Istoria Antica a Romaniei

1. INTRODUCERE. PERIODIZAREA ŞI SURSELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

OBIECTIVE: •

Cunoaşterea etapelor istoriei vechi a României

•

Principalele surse care tratează istoria veche a României

•

Analizarea metodologiei cercetării

REZUMAT: Pentru o mai bună structurare a cursului, s-a realizat o periodizare a istoriei vechi a României. Încadrarea cronologică porneşte de la primele urme omeneşti de pe teritoriul avut în discuţie, până la momentul căderii limes-ului dunărean, la începutul secolului al VIIlea d. Hr. Sunt prezentate pe scurt şi principalele caracteristici ale fiecărei epoci în parte. De asemenea, sunt discutate principalele izvoare legate de istoria spaţiului carpato-dunărean.

1. 1. INTRODUCERE Istoria veche a României şi studiul acesteia are un rol deosebit în înţelegerea procesului de formare a poporului român. Spaţiul geografic cuprins între Munţii Balcani, Carpaţii Păduroşi, Tisa şi Nistru a reprezentat aria de formare a poporului român. La aceasta se adaugă zona cunoscută astăzi drept Dobrogea, care însă în antichitate a avut o istorie relativ diferită faţă de cea a teritoriului amintit mai sus. De aceea, în cadrul prezentului studiu, Dobrogea va beneficia de un tratament deosebit, ca un studiu de caz.

1

În analizarea istoriei antice a României, metoda folosită va fi coroborarea diferitelor tipuri de surse: arheologice, literare, istorice, geografice. Numai studiul combinat al tuturor acestor tipuri de surse ne poate oferi o imagine comprehensivă asupra trecutului spaţiului românesc; aceasta, pentru că accentul pe un anumit tip de surse poate să ducă la o percepţie deformată, riscând astfel a cădea în extreme nedorite. Astfel, accentul pus doar pe studiul izvoarelor istorice, de exemplu, fără a ţine seama de celelalte tipuri de surse, oferă răspunsuri doar parţiale (şi interpretabile) la problema atât de discutată a etnogenezei poporului român. Dacă în perioada guvernării comuniste, în special după 1980 (anul aniversării a 2050 de ani de la "primul stat dac centralizat şi independent"), tendinţele în istoriografia românească mergeau în direcţia accentuării rolului dacilor în istoria Europei antice, ajungându-se până la aberaţii precum teoria protocronistă (aceasta presupunea că spaţiul Daciei reprezenta centrul lumii, vârful Omu fiind, în aceeaşi ordine de idei, axis mundi; răspândirea tracilor în întreaga lume, cu rol civilizator, ei putând fi regăsiţi, conform teoriilor lui Iosif Constantin Drăgan şi ale adepţilor săi, inclusiv în America Centrală, Danemarca sau chiar Palestina (sic!), după 1989 s-a încercat rescrierea istoriei vechi a României într-un mod ceva mai obiectiv, care să ţină seama de realităţile arheologice şi istorice. Însă, chiar şi în perioada post-decembrie 1989, există încă reminiscenţe protocroniste, ai căror adepţi consideră, în continuare, în pofida realităţii istorice, că dacii au avut un rol civilizator în istoria lumii, ajungându-se până acolo încât se consideră că, la cucerirea romană a Daciei, învinşii i-au învăţat pe învingători limba latină! La aceasta se adaugă constituirea mitului "poporului ales", conform căruia România are un destin deosebit, în viitor ea ajungând chiar o putere mondială! Se pot observa câteva elemente cheie între "argumentele ştiinţifice" înaintate de aşa-zişii cercetători, adepţi ai teoriei protocroniste, care se ocupă cu istoria şi civilizaţia pre-romană de pe teritoriul României: mitul poporului ales, România - centru al lumii,

2

rolul civilizator al tracilor - în special al dacilor - , originea lor străveche. Argumentele folosite ţin de latura sentimentală, în special punându-se accent pe naţionalism, cele ştiinţifice având pentru respectivii o importanţă minoră. La o analiză mai atentă, argumentele fanteziste propuse de adepţii acestei teorii devin simple motive literare, mai bune pentru a elabora o lucrare ce ţine de domeniul literaturii fantastice, decât de istorie.

Portretul lui Decebal sculptat în stâncă pe malul Dunării, lângă Orşova, la iniţiativa şi cu fonduri puse la dispoziţie de Iosif Constantin Drăgan. Legenda: DECEBALUS REX. DRAGAN FECIT.

Această teorie a apărut în contextul în care regimul comunist, datorită unei pretinse îndepărtări de politica Moscovei, încerca să-şi găsească o nouă legitimare şi nu are, trebuie accentuat acest fapt, nici o bază ştiinţifică. Distorsionarea adevărului istoric şi folosirea în mod deliberat a fragmentelor din anumite surse fac parte din tehnicile favorite ale acestor "cercetători". Unor astfel de exagerări trebuie să li se răspundă printr-o privire obiectivă asupra istoriei vechi a României: fără a minimaliza rolul jucat de strămoşii noştri, dar şi fără a-l exagera până

3

la ridicol, prezentul studiu doreşte analizarea în mod ştiinţific, argumentat, a temei propuse. 1. 2. PERIODIZARE Să începem aşadar prin prezentarea unei cronologii ce porneşte de la apariţia omului în spaţiul avut în discuţie (c. acum 1 milion de ani) şi până la căderea limes-ului dunărean, pe la 602, eveniment datorat revoltei centurionului Phokas împotriva basileului Maurikios. Din punct de vedere al periodizării, epoca pietrei se împarte în paleolitic (c. 1000000- 10000 î. Hr.), mezolitic (epoca mijlocie a pietrei: 10000- 5500 î. Hr.) şi neolitic (5500-2500 î. Hr.). De asemenea, în cadrul PALEOLITICULUI, se disting trei perioade, fiecare având propriile caracteristici: paleoliticul inferior (1000000-100000 î. Hr.), când preponderentă este "cultura de prund", astfel numită datorită folosirii unui utilaj litic prelucrat din pietre de râu; paleoliticul mijlociu (100000- 40000 î. Hr.), când caracteristică devine locuirea în peşteri, apariţia uneltelor din os şi prezenţa omului de Neanderthal inclusiv pe teritoriul României actuale; paleoliticul superior (40000- 10000 î. Hr.), când asistăm la apariţia lui Homo sapiens fossilis, strămoşul direct al omului actual şi generalizarea locuirii atât în peşteri, cât şi pe terasele râurilor. Perioada MEZOLITICULUI reprezintă una de tranziţie către epoca nouă a pietrei (neolitic 5500- 2500 î. Hr.). În mezolitic asistăm la tendinţa de fragmentare în culturi locale, eterogene din punct de vedere cultural. NEOLITICUL se împarte şi el în trei subperioade: vechi (55003500 î. Hr.), când predominantă devine influenţa anatoliană asupra fondului local. Aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei cultivării plantelor şi creşterii animalelor ca fenomene economice, în timp ce în plan cultural, ceramica lineară prezentă în cadrul culturilor Starcevo-Criş sau Vinca-Turdaş reprezintă dominanta. În neoliticul mijlociu (35003000 î. Hr.) suntem martori la introducerea în viaţa cotidiană a

4

obiectelor de podoabă prelucrate din aur şi aramă, în timp ce în neoliticul târziu (3000-2500 î. Hr.), îşi face apariţia agricultura primitivă. "Revoluţia neolitică", adică "inventarea" agriculturii ca mijloc de subzistenţă a reprezentat un pas fundamental pe scara evoluţiei umane. Dacă anterior, alimentaţia omului era asigurată doar de vânătoare sau cules, începând din neoliticul târziu, practicarea agriculturii a adus importante transformări în planul socio-economic şi cultural. În plan social, se realizează separarea între populaţiile de păstori sau vânători, de regulă nomade, şi cele de agricultori, care tind să se sedentarizeze. În plus, în plan cultural, agricultura a adus în mentalitate conceptul de proprietate particulară, care ulterior va duce la apariţia noţiunii de "teritorialitate". Aceeaşi perioadă a fost martora înmulţirii uneltelor din cupru, pentru ca în plan cultural să predomine ceramica pictată cu motive antropomorfe şi zoomorfe, care de altfel se regăsesc şi în plastică. Trecerea de la epoca pietrei la epoca metalelor s-a făcut printr-o perioadă de tranziţie la epoca bronzului (2500-1800 î. Hr.). Aceasta este dominată de sosirea în spaţiul avut în discuţie a populaţiilor de origine indoeuropeană. Provenind cel mai probabil din zona aflată la nord de Munţii Caucaz, acestea s-au deplasat prin Asia Mică în Balcani, pentru ca de acolo să se răspândească în întreaga Europă. Ramura tracică a indoeuropenilor se va stabili în peninsula balcanică. Dintre aceştia, triburile dacilor şi geţilor au ocupat teritoriul actualei Românii, constituind ramura nordică a tracilor. Rapida expansiune a populaţiilor indoeuropene s-a datorat în principal inovaţiilor acestora: prelucrarea metalelor, în speţă a bronzului şi folosirea calului şi a carului de luptă. În plus, promovarea valorilor războiului în cadrul societăţii, ca şi accentul pe calităţile militare ale individului au contribuit la rapida lor expansiune. În plan spiritual, dacă în epoca pietrei erau adorate divinităţi chtoniene, având în frunte Marea Mamă a zeilor, indoeuropenii au adus cu ei un panteon în care divinităţile solare jucau un rol preponderent.

5

După aşezarea şi sedentarizarea lor, asistăm la un adevărat sincretism religios, o combinare a atribuţiilor divinităţilor neolitice cu cele solare ale noilor veniţi. Fenomenul este decelabil mai ales în spaţiul grec, unde există de altfel înregistrată această sinteză. Din păcate, pentru spaţiul românesc acest fapt este mai puţin evident, mai ales datorită lipsei surselor scrise. Epoca bronzului (1800- 800 î. Hr.) este, la rândul său, subîmpărţită în trei perioade: timpurie (1800-1600 î. Hr.), mijlocie (1600-1300 î. Hr.) şi târzie (1300-800 î. Hr.). Perioada se caracterizează în principal prin accentuarea legăturilor cu lumea mediteraneană, în special cu civilizaţia miceniană din Grecia continentală. În plan socialeconomic, prezenţa depozitelor de bronzuri şi a tezaurelor din piese de aur demonstrează existenţa unei categorii de meşteri specializaţi, probabil aflaţi sub protecţia unor şefi de triburi sau chiar de uniuni tribale. Prezenţa cu preponderenţă în cadrul acestor tezaure a armelor, podoabelor şi vaselor pentru băut demonstrează faptul că respectivele obiecte reprezintă bunuri de prestigiu, legate de existenţa, menţionată mai sus, a unor şefi de triburi. Societatea poate fi caracterizată ca una războinică, în care prestigiul, în special cel dobândit pe cale militară, a jucat un rol esenţial în structurarea unei elite războinice la vârful piramidei sociale. În cadrul acestui tip de societate, darul şi tezaurizarea bunurilor de prestigiu reprezintă componente esenţiale atât în cadrul relaţiilor de schimb, cât şi în cel al afirmării autorităţii respectivei elite militare. În domeniul spiritualităţii, ritul funerar al incineraţiei s-a răspândit în întreaga arie avută în discuţie, indicând astfel schimbarea practicilor religioase. Perioada de trecere de la sfârşitul epocii bronzului la epoca fierului (cunoscută şi sub numele de Hallstatt timpuriu) este marcată de o mare înflorire culturală, dovedind o importantă creşterea demografică. Apariţia cetăţilor apărate cu un val de pământ ca loc de refugiu în caz de pericol pentru populaţia din teritoriul înconjurător marchează, printre altele, instabilitatea perioadei.

6

Epoca fierului (800 î. Hr. - 106 d. Hr.) se împarte în prima epocă a fierului (Hallstatt, 800-300 î. Hr.) şi a doua epocă a fierului, sau Latène (300 î. Hr. - 106 d. Hr.). Dacă Hallstatt-ul timpuriu reprezintă o epocă de tranziţie, cel mijlociu (800-650 î. Hr.) are drept caracteristici generalizarea metalurgiei fierului pe întreg cuprinsul actualei Românii. În această perioadă, răspândirea unei singure culturi, Basarabi, în spaţiul avut în discuţie, demonstrează crearea unei unităţi culturale diferită de fragmentarea din epoca bronzului. Perioada este marcată şi de părăsirea mai multor cetăţi cu val de pământ, în special în Transilvania, fenomen ce poate fi pus în legătură cu o restructurare a locuirii în nordul zonei carpato-dunărene. Acest fenomen este de regulă pus în legătură de către cercetarea modernă cu introducerea metalurgiei fierului, eveniment care a dus la declinul exploatărilor de cupru din munţii din nordul Transilvaniei. Fenomenul a mai fost pus în legătură şi cu o presupusă invazie a unor populaţii de călăreţi provenind din răsărit, cimmerienii, în jurul anilor 700 î. Hr. Tipul de aşezare al perioadei este cel al aşezărilor întărite, fie pe înălţimi, fie pe terase apărate natural de pe malul râurilor. Începând cu secolul al VII-lea î. Hr., se poate vorbi despre geţi şi daci, în înţelesul dat de către sursele istorice. În cadrul Hallstatt-ului final (600-300 î. Hr.), spaţiul românesc a fost supus influenţelor greceşti, scitice şi celtice. Aceeaşi perioadă a fost martora intrării geţilor în istorie, prin înregistrările care ne-au parvenit de la autorii antici, în special cei de limbă greacă. Denumirea de geţi (Γεται, Getae) şi daci (∆ακοι, ∆ακαι, Daci) au fost folosite de către autorii greci şi latini pentru a desemna triburile de la Dunărea de Jos (geţi) şi cele din zona centrală şi vestică a spaţiului carpato-dunărean (daci). Însă, există şi exemple când numele de geţi sau daci a fost extins asupra tuturor triburilor din spaţiul avut în discuţie. Influenţa greacă asupra geţilor s-a manifestat îndeosebi în Dobrogea, unde, după fondarea coloniilor vest-pontice (Histria, Tomis, Callatis), asistăm la contacte directe între noii veniţi şi autohtoni.

7

Superioritatea civilizaţiei greceşti va duce la profunda influenţare a triburilor getice de către primii, inclusiv până la imitarea monedelor greceşti de către autohtoni în cadrul relaţiilor de schimb. Influenţele scitice s-au manifestat îndeosebi prin intermediul agatirşilor, populaţie de factură scitică aşezată în Transilvania şi de la care populaţiile locale au preluat diferite elemente culturale (pumnalele de tip akinakes, oglinzile de bronz de tip scitic, obiceiul depunerii de vârfuri de săgeţi din bronz în morminte, stilul animalier în artă, obiceiul tatuajului). Influenţele celtice se manifestă prin contactul direct cu lumea celtică, în partea de nord-vest şi vest a spaţiului avut în discuţie. În jurul anului 300 î. Hr., triburi celtice precum cele ale anarţilor şi britolagilor se aşează chiar în interiorul Daciei. Alături de aceştia, întâlnim şi populaţii de neam germanic, cum ar fi triburile bastarnilor, care se vor aşeza în Moldova (c. 200 î. Hr.). Aceeaşi perioadă a fost martora atât a introducerii roţii olarului, probabil adusă de către celţi, cât şi a începutului circulaţiei monedelor străine (greceşti şi macedonene) şi imitarea lor pe teritoriul Daciei. Pe lângă acestea, perioada este marcată de intrarea geţilor în istorie. În fragmentele păstrate de la Hekataios din Milet sunt menţionate populaţiile crobizilor

şi trizilor,

aflate probabil în Dobrogea.

Aproximativ în aceeaşi perioadă (secolul al V-lea î. Hr.), Hellanikos din Lesbos, din a cărui lucrare "Obiceiuri barbare" s-au păstrat doar fragmente, relata despre legenda lui Zamolxis, sclav al lui Pitagora, acelaşi autor menţionând şi geţii. Însă, de la Herodot (cu lucrarea Istorii) ne-a parvenit cea dintâi relatare sigură cu privire la "geţii care se cred nemuritori", în contextul expediţiei regelui persan Darius împotriva sciţilor (514 î. Hr.). Începând de acum, înregistrările scrise despre populaţiile din spaţiul carpato-danubian se vor îndesi, în contextul contactelor dintre geţi, daci şi lumea mediteraneană.

8

A două vârstă a fierului (epoca Latène, 300 î. Hr., 106 d. Hr.), a fost dominată de atingerea unui tot mai înalt grad de dezvoltare materială. Contactele cu lumea mediteraneană, paşnice (prin intermediul relaţiilor comerciale, în special cu cetăţile pontice), dar şi violente, în cazul încercărilor regilor macedoneni sau, mai târziu, ale romanilor de aşi extinde dominaţia la nord de Dunăre, vor duce la tot mai frecventa menţionare a dacilor şi geţilor în sursele scrise. Pe lângă acestea, informaţia arheologică pare să o confirme pe cea din sursele scrise: perioada este iniţial dominată de marea invazie celtică în Transilvania şi Oltenia, parte a marii migraţii celtice care-şi va atinge limitele în Asia Mică, odată cu instalarea galaţilor. Tot în secolul al III-lea î. Hr. apar primele monede de argint aparţinând dinaştilor daci sau geţi, copiate după cele greceşti şi macedonene. În plan politic se observă, probabil determinată de ameninţările reprezentate de prezenţa celtică în Transilvania, Basarabia de Sud, cea bastarnă în Moldova, ca şi apropierea romanilor de Dunăre, tendinţa de coagulare a triburilor în uniuni tribale, care în secolul I î. Hr. va duce la formaţiunea politică a lui Burebista. Fărâmiţarea "statului" burebistan după moartea marelui rege a dus la apariţia a patru sau cinci uniuni tribale pe cuprinsul Daciei. De asemenea, apropierea romanilor de Dunăre a rezultat în contacte directe între cele două lumi, nu în mod neapărat violente. De multe ori, asistăm la implicarea dinaştilor daci sau geţi în politica romană, cum a fost cazul lui Burebista sau Cotyso. Pe de altă parte, acelaşi secol I î. Hr. a fost martorul cuceririi Dobrogei de către romani, având drept consecinţă integrarea geţilor din zonă în sfera de dominaţie romană. Primul secol al erei noastre a fost martorul câtorva evenimente de importanţă majoră pentru istoria veche a României: în primul rând, aşezarea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei; transferuri de populaţie efectuate de către romani, cu a fost cea realizată de către guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus în 57-67 şi apariţia pe scena istoriei a lui Decebal (87), în contextul războiului dacilor cu

9

Domiţian. Începutul secolului următor marchează cucerirea Daciei de către romani în urma a două dificile războaie (101-102 şi 105-106) şi integrarea acesteia în Imperiu, perioadă cunoscută drept Dacia romană (106-271). Integrarea Daciei în Imperiu a adus cu sine o serie de noi elemente: racordarea noii provincii la lumea mediteraneană, din punct de vedere economic; prezenţa armatei romane în provincie, cu multiple consecinţe, mai ales în planul romanizării; colonizarea noii provincii cu colonişti proveniţi ex toto orbe Romana; schimbarea modelului de locuire; transformări în câmpul spiritualităţii. Însă, de departe cel mai important fenomen este cel al romanizării. Având drept factori armata, coloniştii, administraţia şi, împreună cu aceasta, impunerea limbii latine ca limbă oficială, urbanizarea, impunerea religiei romane şi, corolar al acesteia, sincretismul în plan religios, romanizarea a reprezentat un proces de durată, care s-a întins inclusiv după părăsirea Daciei de către armata romană în 271. În plan politic, viaţa provinciei romane a fost dominată de relaţiile cu populaţiile barbare de la frontiere. Încă din 117/118, sunt înregistrate atacuri ale sarmaţilor iazygi şi roxolani de la frontierele provinciei, coroborate cu răscoale ale dacilor recent supuşi. Apoi, în 170, a fost înregistrată marea invazie a costobocilor, trib al dacilor liberi, care a ajuns până în Grecia. Secolul al III-lea a fost martorul intensificării activităţii barbarilor: în 238, avem înregistrat un atac carpo-gotic, care a ajuns până în peninsula balcanică, pentru ca în 251, marea invazie a populaţiilor gotice conduse de către regele Kniva să devasteze totul, însuşi împăratul Traianus Decius căzând pe câmpul de luptă. În ciuda acestor invazii pustiitoare, viaţa provinciei a continuat, ca şi procesul de romanizare. Numeroase inscripţii atestă acest fapt. Alături de prezenţa romană în provincie, este înregistrată şi cea a autohtonilor daci. Romanizarea autohtonilor este atestată atât de sursele epigrafice, cât şi de ridicarea la rang de municipium sau colonia a unor

10

aşezări din Dacia, fenomen care va fi dezbătut pe larg într-o prelegere ulterioară. Părăsirea Daciei reprezintă un alt eveniment major în cadrul istoriei vechi a României. În stadiul actual al cercetării, există o serie de discuţii în lumea ştiinţifică privind abandonul provinciei. Fie că s-a petrecut în timpul lui Aurelian (270-275), fie mai devreme, în timpul lui Gallienus (260-268), realitatea părăsirii Daciei nu a afectat major procesul început după cucerirea acesteia: romanizarea. Chiar şi după retragerea romană, procesul de romanizare a continuat, în ciuda prezenţei populaţiilor barbare pe teritoriul fostei provincii. Astfel, în prima jumătate a secolului al IV-lea, suntem martori la infiltrarea populaţiilor gotice, purtătoare ale culturii Sântana de MureşCerneahov în Moldova, Muntenia şi, mai târziu, în Transilvania. Prezenţa populaţiilor gotice pe teritoriul actualei Românii nu a schimbat în mod fundamental structura etnică a autohtonilor. Chiar dacă din punct de vedere arheologic, se poate constata o conlocuire a goţilor cu autohtonii, până într-acolo încât elita perioadei se dovedeşte a fi una mixată, formată atât din autohtoni, cât şi din alogeni, care împreună participau la raiduri de pradă care avea ca obiectiv provinciile balcanice ale Imperiului - totuşi, fondul lingvistic nu a fost afectat. Există foarte puţine elemente provenind din gotă în cadrul limbii române, ceea ce demonstrează că elementul autohton a fost îndeajuns de puternic pentru a nu fi influenţat în mod decisiv de prezenţa gotică. De altfel, după 375 (anul invaziei hunice în Eurpa), caracterul "ocupaţiei" barbare asupra fostei provincii s-a schimbat. Avem de-a face, începând de acum, cu impunerea unei suprastructuri de dominaţie, în care elementul hunic reprezenta pătura dominantă, în timp ce autohtonii reprezentau elementul dominat. După înfrângerea hunilor la Nedao (454), având drept consecinţă destrămarea "imperiului hunic", suntem martori la dominaţia gepizilor în Transilvania, din nou având aceleaşi caracteristici ca în cazul goţilor.

