Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi studii de securitate
Prof. univ. dr. Cristian Troncotă
Securitatea României
Sibiu 2009
1
Argument Securitatea sau insecuritatea domină actualul context al relaţiilor internaţionale? Este o situaţie generată de prăbuşirea Blocului comunist esteuropean şi a URSS la sfârţitul anilor 80 şi începutul anilor 90 sau impactul rezistenţei la Noua Ordine Mondială impulsionată şi de fenomenele negative ale globalizării? Sunt capabile organismele internaţionale (ONU, UE, NATO, OSCE etc.) să facă faţă noilor provocări, precum crima organizată transfrontalieră, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, catastrofele ecologice, pentru a enumera doar câteva dintre marile pericole ce pot arunca umanitatea în haos şi anarhie? Mai pot fi eficiente vechile instrumente (sistemul de drept umanitar internaţional, serviciile de informaţii, contrainformaţii şi de securitate) pentru a readuce pacea şi prosperitatea popoarelor şi naţiunilor lumii? Iată doar câteva întrebări ce frământă lumea oamenilor politici, a militarilor, a mediilor universitare şi academice, şi nu în ultimul rând a protagoniştilor frontului secret. Desigur că fiecare interogaţie în parte ar putea constitui un domeniu separat de cercetare şi meditaţie. A le trata împreună, înseamnă un efort de sinteză a tot ceea ce este, sau ar trebui să fie, legat de problematica, atât de complexă, a securităţii. Prin urmare, ideea elaborării acestei lucrări a pornit de la necesitatea de a prezenta într-o concepţie unitară şi coerentă problematica fundamentală în domeniul securităţii naţionale integrate. Tematica se referă la următoarele aspecte: elemente de doctrină a informaţiilor pentru securitate; strategii şi politici de securitate; organizaţii internaţionale de securitate; instituţiile sistemului naţional de securitate. Demersul se circumscrie eforturilor care s-au depus în ultimii ani de elaborare a unei noi concepţii teoretice şi practice privind activitatea de informaţii pentru securitate naţională, precum şi a politicii şi strategiei de securitate în condiţiile noului statut al României de membră a NATO şi a Uniunii Europene. Nu se poate spune că ne bucurăm de privilegiul accesibilităţii la sursele de documentare despre activitatea şi problematica actuală a serviciilor de informaţii, mai ales străine. Cauzele sunt multiple, dar pentru a simplifica lucrurile să amintim doar câteva aspecte. În primul rând, nu există pe plan naţional preocupări de elaborare a unor tratate fundamentale despre doctrina, ştiinţa, arta şi istoria serviciilor de informaţii, în ciuda faptului că tradiţia românească, cu precădere din epocile modernă şi contemporană, oferă suficiente momente (cu luminile şi umbrele lor) pentru a forma o bază de reflecţie teoretică şi un îndreptar practic. În al 2
doilea rând, nici pe plan internaţional nu există o literatură de specialitate riguroasă despre activitatea instituţiilor abilitate de lege cu competenţe în domeniul informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii. Desigur, cărţi cu şi despre spioni s-au scris şi probabil că se vor mai scrie în cantităţi impresionante. Numai că această literatură inspirată din activitatea serviciilor de informaţii, în anumite epoci istorice, are un mare cusur. Fie urmăreşte propaganda şi influenţa, fie dezinformarea sau idealizarea, comercializarea de tipul capă şi spadă şi, doar în rare cazuri, transparenţa, pentru simplul motiv că serviciile de informaţii desfăşoară o activitate secretă. Ca urmare, nici unul nu e dispus să-şi dezvăluie „intimităţile”, adică metodele, mijloacele, formele de activitate şi principiile care le-au asigurat succesele (dar şi insuccesele). Singura lucrare elaborată după o metodologie ştiinţifică şi bazată pe un vast material documentar, publicată în limba română, care poate fi considerată în acelaşi timp şi o primă încercare de teoretizare a activităţii secrete de informaţii este cartea semnată de Alain Dewerpe1. În ultimii ani au cunoscut lumina tiparului şi alte câteva sinteze de certă valoare şi a căror autori se numără printre profesioniştii de marcă ai domeniului2. Argumente solid ancorate pe un fundament ştiinţific ce vizează necesitatea restructurării şi transformării comunităţilor de informaţii pentru a putea răspunde noilor provocări de securitate globală le întâlnim în lucrarea îngrijită de Steve Tsang3. Este o culegere de studii prezentate la conferinţa pe tema transformării serviciilor de informaţii, intitulată The Changing Face of Intelligence, organizată la Universitatea Oxford, în decembrie 2005. După cum se exprimă ambasadorul George Maior, în studiul introductiv, „volumul se înscrie în categoria studiilor care abordează din perspective pragmatică (ceea ce nu exclude semnificaţia etică şi morală) binomul fundamental libertatesecuritate, mai precis relaţia întotdeauna tensionată dintre eficientizarea serviciilor de informaşii şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile”4. De asemenea, enciclopediile referitoare la activitatea secretă de informaţii ne oferă pe lângă un vast material bibliografic şi o cazuistică variată, date şi informaţii extrem de utile despre metodele şi tehnicile folosite în spionaj şi contraspionaj, în diverse epoci istorice, evoluţia 1
Alain Dewerpe, Spionul, Nemira, 1998. Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele României,Phobos Publishing Hous, Bucureşti, 2005. Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, Războiul tăcut.Introducere în universal informaţiilor secrete, Polirom, 2008; Gheorghe Savu, Adriean Pârlog, Producţia intelligence, Editura Medra, 2008.. 3 Steve Tsang, Serviciile de informaşii şi drepturile omului în era terorismului global, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008. 4 Ibidem, p. 11. 2
3
structurilor serviciilor şi agenţiilor secrete, precum şi o serie de personalităţi celebre ale frontului secret5. În ciuda transparenţei, aura de mister ce continuă să învăluie activitatea secretă a serviciilor de informaţii ne obligă să limităm demersul teoretic doar la ceea ce este, trebuie să fie şi poate fi cunoscut. Ca bază documentară am utilizat materialele de arhivă declasificate, legile organice, lucrările ştiinţifice şi memorialistice, enciclopedii, documente oficiale prezentate în cadrul unor reuniuni internaţionale şi dezbateri parlamentare, puncte de vedere bine argumentate ale mass-media din România şi din străinătate. În domeniul politicilor şi strategiilor de securitate, ori despre organizaţiile internaţionale cu responsabilităţi de securitate, situaţia este diametral opusă, în sensul că există o literatură extrem de bogată ce cu greu mai poate fi cuprinsă. Mai mult, există în literatura de specialitate şi evaluări diametral opuse faţă de un eveniment de notorietate din mediul de securitate. Diversele percepţii şi interpretări nu se mulează neapărat pe un model de partizanat politic, ci, de multe ori, spectrul analitic (istoric, sociologic, politologic, juridic, militar etc.) poate fi uşor sesizat la nuanţe ori argumentări. Nu pot fi emise astfel pretenţii de exhaustivitate, bibliografia ataşată prezentei lucrări nefiind altceva decât ceea ce autorul au putut parcurge până în prezent. În actuala structură, lucrarea reprezintă o noutate pentru domeniul securităţii, fiind elaborată în baza conceptului de interdisciplinaritate. Aceasta înseamnă că disciplinele academice, cum ar fi psihosociologia, managementul organizaţional, geopolitica şi ştiinţele comunicării vin să confere relevanţa, coerenţa şi acribia ştiinţifică a tematicii, completând şi secondând aria de specialitate în domeniul intelligence-ului. Pe de altă parte, disciplinele academice tradiţionale şi/sau nemilitare, devenind conexe celor de informaţii, sunt optim valorificate, ele jucând un rol extrem de important în informarea, dar şi în formarea celor ce intenţionează să aprofundeze ulterior diferitele domenii ale securităţii, precum doctrinele, instituţiile, sistemele juridice, instituţiile etc. Efortul depus pentru elaborarea lucrării, se bazează pe documente fundamentale, precum: Strategia Securităţii Naţionale a României, Strategia pe termen scurt şi mediu a Serviciului Român de Informaţii, Strategia pe termen scurt şi mediu a Serviciului de Informaţii Externe, Strategia prevenirii şi combaterii terorismului, Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate şi întreaga legislaţie în vigoare ce face referire la 5
Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des service secrets, Paris, 1998; Norman Polmar and Thomash Allen, The Encyclopedia of Espionage, New York, 1998; Geoffray D’aumale, Jean-Pierre Faure, Guide de l’espionage et du contre-espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents» dirigee par Pierre Drochkine, Paris, 1998.
4
organizarea şi funcţionarea serviciilor de informaţii şi de securitate a României. Fără îndoială că toate aceste documente se pot modifica în funcţie de fluididatea evenimentelor de pe arena internaţională ori în directă legătură cu noi evenimente şi viziuni politico-strategice din mediul global de securitate. În aceste circumstanţe, lucrarea nu poate constitui decât un punct de pornire pentru cei ce se încumetă la cunoştere şi acţiune în domeniul securităţii. Pentru studenţi importante nu sunt amănuntele întâlnite în acest curs, inerente de altfel pentru argumentarea ştiinţifică a oricărui demers academic, ci familializarea cu problemele fundamentale ale domeniului securităţii şi mai ales deprinderea cu tehnicile de cercetare a acestora.
5
Elemente de doctrină
6
EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE SECURITATE Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuinţelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanţă imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul imprestriptibil al omului la linişte şi bunăstare, fără asigurarea căruia, tot ceea ce se construieşte ca sistem juridic şi institiţional capătă un caracter relativ, uşor schimbător în funcţe de presiunile (riscurile) politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură. Într-adevăr, de-a lungul întregii sale istorii, omul a simţit permanent nevoia de stabilitate şi s-a preocupat să-şi asigure agoniseala, proprietatea, hrana şi propria viaţă. „Nu se poate trăi fără a avea sentimentul siguranţei acţiunii şi al stabilităţii”, se afirmă, parcă la unison, din mediul sociologic. Prin urmare, faţă de această realitate, singurul concept care poate răspunde acestor deziderate (siguranţă şi stabilitate) este conceptul de securitate. Cum se realizează, însă, securitatea, reprezintă o chestiune ce ţine de strategie, respectiv: fixarea priorităţilor faţă de un context geopolitic, de resurse, de alianţe, dar şi de loialitatea faţă de aliaţi, de planificare, şi, nu în ultimul rând, de management (experienţa conducerii). Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern îşi asumă politica de securitate (sistem legislativ, instituţional, resurse materiale şi umane etc.) capabilă să satisfacă întreaga gamă de probleme din domeniul securităţii naţionale. Abordări tradiţionale ale conceptului de securitate Din punct de vedere semantic, prin securitate6 se înţelege „faptul de a fi la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol. O definire a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acţiunilor şi măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă şi altele, prin care se garantează existenţa naţional-statală, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. De interes ar fi referirea la evoluţia istorică a termenului de securitate. Aşa de pildă, în Imperiul Roman, Securitas era zeiţa ce asigura liniştea imperiului. Aşa cum atestă reversul unei medalii emise în 250 d.Hr, în 6
Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înţeles de „lipsă de grijă”.
7
timpul împăratului Hostilian, sensul expresiei era cel de „libertate în faţa ameninţării”. În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (raţiune de stat), înţeles ca „stare de necesitate”, prin care guvernul unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce îi permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea securităţii statului7. Binomul „securitate naţională” semnifică „starea generalizată de linişte şi încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol”, iar „securitatea colectivă” se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni8. Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security and protection system”, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor şi aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând: crima, incendiul, accidente, spionajul, sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de securitate şi protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute, adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu consecinţe grave9. Pornind de la schimbările în curs de desfăşurare pe plan internaţional şi de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea tinde spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăşi existenţa statală a ţării. Securitatea naţională creată ca atribut al politicii trebuie înţeleasă şi elaborată în aşa fel încât să definească priorităţile naţionale. Aceasta constituie, totodată, suportul esenţial şi hotărâtor al politicii. În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi de a le sprijini în proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este echivalentă cu existenţa acelei forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanţă, puterea „actorului” în cauză. Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate rezultată din caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate – în funcţie de împrejurări – o serie largă de acţiuni şi activităţi publice. Conceptele de securitate au fost, în mod tradiţional, asociate cu apărarea, organismul militar, armamentele, raportul de forţe, strategiile şi tacticile. Având în vedere o serie de definiţii clasice, termenul de securitate poate 7
Vezi Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.11. Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1998, passim. 9 Britanica, Macropeidia, vol. 27, passim. 8
8
indica situaţia unei ţări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Într-o astfel de viziune, se poate înţelege că apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se extinde mult dincolo de afacerile militare şi poate include aşa-numitele aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puţin în considerare. Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză - individual, statal şi sistemic – şi identifică atât un nivel de comportament cât şi o posibilă condiţie universală. Iată şi câteva exemple privind modalităţile de definire a securităţii naţionale de către mediul academic : „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)”10; „O naţiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-şi sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul şi este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”; „Securitatea este abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile interne de ameninţări externe (Enciclopedia internaţională a ştiinţelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către cetăţeni, dar care este compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora” (Colegiul Naţional de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a patternurilor tradiţionale de limbă, cultură, asociere şi identitatea naţională, religioasă şi de obiceiuri” (Ole Waever, 1993)11; „Securitatea înseamnă absenţa ameninţărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori ameninţare) sau de tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)”12. După o amplă analiză asupra evoluţiei conceptului de securitate, trei autori români propun următoarea definiţie: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunităţii, naţiunii şi a diferitelor organizări sociale locale, internaţionale ori supranaţionale, în absenţa riscurilor, ameninţărilor, pericolelor, sfidărilor şi agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor şi intereselor naţionale, comune ori colective, şi garantarea că acestea nu vor fi în nici o situaţie periclitate”13. 10
Apud Constantin Monac, Parlamentul şi securitatea naţională, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2006, p.55. 11 Apud Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p. 18-19. 12 Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, Editura Universal Delsi, Bucureşti, 2001, passim. 13 Gabrilel Oprea, Radu Timofte, Constantin Onişoru, România – integrare şi securitate, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti, 2005, p.28-29.
9
Ca element acţional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces de aşi conserva caracteristicile funcţionale sub acţiunea unor factori distructivi sau care pot să-i provoace astfel de mutaţii încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv viaţa) oamenilor care se află în zona de acţiune, cauzând pagube materiale, informaţionale sau morale. Ca proces cibernetic, securitatea are o proprie devenire, un obiectiv precis – stabilitatea, o legislaţie specifică, un suport tehnologic adecvat şi se bazează pe strategii, norme, metodologii, tehnologii, procese şi instituţii specializate, capabile să ofere servicii de siguranţă, protecţie, încredere, supraveghere, dar şi condiţii pentru disponibilitatea şi viabilitatea sistemelor şi utilizatorilor acestora. Consumatoare de resurse, uneori greu de dimensionat şi, de aceea, greu de acoperit financiar, securitatea trebuie privită şi din perspectiva contribuţiei sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate şi de remodelare parametrică şi structurală (inclusiv adaptabilitate) a procesului. Securitatea ar mai putea fi privită şi ca un parametru principal de calitate al tuturor proceselor şi sistemelor, fără de care eficienţa nu este posibilă. Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absenţa pericolului”, iar cel de „insecuritate” cu sintagma „prezenţa pericolului”. Deci, unei securităţi ridicate îi corespunde un pericol scăzut, iar unei securităţi scăzute îi corespunde un pericol ridicat. Un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei elemente fundamentale ale acesteia: protecţia, descurajarea, prelucrarea evenimentului nedorit. Prin protecţie se înţelege capacitatea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit (protecţia apriori), precum şi de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (protecţia aposteori). Prin descurajare se înţelege capacitatea de a influenţa un infractor să se abţină de la comiterea atacului. Descurajarea poate fi atât psihologică (mediatizarea existenţei măsurilor de securitate), cât şi de fapt (dotarea reală cu mecanisme de securitate). Prin prelucrarea evenimentului nedorit se înţelege atât calificarea evenimentului, cât şi asigurarea condiţiilor pentru reluarea activităţii după producerea acestuia. Fenomen de mare importanţă, securitatea are o dimensiune multiplă: juridică (legile speciale, prevederile de legi şi codurile penal şi civil, standardele, normativele, codurile deontologice şi angajamentele de securitate); ştiinţifică (bazele teoretice, cercetările ştiinţifice în sprijin, tehnologiile şi metodologiile de apreciere a nivelului de securitate); 10
economică (raportul dintre costurile securităţii şi consecinţele producerii unui eveniment nedorit); organizatorică (autorităţile, instituţiile, organismele şi agenţiile ce lucrează în domeniu, precum şi structurile; funcţiile, relaţiile şi personalul aferent); informaţională (fluxul informaţional şi sistemele, elementele şi echipamentele ce trebuie protejate sau care realizează protecţia); fizică (toate aspectele de existenţă şi manifestare a elementelor de securitate, inclusiv cele tehnologice şi de funcţionalitate). Corespunzător dimensiunii multiple, securitatea implică o structură complexă, având trei componente principale: securitatea fizică, securitatea informaţională şi securitatea de personal. Securitatea fizică reprezintă mecanismele şi instalaţiile capabile să realizeze detecţia, întârzierea şi stoparea sau chiar anihilarea unei infracţiuni. Securitatea informaţională reprezintă ansamblul măsurilor de calificare (categorisire şi clasificare) a informaţiilor, de determinare a riscurilor şi stabilire a măsurilor minime de protecţie a procesării, stocării şi transmiterii acestora. Securitatea de personal reprezintă atât protecţia împotriva acţiunilor personalului propriu care au drept consecinţe aspecte de insecuritate, cât şi protecţia acestuia la efectele negative ale criminalităţii14. Abordări critice şi moderne ale conceptului de securitate În ultimele decenii, termenul de securitate îl găsim, în lucrările de specialitate, tot mai des asociat în cadrul unor sintagme, ceea ce ne oferă şi posibilitatea unei minime explicitări. Astfel, securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politicodiplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură statului independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea internă constituţională şi propriul sistem de valori. Aşa se şi explică utilizarea frecventă a unor noţiuni precum: securitatea economică (sistemul financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, alimentaţia, comerţul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului constituţional şi al statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor publice); securitatea socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri, precum şi sistemul de protecţie socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice şi a reţelelor de telecomunicaţii); securitatea informaţională („starea de protecţie a necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului, 14
Vezi pe larg Dr. ing. Gheorghe Ilie, ing. Tiberiu Urdăreanu, Securitatea deplină, Editura UTI, Bucureşti, p. 13-17.
11
care să permită asigurarea satisfacerii acestora şi evoluţia lor progresivă, independent de prezenţa ameninţărilor de natură informaţională, interne şi externe”); securitatea alimentară (sistem de protecţie şi control, ce vizează sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole şi activităţilor de prelucrare alimentară); securitatea culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală); securitatea militară (tot ceea ce ţine de domeniul forţelor armate). În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile şi analizele politice, se mai foloseşte, la fel de frecvent, alte trei noţiuni-concepte: securitate zonală, securitate regională, securitate globală. Securitatea zonală (subregională) desemnează situaţia rezultată din relaţiile mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă, având o caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea teritorială, independenţa, suveranitatea şi protecţia faţă de orice ameninţare. Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranţă a statelor unui continent în privinţa respectării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale. Securitatea globală se defineşte ca acea stare a sistemului internaţional în care fiecare stat are garanţia că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerinţe de natură să-i afecteze valorile fundamentale. În manualele universitare se foloseşte şi sintagma de securitate internaţională, ceea ce ar indica o situaţie neconflictuală între state, mai ales între marile puteri: „Prin simpla lor definiţie, marile puteri au interese ce se extind asupra întregului sistem internaţional, astfel încât este destul de probabil ca aceste state să intre în conflict la un moment dat. Un eventual război între ele ar avea consecinţe dintre cele mai grave în ansamblul relaţiilor internaţionale, generând o stare de insecuritate şi pentru ceilalţi actori. Practic, nici un membru al istemului nu poate să nu ia în considerare faptul că, mai devreme sau mai târziu, o asemenea confruntare îl va afecta într-un mod sau altul”15. O altă noţiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate. Aceasta desemnează ansamblul măsurilor şi acţiunilor întreprinse în toate domeniile vieţii social-politice destinate să asigure în mod optim menţinerea şi consolidarea statului, apărarea şi promovarea intereselor fundamentale. Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitate a ideilor, conceptelor, doctrinelor pe baza cărora un guvern identifică şi utilizează în practică instrumente normative şi acţionale mai eficiente în eforturile individuale şi multilaterale pentru realizarea acelui sistem destinat cunoaşterii, prevenirii, înlăturării şi combaterii oricăror ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri ce pot 15
Radu Sebastian Ungureanu, Conceptul de securitate, în Manualul de relaţii internaţionale, Editura Polirom, p. 183.
12
pune în pericol trăsăturile fundamentale ale statului: suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială. În general, unele state au adoptat o politică de securitate naţională ce pune accentul pe apărarea naţională, cuplată cu o politică externă orientată spre realizarea de alianţe militare sau tratate bilaterale de asistenţă mutuală. În prezent, majoritatea statelor tinde să aşeze în prim-planul asigurării securităţii naţionale acţiunile politico-diplomatice, fără a neglija însă, deocamdată, măsurile de ordin militar care rămân o soluţie de ultimă instanţă. Abordări post moderne a riscului de securitate Important pentru demersul analitic este aducerea în discuţie a teoriei societăţii riscului, elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să fie aplicată sudiilor de securitate. Aceasta este cea mai recentă şi, în acelaşi timp, printre cele mai provocatoare teorii privind securitatea. Are în vedere societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin gradul foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producţie şi distribuţie, a modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicaţii etc., devine ea însăşi generatoare de riscuri de securitate. Părintele acestei teorii este sociologul german Ulrich Beck16. Fiind preluată şi prezentată pe larg în literatura de specialitate din România17, ne vom mărgini a puncta doar aspectele esenţiale. Progresul tehnologic al societăţii potindustriale crează riscuri de securitate. Prin urmare, societatea postindustrială este o societate a riscului. În societatea posindustrială statul şi naţiuunea sunt expuse unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie) riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Statul bunăstării (welfare state), concept central în ştiinţele sociale occidentale, a cărui funcţie principală este aceea de producţie şi de distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, în acest caz, gestionarea securităţii societăţii. 16
Ulrick Beck, The Risck Society, Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992, p.10. Vezi mai recent Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.283-299. 17
13
Exemplul cel mai edificator se referă la şomaj. Şomajul de masă devine transnaţional pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională. Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un şomaj de masă în ţările din lumea a treia. Şomajul nu mai este un fenomen local şi nici măcar naţional. Apar pungi ale şomajului de masă între mai multe ţări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei organizate, a traficului de bunuri şi persoane, a terorismului etc. Societatea riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bogaţi, şi pe săraci. Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului la Ulrich Beck este următoarea : „Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potenţial şi a insecurităţii induse şi introduse de procesul de modernizare”18. De interes se dovedesc şi conceptele recente de „securitate democratică” şi „securitate prin cooperare”. Pentru a reduce riscurile şi ameninţările care pot afecta securitatea societăţii postindustriale, conceptul de „securitate democratică devine o parte a procesului de construcţie europeană, una din condiţiile fundamentale pentru reuşita eforturilor de a se asigura compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să recreeze unitatea de fond a Europei”. Pentru a-şi îndeplini promisiunile şi vocaţia constructivă, acest concept va trebui să evite, însă, unele capcane ce l-ar putea transforma cu uşurinţă într-un simplu paravan, menit doar să ascundă, elegant, intenţii şi politici de mult revolute19. În ceea ce priveşte securitatea prin cooperare, aceasta se bazează pe asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care, prioritare sunt democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, domnia legii şi existenţa unei economii bazate pe piaţa liberă, egalitatea în drepturi şi dreptatea socială20. Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are în vedere conturarea elementelor unei identităţi de valori şi interese dincolo de graniţe, a unei identităţi transnaţionale care, fără să nege identităţile naţionale, să reflecte mai bine obiectivele lumii democratice în ansamblul ei. Se poate observa cu uşuriţă că esenţa acestor abordări caută un răspuns şi o soluţie faţă de teoria cunoscută ca „dilemă a securităţii”. Descrisă de John Herz, dilema constă în faptul că încercările de asigurare a securităţii unui stat generează o stare de insecuritate pentru alţi actori, care, la rândul lor, îşi caută propria securitate. Căutarea individuală a securităţii duce, de fapt, la
18
Ulrick Beck, op. cit., p. 21, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 293. Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2003, p. 69. 20 Ibidem, p.71. 19
14
creşterea insecurităţii în sistem21. „Dilema securităţii se bazează pe neîncrederea şi frica resimţite de state unul faţă de altul Într-un mediu competitiv şi anarhic, statele nu se pot baza pe bunele intenţii ale celorlalţi. Creşterea puterii unui alt actor este ameninţătoare în sine, astfel încât nu se poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr-o logică a acţiunii şi reacţiunii, se declanşează un proces de escaladae a insecurităţii pentru toţi participanţii la (sub)sistemul internaţional”22. Prin urmare, securitatea prin cooperare duce la concepţia liberală a „securităţii colective”, ceea ce înseamnă găsirea acelui mecanism al „balanţei de putere”. O astfel de concepţie, respinge politica de formare a taberelor şi pune accentul pe negocierile bi- şi multilaterale, ce au ca scop căutarea comună a soluţiilor (construirea unui „regim de securitate)”. Doctrina românescă despre securitate Datorită climatului specific României în care s-au desfăşurat evenimentele din decembrie 1989, noţiunea de securitate fiind asociată instituţiei represeve a regimului comunist prăbuşit, s-a evitat utilizarea ei în noul cadru juridic al statului democratic. A fost preferată sintagma siguranţă naţională, ceva nemaiîntâlnit în legislaţiile ţărilor europene. „Siguranţa naţională” este definită în art. 1 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”. În art. 3 din aceeaşi lege, sunt enumerate (lit. a) faptele şi împrejurările de fapt care sunt apreciate ca fiind ameninţări la adresa valorilor sociale consacrate prin art.1. Evoluţia societăţii, consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept, respectarea plenară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor a impus regândirea acestui concept, termenul de „securitate naţională” fiind mai cuprinzător şi corespunzător necesităţilor actuale privind definirea şi elaborarea strategiei de securitate a României, crearea codului de cooperare şi colaborare a instituţiilor abilitate pentru realizarea ei. 21
John Herz, Idealist Internationalism and the Security Dilema, 1952, apud Radu Sebastian-Ungureanu, op. cit., p.183. 22 Ibidem.
15
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate 23 defineşte securitatea naţională drept „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Astfel prezentată, securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiuni şi statului român şi are drept componente strategice fundamentale (1) apărarea naţională, (2) siguranţa naţională şi (3) ordinea publică. Strategia de securitate este proiectarea acelui sistem ce are drept obiectiv fundamental protecţia cetăţenilor, garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale acestora, protejarea şi promovarea intereselor naţionale în concordanţă cu principiile dreptului internaţional (integritate teritorială, suveralitate statală). Aceasta se realizează, de regulă, prin resurse şi mijloace politice, diplomatice, economice, sociale şi militare proprii, dar şi prin cooperare cu statele şi organismele de securitate din spaţiul european, euroatlantic şi internaţional24. Strategia de securitate naţională este un document care stabileşte arhitectura de securitate a unei ţări25. Dar să vedem cine acţionează cu aceste strategii şi politici de securitate! În Strategia de Securitate Naţională a României , Sistemul securităţii naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi instituţiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele fundamentale ale unei ţări26. După atacul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, problema fundamentală care-i preocupă pe analişti este războiul contra terorismului. Este vorba despre un nou tip de război, „atipic”, „asimetric”27, mult diferit de cele de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt tip de strategie – globală, multinaţională şi multidimensională – pentru a i se putea face faţă. Această strategie trebuie să se bazeze, printre altele pe fermitate, prezenţă, prevenire şi răbdare (strategică). Într-un astfel de nou context politico-militar internaţional, important este că factorii responsabili 23
Adoptată în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004. Vezi pe larg Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii geopolitice şi geostrategice din perioada de după „războiul rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41. 25 „Curentul”, 31 iulie 1998, p.22. 26 Strategia de securitate naţională a României, în „Monitorul Oficial”, Partea I, Nr. 822/20 XII 2001, p.2. 27 Vezi pe larg Meridiane de securitate, coordonator Ioan BIDU, Editura ANI, Bucureşti, 2003, passim. 24
16
au pornit o laborioasă muncă de regândire a strategiilor de securitate (militare, economice, informatice, sociale şi ecologice) prin care îşi propun să realizeze: eliminarea sau protejarea punctelor vulnerabile, cooperarea mai intensă şi eficientă pe plan intern şi internaţional, o activitate bazată mai mult pe latura preventivă decât pe cea reactivă. Noile strategii de securitate implică adaptarea structurilor, instruirea, logistica şi procedeele de ducere a acţiunilor militare la noile realităţi. Se porneşte de la ideea că nici o ţară nu se mai poate apăra singură, ci numai printr-o largă cooperare la nivel internaţional. Ameninţarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie globală, ceea ce implică cooperare şi măsuri la nivel global, dar în acelaşi timp este absolut necesar ca fiecare ţară să aplice măsurile interne cele mai eficiente de combatere a fenomenului terorist. Prin urmare, toate statele lumii care îşi regândesc strategiile de securitate conectate la războiul „atipic” au şi datoria să-şi transforme obligaţiile internaţionale în legi şi să-şi croiască instituţii interne funcţionale28. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate29 abordează însă două noţiuni privind sistemul de securitate, care la prima vedere pot pare identice, dar la o analiză atentă rezultă contrariul, în speţă: (1) Sistemul naţional de securitate şi (2) Sistemul securităţii naţionale. Sistemul naţional de securitate este definit de ansamblul organelor legislative, executive şi judecătoreşti, a instituţiilor, organismelor economice, organizaţiilor neguvernamentale şi cetăţenilor care, potrivit legii ori liber consimţit, îşi asumă obligaţii sau manifestă preocupări şi iniţiative civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor şi intereselor de securitate. În acelaşi context, Sistemul securităţii naţionale reprezintă ansamblul autorităţilor publice cu statut autonom, precum şi alte instituţii investite legal să desfăşoare activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de securitate. Acest sistem este compus din: (1) serviciile de informaţii interne, externe şi militare (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării), (2) serviciile de securitate (Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi (3) structuri departamentale de informaţii şi protecţie (Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei). 28
Vezi pe larg Vasile Paul, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p.2-3. 29 Ibidem., p. 12.
17
Desigur, cele două concepte sunt diferite, dar împreună pun bazele realizării securităţii României. Acesta a fost şi mesajul sau, altfel spus, rugămintea Serviciului Român de Informaţii în cadrul seminarului organizat la Predeal, în perioada 24 – 26.09.2004, cu tema Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate şi Societatea civilă, în sensul că toţi trebuie să ne aducem contribuţia pentru apărarea valorilor fundamentale ale ţării noastre. Funcţiile securităţii Cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea (contracararea) reprezintă, în esenţă, cele trei funcţii majore ale securităţii. Cunoaşterea ameninţărilor, ca funcţie, presupune obţinerea şi deţinerea de date şi informaţii cât mai precise şi în detaliu despre anumite preocupări sau orice fel de planuri şi acţiuni pregătite, organizate sau desfăşurate ce pot pune în pericol securitatea. Această funcţie reprezintă şi o principală modalitate, sine qua non, de realizare a securităţii naţionale, prin care se asigură aflarea planurilor şi a obiectivelor strategice, operative sau tactice ale serviciilor de spionaj străine, ale organizaţiilor, grupărilor sau persoanelor din ţară ori din străinătate îndreptate contra intereselor naţionale, regionale, globale. Acţiunile prin care se urmăreşte lezarea intereselor României pot fi directe (prin obiective ce vizează nemijlocit valorile pe care le apără sistemul legislativ) sau indirecte (prin urmărirea sistematică a unor scopuri de natură a leza valorile statalnaţionale şi/sau universale. Fără cunoaşterea ameninţărilor interne şi externe, concertate sau nu, a provenienţei şi a protagoniştilor, nu se poate elabora şi urmări o strategie a apărării şi, mai ales, nu se poate ajunge la prevenirea şi înlăturarea lor cu minimum de efort material şi uman, dar cu eficienţă maximă. Cunoaşterea, ca funcţie a securităţii, mai semnifică şi concentrarea la maximum a inteligenţelor, coordonarea şi coroborarea a tot ceea ce este valoros în domeniul material şi spiritual, direcţionarea acestora spre sistemul imunitar al statului. Funcţia de cunoaştere a factorilor de risc interni şi a vulnerabilităţilor interne, înseamnă obţinerea de date şi informaţii, care pentru un stat cu interese limitate, cum este România, poate juca un rol deosebit de important în realizarea securităţii naţionale. Unii foşti ofiţeri care au activat în serviciile de informaţii româneşti în diverse etape au sesizat acest aspect. De exemplu, generalul (r) Titus Gârbea, cu o bogată experienţă şi o excepţională 18
competenţă în domeniul activităţii de informaţii, spunea că: Nevoia de informaţii (adică de cunoaştere - n.n.) este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt ordin. Informaţiile trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau să spun că un popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă trebuie să apeleze mai mult la iscusinţă în conducere, la o mai completă şi mai sigură informaţie şi la o mai rafinată contrainformaţie30. În principal, SRI şi celelalte servicii şi structuri informative departamentale realizează funcţia de cunoaştere, urmând ca prevenirea şi înlăturarea să fie realizate de alte organe de stat abilitate, în conformitate cu competenţele conferite de lege. Funcţia de cunoaştere implică, pe lângă produsul de intelligence, adică sinteza şi analiza fenomenelor ce pot aduce atingere intereselor de securitate, şi estimările cu valoare de prognoză, atât de utile decedenţilor politici şi militari în această eră a globalizării. Prevenirea, este cea de a doua funcţie a securităţii. Ea implică preîntâmpinarea, adică împiedicarea producerii sau continuării unor activităţi, fapte, evenimente ce pot leza interesele şi valorile fundamentale ale statului. Istoria militară demonstrează că „este mai uşor să previi ocupaţia inamică decât să alungi invadatorul”. La fel pot fi percepute lucrurile şi pe frontul secret. Prin această funcţie se atrage atenţia, se analizează, se informează în prealabil, cu privire la orice fapte, fenomene, activităţi ori evenimente ce constituie sau pot constitui pericole ori riscuri la adresa securităţii. Prevenirea constituie, de asemenea, forma principală de realizare a securităţii naţionale. Ea constă în preîntâmpinarea ameninţărilor sau a materializării lor, prin acţiuni politice, economice, juridice, culturale, administrative, educative, lezarea efectivă a valorilor naţionale. Concret, măsurile de prevenire a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale nu se realizează în mod nemijlocit de către serviciile şi structurile comunităţii informative a statului, ci de către organele de stat competente, cărora le sunt puse la dispoziţie datele necesare în acest sens (organele legislative, executive sau juridice). Pe baza acestor date pot fi iniţiate măsuri concrete de: preîntâmpinare a unor astfel de acţiuni şi fenomene; reglementare a unor aspecte specifice; reorganizarea unor activităţi; trimiterea în judecată şi condamnarea persoanelor vinovate de săvârşirea faptelor penale etc.
30
Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 94.
19
Unele măsuri de prevenire pot fi întreprinse în mod direct şi de către serviciile de informaţii, dar în legătură nemijlocită cu profilul activităţii, folosind mijloacele şi metodele informative şi tehnico-operative de siguranţă pentru autoapărarea împotriva acţiunilor serviciilor de spionaj ori a pericolelor teroriste. De asemenea, neacordarea ori retragerea avizului de acces la date, informaţii sau activităţi cu caracter secret se realizează în mod direct de către serviciile şi structurile informative ale statului. Prevenirea include deopotrivă şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a actelor normative ce se referă la apărarea securităţii naţionale, inclusiv a ordinelor ce reglementează activitatea diferitelor structuri informative şi servicii de informaţii specializate în domeniu. În tradiţia serviciilor de informaţii româneşti, prevenirea a constituit o funcţie importantă. De exemplu, Eugen Cristescu spunea că raţiunea de a fi a serviciilor de informaţii stă în însăşi opera de prevenire pe care o întreprind31. Înlăturarea (contracararea) ameninţărilor este a treia funcţie a securităţii. Ea vizează cu precădere contracararea, îndepărtarea, anihilarea sau diminuarea efectelor unor acţiuni deja produse sau aflate în diverse faze de desfăşurare. Funcţia de înlăturare a ameninţărilor se realizează în cadrul strict legal, prin respectarea dreptului internaţional umanitar în materie de securitate şi a legilor interne. Practic, această funcţie este îndeplinită de organele administrative sau juridice şi de alte organe competente a lua măsuri în sectoarele de activitate respective. Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la diverşi deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de normalitate, în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile publice sau private sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale, folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informaţii ale statului este permisă de lege, obligaţia protecţiei secretului şi prevenirii prejudicierii intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii. Rolul atribuit societăţii (civile) şi asumat de aceasta 31
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, 1994, p.141.
20
Puterea şi eficienţa celor mai redutabile servicii de informaţii sunt date în ultimă instanţă de respectul şi sprijinul popoarelor lor. În majoritatea statelor lumii, problemele de securitate naţională sunt privite ca preocupări fundamentale cu caracter special pentru întreaga societate şi în acelaşi timp ca fiind ale fiecărui cetăţean. În unele state, cu tradiţii recunoscute în domeniul eficienţei activităţii de informaţii, solicitarea sau oferirea sprijinului serviciilor secrete naţionale este considerată o mare cinste şi onoare, o dovadă de încredere şi apreciere. Astfel, contribuţia pe care poporul britanic şi-a adus-o permanent la întărirea prestigiului serviciilor secrete s-a materializat în prevenirea sau contracararea multor acţiuni desfăşurate de forţele străine inamice. Spiritul de vigilenţă foarte activ al elveţienilor face ca în doar câteva minute să fie semnalată prezenţa oricărei persoane străine suspecte în orice punct al ţării. Serviciile secrete israeliene sunt printre cele mai respectate şi apreciate de populaţie, motiv pentru care la Tel-Aviv a fost inaugurat, în 1985, „Complexul memorial dedicat eroilor serviciilor de informaţii”. Şi tot în tradiţia israeliană să mai consemnăm încă un aspect extrem de semnificativ. O mulţime de evrei cu cetăţenie neisraeliană optează să lucreze cu serviiile secrete dintr-un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion, spunea despre evrei că: „Toţi trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord”. Să recunoaştem că istoria serviciilor secrete israeliene demonstrează din plin acest lucru32. În SUA, sistemul normativ este interesant şi instructiv din acest punct de vedere. Nici o strategie naţională în domeniul securităţii nu poate avea succes fără sprijinul poporului american […] Pentru îndeplinirea unei strategii adecvate este necesară o permanentă vigilenţă […] Trebuie să se facă eforturi permanente pentru informarea poporului american despre ceea ce se cere de la el, material şi spiritual şi este necesar pentru asigurarea securităţii SUA, prin mijloace politice, militare şi economice. Descoperirea sau deconspirarea identităţii persoanelor care sprijină serviciile secrete ori încercările de a le descoperi sunt aspru sancţionate. În asemenea cazuri, cei care deconspiră agenţii acoperiţi sunt pedepsiţi cu închisoare până la 10 ani sau cu amendă până la 50.000 dolari. Prin efectul unei legi din 1982, în SUA, ziariştii sau alte persoane particulare care aduc la cunoştinţa publicului, în mod neautorizat, date privind agenţii CIA sau operaţiile 32
Vezi pe larg Victor Ostrovski, Claire Hoy, Mossad top secret. Devenirea şi sfârşitul unui agent Mossad, Editura Globus, Bucureşti, 1998, passim; Roland Payne, Mossad. Istoria secretă, Editura Coloseum, Bucureşti, 1996, passim; Gordon Thomas, Istoria secretă a Mossadului. Spionii lui Ghedeon, Editura Alfa, Bucureşti, 1999, passim; Teşu Solomovici, Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc, EdituraTess-Expres, Bucureşti, 1999, passim.
21
acestora, pot fi condamnaţi la închisoare până la 3 ani sau la o amendă de 15.000 dolari. Dacă fapta este comisă de funcţionari guvernamentali, pedeapsa poate fi de până la 10 ani de închisoare sau amendă de 25.000 dolari33. Pe de altă parte, în legislaţiile multor state sunt prevăzute obligaţii pentru organele de stat, instituţii, societăţi şi persoane fizice pe linia apărării intereselor de securitate naţională. Unele reglementări înserează obligaţii exprese pentru aceşti factori, altele prevăd doar atribuţiile şi competenţele serviciilor speciale în legătură cu îndatoririle acestora. În ultimii ani, se remarcă grija deosebită ca în contextul adoptării unor reglementări destinate protecţiei persoanei şi respectării dreptului său la secretul datelor personale să se asigure confidenţialitatea mijloacelor şi metodelor folosite în obţinerea acestora de către organele de specialitate în scopul apărării securităţii interne şi externe a statului. În Elveţia, în ultimii ani, a fost elaborată o serie de reglementări amănunţite care permit realizarea sarcinilor de protecţie a statului, în condiţiile respectării drepturilor cetăţeneşti. În acest sens, deosebit de interesantă pentru cunoaşterea modului în care sunt soluţionate aparentele contradicţii dintre necesităţile privind respectarea unor drepturi cetăţeneşti şi cele privind protecţia statului este Legea federală privind protecţia datelor, din 1 iulie 1993. Prin derogare de la această lege, există o reglementare distinctă privind regimul ce se aplică în cazul datelor personale (toate datele ce se deţin despre o persoană) obţinute în procesul luării măsurilor preventive în domeniul protecţiei statului, respectiv în scopul descoperirii la timp a activităţilor care vizează schimbarea ordinii de stat prin recurgerea la violenţă, sesizării la timp, prevenirii şi combaterii terorismului, culegerii ilicite de informaţii, combaterii traficului de arme, transferului ilegal de tehnologie şi a criminalităţii organizate. Organele de stat însărcinate cu protecţia pot solicita şi primi date privind persoane, de la alte organe federale şi locale şi pot, de asemenea, să solicite informaţii de la particulari. Ele pot, în interesul apărării securităţii statului, să folosească datele respective în alt scop decât cel pentru care au fost culese iniţial. Tot în Elveţia, legislaţia actuală nu admite invocarea „secretului redacţional”, iar dreptul reclamat de jurnalişti cu privire la păstrarea anonimatului sursei informaţiilor nu poate fi susţinut în situaţia în care informaţia a fost obţinută de la o persoană care a divulgat astfel un secret de stat (clasificat) sau de serviciu. De aici rezultă obligaţia ca aceste persoane să nu divulge şi să nu transmită secretele de stat pe care le deţin. 33
Vezi pe larg în „Jurnal Naţional”, 15 septembrie 1997, p.8.
22
În alte state, cum ar fi Ucraina, Albania, Belgia, există obligaţia unor organisme ale statului sau societăţi cu caracter privat de a crea condiţii pentru organizarea de activităţi contrainformative de către serviciile speciale în interiorul lor, cu răspunderi concrete pentru ambele părţi. Tot pentru asigurarea securităţii naţionale (sau a statului) în cele mai multe ţări, persoanele oficiale sau particulare – care iau cunoştinţă de informaţii referitoare la aceasta - sunt obligate la confidenţialitate, semnând uneori chiar un angajament pe viaţă, ca, de exemplu, în Marea Britanie. Legea privind Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU), din 25 martie 1992, cuprinde o serie de prevederi privind drepturile serviciului, cărora le corespund tot atâtea obligaţii pentru organizaţiile publice sau cetăţeni. Astfel, SBU are dreptul să ceară cetăţenilor şi demnitarilor să înceteze orice fapte care aduc daune reale autorităţii serviciului şi, totodată, să stabilească măsuri obligatorii cu privire la securitatea naţională a Ucrainei. De asemenea, miniştrii, comitetele de stat, alte departamente, instituţiile, întreprinderile, organizaţiile, unităţile militare şi cetăţenii au obligaţia de a da în scris, la cererea comandantului Secţiei SBU, date militare şi informaţii necesare pentru asigurarea securităţii naţionale. În exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cadrele SBU au dreptul să utilizeze mijloacele de transport ale instituţiilor, organizaţiilor, unităţilor militare şi cetăţenilor, chiar cu lezarea intereselor lor. Cetăţenii ucraineni şi alte persoane colaborează cu SBU pe bază principială, în condiţii de confidenţialitate şi în temeiul liberului consimţământ. Pe de altă parte, în interesul spionajului, contraspionajului ori a altor activităţi operative şi de cercetare, SBU are dreptul să creeze sisteme informative şi să facă cheltuieli operative. Cu autosesizarea prealabilă sau ulterioară a procurorului, cetăţenii, instituţiile şi organizaţiile publice sau private trebuie să pună la dispoziţia cadrelor SBU spaţiile locative sau de lucru, precum şi alte spaţii pentru prevenirea nemijlocită a unor fapte date în competenţa de cercetare a Serviciului sau pentru punerea sub observaţie a persoanelor suspecte şi urmărirea acestora. În România nu există o tradiţie în acest domeniu, întrucât înainte de 1990 nu a existat o lege privind apărarea securităţii naţionale. Singura menţiune privind obligaţiile instituţiilor publice faţă de activitatea de informaţii o găsim în Regulamentul de funcţionare al Serviciului Special de Informaţii, din 5 august 1943, care la art. 3 al. 5 menţionează: “Departamentele şi instituţiile publice, vor da Serviciului Special de Informaţii la cerere, cel mai larg concurs în îndeplinirea misiunilor sale”34. O altă referire extrem de interesantă, de data aceasta cu trimitere directă la 34
Vezi Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p.280.
