similare. In ceea ce priveste acuzaţiile aduse preşedintelui cu privire la neconsultările cu partidele politice şi/sau Guvernul, Curtea a concluzionat ca ramâne la latitudinea preşedintelui să stabilească „care sunt problemele urgente şi de importanţă deosebită cu privire la care urmează să consulte Guvernul, precum şi forma în care urmează să aibă loc consultarea”. Acuzaţiile aduse preşedintelui cu privire la atitudinea de partizanat politic în favoarea Partidului Democrat, la atitudinea şi exprimările domnului Traian Băsescu la adresa unor personalităţi publice şi la scopul politic urmarit au fost demontate de Curtea Constituţională, aceste atitudini fiind considerate ca opinii politice exprimate şi deci, neconsistând în încălcări ale Constituţiei. Mergând tot pe aceasta idee, Curtea a respins si acuzaţia conform căruia şeful statului s-ar fi implicat în domeniul jurisdicţional; 37
Curtea Contitutionala a apreciat ca în acest caz au fost exercitate funcţiile de veghere şi garanţie care îi revin conform Constituţiei şefului de stat. Comisia de anchetare a preşedintelui a hotarat şi că acesta din urma nu şi-a respectat întru totul rolul, funcţiile şi activitatea Parlamentului şi a membrilor Parlamentului şi ca a incercat iniţierea unor pachete de legi şi organizarea unui referendum pentru aprobarea unui Parlament unicameral. Deoarece nici una dintre aceste acţiuni ale preşedintelui nu a avut finalitate, Curtea consideră că nu au fost încălcate prevederile Constituţiei. Tot ca neproducând efecte juridice sunt văzute şi intervenţiile făcute la fostul ministru al economiei şi la ministrul transporturilor si nerespectare a politicii externe promovate de Guvern. Acuzaţiile conform cărora preşedintele a savârşit acte de incalcare a secretului convorbirilor telefonice au fost respinse pe motiv ca nu exista probe care sa demonstreze acest lucru; la fel s-a considerat si in cazul acuzatiei de neexercitare a functiei de mediere. In ceea ce priveste petiţia transmisa de către primul-ministru in care solicita presedintelui să intervină la Parchet într-un dosar de urmărire penală, acuzatia care I se imputa presedintelui este respinsa deoarece nu a existat o plangere din partea petitionarului si deci nu sunt probe nici in acest sens. Prin urmare, Curtea Constitutionala a a dat un aviz negativ deciziei de suspendare a presedintelui. Desi avizul este unul consultativ iar Parlamentul nu este obligat se il aplice, acesta are un rol foarte important deoarece stabileste clar, in functie de prevederile Constitutiei si de practica judiciara si litaratura de specialitate, care sunt faptele care pot si considerate ca fiind incalcari ale Constitutiei si care nu. Acuzatiile aduse de catre Comisia de anchetare presedintelui nu sunt fondate fie din lipsa de probe, fie din motive de constitutionalitate. Asadar, deoarece opiniile sefului de stat, apartenenta lui politica la un partid sau altul si interventiile acestuia fara vreun efect juridic nu pot fi sanctionate, acestea nu pot fi considerate ca incalcari ale Constitutiei. Mai mult, actele de iresponsabilitate ale presedintelui savarsite in calitatea sa de presedinte nu ii pot fi imputate acestuia, bucurandu-se de imunitate. Daca insa seful statului ar fi savarsit fapte grave de incalcare a Constitutiei, acesta ar fi trebuit sa raspunda politic sau chiar juridic pentru ele. În concluzie numai cetăţenii au dreptul de a-l demite din funcţie pe şeful statului, acesta fiind ales de către popor prin vot universal, direct, egal, secret şi liber exprimat. Prin urmare, am putea considera că singurul în măsură să îl sacţioneze pe şeful statului şi să îl facă răspunzator de faptele comise este electoratul. Problema suspendării Preşedintelui ridică alte probleme, cum ar fi: dacă Preşedintele, odată suspendat din funcţie va mai avea dreptul să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale; dacă o Românie cu un Preşedinte suspendat nu va avea de suferit pe plan economic prin blocarea investiţiilor străine, dacă electoratul este de acord şi susţine această suspendare, dacă Parlamentul va respecta limitele impuse de Contituţie etc. O modificare la legea de funcţionare şi organizare a Curţii (Legea nr. 47/1992, modificata prin Legea nr.177/2010), dă dreptul judecătorilor constituţionali să decidă nu numai asupra regulamentelor celor două Camere şi a legilor, dar şi asupra hotărârilor 38
celor două Camere, asupra cărora Parlamentul era până acum suveran. „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori”, se arată în legea publicata in : Monitorul Oficial Nr. 672 din 4 octombrie 2010. Pe baza acestui articol, eventuala hotărâre a Parlamentului de a-l suspenda pe preşedinte va putea fi atacată direct la Curte, unde, teoretic, şeful statului are majoritate. După hotărârea judecătorilor, nu va mai fi nevoie de referendum pentru suspendare, Parlamentul fiind obligat să accepte decizia Curţii, ca în cazul oricărei legi. Problema de fond care se pune însa este aceea a stabilirii dacă într-adevar faptele Preşedintelui sunt contrare Constituţiei şi deci dacă este necesară o răspundere juridică şi/sau politică a acestuia. În orice caz, daca se concluzionează că şeful de stat trebuie să răspundă pentru faptele ce i se impun, acesta riscă să fie judecat după demiterea din funcţie, imunitatea de care dispune nemaicontând în acest caz.
