DOCUMENTAR Numele statului (oficial)
I.
Date geografice 1 localizare România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la [4] nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafața Deltei Dunării și partea sudică și centrală a Munților Carpați.
2. suprafata este de : 238.391 km patrati din care 3% apa. 3. vecini Se învecinează cu Bulgariala sud, Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord și est și Republica Moldova la est, iar țărmul Mării Negre se găsește la sud-est.
4. lungimea frontierelor Totalul granitelor este de 3149,9 km din care 631 km cu Bulgaria, 681,3 km cu Republica Moldova, 546,4 cu Serbia si Muntenegru, 69,4 cu Ucraina, 448 km cu Ungaria si 193,5 cu Marea Neagra. 5. caracterizarea reliefului, climei Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporționalitate, complementaritate și dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiția aproximativ egală a principalelor unități de relief (35% munți, 35% dealuri și podișuri și 30% câmpii) și gruparea reliefului. Carpații Românești se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul țării, cea a Transilvaniei. Pe teritoriul României, Munții Carpați au o lungime de 910 km. Delta Dunării este cea mai joasă regiune a țării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaștini, lacuri și stuf. Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervație naturală a biosferei. Clima României este determinată în primul rând de poziția sa pe glob, precum și de poziția sa geografică pe continentul european. Aceste particularități conferă climei un caracter temperat continental cu nuanțe de tranziție. Extinderea teritoriului țării pe aproape 5° de latitudine impune diferențieri mai mari între sudul și nordul țării în ceea ce privește temperatura decât extinderea pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă temperatura medie anuală în sudul țării se ridică la circa 11 °C, în nordul țării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C. Între extremitatea vestică și cea estică a teritoriului național, diferența termică se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est). Relieful țării are un rol esențial în delimitarea zonelor și etajelor climatice. Munții Carpați formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic și adriatic. În concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru anotimpuriși este marcată de
influențe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest și nord-vest, păstrându-și totuși identitatea climatului carpato-ponto-danubian.
6. accesul la oceanul planetar, rute importante de transport (comunicaţii) Spațiul maritim al României are aproximativ 20.000 de kilometri pătrați, constând din:
ape maritime interioare – 753 de kilometri pătrați,
mare teritorială – 4.487 de kilometri pătrați,
zonă contiguă – 4.460 de kilometri pătrați, și
zonă economică exclusivă – 10.300 de kilometri pătrați.
România are o poziţie strategică importantă, la întretăierea principalelor rute ce leagă vestul Europei de Marea Neagră şi Orientul Mijlociu sau Marea Baltică de Peninsula Balcanică şi bazinul mediteranean. Munţii Carpaţi sunt traversaţi de zece linii de cale feratã. Orientarea generalã a liniilor este influenţatã de aşezarea Capitalei în sud-estul ţãrii, cãtre care converg principalele trasee. Bucureştiul este cel mai mare centru feroviar al ţãrii, din care pornesc opt linii magistrale, cele mai multe legându-se cu traseele internaţionale. Infrastructura reţelelor autohtone de comunicaţie, bine constituită, nu este modernizată la nivelul standardelor actuale. Investiţiile în sectorul de transporturi au fost de 10% din totalul investiţiilor publice, mult mai puţin decât ceea ce se obişnuieşte în ţările dezvoltate. Până la sfârşitul anilor ‘70, ponderea cea mai mare a revenit transportului feroviar, apoi ponderea s-a deplasat spre transportul fluvial şi maritim, prin construcţia noului port Constanţa, a canalului Dunăre-Marea Neagră, creşterea capacităţii flotei maritime şi începerea construcţiei canalului Bucureşti-Dunăre. În anii ‘80, transportului fluvial şi maritim i-au fost alocate peste 50% din fonduri, în timp ce transportului feroviar i-au revenit 27%. După 1990, multe lucrări au fost întrerupte din lipsă de resurse financiare, în sectorul maritim neefectuându-se, de exemplu nici o investiţie! Transporturile pe şosele şi calea ferată acoperă 95 % din transportul de călători şi de mărfuri. Principalele drumuri naţionale urmează în general traseul liniilor de cale ferată şi reciproc. Reţeaua de căi ferate măsoară un total de cca 11.400 km din care o treime sunt electrificaţi. Reţeaua de şosele totalizează 73.000 km din care doar 17.700 sunt modernizaţi. Densitatea medie este de cca 31 km şosea la o suprafaţă de 100 kmp. Se are în vedere modernizarea legãturilor terestre, aeriene şi maritime ale ţãrii. Urmeazã a fi construite treisprezece autostrãzi, cu o lungime totalã de 3.000 km., trasee feroviare însumând încã 1.200 km., poduri peste Dunãre şi Prut, precum şi patru noi aeroporturi, la Braşov, Galaţi, Alba Iulia, Bistriţa. Liniile de cale feratã vor permite circulaţia trenurilor de mare vitezã. Teritoriul României va fi traversat de mai multe coridoare paneuropene: Dunãrea şi Canalul Rin-Main-Dunãre, magistrale feroviare, autostrada din partea de vest a ţării şi ruta Bucureşti-Chişinãu-Kiev. La 11 decembrie 1997, preşedinţii României şi Georgiei au semnat o declaraţie comună care consemnează, printre altele, implicarea fermă a celor două state în realizarea proiectului TRACECA, de transport al materiilor prime şi al mărfurilor din zona Mării Caspice spre Europa Centrală.