11

Secolele V-VII au fost dominate, pentru spaţiul românesc, de frământările determinate de sosirea diferitelor populaţii migratoare în spaţiul carpato-danubian sau pannonic: slavi, avari sau kutriguri, cu toţii au exercitat o dominaţie efemeră asupra daco-romanilor. Aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei culturii Brateiu-Moreşti, de factură romanică, dovadă a continuităţii daco-romanilor în aria avută în discuţie. Istoria veche a României se opreşte la momentul anului 602, când trupele bizantine care acţionau la Dunăre împotriva slavilor s-au revoltat din cauză că nu fuseseră plătite. În consecinţă, au ales ca împărat pe centurionul Phokas, pornind spre Constantinopol. În acest context, a avut loc prăbuşirea limes-ului dunărean, acest eveniment determinând trecerea triburilor slave în Balcani şi dislocarea romanităţii de la sudul Dunării. În timp ce romanitatea de la nordul Dunării s-a concentrat în Carpaţi, cea de la sudul Dunării avea să ducă o luptă dificilă cu populaţiile slave, rămânând în cele din urmă concentrată în zona muntoasă a Balcanilor, în special în actuala Grecie de nord şi Macedonia (aromâni, meglenoromâni). În vreme ce romanitatea de la nordul Dunării a găsit puterea de a reveni, aceasta şi datorită părăsirii de către triburile slave a zonei şi trecerii lor la sud de Dunăre, romanitatea sud-dunăreană s-a pierdut, rămânând ca în Evul Mediu să mai persiste doar câteva enclave în zonele mai sus amintite. 1. 3. SURSELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI Istoria veche a României trebuie analizată folosind diferitele tipuri de surse, în funcţie de epocă. Fără o coroborare a datelor provenind din diferitele tipuri de surse, ca şi a combinării mai multor domenii ştiinţifice, cum ar fi antropologia, geografia, filologia, studiul mitologiei sau etnografia, riscăm a avea o imagine deformată asupra istoriei vechi a României. Cât priveşte tipologia surselor, acestea se împart în mare în surse scrise şi nescrise. În cadrul surselor scrise, acestea au în componenţă câteva categorii: istorice, literare şi epigrafice. Dintre sursele istorice,

12

cele de limbă greacă au început a înregistra informaţii despre geţi încă din secolul al VI-lea î. Hr., când Hekataios din Milet menţiona, în lucrarea sa Descrierea/Înconjurul lumii, păstrată fragmentar, prezenţa crobizilor şi trizilor în Dobrogea. De asemenea, Herodot, în lucrarea Istorii menţiona, în contextul descrierii expediţiei marelui rege persan Darius I împotriva sciţilor din 514 î. Hr., prezenţa "geţilor care se cred nemuritori". Populaţiile getice au fost menţionate şi la Thucydides Războiul peloponesiac - în care autorul grec tratează marginal tracii odrysi şi geţi. De asemenea, Xenophon, în cartea a VII-a din Anabasis, oferă o serie de informaţii despre tracii sud-dunăreni. Alte relatări despre geţi se găsesc în operele lui Hellanikos din Lesbos (lucrare păstrată fragmentar, datată în secolul al V-lea î. Hr.), Ephoros (autor de secol IV î. Hr., cu o lucrare păstrată, la rândul său, fragmentar), Theopompos sau Phylarchos.

Bust al lui Herodot, sec. II d. Hr. Stoa lui Atalos, Atena.

Strabo din Amaseia (c. 65 î. Hr. - 20 d. Hr.), cu lucrarea Comentarii geografice (în 17 cărţi, păstrată integral) reprezintă principalul izvor pentru geografia şi istoria Daciei în secolele II-I î. Hr.

13

În aceeaşi perioadă (secolul I î. Hr.), Diodor din Sicilia redacta o lucrare amplă, Bibliotheca, în 40 de cărţi, în care strânge informaţii din lucrări mai vechi, între care şi unele care tratează spaţiul pe care îl avem în discuţie. În sfârşit, Cassius Dio a redactat o Istorie romană, elaborată după 229 d. Hr. Din păcate, pasajele referitoare la războaiele dacice neau parvenit doar sub forma unor rezumate păstrate în epoca bizantină la istoricii Ioannes Xiphilinos şi Zonaras. Autorii de limbă latină, cu toate că aduc informaţii ceva mai târzii referitoare la daci, totuşi se dovedesc a fi surse extrem de utile pentru istoria spaţiului carpato-dunărean. Dintre aceştia, mai importanţi sunt Caius Iulius Caesar, care în De bello Gallico relatează despre relaţiile dintre daci şi celţii anarţi, Trogus Pompeius (Historiae Philippicae), care aduce informaţii despre conflictul dintre Lysimachos şi Dromichaites, ca şi despre cel dintre daci şi bastarni; acestora li se adaugă o serie de poeţi, între care de departe se remarcă Publius Ovidius Naso, exilat de Augustus la Tomis şi care, în Tristia şi Epistulae ex Ponto, oferă o serie de informaţii privind viaţa la Dunărea de Jos. În secolul al IV-lea d. Hr., Ammianus Marcellinus, autor de origine greacă, dar care scrie în limba latină, a redactat o lucrare monumentală (Rerum gestarum libri qui supersunt), în 31 de cărţi, din care s-au păstrat cărţile 14-31. În contextul relatării domniei împăratului Valens (364-378), autorul narează expediţia acestuia împotriva goţilor lui Athanaric (367-369). De asemenea, în ultima carte, relatează despre invazia hunică şi consecinţele acesteia: trecerea goţilor în imperiu, revolta lor şi bătălia de la Adrianopol (378), cu un deznodământ nefericit pentru romani. În secolul al VI-lea d. Hr., Iordanes, autor de origine gotică, redactează o lucrare, Getica, în fapt o istorie a goţilor. Pentru a conferi o origine cât mai ilustră neamului său, Iordanes face în mod deliberat o confuzie între goţi şi geţi. Este remarcabilă încercarea autorului de a

14

construi (în mod artificial), o dinastie getică, ce porneşte de la Burebista şi sfârşeşte cu Decebal, motiv pentru unii cercetători moderni de a afirma continuitatea de guvernare în perioada secolelor I î. Hr. începutul secolului al II-lea d. Hr. Pe de altă parte, din motive propagandistice, autorul a ales din istoria geţilor doar faptele glorioase, menite a pune în evidenţă vitejia şi caracterul războinic al acestora. Dintre sursele geografice, Claudius Ptolemaios a redactat în secolul al II-lea d. Hr. un Îndreptar geografic, în 8 cărţi, al cărui scop era stabilirea poziţiei fiecărei aşezări cunoscute în conformitate cu coordonatele astronomice. Pentru România, au fost editate colecţii de surse, precum cea a lui G. Popa Lisseanu, Dacia în autorii clasici (vol. I, autorii latini; vol. II, autorii greci şi bizantini), apărută la Bucureşti în 1943. De asemenea, a fost editată colecţia de izvoare Fontes Historicae Daco-Romanae (vol. I, 1964; vol. II, 1970; vol. III, 1975; vol. IV, 1982), apărută la Bucureşti. În privinţa surselor epigrafice, anterior cuceririi romane a Daciei, doar inscripţiile cetăţilor pontice pot oferi detalii despre relaţiile acestora cu dinaştii geţi din zonă. Între acestea, un loc aparte îl deţine decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis, prieten al regelui dac Burebista (Syll., 762= IGB, I2, nr. 13). După cucerirea Daciei, inscripţiile de limbă latină de pe teritoriul provinciei devin tot mai numeroase, relatând despre diferite aspecte privind viaţa provinciei. Acestea sunt cuprinse în IDR (corpus de inscripţii privind Dacia romană), în timp ce acelea privind Dobrogea sunt publicate în ISM (Inscripţiile Scythiei Minor). Alte documente epigrafice sunt reprezentate de graffiti, liste de preoţi, cele de evergeţi, inscripţiile votive sau epitafurile. Ştampilele de pe vase pot oferi, la rândul lor, informaţii cu privire la circulaţia bunurilor sau existenţa atelierelor de olari. Dintre izvoarele papirologice, de o mare importanţă pentru istoria veche a României este papirul Hunt. Acesta îşi trage numele de la cel al proprietarului său, A. S. Hunt, care l-a cumpărat în 1925 şi

15

reprezintă un pridianum, un "ordin de zi" al unei unităţi militare, cohors I Hispanorum veterana. Pe lângă sursele scrise, de o mare importanţă se dovedesc a fi sursele nescrise. Dintre acestea, emisiunile monetare pot relata despre ideologia regală şi mentalitatea perioadei, în timp ce descoperirile arheologice pot oferi informaţii cu privire la structura socială (inventarele funerare din necropole), ritul şi ritualul funerar, sau tipul de habitat (analiza aşezărilor). Dintre izvoarele numismatice, se remarcă monedele emise de cetatea Istros/Histria. Iniţial sub forma unor lingouri sau a unor vârfuri de săgeţi, ulterior sub formă de didrahme, monedele istrienilor au pătruns adânc în teritoriul de dincolo de Dunăre. Monedele emise de geto-daci reprezintă copii ale celor greceşti (în special de epocă elenistică) şi romane. Se poate observa că după 75 î. Hr., denarul roman îşi face apariţia în spaţiul avut în discuţie; la Tilişca au fost descoperite în acest context chiar o serie de ştanţe monetare "romane", utilizate pentru imitarea denarilor. Însă coroborarea tuturor acestor tipuri de surse, acolo unde este posibil, împreună cu analiza şi din alte puncte de vedere (antropologic, geografic sau etnologic) reprezintă baza pentru o bună înţelegere a istoriei. TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Discutaţi teoria protocronistă. 2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a Daciei. 3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic, "revoluţie neolitică", "societăţi de şefii", galaţi. 4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion.

16

LECTURI RECOMANDATE: Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, Bucureşti, vol. I-II, 1958-1970. Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I.

17

2. DACIA ROMANĂ (106-271 D. HR.)

OBIECTIVE: •

Diseminarea informaţiilor fundamentale privitoare la administraţia romană în Dacia şi la evoluţia societăţii daco-romane

•

Analiza principalelor surse de epocă.

•

Fundamentarea teoriei referitoare la etnogeneza românească.

REZUMAT: În urma războaielor dacice, o parte din teritoriul controlat de către regalitatea dacă clasică a devenit provincie romană. Din punct de vedere administrativ a trecut prin mai multe etape, fiind reorganizată succesiv de către Traian, Hadrian, Marcus Aurelius, împăraţii din dinastia Severilor. Armata, tipul de locuire şi categoriile de localităţi, viaţa economică, socială şi religioasă au luat în Dacia romană aspectul tipic pentru provinciile imperiului. Această perioadă, datorită integrării în structurile romane, a adoptării limbii şi scrierii latine şi a prezenţei unui număr mare de vorbitori de latină pe teritoriul provinciei, reprezintă momentul cheie al preocesului de etnogeneză românească. 2. 1. Premisele. Dacia de la moartea lui Burebista la cucerirea romană. Sfârşitul secolului I î. Hr. a fost martorul cuceririi definitive a Dobrogei de către romani: în 29/28 î. Hr., M. Licinius Crassus, după victoria asupra bastarnilor conduşi de către Deldon, practic anexează ţinuturile dobrogene, în urma victoriei asupra "regilor" geţi Dapyx şi Zyraxes, un al treilea "rege", Rholes, devenind aliat al poporului roman.

18

« Imperiul» lui Burebista

Perioada următoare dispariţiei lui Burebista este marcată de slăbiciunea formaţiunilor politice dacice: până într-atât, încât în anul 6 d. Hr., Sextus Aelius Catus şi mai apoi Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, în 57/67 d.Hr. reuşesc să trasfere mari mase de populaţie la sud de Dunăre (50000 de geţi, respectiv 100000 de "transdanubieni"). Aceeaşi perioadă este marcată de instalarea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei (c. 20 d. Hr.) şi a sarmaţilor roxolani în Moldova şi Basarabia. Împreună cu dacii, sarmaţii se vor dovedi un pericol de temut pentru provinciile dunărene ale Imperiului. În epoca Flaviilor (69-96 d. Hr.), dacii au redevenit un pericol pentru romani. În iarna lui 85/86, dacii au trecut Dunărea, invadând provincia romană Moesia; însuşi guvernatorul provinciei, C. Oppius Sabinus, a fost înfrânt şi ucis. În anii următori, reacţia romană nu s-a lăsat aşteptată: după ce în 86/87, împăratul Domiţian a dispus

19

reorganizarea Moesiei în Moesia Superior şi Moesia Inferior (din care făcea parte şi Dobrogea), pentru o mai bună apărare, au urmat pregătiri pentru invadarea Daciei. Acest fapt a avut drept consecinţă cedarea tronului de către Duras lui Decebal (87-106). După o expediţie eşuată condusă de către Cornelius Fuscus (87), în care însuşi generalul roman a fost ucis, a urmat în anul următor victoria armatei romane conduse de către Tettius Iulianus la Tapae. Din cauza pericolului marcoman, care se prefigura la Dunărea Mijlocie, Domiţian a încheiat "pacea de compromis", cum a fost ea catalogată de către istoricii moderni (în 89 d. Hr.). În schimbul subsidiilor oferite de către Imperiu, Decebal se recunoştea client al statului roman. Încheierea păcii din anul 89 este relatată de către Cassius Dio, Istoria romană, LXVII, 7: "Domiţian, învins de marcomani şi nevoit să fugă, trimise în mare grabă o solie la Decebal, regele dacilor şi îi oferi să încheie cu el un tratat pe care, mai înainte vreme, la cererea lui Decebal, îl refuzase în câteva rânduri. Regele acceptă termenii tratatului (căci se afla într-o situaţie foarte grea), dar nu a fost de acord să vină personal pentru tratative, ci îl trimise pe Diegis cu… de oameni, pentru a-i preda armele şi câţiva captivi, ca şi cum aceştia ar fi fost singurii pe care-i avea. După terminarea ceremoniei, Domiţian aşeză pe capul lui Diegis o diademă, de parcă cu adevărat ar fi fost învingător, şi i-ar fi stat în putere să aşeze un rege în fruntea dacilor. Soldaţilor le împărţi şi distincţii, şi bani, iar la Roma trimise, printre alte trofee, în calitate de învingător, şi o solie din partea lui Decebal, împreună cu o scrisoare, care, pretindea Domiţian, exprima cuvântul regelui, dar care, pe cât mergea vorba, fusese plăsmuită de el. Pentru a-şi împodobi cortegiul triumfal aduse o mulţime de obiecte nu luate de la daci (dimpotrivă, cheltuise o groază de bani pentru a obţine tratatul, acordându-i lui Decebal meşteri pricepuţi în cele mai diferite meserii folositoare şi în timp de pace şi în timp de război, ca

20

să nu mai pomenesc de făgăduielile că îi va da mereu alte ajutoare), ci scoase din mobilierul aparţinând palatului imperial." 2. 2. Războaiele dacice Nerespectarea obligaţiilor asumate de către regele dac prin tratatul din 89 va duce la campaniile lui Traian (98-117), soldate cu cucerirea Daciei. Astfel, în 101-102, a avut loc primul război dacic. După o campanie condusă de către însuşi împăratul, în care trupele dacilor au fost înfrânte la Tapae, cu rezultat recâştigarea insignelor pierdute de către Cornelius Fuscus, a urmat reacţia dacilor: în iarna lui 101/102, avea loc invazia dacilor, aliaţi cu sarmaţi roxolani şi triburi germanice în Dobrogea, soldată cu marea victorie romană de la Tropaeum Traiani. Campania s-a finalizat în 102 când, sub ameninţarea asediului, Decebal a fost obligat să ceară pace. Prevederile acestei păci erau destul de drastice: anularea stipulaţiilor tratatului din 89, cedarea de teritorii, demantelarea cetăţilor din Munţii Orăştiei, extrădarea dezertorilor romani, renunţarea la o politică externă proprie, acceptul unei garnizoane romane în Ţara Haţegului. Istoricul Dio Cassius, a cărui lucrare reprezintă principalul izvor istoric care s-a păstrat pentru aceste evenimente, relatează despre încheierea păcii (Istoria romană, LXVIII, 9): "Chiar înainte de a fi învins, Decebal nu mai trimisese la romani reprezentanţi ai comaţilor ca soli, ci fruntaşi dintre pileaţi. Aceştia, după ce-şi aruncară armele şi se prosternară cu feţele la pământ, îl implorară pe Traian să binevoiască, mai presus de orice, să-l primească de îndată la o întrevedere pe Decebal, ca unul care se arată gata să îndeplinească tot ce i se va cere; iar de nu, să trimită cel puţin pe cineva împuternicit să ducă tratative. Au fost trimişi Sura şi prefectul pretoriului Claudius Livianus. Dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Decebal n-a îndrăznit să vină la întrevedere, nici măcar să se întâlnească cu cei delegaţi de Traian. El trimise atunci… Traian cuceri înălţimile fortificate, unde găsi

21

armele, maşinile de război, prizonierii şi steagul capturat de daci de la Fuscus. Din această pricină, dar mai ales pentru că Maximus în aceeaşi vreme o prinsese pe sora lui şi cucerise o puternică fortăreaţă, Decebal se arăta dispus să accepte toate condiţiile care i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci numai pentru a putea răsufla, câştigând timp. Deşi începu tratativele împotriva voinţei lui, şi acceptă să dea înapoi armele, maşinile de război, oamenii care le manevrau, să extrădeze transfugii, să dărâme lucrările de fortificaţie, să părăsească ţinuturile cucerite şi, în plus, să considere drept duşmani şi prieteni pe duşmanii şi prietenii romanilor; acceptă ca de aici înainte să nu mai primească sub nici un cuvânt pe indiferent ce transfug, nici să folosească în slujba sa vreun soldat recrutat din imperiul roman, (căci obişnuia să atragă prin momeli un mare număr din cei mai valoroşi oameni); merse să se întâlească cu Traian şi căzând la pământ, i se închină, aruncându-şi armele. În legătură cu aceste evenimente Traian trimise o solie la Senat, pentru ca acesta să confirme tratatul de pace încheiat cu Decebal. După ce a luat aceste măsuri şi a lăsat o legiune la Sarmizegethusa, după ce presără garnizoane în tot ţinutul, se întoarse în Italia." În perioada imediat următoare (103-105), în vederea realizării unei mai trainice legături între malurile de nord şi de sud ale fluviului, a avut loc construirea unui pod peste Dunăre, la Drobeta, operă a inginerului Apollodor din Damasc. Aceeaşi perioadă a fost martora eşecului lui Decebal de a stabili o alianţă împotriva Romei cu Pacoros al II-lea, regele parţilor.