39
CAPITOLUL V REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE ÎN ŢĂRI ALE UNIUNII EUROPENE Secțiunea 1 Aspecte comparative privind instituția europene (Franța,Italia,Germania)
președintelui în câteva state
Instituția șefului statului este una din cele mai vechi instituții politico-juridice. Astăzi, această instituție cunoaște o mare diversitate, atât sub aspectul denumirii și modului de desemnare, cât și sub cel al rolului și atribuțiilor în cadrul sistemului consituțional. În sistemele constituționale moderne, marcate de rolul crescând al Parlamentului, instituția șefului de stat atrebuit, în mecanismul separației puterilor să-și găsească echilibrul față de legislativ, de și, în doctrină, se vorbește tot mai mult de o „slabire” a instituției șefului de stat în majoritatea democrațiilor europene contemporane ( C. Grewe, H. Ruiz-Fabriz ). Rolul și locul șefului de stat diferă în regimurile consituționale contemporane. Astfel, în regimurile parlamentare , șeful statului, fie că este monarh, fie președinte, are un rol restrâns. În regimul prezidențial, președintele este principalull titular al exercițiului puterii executive aflându-se pe o poziție de egalitate cu legislativul, în cadrul separației stricte a puterilor aplicată prin așa-numitul mecanism de „frâne și contragreutăți”. Sistemul intermediar semi-prezidențial conferă președintelui statului un rol mai crescut în raport cu parlamentul. În vederea unui demers comparativ în ceea ce prive ște instituția șefului statului în cele două sisteme constituționale nu putem să nu remarcăm gradul înalt de similitudine în reglementarea instituției prezidențiale ca, de altfel, a intregului model constituțional , principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant românesc de la 1991 fiind Constituția Franței din 1958. De aceea sistemul consituțional românesc a fost caracterizat de unii autori ca fiind semi-prezidențial, în timp ce alții, ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez, precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest sistem ca fiind semi parlamentar (Antonie Iorgovan) Exemplull francez ca și cel românesc este o dovadă a dificultății de încadrare tipologică a regimurilor contemporane. Inițiatorii actualei constituții franceze au fost preocupați de două idei fundamentale pe care le-au transpus, de altfel, în cuprinsul acesteia : configurarea unui parlament raționalizat ale cărui funcții să fie limitate la controlul guvernului și votarea legilor în anumite domenii ale vieții sociale și, nu în ultimul rând, necesitatea întăririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituționale ale șefului statului căruia îi revine, pe de-o parte, rolul de arbitru între toate forțele politice, între cetățeni și organele statului, iar, pe de altă parte,
40
misiunea de a fi garantul independenței naționale, al integrității teritoriale , al respectării acordurilor comunității și a tratatelor ( art. 5 din C-ț ie) În ceea ce privește misiunea șefului statului articolul 80 din constituția noastră sintetizează rolul președintelui României în ordinea constituțională într-un mod asemănător. Astfel președintele României reprezintă statul român, exercitând funcția de reprezentare. De asemenea pre ședintele României este garantul independen ței na ționale, al unității și al integrității teritoriale a ț ării, exercitând așa-numita funcție de apărare a șefului statului comparabilă cu cea a omologului său francez. Unul dintre cele mai importante roluri ale sale este de a veghea la respectarea constituției și la buna funcționare a autoritățiilor publice, în acest scop exercitând funcția de mediere între puterirle statului, precum și între stat și societate. Această funcție este considerată, în doctrină, ca fiin relativ redusă în practică. În privința primului aspect -cel al respectării constituției- președintele Franței este în mod similar un adevărat „garant” al legii fundamentale, sediul acestei atribuții fiind articolul 5 din C-ția Franței. Astfel, președintele are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție. Sfera de atribuții prezidențiale în acest domeniu este largă (președintele poate sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, poate considera că,print-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertă țile publice etc.). Constituția României conferă și ea președintelui posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională, în temeiul art. 146 atunci când consideră că că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevedreile constituției. Vorbind despre celălalt aspect, arbitrajul prezidențial nu este o construcție constituțională nouă și nici originală. C oncepția potrivit căreia, șeful statului trebuie „să împace”interesele opuse ale unor forțe politice și sociale rivale și să găsească rezolvarea tuturor conflictelor a inspirat numeroase modele de guvernare, îndeosebi monarhice. Constituantul francez a avut în vedere o separare netă, cvasiabsolută a celor trei puteri și realizarea unui echilibru stabil între ele. La confluența acestor forțe se situează pre ședintele republicii care, prin arbitrajul său ( deși element al puterii executive) asigură continuitatea obiectivelor politice și economice naționale, respectarea angajamentelor luate în numele Fran ței, primatul intereselor naționale sau generale fără a ceda presiunilor exercitate prin intermediul parlamentului de către diferite grupuri parlamentare sau ale guvernului rezultat din confruntarea electorală a partidelor politice. Referindu-ne la consacrarea expresă în cadrul funcției de reprezentare a rolului de garant al angajamentelor luate în numele statului constituției române îi lipsește o stfel de prevedere, însă aceasta nu înseamnă deposedarea șefului statului de un asemenea rol. Aceasta se poate explica, în cazul Franței, prin angajamentele ce urma să și le asume în cadrul Pie ței Comune, organism creat în anul 1958, și care impuneau o nouă concep ție privind strategia progresului economic în centrul căreia era așezată intervenția și implicarea directă a executivului. În ceea ce privește funcția de mediere, aceasta este considerată,în doctrină, ca fiind relativ redusă în practică. Oricum importanța socială a acestei funcții prezidențiale este pusă în evidență, cu deosebire, în condi țiile moderne de guvernare, caracterizată printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice, de opțiuni, de strategii mai mult sau mai puțin efemere care ar fi disputate de partidele 41