7. Geografia populaţiei: - numărul total al populaţiei : 21.790.479 (locul 52) - structura etnică : 88,9 % români, 6.5 % maghiari, 3,3 % rromi, 1,3 % alte minoritati - structura confesionala : 86,7 % crestini ortodocşi, 4,7 % romano – catolici, 3,7 % reformaţi, 1,5 % penticostali, 0,9 % români uniţi. - spor natural : negativ - emigrare/imigrare : 2, 769 milioane ( 13,1 % din populatie), in jur de 1 milion de imigranti - densitatea populaţiei : 84,4 loc/km² (locul 122) - principalele localităţi : Bucuresti –capitala, Iasi, Cluj Napoca, Timisoara, Constanta, Craiova, Galati, Brasov, Ploiesti, Braila. - viaţa socială, obiceiuri, mentalităţi, trăsături generale România are o cultură unică datorită așezării sale geografice și a evoluției istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. Cultura de tip folcloric din spațiul românesc funcționează în cea mai mare parte ca sinteză a elementelor împrumutate de la alte populații, originalitatea ei constând în modul de îmbinare și selectarea acestora. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special cea franceză și cea germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor majoritar creștin ortodox dintre popoarele latine.
8. Geografie economica - principalele resurse naturale si localizarea acestora Cupru, Plumb, Aur, Argint, Mangan, Carbuni, ape minerale in Carpatii Orientali, minereuri feroase/neferoase, materiale de constructie – Carpatii Occidentali, petrol, gaze naturale, ape termale – Campia de Vest. - PIB; PIB/capita (2011) PIB (Paritatea puterii de cumparare ) :267,151 miliarde $, 12, 476$ / cap de locuitor PIB nominal : 267,151 miliarde $ , 8.862 $/ cap de locuitor - accesul la resurse - structura economica: industrie, agricultura etc
Industria alimentară românescă a apărut în Transilvania sfârșitului de secol al 18-lea, în plină [1] dominație străină. Salamurile, cărnurile și brânzeturile fabricate în vechiul Regat aveau mare căutare atunci, mai ales datorită ingredientelor naturale din care erau preparate. În 1990, în România erau aproximativ 6,5 milioane de salariați. Mai mult de jumătate dintre aceștia (circa 3,5 milioane) [3] lucrau în industrie;
În 1997, mai erau doar 5,35 milioane de salariați, iar în industrie erau ocupați aproape 2,5 milioane;
La sfârșitul lui decembrie 2003 mai figurau 4,333 milioane de salariați, iar numărul celor angajați în industrie scăzuse la 1,738 milioane;
[3]
[4]
În anul 2004, producția de oțel a României a fost estimată la 5,9 milioane tone . Principalele combinate siderurgice din România sunt Sidex Galați și Siderurgica Hunedoara, cumpărate de la statul român de ArcelorMittal, precum și Combinatul Siderurgic Reșița (CSR), cumpărat de gigantul rus TMK și Donasid Călărași, cumpărat de Tenaris. Înainte de 1989, în industria de armament lucrau mai mult de 200.000 de oameni, iar numărul a ajuns la 65.000 în anul 2001. În anul 2003, producția industriei ușoare a realizat 3% din Produsul Intern Brut și 9,8% din volumul total al producției industriale, iar 84% din producția industriei ușoare a fost exportată, față de 26% în anul 1989. În anul 2007, numărul [13] angajaților din industria textilă era de 342.000, ajungând în anul 2008 la 312.000. Octombrie 2012 - Numărul angajaților din industria textile-pielărie este de 220.200. Cei mai mulți salariați sunt în sectorul articolelor de îmbrăcăminte, respectiv 141.200. "În anii anii '90 erau 900.000 de angajați, cu mai puține companii, însă firme foarte mari. S-au închis companiile mari, iar în 2004 am ajuns la 450.000 de angajați. S-au înjumătățit, dar a crescut numărul de companii, pentru că au apărut microîntreprinderile. Vârful în ceea ce privește numărul companiilor din această industrie s-a atins în 2004, când activau circa 11.000.