23
obligaţiile cetăţeneşti, o întâlnim în “Instrucţiunile cu privire la obligaţiile românilor care merg în străinătate”, întocmite de Marele Stat Major al Armatei în 1941. Nu a fost un document clasificat secret, dar nici nu cunoaştem să fi fost publicat, ceea ce ne duce cu gândul că ne aflăm în faţa unui material cadru, strict profesional pentru ofiţerii din structurile de informaţii care aveau probabil sarcina de a-i instrui pe conaţionalii ce se deplasau în străinătate. Potrivit acestor instrucţiuni, fiecare cetăţean român era obligat ca la întoarcerea în ţară să întocmescă un raport cu constatările făcute pe care să-l depună la Direcţiunea Generală a Poliţiei35. În esenţă, documentul prevedea: “Nu se poate cere nimănui să îndeplinească o funcţie neonorabilă; nu se dă nimănui însărcinarea de a «spiona» . Se cere însă fiecărui cetăţean care depăşeşte graniţa ţării să contribuie în limita facultăţilor sale la informarea ţării. Pasiunea de a sluji patria este calitatea care se dă cetăţeanului şi perseverenţei de «a vedea» şi putinţa de a nu exagera în relatarea celor constatate. Exemplul pe care ni-l dau ţările mari trebuie să fie călăuză: fiecare cetăţean al acestor popoare, în momentul în care au depăşit hotarul ţării, se socoate în slujba informativă a patriei”. Art. 54 din Constituţia României prevede că fidelitatea faţă de ţară este sacră, iar art. 55 că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România. Art. 2, al. 2 din Legea 51/1991 prevede că „cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale”. Acest aliniat a suscitat pe parcursul dezbaterii legii în Parlamentul român numeroase controverse, toate determinate de refuzul înţelegerii că, în toată lumea, activitatea de informaţii şi respectiv de securitate naţională se fundamentează pe ajutorul substanţial al cetăţenilor36. Neexistând vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei îndatoriri, s-ar părea, la prima vedere, că textul Legii 51/1991 are o valoare pur formală, declarativă. Se pot aprecia însă prevederile art. 2, al. 2, deocamdată, ca singurul temei juridic pe baza căruia orice cetăţean român poate şi are datoria morală de a sprijini şi colabora cu structurile de informaţii în domeniul apărării siguranţei naţionale, astfel încât, legătura informativă nu mai poate avea, cel puţin teoretic, un rol degradant sau compromiţător pentru agenţii de informaţii. Din Capitolul II al Legii de organizare şi funcţionare a SRI, cu privire la personalul instituţiei lipsesc cu desăvârşire toate acele prevederi despre statutul informatorilor. Or, atâta vreme cât orice structură informativă din 35
Ibidem, p.252-266. Vezi pe larg Ion Arbore, Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”, nr.12/nov. 1991. 36
24
lume utilizează informatori pentru obţinerea datelor, lipsa referirilor la statutul acestora din Legea nr. 14/1992 reclamă o formulare generală, lacunară şi inadecvată legislaţiei internaţionale de profil. Plecând de aici, putem trage concluzia că, de vreme ce nu i se stipulează competenţele şi limitele competenţei, informatorul nu va putea beneficia de protecţie juridică în instanţă, cu privire la cazuri în care este implicat operativ37. Lipsa unei reglementări juridice care să stabilească precis drepturile şi îndatoririle persoanelor care sprijină activitatea serviciilor secrete de informaţii poate avea consecinţe grave asupra eficienţei apărării siguranţei naţionale, întrucât ea priveşte cel mai important mijloc al muncii de informaţii (considerăm, noi, sursele umane secrete). Având în vedere prevederile Capitolului III al Legii 51/1991 referitoare la obligaţiile şi răspunderile organelor de stat, organizaţiilor publice şi private, deducem că realizarea siguranţei naţionale antrenează efortul întregii societăţi. Rezultă astfel că serviciile de informaţii nu sunt decât un prim nivel al sistemului de prevenire şi anume cel care exercită funcţia de cunoaştere (descoperire şi sesizare) a ameninţărilor, activitatea lor fiind o prelungire a responsabilităţilor publice de a apăra legea şi ordinea în domeniul securităţii şi siguranţei naţionale. Înţelegerea corectă de către societate a rolului serviciilor de informaţii este de cea mai mare însemnătate pentru realizarea climatului de securitate şi siguranţă naţională. Principiile şi normele care guvernează statul de drept nu fac posibil ca serviciile de informaţii să-şi încalce ori să-şi depăşească atribuţiile. Sub acest din urmă aspect ele s-ar autoexclude din sfera interesului naţional general38. Potrivit art. 17 din Legea 51/1991, în scopul realizării siguranţei naţionale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din sectoarele public şi/sau privat au următoarele îndatoriri: să acorde sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul acestora la datele deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la siguranţa naţională; să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii privind siguranţa naţională, în domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau în problemele de care se ocupă; să solicite sprijinul organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranţei naţionale în domeniile lor de activitate. Art. 18 al Legii 51/1991 stipulează că organele şi organizaţiile deţinătoare de secrete de stat, în conformitate cu prevederile legii speciale 37 38
Critica Securităţii Pure, nr.1/1997, p.12. Ion Arbore,.loc. cit.
25
sau a căror activitate poate fi vizată prin acţiunile considerate potrivit art. 3 ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale, întocmesc programe proprii de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret, care sunt supuse avizării de specialitate a SRI. Răspunderea pentru îndeplinirea acestor obligaţii revine conducătorului sau organizaţiei respective. Sunt exceptate de la avizarea de specialitate a Serviciului Român de Informaţii programele proprii de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret ale Parlamentului României, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului de Justiţiei. În concluzie se poate aprecia că prevederile Legii 51/1991 stabilesc că îndatoririle generale constau, în principal, în sprijinirea activităţii organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, aplicarea în sectoarele lor de activitate a dispoziţiilor legale în materie şi solicitarea asistenţei de specialitate în acest sens. Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la diverşi deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de normalitate, în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile publice sau private sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale, folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informaţii ale statului este permisă de lege, obligaţia protecţiei secretului şi prevenirii prejudicierii intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii. Solicitarea de asistenţă din partea serviciilor de informaţii nu este o îndatorire ci, de regulă, apare ca necesitate pentru protecţia unor interese proprii, ca parte a ansamblului de valori ce definesc starea de siguranţă naţională. Obligaţiile circumscrise apărării secretului de stat – după cum stabileşte Legea 51/1991 şi Legea informaţiilor clasificate nr. 182/2002– sunt mai complexe, ele implicând pentru organele şi organizaţiile deţinătoare de secrete de stat şi elaborarea unor programe proprii pentru prevenirea scurgerii informaţiilor cu caracter secret de stat. SRI îşi dă avizul de specialitate atât programelor elaborate de organele şi organizaţiile de stat, cât şi ale persoanelor juridice a căror activitate poate fi vizată de ameninţările la adresa securităţii naţionale.
26
27
Elemente de analiză geopolitică şi geostrategică privind interesele de securitate ale României
Locul şi rolul geopolitic şi geostrategic al României după schimbările produse în Europa în 1989 Contextul geopolitic european este fluid, echilibrul de putere s-a frânt, iar un altul se naşte cu destule convulsii. În noul context geopolitic, locul şi 28
perspectivele României solicită o analiză riguroasă a unor multitudini de factori. Într-o perspectivă geopolitică aceştia sunt primordiali, iar factorul geografic va dobândi o importanţă covârşitoare, el subsumând elemente cum sunt: aşezarea geografică pe continent; populaţia; hotarele şi structura lor, caracteristicile reliefului; reţeaua hidrografică; bogăţiile naturale şi orientarea lor; starea ecologică a ţării. Sub raportul suprafeţei şi populaţiei, România este o ţară mijlocie, dar în zona centrală şi estică, este una dintre cele mai mari. Dezintegrarea Iugoslaviei şi a URSS a determinat apariţia unor state cu un potenţial mai redus, ceea ce în perspectiva geopolitică a dus la creşterea ponderii şi importanţei statului român, România fiind a doua ţară în zona centrală şi estică a continentului, exceptând Rusia. Poziţia în Europa s-a îmbunătăţit, statul român ocupând locul 8 ca suprafaţă şi 9 ca populaţie, din cele 52 de ţări europene, fiind depăşită de ţări cum sunt: Germania, Franţa, Spania, Italia, Polonia, Ucraina, Turcia şi Federaţia Rusă. Teritoriul este armonios alcătuit sub raportul formelor de relief: munţi, dealuri, podişuri, câmpii, caracteristică ce şi-a pus amprenta asupra întregii dezvoltări istorice a poporului român. Dintre toate formele de relief se detaşează prin semnificaţie Carpaţii: munţii au reprezentat “coloana vertebrală” a neamului românesc; lanţul muntos are o lungime de circa 950 km şi ocupă 66.720 kmp, ceea ce reprezintă 28% din teritoriul ţării; câmpiile 30%, iar zonele de podiş şi dealuri 42%; compunerea şi dispunerea munţilor Carpaţi, în formă de cerc, paraleli cu frontierele de est, sud şi vest, le conferă importante semnificaţii strategice în cazul unui eventual conflict. În ceea ce priveşte reţeaua hidrografică, ea este dominată de fluviul Dunărea, ce udă pământul românesc pe o lungime de 1.075 km şi adună apele unor importante râuri, precum Jiul, Oltul, Argeşul, Siretul şi Prutul. România stăpâneşte gurile Dunării, iar din anul 1984, posedă şi canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră. Acest ultim obiectiv a devenit şi mai important odată cu finalizarea canalului Rin-Main-Dunăre, ceea ce a creat o cale de comunicaţie fluvială între Marea Nordului şi Marea Neagră. La toate acestea se mai adaugă şi faţada maritimă care asigură accesul României, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele la Marea Mediterană şi la oceanul planetar. Cele trei elemente de mare importanţă care definesc poziţia României în Europa (gurile Dunării, accesul la Marea Neagră şi lanţul carpatic) au de altfel şi semnificaţii geopolitice majore, stăpânirea lor antrenând avantaje deosebite. 29
Poziţia geopolitică se defineşte prin sau în raport cu formele şi conţinuturile politice care îmbracă aceste forme geografice şi influenţează propriul destin. Din această perspectivă, istoria demonstrează corespunzător că structurile politice ce au fiinţat în decursul timpului s-au “mulat” peste spaţiul geografic, între ele existând o conexiune evidentă. Răspântia geografică a fost dublată de o răspântie politică şi militară. Suntem aşezaţi într-o regiune în care s-au încrucişat influenţele venite din trei direcţii: dinspre vest- Europa Centrală, dinspre sud – din Balcani, dinspre est – din stepele euro-asiatice. Referinţele istorice, fără a insista, demonstrează că atuurile geografice ale României generează şi cele mai mari primejdii la adresa ei. Astfel, dinspre vest au venit în antichitate celţii, urmaţi apoi de alte seminţii, ajungându-se în secolul XX, la expansiunea imperialismului german. Dinspre sud au penetrat romanii, care au lăsat în zona carpato-danubianopontică, pentru totdeauna “Sigiliul Romei” dând o configuraţie etnică perenă acestui spaţiu. Au urmat bizantinii şi apoi vreme de sute de ani turcii. Dinspre est s-au revărsat timp de veacuri valul migraţiilor, urmat apoi, în epocile mai recente de expansiunea colosului ţarist şi sovietic. Analiza geopolitică a României incumbă şi referirea la ţările vecine, acestea putând influenţa considerabil, aşa cum demonstrează istoria, evoluţia ţării. Din această perspectivă, schimbările derulate sunt spectaculoase, cele mai importante fiind încetarea vecinătăţii cu Rusia, ca urmare a destrămării URSS la sfârşitul anului 1991 şi apariţia a doi vecini noi, Republica Moldova şi Ucraina. Cu toţi vecinii, România are parafate tratate politice de cooperare, în ciuda faptului că unele probleme în litigiu (ca de exemplu platforma continentală a Insulei Şerpilor, tezaurul României trimis spre păstrare la Moscova în 1916, şi restituit doar parţial) au rămas să fie soluţionate la nivelul comisiilor de experţi. În afara graniţelor ţării, preponderenţă având ţările vecine, trăiesc importante comunităţi naţionale de români, aproximativ 4 milioane, ceea ce determină ca politica şi strategia de securitate naţională să ia în calcul şi protecţia acestora, în sens de sprijin în conservarea tradiţiilor etno-culturale. Analiza geopolitică şi geostrategică a României facilitează descifrarea politicii şi strategiei în domeniul securităţii naţionale, principalul obiectiv, împărtăşit de majoritatea românilor, fiind integrarea în structurile euroatlantice. România şi problemele integrării
30
Aşadar, fenomenul mondial actual, la începutul celui de-al treilea mileniu, este pe deplin caracterizat de complexitate şi profunde transformări, globalizarea afirmându-se tot mai intens şi ireversibil. Disocierea netă între mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut într-un spaţiu globalizat în care riscurile interne şi cele externe pot fi generate şi se potenţează reciproc. Devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar printr-o cooperare internaţională care să se manifeste nu numai în situaţii limită, ci în tot complexul economic, financiar, social, politic, militar, ecologic şi cultural-religios al lumii de astăzi. Prin realizarea unor forme de acţiune comune, obiectiv al tuturor naţiunilor lumii care împărtăşesc interese şi valori comune, se poate realiza o nouă resolidarizare a statelor lumii care să se exprime în toate aceste domenii. Un rol deosebit de important în realizarea unui cadru organizaţional activ şi adaptabil îl are şi NATO, îndeosebi după adoptarea la summit-ul de la Washington din 1999 a unui nou Concept strategic al Alianţei. Hotărârea NATO de a modela mediul internaţional de securitate şi de a întări pacea şi securitatea zonei euro-atlantice, implicând pe lângă parteneriat politico-militar şi extinderea Alianţei prin primirea de noi membri, a făcut din România un candidat pentru care „integrarea în structurile de securitate europene şi euro-atlantice nu are alternativă, chiar dacă eforturile ar putea fi de durată”39. Ţinta imediat următoare integrării României în NATO apare drept presiune a adaptării la globalizare, prin lărgirea UE ca parte a acestui proces. Procesul de lărgire al UE trebuie văzut, la rândul lui, ca un proces internaţional şi ca atare politic, desfăşurat pe fondul procesului mai larg, natural, al globalizării. În momentele actuale, integrarea României în structurile Uniunii Europene nu se justifică numai prin interese militare sau de securitate şi apărare teritorială ci reprezintă decizia ireversibilă a poporului român de a se afilia la democraţiile occidentale. De asemenea, acest deziderat reprezintă o prioritate fundamentală a politicii româneşti. Pregătirea României pentru acest pas deosebit de important reprezintă un obiectiv major pentru întreaga societate românescă, în contextul în care opinia publică şi toate partidele politice existente se pronunţă pentru realizarea lui. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească România pentru acceptarea candidaturii de integrare acoperă întreaga sferă a sistemului social global, 39
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, 2001.
31
presupunând ridicarea performanţelor în toate domeniile de activitate şi atingerea unui grad corespunzător de interoperabilitate. România înţelege să-şi acopere propria securitate prin integrarea eforturilor sale în activităţile structurilor europene şi euro-atlantice susţinând principiul indivizibilităţii securităţii acestora. Politica de apărare a României, având ca bază obiectivul strategic de integrare deplină în organizaţiile de securitate europene şi euro-atlantice, se realizează prin întărirea relaţiilor cu ţările occidentale şi consolidarea cooperării bilaterale cu ţările din aria sa geografică. Lansarea Planului de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan MAP) în aprilie 1999 a ajutat ţările care intenţionau să adere la NATO, inclusiv România, să-şi focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile pe îndeplinirea scopurilor stabilite prin acest Plan. Odată cu stabilirea întâlnirilor inter-ministeriale la nivel naţional, îndeplinirea obiectivelor Planului implică din ce în ce mai mult toate departamentele guvernamentale într-un efort coordonat şi sistematic. Se aşteaptă ca ţările aspirante să atingă anumite scopuri în plan politic şi economic. Astfel, şi pentru România au devenit obiective prioritare: rezolvarea oricăror conflicte internaţionale, etnice sau teritoriale externe pe cale paşnică; demonstrarea angajamentului în respectarea legii şi a drepturilor omului; instituirea controlului democratic asupra forţelor armate şi a serviciilor de informaţii cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale; promovarea stabilităţii şi bunăstării prin libertatea economică, dreptate socială şi responsabilitate faţă de mediu; măsuri eficiente în plan legistativ şi instituţional pentru combaterea fenomenului corupţiei. Aspectele militare şi cele legate de apărare şi securitate se axează pe capacitatea ţării noastre de a contribui la apărarea comună şi la noile misiuni ale Alianţei. Participarea integrală la Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o componentă esenţială. Obiectivele Parteneriatului pentru candidaţi cuprind planificarea scopurilor care acoperă acele domenii ce sunt relevante în cel mai direct mod pentru naţiunile care aspiră să adere la NATO. Aspectele legate de securitate se centrează pe necesitatea existenţei unor proceduri adecvate pentru asigurarea securităţii informaţiilor importante, un sistem legislativ şi instituţional compatibil cu modelele sistemului în care dorim să ne integrăm. România membră NATO - consideraţii geopolitice şi geostrategice
32
Opţiunea României pentru NATO s-a bazat pe trei argumente: “imposibilitatea de a rămâne singură în faţa noilor ameninţări globale, întrun moment în care, după dispariţia sistemului bipolar, Rusia nu-i mai putea oferi garanţii de securitate; nevoia imperioasă de a face parte din acelaşi sistem de alianţe cu vecina sa de la apus (Ungaria) spre a depăşi conflictele lor istorice prin construirea unei comunităţi de ţinte strategice; dorinţa de a fi recunoscută ca parte a familiei democraţiilor euro-atlantice căreia, din punct de vedere cultural, îi aparţine”40. În favoarea integrării României în NATO au fost luate în consideraţie şi argumente de ordin geopolitic, economic şi militar care au făcut şi fac, în continuare, obiectul analizelor în mediul cluburilor ţărilor occidentale. În context, pot fi abordate următoarele trei aspecte: (1) importanţa flancului sudic al NATO, (2) necesitatea întăririi flancului sudic şi (3) contribuţia României la întărirea flancului sudic. În ceea ce priveşte primul aspect, întărirea flancului sudic al NATO, se poate spune că analiza comparativă curentă a flancurilor arată faptul că graniţa de sud a spaţiului euroatlantic este mai importantă decât toate celelalte. Aici terorismul are cele mai dezvoltate şi mai active organizaţii, existând şi cele mai multe conflicte – în Orientul Mijlociu, Asia şi Africa. Cel mai frecvent exemplu de confruntare continuă este cel din Israel şi Palestina, care se poate transforma oricând într-un conflict intens, chiar cu antrenarea altor ţări. La fel, Irakul şi Afganistanul reprezintă potenţiale teatre de acţiuni militare foarte fierbinţi. În ţările africane continuă să se desfăşoare conflicte etnice şi cele determinate de crizele economice. Pot fi menţionate şi conflictele dezvoltate în spaţiul mediteranean, care sunt întreţinute de grupurile interesate în menţinerea instabilităţii în această zonă. Regiunea vestică a Balcanilor reprezintă, de asemenea, o sursă continuă de conflicte interetnice şi ameninţări care sunt periculoase pentru pacea regională şi continentală. Tot în zona adiacentă flancului sudic există rute complexe ale crimei organizate transfrontaliere care, asociate cu celelalte riscuri, necesită o mai mare responsabilitate, mai multe resurse şi forţe ce trebuie puse la dispoziţie de către NATO pentru a avea un răspuns adecvat la ameninţările din această regiune. Al doilea aspect se referă la necesitatea întăririi flancului de sud. Deşi, prin forţele disponibile din interiorul regiunii sudice, Alianţa pare să fie suficient de puternică, zona este percepută ca fiind una destul de vulnerabilă, 40
Adrian Severin, Parteneriat cu Rusia?, în “Ziua”, 3 august 2004, p. 6.
33
motiv pentru care oficialii NATO o privesc ca pe cea mai fragilă zonă. Din acest motiv, s-a conturat ideea asigurării legăturii terestre între Ungaria şi Turcia. Odată realizată această legătură, s-ar crea condiţiile prin care Alianţa ar putea să-şi asigure, în caz de nevoie, dislocarea unor forţe pentru desfăşurarea rapidă în ceea ce este denumită cea mai instabilă zonă din lume („pântecele moale al Europei”, sau „butoiul cu pulbere al Europei”). Cel de al treile aspect se referă la contribuţia României la întărirea flancului sudic. Din punct de vedere politico-militar, prin aderarea României şi a Bulgariei la NATO se închide arcul de securitate între Ungaria şi Turcia, controlându-se în acest mod capacitatea strategică de apărare a intereselor şi valorilor comune ale unei noi Europe. Includerea celor două ţări în Alianţă a oferit, de asemenea, condiţiile necesare pentru o acţiune concertată de închidere a posibilităţilor de dezvoltare a actelor teroriste către continentul european şi a creat premisele întăririi securităţii regionale şi globale. Un alt argument ce a fost luat în consideraţie pentru integrarea României în NATO este cel definit de ataşamentul dovedit faţă de valorile şi, implicit, acţiunile Alianţei pe timpul gestionării crizelor din zonă. În consecinţă, România a demonstrat că este capabilă să colaboreze cu toate naţiunile, fie că sunt, fie că nu sunt membre ale Alianţei, pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii, pentru gestionarea anumitor crize. Din punct de vedere militar, prin integrarea în NATO, România poate deveni o a doua forţă militară din zonă, după Turcia, fiind astfel o ofertă atractivă pentru contribuţia pe care ar putea să o aducă în zona de sud a Alianţei, asigurând, în acelaşi timp, împreună cu Bulgaria, închiderea centurii de siguranţă în jurul conflictelor din Balcani. Mai trebuie adăugat că România a devenit deja un furnizor de securitate prin participarea la operaţiunile de menţinere a păcii şi prin colaborarea deosebit de intensă cu ţările din zonă, fiind membră a Parteneriatului pentru Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a Iniţiativei pentru Apărarea Europei de Sud-Est, a Organizaţiei pentru Cooperare din Zona Mării Negre – organisme care şi-au demonstrat eficienţa în creşterea nivelului de securitate în zonă41. O altă iniţiativă privind dezvoltarea colaborării în zonă, după modelul Alianţei, este începerea dialogului dintre Turcia, Grecia, Bulgaria şi România pentru iniţierea acordului referitor la managementul integrat al spaţiului aerian, acord care este focalizat pe schimbul de date radar despre circulaţia aeriană şi sprijinul reciproc al echipajelor aflate în pericol. 41
Vezi pe larg General-locotenent Constantin Gheorghe, Considerente geostrategice privind admiterea României în NATO, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, an XIII, nr. 5/2002, p.40-43.
34
Privind capacitatea de acţiune ca o ţară membră a NATO, România a pus deja la dispoziţie forţe pentru gestionarea unor situaţii de criză în diferite zone de pe continent şi în afara sa (Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo, Afganistan etc.), dovedindu-şi capacitatea de dislocare, de acţiune şi nivelul de interoperabilitate cu forţele aparţinând Alianţei. Prin urmare, o dată cu integrarea României în NATO, Sistemul Naţional de Apărare şi Securitate, asemenea întregii societăţi, este supus unui amplu proces de adaptare la cerinţele şi procedurile sistemelor Alianţei. Integrarea în NATO, la 2 aprilie 2004, a schimbat în mod esenţial poziţia geopolitică şi geostrategică a României prin includerea sa în spaţiul euroatlantic de securitate şi democraţie, ţara noastră devenind parte a sistemului comun de apărare al Alianţei, care îi garantează securitatea. Concomitent, România participă alături de aliaţi la apărarea spaţiului democratic şi de stabilitate euroatlantic. Garanţiile Tratatului Atlanticului de Nord oferă României condiţii optime de dezvoltare economică şi socială durabile, alături de statele aliate. O dată cu aderarea la UE, ţara noastră se alătură intereselor şi structurilor europene de securitate. Pentru prima dată în istoria sa România se va afla într-o relaţie de alianţă cu toate statele occidentale importante, inclusiv cu cele cărora li se recunosc statutul de mare putere. Va beneficia astfel de garanţii de securitate din partea celei mai puternice alianţe militare din lume, NATO, şi de sprijinul economic şi financiar al celei mai bogate uniuni de state din lume, UE. Mai mult decât atât, România se află într-o relaţie specială cu SUA, cea mai puternică ţarǎ de pe glob şi cel mai puternic membru al NATO. Relaţia specialǎ dintre cele douǎ ţǎri, Parteneriatul strategic România –SUA, deja dezvoltat, începând cu 1997, era reconfirmat pe timpul vizitei preşedintelui Bush la Bucureşti şi confirmat militar şi politic în Afganistan şi Irak, unde soldaţii români şi-au dat viaţa alǎturi de cei americani pentru a elimina actuale sau viitoare surse de risc la adresa securităţii statelor NATO şi UE. Integrarea euroatlanticǎ a României, pe lângă beneficiul de securitate va avea ca efect şi o modernizare rapidǎ a ţării cu influenţe faste atât asupra prosperităţii cetăţenilor ei, cât şi asupra afirmǎrii identităţii naţionale în lume. Astfel, România se va împǎca cu globalizarea, adaptându-se noului context internaţional din postura de beneficiar al globalizării şi nu din postura de victimă a ei. La începutul secolului al XXI-lea, România nu are a se mai teme cu privire la independenţǎ, integritate şi suveranitate „ţelul istoric al tuturor românilor încǎ din secolul al XV – lea”42. 42
Stephen Fischer-Galaţi, Drumul României către democraţie: un trecut problematic, un viitor incert, Europa de Est şi Războiul Rece, Institutul European 1996, p 108.
35
Prin integrarea în NATO şi UE România, în numai 14 ani, dintr-o ţarǎ izolatǎ atât în Est cât şi în Vest43 va ajunge un important membru al comunitǎţii internaţionale şi un actor cu veleitǎţi strategice internaţionale. Dupǎ cum afirma Jamie Shea, „prin integrarea în NATO România se aflǎ în acelaş rând cu marile puteri”44. Aceastǎ nouă ipostază va confrunta România cu două mari provocǎri: (1) valorificarea oportunitǎţilor oferite de integrarea în NATO şi UE pentru a îndeplinii al doilea mare ţel istoric al românilor, transformarea României într-o ţară cu adevărat occidentalǎ, democraticǎ şi prosperǎ; (2) înţelegerea corectă a noului context internaţional global şi modernizarea instituţiilor responsabile cu securitatea naţională pentru a putea răspunde cerinţelor de securitate ale integrării euroatlantice şi pentru a asigura României un nou statut internaţional. Poate părea paradoxal, ţinând cont de deficienţele democraţiei interne din primii 14 ani de tranziţie, dar din ce în ce mai mult România începe să fie altfel receptată atât de statele din zona Europei de sud-est cât şi din zona Mării Negre sau a Caucazului de sud. Recent, pe timpul vizitei la Bucureşti, tânărul şi activul preşedinte georgian, Mihail Saakaşhvili, considera România „un posibil model” pentru integrarea ulterioară a ţării sale în NATO sau UE. Fiind cea mai mare dintre puterile mici, având o poziţie geostrategică pe cât de interesantă, pe atât de incomodă şi experienţa istorică a supravieţuirii la intersecţia de rivalităţi imperiale, fericită de a face parte din Alianţa Atlantică, România nu crede în NATO-centrism. (Din diferite motive, chiar SUA şi UE nu mai cred în aşa ceva.) „Pentru România - susţine Adrian Severin -, singura ordine globală posibilă şi dezirabilă este o ordine multipolară. Cu menţiunea că un atare multipolarism nu trebuie să conducă la o alianţă a UE cu Rusia împotriva SUA sau a SUA cu Rusia împotriva UE”45. Recenta propunere venită din partea României privind un „Parteneriat strategic România-Rusia” ar putea să dea concreteţe formulei exprimate de preşedintele SUA despre rolul României (aliat cu statut „special”) de “cap de pod” în relaţiile SUA- Rusia. Într-adevăr, poziţia României, stat membru al Alianţei Nord Atlantice, poate deveni una extrem de importantă, în contextul în care frontiera Nistrului redevine un „simbol geopolitic” important în tensiunea ce pare să escaladeze între statele maritime şi cele continentale (Mackinder). Statul 43
A se vedea interviul acordat în toamna anului 1988, pe timpul vizitei la Washington, de Silviu Brucan lui Nestor Rateş, difuzat la acel moment de Radio Europa Libera şi reluat de acelaş post de radio în decembrie 2003. 44 Interviu ziarul „Jurnalul Naţional” din luna noiembrie 2003. 45 “Ziua”, 3 august 2004, p. 6.
36
român, ar putea îndeplini, credea Simion Mehedinţi, un antropogeograf eminent al perioadei interbelice, două funcţii geopolitice majore în regiune: „În epocile de criză europeană – o funcţie de apărare, în teritoriile din faţa Carpaţilor şi de pivot de manevră în cazul expediţiilor ofensive. O funcţie pozitivă în epocile de linişte, adică o acţiune de neutralizare şi unificare a răspântiei carpatice şi a regiunilor gurilor Dunării prin contopirea, adaptarea şi împăcarea influenţelor, intereselor şi tendinţelor divergente care se încrucişează aici”46. Recentul scandal al desfiinţării şcolilor româneşti din Transnistria, contrucţia canalului navigabil Bâstroe, popularea Insulei Şerpilor cu “pescari” ucrainieni etc, duc la transformarea Nistrului în actuala frontieră geopolitică a României. În măsura în care elita politică, diplomatică şi chiar academică îşi poate asuma un rol regional, aceasta trebuie să împingă România, chiar dacă nu neapărat şi din punct de vedere al dreptului internaţional, până la Nistru. Să ne amintim şi de analiza făcută de marele savant Simion Mehedinţi, chiar în anul în care a izbucnit prima mare conflagraţie mondială a secolului trecut, întrucât esenţa ei ar putea fi de actualitate: „Meridianul istoriei se mută aşadar iarăşi spre Răsărit, iar noi suntem tocmai în punctul critic, unde acest meridian va trece în curând. Generaţia de faţă, vrând, nevrând, va fi de faţă la evenimente care vor deschide alte mari capitole în istoria Europei peninsulare”47. Repoziţionarea geostrategică a Mării Negre Bazinul estic al Mării Negre a devenit, în ultimii ani, un teatru al tragediei umane, etnice şi culturale. Criza ostaticilor de la Beslan din Osetia de Nord, luptele intestine continue din Georgia, dar şi asasinarea preşedintelui cecen de orientare prorusă au condus la o situaţie explozivă în ceea ce priveşte insecuritatea în zonă. În acest context, patru forţe şi-au concentrat atenţia şi eforturile pentru reglementarea sau menţinerea sub un anumit control: Rusia, SUA, NATO şi UE. Toate patru au declarat război contra terorismului, chiar Moscova dorind să aplice principiul Washingtonului, respectiv contracararea terorismului oriunde în lume, ca măsură preventivă.
46
Vezi Transnistria şi căderea imperiilor, în “Ziua”, 7 august 2004, p. 4. Simion Mehedinţi, Chestia Orientală, din punct de vedere geografic şi etnografic, în “Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie” 1914. 47
37
“Bazinul estic al Mării Negre constituie frontiera răsăriteană a comunităţii euroatlantice”, susţine analistul politic Victor Ionescu48. “Pentru SUA, NATO şi UE, Irakul, Iranul şi Siria reprezintă ameninţări strategice la adresa Occidentului.” În fapt, trebuie să ţinem cont că nu numai terorismul este o ameninţare dură la adresa acestora, ci şi crima organizată, drept suport logistic acţiunilor teroriste, toate conexate cu proliferarea armelor de distrugere în masă şi, mai ales, a tehnologiilor duale şi materialelor strategice. “De aceea, instaurarea democraţiei şi securităţii în ţările estpontice şi caucaziene este imperativă pentru UE şi NATO, angajate în război direct cu terorismul internaţional. Aşa se explică puternicul sprijin dat de SUA şi apoi de UE revoluţiei trandafirilor din Georgia, din ianuarie 2004, unde practic, Mihail Sakashvilli a răsturnat un preşedinte aflat în deplină legalitate, pe Edward Shevardnadze.” Este de remarcat faptul că necesitatea unei stări, chiar iluzorie, de securitate zonală impune utilizarea de metode şi mijloace greu de imaginat la un moment dat sau într-un anumit context. “Pe acest fundal din estul Mării Negre se desfăşoară o nouă etapă a competiţiei globale ruso-americane, SUA consolidîndu-şi poziţia şi influenţa în regiunea Caspica-Caucaz-Marea Neagră, iar Rusia încercând să păstreze tot ce poate în zona petrolului caspic şi conductelor sale caucaziene. Şi tot pe acest fundal, recrudescenţa terorismul cecen destabilizează situaţia în limitrofele provincii caucaziene ale Rusiei: Cecenia, Inguşeţia şi Osetia de Nord.” În sensul celor expuse mai sus, intervenţia trupelor ruseşti în Osetia de Nord (Beslan) demonstrează principiul prevenirii atacurilor teroriste în afara graniţelor Federaţiei Ruse. “SUA şi UE, interesate de succesul proceselor de democratizare şi reformă din Georgia, dar şi în a găsi noi surse de petrol faţă de cel arab şi iranian, caută să stabilizeze pe termen lung şi vizează chiar integrarea zonei estice a Mării Negre, acum pe cale de a deveni regiunea de tranzit peste petrolul şi gazele venite din afara OPEC şi a Golfului, respectiv venite din Caspica şi Kazahstan. Mai mult chiar decât America, pare a fi interesată Europa în a integra estul Mării Negre care capătă acum o importanţă crucială în strategia pe termen lung a UE pentru a-şi asigura surse de energie”.49 Este necesară, aşadar, o strategie clară pentru această zonă vitală, plină de surse energetice, dar şi de surse de risc la adresa securităţii internaţionale, caracterizată de suprapunerea efectelor Europei, Asiei şi Orientului Mijlociu. În concluzie, este vizibil efortul marilor furnizori de securitate, dar şi consumatori de resurse energetice şi economice, de a securiza graniţa estică a spaţiului pontic, ceea ce înseamnă o stabilitate a comunităţii euro-atlantice, 48 49
“Balcanii”, nr. 47, octombrie 2004, pp. 16-17. Ibidem.
38
ţinând cont şi de faptul că zona Balcanilor de Vest este deja “cauterizată”, după cum spunea acelaşi prestigios analist politic.
39
Vulnerabilităţi, disfuncţii, ameninţări şi riscuri de securitate naţională a României
Concepte Schimbările de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului actual au creat/crează o lume străbătută de tendinţe contrarii, o lume mult mai complexă şi eterogenă, marcată de ambiguităţi. Începutul secolului al XXIlea este marcat de transformări profunde, ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Pentru a înţelege pericolele acestui nou mediu de securitate, în literatura de specialitate, şi avem în vedere atât cadrul legislativ cât şi unele concluzii ale studiilor recente pe plan naţional şi 40
internaţional, se operează cu termenii: disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări şi pericol. Doctrina naţională pentru informaţii de securitate introduce şi conceptul de agresiune. Dar să luăm fiecare noţiune în parte50. Disfuncţie – o tulburare a funcţiei unui aparat sau sistem. În sens strict tehnic, reprezintă reducerea adaptării sau integrării unui subsistem la sistemul din care face parte. În materie de securitate naţională, disfuncţia poate fi definită drept o alterare uşoară a stării de echilibru dintr-un anumit subsistem sau domeniu, generată de o carenţă sau lipsă legislativă; aplicarea necorespunzătoare a unui act normativ; lejeritatea sau absenţa caracterului punitiv al unui act; interferenţa mai multor linii de activitate în prezenţa unui sistem de control neadecvat; un sistem de management defectuos sau ineficace; orice alte fapte ce pot perturba echilibrul unui sistem. Vulnerabilitate – însuşirea de a fi atacat uşor, de a avea părţi slabe, defectuoase, criticabile. În sens larg, însuşirea de a avea puncte (centre de comandă) sensibile, nevralgice. Este fisura ce va permite unei persoane, unui grup de interese sau unui obiect de a pătrunde într-un sistem străin în scopul de a-l prelua sub control sau de a-l exploata direct. Le Petit Larousse acordă acestui cuvânt semnificaţia de slăbiciune, care dă posibilitatea unui atac, care face pe cineva să fie susceptibil de a fi atacat şi/sau rănit. În ceea ce priveşte securitatea naţională, vulnerabilităţile la ameninţări sunt acele împrejurări, obiective sau subiective, care reduc sau anulează capacitatea de rezistenţă faţă de un pericol real sau potenţial la adresa siguranţei naţionale. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate abordează vulnerabilitatea drept starea de fapt, proces sau fenomen din viaţa internă a comunităţii naţionale care diminuează capacitatea de reacţie a societăţii la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora, cu consecinţe în planul realizării securităţii naţionale. În Petit Larousse, Paris, ed. 2000, ameninţarea este definită drept un semn sau indiciu care permite să se previzioneze un pericol. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române51, această sintagmă este definită drept acţiunea de a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva ori ca o paradigmă, a prevesti ceva rău. În sensul Legii siguranţei naţionale52, ameninţarea este manifestarea de orice fel a unei capacităţi ori intenţii de a materializa un pericol de natură a suprima ori ştirbi oricare dintre atributele fundamentale sau calităţile existenţiale ale statului român, baza economică a societăţii, ordinea constituţională, drepturile sau libertăţile fundamentale ale 50
Vezi pe larg în Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, autor Ioan BIDU, Editura ANI, Bucureşti, 2004 51 Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, passim 52 Legea nr. 51 / 1991
41
cetăţenilor. Atributele fundamentale ale statului sunt caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, precum şi manifestarea sa ca stat de drept, democratic şi social. Doctrina specifică în dreptul ameninţării definiţia: capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce potenţează un pericol la adresa atributelor fundamentale sau calităţilor existenţiale ale statului român, a bazei economice a societăţii, a ordinii constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Ne punem întrebarea dacă o ameninţare apare şi dispare instantaneu? Există posibilitatea să o contracarezi? Conform definiţiilor de până acum, ameninţarea previzionează un pericol. Pericol înseamnă orice situaţie sau întâmplare care pune ori poate pune în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a ceva. În sens peiorativ înseamnă şi ameninţare sau risc. Aceeaşi definiţie este dată şi de alte dicţionare. În sens doctrinar, pericolul este rezultatul materializării ameninţării sau iminenţa producerii unei agresiuni. Deşi Legea siguranţei naţionale sau Strategia de securitate naţională a României nu dezvoltă subiectul agresiunii (indiferent de forma sa), Doctrina naţională pentru informaţiile de securitate se avântă pe un teren virgin, până în prezent, în domeniu. Literar, agresiunea înseamnă (1) folosirea forţei armate de către un stat sau o coaliţie de state împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a unui alt stat, (2) atac neprovocat împotriva unei persoane şi (3) acţiune exterioară care primejduieşte echilibrul şi integritatea unui sistem viu. În contextul securităţii naţionale şi internaţionale, agresiunea este definită drept acţiunea violentă sau nonviolentă, desfăşurată prin mijloace armate, electronice, psihologice sau informaţionale, pe baza unor strategii sau planuri, de către o entitate (state, grupuri de presiune, actori nonstatali, centre de putere) împotriva valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale de securitate. Riscul trebuie discutat în alt sens decât cel probabilistic, respectiv de a risca pentru a câştiga. Noţiunea exprimă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz. Este starea ce caracterizează un pericol posibil. Factorii de risc pentru securitatea naţională reprezintă acele împrejurări care potenţează ameninţările şi favorizează materializarea lor în consecinţe ce pot prejudia echilibrul într-o societate democratică. Doctrina introduce definiţia următoare: situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne sau externe, uneori dublate şi de acţiune, care determină sau favorizează materializarea unei ameninţări la adresa securităţii naţionale în funcţie de o vulnerabilitate determinată, generând efecte de insecuritate. Important pentru demersul analitic este aducerea în discuţie a teoriei societăţii riscului, elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să 42
fie aplicată sudiilor de securitate. Aceasta este cea mai recentă şi, în acelaşi timp, printre cele mai provocatoare teorii privind securitatea. Are în vedere societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin gradul foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producţie şi distribuţie, a modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicaţii etc., devine ea însăşi generatoare de riscuri de securitate. Părintele acestei teorii este sociologul german Ulrich Beck53. Fiind preluată şi prezentaţă pe larg în literatura de specialitate din România54, ne vom mărgini a puncta doar aspectele esenţiale. Progresul tehnologic al societăţii potindustriale crează riscuri de securitate. Prin urmare, societatea postindustrială este o societate a riscului. În societatea posindustrială statul şi naţiuunea sunt expuse unor riscuri sociale şi tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie) riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Statul bunăstării (welfare state), concept central în ştiinţele sociale occidentale, a cărui funcţie principală este aceea de producţie şi de distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, în acest caz, gestionarea securităţii societăţii. Exemplul cel mai edificator se referă la şomaj. Şomajul de masă devine transnaţional pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională. Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un şomaj de masă în ţările din lumea a treia. Şomajul nu mai este un fenomen local şi nici măcar naţional. Apar pungi ale şomajului de masă între mai multe ţări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei organizate, a traficului de bunuri şi persoane, a terorismului etc. Societatea riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bigaţi, şi pe săraci. Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului la Ulrich Beck este următoarea : „ Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potenţial şi a insecurităţii induse şi introduse de procesul de modernizare”55.
53
Ulrick Beck, The Risck Society, Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992, p.10. Vezi mai recent Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.283-299. 55 Ulrick Beck, op. cit., p. 21, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p.293. 54
43
Riscuri asimetrice O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, neconvenţionale, neoclasice, ce pot consta în acţiuni armate şi nearmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securităţii naţionale prin provocarea de consecinţe directe sau indirecte asupra vieţii economico-sociale a ţării. Între riscurile de acest tip se pot enumera: terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv sub formele sale biologice şi informatice; acţiuni ce pot atenta la siguranţa sistemelor de transport intern şi internaţional; acţiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acţiunile destinate în mod premeditat afectării imaginii unei ţări în plan internaţional, sub diferite forme şi în împrejurări variate, cu efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în îndeplinirea angajamentelor asumate; agresiunea economico-financiară; provocarea deliberată de catastrofe ecologice. Este necesară, totuşi, explicarea conceptului de asimetrie56. În sensul semanticii, a discuta despre simetrie ar însemna să priveşti un ansamblu din afara lui şi să identifici elementele componente reciproc dispuse (corespondente), realizând în acest mod o anumită armonie, concordanţă şi proporţionalitate. Luând în considerare cele expuse mai sus, în sfera preocupărilor noastre înseamnă că orice faptă are şi răsplată, respectiv orice infracţiune contra securităţii personale, de grup sau naţionale este pedepsită de către legea penală. Şi atunci, ne punem întrebarea! Putem aplica legea talionului în cazul unui atac terorist57 sau al nenumăratelor victime ale narcomaniei? Nu putem, deci avem în faţă o ameninţare asimetrică! Neconvenţionalitatea rezultă tocmai datorită faptului că lipseşte orice logică în desfăşurarea ei. Ca o paradigmă a neconvenţionalismului, tot cea ce este vechi trebuie dat la o parte? Oare democraţia nu înseamnă o construcţie în care domneşte convenţionalismul58? Este posibil ca astfel să fi judecat teroriştii, când au transformat un obiect cu destinaţie civilă (avion de pasageri) în armă teroristă (fatidica zi de 11 septembrie)! Retoric, nonconvenţionalismul nu ne mai dă voie să judecăm o acţiune de combatere a unei ameninţări clasice în conformitate cu semantica convenţionalismului. Modul de a acţiona conform unei obişnuinţe sau aşteptări este exclus.
56
Ioan Bidu, Meridiane de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2003, passim. Spre exemplu, cele două atentate teroriste (declaraţia FSB-ului, vezi cotidianul ZIUA din 30 august 2004) asupra avioanelor Tupolev aflate în zbor pe rutele interne ruseşti. 58 Tendinţă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor, cf. Marele dicţionar de neologisme, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2001 57
44
Dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor şi stabilităţii internaţionale în general. În contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate şi de impredictibilitate al terorismului internaţional, va trebui ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerinţa asigurării operative şi eficiente a participării oricărui stat la eforturile internaţionale de combatere a acestei ameninţări. Disocierea netă dintre evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale. Accentuarea interdependenţelor multiple dintre state, globalizarea şi liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele informaţionale – fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care riscurile interne şi externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc. Noul mediu de securitate în perioada post-război rece reclamă analiza atentă a factorilor de risc la adresa securităţii naţionale. Documentele programatice ale securităţii şi apărării ţării, precum şi unele studii în domeniu menţionează, printre altele: terorismul internaţional; proliferarea armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor aferente; criminalitatea organizată internaţională; evoluţiile negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi al dezvoltarii economice; fenomenul migraţiei clandestine; decalajele între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor din anumite zone ale lumii; limitarea accesului statului la unele resurse şi oportunităţi regionale importante pentru realizarea intereselor naţionale; subdezvoltarea; explozia demografică; criza energetică şi de materii prime; criza alimentară; insuficienţa resurselor de apă; modificările climatice; catastrofele ecologice; dezastrele de naturi diferite ş.a. Dintre factorii de risc menţionaţi vom prezenta, succint, doar o parte. RISCURI DE SECURITATE GLOBALĂ CU IMPACT ASUPRA ROMÂNIEI Crima organizată şi terorismul reprezintă ameninţări asimetrice pentru securitatea comunităţii internaţionale, care, în foarte multe cazuri, trebuie privite într-o profundă interacţiune dată de natura fluctuantă a ambelor fenomene transfrontaliere, de utilizarea unor metode şi tactici violente, de realizare a obiectivelor propuse (chiar dacă motivaţiile sunt diferite) de 45
implicare în afaceri criminale dar şi semilegale, pentru camuflarea acţiunilor ilicite şi de spălare a banilor, activităţi planificate de structuri organizate, piramidale ce au la bază reglementări rigide şi oculte de aderare, protecţie şi sancţiune a membrilor. Criminalitatea organizată transfrontalieră În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o combinaţie letală între crimă organizată şi terorism, ce urmăreşte uzurparea puterii politice, prin crearea unei economii paralele care deteriorează credibilitatea instituţiilor fundamentale ale statului de drept în faţa cetăţenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale dar şi cu riscurile provocate de infracţionalitatea transfrontalieră atât la nivelul securităţii individuale, cât şi ale comunităţii în general. Pentru început ar trebui să definim conceptul de crimă organizată59. Aceasta reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către grupuri de indivizi, cu o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate. Caracteristicile esenţiale ale acestui flagel sunt: (1) activităţile ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad sporit de periculozitate afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice; (2) activitatea infracţională este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de continuitate; (3) subiecţii actelor infracţionale pot fi persoane care acţionează în mod individual sau în cadrul unor asociaţii criminale; (4) metodele şi mijloacele de acţiune ale subiecţilor infracţionali sunt nelimitate; (5) scopurile urmărite de subiecţii infracţionali au un caracter divers. În contextul celor de mai sus, asociaţiile criminale se caracterizează prin: (1) stabilitatea unităţii infracţionale; (2) existenţa liderului şi ierarhia subordonării; (3) specializarea membrilor asociaţi, obţinerea de mijloace financiare, spălarea banilor prin investirea acestora în activităţi economice legale; (4) existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului statului. Trăsăturile sunt unanim recunoscute în cadrul Comunităţii Europene fiind reiterate de Convenţia de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declaraţia de 59
Vezi pe larg în Ioan Bidu, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004.