puternice în propriul interes ți manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetățeni. Fundamentul teoretic al puterilor moderatoare ale președintelui constă într-o sșa-numită putere de reprezentare de către acesta a voin ței generale exprimate de membrii aceleiași societăți de atrăi în comun și într-un de consens și armonie socială. În cadrul funcției de apărare, președinții celor două state sunt comandan ții supremi ale forțelor armate și îndeplinesc funcția de președinți ai consiliilor de apărare a țării. Alegerea președintelui este o chestiune relevantă, desemnarea șefului de stat fiind criteriul esențial care distinge marile forme de guvernământ. În România, președintele este ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, potrivit legii electorale. În cazul Franței, c-ția din 4 oct. 1958 a prevăzut alegera pre ședintelui republicii de către un colegiu electoral format din membrii celor două camere la cre se adăugau membrii consiliilor generale și ai adunărilor teritoriale de peste mări, ca și reprezentanții aleși ai consiliilor municipale. După reforma constituțională, însp, propusă de președintele De Gaulle în 1962 și aprobată prin referendum, președintele republicii a fost desemnat pentru un mandat de 7 ani prin sufragiu universal direct. În 2001 durata mandatului prezidențial s-a redus la 5 ani. Anterior, printr-un referendum național, organizat la 24 sept. 2000, 73,2 % dintre alegători și-au exprimat acordul cu privire la reducerea mandatului prezidențial. Ca mod de scrutin în ambele state se folosește scrutinul majoritar ci două tururi. Astfel, dacă un candidat obține la primul tur de scrutin majoritatea de votuir a alegătorilor înscriși în listele electorale, va fi declarat ales în funcția de președinte. Dacă nici unul dinter ei nu obține această majoritate, se va organiza al doilea tur de scrutin, la care participă doar primii doi candidați în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute la primul tur. În urma celui de-al doilea tur de scrutin, ținându-se cont de orice retragere, va fi declarat ales candidatul care obține cel mai mare număr de voturi. Alegerea în funcția de președinte în cele două țări este validată de instanța constituțională. În cazul Fran ței există o procedură preliminară a depunerii candidaturilor la funcția de președinte menită să împiedice candidaturile fanteziste sau neserioase. Astfel, potrivit legii electorale , lista candidațiilor se stabilește de Consiliul Constituțional. Candidaturile trebuie să fie prezentate de cel puțin 500 de cetățeni care au calitatea de parlamentari, membrii ai consiliilor regionale, consiliilor generale , ai consiliului Parisului, ai adunărilor teritoriale ale teritoriilor de peste mări sau să fie primari ori membri aleși ai Consiliului Superior al francezilor rezidenți în străinătate. Se înțelege că, datorită responsabilitățiilor ce le incumbă în calitatede parlamentari sau membrii ai unor autorități administrative, persoanele care susțin o candidatură prezidențială, vor ști dacă acel candidat la funcția de președinte al republicii prezintă garanții de seriozitate. Mandatului președintelui României îi corespunde și lui un mandat de 5 ani. Constituția României stabilește momentul de la care începe exercitarea de drept a mandatului – cel al depunerii jurământului (art. 82) după cum la depunerea jurământului de către președintele nou ales acesta încetează de drept. Oricum acesta încetează la împlinirea termenului sau în caz de demisie, deces ori împiedicare definitivă a exercitării funcției. În cazul Franței mandatul poate fi reînnoit fără condiții restrictive ceea ce nu e cazul României. Articolul 81 alin. 4 din c- ție impune regula potrivit căreia 42
nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel mult două mandate, care pot fi succesive. Mandatul președintelui poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. În c- ția Fran ței se prevede o astfel de prelungire.De asemenea ea nu face referire la incompatibilități care în cazul președintelui României înseamnă că pe perioada exercitării mandatului nu poate fi membru al unui partid politic și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Vacanța func ției de președinte poate interveni în următoarele situații prevăzute de art. 97 din c-ție : demisie, demitere din funcție, imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor, deces. În termen de trei luni de la dat la carea intervenit vacanța funcției guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte. Constituția Franței prevede un termen mai restrâns între 20-30 zile. În ambele sisteme, în perioada de vacan ță a funcției, interimatul se asigură cu prioritate de președintele senatului. În îndeplinirea rolului său constituțional președintele exercită o serie de atribuții care pot fi clasificate în mai multe categorii, după criteriul obiectului sau conținutului lor. De asemenea se disting atribuții exercitate de președinte cu sau fără concursul altor autorități.Atribuțiile președintelui sunt largi, în special cele decurgând din art.5 al C-ției Franței, respectiv, art. 80 din cea română. În cadrul atribuțiilor privind legiferarea în cazul președintelui României cea mai tipică este promulgarea legilor, potrivit art. 77 din c-ție.În exercitarea acestei atribuții, președintele are dreptul de a cere parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii înaintată spre promulgare. Președintele semnează legile, în vederea publicării lor în Monitorul Oficial. Atribuțiile ș efului de stat francez sunt similare, la fel cum sunt și sesizarea instanței constituționale atunci când consideră că legea care i se prezintă spre promulgare nu respectă prevederile constitușiei. O diferență majoră privind legiferarea constă în necesitatea semnării de către președintele francez a actelor Consiliului de Miniștri. Atribuțiile privind organizarea și funcționarea puterilor publice decurg, în principal, din funcția sa de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Astfel prezentarea de mesaje parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii este reglementată de art. 88 din C-ția României. În cadrul sistemului francez președintele comunică cu cele două adunări ale parlamentului prin aceeși modalitate. De asemenea, consultării guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită în baza art. 86 din c-ție de cătrepreședintele României îi corespunde consultarea primului-ministru și a altor autorități de către omologul său francez în condiții similare (art. 66 din c-ția franceză) Președintele României poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes na țional privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului-ministru în alte situații. El prezidează ședințele guvernului la care participă. O diferență majoră se înregistrează în sistemul francez unde șeful statului prezidează de drept executivul Consiliul de Miniștrii. În cazul românesc opinia președintelui în cadrul acestor ședințe nu are decât valoarea unui vot consultativ. De asemenea, șefii celor două state au posibilitatea de a cere convocarea celor două camere în sesiuni extraordinare și de a sesiza instan țele constitu ționale privind conflicte juridice de natură constituțională. 43