- export / import În anul 2008, exportul a atins un nivel de 33,6 miliarde de euro, în creștere cu aproape 14% față de 2007. În anul 2008, comerțul exterior s-a ridicat la 89,7 miliarde de euro, înregistrând o creștere cu 11% comparativ cu valoarea din anul precedent, 56,1 miliarde euro reprezentând importuri, iar 33,6 milarde fiind exporturile. În 2008, exportul anual al României a urcat până la 48,1 miliarde de dolari, iar importul a ajuns la 80,3 miliarde de dolari, deficitul comercial fiind de 32,2 miliarde de dolari
- cercetare stiintifica/ acces la tehnologii II.
Date despre evoluţia istorica (vor fi abordate elemente care ţin de formarea statului, evolutia structurii etnico/confesionale, relaţiile cu statele vecine si apropiate si alte state cu influenta in regiune, participarea la conflicte armate
Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești, a popoarelor care au locuit-o precum și a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuși drumul parcurs de aceasta, [27][28][29][30] este problema originilor. Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii. Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparțin grupului indo[50] european al tracilor. Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal. În această perioadă se mențin o serie de conflicte cuImperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 [51] d.Hr. de împăratul roman Traian. Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană. În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goții în secolul III [53] [54] [55][56] [57] IV , hunii în secolul IV , gepizii în secolul V , avarii în secolul VI , slavii în secolul [58] [59] VII, ungurii în secolul IX, pecenegii , cumanii , uzii și alanii în secolele X - XII și tătarii în secolul XIII. [60] În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpați. Mai apoi, în contextul cristalizării relațiilor feudale, ca urmare a creării unor condiții interne și externe favorabile (slăbirea presiunii ungare și diminuarea dominației tătarilor) iau ființă la sud și est de Carpați statele feudale de sine stătătoare Țara [50] Românească (1310), sub Basarab I și Moldova (1359), sub Bogdan I. Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și Iancu de
Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influență a Imperiului Otoman. [61]
Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei , guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea și al XVIIlea Mihai Viteazul domnește pentru o foarte scurtă perioadă de vreme peste o bună parte din teritoriul [62] României de astăzi. În secolul al XVIII-lea, Moldova și Țara Românească și-au păstrat în continuare autonomia internă, dar [63] în 1711 și 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioți, numiți direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania și-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic și administrativ Ungariei. Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. În 1877, România își obține independența iar în 1881, Carol I este [69] încoronat caRege al României. În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul [70][71][72] căruia a obținut Cadrilaterul. În 1914, regele Carol I moare, rege al României [73] devenind Ferdinand I. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiile Austriac șiRus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania, și Sfatul [74] Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand s-a încoronat rege al [75] României la Alba Iuliaîn 1922. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas Woodrow Wilson. În 1938, regele Carol al II-lea își asumă puteri dictatoriale. Odată cu venirea sa la putere, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de Miniștri, între 4 iulie și 4 septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită și fascist[77][78][79] totalitară . În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), [80][81][82] România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse [83] 2 naturale, inclusiv mine de aur. Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km din Dobrogea de [84] [81] sud în favoarea Bulgariei și Uniunii Sovietice, Basarabia Herța și Bucovina de Nord. Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă Constituția României și îl numește ca prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și devine șef de stat precum și președinte al consiliului de miniștri. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice. La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza [87] semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai a dispus [87] destituirea și arestarea mareșalului, iar România a trecut de partea Aliaților. La mai puțin de 3 ani de la ocuparea României de către sovietici , în 1947, regele Mihai I este forțat să [88] abdice și a fost proclamată Republica Populară Română - stat al democrației populare. Regimul
instaurat, condus de Partidul Muncitoresc Român, își întărește poziția printr-o politică de tip stalinist de descurajare a oricărei opoziții politice și de schimbare a structurilor economico-sociale ale vechiului regim [89][90] burghez. La începutul anilor 1960, guvernul român a început să-și afirme o anumită independență [91] [89] față de Uniunea Sovietică, fără însă să renunțe la „cuceririle revoluționare”. În 1965 moare liderul [92] comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România intră într-o perioadă de schimbări. După o [92] scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceaușescu, care a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, președinte al Consiliului de Stat în 1967 și președinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai autoritară în anii 1980. În contextul căderii comunismului în toată Europa de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timișoara s-a transformat rapid într-unprotest național împotriva regimului politic socialist, înlăturându-l pe Ceușescu de [93] la putere. Un consiliu interimar format din personalități ale vieții civile și foste oficialități comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit președintele provizoriu al țării. Noul guvern a revocat multe din [94][95][96] politicile autoritare comuniste și a închis câțiva dintre conducătorii regimului comunist. În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură și președinție. Iliescu a fost ales președinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naționale, a câștigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstrațiilor antiguvernamentale. Dezlănțuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de [97] finanțe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru și a format un nou cabinet. În alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu și-a câștigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naționaliste PUNR, PRM și fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în [98] noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu. Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu [98] Vasile și mai târziu de Mugur Isărescu. Alegerile din 2000 au fost câștigate de PSD și Ion Iliescu, [99] iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru. În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcția de Președinte al statului, în fruntea unei coaliții formată din PNL și PD, alături [100] de UDMR și PUR, iar în funcția de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu. Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.