46
la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta împotriva criminalităţii în materia drogurilor şi criminalităţii organizate în Europa, a şaptea Conferinţă internaţională împotriva corupţiei, Beijing, octombrie 1995, Congresul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei organizate şi tratamentul delincvenţei - Cairo 1995, precum şi în proiectul Convenţiei cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea crimei organizate transnaţionale60. Dintre asociaţiile criminale se desprind, cu obstinaţie, cele de tip mafiot. Mulţi autori utilizează sintagma mafia rusă, turcă, chineză etc., ceea ce este fals, întrucât numai asociaţia criminală de etnie italiană se poate raporta acestei construcţii (implicit extensia ei, americană). Drept urmare, mafia reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaţii de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăţii şi a obţinerii de câştiguri fabuloase61. În concepţia organismelor de aplicare a legii la nivel internaţional (INTERPOL, EUROPOL), asociaţiile criminale de tip mafiot pot fi împărţite în patru grupe distincte: (1) Familiile mafiei, în care se regăsesc, de regulă, structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o anumită diversitate de activităţi ilicite (cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motociclişti etc.); (2) Organizaţiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate etc.); (3) Organizaţiile criminale etnice, ca rezultat al unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale şi politice, expansiunea geografică, permisivitatea legilor; (4) Organizaţiile teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane etc., sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase sau rasiale)62. Principalele reţele ale crimei organizate, mai bine cunoscute sunt: Mafia italiană (cu precădere siciliană), Cartelurile columbiene, Reţelele ruse, Triadele chineze şi Yacuza japoneză63. 60
Ibidem., p. 21. Ibidem, p. 17. 62 Ibidem, p. 19. 63 Un studiu interesant asupra organizaţiilor de tip mafiot este cel realizat de către Paolo Pezzino în Mafiile, Editura Bic All, Bucureşti, 2003. 61
47
Terorismul internaţional Terorismul a devenit „inamicul public nr. 1” al stării de siguranţă al statelor lumii. Groaznicele atentate din 11 septembrie 2001 din SUA, cele din 11 martie 2004 din Spania, ori acţiunile teroriste din alte puncte ale lumii (Oklahoma, Moscova, Nairobi, Istanbul, Khobar, Londra, Aman etc.) ne-au demonstrat cât de devastatoare pot fi consecinţele acestui fenomen. Prin posibila utilizare a unor arme de distrugere în masă (nucleare, chimice sau biologice), terorismul este cel mai periculos fenomen pentru securitatea naţiunilor. În ultimii ani, unele cercuri de reflecţie consideră că terorismul a devenit accesibil oricărei persoane care are o nemulţumire, un plan, un scop sau o combinaţie a tuturor acestor motivaţii, nefiind doar apanajul grupurilor teroriste organizate. Pe baza manualelor sau îndrumătoarelor care se găsesc în comerţ despre fabricarea bombelor, teroristul amator poate fi la fel de periculos şi chiar mai dificil de identificat, decât teroristul de profesie. Teroriştii amatori îşi pot alătura uneori acţiunile, la motivaţia şi îndeplinirea obiectivelor teroriste ale unei reţele profesioniste, fiind astfel mult mai periculoşi. Absenţa unei autorităţi centrale de comandă înseamnă mai puţine constrângeri pentru teroriştii amatori, în alegerea ţintelor şi modalitatea de executare a operaţiunilor, mai puţine inhibiţii în ceea ce priveşte victimele, mai ales când există motive religioase, ceea ce duce la săvârşirea unor acte deosebit de violente şi spectaculoase, în scopul captării atenţiei mass-media şi a cuceririi unei celebrităţi temporare. O definiţie interesantă a terorismului este prezentată de Maricel Antipa 64: “ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile ca acţiuni ilegale, determinate strict de manifestările umane violente şi care influenţează, în modalităţile dorite de protagonişti, cursul evenimentelor şi prin aceasta, autorităţile statului”. Desigur, autorul dezvoltă şi conceptele de măsuri antiteroriste (de prevenire) şi măsuri contrateroriste (de ripostă). Extinzând discuţia la ceea ce înseamnă gradualitatea apariţiei ameninţării la adresa securităţii, cele două tipuri de măsuri reprezintă ante- şi post-infracţiunea la adresa securităţii unui stat65. Terorismul motivat total sau parţial de imperative religioase a dus deseori la acte mult mai dramatice, cu o intensitate a violenţei, a instaurării terorii şi a producerii unui număr mai mare de victime, decât terorismul laic. 64
Col. dr. Maricel Antipa, Securitatea şi terorismul. Tendinţe şi perspective la început de mileniu, Editura Celsius, Bucureşti, 2004, p. 249. 65 Vezi introducerea la prezentul capitol.
48
Acest lucru poate fi explicat prin prisma sistemelor de valori radical diferite, a mecanismelor de legitimare şi justificare a conceptelor moralităţii, care afectează direct „motivaţia terorismului sfânt”. Pentru teroristul religios, violenţa este un act sacru sau o datorie divină, executat direct din ordine teologice şi justificate de scriptură. De aceea, religia funcţionează ca o forţă de legitimizare, sancţionând în mod special violenţa pe scară largă împotriva unei categorii nelimitate de opozanţi (de exemplu oameni care nu aparţin religiei sau cultului teroriştilor). Realitatea dură a zilelor noastre, când suntem martorii exacerbării actelor teroriste, îndeamnă la reconsiderarea acestui fenomen, care constituie un important factor de risc şi ameninţare la adresa securităţii internaţionale şi care, iată, se poate transforma intempestiv în agresiune. Această percepţie a stat, probabil, la baza unei aprecieri – devenită azi de mare actualitate – făcută de fostul secretar de stat american, doamna Madeline Albright, care afirma în urmă cu doar câţiva ani: „Războiul împotriva terorismului este războiul viitorului”. Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului, spunea că “fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură”, declarând că “războiul din Irak a stimulat terorismul” 66. În acelaşi context, raportul anual al Institutului Internaţional de Studii Strategice (IISS) de la Londra dat publicităţii în octombrie 2004 afirma că intervenţia militară în Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva statelor occidentale, luând în considerare efectele războiului67. Concluzia IISS este că, pe termen scurt, recrutările din rândul arabilor în vederea susţinerii Jihad-uluivor lua amploare, iar reţeaua Al-Qaida va fi şi mai motivată pentru desfăşurarea de operaţiuni teroriste. Măsurile luate de către statele occidentale în ceea ce priveşte posibilele atacuri teroriste au condus la prevenirea acestora, cu excepţia atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre situaţia din Indonezia, Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au dezvoltat adevărate reţele locale de terorism, aflate, conform experţilor în domeniu, sub comanda AlQaida. Şi toate acestea, susţine raportul IISS, cu costuri reduse pentru terorişti: circa 500.000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001 şi 35.000 de euro pentru cele din insula indoneziană Bali68. Aşadar, se poate accepta ideea unui terorism nou, neoterorism, care îşi păstrează rădăcinile vechi, dar care s-a adaptat perfect vremurilor moderne. Şi aceasta deoarece, în prezent, comparativ cu secolele trecute, mijloacele şi 66
“Ziua”, 14 octombrie 2004, p. 5. “Adevărul”, 21 octombrie 2004, p. 8. 68 Ibidem. 67
49
metodele de acţiune teroristă se pot obţine neîngrădit. Terorismul a devenit accesibil oricui, cu condiţia să dispună de un plan, de un scop sau de combinaţia celor două, depistarea şi prevenirea acţiunilor acestuia devenind tot mai dificile. Superterorismul se particularizează pregnant de formele clasice de terorism. Atentatele punctuale au fost înlocuite cu politici de distrugere sistematică. Superteroriştii nu mai vor să oblige autorităţile să negocieze. Sunt interesaţi doar de numărul de victime. Acest lucru are o dublă explicaţie. Prima constă în saturarea opiniei publice cu acte de violenţă motivată politic. Cea de a doua explicaţie pentru apetenţa superteroriştilor pentru supraucidere, o constituie lipsa unui scop tactic precis. Lipsa unor succese politice este compensată prin provocarea de sute de victime din rândul „duşmanului”. Imaginea superterorismului nu ar fi completă dacă nu am ţine cont de mijloacele potenţiale care stau la baza suprauciderii: folosirea tehnologiilor de vârf şi a armelor de distrugere în masă. Este cert că majoritatea statelor lumii dispun de potenţialul economicomilitar care să le permită achiziţionarea sau fabricarea de arme de distrugere în masă iar apetenţa folosirii acestora a fost probată de nenumărate ori pe parcursul istoriei. Din acest motiv folosirea acestor arme de către facţiuni sau organizaţii teroriste nu mai reprezintă decât coborârea de la palierul statal la cel substatal a unor arsenale cu care societatea omenească este deja obişnuită. În astfel de situaţii avem de-a face cu megaterorismul în speţă “terorism prin folosirea mijloacelor de distrugere în masă” 69. Partenerii minori au găsit soluţia de a-şi achiziţiona asemenea tipuri de arme, recurgând la factori biologici, chimici sau radiologici. Astăzi, inclusiv pe piaţă se găseşte o gamă vastă de agenţi chimici şi biologici susceptibili de a cauza moartea: diverse insecticide, produse chimice industriale sau toxine puternice. Alt loc de achiziţie îl constituie stocurile militare din ţări aflate în criză aşa cum sunt cele din spaţiul ex-sovietic. Teroriştii au folosit deja agenţi biologici şi chimici dar cu rezultate limitate (gaz sarin – Japonia, bacili cu antrax – SUA). În ce priveşte terorismul radiologic există un caz clasic în Federaţia Rusă. Un scurt comentariu se impune de la sine. Războiul Rece a trecut, dar silozurile au rămas. În anumite zone, există tendinţe de scădere a vigilenţei asupra stării de securitate, cu precădere industrială şi fizică (de obiectiv), fie datorită unui sistem legislativ caduc, fie unor politici locale inadecvate. Pur retoric, ne întrebăm : “Ce este mai periculos? Existenţa imensului arsenal de arme de distrugere în masă ex-sovietic sau 69
Concepţia Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă.
50
scăparea de sub control al acestuia?”. Frontiera este permisibilă spre terorism. Accesul nelimitat la informaţii, considerat altădată mult prea strategic pentru a fi exploatat de publicul larg, permite acum dezvoltarea proiectelor paramilitare cu o viteză mai mare decât ritmul în care experţii în antiterorism pot prevede noile tendinţe. Viruşii care împânzesc reţelele de calculatoare pot fi oricând o armă extrem de sigură menită să anihileze un adversar sau chiar un partener recalcitrant. Cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de vedere al tehnologiei informaţionale, cu atât devine mai vulnerabilă. Cyberterorismul sau cyberinsurgenţa se bazează pe costuri relativ scăzute. Nu are spectaculozitatea bombelor dar poate crea haos. Sunt posibile multe ţinte: telecomunicaţiile, sistemul de electricitate, transporturile, serviciile de urgenţă, bănci şi structuri financiare, conducte de petrol şi gaze. Atuurile sunt majore: costuri mici, asigură anonimatul agresorilor, acţiune rapidă şi surprinzătoare, risc minim de localizare, zonă mare de acţiune depăşind frontierele naţionale. Terorismul unimotivaţional care se referă, de regulă, la actele de piraterie (aeriană, navală, terestră) a renăscut la sfârşitul secolului al XX-lea. Piraţii moderni sunt fie grupări locale care încearcă să scape de sărăcie prin obţinerea uşoară şi rapidă de mijloace financiare, fie piraţi comerciali al căror scop este capturarea navelor de transport, nave vândute ulterior cu tot cu marfă, fie grupări dizidente în căutare de finanţare pentru echipament şi armament. Piraţii nu se bazează doar pe sprijinul comunităţilor din zonele în care operează. Există suspiciuni că există o strânsă relaţie între piraţi şi oficialităţile portuare. „Mişcarea Verde” promovată de activiştii ecologişti radicali poate risca să derapeze în ecovandalism sau ecoterorism, pentru a-şi impune revendicările. În ultimii 15 ani, în lumea occidentală s-a constatat o creştere îngrijorătoare a actelor teroriste comise în numele protejării mediului înconjurător. Grupările ecoteroriste urmăresc un scop bine determinat, un anume segment al vieţii politice sau sociale – degradarea mediului înconjurător. Totuşi nu pot fi numiţi terorişti, intenţia lor nu este de a intimida guverne sau companii ci doar să avertizeze şi să deştepte interesul faţă de asemenea probleme. Terorismul comis în numele drepturilor animalelor a apărut în urma mişcărilor antibraconaj. Apoi campania împotriva sporturilor sângeroase s-a extins până la a include eliberarea animalelor folosite în laboratoare şi atacarea companiilor farmaceutice sau a abatoarelor. Ei atribuie animalelor aceleaşi drepturi ca şi oamenilor, mişcările violente fiind organizate preponderent în Marea Britanie. 51
Conceptul de terorism rezidual acoperă fenomenul de încurajare a unor grupări naţionaliste sau extremiste existente în teritoriile ocupate de forţe armate străine. Aceste elemente erau destinate iniţial uzării forţelor de ocupaţie şi perpetuării unui război de gherilă. Odată cu retragerea armatelor de ocupaţie şi încetarea războiului, aceste forţe de gherilă urmau a fi dezafectate. Însă, au dovedit o importantă capacitate de autoreglare îndreptându-şi ostilitatea împotriva foştilor sponsori (Franţa, Anglia, Statele Unite). Nu în ultimul rând putem ataca problema violenţei stradale, care, în anumite condiţii de spaţiu, de timp şi ed forţe, pot fi conexate unor acte de terorism. Conferinţele internaţionale privind globalizarea economiei şi finanţelor, întâlniri pe teme ecologice sau ale drepturilor omului, au fost supuse unor presiuni stradale din ce în ce mai accentuate, materializate prin demonstraţii violente şi revolte. Mişcarea antiglobalizare apărută în anii ‘90, a reprezentat matricea de emergenţă a acestor noi forme de violenţă motivată a activiştilor stradali. Summit-urile din domeniile de referinţă ale politicii mondiale reprezintă o platformă preferată pentru mediatizarea ideilor grupărilor şi facţiunilor antiglobalizare. Violenţele stradale sunt rezultatul unei planificări meticuloase şi materializate de agitatori specializaţi şi instructori profesionişti. Proliferarea armelor de distrugere în masă Proliferarea armelor de distrugere în masă, scăparea de sub control a comerţului cu tehnologii duale şi materiale strategice, precum şi mişcarea necontrolată a armamentelor convenţionale reprezintă un alt important factor de risc din mediul internaţional de securitate. Puterea explozivă totală a celor câteva zeci de mii de încărcături atomice existente este estimată a fi de 1-2 milioane de ori mai mare decât cea a bombei aruncate asupra Hiroshimei. Dacă s-ar raporta puterea totală a arsenalelor nucleare la numărul locuitorilor planetei, fiecărui om i-ar reveni, în medie, echivalentul a 15 tone de trotil. Cu toate eforturile internaţionale pentru neproliferarea armelor nucleare, se înregistrează, totuşi, un proces periculos de difuzie a acestora spre tot mai multe ţări, proces care, probabil, se va amplifica în următorii ani. Un factor de creştere a acestei difuzii este costul relativ redus al noilor tehnologii nucleare. Un motiv serios de îngrijorare este acumularea periculoasă de material fisionabil utilizabil în scopuri militare. Cantitatea de uraniu, produsă în lume după cel de-al doilea război mondial, care poate fi întrebuinţată în sens distructiv, este de câteva mii de tone, iar cea de 52
plutoniu este de ordinul sutelor de tone, în condiţiile în care un proiectil nuclear de artilerie, cu puterea echivalentă de o kilotonă de trotil (TNT), necesită doar 75 de grame de material fisionabil. Această acumulare, asociată cu gravele deficienţe în depozitarea, mânuirea şi evidenţa materialelor fisionabile, deficienţe manifestate îndeosebi în fosta Uniune Sovietică, dar nu numai, a alimentat o serie de fluxuri ilegale de astfel de materiale, un trafic “subteran”, practicat pe scară tot mai largă. Aceste date dau o semnificaţie aparte atenţionării făcute recent de către directorul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, care preciza în ianuarie 2004 că "pericolul unui război nuclear nu a fost niciodată atât de mare"70. În mediul internaţional sunt prezente, cu tendinţe de amplificare şi acutizare, riscuri non-militare, atipice, neconvenţionale, care creează tipuri complexe de provocări la adresa securităţii naţionale şi mondiale. Proliferarea armelor de distrugere şi a tehnologiilor aferente este o problemă internaţională şi reprezintă cea mai puternică sfidare care - prin escaladare şi globalizare - poate afecta pe termen lung ori chiar ireversibil, atât statele, cât şi comunitatea internaţională. Principalele direcţii de cercetare în materie sunt, pe scurt, următoarele: (1) Utilizarea armelor de distrugere în masă în conflictele regionale face să crească posibilitatea ca o criză să se întindă dincolo de limitele acelei regiuni. (2) Structurile crimei organizate şi-au propus şi desfăşoară trafic ilegal cu materiale fisionabile, tehnologii şi microcomponente pentru bombele atomice. (3) Anumite grupuri îşi pot procura arme de distrugere în masă în scop de şantaj. (4) Ameninţarea cu sabotarea complexelor nucleare chimice şi biologice este, de asemenea, foarte periculoasă din punct de vedere al contaminării radioactive şi chimice. (5) Problema deşeurilor radioactive, chimice şi biologice a devenit o problemă globală afectând interesele tuturor statelor lumii. (6) Controlul vastului arsenal al fostei Uniuni Sovietice este nesigur, mărind astfel riscul ca tehnologii, componente sau chiar specialişti să fie transferate în state proliferatoare. Confluenţa în zona ţării noastre a intereselor de furnizare, respectiv de achiziţionare a materialelor, substanţelor şi tehnologiilor necesare statelor proliferante, precum şi existenţa unor capacităţi şi resurse umane în domeniu, creează pericolul ca, în anumite circumstanţe şi conjuncturi 70
„Gardianul”, 27 ianuarie 2004.
53
politice, să se inducă percepţia că România fie nu este capabilă să controleze, prevină şi să stopeze fenomenul proliferării, fie este implicată în sprijinirea unor state care dezvoltă programe de arme nucleare, chimice şi biologice. În contextul regimurilor internaţionale de neproliferare a armelor şi a sistemului naţional de control al exporturilor şi importurilor produselor şi tehnologiilor cu dublă utilizare, România a luat măsuri pentru prevenirea transferului neautorizat al unor astfel de bunuri către statele supuse restricţiilor internaţionale (prin controlul transferului de informaţii electronice între firmele supuse verificării, analiza documentelor, a produselor şi tehnologiilor, consultarea de specialişti şi alte asemenea activităţi). Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină Menţinerea subdezvoltării în lume şi accentuarea unor dezechilibre economice este, de asemenea, un factor de risc la adresa securităţii oricărei naţiuni. În ciuda unor mari realizări economice ale omenirii din ultimele decenii (creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii, a venitului mediu pe locuitor, scăderea ponderii populaţiei sărace), numărul celor săraci, în cifre absolute, a crescut71. Subdezvoltarea rămâne, deci, un flagel caracteristic pentru numeroase ţări şi popoare, iar contradicţia dintre statele bogate şi cele sărace (Nord-Sud), ori între cele sărace (Sud-Sud), devine una din dominantele registrului marilor tensiuni internaţionale. Cincimea cea mai bogată a populaţiei se bucură de 83% din venitul mondial, în timp ce cincimea cea mai săracă utilizează doar 1,5% din acesta72. Cele mai bogate 225 de familii din lume dispun de o avere egală cu venitul anual al celei mai sărace jumătăţi a populaţiei globului, iar averea deţinută de primii trei din cei mai bogaţi oameni din lume depăşeşte produsul economic anual însumat realizat de cele mai sărace 48 de ţări. Aceasta în timp ce un miliard de persoane subzistă cu mai puţin de un dolar pe zi, 1,2 miliarde nu au acces la apă potabilă, 1,6 miliarde sunt analfabeţi, iar 2 miliarde nu beneficiază de electricitate73. 71
Département de l’informations des Nations Unies, ECOSOC, DPI/1736/POV (www.un.org/french/ecosocdev/geninfo/poverty/dpi1736f.htm, 27.12.2000). 72 Pauvreté et développement. Persistance des déséquilibres à l’echelle mondiale, Rapports sur les développement humain 1992-1995, Département de l’informations des Nations Unies, DPI/1779/POV (www.un.org/french/ecosocdev/ geninfo/ poverty/dpi1779f. htm, 24.12.2000). 73 Lester R. Brown şi Cristofer Flavin, O nouă economie pentru un secol nou, în “Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1999„ , Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 38, 39.
54
O sursă majoră de insecuritate o reprezintă explozia demografică. Statisticile în legătură cu acest domeniu sunt îngrijorătoare. Conform datelor furnizate de Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, numărul locuitorilor Pământului, de circa 6 miliarde, s-a dublat din 1960 şi continuă să crească cu 78 de milioane (aproape cât populaţia Germaniei) anual 74. Ţările în curs de dezvoltare contribuie cu 95 la sută la creşterea populaţiei, în timp ce aceasta s-a încetinit sau s-a oprit în Europa, America de Nord şi Japonia75. Numărul actual al emigranţilor internaţionali este estimat în prezent la 175 de milioane, însemnând 3 procente din populaţia lumii76. Potrivit profesorului Viorel Roman, în viitor, dinamica demografică va duce la catastrofe sau conflicte necunoscute în trecut ca amploare; explozia demografică şi viitoarele migraţii vor constitui elemente fundamentale ale noii ordini mondiale, indiferent cum va arăta ea în viitorul nu prea îndepărtat77. În ceea ce priveşte România, procesul de îmbătrânire demografică, instalat la noi în urmă cu 30 de ani, continuă să progreseze, cauza principală fiind scăderea pe termen lung a natalităţii, ceea ce determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, creşterea ponderii bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Începând din 1992, numărul morţilor este mai mare decât al noilor născuţi, ceea ce înseamnă că populaţia ţării este în scădere (rata sporului natural este negativă). Conform prognozelor Centrului de Cercetări Demografice din Bucureşti, populaţia României va continua să scadă până în 2025 cu 2–2,5 milioane de oameni, iar îmbătrânirea demografică se va accentua sistematic. Consecinţă firească a exploziei demografice şi a subdezvoltării, criza alimentară mondială se adânceşte în continuare. Suprafeţele cultivate sunt în scădere, iar producţia anuală de îngrăşăminte stagnează şi ea, ca urmare a atingerii nivelului de saturare. Suprafaţa totală irigată a început să se plafoneze, întrucât râurile şi apele freatice încep să fie neîndestulătoare. Producţia de peşte oceanic, deşi cererea pentru această resursă s-a amplificat numai în ultima jumătate de secol de patru ori, stagnează deja la un nivel care nu mai poate fi depăşit. Experţii Fondului Mondial pentru Natură avertizează că populaţia mondială consumă cu aproximativ 20% mai mult decât permite capacitatea de refacere a resurselor naturale ale globului 78. 74
Etat de la population mondiale 1999. 6 milliards. L’heure du choix, FNUAP, Fonds des Nations Unies pour la population, 1999, p.1. 75 Ibidem. 76 Brunson McLinley, Declaraţie la a 37-a Sesiune a Comisiei privind populaţia şi dezvoltarea spre un management mai eficient al mişcării oamenilor, New York, Martie 2004 (www.iom.int/en/PDF_Files/Other/DG _CPD _230 32004.pdf). 77 Prof dr. Viorel Roman, Religiile – surse de conflict, în “Situaţia statelor într-o lume în curs de mondializare„, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 82-83. 78 “Ziua”, 23 octombrie 2004, p. 16.
55
“Cheltuim capitalul natural mai repede decât se poate acesta regenera”, declara Claude Martin, directorul general al prestigioasei organizaţii amintite. Cercetători de la institute prestigioase de profil din SUA atrag atenţia că insuficienţa surselor de apă şi distribuţia inegală a acesteia are şansele să devină o sursă majoră de conflict. O ameninţare majoră la adresa securităţii naţiunilor este reprezentată şi de modificările climaterice, în sensul accentuării procesului general de încălzire, cauzat de emisiile de gaze care amplifică efectul de seră. Într-un raport prezentat în 20 octombrie 200479, la Londra, Andrew Simms, directorul Fundaţiei pentru o Economie Nouă din Marea Britanie, atrăgea atenţia asupra faptului că “încălzirea globală se află la originea inundaţiilor, secetei şi furtunilor din ce în ce mai distrugătoare, care pun în pericol vieţi umane şi economiile unor ţări”. În demersurile sale, fundaţia este sprijinită de un cerc larg de organisme şi personalităţi, printre care Greenpeace, Fondul Mondial pentru Natură, Grupul Interguvernamental pentru schimbări climatice, dar şi de către arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu80. Potrivit documentului, foametea nu va putea fi eradicată pînă în 2015, dacă nu se vor lua măsuri în vederea inversării procesului de încălzire globală a planetei. Sursa citată solicită o evaluare a costului de adaptare a tehnologiei ţărilor sărace la standardele de protecţie a mediului şi limitarea, până în 2050, a emisiilor de gaze de seră în procent de 60 – 80% din nivelul anului 1990. dar pentru asta este nevoie de angajarea politică a tuturor ţărilor şi de programe adecvate din partea organismelor internaţionale. Ca un exemplu asupra celor expuse mai sus, autorităţile oraşului italian Milano au anunţat, conform unui studiu al experţilor în sănătate, că o zi în această “modernă citadelă” echivalează 15 ţigări fumate81. Agresiunile informatice Un factor de risc la adresa securităţii globale îl constituie acţiunile care afectează securitatea sistemelor informatice din diverse locuri de concentrare a datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes naţional sau internaţional. În acest sens, pot fi amintite: accesul neautorizat al unor grupuri de interese străine la bazele de date din calculatoarele diverselor instituţii, decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje; penetrarea 79
“Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20. Luptător activ, pacifist, împotriva apartheidului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1984. 81 “Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20. 80
56
băncilor de date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor ce lucrează în astfel de sisteme; accesarea sistemelor informatice care vizează derularea unor operaţiuni comerciale ori financiar-bancare; inducerea unor disfuncţii serioase în reţelele de calculatoare ale instituţiilor publice, inclusiv prin realizarea şi difuzarea unor „viruşi informatici" etc. La acestea se adaugă luarea unor măsuri insuficiente de protecţie contrainformativă la diverse niveluri decizionale; neajunsurile în pregătirea contrainformativă a unor factori de decizie; carenţele organizatorice şi de înzestrare umană şi materială a instituţiilor statului care au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; lipsa de reacţie eficientă a factoriilor de decizie în urma informărilor, sesizărilor şi atenţionărilor realizate de serviciile de informaţii în legătură cu pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale etc. Principalele probleme legate de infracţionalitatea informatică ce se încearcă a fi rezolvate prin intermediul legislaţiei în cadrul Uniunii Europene sau la nivelul statelor membre sunt82: (1) Infracţiuni care aduc atingere vieţii personale; (2) Infracţiuni legate de conţinut; (3) Infracţiuni economice, acces neautorizat, sabotaj; (4) Infracţiuni ce aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală. Nesesizarea complexităţii şi multitudinii factorilor de risc din mediul internaţional poate conduce la elaborarea şi fundamentarea unor politici şi strategii simpliste de securitate, limitate la efecte evidente şi imediate, dar niciodată adecvate unei securităţi durabile, construită prin acţiuni conjugate de tip preventiv în planuri multiple. Agresiunile informaţionale Omenirea s-a confruntat de-a lungul istoriei sale cu războaie sângeroase, finalizate cu mari pierderi materiale, umane şi culturale. În situaţiile în care conflictul se prelungea în timp, distrugerile se amplificau şi practic nu mai existau învingători. Secolul XX însă, a marcat, prin cele două războaie mondiale, atingerea unei relative uniformizări în domeniul arsenalelor militare convenţionale, sub aspectul performanţelor tehnice. Situaţia a determinat o intensă activitate de cercetare în scopul producerii unui nou tip de armament, cel de distrugere în masă. Folosirea bombei atomice de către SUA împotriva Japoniei la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, a demonstrat lumii întregi că un nou conflict mondial în care rivalii posedă 82
Vezi pe larg în Ioan BIDU, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii transfrontaliere, Editura ANI, Bucureşti, 2004.
57
şi folosesc o astfel de armă înseamnă sfârşitul omenirii. Puterile nucleare au înţeles că declanşarea unui conflict în care vor folosi aceste arme de distrugere în masă împotriva unui alt stat care posedă acelaşi tip de armament va determina propria distrugere. Acesta a fost motivul pentru care, în perioada războiului rece, cele două mari blocuri militare, având ca protagonişti principali SUA şi URSS, s-au mulţumit doar cu o confruntare ideologică. Democraţia statelor vest-europene şi a SUA, experienţa şi sindromul Vietnam al americanilor, vocea din ce în ce mai puternică a diverselor organizaţii care militau pentru pace, dorinţa propriilor alegători de a-şi consolida securitatea personală, mişcările protestatare la adresa războiului şi politica organizaţiilor internaţionale precum ONU, cu o legislaţie complexă şi un număr din ce în ce mai mare de membri, au determinat centrele de decizie mondiale să-şi reconsidere poziţia faţă de agresiunea armată. Modalitate de a-şi atinge scopurile pe cale nonviolentă, capabilă să eludeze norme prin imposibilitatea cuantificării şi încadrării juridice, agresiunea informaţională devine, astfel, soluţia prin care pentru a cuceri trebuie să destabilizezi centrele de decizie ţintă (adverse), aparţinând statelor vizate, iar pentru a conduce, de principiu, trebuie să faci în aşa fel ca instituţiile acestora să depindă financiar-economic de propriile tale decizii. În ultimă instanţă, o soluţie "nonviolentă" la o confruntare dură. Numeroşi specialişti care au analizat şi au interpretat asemenea acţiuni au demonstrat că multe dintre ele decurg din obiective abil mascate, prin care se urmăreşte obţinerea unor avantaje realizabile până mai ieri, doar prin forţa armelor. Deci suntem, în continuare, în sfera intereselor care se realizează din ce în ce mai mult prin folosirea altor modalităţi decât agresiunea armată. Noile tendinţe sunt abil mascate de concepţii care încearcă să le justifice public. Se susţine că un stat democratic nu mai luptă împotriva cuiva sau a unei ideologii, ci pentru valori. Dar cum a apărut agresiunea informaţională? Ştirea, noutatea, informaţia a fost în mod direct sau indirect gestionată, prelucrată, folosită intenţionat sau fără voie de-a lungul evoluţiei formelor de organizare socială de către om, în ajutorul şi împotriva acestuia. Retoric: când este minciună şi când este adevăr? Societatea modernă este de neconceput fără un circuit informaţional bine organizat, informaţia devenind cea mai scumpă şi râvnită "marfă" în peisajul social. Modul în care aceasta este percepută, analizată, exploatată coroborat cu secvenţa temporală, poate dezvolta sau distruge astăzi naţiuni. Drept pentru care, informaţia intrată în posesia centrelor de decizie politico-militară, economico-fmanciară, poate deveni cea mai 58
temută armă de factură nonconvenţională, în speţă agresiunea informaţională. Agresiunea informaţională este cea care are ca ţintă procesorii de informaţie, urmărind controlarea sau anihilarea lor. La acest început de secol, factorii decizionali la nivel planetar au înţeles că cei care stăpânesc şi gestionează conform propriilor interese informaţia, conduc în realitate lumea. Au înţeles că războiul convenţional constituie în situaţii limită doar o alternativă mult prea costisitoare. Cine a reuşit să gestioneze informaţia, să o prelucreze şi mai ales să o utilizeze la momentul oportun, a învins sau a clădit imperii. Trecutul, dar şi prezentul contemporan conţine exemple multiple despre istoria conflictelor de orice tip. Date despre nivelul de pregătire, dotare, stare de spirit, posibilităţi de acţiune, resurse, concepţia desfăşurării unor acţiuni ulterioare au fost "vânate" de actorii participanţi. În acelaşi timp, s-au difuzat intenţionat informaţii false care să determine adoptarea unor hotărâri pripite, acţiuni incoerente şi fără consecvenţă, stare de spirit negativă, derută generalizată şi, în final, pierderea disputei. Transmiterea intenţionată a unor date eronate pentru a determina în poziţia adversarului reacţii de derută, subestimarea forţelor proprii şi supraevaluarea inamicului83, a constituit actul de naştere al agresiunii informaţionale. O alta etapă distinctă în evoluţia formelor de agresiune informaţională însoţeşte procesele de acumulare tehnologică ale societăţii moderne. Volumul informaţional cunoaşte o creştere semnificativă impunând un sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare şi extragere la timp a informaţiilor necesare. Mass-media reuşeşte în scurt timp să determine apariţia unui monopol asupra informaţiei curente, a modului în care aceasta este supusă atenţiei publice şi mai ales îşi precizează dincolo de obiectivele declarate, o poziţie "subterană" care poate declanşa cele mai devastatoare conflicte. Atât primul, dar mai ales cel de-al doilea război mondial, sunt conflicte armate majore încadrate în această etapă, pe timpul cărora s-a recurs la o agresiune informaţională susţinută, mult mai bine cizelată, vizând cu precădere dezinformarea populaţiei civile asupra acţiunilor militare desfăşurate şi mai ales a situaţiei reale existente pe teatrul de operaţiuni. Acţiunile de informare realizate prin infiltrarea unor agenţi în structurile de decizie ale adversarului, cât şi inducerea dezinformării aceleeaşi structuri, au cunoscut o mare diversitate şi au reuşit să determine rezultate semnificative . 83
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, 1976, p. 31.
59
A treia etapă s-a delimitat prin apariţia maşinii de calcul, evoluţia tehnologiei informaţionale şi constituirea bazelor de date, reprezentând un răspuns la necesitatea de prelucrare şi stocare a unui volum imens de informaţii. Putem vorbi deja de un sistem informaţional complex, în care folosirea informaţiei este de neconceput fără utilizarea reţelelor electronice de calcul a căror viteză în prelucrarea datelor şi volumul de stocare al acestora caracterizează societatea informaţională de astăzi. În concluzie, agresiunea informaţională “produce schimbări majore în funcţionarea sistemului politic, în organizarea socială, în mecanismul economic şi financiar, în sistemul de norme şi valori naţionale, în starea de spirit, comportamentul şi atitudinile populaţiei, prin dezorientarea individuală şi colectivă, slăbirea instituţiilor de autoritate şi a altor forţe”84. Nu se poate interveni uşor împotriva unui agresor care pentru populaţie rămâne invizibil. Promovarea acestui mod de rezolvare a intereselor presupune multă subtilitate şi abilitate, întrucât măsurile şi acţiunile derulate de către centrele de decizie au caracter subversiv.
VULNERABILITĂŢI, AMENINŢĂRI ŞI FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI
Factorii de risc la adresa securităţii naţionale trebuie căutaţi atât în interiorul sau exteriorul ţării, cât şi în planuri diferite (social sau natural, material ori spiritual, politic, economic, militar, informaţional, ecologic etc.). O definiţie interesantă în legătură cu această problematică o dă Simion Boncu: „Riscul la adresa securităţii naţionale implică prezenţa unor factori activi sau potenţiali care pot afecta securitatea unui stat. Ameninţarea vizând securitatea naţională implică atât existenţa factorilor de risc, detectată prin perceperea unor indicii specifice, cât şi conturarea voinţei politice de a pune în acţiune mijloacele respective pentru a leza securitatea altui stat”85. România nu este şi nu se va afla în viitorul apropiat în faţa vreunei ameninţări majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale. Se poate estima că, în perioada actuală, riscurile la adresa securităţii sunt 84
Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press, Bucureşti, 1995, p. 81. 85 Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press., 1995, p.75.
60
preponderent de natură nemilitară, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar, social şi ecologic. Perpetuarea şi conjugarea unor vulnerabilităţi existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea ţării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecţionale, care impun modalităţi de prevenire şi de acţiuni adecvate şi flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi pot crea instabilitate şi pot conduce la transformarea în riscuri la adresa securităţii. Pe acest fundal, responsabilitatea fundamentală şi mult sporită a statului este de a gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de natură strict internă, care influenţează în mod inevitabil şi poziţionarea României în mediul internaţional de securitate. Prin atenţia acordată acestor factori interni, România poate, pe de o parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regională şi internaţională şi, pe de altă parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică şi socială, susţinută şi durabilă, într-o resursă considerabilă şi specifică pentru securitatea propriu-zisă a ţării. Factori de risc externi În rândul acestui tip de factori de risc la adresa securităţii naţionale proveniţi din zona adiacentă, documentele programatice ale securităţii naţionale, precum şi unele studii în domeniu menţionează, printre altele: posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului şi a dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă; proliferarea şi dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de materiale radioactive şi strategice; proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor şi materialelor nucleare aferente, a armamentelor şi mijloacelor letale neconvenţionale; migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive de refugiaţi; decalajele între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României; limitarea accesului statului român la unele resurse şi oportunităţi regionale importante pentru realizarea intereselor naţionale; acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român în promovarea valorilor democratice; subdezvoltarea; explozia demografică; criza energetică şi de materii prime; criza alimentară; insuficienţa resurselor de apă; modificările climatice; catastrofele ecologice; dezastrele de naturi diferite ş.a.
61
Deşi la prima vedere ar pare o vulnerabilitate internă, transformarea României într-un paradis off-shore este o simbioză a riscului extern asupra vulnerabilităţilor proprii. Emil Duca, consultant fiscal la Ziarul Financiar, argumentează că România poate deveni un paradis fiscal datorită următoarelor caracteristici: (1) dispune de o impozitare redusă a profiturilor (5%) din surse externe; (2) dispune de un cadru special pentru societăţile holding; (3) există posibilitatea de a înfiinţa societăţi off-shore pentru investiţii sau valorificare copyright86. Este o problemă de securitate naţională asupra căreia trebuie să se reflecteze intens. Serviciile de informaţii ale statului atrag atenţia asupra faptului că, pe teritoriul României, în următorii ani, se vor consolida structurile active ale unor organizaţii teroriste străine, care vor antrena, pe lângă ameninţările reprezentate de scopurile acestora, şi riscurile induse de activităţi adiacente sau asociate cum ar fi: migraţia ilegală, traficul de droguri, de arme şi muniţii, de substanţe sau tehnologii supuse controlului internaţional, contrabanda etc. Serviciile respective estimează că cele mai active nuclee constituite pe teritoriul ţării noastre de către organizaţii teroriste străine care vor genera pericole, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale vor continua să fie organizaţiile de esenţă fundamentalist-islamică („Hezbollah”, „Hamas”, „Fraţii Musulmani”, „Partidul Eliberării Islamice”) şi alte grupări care vor acţiona pentru: crearea şi consolidarea unor structuri de acoperire economică, culturală, profesională sau religioasă, menite să camufleze şi să faciliteze preocupările care depăşesc cadrul legal; influenţarea opiniei publice în vederea legitimării cauzei şi acţiunii lor; dezvoltarea de structuri informative proprii; stabilirea potenţialelor ţinte ale unor atentate teroriste; realizarea de depozite clandestine de armament, muniţii şi exploziv, în vederea folosirii lor în acţiuni de tip terorist ş.a. Riscuri şi vulnerabilităţi interne Schimbările de natură politică, economică şi socială care au avut loc pe scena internaţională, în principal sud-est europeană, după 1989, au fost însoţite de amplificarea şi diversificarea factorilor de risc intern la adresa securităţii şi siguranţei naţionale. Ca rezultat al acestor transformări, şi România a trebuit să se adapteze noului mediu de securitate radical schimbat şi să elaboreze şi implementeze politici şi strategii de securitate care să corespundă noului context geopolitic. Mai mult, evenimentele de la 11 septembrie 2001 au determinat o nouă redefinire a contextului de securitate 86
“BUSINESS magazin”, nr. 3 / 2004, p. 38.