Organizarea referendumului în probleme de interes na țional este o importantă prerogativă a șefului statului. Potrivit constituției României aceasta se realizează după consultarea parlamentului (art. 90) fără a impune un termen înăuntrul căruia parlamentul să se pronunțe asupra cererii de organizare a referendumului ceea ce ar putea duce la paralizarea exercitării acestei atribu ții a pre ședintelui. Trebuie precizat, de asemenea, că, în temeiul art.61 alin.1 din constituție care stabile ște că parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, nu este posibilă organizarea de către pre ședinte a unui referendum legislativ adică, a unui referendum care să aibă ca obiect adoptarea unei legi prin ocolirea procedurii legislative prevăzute de constituție. Un astfel de referendum ar putea totuși avea ca obiect, în opinia profesorului Tudor Drăganu, confirmarea sau infirmarea unei legi deja adoptate de parlament. Această posibilitate ar rezulta din prevederile art. 2 alin. 1 din constituție, potrivit căruia suveranitatea națională se poate exercita și direct prin referendum. Făcând notă discordantă președintele republicii franceze are dreptul, doar la propunerea guvernului, în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două camere, să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care comportă aprobarea unui acord de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care, fărăr a fi contrar constituției, ar avea unele consecințe asupra funcționării instituțiilor politice (art. 11 din c-ția Franței ) Dacă se are în vedere poziția predominantă a președintelui republicii, a puterii executive în general, observă importanța majoră a acestei prerogative constituționale.Pe această cale, pre ședintele ar putea să se impună, într-o manieră decizională autoritară, un obiectiv politic apelând la votul popular electoral, fiind mai ușor de convins decât parlamentarii după ce a obținut propuneri fictive din partea primului ministru. Uzând de prerogativă președintele De Gaulle a impus revizuirea constituției ( schimbarea modalității de alegere a președintelui Franței) deși legea fundamentală prevedea o altă procedură pentru revizuire. Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale însă între aceste prerogative constituționale din diferite sisteme constituționale nu se poate pune semnul egalității. În sistemul constituțional francez dreptul de veto al președintelui este circumscris dreptului acestuia de a cre parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare sau numai asupra unor artcole ale acestora sau după caz, de a sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, înainte de a promulga. Cum și șefului de stat român îi revine această posibilitate se poate considera că și el are un astfel de veto legislativ. Atribuțiile președintelui privind formarea unor autorităț i publice includ, în primul rând, convocarea formală în prima sesiune a parlamentului nou ales. Apoi urmează importanta posibilitate de a dizolva parlamentul care în cazul Franței se reduce numai la dizolvarea camerei inferioare, a Adunării Na ționale. În condițiile art. 89 din constituția României, după consultarea președinților celor două camere și a grupurilor parlamentare , președintele poate să dizolve parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare ș inumai după respingerea a cel pu țin două solicitări de învestitură.Constitu ția Franței impune consultarea prealabilă și a primului-ministru însă motivele dizolvării sunt lăsate 44
la libera apreciere a președintelui francez al cărui decret nu trebuie contrasemnat. Constituția României mai impune și alte restricții de dizolvare. Astfel în cursul unui an parlamentul poate fi dizolvat o singură dată și nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului președintelui ș inici î n timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență. Constituția franceză interzice în acelați mod o nouă dizolvare a Adunării Naționale decât după 12 luni. De asemenea dizolvarea nu poate fi decisă în situa ția în care președintele arecurs la puterile sale excepționale potrivit art. 16 din c-ție. În privința formării guvernului există o diferență esențială. Astfel, președintele României, în temeiul art. 88 din c-ție desemnează un candidat pentru func ția de primministru și numește guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament. Coroborând acest text cu art. 103 din c- ție rezultă că desemnarea candidatului pentru funcția de prim-mistru se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Șefului de stat francez îi revine unilateral dreptul de aforma guvernul numind prim-ministrul și ceilalț i membrii ai guvernului însă la o propunere a acestuia. Din acesta rezultă că revocarea și numirea noilor membrii ai guvernului se realizează în același mod. Constituția României impune, în cazul unei modificări a structurii politice în caz de remaniere guvernamentală, aprobarea parlamentului. Potrivit art. 107 alin. 2 din c-ție președintele nu îl poate revoca pe prim-ministru. Șefului statului îi revine numirea și a altor autorităț i publice, în cazul României, numirea prim-ministrului interimar (art. 107), numirea a trei judecători la Curtea Constituțională (art.142), numirea în funcție a magistrațiilor (art. 125),numirea în alte funcții publice (art. 94 lit. c ).De asemenea el acordă gradele de mare șal, general și amiral (art. 94 lit. b). Art. 13 din constituția Franței conferă președintelui francez dreptul de a face numirile, la rândul spu, în posturile civile și militare ale statului. Atribuțiile președintelui în domeniul apărării ș i asigurării ordinii publice se exercită în calitatea sa de comandant suprem al for țelor armate, de pre ședinte al Consiliului de Apărare a Țării. În această privință funcțiile celor doi șefi de stat sunt similare. Constituția Franței nu consacră expres aceste atribuții care, în cazul României, sunt : declararea cu aprobarea prealabilă a parlamentului, a mobilizării par țiale sau generale a forțelor armate, luarea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva țării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Asigurarea autorității de stat constituționale este o prerogativă prezidențială de o importanță majoră pentru stabilirea locului președintelui republicii franceze în procesul conducerii sociale : „ Atunci când instituțiile Republicii Franceze, independența națiunii, integritatea teritoriului sau îndeplinirea a ngajamentelor internaționale sunt amenințate în mod grav și imediat și când funcționarea legală a autorității de stat constituționale este întreruptă, președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a primului-ministru, a președinților celor două camere și a Consiliului Constituțional”(art. 16).Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării acestor puteri excepționale. Articolul 16 constituie, în fapt, sursa preeminenței președintelui față de alte organisme constituționale. Atribuțiile președintelui în domeniul politicii externe decurg, în principal, din funcția sa de reprezentare. Astfel, el încheie tratatele internaționale (în cazul Fran ței el 45