III. Date despre stat, regim politic 1. Tipul statului : Republica semi-prezidentiala 2. Tipul de regim politic : Democratie 3. Principalele institutii ale statului: seful statului, guvern, legislativ, puterea judecatoreasca : Seful statului –Traian Basescu, Prim – ministru – Victor Ponta, Parlamentul bicameral : Senat, Camera Deputatilor – putere legislativa, Guvern – puterea executiva, Puterea judecatoreasca – instantele judecatoresti(Inalta Curte de Casatie si Justitie), Ministerul Public si Consiliul Suprem al Magistraturii,
4. Principalele partide politice : Partidul Social Democrat, Partidul National Liberal, Partidul Conservator, Partidul Democrat Liberal, Partidul National Taranesc Crestin Democrat, Forta Civila, Uniunea Democrata Maghiara din Romania, Partidul Verde, Noua Republica, Partidul Poporului Dan Diaconescu. 5. Partide extremiste 6. Succesiunea la guvernare : Alegerile generale din România au loc la fiecare patru ani, când se aleg membrii Parlamentului din Camera Deputaților și Senat. Mandatul acestora durează patru ani. Candidații, aleși printr-un sistem de liste proporționale, sunt în competiție pentru unul din cele 345 de locuri din Camera Deputaților (un deputat la 70.000 locuitori) și 140 în Senat (un senator la 160.000 locuitori). Odată cu referendumul constituțional din perioada 18-19 octombrie 2003 s-a pus și problema introducerii votului uninominal, însă Comisia Electorală a respins propunerile pentru introducerea acestei proceduri în februarie 2004. Conform aceluiași referendum alegerile prezidențiale au fost decalate, astfel că durata unui mandat de președinte este acum de cinci ani, spre deosebire de cel al unui parlamentar, care este limitată la patru ani.
7. Institutii responsabile cu securitatea: aparare, interne servicii de informatii/contrainformatii :Ministerul Afacerilor Interne, Consiuliul Suprem de Aparare a Tarii, Departamentul Securitatii Nationale, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Oficiul Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat, Serviciul de Paza si Protectie, Serviciul de Telecomunicatii Speciale. IV. Potential militar si de aparare: 1. Fortele armate:
-
Armata nationala: efective la pace/razboi; structura (forte terestre, aeriene, navale), inzestrare, principalele unitati /baze dispunere, conducere, etc :
Armata Română este formată din trei categorii de arme: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armatei. Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru transformarea armatei într-o instituție profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de angajați, dintre care aproximativ [363] 75.000 de militari și 15.000 civili. Dintre cei 75.000, circa 45.800 vor reprezenta forțele terestre, circa [364] 13.250 forțele aeriene și 6.800 forțele navale, restul de 8.800 având alte sarcini. În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii. Primul stagiu va fi completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârșitul celui de-al doilea stagiu, când forțele armate vor fi reduse la 80.000 de oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste modificări au ca scop modernizarea structurii forțelor armate, prin reducerea personalului și achiziționarea de tehnologie nouă și îmbunătățită, compatibilă cu standardele NATO. Potrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naționale (MApN), prioritatea în domeniul achizițiilor de [366] echipamente moderne o dețin forțele aeriene. O realizare a Forțelor Aeriene a fost
modernizarea elicopterului IAR - 330 SOCAT, realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la [366] asigurarea interoperabilității cu sistemele NATO Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat recent în dotarea Forțelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta modernizată a principalului vehicul de luptă [366] al infanteriei. Obiectivul principal al Statului Major al Forțelor Navale a fost și este achiziția, revitalizarea și modernizarea fregatelor Regele Ferdinand și Regina Maria. În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătorește Ziua Armatei.
-
Armament nuclear :
În anii 1980, în timpul conducerii lui Nicolae Ceaușescu, România a avut un program secret menit să dezvolte arme nucleare, care încălca ratificarea de către această țară a Tratatului de neproliferare [1] nucleară din 1970. Programul a fost oprit după Revoluția din 1989. În prezent, România este considerată ca țară care nu posedă arme de distrugere în masă, folosind energia nucleară doar pentru [1] scopuri civile. România a avut un program nuclear de cercetare încă din 1949, acesta s-a axat pe utilizarea izotopilor radioactivi în medicină și în industrie. Programul militar a început în 1978, împreună cu programul pentru prima centrală nucleară. Programul Dunărea a avut loc la Institutul de Cercetări Nucleare Măgurele și a fost supravegheat strict de Securitate.