62
şi, implicit, a priorităţilor privind politica de securitate şi siguranţă naţională, pentru a include terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă ca ameninţări globale ce necesită o abordare conjugată a întregii comunităţi internaţionale. Astfel, la nivel intern, Strategia de Securitate Naţională a României, adoptată la 18 decembrie 2001 prevede că obiectivele majore ale politicii privind siguranţa naţională au în vedere prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi a celei publice şi a infrastructurii de interes strategic. Potrivit acestui document, se consideră că principalele riscuri şi vulnerabilităţi interne la adresa securităţii naţionale sunt „nemilitare”, fiind menţionate aici cele de natură economică, financiară, socială şi de mediu. Admiţând că, la nivel intern, situaţia actuală de securitate a României este „caracterizată de numeroase vulnerabilităţi în aproape toate sferele mediului economic şi social”, ca rezultat direct al presiunilor cumulative exercitate, de-a lungul timpului, de o multitudine de factori – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari sau de altă natură –, Strategia de Securitate Naţională propune o evaluare adecvată a acestor vulnerabilităţi, astfel încât „răspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie în concordanţă cu realitatea şi, în acelaşi timp, permanent subordonate intereselor fundamentale ale ţării”. Acelaşi document subliniază că „principalele probleme de securitate ale României sunt cele de natură economică”, respectiv: menţinerea problemelor economice, financiare şi sociale generate de tranziţia prelungită şi de întârzierea finalizării reformelor structurale; nivelul crescut de corupţie şi managementul defectuos al resurselor publice, care pot duce la adâncirea inegalităţilor sociale şi la proliferarea economiei subterane; răspunsul ineficient al instituţiilor statutului la probleme precum criminalitatea economică şi tulburarea ordinii publice şi siguranţei cetăţenilor, ceea ce poate genera scăderea coeziunii şi solidarităţii sociale şi a standardelor de viaţă ale cetăţenilor; menţinerea unor surse potenţiale de conflict care pot duce la încetinirea sau stoparea proceselor şi activităţilor economice curente, ca şi starea de spirit a populaţiei. Fără a fi explicit menţionate în Strategia de Securitate Naţională, la aceste riscuri de natură economică pot fi adăugate: pierderea controlului statului asupra unor sectoare, domenii sau obiective economice strategice, precum şi pierderea unor importante pieţe externe şi interne de desfacere pentru produsele şi serviciile româneşti; activităţile ilicite caracteristice economiei subterane susţinute cu procedee proprii crimei organizate; spionajul economic în dauna României; coruptibilitatea unor persoane care, 63
prin nivelul şi natura funcţiei în societate pot avea, prin acţiunea sau inacţiunea lor, o influenţă profund negativă în gestionarea resurselor naţionale; blocarea sau perturbarea gravă a infrastructurii esenţiale pentru economia naţională (sistemul energetic, de transport şi telecomunicaţii, financiar-valutar ş.a.); falimentarea unor sectoare economice strategice etc. Strâns legate de riscurile de natură economică, sursele de insecuritate de natură socială, manifestate în principal prin agravarea stării de sărăcie a unei mari părţi a populaţiei, menţinerea şi adâncirea decalajelor sociale între cetăţenii ţării, discriminările de orice natură, blocarea accesului unei părţi a populaţiei la serviciile sociale de bază etc., pot avea efecte dramatice în planul stabilităţii interne. În domeniul politic, cum democraţia şi statul de drept sunt considerate “resurse importante ale mediului intern de securitate„, prezervarea acestor caracteristici, a stabilităţii politice, a pluralismului politic şi a respectului pentru drepturile omului şi cetăţeanului sunt vitale pentru asigurarea securităţii naţionale. În acest sens, scăderea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului ca rezultat al indolenţei şi birocraţiei excesive a aparatului administrativ este văzută ca un important factor de risc la adresa securităţii naţionale, alături de incapacitatea acestor instituţii de a lua măsuri eficiente pentru dezvoltarea echitabilă a tuturor regiunilor ţării şi pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în vederea integrării în structurile euro-atlantice de securitate. În domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale, sursele de insecuritate sunt multiple şi complexe, dintre acestea putând fi enumerate: crima organizată, traficul ilegal de droguri, de arme şi muniţii, de persoane etc., şi, în general, criminalitatea transfrontalieră, indiferent de forma de manifestare; existenţa unor tensiuni sociale grave din diverse cauze (politice, economice, etnice, religioase etc.); confruntările între diferite grupuri sociale, actele de violenţă produse în cadrul unor adunări sau manifestări publice care pot degenera în revolte de mare amploare ce pun în pericol statul de drept. În domeniul siguranţei naţionale, posibile surse de insecuritate pot fi: spionajul împotriva României; racolarea sau influenţarea de către servicii străine de informaţii a unor demnitari români sau persoane care pot aduce prejudicii grave intereselor naţionale fundamentale; penetrarea de către unele servicii de spionaj străine a structurilor ce compun sistemul naţional de securitate ori a structurilor în cadrul cărora se elaborează decizii sau propuneri importante pentru evoluţiile economice, social-politice, de apărare, ordine publică, de siguranţă naţională etc. ale României; acţiunile unor cercuri externe sau interne pentru tensionarea climatului de convieţuire 64
a comunităţilor etnice cu populaţia majoritară, promovarea în plan extern sau intern a unor idei şi imagini negative asupra României. În domeniul juridic, sursele se insecuritate se pot manifesta prin cadrul normativ prea permisiv sau excesiv de strict; corupţia şi traficul de influenţă în cazurile soluţionării juridice a diferitelor cauze; hotărâri şi soluţionări judecătoreşti în contradicţie flagrantă cu spiritul şi textul legii, precum şi cu realitatea ş.a.. Strategia de Securitate Naţională face referire expresă la nerespectarea regulilor de protecţie a informaţiilor clasificate, acţiunile care afectează securitatea sistemelor informaţionale din diverse locaţii de concentrare a datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes naţional, putând fi sintetizate după cum urmează: accesul neautorizat al unor grupuri de interese străine la bazele de date din calculatoarele diverselor instituţii, decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje; penetrarea băncilor de date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor ce lucrează în astfel de sisteme; accesarea sistemelor informatice care vizează derularea unor operaţiuni comerciale ori financiar-bancare. La acestea se pot adăuga: luarea unor măsuri insuficiente de protecţie contrainformativă la diverse niveluri decizionale; neajunsurile în pregătirea contrainformativă a unor factori de decizie; carenţele organizatorice şi de înzestrare umană şi materială a instituţiilor statului care au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; lipsa de reacţie eficientă a factoriilor de decizie în urma informărilor, sesizărilor şi atenţionărilor realizate de serviciile de informaţii în legătură cu pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale etc. În domeniul sanitar, sursele de insecuritate sunt numeroase, fiind generate şi alimentate în principal de condiţiile socio-economice precare ale unei mari părţi a populaţiei ţării (nivel scăzut de trai, condiţii grele de muncă, stres, alimentaţie deficitară). Astfel, diverse boli şi epidemii precum tuberculoza, HIV/SIDA, bolile cardiovasculare etc., sunt destul de răspândite în România, numărul bolnavilor crescând continuu. De asemenea, consumul excesiv de alcool, ţigări şi, în ultimii ani, de droguri, manifestat mai ales în rândul tinerilor, reprezintă un pericol real la adresa securităţii interne. Dacă până acum câţiva ani România era doar ţară de tranzit pentru drogurile traficate ilegal din Asia şi Africa spre Europa Occidentală, acum aceasta prezintă şi caracteristicile unei ţări consumatoare. În ceea ce priveşte domeniul demografic, în România, procesul de îmbătrânire demografică continuă să progreseze, cauza principală fiind scăderea pe termen lung a natalităţii şi creşterea ratei mortalităţii, ceea ce determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, respectiv creşterea ponderii bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Dacă în urmă cu 50 de ani 65
ponderea bătrânilor (consideraţi de la 60 de ani în sus) era de 7% în populaţia totală, azi această pondere depăşeşte 18%, în timp ce populaţia tânără reprezintă mai puţin de 20%, faţă de o treime din populaţie, cât era în urmă cu câteva decenii. Tot în domeniul demografic un important factor de risc este şi migraţia populaţiei, în principal a tinerilor şi specialiştilor din diverse sfere de activitate, fenomen care nu numai că duce la scăderea populaţiei şi modificarea structurii acesteia, dar afectează şi potenţialul de dezvoltare a societăţii româneşti. Strategia sus-amintită mai menţionează, ca surse interne de insecuritate, nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor întreprinderi industriale, ceea ce poate duce la generarea unor dezastre ecologice, catastrofe naturale şi degradarea mediului. Astfel, se impune cu necesitate reevaluarea politicii de protecţie a mediului din perspectiva vulnerabilităţii unor zone cu risc ecologic. În domeniul tehnologic, este amintită menţinerea unui nivel scăzut al tehnologiei informaţionale şi blocarea dezvoltării acesteia la standardele cerute de dinamica globalizării. La toate aceste surse de insecuritate se mai pot adăuga şi altele, spre exemplu cele din domeniul culturii şi educaţiei, manifestate prin lipsa de respect faţă de valorile culturale tradiţionale şi promovarea unor subculturi precum şi a unor valori contrare intereselor naţionale, lipsa unui sistem educaţional adaptat cerinţelor societăţii contemporane etc. Măsuri de prevenire şi contracarare a ameninţărilor şi factorilor de risc la adresa securităţii naţionale a României În contextul transformării mediului internaţional de securitate, în primul rând prin apariţia şi multiplicarea noilor tipuri de riscuri şi ameninţări, România a acordat o atenţie sporită asigurării securităţii naţionale prin identificarea şi dezvoltarea unor mijloace şi instrumente coerente de combatere şi contracarare a acestora. În acest sens, se au în vedere două dimensiuni majore: pe de o parte, intensificarea cooperării la nivel intern între instituţiile cu atribuţiuni în domeniu, precum şi dezvoltarea unor căi de acţiune specifice, iar, pe de altă parte, cooperarea permanentă cu structurile şi instituţiile internaţionale specializate în sensul eficientizării eforturilor de combatere a unui spectru larg de riscuri şi ameninţări. Există o strânsă conexiune între cele două dimensiuni- internă şi externăiar o strategie coerentă pentru contracararea ameninţărilor la adresa securităţii depinde de buna funcţionare a acesteia. Iniţierea şi coordonarea 66
acţiunilor naţionale în domeniul securităţii se bazează pe un ansamblu de legi şi documente fundamentale care formulează, în mod clar, principalele căi şi mijloace de acţiune în acest domeniu: Constituţia României, Strategia de Securitate Naţională, Strategia Militară, Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale etc. Sistemul legislativ românesc este racordat la imperativul apărării intereselor naţionale şi la asigurarea securităţii în toate dimensiunile sale. Noile riscuri apărute la adresa securităţii şi a valorilor societăţii româneşti determină schimbări în structura şi modul de funcţionare a principalelor instituţii cu atribuţiuni în domeniu87 care trebuie să fie capabile să răspundă noilor provocări şi ameninţări. Ca răspuns la ameninţările la adresa securităţii naţionale este necesară folosirea unitară şi coerentă a tuturor capacităţilor pentru îndeplinirea obiectivelor naţionale de securitate. Modalităţile de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale sunt stabilite în funcţie de interesele ţării, de resurse, de evoluţia proceselor economice şi politico-militare, precum şi de potenţialii factori de risc. România a iniţiat o serie de măsuri şi acţiuni specifice, de combatere a diferitelor tipuri de riscuri şi ameninţări, în special în domeniile: politica externă, economico-financiar, social, siguranţa naţională, ordine publică şi apărare naţională. În domeniul politicii externe, pot fi identificate o serie de modalităţi de acţiune şi căi de diminuare a vulnerabilităţilor şi creşterii gradului de securitate naţională: • participarea responsabilă la activităţile şi procesele decizionale ale Alianţei Nord-Atlantice precum şi la misiunile internaţionale sub egida NATO având ca scop combaterea terorismului şi proliferarea armelor de distrugere în masă • dezvoltarea de relaţii privilegiate cu ţările UE, precum şi a Parteneriatului Strategic cu SUA • participarea României la procesul de realizare a Identităţii Europene de Securitate şi Apărare • susţinerea dimensiunii pan-europene a OSCE, ca forum de dialog în domeniul securităţii şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict
87
Conform Doctrinei naţionale a informaţiilor pentru securitate (p.12) Sistemul securităţii naţionale este format din: servicii de informaţii interne, externe şi militare; servicii de securitate; structuri departamentale de informaţii şi protecţie. Desigur trebuie să aducem în discuţie şi Sistemul naţional de securitate definit anterior.
67
• susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi la alte acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel regional şi global • respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul neproliferării şi controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice şi de tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă • promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, ca şi în Caucazul de Sud şi întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre • dezvoltarea unor parteneriate bi- şi trilaterale cu statele din regiune, iniţierea şi participarea la proiecte de cooperare subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor. Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-finaciare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi sprijinirea procesului democratic intern. În domeniul economico-financiar, principalele modalităţi de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale, prin diminuarea vulnerabilităţilor şi reducerea riscurilor şi ameninţărilor inerente perioadei de tranziţie, sunt următoarele: • asigurarea stabilităţii funcţionale a economiei naţionale • asigurarea resurselor financiare pentru consolidarea sistemelor de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională • realizarea unui sistem economico-financiar modern fundamentat pe o economie de piaţă, construită pe baza principiilor eficienţei, justiţiei şi solidarităţii sociale • susţinerea iniţiativei private prin perfecţionarea cadrului economicofinanciar, legislativ şi instituţional • accelerarea procesului de armonizare legislativă în domeniul financiar şi de implementare a standardelor europene • corelarea politicilor economice naţionale cu procesul realizării uniunii economice şi monetare europene • dezvoltarea capacităţilor de cercetare şi producţie în domeniul militar • realizarea măsurilor pentru stabilizarea macroeconomică, accelerarea reformelor structurale în economie, lărgirea şi consolidarea sectorului
68
privat, atragerea investiţiilor străine şi sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii • armonizarea legislaţiei economico-financiare şi a politicilor fiscale cu legislaţia europeană şi cerinţele normelor şi directivelor Uniunii Europene, în perspectiva aderării României la acest organism • conectarea României la marile axe de transport continentale şi transcontinentale şi crearea infrastructurilor informaţionale • dezvoltarea cooperării economice internaţionale, prin forme noi, mai active şi stimulative de comerţ exterior. În ceea ce priveşte domeniul social, se pune accent pe realizarea unor modalităţi de stimulare a solidarităţii naţionale şi a responsabilităţii civice. Acţiunile promovate în acest domeniu au în vedere: • promovarea dialogului şi coeziunii sociale prin implicarea statului, ca factor de echilibru, în contracararea efectelor negative ale procesului de tranziţie şi evoluţiilor economiei de piaţă • reforma sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului de finanţare a protecţiei sociale • descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de muncă • ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE, diminuarea şomajului şi asigurarea unei protecţii sociale reale a şomerilor, inclusiv prin atragerea şi implicarea acestora în activităţi de utilitate publică, desfăşurate în perioada disponibilizării • instituirea unei politici salariale corespunzătoare performanţelor şi importanţei domeniului • perfecţionarea sistemului de asistenţă socială • dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului intercultural. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice, prin măsurile adoptate, se are în vedere asigurarea capacităţii analitice şi operaţionale a serviciilor de informaţii. Acestea vor acţiona pentru anticiparea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel, încât, împreună cu celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi promovarea intereselor naţionale ale ţării. Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice vizează, cu prioritate, prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice. Principalele modalităţi în acest sens sunt:
69
• asigurarea controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice • dezvoltarea şi perfecţionarea modalităţilor de cunoaştere şi contracarare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, evaluarea complexă a dinamicii acestora • informarea promptă şi corectă a factorilor de decizie ai statului, instituirea unui sistem eficient de gestionare, valorificare şi protejare a informaţiilor secrete în condiţiile respectării dreptului la informare a cetăţenilor • instituţionalizarea unor forme de cooperare permanentă între structurile care contribuie la realizarea siguranţei naţionale şi ordinii publice • consolidarea lanţului instituţional de acţiune (Poliţie, Servicii de Informaţii, Minister Public, Justiţie) şi intensificarea activităţilor desfăşurate de acestea împotriva corupţiei şi crimei organizate • cooperarea internaţională în domeniul combaterii criminalităţii transfrontaliere • sporirea securităţii frontaliere prin cooperarea poliţiei de frontieră cu organele vamale, precum şi utilizarea unei evidenţe computerizate şi a supravegherii prin satelit • consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii din România şi cele din statele membre ale NATO şi UE • cooperarea cu serviciile de informaţii ale altor state, în cadrul relaţiilor bi- şi multilaterale ale României, în scopul sporirii securităţii proprii şi a celei internaţionale. În ceea ce priveşte domeniul apărării naţionale, armata română se află într-un proces de redefinire, redimensionare şi restructurare care are ca scop final crearea unei armate de dimensiuni mici, mobile, capabilă să desfăşoare o gamă largă de misiuni. Ca membru NATO, România va trebui să dispună de o armată modernă şi bine instruită, care să poată desfăşura, alături de ceilalţi aliaţi, acţiuni vizând reglementarea diferendelor internaţionale, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă. Principalele măsuri vizate, în domeniul apărării naţionale, în ceea ce priveşte combaterea riscurilor şi ameninţărilor, sunt: • întărirea capacităţii de descurajare, prin realizarea şi menţinerea unei forţe militare moderne şi credibile, dotată cu tehnică şi echipament militar modern şi deservită de personal profesionalizat, cu o pregătire adecvată;
70
• constituirea în cadrul forţelor armate a instrumentelor operaţionale moderne, capabile să permită României să ia parte activ, ca membru cu drepturi depline, la eforturile Alianţei Nord-Atlantice şi ale organismelor internaţionale care vizează reglementarea diferendelor internaţionale, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă, precum şi participarea la operaţiunui militare multinaţionale în sprijinul păcii, la întărirea încrederii şi stabilităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, la acţiuni cu caracter umanitar şi alte activităţi militare; • constituirea şi consolidarea capacităţilor necesare pentru îndeplinirea performantă a obligaţiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului şi de asistenţă umanitară, la nivel subregional şi regional; • accelerarea realizării programelor prioritare de interoperabilitate cu structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice îndeosebi în domeniile pregătirii personalului, instruirii trupelor, sistemelor C4I (comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii), managementului şi apărării spaţiului aerian, logistic şi infrastructurii; • menţinerea la un nivel corespunzător a unei capacităţi de intervenţie în caz de urgenţă civilă; • îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate, pe linia schimbului operativ de informaţii, vizând potenţialii factori de risc la adresa securităţii şi stabilităţii interne. Agravarea ameninţării teroriste, mai ales după 11 septembrie 2001, şi declanşarea campaniei internaţionale de luptă împotriva terorismului şi armelor de distrugere în masă, au impus, cu necesitate, crearea unor mecanisme şi a unor structuri naţionale cu atribuţiuni specifice în acest sens. Pe 5 aprilie 2002, a fost adoptată Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului care îşi propune ca obiective majore: • identificarea, monitorizarea şi evaluarea constantă a tuturor riscurilor şi ameninţărilor respectiv a vulnerabilităţilor la adresa securităţii naţionale care pot contribui la apariţia şi dezvoltarea terorismului; • protejarea teritoriului naţional, al populaţiei şi a obiectivelor româneşti din interior şi exterior de activităţile asociate terorismului;
71
• prevenirea implicării cetăţenilor români şi rezidenţilor străini din România în activităţi subsumate terorismului internaţional; • participarea la eforturile internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului terorist, prin: contribuţii active la iniţiativele bi-şi multilaterale, acţiuni politico-diplomatice, reglementări şi instrumente normative, mecanisme internaţionale de cooperare interinstituţională menite să prevină apariţia, dezvoltarea şi manifestarea fenomenului terorist; transpunerea în cadru normativ a obligaţiilor asumate de statul român; schimb de informaţii şi participarea cu forţe armate specializate la operaţiuni militare multinaţionale sub mandat ONU, destinate prevenirii şi combaterii terorismului. În vederea implementării obiectivelor din strategie, a fost constituit Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului, coordonat, la nivel strategic, de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, iar, la nivel tehnic/operaţional, de către Serviciul Român de Informaţii, care a constituit Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă. Principalele misiuni pentru prevenirea terorismului sunt: (1) activităţi informativ-operative, derulate în interiorul şi exteriorul teritoriului naţional; (2) activităţi împotriva fluxulurilor de alimentare cu resurse umane, financiare, logistice şi informaţionale a organizaţiilor teroriste; (3) activităţi de pază, protecţie şi alte forme speciale de descurajare pentru asigurarea securităţii principalelor categorii de factori umani şi de obiective autohtone şi străine de pe teritoriul naţional, precum şi a principalelor obiective româneşti din străinătate, potenţial vizate de acţiuni teroriste; (4) activităţi de pregătire a intervenţiei în urgenţe civile generate de acţiuni teroriste cu diverse mijloace specifice, în vederea limitării/combaterii efectelor acestora; (5) activităţi destinate optimizării continue a cadrului legislativ privind acţiunile teroriste. Misiunile privind combaterea terorismului se realizează prin: activităţi de sancţionare preliminară sau, după caz, post factum, a preocupărilor şi faptelor subsumate terorismului; intervenţia antiteroristă nemijlocită, în cazurile în care sunt iminente, se derulează ori au avut loc acţiuni teroriste;
72
participarea la operaţiuni de prevenire şi combatere, prin cooperare internaţională, a terorismului pe diverse spaţii.
STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român să îşi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă pentru a-şi spori capabilitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României. Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18 decembrie 2001, privind adoptarea Strategiei de securitate naţională a României reprezintă documentul fundamental care: (1) defineşte interesele naţionale de securitate; (2) precizează obiectivele care conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese; (3) evaluează mediul internaţional de securitate; (4) identifică factorii de risc din mediul intern şi internaţional; (5) stabileşte direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale. Nu este vorba de o schimbare a strategiei de securitate, ci de adaptarea ei la conjunctura politică a momentului. Strategia de securitate naţională este unul dintre acele elemente care trebuie să fie continuu adaptat condiţiilor de moment şi de perspectivă. Reactualizarea strategiei de securitate a României a ţinut seama de realizarea unei concordanţe între obiectivele propriei sale dezvoltări democratice şi cele ale stabilităţii şi securităţii europene. Reactualizarea nu a presupus o modificare de fond a principiilor de bază care au funcţionat până în toamna anului 2001, ci o nouă evaluare în lumina principalelor evenimente semnificative pentru modelarea unei noi arhitecturi de securitate europeană şi globală.
73
Strategia de securitate naţională a României este un document ale cărui caracteristici generale pot fi formulate, după cum urmează: • este expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi orientare a acţiunilor din întregul sistem al securităţii naţinale; • are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele predictibile – în momentul de faţă – care influenţează realizarea obiectivelor de securitate naţională a României; • măsurile vizează evitarea paralelismelor şi concurenţei (neloiale) între instituţii de securitate, legalitatea acţiunilor forţelor militare, ierarhizarea riscurilor de securitate şi găsirea resurselor pentru activităţi în domeniul securităţii88; • porneşte de la ideea că securitatea naţională trebuie să garanteze un viitor corespunzător pentru fiecare cetăţean al României89; • este rezultatul unor dezbateri complexe, în document fiind incluse observaţii ce au venit din partea principalelor partide politice parlamentare, a unor lideri ai societăţii civile şi organizaţii neguvernamentale, care pe parcursul câtorva luni au avut ocazia să-şi exprime punctele de vedere; • are un caracter reprezentativ şi echilibrat, în care sunt prezente şi tradiţia şi modernitatea. Este aşadar o strategie românească, elaborată integral de specialişti români90; • este suficient de general pentru a reprezenta o declaraţie politică de interes naţional, construită astfel încât să poată fi însuşită de toate forţele politice din România; • proiectează securitatea României ca un sistem dinamic şi complex, în care cheia de boltă o constituie definirea intereselor naţionale plecând de la realităţile prezentului, pe un termen cât mai îndelungat; • deschiderea şi perspectiva pe termen lung plasează acest document deasupra intereselor politice de moment; • spiritul acestei strategii susţine, orientează şi acoperă politicile generale de dezvoltare a României pentru următoarele decenii; • este un document prin care ţara noastră îşi adecvează obiectivele strategice la sfidările lumii de mâine, nu prin izolare şi respingere, ci prin deschidere, prin dialog şi afirmarea hotărâtă a identităţii naţionale91. 88
„Ziua”, 19 iunie 1999, p.3. „Evenimentul zilei”, nr. 1870, 20 august 1998, p.3. 90 „Preşedinţia României”, Buletin informativ, număr special, iunie, 1999. 91 „Ziua”, 23 iunie 1999, p.9. 89
74
Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de Securitate Naţională a României defineşte prezenta reglementare ca fiind „documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional, Strategia constituind astfel expresia politică de referinţă a atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu. Pentru a fundamenta, în mod unitar şi coerent, acţiunile sectoriale şi reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale României, Strategia sintetizează obiective, precizează definiţii şi corelează direcţii de acţiune pentru toate componentele implicate în asigurarea securităţii ţării. O asemenea structură a Strategiei de securitate a fost stabilită în Legea privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine: (1) Definirea intereselor naţionale de securitate; (2) Precizarea obiectivelor care conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese; (3) Evaluarea mediului internaţional de securitate; (4) Identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional; (5) Direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale a României. Elaborată, aşadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale legii în materie, prezenta Strategie de securitate asigură, în mod necesar, continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă, de către documentele similare precedente, a problematicii securităţii statului român. S-a valorificat, astfel, experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se, totodată, şi coerenţa necesară cu programele specifice, adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. În acelaşi timp, actuala Strategie de securitate este profund marcată de actualitate, de realităţile din societatea românească şi din lume, ca şi de perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi internaţionale. În acest sens, noutatea Strategiei de securitate naţională o reprezintă deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare a conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi diversităţii aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu. Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea Strategiei au condus la concluzia că o asemenea abordare novatoare a problematicii securităţii este o chestiune şi de necesitate, şi de posibilitate. Sub aspectul necesităţii unei noi abordări, se constată că dinamica fenomenelor din realitatea economică şi socială a ţării, ca şi mutaţiile, adesea neaşteptate, care se produc în lume impun Strategiei proprii de securitate 75
cerinţa unei mai mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor acestor fenomene şi mutaţii, astfel încât răspunsurile şi reacţiile sistemului naţional de securitate să fie, întotdeauna, adecvate realităţilor şi, totodată, în permanenţă, subordonate intereselor fundamentale ale ţării. Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată, încă, de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, ca şi ale mediului natural de existenţă a societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli - politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, ca şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale. Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale - în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cea mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor, căruia statul român i se asociază fără nici o ezitare. Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei crizelor şi conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii multidirecţionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi complementaritate atât în spaţiul intern, cât şi în cel internaţional. Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor dimensiunilor - politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică - ale stării de securitate naţională. Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele, oarecum, tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele ţării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii ale statului - potrivit prerogativelor constituţionale ale fiecăreia92. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează 92
Strategia de securitate naţională a României, loc. cit.
76
acest domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale - care reprezintă instrumentul prin care se operaţionalizează Strategia de securitate - să fie atrase structuri civice, neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la formarea şi echilibrul mediului intern - economic, social, civil şi militar. Această concepţie se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securităţii, în creşterea gradului de cooperare instituţională şi de coordonare a eforturilor în direcţia solidarizării sociale şi naţionale. În acest fel, comunitatea românească, în ansamblul ei, şi toţi cetăţenii ţării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a beneficia de protecţie pe multiple planuri, dar vor căpăta, deopotrivă, posibilitatea şi obligaţia de a participa la asigurarea acesteia. Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii, precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-şi spori capacitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta interesele României.
77
INSTITUŢII NAŢIONALE DE SECURITATE. COMUNITATEA INFORMATIVĂ A ROMÂNIEI
78
ROLUL ŞI LOCUL SERVICIILOR DE INFORMAŢII ÎN STRUCTURILE INSTITUŢIILOR STATALE Pentru a fixa locul şi a stabili rolul serviciilor de informaţii în ansamblul structurilor statale se cuvine să reamintim definiţia instituţiei statale, momentul apariţiei statului în societate, tipurile de stat, perspectivele de evoluţie. Statul este conceput ca o instituţie suprastructurală a societăţii, fiind considerat de majoritatea teoreticienilor ca un instrument de organizare politică, economică şi administrativă a societăţii, a cărui menire este de a asigura funcţionalitatea sistemului social global. Acesta reglementează relaţiile interumane, integrarea indivizilor în sistemul social, economic, cultural şi religios, asigură respectarea permanentă a legilor şi normelor morale, politice şi de altă natură. Din punct de vedere istoric, statul apare odată cu scindarea societăţii în grupuri sociale cu interese deosebite, chiar contradictorii şi cu poziţii diferite faţă de sistemul de proprietate şi producţie. Proprietarii sau posesorii de mijloace de producţie au constituit o pătură socială privilegiată, şi, de aici, şi-au asumat rolul de organizatori şi conducători ai societăţii. Pentru aşi consolida şi conserva această poziţie, pe parcursul evoluţiei istorice, şi-au creat un aparat birocratic: armată, justiţie, închisori, diverse instituţii administrative, printre care şi serviciile de informaţii. Evoluţia istorică de până acum dovedeşte că statul nu s-a situat niciodată deasupra societăţii şi nu a ajuns la imparţialitate totală faţă de grupurile sociale, acest deziderat rămânând permanent la un nivel ideal. Indiferent de tipurile de stat care s-au succedat până acum, disputa concurenţială între grupurile sociale nu a fost estompată, dimpotrivă a evoluat spre forme complexe, determinate de aceeaşi dorinţă de menţinere şi conservare a puterii politico-economice.
79
Principalelor tipuri statale li s-au asociat diverse variante de exercitare a puterii, specifice formei de guvernare, esenţei regimului politic sau sistemului economic. În epoca modernă, forma de stat a avut în vedere modul de organizare a exercitării puterii, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere. Forma de guvernământ a fost monarhie sau republică, cu tipurile lor variate monarhie constituţională sau absolutistă, republică democratică sau autoritară. Tot în epoca modernă a apărut şi principiul separării puterilor în stat: legislativă (parlamentul), executivă (guvernul) şi judecătorească (justiţia). Toate la un loc formează sistemul unitar al organelor de stat care, de regulă, sunt însoţite de instituţii cu sarcini coercitive şi de apărare: poliţia, procuratura, armata, serviciile secrete de informaţii etc. Pentru a înţelege rolul şi locul serviciilor de informaţii în cadrul structurilor instituţiilor statale, trebuie să ne referim şi la deosebirile între statul de drept şi statul totalitar. Experienţa istorică dezvăluie următoarele caracteristici ale statului totalitar: suprimarea, limitarea sau restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a manifestărilor de voinţă, acţiune independentă şi liberă; abolirea principiului separării puterilor în stat şi exagerarea ponderii politicului în viaţa socială; eliminarea totală a pluralismului politic şi instituirea rolului conducător al partidului unic, care deţine dreptul de decizie asupra problemelor de stat şi iniţiativă legislativă; eliminarea controlului social asupra centrului de putere93. În regimurile totalitare, serviciile de informaţii şi securitate au fost utilizate ca instrumente cu rol preponderent de represiune, ceea ce se înţelege prin sintagma “poliţie-politică”94 . Cu toate acestea, experienţa istorică dovedeşte, la o analiză riguroasă şi obiectivă, că au fost şi structuri ale serviciilor secrete de informaţii şi securitate care au avut un rol pozitiv, cu precădere compartimentele de contraspionaj, anititerorism, apărarea secretului de stat, contrainformaţii militare etc. Statul de drept poate fi definit ca fiind forma de organizare modernă (în sens semantic, nu istoric) ce asigură supremaţia legii în viaţa societăţii, având ca rol fundamental protecţia omului, a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane. Din această definiţie sumară rezultă cu claritate că statul de drept impune tuturor cetăţenilor respectarea legii, indiferent de 93
Vezi pe larg la lt. col. Constantin Ciobanu, Trecerea de la statul totalitar la statul de drept - latură esenţială a procesului revoluţionar în România, în: “Patrie şi Onoare” (P.O.), nr.1/1992, p.13. 94 O analiza substanţiala a ceea ce înseamnă ”poliţie-politică” a fost realizată de Dimitrie Mântulescu, doctor în drept, avocat, fost şef al Serviciului de Informaţii din Direcţia Generala a Poliţiei, în lucrarea Poliţie politică şi poliţie de siguranţă de stat, Bucureşti, 1937, passim.
80
concepţiile lor politice, de poziţia economică pe care o deţin în societate, de apartenenţa sau nonapartenenţa la formaţiunea sau partidul de guvernământ, de confesiunea religioasă etc. Asigurarea supremaţiei legii impune factorilor care participă la adoptarea actelor normative să asigure compatibilitatea acestora cu Constituţia şi prevederile tratatelor internaţionale95. În statele democratice, organizate după principiile statului de drept, serviciile de informaţii au fost orientate cu preponderenţă pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricăror fapte şi fenomene ce puteau aduce atingere siguranţei statului, sau valorilor fundamentale înscrise în Constituţie. Evoluţia istorică a statului şi instituţiilor sale, inclusiv a statului de drept, mai demonstrează că serviciile de informaţii au manifestat tendinţa de a se izola faţă de conducerea şi controlul exercitate de factorii responsabili, îndepărtarea de problemele privind drepturile omului sau declinarea răspunderii în ce priveşte comiterea unor abuzuri faţă de cetăţeni. De aici a rezultat necesitatea controlului asupra activităţii serviciilor de informaţii. Activitatea secretă de informaţii parte a organizării sociale moderne În concepţia unor autori, activitatea secretă de informaţii constituie “alt tărâm” al realităţii social-istorice96, rămase prea puţin cunoscută marelui public. Am putea spune că este firesc să fie aşa, pentru că orice activitate secretă este mărginită doar la un cerc restrâns de iniţiaţi şi mărginită de măsuri de protecţie. De aici şi dificultatea pentru publiciştii sau comentatorii neiniţiaţi de a reuşi să dezvăluie mecanismul de funcţionare al serviciilor secrete de informaţii. Deşi au o tradiţie atât de bogată, spionajul şi contraspionajul s-au instituţionalizat abia în epoca modernă, prin apariţia unor structuri a căror activitate este reglementată de lege. În acest sens, Philip Kinghley se exprimă categoric: Spionajul ca profesie a apărut o dată cu omul, dar abia în ultima jumătate de veac a devenit una din componentele fundamentale ale activităţii statelor, el interesează şi determină (adesea deformează) pulsul opiniei publice, el antrenează experienţa a mii de specialişti străluciţi, necesită cheltuieli extraordinare; el a devenit atât de important şi de necesar, încât nici chiar cele mai sărace state nu-şi îngăduie să se dispenseze de veritabilele armate de agenţi secreţi...97. 95 96
Lt. col. Constantin Ciobanu, op. cit. , p. 14-16. Dan Zamfirescu, loc. cit., p. VII - VIII.
81
Un alt teoretician, Constantin Fitz Gibbon a exprimat raţiunea sporirii până la excrescenţă a rolului informaţiilor şi contrainformaţiilor în epoca modernă: În nici unul dintre veacurile anterioare nu s-a adeverit atât de categoric cum că cunoaşterea înseamnă putere, iar vremea noastră este dominată categoric de căutarea puterii98. Alţi autori şi-au exprimat temerea că serviciile de informaţii, prin prestigiul câştigat şi prin influenţa pe care o exercită în luarea deciziilor fundamentale, pot deveni periculoase. În zilele noastre activitatea secretă de informaţii a devenit una din industriile cele mai mari, şi atât de puternică, încât, practic, în orice moment este capabilă să scape de sub control99. Istoricul român Gheorghe Buzatu, reflectând asupra experienţei celui de al doilea război mondial şi a perioadei ce a urmat, făcea următoarele aprecieri asupra activităţii de informaţii: Cel de al doilea război mondial a ilustrat de o manieră categorică rolul spionajului în desfăşurarea istorică, iar încleştările din întreaga epocă postbelică i-au «consolidat poziţia», întratât că poziţia sa în derularea marilor evenimente şi a vieţii cotidiene, în consumarea cazurilor vedetă ale lumii politico-diplomatice, militare, ştiinţifice sau culturale a intrat în domeniul faptului obişnuit100. Dar nu numai istoricii şi teoreticienii au simţit nevoia de a-şi spune opiniile în legătură cu activitatea serviciilor de informaţii în societatea modernă, ci chiar unii străluciţi practicieni. Astfel, fostul director general al CIA (Central Intelligence Agency - principalul serviciu de spionaj al SUA), Allan Dulles, spunea despre serviciul de informaţii că este un element vital în această eră modernă101. Avem şi noi românii două figuri legendare, a căror voci trebuie ascultate, şi de ce nu, actualizate, întrucât au sesizat şi au exprimat înaintea altora ceea ce era esenţial în activitatea serviciilor secrete de informaţii. Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al armatei române în perioada 1924-1940, spunea că menirea instituţiei pe care o conducea era de a oferi “informaţii reci şi reale”, pentru a preveni orice eventualitate de surprindere şi de a alarma la timp ca celelalte foruri de răspundere din stat prevenite şi în deplină cunoştinţă de cauză - să avizeze la cele mai eficiente mijloace şi să aducă aportul lor salvator faţă de eventualităţile ce se întrevăd102. La rândul lui, Eugen Cristescu, directorul general al Serviciului Special de Informaţii român, în perioada 1940-1944, spunea că: Serviciile 97
Phillip Knightley, The second Oldest Profession Spies and Spying in the Twentieth Century, N.Y. Penguin Books, 1988, p. 3. 98 Constantin Fitz Gibbon, Secret Intelligence in the Twentieth Century, London, 1976, p. 334. 99 Gh. Buzatu, Razboiul mondial al spionilor, (1936 - 1989), Iaşi, 1991, p. 2. 100 Ibidem. 101 Allan Dulles, Arta informaţiilor, (The craft of Intelligence), traducere pentru uz intern, p. 12.
82
de informaţii sunt organe odioase în opinia publică, dar absolut necesare în viaţa tuturor statelor, unde ele au existat, există şi vor mai exista totdeauna. Acelaşi autor mai sublinia un aspect de interes pentru doctrina activităţii de informaţii: Obligativitatea cea mai importantă a unui serviciu de informaţii stă în opera de prevenire103. Procedând la o analiză „rece“ asupra realităţilor societăţii româneşti, întrun moment de grea cumpănă pentru ţară - februarie 1938 - acelaşi Mihail Moruzov a consemnat, poate nu numai pentru factorul de decizie - Regele Carol al II-lea -, ci îndrăznim să spunem pentru posteritate: „Să se concentreze toate forţele vii ale acestui stat, ca tocmai acolo unde duşmanul cel mai înverşunat caută să sădească şi să exploateze ura în conştiinţele cetăţeneşti, să se ia măsuri neîntârziate ca atât cultul, instrucţia, cât şi aparatul administrativ să-şi îndeplinească datoria în mod cât mai conştiincios; rezultatul ar fi ca prin aceste măsuri, minciuna, ura şi calomnia s-ar zdrobi de zidul format de aceşti buni fii ai ţării...; iar Înaltul guvern, la rândul său, ţinut în curent continuu de acest aparat [serviciul secret - n.n.], în deplină cunoştinţă asupra realităţilor, în toate domeniile, să poată aviza la timp şi sever asupra tuturor acestor fapte, ca astfel să se poată realiza o operă naţională de consolidare temeinică, având la bază dreptatea şi sancţiuni pentru toţi“104. Desigur că exemplele pot continua. Va trebui să ne oprim aici, întrucât opiniile formulate deopotrivă de teoreticieni şi de practicanţi sunt suficiente pentru a desprinde concluzia că serviciile de informaţii constituie un produs al civilizaţiei moderne, iar prin instituţionalizare au jucat un rol de prim ordin în viaţa statelor. În ciuda faptului că opinia publică le-a perceput ca pe ceva “odios”, nimeni până acum nu şi-a permis să se lipsească de ele, şi aceasta pentru că, în general, conaţionalii le acordă girul, simţindu-se mai în siguranţă şi mai protejaţi. Problema poate fi abordată şi prin perspectiva istorică. Privind în ansamblu epocile modernă şi contemporană, putem distinge cu uşurinţă o succesiune de regimuri politice, fiecăruia fiindu-i caracteristic un anumit tip de stat (absolutist, democratic, autoritar, militar, dictatorial etc.). Ca urmare, se poate spune că experienţa istorică demonstrează că un regim politic îşi creează încă de la apariţia sa (prin forme paşnice sau violente), acele structuri statale, din care fac parte şi serviciile secrete de informaţii, de care are absolută nevoie pentru a-şi apăra şi promova interesele, sau a le face cât 102
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Marele Stat Major, fond 948, dosar 149, vezi studiul întocmit la 5 ianuarie1939 de către Serviciul Secret de Informaţii al M. St. M. , f. 14. 103 Vezi Cristian Troncotă, op. cit., p. 164. 104 Apud Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Editura I.N.I., p. 16.
83
mai viabile, eventual credibile, în opinia publică. Serviciile de informaţii la rândul lor, nu pot fi nici mai rele, dar nici mai bune, decât regimul politic care le-a conceput, instituţionalizat şi modelat pe parcurs. Există deci o strânsă concordanţă între esenţa statului, şi ca urmare a sistemului politic de guvernare, şi funcţiile ce sunt conferite structurilor secrete de informaţii. Astfel de instituţii capătă cu timpul chipul şi asemănarea regimurilor politice pe care le deservesc. Ele se modelează din mers, adică evoluează şi suferă modificări în paralel cu transformările regimului politic - al factorilor de putere - în slujba cărora îşi circumscriu întreaga activitate. Obiectivul fundamental al activităţii serviciilor de informaţii, aşa după cum demonstrează din plin istoria modernă şi contemporană, îl constituie: apărarea valorilor supreme ale unui stat integritatea teritorială, suveranitatea naţională, independenţa politică, indivizibilitatea statală. Tot epocile modernă şi contemporană sunt acelea care au evidenţiat necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, valori supreme înscrise în constituţiile naţionale şi preluate ca principii ale dreptului internaţional. Prin urmare, activitatea serviciilor secrete de informaţii a fost canalizată şi pentru apărarea acestor drepturi câştigate uneori după lungi aşteptări sau conflicte sângeroase. Secolul XX a fost denumit în diverse feluri: “Secolul vitezei”, “Secolul violenţei”, “Secolul marilor războaie”, “Secolul celor mai spectaculoase transformări” etc. Mai presus de orice, însă, toţi comentatorii fenomenelor social-politice ale veacului sunt de acord că acest secol este cel puţin în ultimele decenii, secolul exploziei informaţionale absolute, astfel încât la începutul anilor '80 s-a confirmat că în societatea actuală resursa strategică este informaţia105. Acest lucru înseamnă că serviciile de informaţii care culeg, verifică, stochează şi valorifică informaţii din domeniul apărării şi siguranţei statului, au rol strategic la fel de important ca şi resursele economice, umane, culturale şi politico-militare. Deci, sintagmele cunoaştere-informaţie, putere-informaţii, constituie cheia existenţei civilizaţiei contemporane. Activitatea de informaţii constituie, prin urmare, o parte a organizării sociale moderne. Pe cât este de necesară, activitatea de informaţii este cel puţin în aceeaşi măsură supusă criticilor şi contestărilor. Aceasta, chiar şi în ţările în care se bucură de mare respect. Critica şi contestarea activităţii serviciilor secrete este determinată, în special, de imposibilitatea practicării de către acestea a 105
Apud col. Aurel I. Rogojan, Elemente de teoria generala a activităţii informativ-operative, Partea I, vol. 1, fasc. 1, p. 33.
84
unei suficiente transparenţe. O transparenţă satisfăcătoare cu privire la activitatea secretă de informaţii nu este niciodată posibilă, fiindcă raţiunea de a fi a organismelor care o desfăşoară, este secretul. Abdicarea de la principiul secretului anulează activitatea oricărui serviciu de informaţii. Rolul informaţiilor în fundamentarea deciziilor Scopul spionajului, după cum rezultă din demersul istoric, este acela de a aduna, evalua şi analiza informaţiile obţinute clandestin, ori sub false aparenţe, de la o organizaţie, instituţie sau guvern, pentru a le transmite altcuiva, de obicei ostil. Culegerea de informaţii de siguranţă naţională, în general, se materializează şi finalizează prin informarea factorilor de decizie ai puterilor statului cărora pe această cale li se pun la dispoziţie elementele necesare fundamentării strategiilor şi tacticilor de organizare şi conducere socială, de securitate, apărare şi siguranţă naţională. Mai trebuie precizat că activitatea de informare nu este un scop în sine. Cunoaşterea, dacă nu este însoţită de acţiune, sau dacă nu determină acţiunea preventivă de reacţie, este lipsită practic de însemnătate. Ca urmare, informaţia determină acţiunea, iar între informaţie şi acţiune intervine decizia. Buna cunoaştere a unor fapte, situaţii, evenimente, fenomene, ce afectează siguranţa naţională a unui stat, poate fi realizată prin obţinerea unor informaţii veridice, care trebuie semnalate factorilor de decizie. Certitudinea că informaţiile sunt utile, îl reprezintă faptul că se reflectă în măsurile luate pentru prevenirea şi contracararea producerii unor asemenea fapte, ori a consecinţelor lor negative. De aici putem desprinde un raţionament cu valoare de principiu, şi anume că activitatea de culegere şi punere la dispoziţia factorilor de decizie a informaţiilor implică responsabilitate. La rândul ei, responsabilitatea implică libertate şi independenţă în acţiune, ca temei al obiectivităţii şi slujirii adevărului. Pe de altă parte, informaţia înseamnă indiscutabil putere, sau mai precis puterea de a decide. În prezent, mai mult ca oricând, informaţia este o entitate economică ce presupune un cont şi implică riscuri, acestea presupunând, la rândul ei, plata preţului lor. Spre exemplu, în anii '60 se vorbea în SUA despre existenţa a două guverne, unul real şi altul invizibil (adică Agenţia Centrală de Investigaţii - celebra CIA). De aici rezultă că serviciile de informaţii pot fi definite, şi au fost, ca “mâna ascunsă” 106, “motoarele” care stau în spatele evenimentelor de pe tot globul. Ajunşi în 106
Ibidem, p. 28-29.
85
acest punct va trebui să răspundem la întrebarea: câtă putere au în realitate serviciile de informaţii? Experienţa istorică ne oferă următorul răspuns: au atâta putere câtă forţă emană din expresia informaţională a rezultatelor activităţii lor. Expresia informaţională o dă documentul informativ destinat factorilor de putere a lua deciziile. Calitatea acestor documente informative, respectiv a conţinutului acestora, a informaţiilor verificate şi prelucrate, a determinat şi determină aprecierile esenţiale asupra eficienţei oricărui serviciu secret de informaţii. O altă problemă ce trebuie abordată se referă la modalitatea în care este receptată activitatea serviciilor de informaţii de către opinia publică. În perioada postbelică, în SUA a existat o întoarcere remarcabilă de la concepţia că serviciile de informaţii sunt virtual omniprezente şi omnipotente, până la critica exagerată referitoare la eşecuri spectaculoase datorate aceloraşi onorabile servicii de informaţii. Privind din perspectiva ultimilor decenii, se poate spune că serviciile de informaţii nu se află la mare loc de stimă peste tot în lume. Dimpotrivă, există şi opinii potrivit cărora culegerea secretă de informaţii ar fi o „cenuşăreasă” a politicii contemporane. Adevărul este că din partea unor conducători politici se manifestă o anumită ambivalenţă în ceea ce priveşte serviciile secrete: le recunosc utilitatea dar, în pofida acestei recunoaşteri, nu ţin totdeauna seama (uneori chiar deloc) de avertismentele acestora. Asemenea împrejurări au condus, de regulă, la spectaculoase răsturnări de situaţii ce nu de puţine ori au schimbat cursul istoriei. Culegerea secretă de informaţii serveşte unor funcţii vitale în ansamblul exercitării puterii de stat, şi anume în luarea deciziilor. Acest lucru nu înseamnă că activitatea în domeniu a fost întotdeauna apreciată şi valorificată în măsura cuvenită. Au existat nu puţine situaţii când informarea s-a făcut la timp, a fost corectă şi a privit chestiuni esenţiale, de supraveghere a unui stat, dar, cu toate aceste, ea nu a fost finalizată în decizii şi acţiuni utile. Istoria ne oferă şi de data aceasta suficiente exemple. Napoleon I, împăratul francezilor, a accentuat permanent că un spion bine plasat în tabăra inamică era la fel de important ca şi câteva divizii. Cu toate acestea, însă, în unele dintre campaniile lui a dat prea puţină importanţă culegerii de informaţii sau, mai exact spus, valorificării acestora. Frederic cel Mare al Prusiei scrisese cândva: Dacă se cunosc intenţiile inamicului, el poate fi întodeauna înfrânt, chiar şi de o armată inferioară107. Dar, la fel ca şi Napoleon, nu a pus acest lucru în practică. 107
E. Cerneak, op. cit., p. 212 - 213.
86
De asemenea, în ciuda celor peste 80 de avertismente venite pe canale diplomatice şi prin structurile serviciilor secrete sovietice, în intervalul decembrie 1940 - iunie 1941, I.V. Stalin nu a vrut să înţeleagă că Germania este pregătită să declanşeze războiul contra URSS 108. Chiar Hitler, avertizat de serviciile de informaţii germane că URSS dispune de un potenţial economic şi militar imens, a declanşat războiul, cu toate că, imediat după ce a cunoscut forţa şi dotarea tehnică a Armatei Roşii, a fost nevoit să recunoască faptul că “ar fi trebuit să reflecteze de două ori înainte să ia decizia”109. Aceste exemple sunt suficiente pentru a sublinia că, deopotrivă succesul cât şi eşecul valorificării informaţiilor pot conduce la consecinţe neaşteptate, neprevăzute. Au fost şi momente în istorie când serviciile de informaţii au ştiut să înveţe din propriul insucces şi să întoarcă eşecul temporar într-o victorie. Prin insucces în activitatea de informaţii se înţelege fie că nu s-a informat la timp cu ceea ce era necesar, fie nu s-au adus suficiente argumente pentru a convinge factorul de decizie despre consecinţele unor evenimente, fapte ori fenomene. Spre exemplu, bombardarea de către japonezi a flotei americane de la Pearl-Harbour a fost comentată de mulţi în sensul că dacă atacul nu sar fi produs, poporul american n-ar fi acceptat să intre în război110. În schimb, contraamiralul Cloude Black, unul dintre martori, spunea: Japonezii ne-au distrus doar mult armament greu, învechit. Într-un fel ei ne-au făcut un serviciu. Desigur, scopul acestui exemplu trebuie corect înţeles şi exact acceptat. Ne aflăm în faţa unui aspect de politică a valorificării informaţiilor şi a evaluării activităţii serviciilor secrete în cazul unor sincope. Un alt exemplu. Regimul ţarist în Rusia, cu toate că dispunea de cea mai eficientă organizaţie de spionaj din acel timp, “Ohrana”, s-a prăbuşit totuşi în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. La fel şi URSS, care avea un serviciu de informaţii puternic, invidiat de mulţi prin eficienţa sa. Cu toate acestea URSS s-a prăbuşit precum un monstru cu picioarele de lut. Concluzia ce se poate desprinde de aici este că un serviciu de informaţii, oricât ar fi de puternic, nu poate să asigure de la sine menţinerea la putere a unui regim politic ce poartă în sine germenele unor contradicţii sau imobilism ideologic, care în momente de conjunctură pot exploda şi prin urmare pot produce prăbuşirea întregii organizări social-politice a statului. 108
Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Bucureşti, 1995, p. 46-47. Vezi şi Barton Whaley, Codeword Barbarossa, Cambridge, (Mass.), London, 1973, passim. 109 Florin Constantin, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului 1941. O decizie controversata, Bucureşti, 1995, p. 119. 110 Vezi: După Războiul Rece, furtul de tehnologie - obiectivul nr. 1 al serviciilor secrete, în ”P.O.”, nr. 1/1995, p. 138.