fiind un adevărat garant al acestor acorduri ), acreditează și recheamă, la propunerea guvernului, reprezentanții diplomatici, acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state. Alte atribuții, similare în ambele sisteme, sunt acordarea de decorații și titluri de onoare și acordarea grațierii individuale. Răspunderea președintelui este reglementată de o serie de dispozi ții constituționale privind imunitatea și răspunderea politică și penală.Potrivit art. 68 din cția Franței, președintele nu este responsabil de actele săvâr șite în exercițiul funcțiilor sale decât în caz de înaltă trădare. Imunitatea este, și în cazul președintelui României, o formă de protecție a acestuia împotriva oricăror presiuni. Imunitatea președintelui este reglementată de art. 84 din constituție, într-un mod similar cu imunitatea parlamentară sub forma independenței opiniilor politice exprimate în timpul mandatului (art. 84 trimite la rt. 72 din c-ție referitor la imunitatea parlamentară. Din textul art. 84 alin. 2 ar rezulta, însă, că imunitatea președintelui este doar una parțială, raportată la imunitatea parlamentară. Astfel, acest text trimite doar la art. 72 alin. 1 din c-ție, și nu la paragrafele art. 72 prin care se reglementează inviolabilitatea parlamentarilor față de măsurile preventive de percheziție, re ținere sau arestare. Însă aceste dispozi ții sunt aplicabile și președintelui pentru aceleași considerente ca și în cazul parlamentarilor. Așadar, imunitatea președintelui îl scutește pe acesta de răspunderea juridică de orice fel, pe perioada exercitării mandatului, pentru fapte săvârșite în această perioadă, cu excepția răspunderii politice prevăzute de art. 95 și a celei penale prevăzute de art. 96. Pentru faptele săvârșite în timpul mandatului, dar care nu au legătură cu atribuțiile ce revin președintelui în exercitarea acestuia, se aplică numai inviolabilitatea, astfel încât după încetarea mandatului, președintele va putea fi supus perchezi ției, reținerii sau arestării pentru acele fapte. Competența de punere sub acuzare în caz de înaltă trădare revine potrivit ambelor sisteme constituționale celor două camere ale parlamentului. În Franța acestea decid printr-un vot identic în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun, în timp ce în sistemul nostru punerea sub acuzare a președintelui poate fi hotărâtă de camera deputa ților și de senat în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputațiilor și senatorilor.Inițiativa punerii sub acuzare poate aprține majorității deputaților și senatorilor. Aceasta propunerede punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cuno știin ța președintelui pentru a putea da explica ții cu privire la faptele ce i se impută. Dacă această propunere este aprobată de parlament președintele va fi suspendat de drept pânî la data eventualei demiteri. Competența de judecată revine în cadrul ambelor sisteme înaltelor curți de justiție. În cazul în care acestea pronunță o hotărâre de condamnare pre ședintele va fi demis de drept la dat rămânerii definitive a acestei hotărâri. Deși în regelementarea instituției prezidențiale, principala sursă de inspirație a legiuitorului constituant român de la 1991 a fost constituția Franței din 1958, sistemul constituțional românesc a fost caracterizat de mul ți autori ca fiind semiprezidențial, în timp ce alții, ținând cont de atribuțiile mai restrânse ale președintelui României față de omologul său francez, precum și de atribuțiile mai largi ale guvernului, au calificat acest sistem ca fiind semiparlamentar. Astfel, din dispozițiile constituționale franceze rezultă pe lângă o separație aproape strictă a celor trei puteri, o preponderență a puterii executive față de cea legislativă, concentrarea puterii de decizie statală la nivelull 46
președintelui republicii, neresponsabilitatea politică a șefului statului, numirea membrilor guvernului de acesta la propunerea premierului fără consultarea parlamentului.Ar trebui să caracterizăm deci regimul politic francez ca pe un regim prezidențial. Conform Constituţiei, fiecare stat este guvernat de către un lider care este desemnat pentru a reprezenta statul respectiv numit printr-o convenţie generală - Şeful Statului. Fiecare stat conform constituţiei proprii desemnează câte o denumire proprie pentru termenul de “şef al statului” faţă de celelalte state - de exemplu : conform Constituţiilor României, Ungariei şi Italiei şeful statului este – Preşedintele (ţării sau republicii). Conform Constituţiei Spaniei Şeful Statului este – Regele. Conform constituţiilor României, Ungariei şi Italiei, există atât asemănări cât şi deosebiri referitoare la Şeful Statului celor trei state. Din prevederile constituţiilor celor trei state mai sus menţionate, putem desprinde anumite asemănări între şeful statului fiecărei ţări în parte : în primul rând denumirea prevăzută în constituţia acestor trei state este aceea de Preşedinte, care în cazul României este de Preşedinte al Statului, iar în cazul Ungariei şi Italiei este de Preşedinte al Republicii. are rolul de a reprezenta statul său republica şi este cel care deţine puterea supremă în stat, fiind reprezentantul naţiunii. este comandantul şef al forţelor armate ; funcţia preşedintelui este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, preşedintele neavând voie să îndeplinească altă funcţie decât cea de şef al statului. este cel care are iniţiativa referendumului ; este cel care încheie tratatele internaţionale în numele ţării pe care o reprezintă; are dreptul de graţiere individuală şi de comutare a pedepselor; persoană preşedintelui este inviolabilă ; nu răspunde pentru acţiunile sale cât timp este la conducerea statului decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei statului ; are dreptul să confere decoraţii şi onoruri conform prevederrilor legale; are dreptul de promulgare a legilor. trebuie să depună jurământul de credinţă faţă de statul pe care îl reprezintă inante de a fi numit în funcţie ; este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca mandatul în caz de expirare a termenului, în cazul decesului, când este declarat incompatibil, în caz de demisie şi de destituire. se bucura de imunitate. este ales prin tur de scrutin secret. poate fi destituit din funcţie în cazul încălcării în mod grav a constituţiei. beneficieaza de indemnizaţie şi celelalte drepturi ce îi revin prin lege. După ce am analizat asemănările care există între şefii celor trei state conform constituţiei fiecărui stat în parte, trebuie analizat şi faptul că, pe lângă atribuţii comune,