22

Podul peste Dunăre de la Drobeta, ridicat de către Apolodor din Damasc. Preluare după Preluare după C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900, scenele XCVIII-C.

Nerespectarea obligaţiilor stabilite prin tratatul din 102 a dus în cele din urmă la reluarea războiului. În 105-106, a avut loc cel de-al doilea război dacic. Pe rând, cetăţile dacice au fost cucerite, în cele din urmă, după căderea Sarmisegetusei, Decebal fiind obligat să se sinucidă, pentru a nu cădea în mâinile romanilor. Sfârşitul lui Decebal este reprezentat atât pe monumentul funerar al lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni (Macedonia), pe Columna lui Traian (scena CXLV) şi pe fragmente de terra sigillata din Gallia. La 11 august 106, o diplomă militară descoperită la Porolissum atestă încheierea războiului dacic şi constituirea provinciei romane Dacia. Aceasta cuprindea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei. Sudul Moldovei şi Muntenia erau controlate de trupe staţionate în Moesia Inferior, în vreme ce Maramureşul, Crişana şi nordul Moldovei rămâneau în afara dominaţiei romane, fiind locuite de daci liberi.

23

Sinuciderea lui Decebal. Columna lui Traian, scena CVI. Preluare după C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900.

2. 3. ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRATIVĂ A DACIEI ROMANE Printr-o diplomă militară descoperită la Porolissum şi datată 11 august 106 (CIL, XVI, 160= IDR, I, 1) se cunoaşte faptul că la acea dată, războiul dacic se sfârşise şi provincia romană Dacia era deja înfiinţată, printr-o lex provinciae. Noua provincie romană cuprindea Transilvania, fără colţul de sud-est, Banatul şi sud-estul Olteniei, primul său guvernator fiind Iulius Sabinus, până la începutul anului 108 sau 109. În conformitate cu prevederile imperiale, noua provincie avea ca guvernator un legatus Augusti pro praetore, reprezentant direct al împăratului şi făcând parte din ordinul senatorial. Acesta îşi avea reşedinţa la colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, fondată în timpul celui de-al doilea guvernator al Daciei, D. Terentius Scaurianus (c. 108/109- c. 113).

24

Provincia romană Dacia. Preluare după Wikipedia.

La moartea lui Traian (13 august 117) la Selinus în Cilicia, pe când se întorcea victorios din campania împotriva parţilor, noua provincie romană a fost tulburată de atacuri ale sarmaţilor iazygi, roxolani şi dacilor liberi. În acest context, după reprimarea lor, noul împărat, P. Aelius Hadrianus, a procedat la reorganizarea administrativă a Daciei. Anterior acestei reforme, Muntenia, sud-estul Transilvaniei şi estul Olteniei se pare că fuseseră anexate Moesiei Inferior. Începând din c. 120, Dacia a fost împărţită în trei provincii: Dacia Superior, atestată prin diplome militare descoperite la Porolissum, Căşei şi Românaşi şi datate la 29 iunie 120, care cuprindea cea mai mare parte a provinciei înfiinţate de către Traian; Dacia Inferior (atestată, este drept, câţiva ani mai târziu, în 129; dar trebuie să avem în vedere că existenţa unei Dacia Superior presupune şi existenţa unei Dacii Inferioare), care cuprindea estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, nord-vestul şi sud-vestul Munteniei; Dacia Porolissensis, atestată, conform ultimelor descoperiri

25

arheologice, încă din 123 (IDR, I, 7) şi care cuprindea teritoriul aflat la nord de râurile Mureş şi Arieş. În ceea ce priveşte conducerea celor trei noi provincii, Dacia Superior era condusă de un legatus Augusti pro praetore,de rang pretorian (fost praetor), ajutat în problemele financiare de către un procurator Augusti. În vremea lui Hadrian şi Antoninus Pius, guvernatorul Daciei Superior îşi avea reşedinţa la Apulum, unde se găsea cantonată şi legiunea XIII Gemina. Celelalte două provincii dacice erau fiecare guvernate de către un procurator Augusti, de rang ecvestru. În Dacia Inferior, primul procurator Augusti, Plautius Caesianus, este atestat pentru anul 129, printr-o diplomă militară descoperită la Grojdibod, jud. Olt. Pentru Dacia Porolissensis, Livius Grapus, primul său procurator, este atestat la 10 august 123, într-o diplomă militară descoperită la Gherla. În timpul Principatului, Dacia a cunoscut o serie de reorganizări. Astfel, în perioada 140-143, în timpul împăratului Antoninus Pius, a fost reanexat vestul Munteniei, care a fost atribuit Daciei Inferior; în aceeaşi perioadă se pare că a fost construit aşa numitul limes transalutanus (de dincolo de Olt). Apoi, în contextul războaielor marcomanice din timpul lui Marcus Aurelius, în 168-169, Dacia a fost din nou reorganizată: de această dată, cele trei Dacii au fost reunite sub comanda unui legatus Augusti pro praetore Daciarum trium, de rang consular (tocmai de aceea, fiind desemnat şi cu titlul de consularis III Daciarum). În acelaşi timp, s-a modificat şi denumirea provinciilor: de acum, avem de-a face cu Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior), Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) şi Dacia Porolissensis). Însă, începând de la Septimius Severus, practica interimatului la conducerea celor trei provincii a tins să se permanentizeze. De regulă, guvernatorul Daciei Apulensis (procurator Augusti) este cel care asigură interimatul, sub denumirea de agens vice praesidis; însă, probabil că autoritatea sa se întindea doar asupra

26

provinciei sale, pentru că, în sursele epigrafice, interimatul este asociat cu titlul de procurator Augusti Daciae Apulensis.

2. 4. ARMATA După fondarea noii provincii, aici au rămas pentru apărare o serie de legiuni, cohorte, alae şi numeri, totalul soldaţilor destinaţi Daciei numărându-se în jurul cifrei de 55.000. La numărul soldaţilor se adăuga sistemul defensiv roman, compus din castre, castella, burgi şi turnuri de observaţie. În unele regiuni mai ameninţate, celor de mai sus li se adăugau limes-urile, compuse din val de pământ, şanţ şi uneori un zid de piatră. În Dacia, se cunosc trei astfel de limes-uri: limes transalutanus, lung de 235 km, care străbătea Muntenia de vest de la Flămânda, lângă Dunăre, până la Rucăr; în nord-estul Daciei, în faţa oraşului Porolissum, un limes lung de 4 km; în Munţii Meseşului, un al treilea limes, de pământ. Fiecare provincie dacică dispunea de propria armată (exercitus). Dintre legiunile staţionate de-a lungul epocii romane în Dacia, permanente au fost legio XIII Gemina, cu sediul la Apulum şi, după 168, legio V Macedonica, staţionată la Potaissa. Fiecare dintre aceste legiuni dispunea de circa 6000 de soldaţi, cu toţii cetăţeni romani, fiind împărţită în 10 cohorte, la rândul lor, împărţite în centurii. Totalul centuriilor unei legiuni era de 59. La comanda legiunii se afla un legatus legionis de rang senatorial, secondat de 6 tribuni militum. Însă "coloana vertebrală" a legiunii era alcătuită din centurioni, ofiţeri de rang inferior şi soldaţi profesionişti, numiţi direct de către împărat. Aceştia, după efectuarea serviciului militar, puteau intra în rândul birocraţiei imperiale şi primi demnitatea de vir equester (cavaler).

27

Soldaţi legionari romani. Relief de pe columna lui Traian.

Pe lângă legiuni, sunt menţionate o serie de trupe auxiliare: cohortes, alae şi numeri. Cohortele reprezentau unităţi de infanterie recrutate pe criterii etnice, având un număr de 500 (quingenariae) sau 1000 de soldaţi (milliariae). La fel, alae-le (unităţi de cavalerie), puteau fi quingenariae sau milliariae. Trupele de numeri reprezentau formaţiuni auxiliare neregulate, recrutate pe criterii etnice. Erau formate din 500 până la 900 de soldaţi, proveniţi din regiunile periferice ale imperiului şi încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri romani. Soldaţii din numeri îşi păstrau armamentul şi felul caracteristic de a lupta, iar la sfârşitul serviciului militar (care dura 25 de ani), primeau cetăţenia romană. În Dacia, se cunosc 29 alae şi 49 de cohorte care au fost staţionate aici în decursul stăpânirii romane. Acestora li se adaugă 18 numeri (trupe constituite pe criterii etnice), dintre care 13 au staţionat mai mult timp. La terminarea stagiului militar, care dura 25 de ani, soldaţii din cohorte, alae şi numeri primeau cetăţenia romană ca veterani, un lot de pământ şi eventual demnităţi în oraşele în care se aşezau. Ei constituiau un important factor în procesul de romanizare al provinciilor.

28

2. 5. ORAŞELE DACIEI ROMANE Pentru atestarea aşezărilor Daciei romane, principalele surse scrise sunt următoarele: Ptolemeu, Îndreptar geografic; Tabula Peutingeriana, care datează probabil din prima jumătate a secolului al II-lea d. Hr.; Geograful anonim din Ravenna, Cosmographia, redactată în secolul al VII-lea d. Hr. Surselor scrise li se adaugă izvoarele epigrafice şi informaţia arheologică. În conformitate cu toate aceste surse, avem la această oră înregistrate circa 80 de aşezări, demonstrând astfel intensa locuire a Daciei în epoca romană. Aşezările Daciei pot fi clasificate, la fel ca în restul imperiului, în colonii, municipii, civitates, vici şi pagi. Acestora li se adaugă prezenţa pe lângă castrele militare a aşezărilor civile numite canabae. Unele aşezări ale Daciei s-au dezvoltat pe locul unor mai vechi aşezări dacice, dovada fiind atât în plan arheologic, prin prezenţa elementelor culturii materiale dacice, cât şi geografic, prin prezenţa terminaţiei "-dava" în componenţa numelui aşezărilor de epocă romană.

Vedere aeriană a Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Forul).

29

Dintre oraşele Daciei romane, cinci au beneficiat de dreptul italic (ius italicum): Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Dierna şi Potaissa, locuitorii acestora fiind, în consecinţă, scutiţi de plata impozitului funciar (tributum) şi a celui personal (capitatio). Coloniile aveau în frunte un ordo coloniae, care avea dreptul de a emite decrete; în fruntea consiliului urban, în fiecare an erau aleşi 2 duoviri, având atribuţii juridice, iar din 5 în 5 ani erau aleşi 2 duoviri quinquennales, cu sarcina de a efectua recensământul (censul) şi actualiza lista decurionilor. Municipiile reprezentau un rang intermediar în ierarhia oraşelor romane. În conformitate cu documentele epigrafice, exista o distincţie între municipia civium Romanorum, caracteristice Italiei, şi municipia latina, caracteristice provinciilor. Spre deosebire de colonii, municipiile erau supuse la plata impozitelor şi obligaţia efectuării serviciului militar, însă îşi păstrau autonomia internă. Trecând mai jos pe scara administrativă, civitates aveau, de regulă, dreptul peregrin. Adică, îşi puteau menţine vechile instituţii, însă spre deosebire de municipii, locuitorii acestora nu puteau primi drept de cetăţenie romană decât în mod individual. Pe lângă acestea, mai existau vici şi pagi, localităţi rurale, conduse de magistri sau praefecti. În spaţiul urban, avem menţionate collegia. Acestea reprezentau asociaţii cu caracter privat, profesional şi religios; ele trebuiau să aibă un număr minim de membri, care plăteau o cotizaţie anuală. Erau conduse la fel ca oraşele, de consilii, care alegeau un magister. După decurionii membri ai consiliilor, urmau în ierarhie principales, apoi simplii membri. Câteodată, colegiul avea un patron sau un defensor; de asemenea, dispuneau de clădiri proprii, steaguri şi embleme. Colegiile nu aveau neapărat un scop profesional; ele puteau grupa şi membri aparţinând aceleiaşi etnii (asiani, galaţi, prosmoni), sau puteau avea un scop religios, cum e cazul colegiului Isidei, menţionat la Potaissa, cel al lui Iupiter Cernenus la Alburnus Maior sau al augustalilor de la Troesmis. Se poate remarca faptul că structurarea populaţiei urbane în

30

colegii răspundea nevoii de solidaritate, unul din principalele scopuri fiind reprezentat de asigurarea unei înmormântări decente membrilor săi. Asemenea asociaţii sunt menţionate la Apulum, unde sunt înregistrate colegii de centonarii (croitori), dendrofori (plutaşi), fabri (fierari), sau negustori, în vreme ce la Sarmizegetusa sunt atestate colegii de fabri (fierari), sau lecticarii (constructori de lectice), pe lângă cele menţionate mai sus. Pe lângă prezenţa autohtonilor daci în aşezările romane, este de remarcat faptul că, în conformitate cu Eutropius (Breviarium ab Urbe condita, VIII, 6, 2), au fost aduşi în Dacia de către Traian colonişti de pe întreg cuprinsul Imperiului. Sursele ne informează că, după terminarea războaielor dacice, împăratul a efectuat un recensământ general şi o împărţire a pământului (centuriatio). În conformitate cu aceasta, în patrimoniul imperial au intrat minele, păşunile şi salinele; o parte din solul provincial a fost atribuit trupelor, restul fiind împărţit coloniştilor. Originea acestor colonişti era diversă. Se cunosc circa 2950 de nume, din care 74% sunt romane, 14% sunt greceşti sau de altă origine (egiptene, nord-africane, celtice, tracice, siriene). O mare parte dintre aceşti colonişti sunt de origine illyră, fiind mineri aduşi aici pentru exploatarea minelor (Pirustae, Baridustae, Sardeates, Maniates) din zona Dalmaţiei. Apoi, o bună parte din colonişti provin din zona orientală a Imperiului: Asia Mică, Syria, Africa de Nord (Egipt). Este demn de menţionat faptul că aceşti colonişti provin cu precădere din mediul urban, în consecinţă contribuind în mod decisiv la urbanizarea Daciei.

31

Planul oraşului Drobeta, după M. Davidescu.

Castrul roman de la Drobeta.

32

2. 6. VIAŢA ECONOMICĂ La fel ca în întreg imperiul, şi în Dacia agricultura reprezenta principala ocupaţie. În general, proprietatea mică şi mijlocie era predominantă, cu menţiunea că, spre sfârşitul epocii romane, sunt amintite şi mari proprietăţi (latifundia), dominate de câte o villa rustica, precum cele de la Hobiţa sau Cinciş (judeţul Hunedoara), Apahida, Palatca şi Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud şi Rahău (jud. Alba). De asemenea, era practicată creşterea vitelor, pomicultura şi viticultura, terminologia referitoare la aceste ocupaţii perpetuându-se şi în limba română. În exploatarea bogăţiilor subsolului, cel mai important domeniu era cel al exploatării aurului din Munţii Apuseni. Minele de aur se aflau în patrimoniul imperial, centrul administraţiei miniere fiind la Ampelum (Zlatna), cu mine la Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Brucla (Aiud). Administraţia minelor era condusă de un procurator aurariarum, exploatarea fiind făcută cu mineri specializaţi, aduşi din Dalmaţia.

Galerii ale minelor de aur de la Alburnus Maior (Roşia Montană).

33

Pe lângă aur, se mai exploatau mine de fier şi metale neferoase şi salinele. Ultimele reprezentau o bogăţie importantă a Daciei, existând chiar şi o localitate cu acest nume (Salinae, între Apulum şi Potaissa). Meşteşugurile reprezentau o ocupaţie importantă. Astfel, avem înregistraţi lapidarii (pietrari), sigillarii (cei care confecţionau figurine şi statuete din lut), fabri (meşteri care prelucrau materialele dure, precum fierul sau alte metale, dar şi constructori), centonarii (producători de postav), dendrophorii (plutaşi), lecticarii (constructori de lectici), aurari. 2. 7. VIAŢA RELIGIOASĂ Viaţa religioasă în Dacia romană nu diferă în mod esenţial faţă de cea din imperiu. Odată cu sosirea coloniştilor ex tot orbe Romano, aceştia şi-au adus şi divinităţile. Pe lângă adorarea zeilor majori ai panteonului roman (dii consentes: Iupiter, Apollo, Mercurius, Mars, Vulcanus, Neptunus, Iuno, Minerva, Diana, Vesta, Venus, Ceres), este înregistrată adorarea divinităţilor neromane sau a celor intrate mai târziu în panteonul roman, precum Hercules sau Dionysos/Liber. De asemenea, sunt adorate divinităţi infernale şi felurite divinităţi mărunte. Remarcabil este, în acest context, fenomenul numit generic "sincretism" sau "interpretatio

Romana".

În

acest

context,

îmbinarea

calităţilor

divinităţilor romane cu cele locale reprezintă aspectul dominant.

34

Relief votiv intitulat “Cavalerul Trac si Cybela”, sec. II d. Hr., Histria (Fântânele, jud Constanţa).

În plus, este de menţionat avântul cultelor de sorginte orientală, în special de origine microasiatică: zei precum Cybele, identificată cu Magna Mater, Attis, Sabazios sau Men, au cunoscut o largă răspândire a cultului inclusiv în Dacia romană. Pe lângă aceştia, asistăm la prezenţa unor divinităţi sincretice, precum Iupiter Optimus Maximus Bussumarus sau Iupiter Optimus Maximus Sol Bussurigius, ca şi a unor divinităţi de origine egipteană, ca Isis şi Serapis. În rândul militarilor, o importanţă deosebită a avut cultul lui Mithras (de origine persană) şi Sol Invictus (zeul sirian al luminii). Dintre divinităţile de origine tracică, remarcabil este avântul luat de cultul cavalerului trac şi cel al cavalerilor danubieni. În sfârşit, cultul imperial a cunoscut, ca în toate provinciile imperiului, o largă răspândire. Acesta era întreţinut de colegiul augustalilor, atestat, de exemplu, la Sarmizegetusa.

35

2. 8. ISTORIA POLITICĂ A DACIEI ROMANE În istoria politică a Daciei romane, se poate observa alternanţa perioadelor de prosperitate cu cele de invazii şi tulburări determinate de acestea. După cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie romană, este menţionată revolta sarmaţilor iazygi şi roxolani, coroborată cu mişcări ale dacilor liberi, la moartea lui Traian, care au dus la reorganizarea provinciei. Încă din 107-108, au avut loc lupte împotriva sarmaţilor iazygi din vestul Daciei, nemulţumiţi, se pare de ocuparea de către romani a unor teritorii, în contextul războaielor dacice. Între 120 şi 123, Antoninus Pius a luptat şi el cu dacii liberi din nordul şi estul Daciei (SHA, V. Pii, 5, 4; Polyaenus, Stratagemata, VI; Aelius Aristides, Orat., 26, 70). După ce acesta a ajuns împărat, dacii liberi au creat în continuare probleme, fiind înregistrate conflicte în 143 şi 157/158. Atacurile dacilor liberi au cauzat refacerea unor castre şi aducerea de noi trupe în provincie. În timpul războaielor marcomanice, populaţii de origine germanică, împreună cu sarmaţi şi daci liberi, au atacat provinciile dunărene. În acest context, a fost adusă pentru apărarea Daciei legio V Macedonica, până atunci cantonată în Moesia Inferior (168). Guvernatorul Daciei, M. Claudius Fronto, a dus lupte grele cu invadatorii în 170, reuşind să-i arunce afară din provincie; însă, în cadrul acestor lupte, însuşi guvernatorul a căzut. Un alt război a fost purtat 10 ani mai târziu, cu burii de neam germanic, de către C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes, guvernatorul Daciei.

36

Porolissum, Porta praetoria.