87
Dacă structurile statale s-au prăbuşit în urma revoluţiilor paşnice sau violente, organizaţiile serviciilor de informaţii au supravieţuit totuşi, istoria dovedind în astfel de cazuri că ele au reuşit chiar şi rapid să se adapteze la noile realităţi. Din acest punct de vedere, se poate afirma, fără exagerare, că serviciile de informaţii sunt adevărate structuri de rezistenţă ale naţiunii. Forma de stat s-a prăbuşit, dar serviciile de informaţii au reprezentat rezerva care a dus mai departe tradiţia instituţiilor. Totuşi, ce s-a întâmplat în situaţiile de înfrângere sau prăbuşire? Franţa lui Napoleon I dispunea de cea mai puternică armată, la fel ca şi Prusia lui Frederic cel Mare. Germania în timpul lui Hitler dispunea de Wermacht, iar URSS de Armata Roşie. Forţa militară a acestor puteri, fiecare la timpul ei, era dublată de puternice servicii de informaţii. Cu toate acestea au gustat, toate deopotrivă, într-un moment sau altul, din cupa amară a înfrângerii ori prăbuşirii. Deci, servicii de informaţii au existat şi şi-au făcut datoria, dublând prin forţa lor - adică prin veridicitatea informaţiilor - forţa politică şi militară. Mai mult, serviciile de informaţii, respective au beneficiat de profesionişti, unii dintre ei devenind figuri legendare ale spionajului şi contraspionajului, adevăraţi idoli pentru actualii ofiţeri de informaţii. Nu au lipsit nici informaţiile în cantitate şi calitate corespunzătoare. Prin urmare, cauzele înfrângerii trebuiesc căutate în altă parte. De regulă, informaţiile provenite de la serviciile secrete specializate sunt tratate cu multă atenţie şi ca urmare stau la baza fundamentării unor decizii importante în stat. Aceasta deoarece se prezumă aprioric că aceste informaţii corespund într-un grad mai mare realităţii, sunt obţinute prin mijloace şi metode proprii acestora şi sunt verificate minuţios. Depinde şi de profesionalismul analiştilor serviciilor secrete ca să prezinte în mod credibil şi corespunzător informaţiile pentru a fi folosite în actul de decizie. Dacă astfel de informaţii sunt ignorate sau nu li se acordă importanţa cuvenită, pot apare stări de pericol deosebite, cu consecinţe adesea imprevizibile. Pe de altă parte, nu este suficientă doar informaţia “rece şi la obiect” (după cum spunea Moruzov), mai trebuie ca fluxul informaţional să fie însoţit de măsuri preventive corespunzătoare. Rolul serviciilor secrete de informaţii în prezent şi în perspectivă este să apere sistemul democratic de ameninţările reale sau potenţiale, să depisteze şi să încurajeze factorii de stabilitate ori favorizanţi pentru securitatea naţională, să ofere liderilor politici aflaţi în funcţii de decizie informaţii, analize şi evaluări care să-i ajute în actul guvernării democratice. Serviciile
88
secrete nu au şi nu trebuie să aibă nici un rol politic direct. Ele nu trebuie să confunde cunoaşterea regulilor jocului politic cu politica propriu-zisă.
COMPONENTELE ACTIVITĂŢII INFORMATIV-OPERATIVE DE REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE
Cunoaşterea stării de securitate naţională constituie atribuţia principală a activităţii serviciilor de informaţii. Ea se realizează printr-o laboriasă activitate informativ-operativă secretă, proces complex ce implică două laturi fundamentale: activitatea de informaţii şi activitatea de contrainformaţii. În literatura de specialitate prin activitate de informaţii se mai înţelege spionajul, iar prin contrainformaţii, totalitatea măsurilor de protecţie informativă a unor valori. Fiecare latură în parte implică la rândul ei o dimensiune ofensivă şi una defensivă. Prin urmare, fiecare componentă o implică pe cealaltă. Se poate vorbi chiar despre existenţa unui raport de intercondiţionare şi influenţare reciprocă. Dacă activitatea secretă de informaţii este o latură bine determinată ce cunoaşte forme instituţionalizate de realizare prin structuri specializate, iar contraspionajul este parte a sistemului contrainformativ general, în practică fiecare ofiţer operativ desfăşoară permanent şi activitate de informaţii şi de contrainformaţii. Ori de câte ori se culege o informaţie este obligatoriu ca ofiţerul operativ să se asigure că adversarul nu va fi în măsură să cunoască scopul real pentru care s-a cules informaţia. Pentru realizarea acestui obiectiv, ofiţerul operativ îşi ia numeroase măsuri de protecţie. Scopul fundamental al informaţiilor şi contrainformaţiilor este cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul securităţii naţionale. Cât de bine ar fi instituţionalizat, cu un sistem legislativ şi metotologic dintre cele mai moderne ori încadrat cu ofiţeri de certă valoare profesională, binomul informaţii-contrainformaţii are prin finaliate un caracter complex, şi foarte delicat în esenţă. Şi aceasta, întrucât cunoaşterea stării de securitate naţională depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: mediul internaţional de securitate, jocul de interese între marile puteri, politica de securitate, resursele de securitate, sistemul de alianţe politico-militare etc. Extrem de 89
interesantă este, din acest punct de vedere, următoarea precizare făcută de Walter Laquer, un reputat istoric şi analist politic american: „Este o ironie faptul că nici o persoană rezonabilă nu se aşteaptă ca Departamentul Sănătăţii să pună capăt tuturor bolilor sau Departamentul Agriculturii să aprovizioneze cu recolte bune în fiecare an, dar în legătură cu serviciile secrete toţi se aşteaptă să aibe de fiecare dată dreptate. De câte ori serviciul de informaţii este neadecvat informat şi eşuează în a atrage atenţia asupra dezastrelor iminenete cu mult înainte de a se întâmpla sau prezintă evaluări incorecte ale evoluţiilor curente, voci supărate se aud pe cularele puterii, se formează comitete de investigaţie şi reorganizarea birocratică devine cuvântul la ordinea zilei”. Activitatea secretă de informaţii Această activitate, preponderent ofensivă, constă în obţinerea datelor şi informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării factorilor externi de risc ori a ameninţărilor transfrontaliere la adresa securităţii şi siguranţei naţionale. Noţiunea de „culegere secretă de informaţii” a fost şi este folosită des, dar fără a fi precis definită. Ea are mai multe înţelesuri. Pe de o parte, se are în vedere structura organizatorică destinată culegerii informaţiilor şi, pe altă parte, informaţiile colectate111. Finalitatea activităţii de informaţii, şi prin urmare eficienţa ei, depinde în cea mai mare măsură de factorul decizional, politic şi militar. Şi aceasta întrucât activitatea secretă de informaţii nu este singura pe care se fundamentează măsurile iniţiate de factorii decizionali din stat. Spectrul informaţiilor culese în secret priveşte în principal obiectivele prin care se realizează securitatea naţională. Pentru celelalte obiective, factorilor de decizie le parvin informaţii prin multe alte canale. Din această concurenţă informaţională, pentru serviciile secrete de informaţii rezultă o ambivalenţă a factorilor de putere în ceea ce înseamnă aprecierea şi valorificarea rezultatelor activităţii lor. Şansa oricărui serviciu secret de informaţii este de a obţine date şi informaţii care să poată fi evaluate concret. În culegerea secretă de informaţii apar şi greşeli cauzate de: insuficienta informare, carenţe de competenţă, dezinformare, supraestimări sau subevaluări, prejudecăţi etc. Greşelile majore conduc, de regulă, la surprindere, iar surprinderea echivalează cu eşecul unui serviciu de informaţii. În consecinţă, o funcţie importantă a oricărui serviciu de informaţii este de a-şi preveni propriile eşecuri, înlăturând cauzele care conduc la 111
Britanica, Macropeidia, pasim.
90
surprindere. Surprizele pot fi de ordin militar, strategic, politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc. Washington Platt, un reputat teoretician în materie, aminteşte şi despre cauzele surprizelor în activitatea de informaţii, şi anume: interpretările eronate ale analistului; structurile birocratice greoaie ale serviciilor de informaţii; relaţiile problematice ale serviciilor de informaţii cu factorii de decizie; modul în care factorii de decizie ştiu să lucreze cu serviciile sectete112. Alte disfuncţionalităţi în cunoaşterea stării de securitate naţională se pot ivi în condiţiile în care serviciile de informaţii sunt prea aproape sau, dimpotrivă, prea departe de factorii de decizie. De asemenea, având în vedere că serviciile de informaţii sunt, de regulă, organizaţii cu multe ierarhii, există pericolul ca semnalele de alarmă să se piardă sau să fie triate de-a lungul canalelor birocratice. Politica birocratică poate stânjeni activitatea ofiţerului de informaţii eficient. Informaţiile obţinute din timp, dar care nu au ajuns în mod operativ la factorii de decizie politico-militari, în legătură cu tragicele evenimente de la 11 septembrie 2001, de la Washington şi New York, reprezintă poate exemplul cel mai recent, dar şi cel mai edificator. Acelaşi exempu este relevant şi pentru argumentarea teoretică a ceea ce înseamnă eşecul strategic al activităţii de informaţii datorat birocraţiei şi ierarhizării excesive a agenţiilor de informaţii113. Mai mult, supercentralizarea este la fel de periculoasă ca şi descentralizarea. Pentru a-şi conserva imaginea şi credibilitatea în faţa opinie publice interne dar şi internaţionale, serviciile de informaţii, mai ales în situaţii complexe, cum ar fi de exemplu riscul declanşării unor evenimente care pot pune în pericol chiar pacea mondială, caută să prezinte factorilor de decizie evaluări ponderate, echilibrate şi, evident, echidistante chiar dacă nu sunt pe placul puterii ori riscă să intre direct în contradicţie cu intenţiile vădite ale puterii (politica prestabilită). Exemplul cel mai edificator în acest sens îl reprezintă disensiunile între administraţia George W. Bush şi CIA, în problema irakiană114. O astfel de poziţie este normală pentru un serviciu de informaţii, întrcât o instituţie ce este responsabilă cu gestionarea unei astfel de activităţi are absolută nevoie să-şi păstreze, şi chiar să-şi consolideze permanent, credibiliatea în faţa conaţionalilor. Evitarea erorilor strategice a
112
Vezi pe larg Washington Platt, Spionajul strategic, Editura MAI, Bucureşti, 1956, p. 141 – 144. Vezi pe larg Miruna Munteanu, Alte bile negre pentru serviciile secrete americane, În „Dosare ultrasecrete”, 8 iunie 2002, p.1. 114 Eadem, CIA îl contrazice pe Bush, în „Dosare ultrasecrete”, 19 0ctombie 2002, p.4. 113
91
devenit, se pare, o adevărată obsesie pentru cei responsabili de activitatea de informaţii. Activitatea de contrainformaţii Activitatea de contrainformaţii poate fi definită ca un complex de acţiuni şi măsuri preponderent defensive ce vizează prevenirea, dejucarea sau împiedicarea activităţii de informaţii a adversarului. De regulă, o astfel de activitate se realizează prin: protejarea propriilor informaţii secrete, a mijloacelor, metodelor şi procedeelor de obţinere analiză şi valorificare, a procesului de decizie statală împotriva divulgărilor şi a acţiunilor spionajului advers; apărarea instituţiilor, proprietăţilor, activităţilor autorităţilor statului şi a persoanelor oficiale faţă de actele de compromitere, sabotaj sau terorism115. Activitatea de contrainformaţii cuprinde: securitatea obiectivelor apărate; protecţia personalului; contraspionajul şi metodologia informativ-operativă defensivă. Fiecare din aceste componente merită o explicitare în tedaliu. Securitatea obiectivelor apărate constă într-un ansamblu de măsuri de apărare atât materiale cât şi procedurale, precum şi controlul aplicării acestora. Măsurile de securitate materiale sunt cele destinate îndeosebi pazei şi protecţiei fizice a unor persoane şi valori importante, obiective de interes deosebit, decizii politice, secrete de stat, instituţii şi orice alte interese de utilitate publică. În această categorie se înscriu paza şi securitatea obiectivelor, ansamblul acţiunilor antiteroriste, protecţia personalităţilor, dispozitivele tehnico-operative de prevenire a accesului în locuri supuse anumitor interdicţii şi tot ce se poate întreprinde efectiv pentru a se realiza un sistem defensiv curinzător, de adâncime, foarte prompt şi eficient în reacţii. Măsurile contrainformative procedurale sunt cele care derivă din legi, ordine, instrucţiuni, regulamente sau consemne speciale şi care obligă la o anumită conduită bazată pe norme ce au în vedere scopuri defensive de securitate. Prin scopuri defensive de securitate se înţelege tot ceea ce însemană procedură, ca de exemplu: prevederi constituţionale; legi speciale în materia secretului de stat, a antiterorismului, a pazei şi securităţii obiectivelor; regulamente de acces; planuri de apărare şi intervenţie; legende de acoperire; regulamente de ordine interioară cu prevederi expre privind obligaţiile personalului; norme de elaborare, clasificare, evidenţă şi păstrare a documentelor secrete etc. Având în vedere Strategia de Securitate Naţională a României, în categoria măsurilor procedurale ar trebui înclusă şi 115
Britanica, vezi cunterintelligence.
92
pregătirea contrainformativă a populaţiei. Este un segment important ce vizează angajarea efortului naţional pentru realizarea securităţii naţionale pe termen scurt şi mediu.
ELEMENTE DE DOCTRINĂ PRIVIND ACTIVITATEA DE INFORMAŢII PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ Doctrina de informaţii, contrainformaţii şi securitate reprezintă o bază conceptuală atât pentru activitatea instituţiilor autonome specializate cât şi pentru autorităţile statului (executivă, legislativă, judecătorească) sau organizaţiile neguvernamentale reprezentante ale societăţii civile în scopul creării unui sistem unanim acceptat. În plan naţional se are în vedere colaborarea pentru realizarea sisitemului de securitte. Având în vedere că România a devenit membru NATO, începând cu 2 aprilie 2004, elementele de doctrină naţională trebuie racordate la cele similare Aliaţilor. În acest sens, doctrina oferă o bază conceptuală a colaborării sistematice cu serviciile de informaţii ale statelor Aliate pentru a conveni, de comun acord, asupra informaţiilor, valorilor şi resurselor care necesită protecţie, precum şi a standardelor comune de apărare. Aceasta constituie suportul teoretic al securităţii naţionale asigurate în cadrul măsurilor politico-militare comune, realizate prin culegerea şi valorificarea informaţiilor, respectiv informarea guvernelor asupra naturii ameninţărilor şi a mijloacelor de protecţie împotriva acestora. Informaţia pentru securitate naţională Informaţia pentru securitate naţională este un produs analitic, rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare (procesare) a datelor referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol la adresa principiilor şi normelor politico-sociale statornicite prin Constituţie. În actualul mediu geopolitic şi geostrategic, date fiind ameninţările interne, externe şi cele transnaţionale, statul român, prin activităţile de informaţii, contrainformaţii şi securitate, protejează cetăţeanul şi naţiunea, contrinuind la menţinerea stabilităţii interne şi la consolidarea mediului internaţional de securitate.
93
Aceste necesităţi şi interese conferă informaţiei pentru securitate valoare de patrimoniu strategic. Conform Doctrinei naţionale, informaţiile pentru securitate sunt: - de necesitate naţională – care se referă la apărarea valorilor şi realizarea obiectivelor naţionale fundamentale, precum şi la protejarea funcţiilor naţiunii, ca unitate în diversitate, şi a resurselor informaţionale, energetice şi umane; - de interes naţional – care privesc căile de realizare, susţinere şi promovare a intereselor naţionale fundamentale. Informaţiile pentru securitate constituie: - suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale cetăţeanului, societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al fundamentării politicilor şi strategiilor naţionale de securitate; - resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de securitate, pe care se fundamentează toate acţiunile privind apărarea şi promovarea intereselor de securitate ale statului român şi ale aliaţilor săi; - factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă politic asupra posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor necesare prevenirii, contracărării sau înlăturării pericolelor la adresa securităţii naţionale. Activitatea de informaţii pentru securitate Activitatea informativă reprezintă ansamblul operaţiunilor şi acţiunilor desfăşurate de către structuri specializate, legal constituite, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv şi în secret, prin folosirea mijloacelor şi metodelor specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la riscuri de securitate, precum şi în vederea controlului tendinţelor şi evoluţiilor acestora în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz. Activitatea de informaţii pentru securitate reprezintă ansamblul acţiunilor şi operaţiunilor desfăşurate permanent de către componentele sistemului securităţii naţionale, pentru planificarea, căutarea, obţinerea, verificarea, prelucrarea analitică a datelor şi informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţională şi informarea factorilor de decizie, investiţi legal cu competenţă de realizare a securităţii naţionale ori de aplicare a legii. Avtivitatea de informaţii (date culese, procesate şi puse la dispoziţie în scopul de a satisface cererile de informaţii specifice) este reglementată prin norme specifice, emise în baza şi pentru aplicarea legii, se desfăşoară în
94
secret, cu asigurarea protecţiei surselor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor utilizate. Componentele de bază ale activităţii informative sunt: activitatea de informaţii şi activitatea de contrainformaţii. Prin activitatea de informaţii se înţelege ansamblul acţiunilor, operaţiunilor şi procedeelor informativ-operative, prin care se realizează. Conform literaturii de specialitate, prin „intelligence” se înţelege cunoaşterea, organizările şi activităţile care rezultă prin116: culegerea, analiza, producţia, diseminarea şi exploatarea specializată a informaţiilor referitoare la orice alt guvern, grup politic, partid, mişcare sau organizaţii militare sau paramilitare care se crede că ar putea avea vreo influenţă asupra securităţii ţării respective; neutralizarea sau contracararea unor activităţi similare din partea unor alte guverne, grupuri sau mişcări; acţiunile acoperite întreprinse pentru a schimba comportamentul sau chiar componenţa unor astfel de guverne sau grupări. Sintetic, activităţile de mai sus pot fi grupate în patru categorii: culegerea informaţiilor, contrainformaţiile, analiza şi acţiunile acoperite. Echivalentele din limba română, respectiv termenii de „informaţii” sau „servicii de informaţii” nici pe departe nu sunt atât de cuprinzători. Pornind de la aserţiunea că mediul internaţional de securitate a devenit o scenă de competiţie complexă şi interdependentă, unul din conceptele cheie folosite şi aplicate în managementul strategic este cel de intelligence competitiv, de altfel o tehnică şi o terminologie preluată din zona businessului concurenţial. Transpus la nevoile strategice şi tactice ale securităţii naţionale, intelligence-ul competitiv este gândit şi coordonat pe monitorizarea competitorilor, oriunde şi oricare ar fi aceştia, într-un cadru specific de acţiune. Competitorii sunt acele persoane, organizaţii sau state pe care le consideram rivale intereselor şi obiectivelor noastre, şi cu care ne aflăm în competiţie. Intelligence-ul competitiv presupune dealtfel stabilirea a ceea ce competitorii noştri vor face înainte de a acţiona. Din punct de vedere strategic, putând previziona planurile unui competitor îţi vei putea construi propria strategie de contracarare a planurilor acestuia. Aşa cum ne putem aştepta, aceasta va implica mai multe metode tactice la nivelul de colectare a informaţiei, dar de asemenea impune integrarea într-o infrastructura informaţională, analiza şi distribuirea informaţiei, şi în final, calcularea deciziilor pe baza informaţiilor şi a analizelor obţinute. Intelligence-ul competitiv este ingredientul indispensabil al strategiei competitive. 116
Roy Godson, Intelligence and security, în “Security Studies for the 21st Century„, Brassey’s 1997, p. 325.
95
Intelligence-ul competitiv este în general compus din cinci mari zone de încercare şi trei abordări principale care se referă la cadrul de acţiune: determinarea strategiilor; percepţiile competitorului; eficienţa operaţiunilor curente; capabilităţile competitorului; prospectarea pe termen lung a mediului de acţiune117. Intelligence-ul strategic se preocupă de analiza competitorului sau dobândirea unei înţelegeri despre obiectivele viitoare ale competitorului, strategia actuală, presupuneri despre acesta şi capabilităţile sale – componente diagnostic; informaţie despre mediul său de acţiune (parteneri, dezvoltare, etc.). Intelligence-ul tactic este în general operaţional şi la o scară mult mai mică, nu atât de centrat pe a fi predictiv. Problematicile tactice presupun informaţii despre politicile şi planurile de zi cu zi ale competitorului. Contra intelligence-ul presupune protejarea secretelor organizaţiei. De obicei presupune securizarea informaţiei şi a tehnologiei utilizate, a strategiilor şi planurilor de acţiune. Comunitatea de informaţii Comunitatea de informaţii este o noţiune generică prin care se desemnează funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte sau operaţiuni informative circumscrise susţinerii politicilor şi/sau strategiilor de securitate naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională, crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate. Într-o accepţiune mai largă, prin comunitate informativă se înţelege ansamblul instituţiilor (servicii, structuri, agenţii, institute specializate şi abilitate prin lege să desfăşoare activităţi informative pentru apărarea securităţii prin metode şi mijloace specializate), precum şi organele de stat centrale (reprezentante ale puterii: legislative, executive, judecătoreşti) cu sarcini de supraveghere şi coordonare. Se poate vorbi de comunităţi informative naţionale (totalitatea serviciilor şi structurilor specializate ale unui stat) şi comunităţi informative internaţionale, structuri specializate ale mai multor state care colaborează 117
Arik R. Johnson, Managing Director of the CI consultancy Aurora WDC, workpaper, 2004.
96
pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea surselor de insecuritate şi factorilor de risc precum: crima organizată, traficul de droguri, mişcarea necontrolată a armamentelor şi materialelor strategice, terorismul etc. Comunitatea informativă mai poate fi definită ca un sistem de organisme specializate cu funcţii distincte în cadrul suprastructurii statale instituţionalizate cu rol de realizare a sistemului imunitar în domeniul securităţii. O primă consacrare oficială a comunităţii informative a fost dată prin „National Security Act of 1947”, cu prilejul reorganizării sistemului informativ al SUA după al doilea război mondial. În accepţia acestei legi prin comunitate informativă s-a desemnat, pe de o parte, ansamblul structurilor informative naţionale, iar pe de altă parte, funcţiile comune şi sistemul central de integrare şi coordonare a acestora118. Noţiunea de comunitate informativă nu se defineşte în textele de legi în vigoare în România; ea are în primul rând o conotaţie teoretică. Este inspirată din expresia britanică „national intelligence security”119, cu înţeles de ansamblu al instituţiilor statului ce concură la asigurarea securităţii naţionale. În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, „comunitatea de informaţii” este definită ca „noţiune generică prin care se desemnează funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte sau operaţiuni informative circumscrise politicilor şi/sau strategiilor de securitate naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională, crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”120. În opinia lui Claude Silberzahn, fost şef al Serviciului Secret francez (Direction Générale de la Sécurité Extérieure) în perioada 1989 - 1993, serviciile şi structurile care formează comunitatea informativă a unui stat reprezintă o parte constitutivă a puterii democratice121. Rolul unei comunităţi informative ar fi acela de protecţie a naţiunii, a colectivităţii şi a indivizilor ce o compun împotriva ameninţărilor interne şi externe. Aceasta presupune obţinerea unui flux informaţional necesar fundamentării unei anumite 118
National Security Act, secţiunea 3, part. 4, Compilation of intelligence laws and related laws and executive orders of intent to the national Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office, Washington, 1993, p.5. 119 „Britanica”, vol. 6, p. 338. 120 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 13-14. 121 Claude Silberzahn, Jean Guisnel, Au coeur du secret, Paris, 1995, p. 2.
97
viziuni asupra viitorului şi cunoaşterea exactă a locului şi rolului pe care se doreşte să le aibă o ţară în lume. Primul preşedinte al SUA, George Washington, a fost cel care a definit simplu şi la obiect rolul unei comunităţi informative: „Munca acestora (n.n. a serviciilor de informaţii şi contrainformaţii), fie că o recunoaştem sau nu, reprezintă urechile şi ochii democraţiei. Altfel, cum vom putea apăra ceea ce clădim dacă nu cunoaştem la vreme de unde vine primejdia şi care sunt forţele de care ea dispune?”122 La fel de interesantă este şi opinia preşedintelui SUA, George W. Bush, ceea ce dovedeşte nu numai o evoluţie în doctrina muncii de informaţii, ci şi o continuitate bazată pe succesiunea firească a generaţiilor de profesionişti ai domeniului, precum şi realismul cu care se gândeşte în fixarea rolului şi locului unei comunităţi informative în actuala conjunctură internaţională şi în perspectivă. Astfel, la 14 iulie 1995, în cursul unei ceremonii care a avut loc la Centrala CIA din Langley (McLean din statul Virginia), preşedintele William (Bill) Clinton i-a gratulat pe ofiţerii de informaţii şi contrainformaţii americani cu următoarea apreciere: „Munca dumneavoastră contribuie la prosperitatea Statelor Unite”123. Analiştii care pregătesc imaginea iniţială a ţării lor în domeniul siguranţei naţionale şi o actualizează permanent în faţa factorilor decizionali - ca principali beneficiari - au neapărată nevoie de o viziune de ansamblu asupra istoriei în curs de evoluţie. Acest lucru nu se poate realiza fără să beneficieze zilnic de un flux informaţional obţinut, verificat, prelucrat şi valorificat de comunitatea informativă naţională. De aproape un secol, structurile specializate ce compun o comunitate informativă au fost considerate elemente esenţiale ale asigurării securităţii şi a locului acesteia în lume. Nici democraţiile nu pot face excepţie de la regulă; statul de drept şi libertăţile individuale şi colective pe care le garantează fac mai mult ca oamenii să se obişnuiască cu existenţa serviciilor secrete de informaţii sau să înţeleagă rolul şi locul lor în societate. Ele sunt considerate indispensabile pentru salvgardarea a ceea ce reprezintă legitimitatea unor comunităţi informative. Au fost şi sunt încadrate cu personal numeros şi le sunt alocate fonduri importante, iar activitatea lor face obiectul atenţiei sporite a conducătorilor. Aşa se explică de ce, comunităţilor informative li se acordă o atenţie deosebită din partea guvernelor. De exemplu, în SUA au fost alocate în anul 1993, douăzeci şi nouă de miliarde de dolari pentru activitatea de informaţii. 122 123
A. N. Tihu Suhareanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996, p. 20. Ibidem, p. 21.
98
După încheierea războiului rece şi prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările europene, s-au depus eforturi din partea majorităţii statelor de a-şi adapta din punct de vedere structural şi al direcţiilor de activitate comunităţile informative la noile realităţi. Se are în vedere, de către conducerile politico - militare ale statelor, scenariile pragmatice ale evoluţiei relaţiilor internaţionale şi necesităţile de creare a unor sisteme eficiente de securitate regională şi continentală. S-a pus şi problema desfiinţării unor servicii şi structuri (strict specializate la condiţiile războiului rece), reorganizarea, dotarea şi restructurarea altora. Dar nimeni nu a încercat şi, probabil că, nu va încerca vreodată să renunţe la aportul informativ al comunităţii informative pe ansamblul ei. Cert este că, în prezent şi în viitor, trebuie mai bine reflectat asupra modului în care sunt organizate, conduse, coordonate şi direcţionate serviciile şi structurile specializate ce compun împreună o comunitate informativă naţională sau internaţională. Integrarea europeană şi euroatlantică nu se poate realiza fără o integrare a comunităţilor informative naţionale şi direcţionarea lor spre realizarea unui sistem de securitate colectivă. A gestiona şi a administra o comunitate informativă reprezintă o responsabilitate politică majoră ce trebuie să-şi găsească traducerea în cadrul suprastructurii statului, iar în context european în structurile europene şi euro-atlantice. Coordonarea, dar şi supravegherea şi controlul unei comunităţi informative trebuie să fie realizate de către factorii decizionali ai statului (puterea executivă, legislativă şi judecătorească) la care se poate adăuga un cadru instituţionalizat şi bine fundamentat din punct de vedere juridic. Acest lucru este posibil, pe de o parte, integrând cât mai bine comunitatea informativă sau structurile şi serviciile specializate ce o compun în aparatul de stat, ceea ce implică favorizarea dialogului şi a transparenţei specifice cu, şi faţă de, celelalte instituţii statale şi organizaţiile ce reprezintă societatea civilă, iar pe de altă parte, asociindu-le la procesul decizional al puterii executive. Acest din urmă aspect are în vedere, desigur, rolul de consultant al comunităţii informative şi nicidecum pe cel decizional propriuzis. În sens contrar, s-ar putea ajunge la crearea acelor guverne fantomă naţionale sau transnaţionale, care acţionează dictatorial din umbră şi despre care istoria instituţiilor de acest gen demonstrează că a fost nociv pentru societate. De regulă, o „comunitate de informaţii” a unui stat este coordonată direct de şeful statului (preşedintele) sau şeful executivului (primulministru), ale căror prerogative implică şi răspunderea nemijlocită pentru 99
organizarea şi executarea măsurilor specifice legate de securitatea naţională. Pentru coordonarea acesteia, şeful statului sau al executivului dispun de organisme consultative, care poartă denumiri diferite, de la stat la stat (comitet de consilieri, grup de cooperare, comisie de coordonare a informaţiilor, consiliu de securitate etc.). Organismul specializat în coordonarea comunităţii de informaţii participă nemijlocit la exercitarea autorităţii de securitate naţională şi coordonează permanent factorii de decizie politico-militară, elaborează documente informative pentru beneficiarii legal abilitaţi, precum si analize şi prognoze privind ameninţările si pericolele pentru securitatea naţională, fiind autorizat, în acelasi timp, să susţină si să promoveze interesul naţional în cadrul dialogurilor cu structurile similare din alte state. Conducerea executivă nemijlocită aparţine unor organe colective specializate, cu drept de decizie în materie de „intelligence” sau unei singure persoane, care este desemnată/numită, independentă, sau dintre şefii celei mai importante componente ale acesteia. Din conducerea operativă a unei comunităţi de informaţii face parte si consilierul principal al sefului statului si/sau executivului în materie de informaţii privind securitatea naţională. Un astfel de sistem este coordonat de obicei de către cel mai înalt demnitar al statului respectiv (preşedinte sau prim-ministru), condus nemijlocit de organe colective sau de un coordonator al Serviciilor Naţionale de Informaţii („Director of National Intelligence”, cum este cazul SUA) sau de şeful principalului serviciu de informaţii din acel stat, fiind controlat de Parlament şi societatea civilă prin mecanismele oferite de sistemul democratic de organizare socială124. În România, noţiunea de comunitate de informaţii nu este definit încă printr-un texte de lege, dar este menţionată funcţionarea acestei si faptul că reprezintă reţeaua funcţională a autorităţlor publice din sistemul securităţii naţionale prin hotărârea CSAT din 18 noiembrie 2005. Hotărârea CSAT, din 18 noiembrie 2005, a stabilit unele măsuri pentru organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor de informaţii pentru securitatea naţională şi funcţionarea Comunităţii Naţionale de Informaţii (CNI), iar componente ale comunităţii sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării si Direcţia Generală de Informaţii si Protecţie Internă din Ministerul Internelor si Reformei Administrative. 124
Ionel Marin, Comunitatea de informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura A.N.I., Bucureşti,2004,p. 53.
100
Prin aceeasi Hotărâre a CSAT sunt înfiinţate (în componenţa sa): - Comitetul coordonator pentru comunitatea naţională de informaţii, care se ocupă de organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor de informaţii care privesc securitatea naţională ; - Consiliul operativ al comunităţii naţionale de informaţii, pentru cooperarea si colaborarea între componentele comunităţii naţionale de informaţii, care este condus de consilierul prezidenţial pe probleme de securitate naţionala si funcţionează sub autoritatea Comitetului coordonator pentru comunitatea naţională de informaţii; - Oficiul pentru Informaţii Integrate, care asigură planificarea si evaluarea unitară a informaţiilor necesare susţinerii strategiilor si politicilor naţionale de securitate, fiind structura care planifică nevoile de informaţii pentru securitate naţională si care elaborează Buletinul Informaţiilor Naţionale de Securitate si alte produse analitice integrate, destinate membrilor C.S.A.T. si altor utilizatori ai informaţiilor de securitate, stabiliţi potrivit legii. Oficiul este condus de consilierul de stat din cadrul Departamentului pentru securitate naţională al Administraţiei Prezidenţiale, ajutat de doi adjuncţi, desemnaţi de directorii SRI si SIE, cu avizul CSAT; - Consiliul Consultativ al Comunităţii naţionale de informaţii, care se compune din presedinţi ai comisiilor parlamentare, reprezentanţi ai ministerelor si serviciilor cu atribuţii în domeniu si care nu sunt reprezentate în Consiliul Suprem de Apărare a łării, ai agenŃiilor guvernamentale si altor autorităţi care pot sprijini realizarea securităţii naţionale, si care funcţionează pe lângă Comitetul Coordonator. Tot prin hotărârea respectivă, Consiliul Suprem de Apărare a łării mai aprobă regulamentele de funcţionare ale Comitetului Coordonator si Consiliului Operativ, precum si regulamentul si structura funcţională a Oficiului pentru Informaţii Integrate125. Sursele şi resursele informaţionale Resursele informaţionale reprezintă totalitatea datelor, informaţiilor, băncilor de date, care, prin organizare, relevanţă, disponibilitate şi utilizare adecvată, sunt necesare şi utile luării deciziilor. Sursele de informaţii sunt elemente umane sau mijloace, metode ori proceduri tehnice care identifică şi furnizează date sau informaţii ce au legătură cu securitatea naţională, precum şi elemente materiale care conţin astfel de informaţii. Legea nr. 415/2002 privind organizarea si funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a łării . 125
101
În activitatea de căutare, culegere şi verificare a informaţiilor se utilizează două categorii de surse: publice şi secrete. Sursele deschise – publice şi oficiale, sunt cele accesate, de regulă, înaintea celor secrete, care se folosesc în măsura în care informaţiile necesare nu s-au regăsit în resursele informaţionale valorificate prin procedurile comune, ca de exemplu: mass-media, Internetul, relaţiile publice, activităţi de documentare; în limbajul de specialitate se mai foloseşte şi noţiunea de OSINT (Open Source Intelligence) informaţii obţinute din surse accesibile publicului larg cum ar fi: mijloacele media, propaganda de stat, revistele de ştiinţă şi lucrările tehnice, cărţi şi manuale etc. Sursele secrete pot fi umane sau tehnice. Sursele umane secrete – sunt persoane fizice care consimt să caute şi să furnizeze informaţii pe o bază confidenţială, garantându-li-se protecţia identităţii şi a secretului relaţiei stabilite cu serviciul de informaţii sau structura departamentală. În literatura de specialitate se foloseşte frecvent noţiunea de HUMINT (Human Intelligence) pentru a denumi informaţiile culese din surse umane. În cadrul acestei categorii sunt incluse informaţiile culese prin oricare din cele cinci simţuri umane: auzul, văzul, pipăitul, gustul şi mirosul; În limbajul de specialitate se mai foloseşte denumirea de agent (persoană care acţionează în mod secret şi organizat sub îndrumarea unei autorităţi informative legale, în scopul obţinerii de informaţii sau pentru îndeplinirea altor sarcini ce au legătură cu securitatea naţională). În practica serviciilor de informaţii occidentale, pentru a se desemna o sursă umană secretă, se folosea, de regulă, noţiunea de „informator”. În glosarul limbajului de specialitate întocmit de Ernest Volkman, informatorul este definit ca „o persoană înrolată de un serviciu de informaţii — fie pentru bani, fie din cauza convingerilor politice— pentru a servi ca sursă de informaţii sau pentru a duce la îndeplinire alte sarcini colaterale în ţara natală”126. În situaţia în care un informator, de obicei situat într-o importantă poziţie guvernamentală, politică sau de afaceri, al cărui rol primar consta în influenţarea politicii şi nu colectarea de informaţii, intra în categoria „agenţilor de influenţă”. Când un informator, aflat sub controlul unei agenţii (serviciu) de contrainformaţii (contraspionaj) sau poliţie, cu sarcina de a infiltra o organizaţie politică ori de a instiga la acte ilegale sau acţiuni violente, menite să discrediteze acea organizaţie şi să justifice contramăsuri externe, era considerat „agent provocator”. „Căsuţa poştală” sau „cutia cu scrisori” era informatorul utilizat ca mesager pentru a primi şi transmite 126
Ernest Volkman, Spionaj, Editura RAO, 1998, p.19.
102
mesaje. Un astfel de informator mai era cunoscut şi sub denumirea de „scurtătură”. Când informatorul plantat într-o ţară străină, cu ordin de a duce o viaţă normală şi de a nu efectua operaţiuni de spionaj până când nu i se comanda să o facă — de regulă, în cazul unor ostilităţi —, atunci era considerat „agent adormit” sau „în rezervă”. Mai exista şi o altă categorie, şi anume, aceea de „agent aruncat”, pentru cazurile în care un informator era sacrificat în intenţia de a se distrage atenţia de la alţi informatori mai importanţi. Toate aceste categorii de agenţi-informatori formau împreună „agentura secretă”, ce se afla înlegătura şi sub comanda unui agent — ofiţer, salariat al serviciului de informaţii al unei naţiuni, cu statut de funcţionar guvernamental. În terminologia informaţiilor occidentale, se mai întâlneşte şi noţiunea de „agent de control” sau „ofiţer de caz”, desemnat a superviza activitatea altor agenţi sau informatori, sau a unei reţele — „cerc” — de agenţi-informatori şi alte detalii. Se mai întâlnesc şi alte denumiri pentru cazuri speciale. De pildă, „cârtiţa” era denumirea informatorului sau agentului (ofiţer al serviciului) infiltrat în structura politică, de informaţii sau militară a unei naţiuni-ţintă, care avea ca obiectiv specific ascensiunea într-o poziţie cheie, moment în care persoana respectivă putea fi activată pentru a furniza informaţii importante ce nu se puteau obţine pe altă cale. În situaţia în care agentul sau informatorul era descoperit, identificat ori planau asupra lui suspiciuni bine fondate de către contraspionajul advers, în jargoul informaţional american i se spunea „agent expus” (sau ars). În activitatea serviciilor de securitate sovietice, un agent care opera într-o ţară străină, sub identitate falsă, se numea „ilegal”, iar când opera sub acoperire diplomatică, ceea ce-i acorda imunitate împotriva arestării şi cercetării informative, se numea „legal”. Serviciile secrete germane mai foloseau noţiunea de „agent indicator” pentru informatorii cu sarcini de a identifica şi puncta persoanele disponibile, cu posibilităţi şi calităţi specifice activităţii informativoperative. „Agenţii recrutori” erau ofiţerii specializaţi în a iniţia întâlnirile şi dialogurile cu persoanele indicate, pentru a le atrage treptat la colaborare cu serviciul. Aceştia îşi studiau foarte bine persoana, după care întocmeau un plan de recrutare în care se consemna şi baza recrutării, adică motivul (ideologic, pecuniar sau alte avantaje etc.). Astfel de agenţi (indicatori şi recrutori) îi întâlnim şi în practica Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române condus de Mihail Moruzov, precum şi la Serviciul Special de Informaţii din vremea lui Eugen Cristescu. Sursele tehnice secrete reprezintă sisteme independente ori integrate constituite din mijloace tehnice, electronice, optice, fizico-chimice, mecanice, audio, foto, video sau rezultate din combinarea acestora, utilizate pentru interceptarea, captarea ori procesarea imaginilor sau oricărui tip de 103
semnal sau suport purtător de informaţie. Potrivit reglementărilor în materie aceste surse sunt: supravegherea operativă, investigaţiile informative, cercetarea radiolelectronică, constatarea secretă, evidenţele operative, schimbul de informaţii cu structuri similare ale Aliaţilor: În limbajul de specialitate se folosesc următoarele denumiri: COLINT (Cooperation Lison Intelligence) informaţii obţinute din din operaţiuni de legătură şi cooperare; IMINT (Imagery Intelligence) informaţii provenite din surse specializate în prelucrarea imaginilor. Aceste informaţii pot fi obţinute prin prelucrarea imaginilor dobândite prin intermediul senzorilor forografici, radar, electrooptici, infraroşii, termali şi multispectrali, senzori ce pot fi plasaţi pe sol, platforme maritime sau aeriene; PHOTINT (Photografic Intelligence) informaţii obţinute din supraveghere foro-video; RADINT (Radar Intelligence) informaţii obţinute cu ajutorul radarelor; SIGINT (Signal Intelligence) informaţii obţinute din surse care acţionează în spectrul electromagnetic; COMINT (Communication Intelligence) informaţii obţinute prin interceptarea comunicaţiilor şi a transmisiilor de date; ELINT (Electronic Intelligence) informaţii obţinute prin intermediul transmisiilor electromagnetice care nu aparţin comunicaţiilor. Producători şi utilizatri ai informaţiilor Prin producători (emitenţi) ai informaţiilor pentru securitate se înţelege în primul rând serviciile de informaţii sau structurile legal constituite şi abilitate în desfăşurarea de activităţi de analiză-sinteză, coroborare, evaluare şi integrare a datelor şi informaţiilor în produse informaţionale destinate fundamentării deciziilor care vizează securitatea naţională. Aceştia asigură seşectarea datelor necesare interpretării şi prelucrării în vederea extragerii semnificaţiei reale sau utilizării lor în funcţie de relevanţă şi utilitate. Producîtorul sau emitentul stabileşte mijloacele şi canalele de comunicare în funcţie de competenţe şi de obiective de realizare a securităţii naţionale. Utilizatri (beneficiari, destinatari) ai informaţiilor pentru securitate sunt factorii decizionali, prevăzuţi de lege, care necesită a fi informaţi, potrivit competenţelor, în legătură cu existenţa unor disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc şi stări de pericol la adresa securităţii naţionale. Aceştia iau decizii conforme cu valoarea socială a informaţiei şi a gradului de iminenţă a pericolului semnalat, asigurând protecţia surselor şi a mijloacelor implicate în obţinerea şi prelucrarea datelor şi transmiterea informaţiilor. Reforma instituţională 104
Timp de cinciprezece ani, începând cu 1990, o problemă fundamentală a tranziţiei de la totalitarism la democraţie, a constituit-o reforma serviciilor de informaţii, ca instituţii autonome ale administraţiei de stat cu rol în apărarea securităţii naţionale. Reforma instituţiilor şi a structurilor preluate de la fostul regim a fost o necesitate împusă, în primul rând, de modul abuziv în care Securitatea şi-a derulat activitatea în perioada regimului comunist şi de percepţia negativă pe care populaţia o avea asupra ei. Reorganizarea, depolitizarea, supunerea activităţii lor controlului democratic şi crearea unui nou cadru legislativ, bazat pe principiile statului de drept şi al respectului faţă de drepturile omului, au reprezentat imperative ale transformării acestor servicii din organe represive ale regimului totalitar în instituţii specializate în culegerea de informaţii în domeniul siguranţei naţionale. De asemenea, în contextul actualelor evoluţii din plan internaţional, serviciile au resimţit nevoia creării unui cadru legislativ care să le permită derularea unor acţiuni de cooperare cu servicii similare, pe cazuri concrete şi care să le pună la dispoziţie mijloacele şi metodele specifice activităţii culegerii de informaţii. Noul statut de membru NATO conferă României autoritatea de a gestiona cu responsabilitate riscurile şi ameninţările la adresa mediului de securitate euro-atlantic, sens în care ţara noastră îşi concentrează eforturile pentru a fi un furnizor credibil şi durabil de securitate regională şi internaţională, printro politică coerentă, susţinută pe baza progreselor economice şi sociale, prin îndeplinirea misiunilor şi obiectivelor de către structurile de securitate în cooperare cu partenerii externi.
105
INSTITUTIILE DE INFORMATII ŞI DE SECURITATE ALE ROMANIEI Potrivit Legii 51/1991 (art. 6 coroborat cu art. 8) şi Legii 92/1996 organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt de două categorii: (1) organe de stat specializate în materia informaţiilor privind siguranţa naţională, deci care în întregul lor, desfăşoară activităţi de acest gen şi anume: Serviciul Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Serviciul de Pază şi Protecţie (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS); (2) structuri interne departamentale specializate din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei. În mod evident, cele patru servicii de informaţii şi cele trei structuri specializate sunt singurele organe de stat îndrituite de lege să desfăşoare activitate de informaţii în domeniul apărării siguranţei naţionale. Conform art.11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României, serviciile de informaţii ale statului sunt considerate forţe armate în structura sistemului naţional de apărare. De asemenea, în capitolul Atribuţii, la art. 34 din aceeaşi lege, se prevede că serviciile de informaţii răspund de executarea măsurilor de apărare a ţării, fiecare în domeniul său de activitate, potrivit legii. Conducătorii acestora prezintă rapoarte cu privire la executarea atribuţiilor privind apărarea naţională, după caz, Parlamentului, Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, anual sau de câte ori se cere. Cadrul normativ-juridic românesc interzice existenţa şi activitatea altor servicii sau structuri informative. Pe lângă serviciile şi structurile specializate, comunitatea informativă românească mai cuprinde şi alte instituţii cu rol de conducere şi control, precum: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia specială de control parlamentar a activităţii Serviciului de Informaţii Externe. Un rol important îl au şi instituţiile cu atribuţii în domeniul monitorizării problemelor de securitate naţională: Oficiul Registrului Naţional pentru Informaţii Secrete de Stat (ORNISS) şi cele trei componente: Agenţia de Acreditare de Securitate-AAS, Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii-ASIC, Agenţia pentru Distribuirea Materialului criptografic-
106
ADMC ; Agenţia Naţională de Control al Exportului (A.N.C.Ex.); Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (C.N.C.A.N.); Agenţia Română pentru Securitatea Alimentului (ARSA) ; Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive; Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor. Extrem de interesantă este şi viziunea prezentată pe larg şi argumentată ştiinţific într-o exegeză recentă asupra sintagmei “comunitate informativă”. 127
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a intrat în vigoare la data de 11 august 2002. Prin art. 14 al acestei Legi a fost abrogată expres Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Cel puţin trei motive au determinat adoptarea acestui act normativ, şi anume: (1) nevoia compatibilizării chestiunilor referitoare la locul şi rolul CSAT în cadrul sistemului autorităţilor şi instituţiilor publice ale statului cu prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative adoptate după intrarea în vigoare a acesteia, precum şi cu noul context geopolitic în care se află România; (2) necesitatea concentrării şi sistematizării, într-un singur act normativ, a atribuţiilor CSAT, care, în marea lor majoritate, erau pulverizate în numeroase acte normative din domeniul apărării şi siguranţei naţionale; (3) nevoia perfecţionării şi completării cadrului organizatoric legal necesar funcţionării optime a CSAT. Articolul 1 din Lege prevede că CSAT este autoritatea administrativă autonomă (s.n.) investită potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea şi siguranţa naţională (s.n.). Textul citat are o dublă semnificaţie: pe de o parte, stabileşte natura juridică şi locul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice din România, iar pe de altă parte, prevede rolul acestuia. Activitatea CSAT este supusă controlului autorităţilor sau instituţiilor publice specializate. Spre exemplu, sub aspectul modului de cheltuire a banilor publici, care îi sunt puşi la dispoziţie, va fi supus controlului exercitat de către Curtea de Conturi, iar în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor va fi controlat de către avocatul Poporului128. 127
Ionel MARIN, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2004, p. 283 şi urm.