47
există multe deosebiri între atribuţiile, modul de guvernare şi îndatoririle unui şef de stat. Jurământul de credinţă de exemplu, deşi este un lucru comun şi este obligatoriu a fi depus de către şeful statului înainte de numirea în funcţie, este depus în mod diferenţiat în cele trei state astfel : preşedintele României depune jurământul de credinţa în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună ; preşedintele Italiei depunde jurământul de credinţa în fata Parlamentului reunit în şedinţă comună ; preşedintele Ungariei depune jurământul de credinţa în faţa Adunării Naţionale ; Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a şefului staului care este de cinci ani în cazul României şi Ungariei,spre deosebire de Italia în care mandatul şefului statului este de 7 ani. Conform constituţiei României, nu este prevăzută o vârstă minimă pe care care candidatul la preşedenţie trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la şefia statului, fapt care este clar determinat în constituţia Italiei, în care este specificat faptul că pentru a putea fi ales preşedinte al republici, orice cetăţean care se bucura de drepturile sale civile şi politice care doreşte să candideze la şefia staului trebuie să aibă îndeplinită vârsta de 50 ani, În cazul Ungariei, poate fi ales şef al staului orice cetăţean care are drept de vot şi care, în ziua alegerii are împlinită vârsta de 35 de ani. În cazul României şi Ungariei, şeful statului nu poate îndeplini mai mult de două mandate în funcţia de preşedinte – care pot fi sau nu succesive, lucru care nu este însă prevăzut în constituţia Italiei. Una dintre “puterile” şefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul României Parlamentul, dar numai după consultarea preşedinţilor celor două camere, pe când în cazul Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Parlamentului, pe când, în cazul statului Ungar, preşedintele republicii poate să dizolve Adunarea Naţională. În caz de război însă, conform prevedirilor constituţiei, regăsim o asemănare între cele trei state, mai exact faptul că Parlamentul (în cazul României şi Italiei) şi Adunarea Naţională ( în cazul Ungariei ) nu pot fi dizolvate şi îşi prelungesc mandatul şi atribuţiile până la finalizarea războiului, ele neputând fi înlăturate de la condure în acest caz. De asemenea o altă cauză conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat (cauza care se aplică doar pentru România şi Italia ), este atunci când Preşedintele statului mai are rămase 6 luni din mandatul de conducere, precum şi în stare de urgenţă, asediu, stare de mobilizare. Regăsim o asemănare între prevederile constituţionale în cazul Italiei şi Ungariei în care sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea preşedintelui republicii, iar în cazul României, constituţia nu prevede mai mult de două tururi de scrutin pentru alegerea şefului statului. O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituţionale pentru statul Român şi cel Italian, conform cărora, preşedintele nu este numai comandantul forţelor armate, el este şi preşedintele Consiliului Superior de Apărare, spre deosebire de 48
prevedirile în cazul statului Ungar care stipulează numai faptul că şeful statului este commandant şef al forţelor armate. Distingem o asemănare între constituţiile celor trei state cu privire la faptul că : şeful statului deţine puterea în stat, şi beneficieaza de imunitate, dar şi că el poate fi însă şi acuzat în cazul săvârşirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituţiei.În ciuda faptului că în toate cele trei ţări este prevăzut faptul că preşedintele poate fi pus sub acuzare,observăm o deosebire de la un stat la altul legat de care organ al statului are dreptul instituie acuzarea după cum urmează: Conform Contitutiei României, şeful statului în cazul încălcării legii poate fi pus sub acuzare de către Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în caz de înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se adduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se împută.De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, competentade judecata aprtinand Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Conform Constituţiei Ungariei, preşedintele republicii poate fi pus sub acuzare în cazul în care în timpul exercitării funcţiilor sale violează în mod intenţionat Constituţia sau o altă lege.O cincime din numărul deputaţilor poate propune punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru violarea Constituţiei sau a altor legi în timpul exercitării funcţiilor sale. Procedura punerii sub acuzare este angajată printr-o hotărâre luată cu o majoritate de două trimi din numărul deputaţilor. Votul este secret. Din momentul adoptării hotărârii de către Adunarea Naţională şi până la încheierea procedurii de punere sub acuzare, Presedintelenun îşi poate exercita puterile. Calificarea actului tine de competenta Curţii Constituţionale. Conform Constituţiei Italiei preşedintele republicii poate fi pus sub acuzare decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituţiei. În aceste cazuri, el este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în şedinţă comună, cu majoritatea absolută a menbrilor săi. În urma suspendării din funcţie, incapacităţii de executare a funcţiei sau dacă funcţia de Preşedinte rămâne vacanţă, la condurerea statului este asigurat un intermediar până la soluţionarea acestei probleme. În acest caz găsim o asemănare şi deosebire între statul Român şi cel Italian cu privire la faptul că : funcţiile Preşedintelui republicii sunt exercitate de preşedintele Senatului în cazul Italiei, fapt care se regăseşte şi incazul statului Român, funcţia de intermediere fiind asigurată în ordine de preşedintele Senatului sau preşedintele Camerei Deputaţilor. Când vorbim despre Ungaria, înlocuitorul preşedintelui republicii la conducere va fi Preşedintele Adunării Naţionale. Există şi o serie de deosebiri în ceea ce priveşte atribuţiile preşedintelui statului de numire în diferite funcţii, atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel : Constituţia României prevede că Preşedintele acorda gradele de mareşal, de general şi de amiral cadrelor militare ; numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege ; la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. 49