După o perioadă de prosperitate în timpul Severilor, când oraşe precum Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum şi Apulum au fost ridicate la rangul de municipium, în acelaşi timp fiind consolidată şi apărarea pe limes, în timpul lui Maximin Tracul au avut loc noi tulburări provocate de migraţia populaţiilor gotice. În acest context, armata imperiului i-a înfrânt pe sarmaţi şi dacii liberi. După 238, rolul de invadatori al dacilor liberi, puternic afectaţi de campaniile lui Maximin Tracul împotriva lor, a fost preluat de către altă populaţie de origine dacică, carpii. Sursele menţionează un atac masiv al carpilor în 238, în Moesia Inferior. Câţiva ani mai târziu (242), aceiaşi carpi au atacat Moesia şi Thracia, pentru ca în timpul lui Filip Arabul (244-249), să fie menţionat un atac al carpilor în Dacia sudică. Cu această ocazie, invadatorii au distrus o serie de castre de pe limes-ul transalutan (Câmpulung, Săpata de Jos) şi alutan (Ioneştii Govorei). Atacul a continuat spre Dacia intracarpatică, pe valea Oltului. Abia în 245-247, romanii au reuşit restabilirea situaţiei, prin înfrângerea invadatorilor.

37

După victorie, Filip a luat titlurile triumfale de Carpicus Maximus şi Germanicus Maximus. Este remarcabilă pentru perioada secolului al III-lea coalizarea populaţiilor barbare împotriva Imperiului. Aceasta nu ţine de vreo opoziţie roman-barbar, care eventual funcţiona doar din perspectiva romană, ci de însăşi structura societăţii barbare, în conformitate cu care nu conta atât apartenenţa etnică, cât valoarea individuală. Revenind la evoluţia cronologică a raporturilor dintre romani şi barbari, anul 245 a fost martorul unui atac masiv al carpilor împotriva Daciei, prilej cu care însuşi împăratul Filip Arabul a fost obligat să intervină (Zosimos, I, 20). Cu această ocazie, apărarea de pe limes transalutanus a fost retrasă pe Olt. Invazia carpilor a determinat Imperiul să treacă la fortificarea oraşelor din Dacia, având acum înregistrată înconjurarea cu ziduri a oraşelor Romula, Sucidava şi Drobeta. În 248, a avut loc marea invazie a goţilor, condusă de Argaithus şi Gunthericus, în alianţă cu taifali, carpi, hasdingi şi peucini. Invazia a fost respinsă cu dificultate de comandantul trupelor romane din Moesia şi Pannonia Superior, C. Messius Quintus Traianus Decius. După victorie, acesta a fost proclamat împărat de către soldaţi în 249. În acelaşi an însă, a avut loc marea invazie gotică, condusă de "regele" Kniva, în Moesia şi Thracia. La Abrittus, în 251, goţii au administrat o înfrângere severă armatei romane, însuşi împăratul Decius căzând pe câmpul de luptă. Urmaşul său, Trebonianus Gallus, a încheiat pace cu aceştia, reuşind astfel să-i îndepărteze de hotarele romane.

38

Traianus Decius (249-251).

În timpul lui Gallienus (260-268, provinciile dunărene ale Imperiului au avut de suferit (mai ales cu începere din 258) de pe urma invaziilor barbare. Aceasta, în contextul uzurpărilor lui Ingenuus şi Regalianus, când Gallienus a transferat trupe din Dacia, slăbind astfel apărarea provinciei. De altfel, unele din sursele antice vorbesc chiar de "pierderea" Daciei în timpul acestui împărat (Aurelius Victor, Caesares, 33, 3; Eutropius, Brev., IX, 8, 2), idee ce câştigă tot mai mult teren în ultima vreme. Din punctul de vedere al istoriografiei tradiţionale, sfârşitul Daciei romane se situează în 271, când Aurelian a decis retragerea administraţiei din Dacia. În schimb, au fost create la sudul Dunării două noi provincii, Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, cu capitalele la Ratiaria şi respectiv Naissus. Eutropius, în Breviarium ab Urbe condita, IX, 15, 1, relatează despre părăsirea Daciei în vremea lui Aurelian: "Şi fiindcă Moesia şi Illyricul fuseseră în întregime devastate, pierzând speranţa că mai poate păstra provincia Dacia pe care Traianus o

39

constituise dincolo de Dunăre, a lăsat-o în calea duşmanului, iar pe romanii aduşi din oraşele şi de pe ogoarele Daciei i-a aşezat în centrul Moesiei şi acestei zone, care acum separă cele două Moesii, i-a dat numele de Dacia, un teritoriu care se află în dreapta de Dunăre, după felul cum fluviul curge în mare, în timp ce mai înainte se afla în stânga."

TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice. 2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane. 3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis. 4. Precizaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în Imperiul roman. 5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123 d. Hr.; 238 d. Hr.

LECTURI RECOMANDATE: Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984. Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995. Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000. Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I. Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici, alogeni.

40

3. DACIA POST-ROMANĂ OBIECTIVE: •

Principalele surse referitoare la Dacia post-romană şi discutarea lor

•

Discutarea relaţiilor dintre autohtoni şi alogeni în secolele IV-VII

•

Analizarea relaţiilor dintre Imperiu şi spaţiul fostei provincii Dacia

•

Problema creştinismului

REZUMAT: După abandonarea Daciei de către romani, populaţiile barbare s-au aşezat pe acest teritoriu. Dintre aceştia, goţii, gepizii şi slavii au exercitat o dominaţie directă, în vreme ce hunii şi avarii au preferat controlarea indirectă, prin interpuşi, a teritoriului avut în discuţie. Faţă de societatea romană, populaţiile barbare aveau o structură diferită, cea a unor "societăţi de şefii", după termenul definit de către Colin Renfrew. În cadrul unei astfel de societăţi, caracteristic este amestecul etnic. De asemenea, vecinătatea cu Imperiul a avut un rol determinant în influenţarea acestei societăţi, care a împrumutat o serie de bunuri culturale provenind din sudul Dunării. Chiar dacă relaţiile cu statul roman au fost adesea tensionate, remarcabilă rămâne capacitatea ultimului de a influenţa societăţile barbare. După c. 602 d. Hr., căderea limes-ului dunărean în contextul revoltei lui Phokas a marcat trecerea slavilor în Imperiu şi, în consecinţă, ruperea romanităţii la Dunărea de Jos. Momentul marchează, în istoriografia modernă, sfârşitul istoriei vechi a României.

41

3. 1. CREŞTINISMUL Perceput iniţial ca o sectă iudaică, creştinismul s-a răspândit pe cuprinsul Imperiului Roman cu precădere în secolul al III-lea. Aceeaşi perioadă a fost şi martora primelor persecuţii sistematice iniţiate de cătrwe stat împotriva noii religii (în timpul lui Decius, 249-251 şi Valerian, 253-260). Iniţial, o religie a celor defavorizaţi, creştinismul promite egalitatea între oameni şi ideea unei vieţi după moarte mai bune. Beneficiind de infleunţe din rândul religiilor orientale şi curentului filosific neoplatonic, pe care s-a grefat mitul salvatorului, creştinismul a dobândit treptat tot mai mulţi adepţi în timpul "păcii lui Gallienus" (260268). În timpul tetrarhiei a avut loc marea persecuţie (303-311), încheiată prin edictul de toleranţă a noi religii, emis de Galerius la Serdica (30 aprilie 311). Acesta a fost urmat de Edictul de la Milano (313), în conformitate cu care creştinismul a intrat în rândul religiilor oficiale ale statului. Susţinerea imperială de care s-a bucurat în secolele al IV-lea, mai ales în vremea lui Constantius al II-lea (337-361), Gratian (375-383) şi Theodosius I (379-395) a adus noua religie la o poziţie privilegiată în stat. Succesul creştinismului în secolul al IV-lea s-a datorat şi excelentei organizări a Bisericii, structurată după modelul administraţiei imperiale. În cadrul Bisericii, un rol extrem de important l-au avut episcopii, mai ales cei din marile metropole - Roma, Milano, Constantinopol, Antiochia sau Alexandria. Tot susţinerii imperiale i se datorează şi creştinarea populaţiilor din afara frontierelor - de exemplu, a goţilor, în vremea lui Valens. Apariţia şi răspândirea creştinismului pe teritoriul României demonstrează continuarea legăturilor cu Imperiul şi după retragerea romană, ca şi continuitatea autohtonilor. Provenienţa latină a creştinismului daco-romanilor este demonstrată de evoluţia lingvistică a unor termeni legaţi de noua religie - sanctus

(sfânt), Domine Deo

(Dumnezeu), basilica (biserică), credo (crez), paganus (păgân), christianus (creştin), monumentum (mormânt), etc.

42

În timpul persecuţie iniţiate de Diocleţian, şi pe teritoriul Scythiei Minor sunt atestaţi martiri creştini, la Tomis (peste 60), Halmyris,

Noviodunum,

Dinogetia,

Axiopolis

sau

Durostorum.

Informaţiile din Actele Martirilor au fost uneori confirmate de cercetarea arheologică, ca în cazul martyrion-ului de la Niculiţel, unde au fost descoperite relicvele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, la Axiopolis, unde o inscripţie îi menţionează pe martirii Chiril, Chindeas şi Tasios; inscripţiile de la Tomis, unde este atestat un "martir şi episcop". Dincolo de Dunăre, sunt înregistraţi "martirii goţi" din timpul persecuţiei lui Athanaric, 372. Din secolul al IV-lea, biserica din Scythia Minor era organizată sub autoritatea episcopului de Tomis. Dintre aceştia, sunt cunoscuţi Bretanion (368-369); Gerontius sau Terentius (381); Theotim I (392407); Timotei (431); Ioan (c. 445); Alexandru (c. 449-455); Theotim al II-lea (c. 457-474). În vremea lui Anastasius (491-518) sunt atestate şi alte episcopii în teritoriul provinciei. Cââţiva ani mai târziu, episcopul Paternus de Tomis este desemnat cu titlul de episcopus metropolitanus (520). Ultimul episcop de Tomis cunoscut este Valentinian (553). Creştinismul în Dobrogea este atestat şi pe cale epigrafică. Se cunosc peste 80 de inscripţii cu caracter creştin, databile în secolele IVVII, provenind de la Tomis, Callatis, Histria, Lazu, Axiopolis, Dinogetia, Salsovia, Tropaeum Traiani şi Niculiţel, marea majoritate fiind în limba greacă. În plan arheologic, sunt cunoscute circa 30 de bazilici paleocreştine: Tomis - 5, Histria - 5, Callatis - 1, Argamum - 2, Tropaeum Traiani - 6, Noviodunum - 2, Niculiţel -1, Dinogetia - 1, Troesmis - 3, Ibida - 1, Capidava - 1, Axiopolis - 2, Sucidava (Izvoarele, jud. Constanţa) - 1. Cu excepţia celei de la Callatis, de tip sirian, celelalte sunt în marea majoritate construite după modelul elenistic, cu trei nave. La Tropaeum Traiani, există singura basilică cu transept din Dobrogea, în vreme ce basilica de la Ibida are trei abside pe latura de est. În domeniul artelor minore, există o serie de obiecte de factură creştină: o cornalină descoperită la Tomis, cu reprezentarea lui Isus

43

Hristos răstignit, între figurile celor 12 apostoli, având cuvântul simbolic IXΘYC, databilă în secolele IV-V, discul episcopului Paternus, din vremea lui Anastasius. De asemenea, au fost descoperite o serie de cruci - engolpion din aur şi bronz, alte obiecte din metal preţios, decorate cu semnul crucii, ceramică şi vase de sticlă, databile în secolele IV -VI. La acestea se adaugă relativ numeroasele opaiţe purtând însemne creştine. În stânga Dunării, există de asemenea vestigii paleocreştine. Dintre acestea, cele mai importante sunt basilicile de la Slăveni, Sucidava - Celei şi Porolissum. O menţiune aparte merită donariul de la Biertan, jud. Sibiu, purtând o inscripţie - EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI. Alte obiecte, cum ar fi fi fragmentul ceramic cu inscripţie în limba latină şi monogramă creştină descoperit la Porolissum, opaiţele creştine descoperite la Ulpia Traiana, Apulum sau Dej, opaiţul de bronz de la Luciu (jud. Ialomiţa) sau tiparele pentru cruciuliţe descoperite la Olteni, Străuleşi, Botoşana, Sânmiclăuş, Izvoru-Dulce sau Traian-Bacău, ceramica de factură locală pe care a fost incizat semnul crucii, demonstrează prezenţa creştinilor pe teritoriul întregii Românii. 3. 2. NEAMURILE GOTICE. Abandonarea Daciei de către romani, în a doua jumătate a secolului al III-lea, a dus la crearea unui vid de putere pe teritoriul fostei provincii romane. Dacă, în epoca romană, elita locală putea participa la viaţa publică din cadrul Imperiului, astfel putând achiziţiona prestigiul şi bunurile necesare etalării acestuia prin intermediul comerţului, după abandonul roman a avut loc ruperea legăturilor dintre elita locală şi Imperiu: consecinţa directă a reprezentat-o redirecţionarea acestor membri ai elitei spre alte formule de dobândire a prestigiului. Vidul de putere din fosta provincie a fost umplut de către populaţiile barbare de la frontieră, în principal reprezentate de către dacii liberi şi populaţii germanice, în rândul cărora un tol conducător ajung să îl aibă goţii- mai ales ramura de vest a acestora, vizigoţii, sau thervingii,

44

un alt nume sub care au fost cunoscuţi. Acestora le este atribuită cultura Sântana de Mureş-Cerneahov. Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov poate fi definită ca o "cultură de frontieră". Acest tip de cultură se poate caracteriza ca un amestec de populaţii diferite, ca şi prin lipsa oricărui centru evident de putere; în plus, influenţele culturilor şi civilizaţiilor învecinate şi-au pus amprenta asupra culturii de frontieră. Încă din 1984, Colin Renfrew a dat o definiţie frontierei: în opinia sa, frontiera reprezintă “linia de minimă influenţă dintre două centre, sau linia dintre tărâmul nimănui/no man’s land şi o regiune aflată sub dominaţia unui centru”. Această definiţie ar trebui cel puţin nuanţată pentru cazul avut în discuţie; aici, frontiera s-a transformat într-o întreagă regiune care prezenta caracteristicile unei frontiere, dominată de inexistenţa vreunui centru evident de putere şi având la sud prezenţa civilizaţiei romane, iar la răsărit vecinătatea regatului ostrogot al lui Ermanarich, care a adoptat trăsături ale culturii nomazilor din nordul Mării Negre. Aceşti doi vecini s-au transformat în centre de influenţă culturală, împrumutând din trăsăturile lor culturii Sântana de Mureş. S-ar putea spune că Sântana de Mureş reprezină o zonă de tranziţie sau, după cuvintele lui Immanuel Wallerstein, un spaţiu periferic. Periferie a lumii civilizate, dar şi periferie a barbariei, cultura Sântana de Mureş prezintă trăsături ale ambelor societăţi: simboluri de prestigiu, bunuri materiale şi mentalităţi ce pot fi descoperite în ambele societăţi învecinate, civilizaţia sedentară romană şi cultura nomadă. Evoluţia către o identitate distinctă va fi oprită de invazia hunică în Europa, în a doua jumătate a secolului al IV-lea; după acest eveniment, suntem martori la transformarea vizigoţilor în migratori pentru circa 40 de ani. De-a lungul secolului al IV-lea, societatea vizigotă era organizată în clanuri, gentes, fiind caracterizată de către Herwig Wolfram ca o “societate oligarhică”, dispunând în consecinţă de multiple centre de putere. Proximitatea imperială a determinat elita barbară să adopte trăsăturile culturale ale unei societăţi sedentare. Un alt aspect este cel al

45

caracterului mixat al societăţii barbare: în conformitate cu descoperirile arheologice, în Moldova exisau thervingi, iar în Muntenia taifali şi sarmaţi. Pe lângă aceste populaţii, mai existau grupuri de foşti provinciali romani, unii dintre ei proveniţi din raidurile secolului al IIIlea, şi grupuri carpo-dacice, în parte romanizate.

Pieptene din os de cerb, cultura Sântana de Mureş. Muzeul "Vasile Pârvan" – BÂRLAD

Chiar dacă informaţia scrisă pentru aria avută în discuţie este exrem de fragmentară, ea este completată de cea arheologică: pentru secolul al IV-lea, existau comunităţi polietnice, ca la Iugani (Moldova de sud), unde avem de-a face cu o comunitate formată din sarmaţi şi “localnici” (probabil daci romanizaţi), Gherăseni-Cremenea (jud. Buzău), unde în intervalul dintre a doua jumătate a secolului al IV-leainceputul secolului al V-lea, aşezarea şi necropola ne prezintă o populaţie amestecată, sau la Bârlad-Valea Seacă, unde aspectele Sântana de Mureş sunt prezente împreună cu cele dacice, după afirmaţiile lui Vasile Palade. După cum remarca şi Herwig Wolfram, limba nu reprezenta un criteriu pentru apartenenţa la trib; este adevărat, relaţiile de rudenie prevalau, dar accederea în interiorul tribului era posibilă fie prin căsătorie, fie prin meritul personal. Într-o societate în care valorile războinice ale individului prevalau, criteriile pentru ascensiunea socială erau extrem de diferite faţă de cele ale societăţii mediteraneene. În mitologia germanică, care ar trebui analizată mai amănunţit, având acum la îndemână instrumentele antropologice, se punea accent pe valorile

46

eroice. Acestea erau indisolubil legate de prestigiul personal, trăsătură distinctă a mentalităţii germanice. Pe de altă parte, prestigiul personal era strâns legat de statutul social: ultimul creştea în funcţie de valoarea militară, integrarea într-o familie nobilă sau acumularea de bunuri materiale cu statut de bunuri de prestigiu, cu precădere metale preţioase în formă prelucrată. Într-o "societate de şefii" precum cea barbară, controlul resurselor materiale reprezenta un mijloc eficient de dominaţie. După cum Lotte Hedeager atrăgea atenţia, în societăţile războinice, metalele preţioase (cu precădere aur şi argint) şi posesia lor avea funcţia de a creşte statutul social al proprietarului. Metalele preţioase şi redistribuirea lor războinicilor prin intermediul darului, ca şi întreţinerea unui grup de războinici, reprezentau baza puterii elitei barbare. Printr-un astfel de proces, statutul social al şefului creştea, el reuşind prin dar şi creşterea numărului de războinici aflaţi în “solda” sa să se menţină în vârful ierarhiei.