-
Efective dispuse in afara teritoriului national : 1405 din care 1319 sub egida NATO, 1027 in Afganistan - Efective straine dispuse pe teritoriul national ca forte aliate 2. Structuri ale ministerului de interne (politie, jandarmi, ISU etc) : SRI, SIE, Departamentul de Informatii si Protectie Interna, DGA, ANI, Agentia Nationala Impotriva Traficului de Persoane, Arhivele Nationale, Politia Romana, Jandarmeria Romana, ISU, etc. 3. Structuri speciale , agenţii de intelligence /CI : SRI, SIE. 4. Industria de aparare : Industria de aparare din Romania in contextul integrarii europene si euro-atlantice si regandirea intereselor nationale Conferinta : Transatlantic Defense Market for Ukraine:Political Factors and Economic Expediency Kiev, 3 iulie, 2006 5. Programe de inzestrare 6. Vanzari de armament : 7. România a exportat armament în valoare de 131 de milioane de euro în 2011, în creştere cu 6% faţă de anul precedent şi cu aproape 30% faţă de exporturile din 2009, conform rapoartelor trimestriale publicate de Departamentul pentru Controlul Exporturilor din cadrul Ministerului de Externe. În 2011, România şi-a întărit vânzările de armament în unele state, dar a şi pierdut contracte în alte părţi ale globului. Astfel, SUA, Afganistan şi Marea Britanie au cheltuit de două ori mai mulţi bani pe armament importat din România, faţă de anul precedent. Clienţi precum Maroc şi-au înjumătăţit importurile din România, iar Germania a cumpărat de aproape 4 ori mai puţin armament românesc. De asemenea, România nu a mai exportat aproape nici un fel de armament în Irak, faţă de anul precedent când a vândut de 10,5 milioane de euro.
Cel mai bun client de armament românesc în 2011 au fost Statele Unite ale Americii.
8. Linii/raioanefortificate 9. Pregatirea populatiei pentru aparare Legea 446/2006 aduce modificari privind pregatirea populatiei pentru aparare, Legii 128/2002.
V. Alianţe din care face parte, orientarea acestora : ONU – 1955(alianta care promoveaza pacea), NATO DIN 2004(aparare si securitate), UE din 2007 (alianta politico-eonomica) VI. Analiza din perspectiva geopolitica: -
Statul in cadrul marilor teorii geopolitice Pozitionarea statului in cadrul regiunii, spatiului geopolitic, ambiţii teritoriale sau de acces la unele resurse vitale/cai de comunicatii, frustrari legate de nedesavarsirea unitatii nationale analiza relaţiilor internaţionale
In perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, până recent de altfel, România a fost plasată în Europa de Est, aceasta fiind însă o poziţie geopolitică, referitoare la ţările comuniste europene, şi nu una geografică. Însuşi Departamentul de Stat al S.U.A. a dat, la începutul anului 1994, o declaraţie prin care preciza recunoaşterea faptului că "România nu este o ţară din Europa de Est". În decursul timpului, România a fost considerată fie ţară balcanică (deci parte a Peninsulei Balcanice), fie ţară est-europeană (acum se cunoaşte şi se şi recunoaşte faptul că Europa de Est a avut, de fapt, conotaţii politice, desemnând ţările comuniste europene), fie central-europeană ori, mai recent, ca făcând parte din Europa mediană(vechea Europa de Est). Totodată, România se află situată la intersecţia unor axe geoeconomice în curs de consolidare: axa mărilor (Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană) şi axa fluviilor şi canalelor (Rhin – Main – Dunăre), legând Marea Nordului cu Marea Neagră. Aşa cum era de aşteptat, într-un asemenea context a crescut interesul unor puteri europene, şi nu numai, care vor fie să nu-şi piardă privilegiile din zonă sau sa şi le recâştige, fie vor să devină factori influenţia aici. In 1993, România a devenit al 32-lea membru al Consiliului Europei, la 26 ianuarie 1994 a fost primul stat din Europa Centrală şi de Est care a semnat, la Bruxelles, parteneriatul pentru pace al NATO, iar la 1 februarie 1995 a devenit membru asociat al Uniunii Eueropene. Şi acestea au fost rezultatele primei părţi a deceniului trecut, în continuare adăugându-se începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană în 1999 (recent fiind fixată ca dată de aderare 1 ianuarie 2007) şi recenta victorie românească a inivitării la aderare a României la NATO, în urma summit-ului de la Praga, din 21 noiembrie 2002. Atât pentru România, cât şi pentru celelalte ţări foste comuniste, prima perioadă, de după evenimentele din anii 1989-1991, a fost una de "dezmeticire", de intrare în contact şi de familiarizare cu ceea ce