107
Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Primul ministru al Guvernului României îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitatea naţională. Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este numit de Preşedintele României şi are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale. La şedinţele CSAT mai pot fi invitaţi: preşedinţii celor două camere ale Parlamentului; guvernatorul Băncii Naţionale, şefii celorlalte servicii şi structuri informative departamentale. Din această compoziţie a CSAT rezultă că pe lângă organele (instituţiile) explicit cu sarcini în domeniul realizării siguranţei naţionale, revin în mod implicit unele atribuţii şi altor instituţii în calitatea pe care conducătorii acestora o au ca membri ai CSAT. Coordonarea activităţii instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu se realizează prin: analiza sau, după caz, aprobarea strategiilor, actelor normative emise de Guvern referitoare la acestea, a structurii şi regulamentelor de funcţionare, programelor de înzestrare şi asigurare logistică, planurilor de acţiune, rapoartelor de activitate, proiectelor de buget etc. De asemenea, Consiliul gestionează unele aspecte din domeniul resurselor umane (numirea sau avizarea numirii unor cadre în funcţiile de conducere, acordarea gradelor de general de brigadă sau înaintarea în gradul următor a generalilor), precum şi relaţiile externe ale instituţiilor de profil. Rapoartele şi documentele informative sunt analizate de membrii Consiliului în cadrul şedinţelor în plen sau în mod individual, în intervalul dintre şedinţe. Potrivit legii proprii de organizare şi funcţionare, Consiliul se întruneşte în şedinţă trimestrial sau ori de câte ori este necesar. Agenda de lucru a şedinţelor se întocmeşte pe baza Planului anual de activitate al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de Preşedintele Consiliului. 128
Vezi şi Dr. Teodor Bodoaşcă, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării potrivit Legii nr. 415/2002, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.5 septembrie-octombrie 2002, p.168-170.
108
Planul anual de activitate se elaborează în baza propunerilor ministerelor şi instituţiilor cu atribuţii în domeniu, se analizează în şedinţă şi se aprobă, de asemenea, de Preşedintele Consiliului. În vederea aprobării sau avizării strategiilor, rapoartelor, informărilor, planurilor şi măsurilor necesare realizării siguranţei naţionale, Consiliul adoptă hotărâri care se semnează de preşedintele acestuia şi se comunică autorităţilor administraţiei şi instituţiilor publice la care se referă, integral sau în extras. În situaţia în care, pentru ducerea la îndeplinire a unor hotărâri, participă mai multe instituţii, Consiliul dispune constituirea unor comisii interministeriale sau interdepartamentale care prezintă propuneri în vederea armonizării acţiunilor necesare atingerii obiectivelor stabilite. Propunerile prezentate de comisii se analizează în şedinţele Consiliului, care adoptă hotărâri obligatorii pentru instituţiile implicate. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt răspunzători de respectarea hotărârilor adoptate de Consiliu, aceştia având şi calitatea de conducători ai instituţiilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. În vederea monitorizării modului de îndeplinire a hotărârilor adoptate, periodic, secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prezintă Consiliului informări pe această temă. Pentru întocmirea documentelor proprii (planuri, sinteze, hotărâri, rapoarte), pregătirea şedinţelor, informarea membrilor şi executarea sarcinilor între şedinţe, Consiliul dispune de un Secretariat, care funcţionează în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi este coordonat de secretarul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În calitate de unică autoritate, abilitată să organizeze şi să coordoneze unitar, sub controlul Parlamentului României, activităţile care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi exercită atribuţiile constituţionale şi legale, pe baza planurilor anuale de activitate, elaborate în conformitate cu regulamentul propriu de organizare şi funcţionare. Pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce-i revin, Consiliul acţionează atât pe linia concretizării atribuţiilor precizate în Legea proprie de organizare şi funcţionare, cât şi a exercitării competenţelor şi îndeplinirii obligaţiilor din celelalte acte normative în vigoare, care îl angajează în soluţionarea concretă a problematicii aferente apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.
109
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII – AUTORITATE AUTONOMÂ A STATULUI ROMÂN Revoluţia română din decembrie 1989 s-a înscris într-un context mai larg al schimbărilor radicale, structurale din Europa Centrală şi de Est, schimbări care s-au materializat prin prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă geostrategică129. Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România evenimentele revoluţionare au luat o turnură dramatică şi violentă cu urmări deosebit de grave pentru mulţi dintre participanţi. Consecinţele s-au răsfrânt în primul rând asupra structurilor statale existente în decembrie 1989. Siguranţa naţională a României a trecut prin grele pericole. Orice cataclism socialpolitic, chiar şi în condiţiile date, când a avut o direcţie clară de înlăturare a unui regim totalitar, antrenează prin proporţii şi implicaţii resorturile adânci ale stabilităţii sociale, fiind favorizate atât în interior, cât şi în exterior de forţe, orientări şi tendinţe ale căror scopuri sunt în contrapunere, ori nu în deplină concordanţă, cu interesele naţionale fundamentale. Chiar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au apărut primele semne ale unei destabilizări necontrolabile. În Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară, starea de criză a explodat printr-un virulent fenomen terorist. Expresie a unei opoziţii la schimbare, manifestare a intereselor unor forţe externe interesate într-o intervenţie, modalitate a luptei pentru putere între diversele fracţiuni constituite, parte a unui scenariu prin care se urmărea anihilarea imediată şi printr-o soluţie radicală a Departamentului Securităţii Statului, rezultat al confuziei şi indisciplinei forţelor purtătoare de arme, consecinţa unui act nesăbuit de legitimizare şi orice ar mai fi fost, fenomenul terorist a fost o realitate care a provocat inutil numeroase victime 130. Desigur că multe din aceste aspecte au fost clarificate de ancheta efectuată de către Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, dar multe au mai rămas încă insuficient documentate şi explicitate, ceea ce înseamnă că pe măsură ce ne îndepărtăm de acele evenimente, iar accesul la documente va fi mai permisibil, vor rămâne în sarcina istoriografiei clarificările de rigoare131.
129
Vezi pe larg Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, Polirom, 1999. 130 Col. Aurel I. Rogojan, p. 48-58; c.f. Mihai Ungheanu, Redefinirea Revoluţiei de la Timişoara şi condiţiile invaziei străine, în „Almanah România Mare”, 1996, p.13 -16. 131 Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001.
110
Ceea ce se ştie acum foarte bine, putând fi uşor demonstrat şi documentat este că fenomenul terorist, de destabilizare nu a fost determinat de cei cărora iniţial s-a încercat a li se atribui, respectiv organelor de securitate. Sintagma „securişti-terorişti” a fost mediatizată din cu totul alte raţiuni, având mai degrabă o încărcătură emoţional-istorică, dacă este să avem în vedere abuzurile săvârşite la începutul anilor ’50, poate şi în alte momente, de către organele de securitate ale regimului comunist. Teroarea s-a dezlănţuit în forme specifice extremismului şovin şi împotriva unor români din zonele cu populaţie preponderent maghiară. Dezinformarea, ca factor periculos de destabilizare, a căpătat în decembrie 1989, şi imediat după acele evenimente, dimensiuni la scara întregii societăţi româneşti, dar şi cu reverberaţii internaţionale. Paradoxal pentru condiţiile de insurgenţă, frontierele naţionale au fost deschise. Ordinea socială s-a degradat brusc, iar cea publică, cel puţin în Capitală, nu mai era practic sub nici un control. După fuga lui Nicolae Ceauşescu şi demisia guvernului sub presiunea revoluţionarilor pătrunşi în sediul CC al PCR, conducerea unei ţări prin postul naţional de televiziune – unde aproape oricine putea spune orice – a dus la consecinţe deosebit de grave. Vidul de putere a fost real, ceea ce dimensionează dramatismul prin care a trecut societatea românească. Acestea au fost în linii generale şi foarte succint redate condiţiile în care, în România, la 30 decembrie 1989, a fost desfiinţat DSS, măsură făcută publică în a doua parte a zilei următoare. Anterior acestei date, cu o săptămână, DSS trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Din primele zile ale anului 1990, în cadrul M.Ap.N. s-a organizat Serviciul de Informaţii pe osatura principalelor structuri informative interne ale fostului DSS, mai puţin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţia a V-a (Securitate şi gardă), Serviciul „D” (Dezinformarea serviciilor de spionaj) care au fost desfiinţate. De asemenea, s-au mai desfiinţat o serie de structuri teritoriale, respectiv Securitatea Municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de securitate Braşov, Cluj, Sibiu şi Timişoara. De remarcat că aceste cinci oraşe se află în zone de importanţă strategică vitală şi tocmai în aceste oraşe evenimentele din decembrie 1989 au avut un caracter extrem de virulent şi sângeros. Lunile ianuarie-martie 1990 s-au caracterizat din punct de vedere al situaţiilor informativ-operative prin accentuarea evoluţiilor destabilizatoare, concomitent cu o foarte puternică ofensivă a unor servicii secrete de informaţii străine, ale căror interese pentru spaţiul românesc nu au încetat să se manifeste constant pe întregul parcurs al secolului XX.
111
Şi poate că tabloul extrem de complex al situaţiei operative nu ar fi complet dacă am omite să subliniem şi alte aspecte. Bunăoară, în realitatea politică românească începuse să se manifeste tendinţe şi orientări extremiste. Luaseră amploare activitatea unor grupuri de presiune care au intervenit în procesul deciziei factorilor de conducere; demonstraţiilor li se răspundeau cu contrademonstraţii. Pe acest fond au debutat şi „mineriadele”. În mai multe zone din Ardeal, tot mai mulţi români nu se mai simţeau în propria lor ţară. Reacţiile de apărare ale statului român au fost palide sau inexistente. Au apărut semnalele unei crize de neîncredere. Viaţa economică se dezorganiza cu rapiditate. În importante obiective economice, institute de cercetări şi locuri de producţie cu pondere strategică se abandonaseră regulile de protecţie a secretelor de stat. Concomitent se derula un masiv transfer ilegal de bunuri şi valori în exteriorul ţării. În viaţa militară îşi făcuseră apariţia grave manifestări de indisciplină colectivă, insubordonare, forme de acţiuni revendicative, contestări ale actului de comandă, forme incipiente de răzmeriţă. Şcoala a fost supusă şi ea dezorganizării, la început pe criteriul etnic, dându-se impuls crizei problemei naţionale, apoi prin degringolada valorilor naţionale tradiţionale. Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a elementelor de continuitate spirituală şi naţională şi principalul factor de unitate morală a poporului român, a fost lovită printr-o incalificabilă acţiune de compromitere a Preafericitului Patriarh şi a Sfântului Sinod. Aşa-zisele problemele naţionale, mai mult false decât reale, s-au acutizat la Târgu Mureş, acolo unde, în martie 1990, au avut loc conflicte interetnice româno-maghiare din vina ambelor părţi, soldate cu victime şi pagube materiale, ceea ce risca să deschidă răni cu profunde resorturi istorice, insuficient cicatrizate, chiar şi astăzi, în partea unui anumit segment al societăţii. În paralel cu formarea primelor structuri embrionare ale unui stat de drept, societatea post-revoluţionară românească s-a confruntat cu fenomene care intră şi ele, alături de cele amintite anterior, în competenţa serviciilor de informaţii. Este vorba despre fanatismul sau acţiunile extremiste de sorginte: - ideologică, de dreapta şi de stânga (ceea ce reprezintă ameninţări la adresa valorilor democratice); - religioasă cu accente de intoleranţă (să nu uităm că terorismul modern îşi are originile în acest tip de fanatism); - naţionalistă cu accente de şovinism. Nici tendinţele hegemonice nu au lipsit. Au fost cazuri extreme când anumite formaţiuni (economice, politice, culturale etc.) au încercat să subordoneze propriilor lor scopuri interesele naţionale. Stabilitatea internă a
112
ţării a fost menţinută în ciuda unor puternice şi permanente confruntări cu forţe străine care ignorau dreptul sacru la existenţă independentă şi suverană a României. Documentele declasificate de Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 atestă şi ameninţări la integritatea teritorială a României132. În baza Decretului nr. 181, din 26 martie 1990, a luat fiinţă Serviciul Român de Informaţii, în evidente circumstanţe de provizorat. Edificarea noului stat de drept în condiţiile vidului rămas în urma desfiinţării vechiului aparat de securitate a fost un proces deosebit de complex, iar situaţia cu care s-a confruntat România în acea perioadă se poate aprecia ca fiind fără precedent în istorie. Prin urmare, începuturile au fost marcate de contextul tensionat al vieţii politice româneşti, la numai trai luni de la căderea regimului comunist în România. Exista, în primul rând, paralizanta amintire a aparatului represiv al Securităţii. Serviciul Român de Informaţii, primul organ nou de specialitate creat în România postcomunistă, a trebuit să suporte, aproape în exclusivitate, toate comparaţiile, sincere sau mai puţin dezinteresate, cu ceea ce a însemnat Securitatea. Lipsa de experienţă a societăţii româneşti în ceea ce priveşte funcţionarea unui serviciu de informaţii într-o societate democratică – pentru că nici în perioada interbelică Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov nu a fost o asemenea instituţie – şi-a spus cuvântul asupra începuturilor SRI. Reglementarea raporturilor dintre SRI şi societatea civilă a necesitat un efort constatnt. Deprinderea lecţiilor democraţiei de către conducerea şi cadrele SRI s-a făcut şi cu sprijinul unor organisme similare, din state cu regimuri democratice consolidate, cu o bogată tradiţie. Primele structuri ale noii instituţii au fost create pornindu-se de la principiul continuităţii a ceea ce era considerat atunci ca valoros în tradiţia activităţii de informaţii şi contrainformaţii româneşti, nefiind omise nici modelele străine oferite de instituţii similare din alte state, care au fost adoptate pe cât posibil şi permisibil de conjunctura politică internă şi internaţională, la specificul şi particularităţile societăţii româneşti. Prin doctrină, structuri şi apoi cadru legislativ şi tehnico-metodologic, SRI se deosebeşte radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale de activitate sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informaţii nu este în slujba unei ideologii, a unor partide politice sau a unor persoane. SRI slujeşte interesul naţional, valorile democraţiei modelate conform specificului nostru socio-cultural. Atribuţiile SRI vizează principalele domenii de realizare a securităţii naţionale: apărarea Constituţiei, prevenirea 132
Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit.
113
divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale ţării, contraspionajul, identificarea ameninţărilor transfrontaliere şi combaterea terorismului. Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri represive ale Securităţii, neîndeplinind, sub nici o formă, sarcini de urmărire sau reprimare a cetăţenilor pentru concepţiile şi ideile lor. Reforma în SRI Una dintre cele mai radicale reforme a fost întreprinsă în SRI. Reforma a vizat: crearea unui nou cadru normativ care să statueze clar obiectivul activităţii serviciului, limitele activităţii de culegere a informaţiilor, mijloacele şi metodele la care se poate recurge în derularea unui nou management al resurselor şi a unei noi politici de personal, instituirea controlului democratic civil asupra activităţii SRI, optimizarea cooperării cu celelalte instituţii din sistemul naţional şi internaţional de securitate, deschiderea canalelor de dialog şi consultare cu societatea civilă. În ceea ce priveşte organizarea şi structura Serviciului, se pot distinge următoarele etape: - 1990-1993, o perioadă ce corespunde elaborării cadrului normativ, baza reconstrucţiei şi reconceptualizării activităţii de informaţii. Au fost adoptate Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI şi primul Regulament de organizare şi funcţionare. De asemenea s-a creat Comisia permanentă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI; 1994-1997, ca o consecinţă a alternanţei democratice a puterii şi ca o continuare a procesului de reformă, a fost resimţită nevoia reconsiderării sistemului de selecţie, pregătire şi formare a personalului. Au fost create noi instrumente teoretice şi conceptuale în domeniul informaţiilor pentru securitate şi au fost operate o serie de modificări în structura şi atribuţiile unităţilor componente; 1997-2000, corepunde unei etape al cărui principal obiectiv a constat în obţinerea statutului de autoritate interoperabilă cu structurile similare responsabile în domeniul combaterii noilor amenţări teroriste, a crimei organizate şi a criminalităţii transfrontaliere. În acest context, se remarcă creşterea gradului de relaţionare externă a Serviciului şi validarea expertizei SRI de către
114
operatorii externi de informaţii, din comunitatea europeană şi euroatlantică, 2001-2004, o perioadă a desăvârşirii procesului de reformă. Au fost implementate o serie de măsuri pentru restructurarea instituţiei în vederea aderării la NATO şi a integrării europene, o atenţie deosebită fiind acordată implementării standardelor NATO referitoare la gestionarea informaţiilor de securitate. Adoptarea Strategiei SRI pe termen scurt şi mediu a contribuit la eficientizarea procesului de reformă prin stabilirea unor etape clare de realizare a obiectivelor politice de securitate naţională. În ceea ce priveşte comunicarea cu societatea civilă şi cu mass-media, SRI a depus eforturi susţinute pentru a deschide şi consolida cât mai multe căi de dialog, impulsionat fiind atât de implementarea unor prevederi legislative, cât şi a cerinţelor de integrare în NATO prevăzute în capitolul IV al Planului Naţional de Aderare, pe care Serviciul îl coordonează. Două momente importante marchează această transformare: înfiinţarea Colegiului Superior de Siguranţă Naţională sub patronajul Academiei Naţionale de Informaţii (2002) şi a Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate din cadrul SRI (2003), destinat nu doar deschiderii şi destinderii dialogului cu societatea civilă ci şi promovării unei culturi de securitate la nivelul acesteia, mai ales în contextul accentuării dimensiunii individuale a conceptului de securitate. Angajarea României în Războiul global împotriva terorismului a avut repercusiuni şi asupra activităţii de obţinere a informaţiilor, atât la nivel intern cât şi extern. De aceea, prin constituirea Centrului de coordonare Operativă Antiteroristă, SRI a primit noi atribuţii, ceea ce a sporit necesitatea măsurilor de reformă şi de angajare a interoperabilităţii cu celelalte servicii similare, inclusiv la nivel legislativ. Viziunea Strategică a SRI Într-un mediu strategic caracterizat de evoluţii complexe, precum emergenţa noilor riscuri şi ameninţări şi racordarea României la dezvoltările în domeniul securităţii din cadrul UE şi NATO, transformarea SRI reprezintă un demers natural şi necesar, care urmăreşte definirea unor priorităţi şi direcţii strategice pentru următorii ani. În acest context, începând cu luna octombrie 2006, a fost iniţiat un proces extins de consultare şi analiză, materializat într-un proiect de transformare şi adaptare a SRI, care se va implementa, etapizat, pe o perioadă de trei ani.
115
Logica integrării în spaţiul de securitate european şi euroatlantic presupune: �armonizarea intereselor şi priorităţilor naţionale de securitate cu cele colective, definite în documentele strategice fundamentale (prin încorporarea în Strategia Naţională de Apărare a Ţării a prevederilor din Strategia de Securitate a UE, Conceptul Strategic al NATO); � coordonarea proceselor de transformare naţionale cu cele ale structurilor comunitare şi aliate, inclusiv prin coordonarea programelor şi acţiunilor, a fondurilor şi resurselor dedicate combaterii riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. � promovarea intereselor naţionale în forurile aliate şi comunitare, demers care poate constitui un vector de catalizare şi modelare al cerinţelor proprii de securitate. Cu toate beneficiile socio-economice pe care le induce, globalizarea are un impact direct asupra securităţii care se traduce prin proliferarea ameninţărilor neconvenţionale la nivel internaţional. În acest context, se poate vorbi şi despre emergenţa unui fenomen de globalizare a riscurilor. Aceste evoluţii se manifestă pe o scenă internaţională caracterizată de coabitarea unor grupuri de state şi comunităţi care au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, cu altele care se află într-o perioada de tranziţie politică şi economică spre modernitate; precum şi de o creştere a numărului „societăţilor fragile” şi al „statelor slabe” care se definesc prin inabilitatea de a controla evoluţiile de pe propriile teritorii naţionale. Creşterea caracterului transnaţional al ameninţărilor, diversificarea actorilor, a surselor de conflict şi a mijloacelor de utilizare/exercitare a forţei au condus la schimbări profunde în registrul riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii. În condiţiile diminuării ameninţărilor militare şi a provocărilor clasice de ordin inter-statal, pe termen scurt şi mediu, a devenit predominantă manifestarea unor noi tipuri de riscuri şi ameninţări, asimetrice şi neconvenţionale. Pentru contracararea acestora, se pune accent pe latura anticipativă şi preventivă şi pe o cunoaştere aprofundată şi extinsă, dimensiuni în care serviciile de informaţii joacă un rol deosebit – de avanpost în garantarea securităţii. În acest context, este necesară adaptarea activităţii Serviciului Român de Informaţii pentru îmbunătăţirea capacităţii de răspuns la aceste noi provocări: Caracteristica acestor tipuri de riscuri şi ameninţări este reprezentată de faptul că nu pot fi analizate în mod individual, iar graniţa dintre acestea este volatilă şi difuză, determinând un potenţial ridicat de relaţionare, interconectare şi de interdependenţă. Astfel, o prevenire şi contracarare eficientă impune o abordare exhaustivă şi integrată, pe 116
dimensiune internă şi externă, ţinând cont de faptul că disocierea netă între cele două dimensiuni s-a atenuat treptat, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese generatoare de riscuri şi vulnerabilităţi. De asemenea, trebuie avută în vedere şi apariţia unor noi vulnerabilităţi sau activarea / accentuarea unor provocări emergente la adresa securităţii naţionale, precum diminuarea accesului statului român la resurse vitale pentru realizarea intereselor naţionale. Pentru contracararea acestor riscuri şi vulnerabilităţi, este critică dezvoltarea capacităţii de percepţie anticipativă care să permită evitarea surprizei strategice, domeniu în care eficienţa activităţii serviciilor de informaţii are un rol fundamental. Transformarea SRI se va fundamenta pe următoarele principii: 1. PROFESIONALISM – vizează managementul resurselor umane şi urmăreşte îmbunătăţirea instruirii şi pregătirii personalului, inclusiv prin atragerea de expertiză din afara serviciului. 2. CAPABILITATE – se adresează restructurării componentei operaţionale, tehnice şi logistice şi vizează dezvoltarea de capacităţi adecvate pentru îndeplinirea misiunilor specifice, precum şi eficientizarea administrării raţionale a resurselor. 3. FLEXIBILITATE – se referă la reforma organizaţională şi are ca obiectiv definirea unei structuri suple, rapid adaptabile care să permită abordarea unei palete largi de operaţiuni. 4. COOPERARE – vizează dezvoltarea relaţiilor bi/multilaterale, schimburilor de informaţii şi operaţiunilor în comun cu partenerii naţionali şi internaţionali. 5. CULTURĂ DE SECURITATE – se referă la promovarea şi consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înţelegeri comune a provocărilor şi oportunităţilor în domeniul securităţii naţionale la nivelul statului şi societăţii româneşti. În baza principiilor enunţate, transformarea SRI urmăreşte: 1. Profesionalizarea Serviciului prin: � Optimizarea politicilor de selecţie/instruire/pregătire/promovare a personalului, cu accent pe componentele de colectare/analiză/prognoză în domeniul informaţiilor. � Introducerea, prin intermediul ghidului carierei personalului SRI, a unui mandat, limitat în timp, pentru ocuparea unei funcţii. Acest mecanism va asigura o dinamică corespunzătoare a resursei umane şi mobilitatea necesară rotaţiei pe post, inclusiv pentru nivelurile de conducere.
117
� Creşterea eficienţei prin diseminarea unor informaţii care să ofere avantaj strategic, operaţional şi tactic instituţiilor statului în procesul de adoptare a deciziilor şi politicilor/strategiilor în domeniul securităţii naţionale. 2. Dezvoltarea capacităţii Serviciului de a-şi îndeplini misiunile prin: � Utilizarea unor mijloace şi metode dinamice şi inovative de prevenire şi contracarare a riscurilor şi ameninţărilor. � Creşterea capacităţii de protecţie a Serviciului prin adoptarea unui nou concept de securitate organizaţională care să includă şi alte domenii precum: protecţie fizică şi acces sedii, securitate informatică şi protecţie documente clasificate. � Dezvoltarea unui sistem de planificare strategică prin alocarea, echilibrarea şi integrarea resurselor în funcţie de obiective şi priorităţi, precum şi elaborarea unei Strategii de Informaţii. 3. Flexibilizarea structurii Serviciului prin: � Debirocratizarea, creşterea gradului de autonomie şi descentralizarea procesului de luare a deciziilor la nivel structural. � Echilibrarea corespunzătoare a responsabilităţilor, printr-o distribuţie uniformă a acestora la nivelul sistemului de conducere. � Regândirea practicilor şi regulamentelor interne şi susţinerea cooperării pe orizontală între structuri. � Realinierea structurilor la nivel central şi teritorial pentru maximizarea performanţei. 4. Dezvoltarea cooperării cu partenerii SRI prin: � Consolidarea modului de manifestare al SRI pe dimensiunea externă, în cooperare cu SIE şi alţi parteneri naţionali şi externi. � Realizarea unui climat de colaborare pragmatic între structurile care intră în componenţa comunităţii de informaţii. 5. Consolidarea valorilor democratice în interiorul şi exteriorul Serviciului: � Promovarea unei culturi de securitate moderne, europene şi euroatlantice, în spiritul respectării drepturilor omului şi libertăţilor civile, a transparenţei şi echidistanţei politice, inclusiv în rândul societăţii în ansamblul său. � Edificarea unei imagini publice corecte, de instituţie aflată în slujba naţiunii şi a cetăţeanului şi sub controlul autorităţilor abilitate de lege. Rezultatele procesului de transformare şi adaptare a Serviciului depind de: angajamentele şi eforturile proprii, instituirea unui cadru legislativ adecvat, responsabilizarea tuturor actorilor interni care contribuie la
118
garantarea securităţii naţionale şi a siguranţei cetăţeanului, precum şi coordonarea eforturilor într-o abordare conjugată, unitară, a instituţiilor statului cu atribuţii în acest domeniu. Pornind de la premisa că libertatea şi securitatea sunt intrinsec corelate, iar cetăţenii României nu se pot bucura pe deplin de drepturile şi libertăţile lor fundamentale într-o stare de insecuritate, Serviciul contribuie, prin propriile demersuri, la prezervarea drepturilor şi libertăţilor individului. Conştientizând propriul rol într-un stat democratic, Serviciul Român de Informaţii promovează o politică a informaţiilor în consonanţă cu interesele de securitate naţională. Materializarea acesteia reprezintă asumarea funcţiilor specifice în domeniul securităţii, între care contribuţia la informarea instituţiilor fundamentale ale statului, susţinerea, promovarea şi protejarea acţiunilor acestora sunt cele mai relevante. Eficienţa Serviciului nu se rezumă doar la atingerea obiectivelor în domeniul informaţiilor, ci vizează şi desfăşurarea activităţilor în conformitate cu legislaţia în vigoare, în spiritul principiului statului de drept. Conceptul de transformare şi adaptare a Serviciului Român de Informaţii are la bază o serie de priorităţi, definite de chiar directorul acestuia: 1. Investiţia în resursa umană: � sporirea atractivităţii serviciului, pentru angajarea de personal înalt calificat; � educarea personalului selecţionat, întro nouă cultură de securitate, pe categoriile activităţilor specifice SRI; � evaluarea şi promovarea, la nivel individual, conform unor criterii bine definite de profesionalism şi competenţă. 2. Dezvoltarea unor mecanisme complexe, de creştere a atitudinii pro-active a SRI prin: � reevaluarea permanentă a factorilor de risc şi vulnerabilităţilor; � realocarea dinamică, pe operaţiuni, a resurselor; � descentralizarea deciziilor, debirocratizarea şi comunicarea rapidă pe orizontală; � auditarea calităţii operaţiunilor prin prisma rezultatelor şi nu numai a indicatorilor statistici. Acestea reprezintă repere specifice organizaţiilor de tip “reţea”, care vor permite o sinergie reală - prin prisma acţiunilor „întrunite” - între diverse structuri din cadrul SRI. 3. Creşterea capacităţii de obţinere a informaţiilor din surse deschise şi exploatarea intensivă a potenţialului acestora, în cadrul unui 119
Centru specializat, în conformitate cu modalităţile moderne de lucru dezvoltate împreună cu partenerii externi ai Serviciului. Astfel, va fi îmbunătăţită funcţia de alertă/avertizare asupra unor evenimente/tendinţe, orientarea şi documentarea componentei operaţionale, componenta analitice, precum şi promovarea utilizării raţionale a surselor secrete în etapele preliminare ale activităţii informativ-operative. 4. Dezvoltarea unei infrastructuri informatice integrate, fiabile şi eficiente, cu rol catalizator, care să asigure tuturor structurilor SRI servicii de informare comune, la costuri minime. Înfiinţarea funcţiei de director pentru tehnologia informaţională (în filozofia ”CIO”Chief Information Officer) va permite dezvoltarea acestei responsabilităţi în domeniul Comandă, Control, Comunicaţii, Computere, Informaţii (C4I). 5. Introducerea unui sistem raţional de planificare integrată a resurselor, care să asigure convergenţa dintre misiuni, capabilităţi, operaţiuni şi activităţi, în conformitate cu dezvoltarea unei Strategii de Informaţii derivată din Strategia Naţională de Apărare a Ţării. 6. Înfiinţarea unei structuri de Planificare Strategică, ca senzor al deficienţelor instituţionale şi depozitar al propunerilor de corectare sau modernizare transmise din interior şi exterior, care să structureze şi să planifice procesul de transformare în etape pragmatice şi relevante. 7. Îmbunătăţirea componentei analitice, mai bine armonizată cu palierul operaţional, pentru a asigura capacitatea de: � prognoză corectă, pe termen mediu şi lung, în combaterea riscurilor asimetrice - interne şi externe – aflate la interferenţa responsabilităţilor diverselor servicii de informaţii naţionale; � expertiză multidisciplinară, necesară analizelor de risc şi a înţelegerii fenomenelor actuale; � conectare la “reţeaua” analitică naţională, prin implementarea contractării pe termen limitat a unor proiecte utilizând institute de cercetare şi analiză din mediul academic, economic şi din societatea civilă. 8. Cooperarea, pe palierul naţional, cu celelate servicii de informaţii şi consolidarea profilului SRI în cadrul comunităţii de informaţii, precum şi diversificarea conectării externe, în format bilateral şi multilateral va reprezinta un important factor de multiplicare a eforturilor serviciului în domeniul anticipativ şi în cel operaţional.
120
9. Diversificarea beneficiarilor şi a produselor elaborate de SRI, care permit creşterea eficienţei şi utilităţii instituţiei în susţinerea politicilor promovate de autorităţile statului. 10. Definirea instrumentelor corespunzătoare relaţionării cu societatea civilă şi mediul privat. Un domeniu important al dezbaterii privind transformarea şi reformarea Serviciului Român de Informaţii este cel al prevenirii surprizei strategice. Aici persista anumite mitologii care se cer clarificate. Ar fi bine ca serviciile de informatii, cel putin de la noi din tara, sa nu fie apreciate dupa acest criteriu. În istoria serviciilor de informatii din lume sunt mai putin de 10 situatii, în care a putut fi prevenita surpriza strategica de catre acestea. Deci este cunoscut ca nu se poate preveni sau ca se poate preveni doar prin întâmplare. Dar surpriza strategica are o rampa în evolutie, de la initializare pâna la declansare. La initializare, acolo se contorizeaza în mod absolut faptul ca s-a prevenit surpriza strategica, dat tot acolo posibilitatea de a o preveni este zero. Declansarea se petrece la un moment dat pe aceasta rampa. Avertizarea, în cazul unui serviciu de informatii performant se poate realize undeva într-un moment situat între initializare si declansare si atunci oricum surpriza, evenimentul se declanseaza, dar cu cât serviciul de informatii a intervenit mai aproape de initializare, cu atât punctul de întâlnire al masurilor cu ceea ce s-a realizat este mai aproape de declansare si pagubele mai mici. Aceasta este partea de teorie în ceea ce priveste surpriza strategica, deaceea se consideră că prevenirea surprizei strategice este necesara, e un deziderat, dar nu trebuie tratat ca şi un criteriu de performanta. Ca un criteriu de performanta trebuie pus însa şi privit din perspective conservării într-o societate a vieţii normale. Daca într-un stat se reuseste ca cetateanul sa-si duca linistit copiii la gradinita, la scoala si sa desfasoare o activitate normala, înseamna ca acel serviciu de informatii, de contrainformatii din tara a desfasurat o activitate buna. Faptul ca în România, pe teritoriul României n-au murit oameni în urma unor valize puse într-un cinematograf, faptul ca nimeni nu se gândeste când se duce la film sau la teatru: „Trebuie sa fiu atent sa nu fie prea multa lume acolo ca cine stie ce se întâmpla!”, faptul ca România e întreaga, acestea sunt de fapt succesele şi performanţele unui serviciu de informaţii. Si sunt lucruri care nu se vad. Opinia publică apreciază ca asa trebuie sa fie, asa e normal sa fie, dar aici consta de fapt succesul.
121
Competenţe generale Dezlegat irevocabil de orice atribut represiv, SRI îşi subordonează întreaga activitate apărării dreptului suveran la existenţă liberă şi democratică a statului şi cetăţenilor. Atribuţiile încredinţate SRI, structurile sale organizatorice, sistemul de lucru, precum şi echidistanţa sa politică îl pune în slujba intereselor generale ale societăţii româneşti. Conform standardelor europene, SRI răspunde în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Directorul SRI are obligaţia constituţională să prezinte periodic în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin instituţiei. Dar ceea ce este extrem de important – pentru autenticitatea şi posibilitatea de perfecţionare a activităţii de informaţii – toate proiectele de organizare şi funcţionare, precum şi modalităţile complexe de exercitare a controlului asupra SRI (din partea puterii legislative, executive, judecătoreşti şi a societăţii civile) sunt stipulate prin hotărâri adoptate de Parlament. Deşi a luat fiinţă şi a funcţionat în primii ani în condiţii de excepţie, SRI s-a străduit să-şi plaseze activitatea sub însemnele normalităţii, proprii oricărei instituţii similare din ţări cu îndelung exerciţiu al democraţiei: legalitate, echidistanţă, transparenţă. În ultimii ani, imaginea SRI în opinia publică a cunoscut o îmbunătăţire substanţială. Anual sunt înregistrate mii de petiţii adresate de organizaţii, asociaţii, mass-media şi cetăţeni pentru rezolvarea unor probleme diverse, ceea ce atestă că instituţia se bucură de o încredere din ce în ce mai mare din partea societăţii civile. Noile deschideri ale SRI către conştiinţa exoterică, prin participarea cadrelor sale la diverse reuniuni şi manifestări publice, unele de anvergură internaţională, au sacerdoţiul de a fixa mai bine rolul şi locul instituţiei în structurile statului de drept. Toate manifestările organizate sub egida SRI au avut ca obiectiv principal concretizarea şi pe această cale a eforturilor statului român în direcţia integrării europene şi euroatlantice. S-a facilitat astfel dezvoltarea cooperării SRI cu instituţii similare din alte state, cu regimuri democratice consolidate, pentru rezolvarea unor probleme specifice de interes global şi regional. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără profesionalismul cadrelor, capabil să facă faţă realităţilor unei societăţi în schimbare. SRI îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 14, din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea 122
SRI, precum şi ale celorlalte acte normative aplicabile în materia securităţii naţionale. Activitatea SRI este organizată şi coordonată de CSAT. Regulamentul de funcţionare, structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor, programul de perspectivă privind înzestrarea, precum şi cheltuielile operative se aprobă de către CSAT. În raporturile sale cu CSAT, SRI are potrivit legii următoarele obligaţii: 1) de a acţiona în conformitate cu direcţiile de activitate şi de a aplica măsurile generale obligatorii stabilite de Consiliu pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; 2) de a prezenta Consiliului, anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte şi informări referitoare la modul de aplicare a legilor organice referitoare la securitatea naţională; 3) de a propune modalităţile de valorificare a informaţiilor obţinute referitoare la siguranţa naţională; 4) de a supune spre aprobare cheltuielile operative ale serviciului destinate realizării siguranţei naţionale. Pentru întreaga sa activitate, SRI răspunde în faţa Parlamentului. Cadrul legislativ şi tehnico-metodologic conferă SRI următoarele atribuţii generale: a) organizarea şi executarea activităţilor pentru culegerea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării acţiunilor interne şi externe care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale; b) valorificarea informaţiilor din domeniul siguranţei naţionale, prin comunicarea acestora factorilor de decizie competenţi a dispune măsurile economice, sociale, administrative, legislative, juridice ori de altă natură, pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; c) descoperirea şi contracararea acţiunilor de iniţiere, organizare sau constituire pe teritoriul României a unor structuri informative ce pot aduce atingere siguranţei naţionale, de sprijinire în orice mod a acestora, de confecţionare, deţinere ori folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicaţiilor şi transmitere de informaţii cu caracter secret de stat sau confidenţial; d) descoperirea şi contracararea acţiunilor iniţiate ori întreprinse de grupuri sau persoane, prin care se vizează subminarea economică a ţării, în scopul de a suprima sau ştirbi suveranitatea, unitatea,
123
independenţa şi indivizibilitatea statului sau a ameninţa ordinea de drept în stat; e) apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii, care potrivit legii nu pot fi divulgate; f) executarea activităţilor informativ-operative, tehnice, de control, protecţie şi intervenţie vizând prevenirea şi combaterea terorismului; realizarea protecţiei contrainformative şi asigurarea caracterului secret al activităţii proprii de informaţii; g) conlucrarea cu organele de stat, cu organizaţiile publice şi cu populaţia în vederea cunoaşterii şi aplicării dispoziţiilor legale în materie de securitate naţională. Atribuţiile SRI din Planul Naţional de Aderare la NATO Avându-se în vedere numeroasele verificări ce sunt făcute pe plan intern pentru stabilirea persoanelor ce vor beneficia de certificate de securitate (Security clearance) care le dă acces la informaţii şi documente spre şi dinspre NATO, rolul cel mai important revine SRI. Potrivit Planului Naţional de Aderare, Capitolul IV – Probleme de Securitate – SRI a avut următoarele responsabilităţi: - adaptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi securitatea informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei; - constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în domeniul elaborării şi manipulării documentelor secrete; - pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii clasificate NATO; - optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate NATO; - asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi dinamica fenomenului terorist; - diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, cu promovarea principiului transparenţei; - realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru cunoaşterea noului mediu de securitate, aferent gestionării crizelor şi riscurilor comune133. Atribuţiile SRI în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate 133
„Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.
124
Legea 182, din 12 aprilie 2002, privind protecţia informaţiilor clasificate stabileşte pentru SRI un set de atribuţii şi competenţe extrem de importante. Astfel, art. 6 al. 1 prevede că Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii ... . Art. 25, al. 1-2 conferă SRI, prin unitatea sa specializată, competenţa de a coordona activitatea şi de a controla măsurile privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. Al. 4 stipulează că Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării stabilesc măsuri proprii privind protecţia informaţiilor secrete de stat, potrivit legii, iar SRI asigură acestor instituţii asistenţă de specialitae. În vederea coordonării activităţii şi exercitării controlului asupra măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, Capitolul IV al Legii 182, la art 34-35, stabileşte pentru SRI următoarele atribuţii principale: a) elaborează, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale pentru informaţiile clasificate şi obiectivele de implementare a acestora; b) supraveghează acţiunile întreprinse de autorităţile publice pentru aplicarea prevederilor legii; c) acordă aviz de specialitate asupra programelor de prevenire a scurgerii de informaţii clasificate, întocmite de autorităţile şi instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale deţinătoare de asemenea informaţii; d) verifică modul în care sunt respectate şi aplicate normele legale privind protecţia informaţiilor clasificate de către autorităţile şi instituţiile publice; e) realizează la faţa locului verificări şi revizuiri de programe care vizează protecţia informaţiilor clasificate; f) conlucrează cu Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat în toate problemele privind aplicarea legii; g) acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor şi a locurilor care prezintă importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate, la cererea conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor economici şi a persoanelor juridice de drept privat şi supune spre aprobare Guvernului evidenţa centralizată a acestora; h) organizează şi răspunde potrivit dispoziţiilor legale, de colectarea, transportul şi distribuirea în ţară a corespondenţei cu caracter secret de stat şi a corespondenţei oficiale cu caracter secret de serviciu; 125
analizează şi stabileşte măsurile în legătură cu reclamaţiile sau sugestiile legate de modul în care sunt aplicate programele de protecţie a informaţiilor clasificate; j) constată nerespectarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate şi aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, iar atunci când faptele constituie infracţiuni, sesizează organele de urmărire penală. De asemenea, SRI este obligat să informeze Parlamentul şi CSAT, anual şi ori de câte ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură cu constatările şi concluziile rezultate din activitatea desfăşurată pentru protecţia informaţiilor clasificate din sfera sa de competenţă. i)
SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE (SIE) O structură românească, instituţionalizată şi specializată în spionaj, a funcţionat, în perioada interbelică, în cadrul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (1924 - 1940) şi apoi al Serviciului Special de Informaţii (1940 - 1951), sub denumirea de Secţia I Informaţii Externe. Această structură a fost desfiinţată în 2 aprilie 1951 o dată cu SSI-ul, iar prin Decretul nr. 50 din 3 martie 1951 a fost integrată Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, sub denumirea de Direcţia I Informaţii Externe. După 30 decembrie 1989, această structură specializată şi-a luat denumirea de Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi a fost condus de generalul Mihai Caraman, unul din cei mai cunoscuţi agenţi ai spionajului românesc din perioada regimul comunist. În vara anului 1992, generalul Caraman a fost înlocuit din funcţie cu generalul de divizie Ioan Talpeş, fost consilier prezidenţial pe probleme de politică externă şi ulterior consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. După o activitate fără impact mediatic puternic, aşa cum a fost cazul SRI, SIE a avut în 1997, câteva frământări la nivel înalt. În vara anului 1997, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit pe consilierul Cătălin Harnagea în funcţia de şef al SIE. Din 12 februarie 2001, preşedintele Ion Iliescu l-a numit în funcţia de şef al SIE pe Gheorghe Fulga. Serviciul de Informaţii Externe este o instituţie fundamentală a sistemului siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă controlului parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia, sprijinirea şi promovarea intereselor României, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate Naţională. Legea 51/1991, cap. II., art. 8, stipulează că SIE este organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa 126
naţională. De aici rezultă că SIE este îndrituit să apere în afara graniţelor interesele vitale ale statului român. Serviciile de informaţii cu astfel de atribuţii îndeplinesc, de regulă, misiuni de trei categorii. Prima reuneşte misiunile cu caracter de apărare şi constă în descoperirea ameninţărilor provenite din afara graniţelor naţionale, îndreptate împotriva cetăţenilor ei, a intereselor statului, opunându-se eventualei lor materializări. A doua categorie de misiuni este de „iniţiativă”, serviciul primind informaţii cu caracter politic, economic sau de altă natură ce pot fundamenta deciziile puterii statului. În a treia categorie intră misiunile cu caracter ofensiv, perfect secretizate şi conspirate. Aici este valabilă afirmaţia lui Claude Silberzahn, care susţine, şi nu fără temei, că serviciul de informaţii externe este actorul principal şi îndeplineşte pentru naţiune misiunile ce nu pot fi revendicate oficial134. Riscurile sunt mari, întrucât, în caz de nereuşite sau inabilităţi, serviciile de contraspionaj adverse recurg la mediatizari, în scopul compromiterii, creării unor situaţii „jenante” şi chiar complicarea unor relaţii politico-diplomatice sau militare. Întrucât asupra activităţilor noii centrale a spionajului românesc începuseră să planeze anumite suspiciuni, atât din interior cât şi din exterior135, la nivelul anului 1997, s-a impus ca Parlamentul României să dezbată un proiect de Lege privind organizarea şi funcţionarea SIE. În expunerea de motive se menţiona că proiectul de Lege al SIE a fost alcătuit ţinând seama, atât de reglementările legale privind organul de informaţii ce a funcţionat în România interbelică, cât şi de reglementările referitoare la organele de informaţii externe din ţări cu vechi tradiţii democratice (SUA, Germania, Italia, Marea Britanie etc.)136. Conform Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, activitatea SIE este organizată şi coordonată de CSAT. Conducerea SIE este asigurată de un director cu rang de ministru, numit de CSAT la propunerea Preşedintelui şi de un consiliu consultativ compus din adjuncţii directorului şi şefii unor unităţi din structură. Adjuncţii au rang de secretari de stat şi sunt numiţi de CSAT la propunerea directorului. Conform art. 1 din lege, activitatea SIE are ca scop obţinerea de informaţii necesare garantării suveranităţii, unităţii, independenţei şi indivizibilităţii României137. Activitatea SIE are caracter secret de stat, documentele serviciului putând fi consultate numai în condiţiile legii şi cu aprobarea directorului SIE. 134 135
136 137
Claude Silberzahn, Jean Guisnel, op. cit., p. 235. Vezi pe larg articolul „S.I.E. implicat în activitati mafiote”, publicat în „România libera”, 28 martie 1997, p. 11. „Critica Securitatii pure”, nr. 1/1997, p. 26. „Cronica Româna“, miercuri, 22 octombrie 1997, p. 1.