Ceramică aparţinînd culturii Sântana de Mureş descoperită în necropola de la Barcea, jud. Galaţi. Muzeul Orăşenesc – TECUCI

Dacă în “regatul” lui Ermanarich, ostrogoţii au creat o monarhie cu puternice trăsături militare, în societatea vizigotică acest lucru nu a fost posibil din cauza vecinătăţii cu Imperiul. Imperiul reprezenta o alternativă pentru competitorii barbari, având aici în vedere integrarea în sistemul federaţilor ca sursă paralelă de dobândire a prestigiului şi raidurile de pradă asupra provinciilor de frontieră. Sursele greceşti şi latine de secol IV abundă în informaţii legate de raiduri barbare în

47

provinciile de frontieră: raiduri pe scară largă, precum cele din secolul al III-lea (cum a fost de exemplu marea invazie gotică a lui Kniva din 250); în secolul al IV-lea, împreună cu reconstruirea puterii imperiale de către Diocleţian şi Constantin, aceste raiduri au devenit mult mai periculoase: expediţii cuprinzând puţini participanţi (cunoscute în sursele latine sub denumirea de latrones), dar quasi-permanente, ele erau mai periculoase datorită faptului că nu puteau fi controlate: invadatorii se strecurau printre posturile de pază şi înaintau în interior, provocând insecuritate în spaţiul rural. Imperiul a răspuns noului pericol reprezentat de aceste raiduri printr-o politică defensivă în adâncime - fortificarea oraşelor şi cantonarea de garnizoane. Astfel, oraşele au devenit puncte de refugiu pentru populaţia din spaţiul rural, în contextul unor raiduri barbare,. Pe de altă parte, măsura a dus pe termen lung la militarizarea societăţii. Pe un alt plan, oraşele romane târzii decad, datorită dezinteresului crescând al elitelor locale în conducerea lor. Membrii elitelor locale au tot mai mult tendinţa de a se retrage în spaţiul rural, în vile rustice fortificate. Faptul că oraşele reprezintă puncte de atracţie pentru invadatorii barbari a dus aşadar la o restructurare din punct de vedere a formelor de locuire în antichitatea târzie. În a doua jumătate a secolului al III-lea- începutul secolului al IV-lea, rolul limes-ului a fost unul mai ales cultural, de barieră simbolică între Imperiu şi barbaricum; ineficienţa sa militară a fost determinată de numeroasele uzurpări ale secolului al III-lea, care au golit frontiera de trupe, lăsând-o la dispoziţia barbarilor; în secolul al IV-lea, conflictele interne sau războiul pe mai multe fronturi au avut acelaşi rol. Dar, în condiţiile în care, în cazul unor conflicte civile, competitorii adesea apelau la ajutorul barbar pentru a îngreuna operaţiunile militare ale adversarilor, barbarii au profitat de această oportunitate pentru a-şi promova propriile interese, adică iniţierea de raiduri în Imperiu. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost martorul conflictelor externe pe mai multe fronturi: în Orient, războiul cu Sasanizii, în Britannia, atacurile

48

picţilor, scoţilor şi piraţilor saxoni şi în Europa, instabilitatea crescândă a limes-ului renano-danubian; toate acestea au accentuat incapacitatea Imperiului de a lupta în acelaşi timp pe mai multe fronturi. Pentru zona carpato-dunăreană, caracteristic este faptul că barbarii locuiau împreună cu populaţiile locale, fapt demonstrat de cercetările arheologice. Dacă sursele scrise prezintă punctul de vedere grec sau latin asupra societăţii barbare de secol IV, accentuând imaginea populaţiei dominante (de exemplu, vizigoţii sau sarmaţii), descoperirile arheologice completează sursele scrise şi prezintă o imagine mult mai nuanţată asupra societăţii barbare. Contactele cu Imperiul au determinat societatea vizigotă să renunţe la modul de viaţă specific migratorilor, transformând-o într-o societate sedentară. Descoperiri arheologice precum cele de la Cârligi-Filipeşti (jud. Bacău), Gherăseni-Cremenea (jud. Buzău) sau Bârlad-Valea Seacă (jud. Vaslui) au pus în lumină această sedentarizare. La Cârligi-Filipeşti, inventarul arheologic a demonstrat locuirea mixtă, de purtători ai culturii Sântana de Mureş şi “localnici”, probabil daci romanizaţi; la Gherăseni-Cremenea, aşezarea şi necropola, datate în a doua jumătate a secolului al IV-lea, au pus în evidenţă acelaşi tip de conlocuire, în timp ce la Bârlad-Valea Seacă, aspectele Sântana de Mureş sunt prezente alături de cele dacice. Mai mult, ultima aşezare prezintă familii mixte, de germanici şi daco-romani, ca şi prezenţa sarmatică. De asemenea, necropola, datată c. 400, ne prezintă în mod clar stratificarea socială: M 501, şi mai ales M 507 (probabil cel mai bogat mormânt Sântana de Mureş, după Vasile Palade, cel care a cercetat necropola) reprezintă dovezi pentru existenţa elitei locale locuind într-un cadru sedentar. În consecinţă, imaginea tradiţională a autorilor antici asupra barbarilor, ca locuind în căruţe şi ducând un trai semi-nomad, nu se verifică în plan arheologic. Aşadar, această imagine ar trebui serios nuanţată, cel puţin pentru realităţile prezente în spaţiul carpato-dunărean. În Muntenia, Târgşor, cu necropola sa, reprezintă una dintre cele mai importante aşezări Sântana de Mureş. Aici avem de-a face cu o

49

continuitate în folosirea necropolei: dacă pentru secolul al III-lea, este înregistrată prezenţa sarmatică, cu foarte puţine elemente dacice şi chiar absenţa aspectelor Sântana de Mureş, către sfârşitul secolului şi începutul secolului al IV-lea, asistăm la apariţia în zonă a taifalilor, populaţie germanică de călăreţi, la fel ca sarmaţii. Analiza necropolei de secol IV a demonstrat prezenţa atât a taifalilor, cât şi a dacilor împreună cu existenţa importurilor romane (de exemplu, M 150, M 258). Elita locală este de asemenea prezentă în necropola de la Spanţov (jud. Giurgiu), unde au fost ideitificate, în bogatele morminte M 5, M 37, M 63, M 65, bunuri de prestigiu. Caracterul mixat al acestei elite este pus în evidenţă şi de asocierile populaţiilor cu caracteristici antropometrice mediteraneene cu fibule-pereche, prezente în M 39 din necropola de la Fălciu-Bogdăneşti, M 48, 212, 261, 295, 381, 513, 536 şi 540 de la Bârlad-Valea Seacă; este important de menţionat că în ultima necropolă, în M 48, 295 şi 361, fibulele pereche au fost asociate cu vase de tip Sântana de Mureş, atribuite vizigoţilor şi morminte cu scară sau nişă, de tradiţie sarmatică. Descoperirile de la Bârlad-Valea Seacă par a fi un exemplu evident pentru o comunitate polietnică, tipică pentru cultura Sântana de Mureş, locuind în sate nefortificate. Pe de altă parte, sedentarismul este reliefat de descoperirile de la Boldeşti-Grădiştea (jud. Prahova) unde, în necropola datată c. sfârşitul secolului al IV-lea, împreună cu trăsăturile amestecului etnic, suntem martori la prezenţa de boabe de grâu depuse ritual (M 12), dovadă a sedentarismului. Influenţa romană este prezentă la nivelul culturii materiale, ca şi în plan ideologic. Dacă, din punct de vedere cultural, astăzi este recunoscută influenţa ceremonialului roman târziu în ceea ce priveşte portul fibulelor ca semn distinctiv al statutului social, la nivelul culturii materiale, importurile, şi nu doar cele de bunuri de prestigiu, dar şi cel al artefactelor de uz comun (ca de exemplu, ceramică romană) pot fi găsite în majoritatea aşezărilor şi necropolelor Sântana de Mureş.

50

Bol roman, importat in arealul culturii Sântana de Mureş. Datare: sec. IV d. Hr., descoperit la Bârlad-Valea Seacă.

Astfel, la Corneşti-Crivăţ au fost descoperite importuri ceramice de factură romană (amfore, etc.), la Drăgeşti-Vaslui avem de-a face atât cu ceramică Sântana de Mureş, cât şi amfore romane, iar la IzvoarePiatra Neamţ, M X conţinea în inventarul său ceramică cenuşie tipică Sântana de Mureş, împreună cu importuri romane. La Bârlad-Valea Seacă, avem înregistrată prezenţa obiectelor din sticlă (M 501, M 507), care ar putea fi puse în relaţie cu banchetul de tip aristocratic, caracteristică a elitelor barbare. Un caz special a fost înregistrat la fortificaţia romană de la Pietroasele (jud. Buzău), datată în secolul al IVlea: aici, împreună cu ceramica romană databilă în secolul al IV-lea, există şi obiecte Sântana de Mureş; această evidenţă întăreşte ideea unei culturi de frontieră, în care mixajul etnic pare a fi regula. Prezenţa barbară în teritoriul roman este atestată din punct de vedere arheologic pe limes-ul Dunării Inferioare. Sursele scrise, ca şi descoperirile arheologice, atestă prezenţa barbară în provincia de frontieră Scythia Minor. Aurelius Victor, ca şi Ammianus Marcellinus, reprezintă cele mai pertinente surse pentru colonizarea carpică în regiune. Din punct de vedere arheologic, carpii sunt atestaţi la Dinogetia, Niculiţel, Horia (jud. Tulcea), Caraibil şi Visterna.

51

Pe de altă parte, obiecte tipice culturii Sântana de Mureş au fost descoperite în Scythia Minor la Dinogetia, Ulmetum, Berrhoe (Piatra Frecăţei) – morminte sarmatice, Runcu sau Tropaeum Traiani (prezenţă gotică). Se pare că spaţiul cultural Sântana de Mureş s-a extins dincolo de frontierele politice, evidenţiat nu numai în barbaricum, ci şi în interiorul Imperiului. Caracteristica acestei culturi este reprezentată de mixajul etnic şi, în funcţie de regiunea în care locuiau, prezenţa în surse a vizigoţilor, sarmaţilor sau taifalilor. Totuşi, împreună cu grupul dominant, co-existau grupuri daco-romane, carpi, foşti provinciali romani (având un statut inferior, unii dintre ei provenind din prizonierii de război, alţii refugiaţi din Imperiu din cauza sistemului fiscal împovărător).

Tezaurul de la Pietroasa, atribuit goţilor.

Faptul cel mai important rămâne influenţa bidirecţională între romani (sau populaţia romanizată) şi barbari, care a transformat spaţiul Sântana de Mureş într-un spaţiu de tranziţie, localizat între civilizaţia

52

sedentară a Imperiului Roman şi “regatele” nomade din nordul Mării Negre. Această arie de tranziţie a fost distrusă de invazia hunică în Europa (c. 375), care a ruinat echilibrul fragil existent în regiune. Dacă în decursul secolului al IV-lea, zona Sântana de Mureş a activat ca un filtru protector între romani şi populaţiile nomade, înaintarea hunică a determinat avansul culturii nomade spre frontiera romană. Totuşi, hunii n-au reuşit stabilirea unei prezenţe durabile în regiune, acţionând în consecinţă ca o structură de dominaţie asupra culturilor locale. Chiar dacă ei au determinat o disclocare a populaţiilor din teritoriile controlate de ei, prezenţa hunică s-a manifestat ca o dominaţie de la distanţă, impactul lor asupra culturii materiale fiind îndeajuns de slab pentru a nu lăsa alte semne decât cele ale distrugerii pe care au provocat-o. Dacă, în decursul secolului al IV-lea, romanii au stabilit un modus vivendi cu populaţiile nord-dunărene, diferenţele majore dintre civilizaţia romană şi cultura hunică au făcut ca influenţa romană asupra hunilor să fie insignifiantă din punct de vedere material. În secolul al V-lea, după ce Attila a reuşit să preia puterea (c. 435), a existat o schimbare în relaţiile dintre huni şi romani. Începând de acum, ostilitatea barbară nu mai avea ca barieră complexul sistem defensiv roman al secolului anterior. Mai mult, sosirea hunilor a determinat apariţia crizei gotice în Balcani şi distrugerea sistemului defensiv din zonă; pe de altă parte, fenomenul barbarizării structurilor militare romane a avut rolul său în schimbarea organizării armatei Imperiului roman târziu, cu consecinţe majore asupra antichităţii târzii.

Fibule aparţinând purtătorilor culturii Sântana de Mureş.

53

3. 3. HUNII Ammianus Marcellinus (Istoria romană, XXXI, 2, 1-11) relatează despre invazia hunilor în Europa: "1. Iată, din câte am aflat, sămânţa întregii nenorociri şi originea diverselor dezastre pe care le-a provocat furia războinică, aducând, ca de obicei, incendii şi jafuri pretutindeni. Neamul hunilor, despre care vechile documente vorbesc foarte puţin, locuieşte pe lângă marea cea îngheţată, dincolo de lacurile Maeotice, şi depăşeşte orice măsură a sălbăticiei. 2. Din primele zile după naştere, copiilor li se arde pielea feţei cu fierul, pentru ca să nu le crească barba când se vor face mari, şi din cauza aceasta ei îmbătrânesc urâţi şi spâni, ca eunucii. Toţi sunt cu corpul îndesat, cu membre puternice şi cu ceafa groasă, aduşi de spate şi cu o înfăţişare monstruoasă, de parcă ar fi nişte fiare bipede, sau nişte modele pentru acele chipuri urâte care se ciplesc la capetele podurilor. 3. Sunt aşa de hidoşi şi duc o viaţă atât de primitivă, încât nu se folosesc niciodată de foc pentru pregătirea mâncării. Se hrănesc cu rădăcini de ierburi şi cu carne crudă pe care o frăgezesc sub şeile cailor, încălzind-o cu coapsele în timpul călăritului. 4. Nu stau sub nici un acoperiş, n-au nici măcar bordeie de stuf şi se feresc de orice casă, ca şi cum acestea ar fi nişte morminte care-i izolează de ceilalţi. Cutreieră munţii şi pădurile, sunt obişnuiţi din leagăn să rabde firgul, foamea şi setea. În nomadismul lor, nu calcă pragul vreunei locuinţe decât constrânşi de mare necesitate, 5. fiindcă nu se socotesc în siguranţă decât sub cerul liber. Au un fel de tunici din pânză de in sau din piei de hârciog cusute una de alta. Altă îmbrăcăminte, de casă sau de plimbare, n-au. Dar deîndată ce şi-au tras acea tunică pe cap, n-o mai scot şi n-o mai schimbă decât când n-o mai pot purta de ruptă ce este. 6. Au pe cap căciuli cu marginile îndoite şi-şi acoperă cu piei de ied picioarele lor păroase, încălţăminte care nefiind bine adapatată pe picior îi împiedică la mers. Din această cauză sunt foarte puţin deprinşi să lupte pe jos. În schimb, ca şi cum ar fi pironiţi pe

54

cai, care sunt urâţi dar puternici, stau aşezaţi pe ei, uneori ca femeile, şi de pe cai, zi şi noapte, fac totul: cumpără sau vând ceva, mănâncă sau beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, dorm şi visează. 7. şi tot pe cai discută, îşi ţin adunări şi se consultă asupra intereselor comune. 8. Nu sunt conduşi de nici o autoritate regală şi, când se întâmplă ceva grav, se reped la chemarea zgomotoasă a celor mai destoinici dintre ei. Când sunt atacaţi, pornesc la luptă în grupuri, cu ţipete felurite şi ameninţătoare. Iuţi, puternici şi gata de distrugere, luptă răspândiţi, producând măceluri fără să aibă o linie organizată de luptă. În repeziciunea lor extraordinară nu-i vezi când au intrat într-o cetate şi când au devastat-o. 9. Ai putea să-i numeşti cu uşurinţă cei mai aprigi luptători, fiindcă de departe aruncă săgeţile foarte ascuţite cu vârfurile făcute din oase, iar de aproape se angajează cu orice risc în lupta corp la corp, ferindu-se cu abilitate să nu fie răniţi. Aruncă asupra duşmanilor laţuri şi-i strâng în ele, ca să le răpească putinţa de a se mişca, pe jos sau călare. 10. La ei nimeni nu lucrează pământul, numeni nu se atinge de coarnele plugului. Toţi, fără locuinţe fixe, fără lege şi fără obiceiuri statornice, rătăcesc pe câmpuri întotdeauna în fugă cu căruţele, acestea fiindu-le locuinţele, în care soţiile cârpesc îmbrăcămintea ruptă, se culcă cu soţii, nasc şi-şi cresc copiii până la pubertate. La ei nimeni nu poate răspunde, dacă e întrebat, de unde este, fiindcă într-un loc e zămislit, în altul născut şi-n altul crescut. 11. Nu respectă nici un legământ de pace, sunt nestatornici, se duc ca vântul în orice direcţie li se pare că e mai bine. Împinşi de impulsiuni oarbe, ca animalele, n-au noţiuni morale asupra binelui şi răului, vorbesc neclar, cu multe înţelesuri, n-au religie, nici măcar superstiţii, dar dorinţa de aur le este nemăsurată. Sunt atât de schimbători şi de supărăcioşi, încât în aceeaşi zi fără nici un motiv se ceartă între ei şi fără intervenţia cuiva se împacă." Cunoscuţi în sursele chineze sub denumirea de Hiung-Nu, populaţie de neam turanic, păstori nomazi şi războinici călare ce foloseau arcul, arcanul, lancea şi sabia, hunii au apărut în spaţiul

55

european în c. 375, după ce în prealabil i-au supus pe sarmaţii alani din regiunea Kazahstanului. După ocuparea regatului ostrogot al lui Ermanarich, hunii i-au atacat pe thervingii lui Athanaric. Acesta, surprins de invazia neaşteptată, s-a refugiat în zona podişului moldovenesc, construind ulterior, pentru mai multă siguranţă, valul de pământ dintre Ploscuţeni (valea Siretului) şi Stoicani (valea Prutului). Sosirea hunilor în zona carpatică a determinat trecerea în masă a goţilor în Imperiu şi apariţia unei serii de tezaure: la Crasna, unde s-a descoperit un tezaur format din bare de aur turnate în atelierul roman de la Sirmium şi purtând efigia lui Graţian (375-383), Valea Strâmbă, unde avem înregistrate podoabe de argint şi monede de aur şi argint, toate databile în epoca lui Graţian; cu aceeaşi ocazie, cultura Sântana de Mureş îşi încetează existenţa la nordul Dunării. Prezenţa gotică se mai înregistrează în sud-estul Transilvaniei, unde în cadrul necropolelor Sântana de Mureş de după 350, există devieri de la ritul şi ritualul funerar obişnuit. Până spre anul 400, probabil centrul puterii hunice a rămas în stepele nord-pontice, pentru ca după aceea să se transfere în zona Pannoniei. Se poate afirma că epoca hegemoniei hunice are trei etape: între c. 375- 408, când centrul se găsea undeva în nordul Mării Negre, iar hunii au încheiat alianţe cu ostrogoţii şi alanii; în aceeaşi perioadă, grupul condus de Uldis a fost atras în serviciul imperiului, fiind indirect implicat în criza gotică de la Constantinopol (anul 400). Atunci, în retragerea sa spre Dunăre, gotul Gainas, unul dintre principalii actori pe scena politică din capitală, a fost ucis de către şeful hun, capul său fiind trimis la Constantinopol. Într-o a doua etapă, 408/420 - 434, hunii şi-au transferat centrul în Pannonia. În aceeaşi perioadă, gepizii au fost integraţi confederaţiei hunice, iar relaţiile cu imperiul au devenit ostile. La sfârşitul perioadei, suntem martori la ascensiunea lui Attila, care pentru aproape 20 de ani va constitui cel mai redutabil adversar al statului roman.

56

În a treia etapă, 434-453, au loc, sub conducerea lui Attila, atacuri în Peninsula Balcanică, apoi spre Occident (Gallia şi Italia). Moartea lui Attila (453) şi bătălia de la Nedao, din Pannonia (454) au dus la destrămarea confederaţiei hunice.

Cazan hunic descoperit la Desa, jud. Dolj.

Dominaţia hunică s-a manifestat asupra teritoriului fostei provincii romane Dacia ca o suprastructură de dominaţie, populaţiile supuse fiind încadrate în organizarea lor militară. Cum centrul puterii lor, în timpul lui Attila se afla în Câmpia Pannonică, există destul de puţine descoperiri arheologice pe teritoriul României, care pot fi atribuite hunilor. Printre acestea, se numără mormântul de la Conceşti pe Prut, databil în prima jumătate a secolului al V-lea şi o serie de cazane hunice folosite în ritualurile religioase, descoperite la Desa, lângă Calafat, Hotăreni, lângă Vânju Mare, Boşneagu (judeţul Călăraşi) şi Sucidava-Celei. Ultima descoperire poate fi pusă în legătură cu prezenţa unor trupe de federaţi huni, aflaţi în serviciul Imperiului. Declinul puterii hunice după bătălia de la Câmpiile Catalaunice (451) şi apoi dispariţia lui Attila (453) a dus în cele din urmă la

57

înfrângerea lui în bătălia de la Nedao (454), când o coaliţie a populaţiilor supuse, condusă de către gepizi, a zdrobit dominaţia hunică. După aceasta, grupuri hunice mai pot fi regăsite doar izolat, o bună parte din ele refungiindu-se înapoi în Asia. 3. 4. GEPIZII Populaţie de neam germanic, gepizii fac parte dintre neamurile gotice. Încă de prin 290, este înregistrată alianţa lor cu vandalii împotriva goţilor, care însă a fost înfrântă. În 454, regele gepid Ardarich a organizat o coaliţie a populaţiilor supuse de către huni, înfrângându-i pe aceştia în bătălia de la Nedao, în Pannonia. În consecinţă, gepizii s-au aşezat în Transilvania, unde, spre deosebire de huni, au exercitat o autoritate directă asupra teritoriului. După 471, gepizii au ocupat oraşul strategic Sirmium, care a devenit capitala lor. Însă, câţiva ani mai târziu, o altă populaţie de neam germanic s-a aşezat în Pannonia: longobarzii. Aceştia, rivali eterni ai gepizilor, vor reuşi ca în 567, în alianţă cu avarii, să zdrobească puterea gepizilor. În contextul asediului Constantinopolului de către coaliţia avaropersană, în 626, apar şi ultimele menţiuni despre gepizi, ca făcând parte din armata avarilor. În privinţa relaţiilor cu romanicii din fosta provincie Dacia, după 454, gepizii s-au aşezat pe întreg teritoriul fostei provincii. La fel ca în cazul goţilor, avem înregistrată coexistenţa celor două populaţii, ceea ce a dus treptat la asimilarea germanicilor de către autohtoni. Astfel se poate explica absenţa menţiunilor despre gepizi după 626, acest interval de timp fiind suficient pentru asimilarea lor de către romanici. De altfel, gepizii nu reprezentau o populaţie numeroasă, ci mai degrabă înregistrarea lor de către surse este datorată faptului că au avut un rol dominant în istoria regiunii.