Constituţia Italiei prevede că Preşedintele poate să numească funcţionarii în stat, în cazurile prevăzute de lege ; după o autorizare prealabilă a Camerelor acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici şi ratifica tratatele internaţionale. Constituţia Ungariei prevede că preşedintele republicii numeşte şi primeşte ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiar ; conform dispoziţiilor stabilite printr-o lege specială, numeşte secretarii de stat şi îi revoca din funcţie ; la propunerea unei persoane sau a unor organe stabilite printr-o lege specială, numeşte şi revocă din funcţie pe preşedintele şi pe vicepreşedintele Băncii Naţionale a Ungariei şi pe profesorii universitari ; numeşte rectorii universităţilor şi îi revoca din funcţie ; numeşte şi înaltă în grad generalii; îl confirma în funcţie pe preşedintele Academiei de Ştiinţe a Ungariei. În concluzie, conform contituțiilor României, Italiei şi Ungariei, şeful statului se numeşte preşedinte, el este cel care deţine puterea supremă în stat, se bucura de imunitate în timpul exercitării atribuţiilor prezidenţiale, este comandantul supreme al apărării, poate să numească în diferite funcţii şi să acorde grade militare precum şi multe alte atribuţii care diferă de la un stat la altul. Deşi nu poate fi tras la răspundere pentru greşelile sale în timpul executării mandatului, el poate însă fi tras la răspundere şi judecat pentru faptele sale în cazul în care încalcă cu constita prevederile Constituţiei sau alte legi în acest sens.
50
CONCLUZII Sintetizând aspectele şi consideraţiile constituţionale care rezultă din modul de desemnare a şefului statului, rolul şi atribuţiile Preşedintelui României, trăsăturile caracteristice ale raporturilor acestuia cu autorităţile publice şi popor, aşa cum au fost ele prezentate în capitolele anterioare, putem concluziona în următorul mod: 1. Preşedintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret, liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidenţiale în două tururi de scrutin, se regăseşte în republicile semiprezidenţiale, constituind singura asemănare cu aceasta. Deşi Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat bucurându-se de aceeaşi reprezentativitate ca şi Preşedintele României, legea fundamentală l-a calificat ca “organul reprezentativ suprem al poporului român” 31. 2. Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă, acest drept aparţine Guvernului, parlamentarilor şi unui număr de 250000 de cetăţeni cu drept de vot (art. 73 alin 1 Constituţie) 32. 3. Deşi Preşedintele este unul din subiectele care are iniţiativa revizuirii Constituţiei, nu poate exercita acest drept din proprie iniţiativă, ci numai la propunerea Guvernului. 4. O singură dată, Preşedintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin.2) În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate (art.77 alin.3) 5. Preşedintele încheie tratatele internaţionale în numele României acestea fiind negociate de Guvern şi pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (art.91 alin.1) 6. La propunerea Guvernului, Preşedintele acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91 alin.2) 7.Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, numai în cazuri excepţionale şi în cel mult 5 zile de la adoptare (art.92 alin.2) 8. Preşedintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării, dar le aduce la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj (art.92 alin.3) 9. Potrivit legii, Preşedintele instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele localităţi, însă solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art.93 alin.1) 10. Preşedintele emite decrete în exercitarea atribuţiilor sale, care le publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor atrage inexistenţa acestora. 11. Decretele emise de Preşedinte pentru exercitarea atribuţiilor referitoare la: 31
Constituţia României art. 58, alin.1 Preşedintele Italiei, republică parlamentară, autorizează prezentarea în Camere a proiectelor de lege, venite de la Guvern 32
51
- încheierea de tratate, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici, declararea mobilizării forţelor armate, respingerea agresiunii armate, instaurarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral şi acordarea graţierii individuale, se contrasemnează de Primul-ministru (art.99 alin.2) 12. Preşedintele poate să dizolve Parlamentul dar după consultarea celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, precum şi dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare. De asemenea Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe timp de un an calendaristic şi dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau a stării de urgenţă (art.89) 13. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Parlament (art.95 alin.1-2) 14. Preşedintele poate fi demis de popor, în urma organizării referendumului (art.95 alin.3) 15. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare (art.84 alin.3) 16. Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul dar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art.85 alin.1) 17. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului Preşedintele revocă şi numeşte pe unii membrii ai Guvernului, dar la propunerea Primului-ministru (art.85 alin.2) 18. Guvernul în întregul său şi fiecare membru al său solidar cu ceilalţi membrii, răspund politic numai în faţa Parlamentului (art.108 alin.1) 19. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, poate fi cerută nu numai de Preşedintele României ci şi de Camera Deputaţilor şi Senat. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, obligă Preşedintele României să-l suspende din funcţie. 20. Preşedintele României poate cere poporului să-şi exprime prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea Parlamentului (art.90) Prin urmare reglementările constituţionale au dorit o îngrădire a atribuţiilor Preşedintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluţiei caracteristice republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan 33 este de părere că “suntem mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidenţial, suntem în prezenţa unui sistem semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat”. Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidenţial este cel francez unde rolul politic al Preşedintelui republicii este foarte important. În comparaţie cu rolul preşedintelui francez rolul Preşedintelui României este mai atenuat. În această ordine de idei făcând referire la articolul 11 din Constituţia Franţei unde se stipulează că Preşedintele “poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor politica economică sau socială a naţiunii şi privind sarcinile publice care contribuie la acesta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat 33
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 384-387
52