127
Serviciul este autorizat să folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor referitoare la siguranţa naţională. Sursele de informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o împrejurare. Cadrele militare din SIE au toate drepturile şi îndatoririle aplicabile armatei române. Cadrele militare şi salariaţii civili ai SIE îşi vor da acordul scris ca asupra lor să poată fi întreprinse măsuri de verificare contrainformativă cât sunt angajaţi ai SIE, dar şi timp de patru ani după aceea, respectiv toată viaţa, pentru cei care au deţinut funcţii importante. Personalul SIE are obligaţia de a păstra secretul informaţiilor. În mod excepţional, unele date vor putea fi comunicate numai în cazuri autorizate de lege, cu acordul directorului. SIE asigură protecţia celor care, lucrând acoperit, sunt deconspiraţi în împrejurări ce exclud culpa acestora138. Un alt aspect ce ne reţine atenţia este faptul că în ultimii ani SIE a stabilit relaţii de cooperare cu aproape toate serviciile similare din ţările NATO şi nu numai, motorul şi obiectivul colaborării fiind combaterea cu prioritate a ameninţărilor transfrontaliere ce pun în egală măsură în pericol siguranţa naţională a tuturor statelor democratice şi stabilitatea pe plan internaţional. După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al SIE, din rândul acestor ameninţări comune la care cooperarea antamată de SIE dă un răspuns bine focalizat, pragmatic, este suficient să amintim terorismul internaţional, narcotraficul, grupările criminale organizate, de sorginte diversă şi, desigur, fenomenele de corupţie şi criminalitate financiar-bancară internaţională devenite, din cauza globalizării economiei, finanţelor şi pieţelor extrem de agresive în ultima vreme139. Cooperarea strânsă, existentă între SIE şi serviciile menţionate pe aceste segmente ale activităţilor profesionale respectă, desigur, principiul de bază al păstrării confidenţialităţii asupra surselor şi mijloacelor folosite de părţile cooperante, indiferent dacă această relaţie de parteneriat activ se desfăşoară la nivel bilateral sau multilateral. În perspectiva integrării României în structurile euroatlantice, SIE se va înscrie, la nivel profesional şi prin respectarea principiilor şi standardelor comunităţii informative a ţărilor NATO, pe linia consonantă cu opţiunea poporului român şi cu interesele de moment şi de perspectivă ale ţării noastre, contribuind, prin aceasta, la eforturile de asanare a fenomenelor 138 139
Apud Anca Hriban, Camera a votat Legea SIE, în „Ziua“, miercuri 22 octombrie 1997, p. 4. „Libertatea“, nr. 2125 din 13/14 iulie 1997, p. 8.
128
adverse cu impact naţional şi, totodată, global, dar şi la consolidarea stabilităţii şi securităţii, pe plan intern140. Conform Hotărârii Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001, un reprezentant al SIE a fost membru al Comisiei naţionale pentru integrarea României în NATO141. SIE este controlat de Parlamentul României printr-o comisie specială, constituită din trei deputaţi şi doi senatori, aleşi din cadrul comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere. Obiectivul controlului parlamentar constă în verificarea concordanţei activităţii SIE cu Constituţia şi politica Guvernului142. Cadrul normativ al controlului este statuat de Hotărârea Guvernului României nr. 44 din 28 octombrie 1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţii SIE. Comisia îşi exercită mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată şi are următoarele atribuţii: - analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor ţării de către SIE; - verifică dacă ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ, emise de conducerea SIE, sunt în conformitate cu Constituţia şi cu legile României, cu hotărârile CSAT şi cu hotărârile Guvernului, date în vederea aplicării deciziilor CSAT; - analizează modul de fundamentare a bugetului SIE şi verifică execuţia acestuia pe baza controalelor efectuate de organele competente; - audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director al SIE, în legătură cu care prezintă un aviz consultativ, care va fi trimis Preşedintelui României. Comisia poate propune Preşedintelui României, prin raport, revocarea din funcţie a directorului SIE; - examinează cazurile în care în activitatea SIE s-au semnalat încălcări ale altor dispoziţii legale şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii; - analizează, verifică şi soluţionează sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloace de obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională şi apărarea 140
Ibidem. „Buletinul Oficial”, nr.151, 28 martie 2001, p.4-5. 142 Vezi Hotărârea Parlamentului României nr.44 din 28 octombrie 1998, privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţilor Serviciului de Informaţii Externe, în „Monitorul Oficial”, nr. 417, 5 noiembrie 1998, p.6-8. 141
129
intereselor României, de către SIE. Examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări care îi sunt adresate în legătură cu încălcarea legii de către SIE; - verifică criteriile de selecţionare şi promovare a cadrelor SIE; - verifică modul de promovare a intereselor României şi felul în care activităţile SIE sunt orientate, în principal, pentru identificarea, analizarea, ţinerea sub control şi eliminarea riscurilor la adresa siguranţei naţionale; - verifică modul de colaborare şi gradul de interoperabilitate dintre SIE şi celelalte instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; - verifică modul de cooperare cu instituţii similare străine; - avizează proiectele de lege care au legătură cu activitatea SIE; - îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin hotărâri ale Parlamentului României. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Comisia solicită SIE, prin intermediul directorului acestuia, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu problemele analizate. SIE este obligat să răspundă în timp util solicitărilor Comisiei şi să permită audierea persoanelor indicate de aceasta, cu acordul prealabil al directorului SIE, cu excepţia documentelor, datelor şi informaţiilor în legătură cu acţiunile informative aflate în curs de desfăşurare. Excepţie mai fac şi informaţiile care pot conduce la deconspirarea calităţii reale a cadrelor operative, la identificarea surselor folosite în munca de informaţii, în măsură în care acestea nu contravin Constituţiei şi legislaţiei în vigoare. La cererea birourilor permanente ale celor două Camere sau ori de câte ori consideră necesar, Comisia întocmeşte şi prezintă acestora rapoarte cu privire la constatările şi la concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor care îi revin. Actele şi lucrările Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu excepţia cazurilor cuprinse în rapoartele acesteia, care sunt autorizate să fie făcute publice de către birourile permanente ale celor două Camere. Membrii Comisiei au obligaţia de a respecta reglementările legale privind apărarea secretului de stat în legătură cu toate documentele, datele şi informaţiile de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor care le revin, asigurând deplina protejare a acestora. După alegere, membrii Comisiei depun un jurământ în şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului, prin care se obligă să păstreze secretul asupra documentelor, datelor şi informaţiilor la care au avut acces în exercitarea atribuţiilor. Secretul trebuie păstrat atât pe timpul mandatului cât şi după încetarea acestuia. De asemenea, membrii Comisiei
130
trebuie să jure pe propria lor răspundere că nu au făcut parte din structurile fostelor organe de Securitate ale regimului comunist din România şi că nu au foat cadre ale SIE ori ale altor structuri informative româneşti. Documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu respectarea normelor legale privind apărarea secretului de stat. La sfârşitul legislaturii, documentele Comisiei sunt inventariate şi sigilate sub supravegherea membrilor acesteia şi apoi predate, pe bază de proces-verbal, comisiei desemnate de noul Parlament, împreună cu documentele preluate de la comisiile anterioare, conform regulamentului de funcţionare a Comisiei. Comisia are un regulament propriu de funcţionare, aprobat de birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului. Noua Strategie a SIE pe termen scurt şi mediu Strategia evidenţiază asumarea de către SIE a tuturor responsabilităţilor şi sarcinilor care îi revin din obiectivele Strategiei Naţionale de Securitate a României, prioritar integrarea în NATO şi UE, cu respectarea Constituţiei şi legilor ţării. Documentul furnizează cadrul necesar pentru: (1) identificarea priorităţilor SIE şi proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare; (2) valorificarea eficientă a reţelei internaţionale de relaţii de cooperare specifică cu structuri similare din străinătate, în special din spaţiul euroatlantic; (3) adaptarea structurii organizatorice şi funcţionale a Serviciului în concordanţă cu mutaţiile actuale şi previzibile în climatul regional şi internaţional de securitate. Caracteristicile climatului internaţional şi reevaluarea conceptelor de securitate după 11 septembrie 2001 au determinat reconsiderarea rolului şi extinderea competenţelor serviciilor de informaţii din toate ţările democratice. Se remarcă, în special, măsuri ce vizează: (1) consolidarea compartimentelor de contrainformaţii şi a celor specializate în combaterea ameninţărilor asimetrice; (2) revalorizarea factorului uman în activitatea informativ-operativă; (3) dirijarea de resurse financiare suplimentare semnificative către structurile informative; aprofundarea relaţiilor de cooperare între serviciile de informaţii; (4) întărirea compartimentelor de analiză; (5) adoptarea de către ţările candidate la integrare a unor măsuri de compatibilizare a structurilor proprii de informaţii cu cele euro-atlantice.
131
Evoluţia situaţiei internaţionale din ultima perioadă generează provocări complexe şi impune diversificarea activităţii specifice a Serviciului de Informaţii Externe în sprijinul intereselor vitale ale societăţii româneşti. Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al ameninţărilor la adresa obiectivelor politice, economice şi generale de securitate ale României şi dinamica fenomenelor la nivel global relevă necesitatea adaptării misiunilor Serviciului, cu accent pe: (a) creşterea rolului şi ponderii activităţii de culegere de informaţii cu caracter secret şi anticipativ; (b) redimensionarea structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor asimetrice; (c) diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă şi a formelor de acoperire; (d) dezvoltarea acţiunii în domeniul securităţii economice; (e) contraspionajul extern şi apărarea secretului de stat. Strategia vizează transformarea SIE într-un Serviciu modern, dinamic, eficient şi flexibil, aliniat la standardele NATO şi UE, capabil să răspundă operativ şi calificat la comanda socială. Obiectivele pentru perioada de referinţă sunt: consolidarea poziţiei de componentă de bază a sistemului de siguranţă naţională; concentrarea activităţii pe direcţiile prioritare definite în baza conceptelor de planificare strategică (combaterea terorismului şi crimei organizate internaţionale, contraspionaj extern şi protecţie, politic, economic, cooperare externă, resurse); promovarea intereselor şi a imaginii României pe plan internaţional, regional sau pe anumite spaţii; proiectarea unei imagini corecte a Serviciului în societatea civilă. Realizarea obiectivelor în perioada 2002-2004 şi într-o perspectivă previzibilă (2010) impune alocarea de resurse diversificate la un nivel corespunzător şi utilizarea lor cu maximă eficienţă. În acest domeniu, principalele sarcini ale Serviciului de Informaţii Externe sunt de a optimiza modalităţile interne de alocare şi criteriile de utilizare a potenţialului uman, material şi financiar, simplificarea şi flexibilizarea mecanismelor de evaluare, planificare şi distribuire a acestora şi promovarea unor politici sectoriale de tip intensiv, pornind de la priorităţi şi aşteptări de calitate în raport cu satisfacerea acestora. Elementele-cheie pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei sunt adaptarea şi completarea cadrului legislativ, dimensionarea alocaţiilor bugetare corespunzător dinamizării, specializării şi diversificării misiunilor SIE în contextul actual de securitate, tot mai complex, şi adoptarea structurii organizatorice adecvate. În activitatea SIE, atât la nivelul obiectivelor cât şi al mecanismelor specifice de realizare a acestora, se aplică principiul continuităţii şi actualizării permanente, pe baza valorificării experienţei acumulate. 132
SIE îşi aduce contribuţia specifică la apărarea, sprijinirea şi promovarea intereselor României, alături de toate instituţiile statului, în cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate Naţională a României. În ceea ce priveşte evoluţia pe termen mediu a Serviciului, principalele probleme constau în demilitarizarea personalului, optimizarea dialogului cu celelalte instituţii interne şi îmbunătăţirea schimbului de informaţii cu alte structuri similare, mai ale ţinând cont de eforturile de combatere a terorismului şi de responsabilităţile ce revin serviciilor de informaţii sub acest aspect143. SERVICIUL DE TELECOMUNICATII SPECIALE (STS) Fundamentul juridic îl constituie Legea nr. 92 din 24 iulie 1996 privind organizarea şi funcţionarea STS144. Conform acestei legi, STS este organul central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfăşoară, controlează şi coordonează activităţile în domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile publice din România şi pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice. STS are o structură militară şi face parte din sistemul naţional de apărare. Activitatea STS este controlată de Parlamentul României prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. CSAT organizează şi coordonează activitatea STS. De asemenea, cu aprobarea CSAT, STS poate stabili relaţii cu organisme similare din străinătate şi poate încheia acorduri de cooperare cu acestea. STS îşi desfăşoară activitatea cu respectarea Constituţiei României şi a legilor ţării, a hotărârilor CSAT şi ale Guvernului, precum şi ale regulamentelor militare generale. Conducerea STS este asigurată de un director, cu rang de secretar de stat, numit de CSAT la propunerea preşedintelui acestuia. Directorul STS răspunde în faţa CSAT pentru activitatea pe care o desfăşoară şi prezintă acestuia rapoarte anuale. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, directorul STS este ajutat de un prim-adjunct, care este şi înlocuitorul său, precum şi de doi adjuncţi. În STS funcţionează Consiliul Director, ca organ deliberativ şi Biroul Executiv care asigură conducerea operativă a instituţiei. Componenţa 143
Vezi Sectorul românesc de securitate şi controlul democratic, în “Dosare ultrasecrete”, 11 septembrie 2004, p.1. 144 „Monitorul Oficial”, nr. 169 din 30 iulie 1996.
133
Consiliului Director şi a Biroului Executiv se stabileşte prin Regulamentul de organizare şi funcţionare. STS colaborează cu Ministerul Comunicaţiilor şi cu instituţiile din domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice, în baza unei metodologii comune, în scopul asigurării compatibilităţii sistemelor proprii de telecomunicaţii cu cele din sistemul naţional de apărare, precum şi cu reţeaua publică de telecomunicaţii. Personalul STS este format din cadre militare şi salariaţi civili, care au obligaţia de a asigura confidenţialitatea în utilizarea telecomunicaţiilor speciale, fiindu-le interzisă interceptarea comunicaţiilor. STS organizează un sistem propriu de instruire şi perfecţionare a pregătirii cadrelor militare în activitate, în rezervă şi a salariaţilor civili, iar pe bază de protocol, prin instituţiile de specialitate aparţinând structurilor sistemului naţional de apărare, pentru învăţământul universitar şi, după caz, în cadrul unor servicii şi firme de specialitate din ţară sau străinătate. Printre reţelele de telecomunicaţii aflate în administrarea STS se află şi reţelele instituţiilor din domeniul apărării siguranţei naţionale şi ordinii publice. Conform Legii 92/1996, art. 13, STS este organ de mobilizare, care ţine evidenţa personalului existent la pace şi a rezerviştilor cuprinşi în documentele de mobilizare. Normele de funcţionare şi activitatea de mobilizare şi evidenţă se stabilesc de comun acord cu Statul Major General al Ministerului Apărării Naţionale. În esenţă se poate spune că, STS gestionează spectrul guvernamental de frecvenţe radioelectronice şi asigură protecţia reţelelor de telecomunicaţii prin activităţi de supraveghere radioelectronică, măsuri de control tehnic de specialitate şi prin exploatarea aparaturii de secretizare145. SERVICIUL DE PROTECTIE SI PAZA (SPP) Acest serviciu a fost creat în februarie 1990 la iniţiativa Preşedintelui CFSN, prin Decretul nr.202 sub denumirea de Unitatea Specială de Pază şi Protocol, fiind o instituţie similară Serviciului Secret (Secret Service) din SUA146. Primul director a fost căpitanul Dumitru Iliescu. Cadrul juridic îl constituie Legea nr. 191 din 19 octombrie 1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază. Are în structură trei subsisteme care concură la asigurarea protecţiei demnitarilor români şi 145 146
Vezi si „Critica Securitatii Pure”, Editura Academiei Catavencu, nr. 1/1997, Bucuresti, p. 8. Vezi pe larg N. Tihu Suhăneanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996.
134
străini, pe timpul prezenţei lor în România şi în asigurarea pazei şi a reşedinţelor acestora. Activitatea SPP este organizată şi coordonată de CSAT şi controlată de Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Protecţia demnitarilor români în afara teritoriului naţional se asigură de către personalul SPP, în cooperare cu serviciile speciale similare din ţările gazdă. Cu aprobarea prealabilă a CSAT, SPP poate stabili relaţii de colaborare cu organisme similare din alte state. SPP este condus de un director, cu rang de secretar de stat, numit de Preşedintele României, la propunerea CSAT. La numirea în funcţie, directorul depune un jurământ în faţa Preşedintelui. Directorul SPP are următoarele atribuţii: organizează şi conduce activitatea serviciului şi îl reprezintă în relaţiile cu ministerele şi cu celelalte organe ale administraţiei publice, cu instituţii şi organizaţii din ţară, precum şi cu organisme similare din străinătate; angajează serviciul în relaţiile cu persoane juridice sau fizice, în care scop poate da împuterniciri şi altor cadre din subordine; emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni; propune Preşedintelui, cu avizul CSAT, numirea în funcţii a primului adjunct şi adjunctului directorului SPP; propune CSAT spre aprobare structura organizatorică, efectivele în timp de pace şi în timp de război şi regulamentul de organizare şi funcţionare a SPP; cu aprobarea CSAT, poate modifica structura SPP, în limita efectivelor stabilite, prin înfiinţarea, desfiinţarea sau reorganizarea formaţiunilor, centrelor, secţiilor, sectoarelor, birourilor şi a altor structuri similare. Anual sau la cererea Parlamentului, directorul SPP prezintă rapoarte cu privire la îndeplinirea atribuţiilor de revin instituţiei pe care o conduce. Directorul SPP are în subordine nemijlocită un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal la comandă şi şef al statului major, precum şi un adjunct, cu rang de subsecretari de stat. Consiliul director este organul deliberativ al SPP, iar biroul executiv asigură îndeplinirea hotărârilor Consiliului director şi conducerea operativă a SPP. Prin structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuţii: organizează şi execută activităţi pentru prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni prin care s-ar atenta la viaţa persoanelor a căror protecţie este 135
obligat să o asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apărării sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora; organizează şi desfăşoară activităţi de culegere, verificare a informaţiilor necesare, numai pentru îndeplinirea atribuţiilor pe linie de protecţie şi pază. Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură o transmite de îndată autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificare şi valorificarea acesteia; realizează schimburi de informaţii şi cooperează cu servicii de informaţii şi cu structuri departamentale cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în ţară şi în străinătate; poate efectua, cu respectarea Legii 51/1991, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii; fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin consultări personale; solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1991, în scopul culegerii de informaţii pentru îndeplinirea misiunilor specifice. Operaţiunile tehnice pentru realizarea acestor activităţi se execută de către SRI; întocmeşte, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, acte de constatare ce pot constitui mijloace de probă şi consemnează rezultatele acestora; intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru prevenirea şi contracararea acţiunilor de natură să pună în pericol viaţa, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune a persoanelor cărora le asigură protecţie şi securitatea obiectivelor păzite, precum şi pentru capturarea sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive; execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acţiuni pentru căutarea, identificarea şi neutralizarea obiectelor suspecte care pot prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite; întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea asistenţei medicale, profilactice şi terapeutice a demnitarilor a căror protecţie intră în competenţa sa şi realizează, prin mijloace proprii, măsurile antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă, toxico-chimică sau produse de radiaţiile ionizante, precum şi alte activităţi de profil în obiectivele permanente şi temporare;
136
organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi de prevenire a scurgerii de date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii. SPP are în organigramă trei secţiuni şi o direcţie logistică: Secţiunea 1 are în atribuţii paza şi protecţia Preşedintelui României, a personalului Preşedinţiei, a sediilor de lucru şi de odihnă a acestora; Secţiunea 2 are în responsabilitate paza şi protecţia primului ministru, a mebrilor Guvernului, a sediului Guvernului (Palatul Victoria) şi a altor sedii de lucru şi de odihnă ale celorlalţi miniştri; Secţiunea 3 este specializată în activităţi informativoperative. Culegerea, verificarea, analiza şi valorificarea informaţiilor vizează următoarele domenii: (1) ameninţări la adresa Preşedintelui, primului ministru sau a altor demnitari; (2) acţiuni politice neconstituţionale din partea adversarilor politici ce au ca scop înlăturarea sau compromiterea demnitarilor ori a regimului politic din România; (3) depistarea şi anihilarea acţiunilor desfăşurate de agenţi străini infiltraţi în cercurile puterii sau în anturajul demnitarilor români. Direcţia de logistică asigură baza materială precum şi infrastructura necesară funcţionării Serviciului în bune condiţii147. Pe timpul îndeplinirii acestor atribuţii, personalul operativ al SPP (militar şi civil) este investit cu exerciţiul autorităţii publice. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de protecţie şi obiectivele a căror pază se asigură de către SPP se stabilesc prin hotărâre a CSAT. Pregătirea specifică a personalului SPP se realizează prin sistemul propriu de instruire sau în unităţile militare şi în instituţiile de specialitate ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ale SRI ori în instituţii civile. Pregătirea se poate desfăşura şi în cadrul unor instituţii similare din străinătate. Divulgarea în orice mod a datelor sau a informaţiilor care fac obiectul activităţii SPP este interzisă şi se pedepseşte conform legii. Personalul SPP îşi dovedeşte calitatea cu legitimaţiile de serviciu, iar pe timpul îndeplinirii misiunilor operative, şi cu insigna de serviciu. Pentru executarea unor misiuni care nu suferă amânare şi care nu pot fi aduse la îndeplinire altfel, personalul SPP are dreptul să folosească orice mijloace de transport şi de telecomunicaţii, proprietate publică sau privată, cu excepţia celor aparţinând corpului diplomatic. Personalul SPP este autorizat, după caz, să poarte şi să folosească arme de foc, arme albe şi alte mijloace de protecţie şi descurajare, pentru îndeplinirea misiunilor de serviciu, precum şi în scop de autoapărare, în condiţiile prevăzute de lege. 147
Vezi pe larg Cristescu Radu Constantin, Serviciile Secrete din România şi scandalurile de corupţie, 1989 – 2001, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 2002, p. 263.
137
În situaţiile în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau temporar de către SPP sunt în pericol ori atunci când există informaţii că se intenţionează organizarea unor acţiuni care le-ar pune în pericol, acesta, împreună cu autorităţile publice şi cu alte organe de specialitate care au competenţe în domeniu, stabileşte zone de protecţie a obiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora, în care poate interzice sau limita, după caz, accesul. Zonele de protecţie sunt delimitate, cu semne vizibile, de către SPP, cu sprijinul de specialitate al autorităţilor publice şi al altor organe abilitate. Aceste zone de protecţie au acelaşi regim ca şi obiectivele a căror pază este asigurată de SPP. Personalul SPP, aflat în misiune, este autorizat să legitimeze şi, după caz, să imobilizeze persoanele care pătrund în mod ilegal în zonele cu acces interzis sau limitat, predându-le de urgenţă organelor competente, împreună cu actul de constatare. În astfel de situaţii, personalul SPP are obligaţia de a se legitima. În cazul constatării unei infracţiuni flagrante ori a unor tentative sau acte preparatorii pedepsite de lege, care pun în pericol viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor cărora li se asigură protecţie, ori obiectivele aflate în pază, personalul SPP poate imobiliza făptuitorul, predându-l de îndată organelor competente, împreună cu actul de constatare şi cu mijloacele materiale de probă. SPP nu poate efectua cercetare sau urmărire penală, nu poate lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nu dispune de spaţii proprii de reţinere sau de arest. Activitatea operativă a SPP constituie secret de stat. Documentele SPP se păstrează în arhiva proprie şi pot fi consultate, în condiţiile legii, cu aprobarea directorului acestuia. La o întâlnire cu presa, unul dintre directorii SPP a afirmat că, în cazul producerii unor atentate teroriste, cei mai periculoşi sunt lunetiştii (care pot acţiona de la peste 1000 de metri) şi maşinile capcană. Pentru a-şi realiza atribuţiile cu care este îndrituit de legile în vigoare, SPP are nevoie de ajutorul mass-media148. Într-adevăr rolul SPP este deosebit de important, întrucât constituie un sprijin în munca Preşedintelui, a Guvernului şi Parlamentului, o instituţie de luptă pentru prevenirea scurgerii de informaţii nedestinate publicităţii şi a atentatelor. Consilierul juridic al SPP a declarat într-o conferinţă de presă că instituţia din care face parte nu este un serviciu secret, dar a recunoscut că în structura SPP există ofiţeri abilitaţi în culegerea de informaţii atât la nivel central, cât şi în teritoriu. 148
Ibidem.
138
În ceea ce priveşte situaţia operativă, din declaraţiile făcute presei de factorii responsabili ai SPP, rezultă că sistemul de pază la Palatul Cotroceni unde se află reşedinţa Preşedintelui României - a fost penetrat de câteva ori, dar fără ca persoanele în cauză să fi avut intenţii de atentat. Situaţii deosebite s-au înregistrat după formarea guvernului condus de Victor Ciorbea (decembrie 1996), când la poarta Palatului Cotroceni s-au prezentat diferite persoane care solicitau să intre la preşedinte, spunând că sunt miniştri, dar nu aveau asupra lor nici măcar buletinul de identitate. După alegerile din noiembrie 1996 au fost unele sesizări pe adresa SPP care se refereau la posibile acţiuni teroriste îndreptate împotriva unor demnitari, dar care nu s-au confirmat. Imaginea creată în opinia publică faţă de activitatea SPP este preponderent pozitivă. Într-un raport întocmit de un diplomat occidental acreditat la Bucureşti se apreciază că SPP a avut o evoluţie firească şi sigură, fără tulburări interne sau pierderi de imagine în mass-media149. De remarcat că la SPP, de la purtătorul de cuvânt şi până la personalul tehnic şi administrativ, toată instituţia practică artele marţiale. STRUCTURILE INFORMATIVE ALE MINISTERULUI APARARII NATIONALE Dacă e să privim din punct de vedere istoric, se poate spune că Direcţia de informaţii a armatei este cea mai veche structură specializată din comunitatea informativă a României. Prin Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a fost organizată Secţia a II-a informaţii în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi subordonată direct Marelui Stat Major. Această structură informativă a funcţionat neîntrerupt sub diferite denumiri şi structuri organizatorice: Biroul 5, Diviziunea a 10-a, Biroul 2, Direcţia de Informaţii Militare sau Direcţia de Informaţii a Armatei150. După proclamarea republicii în România (30 decembrie 1947), Direcţia Informaţii din Marele Stat Major a fost supusă unor transformări organizatorice şi de atribuţii. Activitatea de contraspionaj a fost transferată de atunci Securităţii şi nu a mai revenit în atribuţiile Direcţiei. După revoluţia din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a avut trei structuri departamentale de informaţii: Direcţia Informaţiilor Militare (DIM), Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară (DPSM) şi Secţia pentru 149 150
„National“, vineri, 25 iulie 1997, p. 9. Directia de Informaţii Militare, Între ficţiune şi adevăr, Editura Militară, Bucureşti, 1993.
139
Protecţia Informaţiilor (SPI). Această din urmă structură a fost integrată ulterior în DPSM. DIM a fost creată prin Legea 41/1990 şi menţionată ca structură în Legea 51/1991. Până în 1993 a fost denumită Direcţia Cercetare a Armatei. Are ca principal obiectiv descoperirea ameninţărilor la adresa României şi cunoaşterea potenţialului militar, în special al vecinilor. A preluat atribuţiile şi personalul fostei Direcţii de Informaţii a Armatei (DIA), existente înainte de 1989. Activitatea curentă a fost controlată şi coordonată de şeful Statului Major General. DPSM a fost înfiinţată în aprilie 1990 şi a avut aceeaşi bază legală cu DIM. Se ocupa de contracararea activităţilor de racolare a cadrelor din MApN şi depistarea spionilor şi agenţilor acestora care vizitau obiectivele militare de pe teritoriul României151. Avea aproximativ 700 de cadre. Şeful DIM se subordona direct ministrului Apărării. Fostul şef al SPI, colonelul Gheorghe Ilie, a declarat presei că structura informatică pe care o conducea se confrunta cu probleme legate de păstrarea secretelor militare: Informaţia secretă este foarte greu de definit şi de stăpânit în acest timp al tranziţiei. Cu toate acestea, toţi trebuie să înţelegem că informaţiile secrete sunt patrimoniu naţional, care trebuie apărat şi protejat. Într-adevăr, în România nu exista la acea oră o cenzură în privinţa informaţiilor militare transmise prin intermediul Direcţiei de Relaţii Publice a Armatei. De aici a rezultat necesitatea unui act normativ care să reglementeze protecţia informaţiilor. În acest sens, fostul şef al SPI a precizat: Într-o perioadă de tranziţie, ca cea pe care o parcurgem acum, ritmul de modificare a informaţiei care determină şi guvernează procesul social este de patru ori mai mare decât ritmul tranziţiei însăşi şi trebuie definit ce trebuie protejat şi ce nu. Vehicularea informaţiilor este un joc care are un risc şi un cost; protejarea informaţiei presupune anumite costuri, iar neprotejarea ei are anumite riscuri152. Ordonanţa de Urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale prevede la art. 9, al. G) că activitatea de informaţii, protecţie şi siguranţă militară este condusă de Ministerul Apărării Naţionale. Art. 17 al.(1)-(5), ale aceluiaşi act normativ, stabileşte denumirea actuală, funcţiile, structura, organele de conducere, personalul şi baza materială a structurii departamentale specializate a Ministerului Apărării Naţionale, astfel: 151 152
„Critica Securităţii Pure”, p. 8. „Evenimentul zilei“, 16 decembrie 1997, p. 8.
140
Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura specializată a Ministerului Apărării Naţionale care răspunde de obţinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc şi ameninţare externi şi interni, militari şi nonmilitari care pot afecta siguranţa naţională, de elaborarea concepţiei privind realizarea securităţii informaţiilor şi activităţii criptografice şi de asigurarea informaţiilor geografice necesare armatei. DGIA este condusă de un director general, numit prin decizie a primului ministru, la propunerea ministrului Apărării Naţionale, funcţia acestuia fiind asimilată cu cea de subsecretar de stat. Personalul DGIA îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale în domeniul militar. Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează prin structuri specializate proprii, pe bază de contract cu parteneri interni sau externi. La Capitolul V, privind personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2001 prevede că efectivele DGIA şi ale unităţilor din subordine nu sunt incluse personalului şi structurilor operative ale M.Ap.N.. Finanţarea lor se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această destinaţie. Modul de planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se stabileşte de ministrul Apărării Naţionale, similar reglementărilor privind cheltuielile operative. Evidenţa efectivelor DGIA se ţine separat, acesta fiind militar şi civil. Atribuţiile DGIA se aprobă prin ordin al ministrului Apărării Naţionale. De asemenea, ministrul Apărării Naţionale are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii economici şi de la oricare alte persoane juridice sau persoane fizice date, informaţii ori documente necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Structurile informative ale M.Ap.N. au ca obiect de activitate ameninţările prevăzute în art. 3, lit. „a” - „h” din Legea 51/1991. Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din M.Ap.N. sunt dirijate în obţinerea de informaţii despre sistemele militare străine, structurile de comandament şi mijloacele de înarmare. Ele funcţionează pe principiul autoorganizării informaţiilor militare în interiorul armatei. Ca orice alte structuri similare din alte comunităţi informative, DGIA acoperă domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă în a furniza armatei date precise în legătură cu forţele adversarului potenţial, ceea ce militarii numesc „ordinea de bătaie”. Dincolo de forţa însăşi a 141
maşinii de război a ţării vizate, de modelul materialelor folosite, de inovaţiile tehnice introduse, de identitatea ofiţerilor din unităţi şi amplasarea acestora din urmă, DGIA trebuie să-şi formeze o imagine cât mai precisă privind strategiile concepute, tacticile folosite, moralul trupelor acestora. În caz de război, informaţiile militare trebuie să urmărească în timp real, adică oră de oră, desfăşurarea luptei: să evalueze numărul loviturilor care şiau atins ţinta şi a celor care s-au pierdut, să aprecieze efectul operaţiunilor în curs de desfăşurare împotriva forţelor adverse, dar şi împotriva populaţiei, să prevadă iniţiativele adversarului, să-i anticipeze mişcările. Un serviciu de informaţii militar trebuie să fie capabil în astfel de situaţii să aprecieze forţa militară a unora sau a altora dintre beligeranţi, transformările intervenite pe termen scurt, mediu sau lung şi deci să aprecieze raporturile de forţe existente. Prin urmare, se poate spune că serviciul de informaţii militare, dacă este performant - oferind în flux continuu informaţii veridice, oportune, echilibrate şi echidistante politic - are posibilitatea să participe alături de celelalte servicii şi structuri informative specializate, la elaborarea opţiunilor majore de politică externă. Un serviciu de informaţii militare trebuie să fie interesat în acelaşi timp şi de un domeniu cu mare miză, şi anume, comerţul cu arme. Informaţiile în legătură cu armatele străine cu pieţele de desfacere a armamentului, cu concurenţii industriei naţionale sunt desigur deosebit de utile. Îndeplinirea unor misiuni de acest fel presupune existenţa unui aparat extrem de complex şi de performant. Războiul din Golf, mai precis „Operaţiunea Furtuna Deşertului” a constituit un exemplu cât se poate de elocvent, cu privire la rolul important al informaţiei despre adversar în fixarea strategiei şi tacticii operaţiilor militare. Insuficienta cunoaştere a forţelor irakiene, al căror dinamism a fost prea uşor supraevaluat, a condus la greşeli considerabile de apreciere în desfăşurarea luptei de către forţele Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte DGIA se poate spune că şi-a adus o contribuţie importantă la reuşita misiunilor la care au luat parte contingentele armatei române în cadrul Forţelor internaţionale de menţinere a păcii în Angola, Somalia şi Bosnia. La fel şi în cadrul Operaţiunii „Alba”, întreprinsă de trupe militare multinaţionale în Albania pentru restabilirea securităţii. Această operaţiune a funcţionat în Albania pe timp de trei luni, începând cu 14 aprilie 1997 potrivit deciziei adoptate, pe 28 martie 1997, de Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Obiectivul principal al Forţei multinaţionale de asigurare a securităţii nu a fost să percheziţioneze şi să dezarmeze populaţia, ci să menţină sub control trei puncte strategice: aeroportul internaţional din Tirana şi cele două posturi 142
importante, Vlora şi Durres, adică locurile unde au izbucnit, la începutul anului 1997, manifestaţiile participanţilor la fondurile de tip CARITAS, care au bântuit prin mai toate ţările ex-comuniste. Haosul şi teroarea instaurate în Albania de bande care s-au dotat cu armament furat din depozitele militare şi din sediile poliţiei, tancurile şi armele scăpate de sub control care au pus în pericol viaţa populaţiei civile au obligat autorităţile de la Tirana să ceară de mai multe ori sprijin internaţional. Şase mii de persoane (militari şi civili) sub comanda amiralului italian Luciano Forlani au avut misiunea de a asigura distribuirea ajutoarelor umanitare şi caracterul democratic al alegerilor, desfăşurate în Albania în luna iunie 1997 sub supravegherea OSCE şi a Consiliului Europei. Detaliile Operaţiunii „Alba” au fost stabilite în ziua de 10 aprilie 1997 la Roma, în cadrul Conferinţei finale de planificare internaţională, la care a fost prezentă şi o delegaţie albaneză, de reprezentanţii statelor majore participante. Cel mai mare efectiv a fost asigurat de Italia, cu 2.500 de persoane, urmate de Franţa cu 1.000 de persoane, Grecia, Turcia, Spania, România (cu 400 de militari), Austria şi Danemarca. Misiunea a fost deosebit de dificilă întrucât inamicul se afla în rândul populaţiei. Aşa cum a declarat, în Parlamentul albanez, şeful Serviciului Naţional de Securitate al Albaniei, există factori de natură internă dar şi externă care intenţionat au destabilizat situaţia din Albania. Militarii români au fost desfăşuraţi în cele mai periculoase zone ale Albaniei (Vlora, Girokaster, Sarande) din sudul ţării, acolo unde conform declaraţiei ministrului grec al apărării, nici una dintre ţările care au participat la Forţa Multinaţională nu a dorit să-şi trimită trupele. Conform declaraţiei de presă făcută de colonelul Sorin Ioan comandantul contingentului de militari români participant la Operaţiunea „Alba”, „noi am trimis trei grupe în recunoaştere la Roma şi Tirana”153, de unde rezultă că rolul informaţiilor a fost deosebit de important pentru pregătirea şi reuşita misiunii. S-au avut în vedere, eventualele reacţii faţă de contingentul românesc, condiţiile de teren, de amplasare în clădiri sau în corturi, de legături cu structurile civile de aprovizionare, transport, telecomunicaţii şi multe altele care au stat la baza pregătirilor făcute în ţară, dar şi a pregătirii psihologice a militarilor români. Concluzionând, informaţiile pentru apărare de care se ocupă DGIA se referă la următoarele obiective: militare (despre forţele armate ale altor state); politico-militare; economico-militare; geografico-militare; biografice despre liderii militari şi politici; sociologico-militare; tehnico-ştiinţifice militare; despre sistemele C4I (comandă, control, comunicaţii, computere şi 153
„Curierul National”, sâmbata 12 aprilie 1997, p. 5.
143
informaţii); de/despre contrainformaţii; despre serviciile de informaţii străine; medico-militare; referitoare la proliferare; referitoare la crima organizată (în măsura în care aceasta are conexiuni cu domeniul militar); privind organizaţiile (grupările) şi activităţile teroriste (au căpătat o pondere majoră). Misiunile Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei sunt: (1) culege, procesează, analizează şi difuzează informaţii militare şi politicomilitare care constituie suport al deciziei politico-militare; (2) proiectează în străinătate opţiunile, principiile şi relaţiile necesare susţinerii politico-militare a României; (3) conduce, coordonează şi controlează structurile de siguranţă militară ale categoriilor de forţe ale armatei; (4) descoperă, documentează şi neutralizează acţiunile de spionaj în scopul prevenirii cazurilor de trădare, precum şi pentru identificarea şi blocarea posibilităţilor divulgării de către persoane sau instituţii neautorizate; (5) protejează interesele petrimoniale ale armatei române prin prevenirea şi contracararea acţiunilor sau faptelor prin care s-ar putea prejudicia domeniul producţiei de apărare şi relaţiile comerciale cu partenerii interni şi externi ai armatei române; (6) acţionează pentru cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul crimei organizate şi terorismului, a ameninţărilor transfrontaliere nonmilitare şi a celor care ar putea atinge organismul militar. Misiunile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară sunt: (a) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politicomilitar internaţional şi prognozează evoluţia acestuia; (b) identifică factorii de risc şi ameninţare externi, militari şi non-militari care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară; (c) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia situaţiei; (d) culege informaţii care să permită forţelor armate ale României să desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţiuni multinaţionale; (e) obţine şi pune la dispoziţia factorilor de decizie şi structurilor cu atribuţii specifice informaţiile pe care le deţine cu privire la activitatea grupurilor teroriste, a celor din domeniul crimei organizate, proliferarea armelor convenţionale şi a ANM; (f) acţionează pe plan internaţional prin acţiuni de informare dezinformare pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională; 144
(g) elaborează concepţia folosirii forţelor şi a mijloacelor aflate la dispoziţia sa pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate naţională; (h) culege informaţii care să faciliteze realizarea unor obiective naţionale de modernizare tactică şi tehnică a Forţelor Armate ale României. Misiunile Direcţiei de Siguranţă Militară sunt: (1) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politicomilitar internaţional şi prognozării evoluţiei acestuia; (2) identifică factorii de risc şi ameninţare externă, militari şi non-militari care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară; (3) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia situaţiei; (4) culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţii multinaţionale; (5) informează operativ factorii de decizie politico-militară despre principalele evenimente care au loc în plan internaţional şi în special cele care interesează România; (6) informează operativ factorii de decizie politico-militară şi militară despre organizarea, înzestrarea şi starea de pregătire a forţelor armate care ar putea fi folosite împotriva României. Misiunile Serviciului de Securitate a Informaţiilor sunt: (a) coordonează şi controlează activitatea de asigurare a securităţii informaţiilor în M.Ap.N.; (b) securitatea informaţiilor în reţele de calculatoare, de comunicaţii şi în sistemul de armament; (c) cercetarea criptografică în armata României; (d) proiectarea şi realizarea materialului de cifru pentru operaţiuni specifice; (e) asigurarea tehnică şi de service la sistemele şi aparatura criptografică; (f) criptanaliza şi evaluarea sistemelor criptografice; (g) protecţia difuzării informaţiilor militare în activitatea de informare publică; (h) selecţionarea, avizarea şi instruirea personalului cifrator de la toate eşaloanele militare; (i) asistenţa juridică privind securitatea informaţiilor şi standardizarea în domeniul criptografiei; (j) este autoritatea responsabilă din M.Ap.N. pentru domeniul activităţilor pe linie de securitatea informaţiilor şi criptografie, în cadrul cooperării cu elementele Sistemului Naţional de Apărare. 145
În vederea aderării la structurile militare ale Alianţei Atlanticului de Nord, DGIA s-a transformat substanţial. S-a urmărit realizarea unei compatibilităţi organizatorice şi conceptuale cu cele ale ţărilor membre NATO. Direcţia de Informaţii Militare a devenit Direcţia „J 2“ din Statul Major General, subordonându-se nemijlocit unui locţiitor al şefului Statului Major General. Modificarea nu a afectat numai denumirea sau modul de subordonare: s-a urmărit şi modificarea structurilor de culegere şi valorificare a informaţiilor. Actualul compartiment „J 2“ din SMG a încheiat mai multe acorduri, protocoale şi înţelegeri cu servicii de informaţii similare din alte armate străine. S-au realizat raporturi de cooperare şi colaborare cu peste 30 de servicii de informaţii similare din toată lumea. În perspectivă se are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi diversificarea domeniilor de lucru, mai ales cu ţările NATO, pe următoarele coordonate: schimbul de delegaţii pe probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de specialişti, participarea la exerciţii comune. Un alt domeniu important pentru activitatea de informaţii militare îl constituie ataşaturile militare. Practica serviciilor secrete de informaţii arată că ataşaţii militari sunt principalii rezidenţi acreditaţi în capitalele statelor cu care se întreţin relaţii politico-diplomatice şi militare. Principalele misiuni informative ale ataşaţilor militari sunt: cunoaşterea armatelor ţărilor pe lângă care sunt acreditaţi cu scopul de a identifica domeniile şi sectoarele unde există posibilităţi şi interes reciproc de a colabora cu armata română; preluarea elementelor de interes pentru procesul de restructurare al armatei române din experienţa armatelor străine moderne; cunoaşterea factorilor de risc şi ameninţare ce ar putea afecta, direct sau indirect, interesele de securitate ale României şi formularea propunerilor de contracarare ce se impun. În legătură cu ameninţările de ordin militar, se cuvin făcute câteva precizări. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o posibilă agresiune militară la adresa României. În schimb, analiştii militari, apreciază că în prezent şi în perspectivă se pot confrunta cu agresiuni atipice care presupun angajări militare tot atipice. Deci procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt foarte subtile şi perverse. Dacă nu există agresiuni militare clasice, există alt gen de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. Agresiunile militare clasice au devenit foarte costisitoare şi total contraproductive din punct de vedere social, material, politic. De asemenea, ele pot duce la distrugerea mediului ambiant. Prin urmare, agresiunile disimulate rămân de cele mai multe ori necunoscute, dar conduc în final la
146
acelaşi scop: accesul la resursele materiale şi umane. Cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi scop154. DGIA a abandonat încă din 1990 clişeele vechi, de inspiraţie comunistă, care mai existau în activitatea acesteia, în paralel cu stabilirea de repere clare, care să-i permită să se bucure de respectul şi încrederea serviciilor de informaţii similare din armatele moderne ale lumii.
DIRECTIA GENERALA DE INFORMATII SI PROTECTIE INTERNA DIN MINISTERUL ADMINISTRATIEI SI INTERNELOR În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează trei structuri departamentale specializate: Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie, Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) şi o structură specializată în intervenţii operative - Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (SIAS). Astfel de structuri nu-şi găsesc similitudini în comunitatea informativă a României în perioada interbelică. Înainte de 1989, în cadrul Departamentului Securităţii Statului, mai precis în structura Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare, a funcţionat o subunitate specială pentru cadrele şi ofiţerii Ministerului de Interne. Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie a Ministerului Administraţiei şi Internelor (fostă UM 0962, fostă UM 0215) a luat fiinţă la 1 februarie 1990, fiind organizată de vice-prim ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, responsabil cu problemele de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Potrivit legii de organizare şi funcţionare, care are caracter secret, unitatea are ca atribuţii principale protecţia contrainformativă a cadrelor MI, infiltrarea în mediile crimei organizate, a filierelor mafiote şi culegerea de informaţii privind manifestările violente de stradă şi mişcările sociale de proporţii. Activitatea este controlată de ministrul de Interne. Unitatea are un comandant, un şef de stat major şi doi locţiitori ai comandantului. Primul comandant a fost colonelul Florin Calapod, iar efectivele unităţii s-au constituit dintr-un corp de aproximativ 400 de ofiţeri de securitate, majoritatea provenind din Direcţia a VI-a a Securităţii (contrainformaţii militare) şi din Securitatea Municipiului Bucureşti. 154
„Cronica Româna“, miercuri, 23 iulie 1997, p. 4.