înseamnă cooperarea internaţională pe baze democratice. Această „experienţă” din primii ani le-a permis acestor ţări să-şi definească cu claritate obiectivele pe care le urmăreau şi le urmăresc fiecare în parte. Dar, pe lângă toate acestea, perioada respectivă a fost şi una plină de incertitudini cu privire la posibilitatea de a rămâne într-o "zonă-gri" (expresia geopoliticianului britanic Mackinder), respectiv între structurile economice, politice şi de securitate occidentale şi cele dominate de Rusia, cât şi de revenirea la vechile practici ale zonelor de influenţă. Aceste temeri au determinat organizarea a numeroase negocieri privind un acord asupra arhitecturii generale de securitate euro-atlantică. Interesate într-o apropiere cât mai mare de Occident s-au arătat numeroase state, în situaţie incertă fiind în special ţările baltice, România, Slovenia, Bulgaria, Ucraina şi ţările fostei Iugoslavii Federale. În practică, viitorul lor a depins în mare măsură şi de hotărârea cu care „sponsorii” lor bogaţi din Occident au dorit să îi susţină, dar şi de evoluţia evenimentelor pe plan internaţional, cum au fost războiul din Kosovo şi 11 septembrie, care au accelerat deciziile privind configuraţia diferitelor uniuni sau alianţe. După cum apreciază unii comentatori politici, dacă iniţial intrarea în NATO a fost pentru România mai mult o necesitate de integrare într-o alianţă a ţărilor democratice şi dezvoltate, ulterior ea a devenit un imperativ de apărare a fiinţei naţionale. Deşi România a fost primul stat, fost comunist, care a semnat Parteneriatul pentru Pace al NATO (26 ianuarie 1994) şi a luat parte la exerciţii militare multinaţionale, unele desfăşurate pe teritoriul său ori a trimis trupe de menţinere a păcii în regiuni fierbinţi ale lumii, în cadrul unor acţiuni coordonate de ONU sau NATO, accesul său în această ultimă alianţă a fost lent şi dificil. NATO a anunţat decizia de invitare pentru negocieri de aderare la această organizaţie abia la 25 noiembrie 2002, cu ocazia Summit-ului de la Praga, aşadar nu pentru primul val, ci pentru al doilea. Urmare acestei invitaţii, România devine, la 29 martie 2004, membru cu drepturi depline al NATO, la 2 aprilie 2004 drapelul României fiind înălţat la Bruxelles, la cartierul general al celei mai puternice alianţe a lumii, alături de cel al celorlalte 23 de state membre. Pentru România acest moment înseamnă revenirea în familia occidentală, a democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii, după o despărţire de peste jumătate de secol, dar şi o încununare a eforturilor politice şi militare ale ultimilor ani, soldaţii români fiind prezenţi în toate punctele fierbinţi, din Bosnia şi până la Kandahar şi Bagdad, participând astfel la eforturile internaţionale de menţinere a păcii şi stabilităţii. Înseamnă, totodată, un nou început, asumarea unor responsabilităţi, atât faţă de viitorul ţării noastre, cât şi faţă de noii parteneri. De acum încolo vom fi „vârful de lance al Alianţei” către Est, după cum a afirmat preşedintele american, George W. Bush. După 1989, România s-a aflat într-un moment istoric, în care s-au pus bazele pentru dezvoltarea durabilă a ţării pe termen mediu şi lung, aderarea la Uniunea Europeană, alături de integrarea în NATO, constituind un catalizator al solidarităţii şi convergenţei forţelor politice în promovarea interesului naţional, susţinut şi de sprijinul constant şi puternic al opiniei publice pentru ambele obiective. România aparţine, de altfel, spaţiului de civilizaţie şi cultură european, cu care împărtăşeşte aceleaşi valori comune : democraţia, statul de drept, drepturile omului şi economia de piaţă, aceste valori constituind, de fapt, fundamental politicii de integrare economică. România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană: în 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Centralizat de Preferinţe al Comunităţii,