care, fără a fi al constituţiei, ar avea implicaţii asupra funcţionării instituţiilor” 34, s-ar putea aduce completări la articolul 90 din Constituţia României cu privire la referendum, astfel încât Preşedintele să poată propune referendum în mai multe probleme de interes naţional fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în comparaţie cu Franţa unde Preşedintele poate participa la toate şedinţele Guvernului propunem o completare în acest sens la articolul 87 din Constituţia României unde la primul aliniat se stipulează că Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului ministru, în alte situaţii. Şi în această situaţie putem propune o extindere a prerogativelor Preşedintelui României şi anume participarea la toate şedinţele Guvernului nu numai în anumite situaţii strict prevăzute în Constituţie. Făcând aceste comparaţii este uşor de remarcat că rolul politic al Preşedintelui României este mult diminuat, toate atribuţiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri şi condiţionări specifice regimului parlamentar şi uneori mai excesive ca în orice regim parlamentar. În acest sens putem menţiona cu titlul de exemplu atribuţia de dizolvare a Parlamentului 35 şi cele menţionate mai sus. Şi la acest articol s-ar putea aduce completări în sensul că Preşedintele ar putea dizolva oricând Parlamentul asemeni Preşedintelui Franţei. Considerăm că pentru a se stabili un regim politic semiprezidenţial deplin în România şi nu unul atenuat ca cel existent 36, o condiţie necesară şi suficientă în acest sens este augmentarea prerogativelor Preşedintelui. În încercarea de a extinde sfera prerogativelor Preşedintelui României şi pentru a dovedi rolul important al acestuia, considerăm că cele câteva sugestii menţionate mai sus şi-au găsit justificarea.
34
art.90 “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional” 35 În România Parlamentul poate fi dizolvat numai în anumite condiţii prezentate în articolul 89 Constituţie, pe care le-am amintit în lucrarea prezentă în capitolul 2.1 36 A. Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 384-387
53
BIBLIOGRAFIE Tratate,cursuri,manuale 1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept admnistrativ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008 2.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu Maiorescu,București,2002 3.Buta Gh.,-Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed. Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002 4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în dreptul român, Editura CH Beck, 2008 5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, 2008 6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,București 2001 7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2009 8.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 9. Tofan D., –Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
• • • • • • • • • •
Legislație,reviste,publicații: Constituţia României, 1965 Constituţia României, 1991 Constituția României 2003 Revista Dreptul Revista Studii de Drept Românesc Revista de drept public www.juridice.ro www.dreptonline.ro www.euroavocatura.ro www.monitoruloficial.ro
54
CUPRINS INTRODUCERE..............................................................................................................3 CAPITOLUL I..................................................................................................................6 SCURTĂ PREZENTARE A INSTITU ȚIEI PREZIDEN Ț IALE ..................................6 Secțiunea 1............................................................................................................................6 Institutia prezidențială.Repere istorice..............................................................................6 Secțiunea 2............................................................................................................................7 Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia română din 2003.......7
CAPITOLUL II..............................................................................................................13 PREȘEDINTELE ROMÂNIEI .....................................................................................13 Secțiunea 1 .........................................................................................................................13 Atribuţiile şefului de stat...................................................................................................13 2. Acte şi răspundere:.........................................................................................................................15
Secțiunea 2..........................................................................................................................16 Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state..................16 Secțiunea 3..........................................................................................................................20 Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României......................................................................20 Secțiunea 4.........................................................................................................................22 Desemnarea şefului de stat................................................................................................22 Secțiunea 5 ........................................................................................................................24 Durata mandatului şefului de stat....................................................................................24 Secțiunea 6..........................................................................................................................25 Proceduri, solemnităţi, protocol.......................................................................................25 Secțiunea 7..........................................................................................................................25 Actele şefului de stat..........................................................................................................25 Secțiunea 8..........................................................................................................................27 Functiile sefului de stat......................................................................................................27
CAPITOLUL III............................................................................................................30 REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE.......................................................30 DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI..............................................................................30 CAPITOLUL IV.............................................................................................................33 RĂSPUNDEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI.....................................................33 Secțiunea 1..........................................................................................................................34
55