58

Gepidia. Preluare după Wikipedia.

3. 4. 1. MORMINTELE PRINCIARE DE LA APAHIDA Remarcabile sunt mormintele princiare de la Apahida, atribuite gepizilor. Dintre acestea, primul mormânt a fost decoperit în 1889. În el era înmormântat principele Omharus. Inventarul funerar este unul deosebit de bogat: un veşmânt de lux, cu o fibulă romană, catarame încrustate cu almandine, brăţară de braţ. Pe haine şi pe cap se găseau pandantive din metal preţios, cu lănţişoare. De asemenea, au mai fost descoperite două căni de argint, având pe ele scene bahice. Se poate observa influenţa culturală provenită din zone diferite: dacă piesele de port îşi au provenienţa în spaţiul nord-pontic, cănile şi fibula reprezintă importuri romane. Mormântul a fost datat în a doua jumătate a secolului al V-lea, pe baza analogiei cu cel al regelui franc Childeric, de la Tournai, mort în 481/482. Al doilea mormânt de la Apahida a fost descoperit în 1968, la mică distanţă de primul. În inventar, se găseau piese de aur lucrate în stil policrom, arme de paradă, piese de port, o şa împodobită cu rozete şi aplici de aur, cu figuri de vultur. Toate reprezintă produse ale atelierelor romane târzii, iar datarea mormântului este, în baza inventarului, în a doua jumătate a secolului al V-lea.

59

Sus: Catarame de centură. Jos: Inel cu inscripţia + OMHAR VS. Piese din tezaurul de la Apahida. Muzeul Naţional de Istorie a României.

Din punct de vedere arheologic, descoperiri de factură gepidică sunt atestate la Fundătura (pe Valea Someşului Mic), Cipău (pe Valea Mureşului), unde au fost identificate paftale cu cap de vultur. De asemenea, o serie de morminte de luptător au fost descoperite la Valea lui Mihai (jud. Bihor), Oradea şi Socodor. Tot gepizilor le este atribuit tezaurul de la Someşeni, ca şi tezaurul de monede bizantine de la Şeica Mică (Valea Târnavei Mari), databil în epoca lui Iustin I (518-527). În ceea ce priveşte aşezările, descoperiri gepidice au fost atestate în aşezarea de la Moreşti, pe Valea Mureşului, unde există, de asemenea, şi

60

morminte cu arme, ca şi cele de la Cipău, Bratei sau Sighişoara. La Bratei şi Moreşti s-a identificat în plan arheologic conlocuirea autohtonilor cu gepizii. Ritul şi ritualul funerar este cel al inhumaţiei în cimitire plane, cu morminte în şiruri, ca la Bratei (jud. Sibiu), Band (jud. Mureş) sau Noşlac (jud. Alba). 3. 5. AVARII Avarii, originari din Mongolia, au fost identificaţi de către sursele chineze cu populaţia Chuan-Chuan. Datorită expansiunii imperiului Han, au fost obligaţi să se îndrepte spre vest, în 558 trimiţând o ambasadă la Constantinopol, oferindu-şi serviciile, în schimbul unor subvenţii anuale şi a unor teritorii pentru aşezare. Patru ani mai târziu, Bizanţul le oferea Pannonia Secunda, teritoriu pe care însă avarii l-au refuzat. În 567, în alianţă cu longobarzii, vor reuşi înfrângerea gepizilor, iar în anul următor, foştii aliaţi se vor îndrepta spre Italia. Aşezarea avarilor în Câmpia Pannonică a dus la izbucnirea conflictului cu Imperiul bizantin, încheiat abia în 573, printr-o pace care stabilea subsidii pentru avari, în valoare de 80.000 de solidi. În 582, după un asediu care a durat trei ani şi pretinzând că, în calitate de învingători ai gepizilor, au dreptul la posesiunile acestora, avarii au ocupat oraşul Sirmium: câţiva ani mai târziu, în 587, sub conducerea kaganului Baian, vor jefui Dobrogea, pentru ca în 626, alători de perşi, să participe la asediul Constantinopolului. Eşecul asediului a dus treptat la declinul puterii lor, în secolul următor francii dându-le lovitura de graţie. Astfel, în 795-796, Carol cel Mare a organizat o serie de campanii împotriva lor, cu această ocazie distrugându-le şi "ringul". Ultima menţiune a avarilor datează din anul 873, după aceasta ei dispărând din istorie. La fel ca şi hunii, avarii au exercitat asupra teritoriului românesc o dominaţie de la distanţă. Tipul de dominaţie era unul militar, bazat pe concentrarea puterii în mâna kaganului. Este atestată şi o elită militară,

61

formată din şefii clanurilor. Avarii preferau pentru aşezare zonele joase, de pe malul râurilor. Populaţie nomadă, locuiau în iurte, deplasându-se încet în căutarea păşunilor. Războinicii avari erau dependenţi de cai. De altfel, în istoriografia modernă există tendinţa tot mai accentuată a creditării avarilor cu introducerea scării de şa din fier în Europa. Armamentul avarilor consta dintr-o cămaşă de zale, formată din lamele metalice, coif, spadă cu lama dreaptă, fără gardă la mâner, lance şi teribilul arc compozit, cu o mare putere de penetrare. Totuşi, există şi câteva descoperiri care atestă prezenţa unor grupuri avare pe teritoriul României. Un centru al puterii avare ar putea fi identificat pe Mureşul mijlociu, între confluenţa acestuia cu Arieşul şi Târnava, databil în prima jumătate a secolului al VII-lea, prin descoperirile de factură avară de la Teiuş, Cicău, Câmpia Turzii, Gâmbaş şi Aiud. În Banat, este înregistrat mormântul unui argintar la Felnac (Banat), cu 27 de tipare folosite la presarea unor garnituri de centură şi harnaşament. La Sânpetru, Socodor (Crişana), Peregu Mare (Crişana), au fost descoperite morminte de călăreţi tipic avare, pentru ca la Corund, lângă Odorheiul Secuiesc, să fie descoperit un tezaur cu mii de monede de aur bizantine, databil în prima jumătate a secolului al VII-lea. 3. 6. SLAVII Prima menţiune a slavilor în zona Dunării se găseşte la PseudoCaesarios din Nazianz, la începuturile secolului al VI-lea. În cercetarea modernă, îşi face loc tot mai mult ideea unei deosebiri a anţilor de sclavini. Dacă sclavinii sunt consideraţi a fi o populaţie de origine slavă, anţii ar reprezenta în fapt un conglomerat de populaţii nomade şi seminomade, conduse de o aristocraţie alană.

62

Slavii la cca. 500-550. Preluare după Wikipedia.

Încă din 517, este înregistrată o invazie a slavilor în imperiu, pentru ca în 530-533, Chilbudios, comandant bizantin, să apere frontierele împotriva anţilor şi sclavinilor. Începând cu domnia lui Iustin I (518-527), incursiunile slave în imperiu au devenit tot mai dese. În perioada 454-550, sunt menţionate de surse incursiunile slave, pentru ca în 550-551, slavii să atace imperiul în alianţă cu huni şi kutriguri. În 559, a avut loc marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan, la care au participat şi slavii. Câţiva ani mai târziu, în 580, a avut loc o mare invazie slavă la sud de Dunăre. Acestor atacuri, imperiul le-a răspuns prin angajarea avarilor în serviciul său. Astfel, în 587, kaganul avar Baian i-a atacat pe slavii lui Dauritas, localizaţi în estul Munteniei. Imperiul a iniţiat şi o serie de expediţii punitive: în 592, generalul bizantin Priscus a condus un atac împotriva şefilor slavi Ardagast şi Musokios. Dar cea mai gravă pare să fi fost invazia slavilor lui Piragast din 597, soldată cu distrugeri masive în teritoriile balcanice ale imperiului. În 602, în contextul căderii limes-ului dunărean ca urmare a revoltei centurionului Phokas, slavii vor profita şi vor trece în masă la

63

sud de Dunăre. Acest eveniment marchează practic sfârşitul istoriei vechi a României, după acesta trecându-se la epoca medievală. Pe teritoriul României, cele mai vechi urme slave se găsesc la Suceava-Şipot, o serie de bordeie rectangulare, cu vetre înconjurate de pietre şi databile la începutul secolului al VII-lea. Populaţiile slave prezente pe teritoriul României sunt anţii şi sclavinii. Dintre aceştia, anţilor le este atribuită marea necropolă de la Sărata-Monteoru, cu peste 1600 de morminte. Este de remarcat absenţa armelor din morminte, ceea ce ne face să credem că armele nu erau proprietatea individului, ci a familiei, ele fiind transmise moştenitorului; de asemenea, este de menţionat prezenţa fibulelor "digitate", preluate de către slavi din lumea germanică. Alte descoperiri de factură slavă au fost făcute la Iaşi, Vutcani şi Budeşti în Moldova; Lacul Tei, Dămăroaia şi Căscioarele în Muntenia; Pleniţa, Lazu, Orlea, Vela şi Vârtop în Oltenia; Sarmizegetusa, Veţel, Războieni-Feldioara în Transilvania. Şi în cazul slavilor, se poate observa atât conlocuirea acestora cu autohtonii, cât şi prezenţa în inventarele funerare de importuri provenite din lumea bizantină. Pe de altă parte, există şi influenţe provenite din lumea germanică, ca, de exemplu, portul fibulelor "digitate", menţionate mai sus. În plan funerar, se observă practicarea incineraţiei. Datorită expansiunii khaganatului chazar şi deplasării spre vest a bulgarilor, în secolul al VII-lea asistăm la deplasarea triburilor slave, care intră în Moldova, estul Munteniei şi nord-estul Bulgariei. Trecerea lor la sudul Dunării, post 602, a rupt romanitatea până la această dată pe ambele maluri ale fluviului. Prezenţa masivă slavă la sudul Dunării a determinat refugierea romanicilor spre nord şi sud, întărind astfel romanitatea nord-dunăreană.

64

Fibule "digitate", atribuite populaţiilor slave.

TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei provincii romane Dacia. 2. Explicaţi următorii termeni: latrones; fibule "digitate"; barbaricum; gentes. 3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac; Piragast. 4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.; 873 d. Hr.; 602 d. Hr.

LECTURI RECOMANDATE: Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979. Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII, 2002, pp. 57-64.

65

Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century. Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996, 31-36. Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000. Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici, alogeni. Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981

66

4. DOBROGEA ROMANĂ OBIECTIVE: •

Prezentarea surselor referitoare la Dobrogea romană

•

Evoluţia politică şi administrativă a provinciei

•

Prezentarea relaţiilor dintre geţi, greci şi romani în secolele I-VII d. Hr.

•

Discutarea aspectelor privind spaţiul urban în Dobrogea romană

REZUMAT: Istoria Dobrogei romane este relativ diferită de cea a Daciei. Pentru Dobrogea, cadrul geografic a jucat un rol determinant în evoluţia sa politico-administrativă. Încă în epoca pre-romană, relaţiile dintre greci şi geţi au avut un rol important. În secolul I î. Hr., în contextul războaielor mithridatice, romanii au apărut ca noua putere dominantă din regiune. După cucerirea Dobrogei, aceasta a fost integrată iniţial de către romani provinciei Moesia, ulterior Moesiei Inferior, iar de la Diocleţian a devenit o provincie separată, sub numele de Scythia Minor. Caracteristică Dobrogei este prezenţa masivă romană pe malul drept al Dunării, în vreme ce pe malul Mării Negre persistă elementele greceşti. Prezenţa militară romană a marcat evoluţia politico-administrativă a Dobrogei, considerată provincie de frontieră. Numeroase unităţi militare sunt atestate în provincie. Pe de altă parte, prezenţa militară a dus la dezvoltarea şi diversificarea meşteşugurilor, ca şi specializarea lor. Atacurile barbare, începând cu sfârşitul secolului al II-lea d. Hr., se înscriu în cadrul mai larg al crizei secolului al III-lea. Pe termen lung, ele au dus la fortificarea oraşelor în vremea lui Diocleţian-Constantin, Anastasius şi Iustinian.

67

4. 1. CARACTERISTICI GEOGRAFICE Teritoriul dintre Dunăre şi mare are câteva caracteristici geografice, care o ataşează mai degrabă zonei sud-dunărene decât celei dacice.

Locuită de triburi getice, Dobrogea a intrat în istorie prin

expediţia lui Darius I împotriva sciţilor, din 514 î. Hr. şi relatată de către istoricul grec Herodot.

Dobrogea. Preluare Google Earth.

Din punct de vedere geografic, Dobrogea este înconjurată din trei părţi de ape: la nord şi vest, Dunărea, la est Marea Neagră (Pontul Euxin). Tocmai datorită acestor caracteristici, ea a jucat un rol deosebit de important în sistemul defensiv al imperiului roman. În interior, se remarcă discrepanţa din punct de vedere geografic dintre nord şi sud: în vreme ce nordul reprezintă o zonă ce aparţine mai degrabă regiunilor submontane, puternic împădurită, sudul este o regiune aridă, în care zona colinară reprezintă regula. Tocmai de aceea, dar şi din considerente strategice, Dobrogea romană se diferenţiază de alte regiuni prin câteva caracteristici. În special, este vorba despre locuirea mai ales a regiunilor

68

de margine, interiorul provinciei fiind relativ slab populat. Pe lângă aceasta, remarcabil este faptul că în antichitate, exista un bilingvism datorat colonizării greceşti a Pontului Euxin. În vreme ce ţărmul Mării Negre a fost ocupat de greci, în cursul marii colonizări greceşti (sec. VIII-VI î. Hr.), după ocupaţia romană, ultimii au construit un sistem defensiv în cadrul căruia în special malul Dunării a fost "colonizat". Avem aici în vedere constituirea limesului scythic, în vestul şi nordul provinciei, prin construirea de castre, castella şi burgi chiar pe malul Dunării. Interiorul provinciei se remarcă prin persistenţa elementului getic, împins mai întâi de către greci, apoi de către romani. Se poate observa şi faptul că prezenţa greacă a atras populaţia locală, fiind înregistrat un transfer demografic al elementelor autohtone spre litoral. Pe lângă aceasta, există şi în interiorul provinciei o prezenţă grecoromană, din punct de vedere demografic mult mai slabă însă decât în regiunile de margine. La cele prezentate mai sus, se adaugă faptul că Dobrogea reprezintă o provincie de frontieră, supusă aşadar, mai întâi unei prezenţe militare masive, apoi, unor influenţe culturale provenind de pe malul stâng al Dunării. Aşadar, regiunea ar putea fi caracterizată ca o regiune de frontieră, ale cărei caracteristici sunt determinate în principal de existenţa diverselor influenţe culturale, greceşti, romane, getice sau chiar nord-pontice (scitice), ca şi de pregnanta prezenţă militară romană în zonă. 4. 2. DOBROGEA ÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ Dobrogea a intrat în istorie în contextul expediţiei lui Darius I împotriva sciţilor, relatată de către Herodot. Atunci, istoricul din Halicarnas relata despre înfrângerea geţilor de către marele rege persan, "cu toate că se cred nemuritori". La data expediţiei însă, grecii deja se aşezaseră în Dobrogea. În contextul marii colonizări greceşti (sec. VIII-VI î. Hr.), Miletul a jucat un rol deosebit de important în cadrul procesului de

69

colonizare a Mării Negre. Prima aşezare a grecilor în Dobrogea a fost probabil la Orgame (azi Jurilovca, jud. Tulcea), cu toate că, în conformitate

cu

cronologia

tradiţională,

milesienii

au

fondat

Istros/Histria, pe la 657/656 î. Hr. Celelalte două colonii greceşti din Dobrogea, Tomis şî Callatis, au fost fondate, conform tradiţiei, la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr., prima de către Milet, a doua de Heracleea Pontica, la rândul său colonie a Megarei. Ele nu reprezintă singurele colonii greceşti de pe malul vestic al Mării Negre. Alături de acestea, se mai pot menţiona Tyras (Cetatea Albă), Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna), Mesambria (Nesebăr), Apollonia (Sozopol). De asemenea, pe hărţi mai detaliate figurează şi aşezări secundare, precum Nikonion (Grădiştea Roxolani), Bizone (Kavarna), Anchialos (Pomorje) sau Agathopolis (Ahtopol).

Histria. Fotografie aeriană 1969.

70

Sosirea grecilor în Dobrogea a dus la elenizarea treptată a autohtonilor. Din acest punct de vedere, aşezarea de la Tariverde, în teritoriul istrian, reprezintă un caz elocvent. Aici, în stratul arhaic (databil între 570-550 î. Hr.), este atestată prezenţa atât a ceramicii de factură greacă, cât şi a celei tracice. De asemenea, forma de locuire este asemănătoare cu cea de la Histria - bordeie ovale sau rectangulare, uneori cu două încăperi sau locuinţe de suprafaţă, cu podine. Inventarul descoperit în aşezarea de la Tariverde demonstrează şi el influenţa greacă: fusaiole de lut, obiecte din fier, săgeţi de bronz folosite ca etalon monetar, statuete de lut ars, ceramică greacă, pictată sau cenuşie, dar şi ceramică poroasă de factură locală. Se poate observa, de asemenea, imitarea de către localnici a ceramicii greceşti, cu o observaţie - în vreme ce vasele greceşti sunt lucrate la roată, imitaţiile locale sunt lucrate cu mâna. Dar cea mai mare influenţă se regăseşte la nivel aristocratic, unde importurile greceşti reprezintă bunuri de prestigiu, având aici în vedere mai ales obiecte ce ţin de sfera războiului şi de cea a băutului vinului. După modelul din lumea greacă, fiecare colonie din Dobrogea avea, la rândul său, un teritoriu rural. Se poate observa prezenţa grecilor şi în spaţiul rural, unde conlocuiesc cu autohtonii. Aceasta, cu toate că, de exemplu în cazul Histriei, statutul autohtonilor din teritoriu este asemănător celui al laoi- lor din epoca elenistică; la fel, la Callatis, indigenii au trecut într-un statut semiservil, asemănător celui al hiloţilor de la Sparta. Din nou, aşezarea de la Tariverde reprezintă un caz elocvent de conlocuire. În epoca elenistică, aşezarea dispune deja de o sistematizare stradală, în vreme ce geţii ajung să reprezinte o minoritate (circa 10-15% din totalul populaţiei). Acelaşi lucru se poate observa şi în aşezarea de la Nuntaşi.

71

4. 2. 1. MORMÂNTUL PRINCIAR DE LA AGIGHIOL Cel mai elocvent exemplu de influenţare culturală a autohtonilor, în special a elitei acestora, este dat de mormântul princiar de la Agighiol (judeţul Tulcea). Acesta a fost cercetat în 1931, de către Ion Andrieşescu. În interiorul tumulului, au fost idetificate construcţii de piatră, având pe blocurile din componenţă litere greceşti. În tumul erau înmormântaţi un bărbat şi o femeie. Într-o cameră alăturată au fost descoperite schletele a trei cai sacrificaţi, îngropaţi cu podoabele lor: zăbale din metal, aplice din bronz şi argint. În inventarul funerar, au fost descoperite vârfuri de săgeată din bronz, cu trei muchii; un vârf de lance; un coif de paradă din argint, două jambiere din argint, decorate cu figuri zoomorfe şi antropomorfe şi poleite cu aur. De asemenea, au mai fost descoperite două pocale din aur, ornamentate cu scene fantastice, câteva patere, pe una fiind gravat numele Kotys. În plus, s-au mai descoperit fragmente de amfore şi alte vase de factură greacă, printre care fragmente de ceramică attică cu figuri roşii (databile în a doua jumătate a secolului al V-lea î. Hr.). În jurul scheletului feminin erau depuşi cercei şi alte podoabe din aur. Mormântul a fost datat la circa 400 î. Hr. Tipul

de

construcţie

a

camerelor,

inventarul

funerar,

demonstrează prezenţa atât a influenţelor greceşti - manifeste în tipul de construcţie şi inventarul de factură ceramică- cât şi scitică, prin prezenţa scheletelor de cai şi a decorului în stil "animalier", caracteristic artei stepelor.