şase ani mai târziu a fost semnat un accord asupra produselor industriale, în 1990 se stabilesc relaţii diplomatice, iar un an mai târziu este semnat un adord de Comerţ şi Cooperare. In iunie 1995 a solicitat să devină membru al UE, patru ani mai târziu (octombrie 1999) Comisia Europeană recomandând începerea negocierilor de aderare cu România, care au început în februarie 2000. Anul 2004 rămâne, pentru România, un an de referinţă în epoca de tranziţie inaugurată de prăbuşirea regimului comunist în 1989. În afară de faptul că, la 29 martie 2004, devine, din punct de vedere juridic, membru cu drepturi depline al NATO, la 17 decembrie acelaşi an, summitul de la Bruxelles al şefilor de stat şi de guvern ai celor 25 de ţări membre ale UE confirmă închiderea negocierilor de aderare la acest organism a României, alături de Bulgaria, în cadrul viitorului val de aderare. In plus, la 25 aprilie 2005 este semnat, la Luxemburg, Tratatul de aderare, România urmând să devină stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Principalele avantaje ale aderării României la Uniunea Europeană sunt: - beneficiul apartenenţei la o mare familie de naţiuni şi la securitatea pe care această apartenenţă o conferă; - oportunitatea participării la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate posibilităţile legate de creşterea economică şi creşterea de locuri de muncă; - consolidarea ireversibilă a reformelor economice şi politice realizate după 1989 ; - facilitatea accesului la Fondurilor Structurale destinate dezvoltării regiunilor mai puţin prospere ale Uniunii, fonduri care s-au dovedit benefice pentru ţări ca Irlanda sau Portugalia, de exemplu, în primii ani după aderare. Litigii teritoriale : Ucraina are litigii teritoriale cu România şi Rusia. În Ucraina sunt incluse teritorii româneşti, din sudul şi nordul Basarabiei, precum şi nordul Bucovinei. Ucraina nu doreşte condamnarea Tratatului Ribbentrop Molotov şi nu recunoaşte existenţa unor probleme de retrocedare de teritorii. Cu toate acestea, s-a semnat tratatul bilateral în 1997, singura problemă rămânând Insula Şerpilor. Şi, deşi ea aparţine de drept României, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, Insula Şerpilor a fost cedată Uniunii Sovietice în 1948, prin tratatul semnat între Petru Groza şi V. Molotov, iar după destrămarea URSS a revenit Ucrainei, iar actualul tratat prevede că insula aparţine de drept Ucrainei. Singura problemă este delimitarea apelor teritoriale, problemă ce trebuia să fie soluţionată până în 1999. Nici în prezent nu s-a ajuns la un rezultat, nefiind exclusă posibilitatea de a apela la Tribunalul Internaţional de la Haga în această problemă.
Problema relaţiilor bilaterale româno-ungare este marcată de situaţia minorităţii maghiare, care a înregistrat o creştere treptată şi controlată a "temperaturii" de la cald la fierbinte, părând a se pregăti de un "punct de topire" care să permită turnarea, cu ajutor internaţional pregătit din timp, a unor noi
tipare în această parte a Europei. Multiplicarea şi concertarea tot mai eficientă a acţiunilor menite să "apere" drepturile minorităţilor maghiare şi să "îndrepte nedreptăţile istorice" au fost foarte evidente pe parcursul deceniului trecut. Se reuşise chiar de către unguri, să se convingă 15anumite cancelarii şi centre de studii strategice că, dacă geografic Dunărea ajunge la Marea Neagră, politic ea se varsă în lacul Balaton… În ciuda tuturor aprecierilor pesimiste, atât în interiorul celor două ţări, cât şi din afară, tratatul de bază dintre România şi Ungaria a fost semnat în august 1996, fiind ulterior ratificat şi de către Parlamentul maghiar.