72

Cnemide (jambiere) din mormântul tumular de la Agighiol.

Decorul coifului din mormântul tumular de la Agighiol.

4. 2. 2. INFLUENŢE CULTURALE Influenţa culturală greacă se răspândeşte treptat în Dobrogea, de la centrele reprezentate de oraşele de pe coastă, spre interior şi până dincolo de Dunăre. În special Histria a jucat un rol important în cadrul acestui fenomen. Tezaure de monede histriene au fost descoperite dincolo de Dunăre, la Fedeşti (com. Şuletea, jud. Vaslui, un tezaur de monede din bronz), Borăneşti (com. Coşereni, jud. Ialomiţa, tezaur de

73

monede din argint), Cremenari (com. Galicea, jud. Vâlcea, tezaur de monede din argint), sau Râncăciov (com. Călineşti, jud. Argeş, monede din argint), ca să menţionăm doar câteva.

Monedă histriană.

Toate sunt databile în perioada sf. sec. IV-sec. III î. Hr. Mai târziu, monede greceşti sau imitaţii ale acestora au fost descoperite până în Transilvania, la Costeşti, Piatra Roşie, Oarţa de Sus sau Sprâncenata. Dacă în plan cultural, autohtonii au fost influenţaţi de greci, în plan politico-militar avem de-a face cu o situaţie diferită. Şefii geţi sau traci domină militar cetăţile greceşti, pretinzându-le un adevărat tribut pentru a nu le prăda teritoriile. Este cazul "regelui" Zalmodegikos, care în secolul al III-lea î. Hr. pretindea ostatici şi tribut de la histrieni. Acelaşi "rege" dispunea după voia sa de veniturile cetăţii. În ISM, I, 15, este atestat un alt şef, Rhemaxos, din stânga Dunării, solicitat să intervină împotriva căpeteniei trace Zoltes. Relaţiile cu autohtonii nu erau întotdeauna tensionate. Diodor din Sicilia menţionează

pentru anul 313 î. Hr. prima alianţă militară

(symmachia) a cetăţilor vest-pontice, care primiseră în alianţă sciţi şi traci (Diodor, XIX, 73, 2) în contextul revoltei împotriva regelui macedonean Lysimachos. Odată cu expansiunea romană în Balcani, după cel de-al treilea război macedonean (171-168 î. Hr.), Roma se implică şi în problemele pontice. În c. 106-101 î. Hr., este atestat tratatul încheiat între Roma şi Callatis (ISM, III, 1= CIL, I2, 2, 3, 2676), primul text în limba latină al unui tratat încheiat de Roma cu o cetate elenistică. A urmat însă

74

izbucnirea războaielor mithridatice, în contextul cărora, în 89 î. Hr., întreg litoralul pontic se afla sub autoritatea regelui Pontului. Dominaţia acestuia se baza pe o reţea de alianţe, încheiate cu fiecare cetate în parte, în virtutea cărora coloniile pontice primeau "protecţia" lui Mithridates, sub forma unor garnizoane. 4. 3. GEŢI, GRECI ŞI ROMANI ÎN SECOLELE I Î. HR. - I D. HR. În contextul celui de-al doilea război mithridatic, 74-63 î. Hr., guvernatorul Macedoniei M. Terentius Varro Lucullus a ajuns, în anul 72/71 î. Hr., în Doborgea. Cu această ocazie, cetăţile greceşti din Pontul Stâng au recunoscut autoritatea Romei. Câţiva ani mai târziu, în 61 î. Hr., a izbucnit revolta cetăţilor greceşti împotriva stăpânirii romane; cu această ocazie, sursele înregistrează înfrângerea lângă Histria a proconsulului Macedoniei, C. Antonius Hybrida. A urmat o perioadă în care Dobrogea a ieşit din preocupările Romei, în contextul apariţiei primului triumvirat şi a reorientării politicii romane în special spre Gallia. Însă aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei unui nou pericol pentru cetăţile greceşti din Pont: anume, în c. 55 î. Hr., ele au fost obligate să recunoască autoritatea regelui get Burebista, fiind înglobate în sfera de influenţă a acestuia. Au existat însă şi colaborări cu regele get, cum ar fi cea a lui Acornion din Dionysopolis, folosit de către Burebista mai ales în cadrul unor misiuni cu caracter diplomatic. După dispariţia marelui rege, probabil cetăţile greceşti au revenit la situaţia existentă anterior lui Burebista: anume, stabilirea unui modus vivendi cu dinaştii geţi din regiune. În perioada celui de-al doilea triumvirat, teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv Dobrogea, a devenit o zonă tampon între Marcus Antonius şi Octavian, care însă nu aveau nici o intenţie să-şi extindă stăpânirea până la Dunăre. Însă, după dispariţia lui Marcus Antonius (30 î. Hr.), invazia bastarnilor de neam germanic conduşi de către Deldon i-a obligat pe romani să intervină. În acest context, Dio Cassius (LI, 23-27) relatează campania lui M. Licinius

75

Crassus la nord de Balcani, din 29 î. Hr., îndreptată împotriva invadatorilor germanici. Pe lângă aceasta, la cererea lui Rholes, dinast get aliat al lui Octavian, Crassus a intreprins şi o expediţie în Dobrogea; în anul următor, 28 î. Hr., inamicii lui Rholes, Dapyx şi Zyraxes, au fost înfrânţi. Începând de acum, se poate vorbi de o definitivă integrare a Dobrogei în sfera de dominaţie romană.

Statuia lui Ovidius din Constanţa.

Primii ani ai erei creştine au fost martorii relegării poetului P. Ovidius Naso la Tomis (9-18 d. Hr.), perioadă în care acesta a compus Tristele şi Scrisorile din Pont. În acceaşi perioadă, mai precis în anul 12, cetatea Aegyssus (Tulcea) a fost cucerită de geţi. Însă, creşterea volumului informaţiilor despre Dobrogea va avea loc după înfiinţarea provinciei romane Moesia, în anul 15 d. Hr.; în 46, a fost întemeiată şi provincia Thracia, ocazie cu care Dobrogea a fost anexată Moesiei. După reorganizarea Moesiei, în 86/87 d. Hr. (în Moesia Superior şi

76

Moesia Inferior), Dobrogea şi Ripa Thraciae (frontiera dunăreană) au fost integrate Moesiei Inferior. Această organizare administrativă se va păstra până în epoca lui Diocletian şi reforma sa administrativă. În conformitate cu aceasta, Dobrogea va fi constituită în provincie separată, sub denumirea de Scythia Minor. Sub această denumire, Dobrogea va rămâne în Imperiu până la începutul secolului al VII-lea, când în condiţiile revoltei lui Phokas, vor mai fi păstrate doar câteva puncte fortificate de pe Dunăre, restul provinciei fiind pierdut pentru romani. Revenind la secolul I d. Hr., este de menţionat crearea unei structuri administrativ-politice pe litoral, aşa-numita Pentapolis, formată din Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos şi, mai târziu, Mesambria. Această structură îşi avea reşedinţa la Tomis şi probabil avea ca scop negocierea cu autorităţile romane. În continuare, în 69 sau 70 d. Hr., a avut loc un raid masiv al dacilor, aliaţi cu sarmaţii iazygi şi roxolani, la sud de Dunăre, înfrânt în cele din urmă de guvernatorul Moesiei, M. Aponius Saturninus. Evenimentul merită menţionat datorită consecinţelor sale. După înfrângerea invadatorilor, în Dobrogea au fost instalate o serie de trupe auxiliare. Astfel, cohors II Flavia Brittonum a fost cantonată la Durostorum, cohors II Gallorum la Altinum sau Sucidava, ala II Hispanorum et Aravacorum la Carsium; ala I Vespasiana Dardanorum a fost cantonată la Arrubium, ala I Pannoniorum la Troesmis, în vreme ce o cohortă de galli este atestată la Salsovia. Aceeaşi perioadă a fost martora constituirii bazei navale de la Noviodunum, sediul flotei dunărene (Classis Flavia Moesica). Pe lângă trupele auxiliare, în Dobrogea erau instalate şi trei legiuni: I Italica la Novae, XI Claudia la Durostorum şi V Macedonica la Troesmis (până în 168). Remarcabil din punct de vedere militar este numărul relativ mare de unităţi staţionate în regiune, ceea ce atestă rolul important al provinciei în defensiva imperiului. Adevărat avanpost în faţa populaţiilor nomade de la nord de Marea Neagră, Dobrogea s-a dovedit de o

77

importanţă majoră în epoca imperială. În timpul războaielor dacice, invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii a fost oprit la Tropaeum Traiani abia după o bătălie sângeroasă (iarna 101/102). Ca monument comemorativ, a fost ridicat trofeul de la Adamclisi şi fondat oraşul Tropaeum Traiani, la început cu statutul de civitas stipendiaria. Oraşul va deveni cu timpul un centru important al Dobrogei romane, calitate atestată prin dobândirea statutului de municipium în 170.

Tropaeum Traiani. Monumentul triumfal.

4.

4.

EVOLUŢIA

DOBROGEI

ROMANE

ÎN

VREMEA

PRINCIPATULUI După perioada de pace din timpul lui Hadrian şi apoi Antoninus Pius, în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180) asistăm la o serie de tulburări legate de (probabil) începutul migraţiilor. Nici

78

Dobrogea nu a fost lăsată de-o parte. Astfel, în 167, este înregistrat un atac bastarn, pentru ca trei ani mai târziu, marea invazie a costobocilor în Imperiu să afecteze şi teritoriul dintre Dunăre şi Mare. O serie de distrugeri au fost înregistrate din punct de vedere arheologic la Independenţa, Noviodunum, Dinogetia, Capidava şi Tropaeum Traiani. După o perioadă de refacere în timpul dinastiei Severilor (193-235), a urmat o serie de distrugeri masive, când, pentru perioada 238-269, armata romană practic a pierdut controlul asupra regiunii. Ca o consecinţă directă a acestor atacuri barbare, s-a încercat refacerea fortificaţiilor din provincie în timpul lui Aurelian şi apoi Probus. Astfel, în 238, marea invazie a carpilor în Imperiu a afectat şi Dobrogea, barbarii fiind cu dificultate înfrânţi de către guvernatorul Moesiei Inferior, Tullius Menophilus. Patru ani mai târziu (242), în alianţă cu goţii, carpii au atacat din nou provincia, pentru ca în 245 să fie cu greu înfrânţi de către împăratul Filip Arabul. Apoi, în 248, aceiaşi carpi vor fi regăsiţi în marea coaliţie "scitică", care cuprindea şi goţi, taifali, etc. Este de observat scăderea treptată a puterii carpilor şi trecerea lor sub autoritatea altor barbari, goţii. Puterea lor va scădea şi mai mult, în condiţiile transferurilor de populaţie iniţiate de către împăraţii romani. 4. 5. EPOCA LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN (284-337) Abia domnia lui Diocletian va marca sfârşitul acestei perioade de tulburări. Bun organizator, Diocletian a efectuat o vizită în provinciile dunărene (294-303), ocazie cu care a reconstruit fortificaţiile de pe limes-ul dunărean.

79

Diocleţian (284-305), împăratul care a creat provincia Scythia Minor.

Din punct de vedere administrativ, Diocletian a reorganizat Imperiul, constituind diocezele şi mărind numărul provinciilor, cărora le-a scăzut suprafaţa. Conform noului sistem, noua provincie Scythia Minor (Dobrogea) făcea parte, alături de Europa, Thracia, Haemimontus, Rhodope şi Moesia Secunda, din dioceza Thracia. Capitala provinciei era stabilită la Tomis, unde se regăsea şi reşedinţa comandantului militar (dux). Primul dux cunoscut în Scythia Minor este C. Aurelius Firminianus, încă din timpul lui Diocletian (IGLR, 3). Provincia dispunea pentru apărare, pe lângă Classis Flavia Moesica, de două legiuni: I Iovia, cu sediul la Noviodunum şi II Herculia, cantonată la Troesmis. Pe lângă acestea, Notitia Dignitatum, izvor databil la sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr., menţionează cantonarea în Dobrogea a următoarelor trupe: cuneus equitum scutariorum, la Sacidava; cuneus equitum solensium, la Capidava; cuneus equitum stablensianorum, la Cius; cuneus equitum cataphractariorum (Beroe); cuneus equitum armigerorum (Aegyssus); cuneus equitum Arcadum (Talamonium); milites nauclarii (Flaviana); milites superventores (Axiopolis); milites Scythici (Carsium); milites secundi Constantiniani (Troesmis); milites Scythici (Dinogetia); milites primi Constantiniani (Salsovia); milites primi Gratianenses (Gratiana). Tot în timpul lui Diocleţian şi Constantin

80

a avut loc fortificarea castrelor şi oraşelor de pe limes. Dintre acestea, Tropaeum Traiani a beneficiat de un tratament special, fiind, conform inscripţiei din 316, "refăcută din temelii". Remarcabilă în cadrul acestei opere de refacere este restrângerea spaţiului urban, noile fortificaţii acoperind un teritoriu inferior ca dimensiuni celui din perioada Principatului. De asemenea, se poate observa refolosirea unor monumente în construcţia zidurilor. Revenind la evoluţia evenimentelor, după 318-319, când Constantin şi-a luat titlurile de Gothicus Maximus şi Carpicus Maximus, dar mai ales după încheierea tratatului cu goţii din 332, asistăm la revenirea păcii în teritoriul atât de greu încercat al Dobrogei. Aceasta, în condiţiile în care Scythia Minor nu mai reprezenta un avanpost al Imperiului, acesta anexând o serie de teritorii dincolo de Dunăre.

Troapeum Traiani. Poarta de vest.

4. 6. SCYTHIA MINOR ÎN SECOLELE IV-V D. HR. În 367 asistăm la redeschiderea conflictului cu goţii, în contextul ajutorului oferit de către aceştia uzurpatorului Procopius. Împăratul Valens a iniţiat o campanie dincolo de Dunăre, pentru a-i pedepsi pe

81

barbari pentru ajutorul dat uzurpatorului, încheiată în 369 printr-o pace avantajoasă Imperiului. Însă, sosirea hunilor în Europa avea să tulbure liniştea atât de greu instaurată. Revolta goţilor trecuţi în Imperiu (376) avea să ducă la distrugeri masive inclusiv pe teritoriul Dobrogei. Abia Theodosius I (379-395) avea să încheie în 382 un foedus cu goţii. În conformitate cu acesta, goţii urmau să devină federaţi ai imperiului, contribuind la apărarea sa. Din punct de vedere arheologic, prezenţa gotică se regăseşte în necropolele de la Histria, Tomis, Callatis, Beroe, Capidava şi Dinogetia, în acelaşi timp trebuind a fi menţionat episodul de la Tomis, când comandantul roman Gerontius a intrat în conflict cu "aliaţii". Remarcabilă este susţinerea imperială acordată barbarilor la finele şi în timpul conflictului, acest episod, printre altele, aducându-i acuza de "filobarbar". Primirea de barbari în Imperiu şi colonizarea lor avea să devină o regulă în secolul al V-lea. Astfel, după înfrângerea hunilor de la Nedao (454), triburi ale skirilor, alanilor şi sadagarilor, conduse de alanul Candax, au fost primite de către Marcian (450-457) ca federaţi în Scythia Minor şi Moesia. De asemenea, unul dintre fiii lui Attila, Hernac, a primit şi el permisiunea de a se aşeza, împreună cu oamenii săi, în nord-estul Dobrogei. Următorul eveniment este înregistrat în 469, când hunii lui Dengizik, unul dintre fiii lui Attila, au atacat imperiul. Invadatorii au fost înfrânţi şi Dengizik ucis. Mai târziu, în timpul lui Anastasius (491-518), a fost iniţiată o politică de reconstrucţie a fortificaţiilor în majoritatea cetăţilor provinciei, atestată la Dinogetia, Histria, Altina, Ulmetum, Tropaeum Traiani, Callatis, Tomis, etc. Această politică a fost determinată de apariţia anţilor şi sclavinilor în regiune. Înregistraţi la începutul domniei lui Iustin I (518-527) în sudul Molodvei şi estul Munteniei, slavii vor cauza numeroase probleme Imperiului în perioada următoare. Pentru Dobrogea, avem înregistrate trecerea slavilor în Imperiu, după 533 şi inclusiv stabilirea lor în provincie după 540. Acest fapt a fost posibil datorită implicării lui Iustinian în recucerirea părţilor occidentale ale

82

Imperiului, aflate la acea dată sub autoritatea ostrogoţilor (Italia) şi vandalilor (Africa de nord). Pe de altă parte însă, lipsa de trupe de pe limes-ul dunărean s-a căutat a fi suplinită printr-o politică de reconstrucţie a oraşelor (cu exemple la Durostorum, Ulmetum sau Tomis), dar şi restabilirea unor capete de pod la nord de Dunăre, ca la Turris, Daphne şi Barboşi. Această politică a fost coroborată cu o reorganizare administrativă, Iustinian instituind în Scythia Minor un quaestor Iustinianus exercitus, cu competenţe atât militare, cât şi civile. 4. 7. ORAŞUL La nivelul oraşelor, se remarcă treptata tendinţă din partea episcopilor de a prelua atribuţiile consiliilor urbane, constituindu-se în patroni ai oraşelor. Această tendinţă a devenit vizibilă începând cu epoca lui Honorius (395-423). Pe de altă parte, militarizarea intensă a provinciei ca provincie de frontieră a dus în plan economic atât la o dezvoltare a meşteşugurilor, cât şi la specializarea lor pe zone. Diversificarea mai largă din cadrul Imperiului a dus şi la o specializare locală, în funcţie de necesităţile trupelor din regiune. Însă, aceeaşi perioadă a antichităţii târzii a marcat şi schimbarea destinaţiei unor clădiri publice, refolosite ca ateliere, depozite sau pieţe. Cazul cel mai frapant este reprezentat de basilica forensis de la Tropaeum Traiani, transformată în piaţă în cursul secolelor V-VI. Revenind la istoria politică, anul 559 a marcat cumplitele devastări ale provinciei determinate de invazia kutrigurilor conduşi de Zabergan, identificabile, de exemplu, prin nivelul de incendiu de la Dinogetia. Invazia a fost oprită abia lângă Constantinopol, unde kutrigurii au fost înfrânţi de Belisarius. Câţiva ani mai târziu, în 586/587, suntem martori la marea invazie avaro-slavă în Imperiu, care a atins şi Dobrogea. De acum datează probabil distrugerea finală a oraşului Tropaeum Traiani, în perioada ulterioară fiind înregistrată doar o locuire sporadică, fără

83

caracter urban. Ultimul deceniu roman al Dobrogei a fost marcat de aproape permanentele conflicte cu slavii, ca şi de decăderea vieţii urbane. În 602, în contextul revoltei lui Phokas, Dobrogea va ieşi de sub autoritatea romană. Sub control imperial au mai rămas doar câteva fortăreţe de pe malul fluviului, având drept scop asigurarea circulaţiei pe Dunăre pentru flota romană. Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VIII, 6, 1-10- 7, 7, relatează despre revolta trupelor de la Dunăre, având drept consecinţă proclamarea lui Phokas împărat: "1. După aceste întâmplări unele oşti ale avarilor s-au desprins de ei şi s-au grăbit să treacă de partea împăratului. Hanul s-a înspăimântat de această ştire, a ajuns foarte fricos şi încerca în diferite chipuri, cu şiretenie, să întoarcă îndărăt oastea răsculată. 2. La începutul toamnei împăratul Mauricius stăruia mereu pe lângă Petru ca armatele romane să-şi petreacă iarna în ţinuturile sclavinilor, iar romanii se arătau foarte nemulţumiţi de această cerere a împăratului, deoarece prăzile erau slabe şi caii neîndestulători, apoi şi pentru faptul că sumedenii de barbari cutreierau ţara de dincolo de Istru. Deci comandantul a ascultat de porunca împăratului, dar s-a iscat o puternică răscoală în rândurile oştilor. 3. Mauricius îl îndemna pe Petru prin scrisori dese să facă întocmai, iar romanii se împotriveau şi dădeau răspunsuri foarte hotărîte. De aceea au trecut dincolo de fluviu şi, după ce-au purces în felul acesta, au sosit în Palastolon cu inimile stăpânite de mare tulburare. 4. Petru stătea cam la zece mile depărtare de tabără: comandantul era furios pe oşteni, privea nebunia lor ca pe o faptă lipsită de înţelepciune şi nu voia să rămână împreună cu oastea. 5. A treia zi i-a împărtăşit şi lui Guduis şi i-a povestit următoarele: Cică a visat că i-a fost trimisă o scrisoare împărătească, iar epistula începea cuvânt cu cuvânt în felul acesta: 6. "Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeul adevărat şi harul dumnezeiesc care stă în fruntea bisericilor împlineşte toate lipsurile spre folosul fiecăruia şi rânduieşte în timpul de faţă

84

stăpânul Romei celei noi". Petru stătea în cumpănă şi era mâhnit, se chinuia şi se zbătea ca înfruntat din toate părţile de valurile mării şi nu bănuia ce sfârşit pot avea asemenea visuri. 7. Guduis fusese zguduit de zarva mulţimii şi n-a mai scos nici un cuvânt când a auzit de vedenia din vis. A doua zi oştile au schimbat tabăra, au mers pe lângă Asemum (o cetate întărită) şi au ajuns în Curisca, de unde voiau să treacă dincolo spre aşezările barbarilor, căci îşi mai molcomiseră puţin furia. 8. În zilele acestea au fost construite corăbii şi după aceea au căzut ploi puternice şi neîntrerupte, urmate de îngheţuri. De aceea mulţimea s-a răsculat şi n-a mai vrut să treacă fluviul. 9. Romanii au trimis la Petru, aflat la ouăzeci de mile depărtare de tabără, opt soli, între care se întâmpla să fie şi Focas, tiranul cel plin de răutate. Ei cereau ca oastea să rămână acasă şi să petreacă iarna acolo. 10. Împăratul stăruia în scrisori pe lângă Petru să treacă fluviul şi să intre cu oştile în pământul barbarilor, adică romanii să-şi adune hrană pentru trupe de acolo şi în felul acesta să înceteze de a mai cere provizii din averea statului. 7. 1. Comandantul a chemat la el solii şi le-a spus că va veni a doua zi la dânşii şi va pune capăt suferinţelor. Apoi a trimis după Guduis şi i-a împărtăşit următoarele cuvinte pline de deznădejde: 2. "Mă încolţesc primejdiile din toate părţile, iar porunca împăratului este cu neputinţă de îndeplinit. Nu pot ţine piept şi mi-i foarte greu să nu ascult. Patima banilor nu aduce nimic bun, căci zgârcenia este cetăţuia nenorocirilor. 3. Înlănţuit ca de o boală de această patimă, împăratul Mauricius <<îşi va pierde sufletul>>, ca să-mi înfrumuseţez povestirea cu un stih din tragedia homerică. Ziua de azi va fi pentru romani începutul multor nenorociri. Ştiu şi sunt încredinţat de acest lucru". 4. Petru a început a plânge şi şi-a întrerupt vorba din cauza lacrimilor, apoi s-a apropiat de tabără. A doua zi a adunat căpitanii întregii oştiri şi le-a împărtăşit conţinutul scrisorii împăratului. 5. Conducătorii întocmirilor ostăşeşti i-au spus comandantului că oastea refuză să treacă pe malul de dincolo şi au arătat de ce. 6. Deoarece Petru sprijinea cuvintele potrivnice mulţimii, a izbucnit o furtună puternică în inimile oştenilor.

85

De aceea trupele au ieşit din tabără şi au făcut o adunare separată. Văzând lucrul acesta, căpitanii oştirii au început a fugi şi s-au dus la comandantul Petru. 7. A doua zi mulţimile s-au adunat din nou, l-au pus comandant pe centurionul Focas, l-au ridicat pe scut şi au început a ovaţiona cu strigăte puternice proclamarea sa. Petru a aflat totul, s-a hotărît să fugă şi l-a vestit pe suveranul Mauricius de toate cele întâmplate."

86

Planul fortăreţei de la Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea).

87

Tropaeum Traiani. Planul oraşului roman şi romano-bizantin.

88

Tropaeum Traiani. Monumentul triumfal (restaurare).

89

Dobrogea romană.

90

Zona dunăreană în secolele II-III d. Hr.

Zona dunăreană în secolele IV-VI d. Hr.

91

92

TEST DE AUTOEVALUARE: 1. Evoluţia provinciei romane Scythia Minor. 2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes. 3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 î. Hr.; 12 d. Hr.; 454 d. Hr.; 281 d. Hr.; 559 d. Hr. 4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus; Phokas. LECTURI RECOMANDATE: Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44. Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56. Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure: coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed., Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques, Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles Lettres, 1976, pp. 445-453. Pippidi, D. M., Berciu, D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I), Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1965. Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998. Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002. Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, vol. II.

93

BIBLIOGRAFIE: Alexianu, M., Ellis, L., "Date noi asupra necropolei de tip Sântana de Mureş de la Izvoare-Piatra Neamţ", in Memoria Antiquitatis, XV-XVII, 1987, pp. 127-149. Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. David Popescu, Bucureşti, 1982. Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, tr. Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1967. Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44. Barnea, Al., "La forteresse de Dinogetia à la lumière des dernières fouilles archéologiques", în Sonderdruck aus Studien zu den Militärgreuzen Roms III, 13. Internationaler Limeskongreβ Aalen 1983, Stuttgart, 1986, pp. 447-450. Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56. Barnea,

Alexandru,

"Le

Bas-Danube

entre

paganisme

et

christianisme", în Gerda von Bülow, Alexandra Milčeva, edts., Der Limes an der Unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Sofia, 1999, pp. 295-300. Barnea, Alexandru, "Quelques problèmes de géographie historique concernant le limes du Bas-Danube", în Nicolae Gudea, ed., Roman Frontier Studies. Proceedings of the XVIIth International Congress of Roman Frontier Studies, Zalău, 1999, pp. 485-486. Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979. Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII, 2002, pp. 57-64.

94

Bobi, V., "Consideraţii preliminare asupra celor două necropole din secolul al IV-lea e. n. descoperite în Moldova de Jos", Memoria Antiquitatis, IX-XI, 1985, pp. 205-226. Caesar, C. Iulius, Războiul gallic. tr. J. Vilan-Unguru, Bucureşti, 1964. Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatkowski, Bucureşti, vol. I-III, 1973-1985. Comşa, M., "Elemente “barbare” în zona limes-ului Dunării Inferioare în secolele al III-lea şi al IV-lea", Pontica, 5, 1972, pp. 223-234. Constantinescu, E. M., "Rezultate ale cercetărilor arheologice de la Gherăseni- grindul Cremenea, jud. Buzău, privind obiectivele din secolul IV e. n.", Carpica, XXIII/2, 1992, pp. 193-208. Diaconu, Gh., Târgşor. Necropola din secolele III-IV e. n., Bucureşti, 1965. Eutropius, Flavius, Breviarium ab Urbe condita, tr. Gh. I. Şerban, Brăila, 1997. Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, Bucureşti, vol. I-II, 1958-1970. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor. I. Din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974. Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984. Gramatopol, Mihai, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984. Harhoiu, R., "Semnificaţia tezaurelor din secolul al V-lea de pe teritoriul României", SCIVA, 43. 4, 1992, pp. 425-431. Herodian, Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius, tr. Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1960. Iordanes, Getica, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1939, vol. XIV. Kazanski, Michel, "Contribution à l'histoire de la défense de la frontière pontique au Bas-Empire", Travaux et Mémoires, 11, 1991, pp. 487-526.

95

Lica, Vasile, The Coming of Rome in the Dacian World, Konstanz: Universitätverlag, 2000. Macrea, M., De la Burebista la Dacia post-romană, Cluj, 1978. Mitrea, B., Preda, C., Necropole din secolul al IV-lea e. n. în Muntenia, Bucureşti, 1966. Mitrea, I., "Aşezările de la Cârligi-Filipeşti (sec. IV-V e. n.) şi IzvoareBahna (sec. VIII-IX e. n.), jud. Bacău", in Materiale şi cercetări arheologice, 17, 2, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 335-345. Notitia Dignitatum, ed. Otto Seeck, Frankfurt am Main, 1962. Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century. Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996, 31-36. Ovidius, Publius Naso, Oeuvres completes, tr. M. Nisard, Paris, 1892. Palade, V., "Elemente alogene în unele aşezări şi necropole Sântana de Mureş din zona Bârladului", Carpica, XX, 1989, pp. 203-214. Palade, V., "Săpăturile arheologice din necropola de la Bârlad- Valea Seacă. Campania din anul 1978. Raport preliminar", in Materiale şi cercetări arheologice, 13, Oradea, 1979, pp. 265-270. Palade, V., "Unele observaţii cu privire la aspectul etnic al populaţiei din aria culturii Sântana de Mureş în lumina cercetărilor din aşezările şi necropolele de la Bârlad- Valea Seacă, Zorleni- Fântânele, Banca- Gară şi Fălciu- Bogdăneşti", in Carpica, XXIII/1, 1992, pp. 197-221. Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995. Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000. Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I. Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure: coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed., Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques,

96

Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles Lettres, 1976, pp. 445-453. Pippidi, D. M., Berciu, D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I), Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1965. Plinius, C. Caecilius Secundus, Panegiricul împăratului Traian, tr. Aurelian Moşoiu, Bucureşti, 1925. Priscus, Ambasadele, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1936, vol. VIII. Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici, alogeni. Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998. Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002. Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981. Suceveanu, Al., "Contribuţii la istoria oraşelor romane din Dobrogea. Note de geografie istorică", Historia urbana, 1993/2, tom I, pp. 137-148. Suceveanu, Al., Barnea, Al., La Dobroudja romaine, Bucarest: Editura Enciclopedică, 1991. Suetonius, Doisprezece cezari, tr. David Popescu, C. V. Georoc, Bucureşti, 1958. Ştefan, Gh. I, Barnea, Ion, Comşa, Maria, Comşa, Eugen, Dinogetia. I. Aşezarea feudală timpurie de la Bisericuţa-Garvăn, Biblioteca de Arheologie XIII, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1967. Teodorescu, V., Lichiardopol, D., Peneş, M., "Necropola daco-romană din sec. IV-V e. n. de la Boldeşti-Grădiştea, jud. Prahova", in Materiale şi cercetări arheologice, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 419-434. Tudor, D., coord., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982.

97

Tzony, M., Drob, V., "Raport asupra cercetărilor de la Corneşti-Crivăţ [judeţul Dâmboviţa]", in Materiale şi cercetări arheologice, 13, Oradea, 1979, pp. 271-272. Vulpe, Al., Zahariade, Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Bucureşti: Editura Militară, 1987. Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, vol. II. Wolfram, H., History of the Goths, Berkeley, Los Angeles, London, 1990.

98

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE:

1. INTRODUCERE. PERIODIZAREA ŞI SURSELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI 1. Discutaţi teoria protocronistă. •

a apărut c. 1980

•

promotor, Iosif Constantin Drăgan

idei principale: •

Dacia, centrul lumii

•

rolul civilizator al tracilor

•

ideea constituirii "statului dac centralizat şi independent" în timpul lui Burebista

2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a Daciei. •

Caius Iulius Caesar, De bello Gallico

•

Trogus Pompeius, Historiae Philippicae

•

Publius Ovidius Naso, Tristia; Epistulae ex Ponto

•

Iordanes, Getica.

3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic; "revoluţie neolitică"; societăţi de şefii"; galaţi. •

paleolitic: epoca veche a pietrei; încadrare cronologică, c. 1 milion ani î. Hr. - 10. 000 î. Hr.

•

"revoluţie neolitică": "inventarea agriculturii" ca mijloc de subzistenţă termen introdus de V. Gordon Ghilde, în 1929 practicarea agriculturii a avut rezultate în plan social - apariţia

populaţiilor de agricultori apariţia noţiunii de "teritorialitate"/"proprietate privată •

"societăţi de şefii": termen introdus de Colin Renfrew

99

presupune rolul crescut al şefilor în cadrul procesului de redistribuire a bunurilor din societate presupune un rol crescut al prestigiului personal •

galaţi: triburi celtice, stabilite în centrul Asiei Mici, în contextul marii migraţii celtice, c. 300 î. Hr.

4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion. •

Hekataios din Milet: autor grec, redactează în secolul al V-lea î. Hr. o lucrare, păstrată fragmentar, intitulată "Descrierea"/"Înconjurul lumii", în care sunt menţionaţi crobyzii şi trizii, populaţii din sudul Dobrogei.

•

Ammianus Marcellinus: autor grec din secolul al IV-lea d. Hr., redactează o lucrare în limba latină, Rerum gestarum libri qui supersunt ("Istoria romană"), în care sunt prezentate campania lui Valens la nord de Dunăre (367-369, împotriva goţilor lui Athanaric) şi marea invazie hunică, c. 375 d. Hr.

•

Publius Ovidius Naso: poet latin, exilat de Augustus la Tomis; în Tristia şi Epistulae ex Ponto se regăsesc informaţii referitoare la geţi.

•

Akornion: originar din Dionysopolis, emisar al lui Burebista la Cn. Pompeius.

2. DACIA ROMANĂ (106-271 D. HR.) 1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice. •

101-102, primul război dacic

•

101: bătălia de la Tapae, soldată cu victoria romană

•

iarna 101-102: "diversiunea moesică": invazia dacilor şi aliaţilor lor în Dobrogea; înfrânţi de romani la Tropaeum Traiani

•

102: încheierea păcii cu Decebal

•

prevederi: anularea stipulaţiilor tratatului din 89, cedarea de teritorii, demantelarea cetăţilor din Munţii Orăştiei, extrădarea dezertorilor

100

romani, renunţarea la o politică externă proprie, acceptul unei garnizoane romane în Ţara Haţegului. •

103-105: construirea podului de la Drobeta, de către arhitectul Apolodor din Damasc

•

105-106: al doilea război dacic, soldat cu înfrângerea dacilor şi sinuciderea lui Decebal

•

11 august 106: diploma militară de la Porolissum, atestă sfârşitul războaielor dacice şi crearea provinciei romane Dacia.

2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane. •

106: provincia romană Dacia, condusă de un legatus Augusti pro praetore

•

c. 120: înfiinţată provincia Dacia Superior, condusă de un legatus Augusti pro praetore

•

123: menţionată Dacia Porolissensis, condusă de un procurator Augusti

•

129: menţionată Dacia Inferior, condusă de un procurator Augusti

•

c. 168/169, reorganizare administrativă; menţionate Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, conduse de un legatus Augusti pro praetore Daciarum trium

3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis. •

legio V Macedonica: legiune romană, cantonată iniţial la Trosemis, în Dobrogea; din 168 d. Hr., a fost transferată la Potaissa, în Dacia.

•

numeri: trupe auxiliare în armata romană, recrutate pe criterii etnice.

•

villa rustica: fermă romană; în Dacia, sunt atestate la Hobiţa, Cinciş (jud. Hunedoara), Apahida, Palatca, Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud, Rahău (jud. Alba).

•

Attis: divinitate de origine microasiatică, atestată şi în Dacia.

4. Prezentaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în Imperiul roman. •

colonii, municipii, civitates, vici, pagi.

101

5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123 d. Hr.; 238 d. Hr. •

245 d. Hr.: atac carpic în Dacia, respins de Filip Arabul.

•

168 d. Hr.: transferul legio V Macedonica de la Troesmis la Potaissa.

•

123 d. Hr.: prima atestare a provinciei Dacia Porolissensis.

•

238 d. Hr.: menţionat un atac al carpilor în Dacia.

3. DACIA POST-ROMANĂ 1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei provincii Dacia. •

dominaţie directă: goţii, gepizii, slavii

•

dominaţie indirectă: hunii, avarii.

2. Explicaţi următorii termeni: latrones; fibule "digitate"; barbaricum; gentes. •

latrones: "tâlhari"; în secolul al IV-lea d. Hr., termenul desemnează şi mici grupuri de barbari ce efectuează raiduri de pradă în Imperiu.

•

fibule "digitate": fibule (agrafe pentru veşminte) provenind din lumea germanică, preluate de către slavi.

•

barbaricum: teritoriul locuit de barbari, aflat dincolo de frontiera statului roman.

•

gentes: "ginţi"; în lumea barbarilor germanici, "neamuri" sau clanuri.

3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac; Piragast. •

Ermanarich: întemenietorul regatului ostrogot din nordul Mării Negre, distrus în contextul marii invazii hunice, c. 375 d. Hr.

•

Colin Renfrew: cercetător britanic, în 1984 a elaborat o definiţie a frontierei.

•

Târgşor: aşezare şi necropolă Sântana de Mureş; analiza necropolei a demonstrat mixajul etnic şi cultural caracteristic culturii Sântana de Mureş.

102

•

Crasna: localitate unde a fost descoperit un tezaur din bare de aur, databil în perioada lui Gratian (367/375-383), ascuns probabil în contextul invaziei hunice.

•

Felnac: localitate în Banat, unde a fost descoperit mormântul unui argintar aparţinând populaţiei avarilor; în mormânt, au fost descoperite 27 de tipare pentru garnituri de centură şi piese de harnaşament.

•

Piragast: conducătorul invaziei slave la sudul Dunării, în 597.

4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.; 873 d. Hr.; 602 d. Hr. •

375 d. Hr.: marea invazie hunică în Europa.

•

626 d. Hr.: asediul Constantinopolelui de către avari, salvi şi perşi, respins de bizantini.

•

873 d. Hr.: ultima atestare a avarilor.

•

602 d. Hr.: uzurparea lui Phokas; în acest context, are loc trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre.

4. DOBROGEA ROMANĂ 1. Evoluţia provinciei romane Scythia Minor. •

constituită de către Diocletian (284-305)

•

fortificarea limes-ului în timpul lui Diocletian şi Constantin cel Mare

•

noua provincie face parte din dioceza Thracia, având capitala la Tomis

•

primul dux cunoscut în provincie, C. Aurelius Firminianus

•

principalele trupe cantonate în noua provincie sunt: Classis Flavia Moesica, cu sediul la Noviodunum; legio I Iovia, cu sediul la Noviodunum; legio II Herculia, cu sediul la Troesmis.

CRONOLOGIE: •

367-369: campania lui Valens împotriva goţilor lui Athanaric

•

376-378: revolta goţilor

103

•

382: încheierea unui foedus (tratat) cu goţii

•

prezenţa militară gotică este înregistrată la Histria, Tomis, Callatis, Beroe, Capidava, Dinogetia

•

după 454: alanul Candax este menţionat în calitate de foederat în Scythia Minor

•

unul dintre fiii lui Attila, Hernac, primeşte permisiunea de a se aşeza cu oamenii săi în nord-estul Dobrogei

•

domnia lui Anastasius (491-518): politică de reconstrucţie a oraşelor din provincie

•

după 533: atacuri ale slavilor la sud de Dunăre

•

559: marea invazie a kutrigurilor, conduşi de Zabergan

•

586/587: marea invazie avaro-slavă

•

602: revolta centurionului Phokas

2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes. •

ala: unitate militară romană de cavalerie.

•

Classis Flavia Moesica: flota romană de pe Dunăre, cu sediul la Noviodunum.

•

dux: comandant militar roman în antichitatea târzie.

•

limes: frontiera statului roman, reprezentată printr-o linie de castre legate între ele de un drum militar.

3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 î. Hr.; 12 d. Hr.; 454 d. Hr.; 382 d. Hr.; 559 d. Hr. •

74-63 î. Hr.: al doilea război mithridatic.

•

12 d. Hr.: cetatea Aegyssus este cucerită de geţi.

•

454 d. Hr.: bătălia de la Nedao; înfrângerea hunilor de către o coaliţie condusă de gepizi.

•

382 d. Hr.: încheierea unui tratat (foedus) între goţi şi împăratul Theodosius I.

•

104

559 d. Hr.: marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan.

4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus; Phokas. •

C. Antonius Hybrida: guvernator roman al Macedoniei, a fost înfrânt de coaliţia "istrienilor" în 61 î. Hr.

•

Altinum: oraş din Dobrogea, este sediul cohors II Gallorum.

•

Tullius Menophilus: în 238, guvernator al provinciei Moesia Inferior, a respins invazia carpilor.

•

Phokas: centurion, în 602 s-a revoltat împotriva autorităţii imperiale.

105