Atuurile României Prezentate, pe scurt, acestea ar fi următoarele: Considerente geostrategice: este cea mai mare ţară din zonă, are stabilitate politică şi se află la intersecţia coridoarelor economice (inclusiv comerciale) europene Est-Vest şi Nord-Sud. România este inclusă în trei coridoare principale de transport paneuropean: - IV: Berlin (Germania) – Praga (Cehia) – Bratislava (Slovacia) – Györ – Budapesta (Ungaria) – Arad – Craiova – Bucureşti – Giurgiu (România) – Sofia (Bulgaria) – Instanbul (Turcia); - VII: calea navigabilă transcontinentală (Dunăre – Main – Rhin, legând Marea Neagră cu Marea Mediterană); - IX: Helsinki (Finlanda) – Sankt Petersburg – Paskov (Rusia) – Vitebsk (Belarus) – Ljubasivka (Ucraina) – Chişinău (Republica Moldova) – Bucureşti (România) – Plovdiv (Bulgaria). România este singura ţară din zonă inclusă în ambele programe ale Uniunii Europene – TRACECA şi INOGATE – care au drept ţintă zăcămintele de petrol şi gaze naturale din regiunea caspică şi căile de transport ale acestora către Europa Centrală şi de Vest. Pipe-line-ul avut ar tranzita zone joase, în principal de câmpie, avantaj tehnic însemnat în comparaţie cu variantele ce au ca punct de pornire Burgasul, nu mai vorbim de traseul care ar traversa Turcia, situaţie în care oleoductul ar urma să ajungă la 2 000 m altitudine. Infrastructura deja existentă acoperă 65% din lungimea întregului traseu, de la Constanţa la Trieste. România prezintă nu numai oferte de tranzitare a petrolului brut, ci şi de prelucrare a materiilor prime aduse din regiunea caspică. Ţara noastră dispune de un sistem destul de dezvoltat de conducte, atât pentru petrolul brut (circa 4 500 km), cât şi pentru produsele petroliere (circa 2 500 km), sistem care poate fi uşor conectat, cu minime investiţii, la sistemul central-european de transport. României îi aparţine cel mai mare şi mai activ port la Marea Neagră, Constanţa, având complet operaţionale terminale speciale în dublu sens pentru ţiţei (24 milioane tone pe an) şi pentru produsele petroliere (12
tone anual), cu rezervoarele aferente (1,7 miliarde m3, capacitate). Într-o perspectivă nu prea îndepărtată, Constanţa urmează să devină, graţie lucrărilor de anvergură declanşate, al doilea mare port al Europei (după Rotherdam) şi, totodată, unul dintre cele mai mari din lume. Existenţa unei capacităţi de rafinare a petrolului (peste 30 milioane tone anual) care depăşeşte cu mult producţia proprie de petrol (uşor peste 6 milioane tone anual) şi necesarul intern de produse petroliere. Are, aşadar, o capacitate de rafinare excedentară. Cea mai mare şi modernă unitate de acest fel, Midia- Năvodari, se află chiar lângă portul Constanţa. Petrolul tranzitat prin România ar acoperi o piaţă mult mai mare decât în cazul altor variante. S-ar adăuga circa 40 milionane de tone numai de-a lungul traseului până la Marea Adriatică (Trieste, Italia), din care 7 milioane de tone pentru România, 17,5 milioane de tone pentru Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Serbia şi 15 milioane de tone penrtu austria, Cehia şi Germania.
Strategii pentru mileniul III : Speranţa de reuşită a României in proiectul Mileniului III este legată, în primul rând, de dimensiunea economică a problemei care, evident, le preocupă şi pe marile firme interesate în proiect – a căror principală preocupare nu poate fi decât profitul, în condiţiile absenţei riscului. În al doilea rând, de atragerea bunăvoinţei unor "actori" care, chiar dacă nu sunt mari puteri, au un cuvânt greu de spus, gen Kazahsatn, Azerbaidjan, Georgia. În acest context, este de remarcat şi de apreciat efortul României, un exemplu pozitiv fiind şi organizarea conferinţei internaţionale «Caspian Energy to Europe» (Bucureşti, 27-29 septembrie 1998). La această conferinţă au participat, pe lângă politicieni, şi oameni de afaceri, între care reprezentanţi de prim rang ai unor companii precum AMOCO, Shell, ENI, Solar, Luk Oil şi altele. Deşi considerentele economice şi de afaceri stau, de regulă, la baza unor decizii în situaţii de acest fel – şi România este bine plasată din acest punct de vedere pe tabla de şah a marelui proiect – nici cele politice nu pot fi neglijate, situaţia din Iugoslavia fiindu-ne total nefavorabilă şi oferind un puternic argument celor care vor să ieşim din joc. În plus, interesele marilor puteri, în primul rând ale Statelor Unite, au făcut ca balanţa să se încline către Turcia, ceea ce s-a şi întâmplat, în noiembrie 1999 fiind semnat, cu ocazia Conferinţei OSCE de la Istanbul, acordul în domeniu, varianta câştigătoare fiind cea care tranzitează Turcia, conducta debuşând în portul Ceyhan, de la Marea Mediterană. Se părea că România a pierdut definitiv competiţia. Numai că, destul de repede, a apărut idea "variantei la variantă": dacă traseul prin Turcia era varianta faţă de petrolul din zona Golfului Persic, un nou traseu putea fi o variantă la conducta Marea Caspică-Ceyhan, având în vedere întârzierile în realizarea acesteia, costurile ridicate, nesiguranţa etc. Ca urmare a fost relansată ideea conductei prin România, către Trieste (port italian la Marea Adriatică, având mari capacităţi de depozitare şi de unde pleacă o importantă reţea de conducte petroliere), prin asociere cu ţări ca Serbia, Croaţia, Slovenia, acordul fiind încheiat la Bucureşti, în martie 2005.
Nota:
-
pot fi inserate si alte puncte/subpuncte vor fi trecute toate sursele bibliografice in ceea ce privesc fortele armete pot fi trecute si date de pe wikipedia dar cu citarea si a surselor folosite de documentaristii wikipedia