147
Unitatea a cunoscut o intensificare a activităţii şi o evoluţie structurată odată cu numirea în calitate de comandant, a generalului Dan Gheorghe, în septembrie 1992155. Structurile informative specializate din Ministerul de Interne, vizează în activitatea lor prevenirea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3, literele „d”, „f”, „h” şi „k” acţiunile violente ce urmăresc ştirbirea puterii de stat; actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a obiectivelor aflate în responsabilitatea Ministerului de Interne; incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept; sustragerea, producerea, deţinerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice ori biologice din arsenalul Ministerului de Interne. Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) a fost creată în baza Legii nr. 26/1994, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române156. Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale (SIAS) din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei a fost creat în anul 1995, la iniţiativa şi sub directa coordonare a generalului Ion Pitulescu (şeful de atunci al IGP). Structurat în două detaşamente, alcătuite, la rândul lor, din câte trei grupe, SIAS s-a format, practic, în jurul nucleului existent deja anterior, încă din 1993, în Brigada de Combatere a Crimei Organizate. Una din atribuţiile foarte importante ale acestui serviciu este aceea de a executa operaţiuni de salvare a victimelor în cazul producerii unor catastrofe, calamităţi sau evenimente deosebite, în orice zonă a ţării, pe timp de zi şi noapte, cooperând, în funcţie de situaţie, cu unitatea de aviaţie a Ministerului de Interne. Existenţa SIAS creează posibilitatea unor demonstraţii de forţă în scop preventiv ori a intervenţiei pentru amplasarea sau rezolvarea unor stări conflictuale deosebite. În 1997, comandantul SIAS a oferit mass-media câteva explicaţii privind unitatea pe care o conducea: Utilitatea acestei structuri a fost relevată prin soluţionarea pozitivă a unor cazuri mai deosebite, în cooperare cu alte unităţi din aparatul central, unele dintre acestea, larg mediatizate la vremea respectivă. În multe cazuri cetăţenii s-au întrebat cine sunt de fapt poliţiştii cu cagule? Pot să vă spun că şi ei sunt oameni obişnuiţi, care sunt selecţionaţi după criterii profesionale, foarte riguroase, cu o condiţie fizică foarte bună, bine antrenaţi, inclusiv în domeniul luptei corp la corp, incoruptibili şi gata să-şi rişte viaţa atunci când misiunea încredinţată le-o 155
156
Apud Radu Tudor, Serviciile secrete din România postcomunistă, în „Dosarele istoriei“, an III, nr. 1(17) 1998, p. 43. Ibidem.
148
cere. De altfel, portul cagulei a intrat de mult timp în normalitate, el fiind de natură a conferi un minim de protecţie pentru poliţistul care acţionează în litera şi spiritul legii, dar şi pentru familia acestuia157. Pregătirea luptătorilor SIAS se face pe mai multe planuri: militar, juridic, psihologic, fizic şi specific poliţist. Luptătorii SIAS nu acţionează doar în echipamentul negru de luptă. Angajaţi în acţiuni operative, de depistare, observare şi neutralizare a diferite categorii de infractori (ucigaşi plătiţi, traficanţi de droguri, mari proxeneţi, membri ai mafiei ţigăneşti), poliţiştii abandonează combinezoanele şi cagulele, acţionând în ţinută civilă. Un luptător SIAS are un salariu echivalent cu 100 de dolari, faţă de salariile lunare ale poliţiştilor din servicii omologe sau asemănătoare din alte ţări: 7.000 dolari în Columbia, 4.500 dolari în Spania, 3.000 dolari în Cehia. Direcţia Generală de Informaţii, Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei Cunoscut iniţial sub numele de Serviciul Independent Operativ (U.M. 0400) şi rebotezat, în primăvara anului 1997 în Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), iar din 29 aprilie 2004 (în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 637) Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie, este menţionat în art. 9, al. 1 din Legea 51/1991 ca structură specializată în culegerea de informaţii din sistemul penitenciar. Are ca obiect de activitate cunoaşterea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale provenind din sistemul penitenciar. Nu există similitudini în comunitatea informativă românească din perioada interbelică. În cadrul Departamentului Securităţii Statului a funcţionat, înainte de 1989, ca structură specializată, o unitate în cadrul Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare. Fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a infirmat - într-o conferinţă de presă susţinută în 19 aprilie 1997, la Alba Iulia - existenţa unui serviciu secret aflat în subordinea ministerului pe care-l conducea. Totodată, a mai declarat că penitenciarele au un serviciu independent de protecţie şi anticorupţie. Acesta are două obiective principale: pe de o parte să verifice care este starea de spirit a deţinuţilor şi să prevină evadările, revoltele din penitenciar, să preîntâmpine eventualele atacuri ale deţinuţilor împotriva cadrelor şi, pe de altă parte, să vadă dacă nu cumva ofiţerii şi subofiţerii din penitenciare uneori se lasă tentaţi de unii deţinuţi. Afirmând că „acest serviciu are ca obiect de activitate numai penitenciarele”, Valeriu Stoica nu a exclus faptul că se pot obţine unele date informative importante care ies din 157
„Evenimentul zilei“, marti 16 decembrie 1997, p. 3.
149
sfera de activitate a acestui serviciu. De exemplu, se pot obţine date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de către alte persoane, iar aceste date sunt comunicate de către Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie celorlalte instituţii ale statului, care ar putea să analizeze asemenea situaţii. Acestea au fost primele declaraţii publice, mai consistente despre funcţionarea SIPA. În urma scandalurilor din presa centrală şi a demiterii şefului SIPA, generalul Marian Ureche, instituţia a fost supusă, în noiembrie 2003, unui control parlamentar de către o subcomisie a Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor. În urma controlului, preşedintele Comisiei, deputatul Răzvan Ionescu a formulat câteva concluzii: “secretizarea şi compartimentarea muncii, mai ales în cadrul aparatului central, nu se realizează în cele mai bune condiţii, neexistând spaţiu de lucru corespunzător; normele legale în baza cărora funcţionează acest serviciu trebuie actualizate, pentru a permite o mai mare transparenţă a activităţilor aflate în competenţa SIPA, în măsura în care acestea pot fi divulgate, înlăturându-se astfel unele suspiciuni determinate de insuficienta cunoaştere a specificului serviciului, a scopurilor şi responsabilităţilor acestuia”158. În baza art. 2 din HG 637 din 2004, “activitatea Direcţiei Generale de Protecţie şi Anticorupţie se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, altor obligaţii asumate de România în tratate sau convenţii internaţionale referitoare la acest domeniu, ale Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalî a României, Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi ale Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, precum şi ale hotărârilor Guvernului date în aplicarea acestei legislaţii”. Structura organizatorică a instituţiei se stabileşte prin propriul regulament de organizare şi funcţionare, care este aprobat prin ordin al ministrului justiţiei, fiind avizat prealabil de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Conform art. 4 din hotărâre, DGPA desfăşoară activităţi de obţinere, verificare, prelucrare, stocare şi valorificare a informaţiilor în domeniul siguranţei naţionale, corespunzătoare Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Regiei Autonome "Multiproduct", unităţilor şi întreprinderilor subordonate acestora, îndeplinind următoarele atribuţii principale: (a) cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, a faptelor sau evenimentelor cu consecinţe periculoase în rândul 158
“Ziua”, 20 noiembrie 2003, p.3.
150
efectivelor de deţinuţi, precum şi a oricăror situaţii sau împrejurări din care pot rezulta asemenea pericole; (b) indentificarea persoanelor aflate în detenţie care au avut legături cu organizaţii sau grupări teroriste, preluarea sub control a canalelor de legătură pe care acestea şi le creează cu exteriorul, în situaţiile în care există indicii că întreţin în continuare contacte cu structuri extremist-teroriste ori cu persoane implicate în trafic cu arme, droguri şi fiinţe umane; (c) identificarea persoanelor aflate în detenţie care intenţionează organizarea unor acţiuni violente în penitenciare sau îndreptate împotriva personalului administraţiei penitenciare, precum şi a magistraţilor, cadrelor de poliţie ori a altor persoane aflate în diverse împrejurări în mediul penitenciar; (d) prevenirea oricăror acţiuni de destabilizare a mediului penitenciar; (e) conlucrarea cu instituţiile abilitate în realizarea acţiunilor de protejare a persoanelor incluse în Programul de protecţie a martorilor, care se află în stare de arest preventiv sau execută o pedeapsă privativă de libertate; (f) protecţia contrainformativă a personalului din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi unităţile subordonate faţă de orice acţiuni care urmăresc angrenarea acestuia în fapte ce constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale ori în savârşirea de infracţiuni sau fapte antisociale; (g) prevenirea şi contracararea, împreună cu factorii abilitaţi, a faptelor, situaţiilor şi împrejurărilor de nerespectare de către personalul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi al unităţilor subordonate a actelor normative care reglementează activitatea profesională şi conduita acestora, a fenomenelor ce pot favoriza ori genera evenimente grave, a actelor de corupţie sau a altor fapte şi manifestări ce constituie încălcări ale legii. DGPA, potrivit Legii 182 / 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi a celorlalte reglementări în domeniu, asigură controlul respectării şi aplicării normelor în Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, structurile ierarhic inferioare, instanţele judecătoreşti. În acest sens, desfăşoară şi operaţiuni de verificări de securitate. De asemenea, DGPA cooperează şi conlucrează cu celelalte structuri de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, conform competenţelor, pe bază de protocoale. Fluxul informaţional şi serviciile de informaţii În abordarea acestei secţiuni trebuie să definim, mai întâi, informaţia pentru securitatea naţională. Literatura română de specialitate, prin Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, susţine următoarea construcţie: 151
“produs analitic, rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol la adresa principiilor şi normelor politico-sociale statornicite prin Constituţie”.159 În acest context, informaţia de acest tip trebuie să asigure îndeplinirea celor trei funcţii ale securităţii, respectiv cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricărei ameninţări. Drept urmare, informaţia, aflată într-un flux informativ continuu, volumic, calitativ şi oportun, constituie160: (1) factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă politic asupra posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor necesare prevenirii, contracarării sau înlăturării pericolelor la adresa securităţii naţionale; (2) resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de securitate, pe care se fundamentează toate acţiunile privind apărarea şi promovarea intereselor de securitate ale statului român şi ale aliaţilor săi; (3) suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale cetăţeanului, societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al fundamentării politicilor şi strategiilor naţionale de securitate. Prin beneficiar înţelegem factorii de decizie din stat, adică organele instituţiilor statale, cărora le sunt difuzate informaţii ale serviciilor şi structurilor specializate din comunitatea informativă şi care pot lua decizii în materie de prevenire şi contracarare a ameninţărilor la adresa securităţii şi siguranţei naţionale. Aprilie 2004 a reprezentat nu numai aderarea cu drepturi depline a României la NATO, dar şi obligativitatea respectării, în totalitate, a normelor privind securitatea informaţiilor specifice. Legea nr. 423161 privind aderarea României la Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997, a fost elaborată la 25 octombrie 2004, în anexa nr. 1 prevăzându-se că informaţiile NATO clasificate se definesc în următorul mod: (1) informaţie înseamnă cunoştinţe care pot fi transmise în orice formă ; (2) informaţiile clasificate reprezintă informaţii sau materiale care necesită protecţie împotriva dezvăluirii neautorizate şi care au fost astfel stabilite prin clasificările de securitate ; (3) termenul material include documente, precum şi orice aparate sau echipamente ori arme, fie deja fabricate, fie în curs de fabricare ; 159
Op. cit., p. 9. Ibidem. 161 M.O. nr. 993 din 28 octombrie 2004 160
152
termenul document se referă la orice tip de informaţii înregistrate, indiferent de forma sau caracteristicile fizice, incluzând, dar fără a se limita la materiale scrise sau tipărite, cartele şi benzi de procesare a datelor, hărţi, grafice, fotografii, picturi, desene, gravuri, schiţe, note şi documente de lucru, copii la indigo şi riboane de tipărit sau multiplicări efectuate prin orice mijloace sau metode şi înregistrări audio, vocale, magnetice ori electronice sau optice ori video sub orice formă, precum şi echipamente portabile de procesare automată a datelor cu medii fixe de stocare şi detaşabile. Este de remarcat faptul că fluxul informativ reprezintă un ciclu162 care începe cu nevoia de o anumită informaţie, continuă cu obţinerea informaţiei primare, prelucrarea acesteia pentru a deveni intelligence şi se finalizează cu valorificarea ei la beneficiar (decident, utilizator). Desigur procesul este iterativ, informarea cu o anumită problemă a unui decident, putând conduce la o nouă comandă de informaţii163. Art. 11 din Legea 51/1991 prevede că informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate: - Preşedintelui Senatului, preşedintelui Adunării Deputaţilor, precum şi comisiilor permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere parlamentare; - Miniştrilor şi şefilor departamentelor din ministere, când informaţiile privesc probleme ce au legătură cu domeniile de activitate pe care le coordonează sau de care răspund; - Prefecţilor, primarului general al Capitalei, precum şi conducătorilor consiliilor judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti, pentru problemele ce vizează competenţele organelor respective; - Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea de infracţiuni. După cum stipulează Legea 51/1991, comunicarea acestor informaţii se face numai cu aprobarea conducătorilor organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. De reţinut că legea prevede exhaustiv organele cărora li se pot comunica informaţii despre ameninţări, factori de risc interni şi externi, astfel încât acestea nu pot fi transmise altor organisme (primarilor municipali, şefilor de direcţii din departamente etc.). Fără îndoială, însă, informaţii din domeniul siguranţei naţionale se pot comunica, în primul rând, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, (4)
162
O schemă a fluxului informativ se regăseşte în lucrarea lui Mireille RĂDOI, Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 36. 163 Noţiunea de “cerere sau comandă de informaţii” este definită în Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 24.
153
preşedintelui acestuia, aşa cum rezultă din atribuţiile acestui organism prevăzute în art. 7: analizează datele şi informaţiile privind siguranţa naţională, stabileşte modalităţile de valorificare a acestora etc.
Principiile
PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII INFORMATIVE DE REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE
154
Din punct de vedere semantic, termenul de principiu desemnează un element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic sau o normă de conduită. La plural, termenul are înţeles de totalitate a legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline. Termenul derivă din latinescul principium, cu înţeles de origine, sursă, cauză primordială. În accepţiunea modernă are înţeles de: regulă elementară a unei ştiinţe; lege generală după care se conduce un ansamblu de fenomene, verificată prin exactitatea consecinţelor; regulă generală care ghidează conduita; acord asupra esenţialului ce urmează a fi confirmat. Din toate acestea se poate reţine o idee fundamentală, şi anume: nu există practic domeniu de activitate umană conştientă care să nu aibe la bază principii specifice. Ele au fost acumulate în timp, pe baza experienţei şi din dorinţa firească a omului de a obţine cât mai mult, într-un timp cât mai redus şi cu un efort cât mai raţional. Pe de o parte, dată fiind perioada relativ scurtă de activitate a instituţiilor româneşti care compun comunitatea informativă naţională într-un cadru democratic, o abordare teoretică a principiilor activităţii informativoperative de realizare a securităţii naţionale ar putea fi uşor amendabilă în ceea ce priveşte credibilitatea. Pe de altă parte, o astfel de întreprindere ar mai putea fi considerată ca fiind lipsită de substanţă, atâta timp cât în activitatea de informaţii practica are întâietate în faţa teoreticului, sau, într-o altă formulare, o teorie solidă nu se poate construi decât pe o bogată tradiţie istorică. Dacă e să depăşim orgoliile, resentimentele şi teama de adevăr, considerăm că o construcţie teoretică a fost deja întreprinsă chiar şi în actuala fază a evoluţiei serviciilor de informaţii româneşti, iar efortul analitic a avut în vedere întreaga experienţă istorică a instituţiilor româneşti şi a celor străine care au activat de-a lungul timpului, în diferite epoci istorice. Este evident că, într-o astfel de situaţie, valorificatrea trecutului a ţinut seama doar de aspectele preponderent pozitive. Prin urmare, putem afirma, fără teama de a greşi, că în momentul actual există principii bine fundamentate care stau la baza activităţii informativoperative cu valoare de universalitate, acestea regăsindu-se clar şi ferm exprimate în ordine şi reglementări. Principiile statuate ale activităţii informativ-operative de realizare a securităţii naţionale sunt în număr de zece, mai numite în limbajul uzual de către cadrele de informaţii şi „Decalogul” (cele zece porunci).
155
Legalitatea Istoriografia domeniului demonstrează că activitatea de informaţii se desfăşoară la limita legii, şi aceasta datorită faptului că instituţiile abilitate ori vectorii acestora sunt puse de regulă în situaţii de a se confrunta cu organizaţii ce acţionează tocmai prin încălcarea legii. De aici rezultă şi riscurile sau dificultăţile activităţii de informaţii, contrainformaţii şi securitate. Pe de altă parte, principiul legalităţii este cel care face diferenţa între serviciile de informaţii din ţările democratice faţă de cele similare din ţările cu regimuri politice totalitare, acestea din urmă remarcîndu-se prin încălcarea drepturilor omului. Prin urmare, în regimurile democratice subordonarea faţă de regulile statului de drept şi respectarea supremaţiei legii constituie un principiu fundamental pentru activitatea de informaţii. Respectarea strictă a acestui principiu evidenţiază în mod expres că activităţile informativ-operative nu pot leza, în nici o împrejurare, drepturile, libertăţile, onoarea, demnitatea, reputaţia, proprietatea, domiciliul ori comunicaţiile persoanelor, atâta vreme cât uzul lor nu contravine intereselor securităţii naţionale, aşa cum sunt ele definite de lege. Activităţile de culegere de informaţii ori alte acţiuni operative pentru securitate se pot desfăşura numai asupra faptelor, situaţiilor sau împrejurărilor ce pot constitui ameninţări la adresa securităţii şi se realizează “de către structuri specializate legal abilitate, potrivit competenţelor, după reguli stricte de deontologie profesională, fiind subordonată exclusiv stabilirii adevărului”164. Trebuie menţionat în chip expres că, doar împotriva acţiunilor ilicite de natură clandestină, duse cu violarea principiilor, drepturilor şi normelor constituţionale, a dispoziţiilor legale, este permisă – doar în condiţiile legii – folosirea mijloacelor şi metodelor specifice adecvate de descoperire, prevenire şi contracarare în secret. Din acest punct de vedere Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate prevede: “în scopul obţinerii de informaţii pentru securitate, restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale se poate face numai în condiţiile expres prevăzute de Constituţie, în baza legii şi numai pe perioada care impune această restrângere”165. Principiul legalităţii în activitatea de informaţii mai presupune ca existenţa ameninţărilor la adresa securităţii naţionale să nu poată fi folosită 164 165
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.17. Ibidem.
156
în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de manifestare a unui protest ori dezacord politic, ideologic, religios etc., evident, în condiţiile stabilite de lege. Deşi este lesne de înţeles, principiul legalităţii mai înseamnă că, în nici o împrejurare, datele care se obţin prin activitatea de informaţii nu pot fi folosite sau exploatate în interes propriu de către operatori. A urmări obţinerea de foloase personale înseamnă a trece pe un plan secundar interesele de securitate naţională, ceea ce într-un cadru democratic activitatea poate avea consecinţe dintre cele mai păguboase pentru imaginea şi prestigiul instituţiei. Ofiţerii de informaţii trebuie să-şi subordoneze necondiţionat conduita profesională respectului sacru al Constituţiei şi valorilor constituţional consacrate, legilor ţării şi cerinţelor jurământului militar, angajamentului de loialitate şi prevederilor regulamentelor militare şi normelor de reglementare a activităţii specifice. Şi, nu în ultimul rând, legalitatea mai poate fi percepută ca un scut de protecţie/autoprotecţie pentru operatorii de informaţii, indiferent de specificul şi dificultăţile activităţii pe care o întreprind. În esenţă, supremaţia şi respectul legii trebuie să fie singurul crez şi singurul ideal în activitatea de informaţii, iar operatorii să aibă permanent în vedere dictonul: „Respectă legea ca să fi apărat de lege”.
Planificarea Activitatea de informaţii implică inteligenţă, spontaneitate, creativitate, tenacitate, perseverenţă, evitarea şabloanelor şi a rutinei, dar şi o disciplină liber consimţită. Nu există contradicţie între aceste caracteristici şi principiul planificării. Fără caracterul organizat, sistematic şi planificat al activităţii de informaţii s-ar produce haos. În primul rând, planificarea culegerii şi valorificării informaţiilor reprezintă o componentă esenţială a managementului activităţii informativoperative de realizarea securităţii naţionale, prin care se asigură obiectul, direcţia, sensul şi finalitatea acestuia. Fenomenele şi problemele operative de securitate naţională trebuie anticipate şi, în raport de evoluţiile lor, se impun măsuri de control adecvate, pentru ca în nici o împrejurare să nu fie posibilă surprinderea. Or, toate acestea reclamă organizare, sistematizare şi planificare.
157
În al doilea rând, pentru decelarea integrală şi corectă a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, în limitele cadrului normativ legal şi tehnicometodologic al activităţii de informaţii, întregul efort de culegere şi valorificare a informaţiilor presupune o temeinică organizare, instituirea unui flux informaţional, a structurilor care să-l asigure, a regulilor după care să se realizeze scopul şi finalitatea activităţii. În al treilea rând, valorile implicate de starea de securitate naţională sunt fundamentale şi, drept consecinţă, apărarea lor nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem planificat, ceea ce înseamnă planuri şi programe care se actualizează permanent, în funcţie de evoluţia situaţiei operative. Acest proces este fundamentat şi se desfăşoară în baza unor criterii şi a unui ansamblu de conexiuni între surse, fluxuri informaţionale şi mijloace de execuţie. Aşa de pildă, conexarea şi integrarea tuturor categoriilor de surse prin care se procură informaţiile este un aspect al caracterului sistematic şi planificat al activităţii de informaţii. Mai mult, anticiparea ameninţărilor presupune o planificare riguroasă a căutării informaţiilor după natura şi originea lor, direcţiile de manifestare, valorile vizate, vectorii de manifestare, factorii de risc potenţiali şi formele posibile de materializare. În organizarea şi planificarea activităţii informativ-operative trebuie să se asigure caracterul cuprinzător al acesteia prin integrarea tuturor resurselor informaţionale . În acest fel vor fi dispuse sursele de informaţii în măsură să sesizeze orice disfuncţii, vulnerabilităţi, ameninţări ori stări de pericol la adresa siguranţei naţionale. În esenţă, se poate spune despre principiul planificării că reprezintă o condiţie esenţială ce asigură limitele, coerenţa şi finalitatea activităţii de informaţii. În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate “caracterul planificat şi sistematic” reprezintă o “expresie a nevoii de gestionare raţională a resurselor informaţionale, în scopul evitării paralelismelor între competenţele structurilor specializate în informaţii pentru securitate şi al asigurării fluxului continuu şi cuprinzător de informaţii referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, stări de pericol sau ameninţări la adresa securităţii naţionale, vizându-se reducerea cheltuielilor aferente obţinerii acestora şi creşterea gradului de operativitate şi oportunitate a informării decidenţilor. Principiul obligă la desfăşurarea activităţii de informaţii pentru securitate pe baza documentelor de planificare informativă şi de gestionare integrată a resurselor informaţionale, atât la nivelul comunităţii informative naţionale, cât şi de către fiecare componentă de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în conformitate cu competenţele materiale şi atribuţiile care îi 158
revin şi cu nevoia acoperirii de fond a surselor generatoare de disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol ori agresiuni la adresa securităţii României sau a aliaţilor săi“166. Ofensivitatea şi mobilitatea Activitatea informativ-operativă presupune o confruntare cu mijloace şi metode secrete, desfăşurată pe un spaţiu întins, între forţe cu interese divergente şi uneori, chiar, diametral opuse. În mod logic, adversarii încearcă să anuleze sau să diminueze posibilităţile noastre de a le descoperi activitatea şi, totodată, urmăresc să depisteze şi să localizeze mijloacele noastre de contracarare. Din această cauză realizarea obiectivelor şi sarcinilor generale ale activităţii de informaţii nu se poate imagina în mod static, pasiv, contemplativ. Tactica obţinerii, verificării şi valorificării informaţiilor despre factori de risc, vulnerabilităţi ori potenţiali inamici se bazează pe ofensivă permanentă, pe un front larg, fără risipă de mijloace şi cu penetrări de profunzime. Activitatea informativă trebuie să fie cât mai simplă şi necondiţionat adaptabilă la orice schimbare a situaţiei operative, ceea ce presupune mobilitate. Ofensivitatea şi mobilitatea acţiunii informative se realizează prin îmbinarea tehnicilor de lucru active, din gama clasică a mijloacelor şi metodelor muncii de informaţii cu metode ale gândirii creatoare: elaborarea planului de soluţionare a obiectivelor acţiunii informative, constituirea ipotezei, redarea imaginii fidele a situaţiei, întocmirea raportului informativ, elaborarea unui pronostic informativ de rezervă, expunerea logică, acumularea cunoaşterii şi informaţiilor, aprofundarea materialului, realizarea deducţiilor, stimularea imaginaţiei, schimbul de opinii, reluarea de la capăt, deliberarea „pro” şi „contra”. Principiul ofensivităţii şi mobilităţii fereşte de rigiditate şi dogmatism, dar nu trebuie să conducă la voluntarism şi arbitrariu în conducerea şi desfăşurarea activităţii informative. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate menţionează că ofensivitatea şi mobilitatea “presupun adoptarea de măsuri active şi complexe pentru cunoaşterea spaţiilor, zonelor, mediilor sau a altor elemente de interes pentru securitatea naţională, prin folosirea eficientă a resurselor specifice şi utilizarea metodelor, mijloacelor şi tehnicilor 166
Ibidem.
159
adecvate, adaptabile climatului operaţional obiectiv, evaluat astfel îmcît să se asigure receptarea fidelă a informaţiilor, analiza obiectivă a riscurilor, ameninţărilor şi resurselor informaţionale disponibile, prognozarea evoluţiei acestora, concluzionarea şi elaborarea măsurilor alternative de control şi contracarare”167. În esenţă, putem încheia acest subcapitol cu o mai veche maximă, întemeiată pe o bogată experienţă a istoriei militare, care spune că „cea mai bună apărare este atacul”. Anticiparea şi previzionarea Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate precizează că anticiparea şi previzionarea “constituie principiul hotărâtor în dobândirea şi menţinerea iniţiativei şi controlului în activitatea de informaţii şi obligă la evaluarea completă şi corectă a situaţiei operative, a tendinţelor acesteia şi a evoluţiei prognozate a ameninţărilor şi consecinţelor lor, precum şi la stabilirea cantitativă şi calitativă a resurselor informaţionale necesare pentru cunoaştere, control şi prevenire/contracarare/înlăturare”168. Principiul anticipării poate juca un rol hotărâtor pentru orizontul şi finalitatea activităţii informative, precum şi în asigurarea iniţiativei şi controlului în fiecare acţiune informativă în parte. Oricărei noi măsuri iniţiate trebuie să-i fie anticipate consecinţele, precum şi contramăsurile în raport cu implicaţiile determinate. În măsura în care anticiparea şi previzionarea sunt edificatoare ori se săvârşesc erori de dirijare ce conduc la deconspirări, există riscul real ca adversarul să poată determina sensul măsurilor, înţelegându-le scopul şi simulând o conduită care să ne ofere aparenţele de control din partea noastră. O asemenea situaţie creează pericolul dezinformării şi al intrării în jocuri operative conduse de serviciile şi agenţiile de informaţii adverse. Succesul previziunii este asigurat de câţiva factori, între care: valoarea integrală, sigură şi precisă a informaţiilor; cunoaşterea principiilor generale ale previziunii; competenţa şi cunoaşterea profundă în domeniul problemei de rezolvat; calităţile personale ale ofiţerului de informaţii. Pe de altă parte, confirmarea evoluţiilor anticipate şi previzionate dau măsura competenţei şi profesionalismului operatorilor de informaţii . Fără un nivel de cultură generală ridicat, logică, intuiţie şi o pregătire profesională solidă, nu este posibilă corelarea, conexarea şi compararea datelor şi fenomenelor investigate. 167 168
Ibidem, p.18. Ibidem.
160
În esenţă, la acest principiu putem folosi maxima: „ca să câştigi trebuie să-ţi anticipezi adversarul şi să fi întotdeauna cu un pas înaintea lui”. Obiectivitatea evaluărilor Evaluarea datelor şi informaţiilor, a faptelor şi stărilor de fapt la care acestea se referă, se realizează prin rapotări obiective la criteriile de stabilire a adevărului, fiind interzise subestimările şi supraevaluările. Acest principiu presupune că orice informaţie trebuie riguros analizată de sine stătător şi/sau în context ori în conexiune cu alte date, chiar dacă la prima vedere nu este pusă în evidenţă relevanţa sa de securitate naţională. Pe de altă parte, nu este permis ca plecând de la o informaţie, intuind evoluţia sau tendinţa unui fenomen sau a unei stări de fapt, să adăugăm noi elemente care să-i sporească substanţa operativă, fără a avea suportul necesar. În ambele situaţii există pericolul dezinformării şi pe cale de consecinţă adoptarea unor decizii în necunoştinţă de cauză, de natură a creia prejudicii în planul securităţii naţionale. Acest principiu este în directă conexiune cu profesionalismul operatorilor de informaţii, ceea ce presupune: cultură generală, rigurozitate, acurateţe, scrupulozitate, perseverenţă, creativitate , şi, nu în ultimul rând, asumarea responsabilităţii. Obiectivitatea evaluărilor mai presupune şi tăria de caracter a cadrelor de informaţii, în sensul că ei trebuie să stabilească “adevărul adevărat” şi nu “adevărul de conjunctură”, adică cel dorit sau impus de cineva, indiferent de puterea sau presiunea pe care o exercită. Din această perspectivă putem recomanda dictonul atât de drag istoricilor: “fără ură şi părtinire”. Este şi ideea care transpare din textul oferit la acest capitol de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate: “Fiecare serviciu de informaţii şi structură departamentală trebuie să furnizeze, potrivit competenţelor cu care sunt investite de lege, informaţii oportune, obiective şi independente de considerentele sau tendinţele politice (subl.- n.n.) şi bazate pe toate sursele relevante aflate la dispoziţie”169. Informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie
169
Ibidem.
161
Raţiunea de a fi a oricărui serviciu de informaţii este informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie, cu date şi informaţii ce conturează ameninţări la adresa securităţii naţionale. Această activitate este premisa adoptării unor măsuri de prevenire, contracarare şi înlăturare eficiente. În domeniul securităţii naţionale nu trebuie să se ajungă în nici o 170 împrejurare la consumarea ameninţării . Pericolul materializării oricărei ameninţări trebuie blocat, întrucât consecinţele sunt cel mai adesea insurmontabile. Mai mult, activitatea de prevenire propriuzisă nu poate fi concepută în absenţa unor date preliminare clare, care să permită măsuri cu o asemenea finalitate. Aplicarea acestui principiu presupune, în primă fază, identificarea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar ulterior, informarea factorilor competenţi a dispune măsuri de contracarare şi înlăturare a faptelor, stărilor de fapt, proceselor sau fenomenelor care sunt de natură a leza starea de echilibru. Respectarea principiului presupune o înaltă capacitate operaţională manifestată pe toată întinderea ariei de manifestare posibilă a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi avându-se în vedere toate posibilităţile de materializare a acestora. În plus, principiul implică profesionalism în decelarea pericolelor şi identificarea factorilor de risc, înţelegerea semnificaţiilor profunde ale informaţiilor, eliminarea aprecierilor şi concluziilor superficiale. Operativitatea şi oportunitatea în activitatea de informaţii mai presupune şi scurtarea la maximum a drumului informaţiei de la sursă la utilizator, pentru ca acesta să poată lua decizia la timp. Concomitent, principiul obligă la redactarea clară, concisă şi mai ales convingătoare a documentelor informative, astfel încât acestea să pună fără echivoc în evidenţă, valorile vizate şi, în acelaşi timp să uşureze alegerea situaţiei de înlăturare a ameninţărilor. Principiul mai reclamă decizii rapide, când este cazul, dar bine fundamentate şi cu grijă evaluate sub raportul consecinţelor determinate. Operativitatea şi oportunitatea se mai asigură prin concepţia activităţii, cadrul organizatoric şi mijloacele puse la dispoziţia acesteia, inclusiv calitatea şi instruirea personalului.
170
Vezi pe larg sintagma scării graduale de manifestare a ameninţării în Ioan BIDU, Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004
162
Informarea trebuie realizată cu operativitate şi oportunitate, fapt care solicită profesionalism, inteligenţă, previziune şi eficienţă din partea cadrelor de informaţii. Ca o concluzie la acest principiu se poate spune că succesul operatorului de informaţii depinde în ultimă instanţă de perspicacitatea şi viteza sa de reacţie. Independenţa, neutralitatea şi echidistanţa politică Acest principiu este deosebit de important şi caracteristic pentru activitatea serviciilor de informaţii într-un stat de drept. Aplicarea lui în practică de către serviciile de informaţii a dat naştere la interpretări. Pentru a exclude confuziile va trebui să-l explicăm mai în detaliu. Având în vedere că România este membru al Organizaţiei Atlanticului de Nord şi că într-o perspectivă foarte apropiată va deveni şi membră a Uniunii Europene, un obiectiv fundamental îl reprezintă consolidarea democraţiei, prin depăşirea fazei de tranziţie. În legătură directă cu acest aspect, de actualitate este asigurarea independenţei serviciilor de informaţii româneşti faţă de interesele politice, altele decât cele naţionale şi ale Aliaţilor, precum şi de factorii de presiune economică ori de altă natură, ale căror posibile ingerinţe în activitatea unor astfel de instituţii conduce la deturnarea raţiunii existenţei acestora. Independenţa profesională a operatorilor de informaţii trebuie să fie garantată faţă de orice presiuni sau imixtiuni de natură a-i impiedica să-şi îndeplinească atribuţiile cu bună credinţă, în respectul sacru al legii, adevărului şi dreptăţii. Conform acestui principiu, activitatea serviciilor de informaţii trebuie să se menţină permanent pe o linie de totală neutralitate faţă de confruntările politice, dar în acelaşi timp să promoveze politica “securităţii naţionale integrate” 171 . Eugen Cristescu, un experimentat practician al domeniului, dar şi un teoretician de exceţie, menţiona în lucrarea sa memorialistică, referitor la instituţia pe care a condus-o că ofiţerii de informaţii ar trebui să fie călăuziţi de „un singur interes şi o linie, linia intereselor naţionale” 172 . 171
Conceptul de securitate naţională integrată se referă la faptul că securitatea naţională a României este parte integrantă a spaţiului şi intereselor de securitate Euro-Atlantică. 172 Ibidem.
163
Întra-adevăr, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii este subordonată exclusiv intereselor naţionale fundamentale, de a căror promovare şi apărare depinde existenţa liberă, suverană, independentă a fiinţei naţionale şi statale, integritatea teritorială a ţării, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, în afara oricăror scopuri partizane sau consideraţii de ordin ideologic, politic ori religios. Principiul independenţei, neutralităţii şi echidistanţei politice interzice valorificarea de informaţii în avandajul sau dauna vreunei formaţiuni politice. Activitatea de informaţii are drept unic criteriu ameninţarea la adresa securităţii naţionale. Principiul exclude angajarea activităţii cadrelor serviciului de informaţii în partide sau organizaţii politice, precum şi în politică. Echidistanţa politică nu înseamnă însă şi echidistanţă faţă de interesele naţionale. Este de la sine înţeles că principiul interzice supravegherea activităţii partidelor şi organizaţiilor politice. Există şi excepţii, prevăzute însă în legile organice, respectiv dacă organizaţiile politice legal constituite desfăşoară în secret activităţi anticonstituţionale ori împotriva securităţii naţionale. Principiul nu interzice însă, buna cunoaştere a eşicherului politic, deoarece stabilitatea politică este componentă esenţială a securităţii naţionale. De asemenea, extremismul şi terorismul sunt forme specifice de prelungire a politicului în modalităţi anticonstituţionale ce ameninţă securitatea naţională. Prin urmare, în orice stat democratic, extremismele, indiferent de substanţa lor ideologică , fac obiectul activităţii serviciilor de informaţii. Normele metodologice în vigoare, obligă fiecare angajat al serviciilor de informaţii să se situeze necondiţionat în afara oricăror ingerinţe de natură a favoriza sau discrimina partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori de altă natură, în exercitarea legală a drepturilor acestora. Personalul acestor instituţii nu poate face parte din organizaţii politice şi nici participa la manifestări cu asemenea caracter, exceptându-se acele situaţii ce constau în exercitarea unor drepturi fundamentale prevăzute în Constituţia României (participarea la vot). Deci, este interzisă cu desăvârşire o atitudine politică partizană ,a vreunui angajat al serviciilor de informaţii ce formează comunitatea informativă a României, în beneficiul oricărei formaţiuni politice, fapt ce ar duce la alterarea unor relaţii social-politice indispensabile unei societăţi democratice. 164
De asemenea, în cazul în care apar informaţii sigure cu privire la o persoană, care poate fi membră a oricărei formaţiuni politice legal constituită, că ar desfăşura o activitate de natură să pună în pericol siguranţa naţională a României, acea persoană va face obiectul verificărilor întreprinse de organul de informaţii abilitat prin lege în acest sens. Activităţile întreprinse nu trebuie să aibă nici o legătură, sau relaţie cauzală, cu apartenenţa sa la partidul ori organizaţia politică respectivă. Un alt aspect al principiului analizat se referă la faptul că operatorilor de informaţii li se interzice implicarea în secret în activitatea organelor puterii legislative sau judecătoreşti, a organizaţiilor de orice natură (politice, culturale, economice sau religioase) în scopul influenţării activităţii acestora. Cadrele de informaţii trebuie să păstreze o strictă neutralitate politică şi sindicală, adaptându-şi conduita intereselor naţionale fundamentale şi acţionând deasupra oricăror interese şi criterii promovate de grupuri sociale, politice, economice sau religioase. La o astfel de conduită face referire şi textul Doctrinei naţională a informaţiilor pentru securitate: “Serviciile de informaţii, contrainformaţii şi securitate vor veghea ca, în calitatea lor de instituţii aflate în slujba naţiunii, să nu ajungă, nici chiar accidental, în situaţia de a nu fi echidistante în privinţa valorificării informaţiilor, iar recrutarea, formarea şi promovarea personalului să fie independente de schimbările politice (subl.- n.n.)”173. În concluzie, se poate spune că echidistanţa politică nu presupune şi echidistanţă faţă de interesele naţionale şi /sau ale Aliaţilor, iar obţinerea de informaţii cu privire la fapte antistatale este legală, legitimă şi morală, neputând fi confundată cu activitatea de poliţie politică. Toate statele îşi apără valorile procedând la fel, obţinerea de informaţii în această situaţie având exclusiv scop de protecţie. Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor Protecţia sau secretizarea activităţii de informaţii reprezintă un principiu, dar şi o condiţie „sine qua non”. Lipsa acestui principiu ar face activitatea de informaţii să fie lipsită de orice raţiune, ca să nu mai vorbim de eficienţă. Nu există nici o exagerare atunci când teoreticienii , dar mai ales practicienii activităţii de informaţii susţin că în acest domeniu „totul ar trebui să fie secret”, inclusiv datele cu privire la identitatea şi calitatea ofiţerilor de informaţii. 173
Ibidem, p.18-19.
165
Dr. Ray S. Cline 174 arată că „Secretizarea nu este în sine un lucru bun sau rău. Aflate în serviciul disciplinat al societăţii, serviciile secrete de informaţii contribuie la realizarea unor scopuri a căror raţiune rezultă din Constituţie”. Potrivit legilor organice din România, ca de altfel peste tot în lume, activitatea de informaţii are caracter secret de stat. Secretizarea presupune: (1) conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice, a metodelor de activitate informativ operativă; (2) compartimentarea care se rezumă în interiorul instituţiei între profile, sectoare, birouri şi lucrători. Activitatea de informaţii nu ar mai avea sens, fără secretizarea şi protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor , deoarece măsurile iniţiate şi contrapuse adversarului , ar putea fi cunoscute de acesta, cu importante prejudicii în planul securităţii naţionale. Din acest motiv, toate cadrele serviciilor de informaţii şi structurilor departamentale româneşti sunt obligate să garanteze şi să asigure deplina protecţie a surselor, metodelor şi mijloacelor specifice utilizate în activitatea informativ-operativă. De asemenea, operatorii acestor instituţii sunt obligaţi să se conformeze normelor legale privind protecţia informaţiilor clasificate. Ofiţerii de informaţii nu pot dezvălui, în nici o împrejurare, informaţiile şi datele ce le deţin , persoanelor care nu sut legal îndreptăţite să le cunoască. Încălcarea normelor legale şi a regulilor de protecţie a surselor, metodelor şi mijloacelor determină deconspirări cu grave consecinţe în planul activităţilor informative, al securităţii naţionale în general. Ele constituie evenimente contrainformative, ce se cercetează şi se tratează conform legii penale în vigoare. Setea de spectaculos şi scandal ar alimenta speculaţiile de presă şi, pe de altă parte, situaţiile de această natură aduc în discuţie calitatea cadrelor instituţiei, ceea ce poate determina pierderea bazei de sprijin, în rândul populaţiei. Dacă o instituţie abilitată prin lege cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale nu-şi apără secretele, în mod special sursele umane de informare, devine necredibilă, îşi pierde autoritatea şi prestigiul în care şi cele mai neînsemnate indicii permit adversarului să-şi schimbe tactica, să treacă la contracarare şi să deturneze acţiunile de cunoaştere şi prevenire. În acest sens, opinia lui Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Special de Informatii (în perioada 174
Dr. Ray S. Cline, The CIA under Reagan, Bush and Casey, Acropolis Book, Washington D.C., 1981, pp. 19-20.
166
1940-1944) este cât se poate de relevantă: „Ca regulă generală, identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare stricteţe, întrucât altfel ei sunt expuşi la compromitere şi în afacerile grave de trădare de secrete militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la pierderea efortului lor preţios şi discreditare. Serviciile de informaţii serioase au tradiţia lor informativă şi legile lor sfinte pe care le respectă cu orice sacrificii. Cercetările care, prin natura lor, au drept consecinţă decamuflarea mijloacelor de acţiune a unui serviciu secret, răspândesc groaza şi discreditul şi ani de zile nimeni nu se mai oferă, sau nu mai primeşte oferta vreunui serviciu de informaţii al statului şi astfel drumul surprizelor nefaste este deschis, iar acţiunea de prevenire anihilată” 175 . Iată cât de bine se armonizează această tradiţie a activităţii serviciilor se informaţii româneşti cu modernitatea principiului formulat de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate: “ Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor obligă structurile specializate cu competenţe şi beneficiarii/utilizatorii informaţiilor de interes pentru securitatea naţională să nu deconspire identitatea surselor secrete de informaţii şi a mijloacelor şi metodelor folosite pentru obţinerea acestora”176. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea în cadrul sistemului naţional de securitate Rivalităţile între diferitele servicii ce compun comunitatea informativă a unui stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de vedere istoric - şi care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii sistemului de apărare naţională - fapt pentru care în legislaţiile străine mai recente, cât şi în legislaţia românească elaborată după decembrie 1989, s-a ţinut cont. Ca urmare s-a prevăzut în mod expres obligativitatea cooperării în domeniul informativ şi coordonării unor acţiuni cu caracter preventiv în funcţie de priorităţi, sarcini şi specializări. Sintagma principiului cooperare, conlucrare, colaborare exprimă modalităţile concrete prin care serviciile de informaţii, serviciile de securitate şi structurile departamentale acţionează în vederea realizării unor obiective comune. De altfel, chiar noţiunea de “comunitate de informaţii” reprezintă o noţiune generică cu referire directă la “funcţionarea coordonată 175
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti + memorii, mărturii, documente, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.277. 176 Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.19.
167
a sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte sau operaţiuni informative circumscrise susţinerii politicilor şi/strategiilor de securitate naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională, crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”177. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate defineşte cele trei componente ale sintagmei principiului, în felul următor: - cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către structuri ale comunităţii de informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru securitatea naţională, care să răspundă obiectivelor, motivaţiilor şi aşteptărilor şi de care să beneficieze toţi participanţii; - conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul serviciului de informaţii sau structurii departamentale de care aparţin, a unor acţiuni specifice limitate în timp ţi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă operativă; - colaborarea pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice ori organizaţii de drept privat, serviciile de informaţii, serviciile de securitate şi structurile departamentale iniţiază şi dezvoltă proiecte de colaborare, pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii 178 . Rolul cooperării în domeniul obţinerii, analizei şi valorificării informaţiilor va creşte enorm. Instituţiile sistemului naţional de securitate
177 178
Ibidem, p. 13-14. Ibidem, p.19.
168
vor fi nevoite să coopereze real şi eficient între ele, să aibă dialog permanent între ele şi să acţioneze preventiv şi congruenţial179. În esenţă, principiul cooperării, conlucrării şi colaborării dintre serviciile şi structurile informative ce compun comunitatea informativă a unui stat este absolut necesar pentru: a se evita paralelismele, concurenţa şi interpunerea; realizarea unor analize şi sinteze ale situaţiei operative în domeniul securităţii naţionale integrate cât mai obiective; prevenirea dezinformării; verificarea cu operativitate a oricăror informaţii; depistarea unor disfuncţionalităţi şi posibilitatea de a interveni cu corecţii; punerea la dispoziţia factorilor decizionali din stat a unui flux informativ cât mai integrat concepţiei securităţii naţionale. Cooperarea internaţională Acest principiu face referire la necesitatea cooperării dintre instituţiile comunităţii de informaţii a României cu cele similare ale statelor membre ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunii Europene, precum şi cu alte servicii de informaţii. După atentatul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, rolul cooperării în domeniul securităţii a ieşit pregnant în evidenţă. Aşa cum se cunoaşte, SUA nu acţionează pe cont propriu în războiul declarat contra terorismului internaţional, ci cooperează cu ţările aliate, partenere şi prietene pentru a-şi asigura sprijinul la nivel global. Fiind o ameninţare multinaţională, neoterorismului trebuie să i se răspundă/riposteze multinaţional. Au fost cristalizate deja noi aranjamente de securitate globală, s-a trecut de la abordarea clasică a securităţii la o alta nouă, prin care se urmăreşte realizarea concentrării acţiunilor statelor interesate pentru contracararea ameninţărilor comune. În condiţiile complexe şi diverse ale mediului internaţional de securitate, cunoaşterea, controlul şi contracararea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale exced posibilităţile structurilor naţionale de informaţii, necesitând colaborarea şi conjugarea eforturilor şi experienţei cu structurile similare ale aliaţilor ori ale altor servicii de informaţii partenere. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate prevede pentru principiul cooperării internaţionale următoarele trei scopuri: - gestionarea evoluţiilor purtătoare de riscuri şi ameninţări militare sau nemilitare transfrontaliere care pot afecta securitatea României şi a aliaţilor săi; 179
Dr. Vasile Paul, Noul terorism, ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2
-3.
169
- consolidarea capacităţii statului român în menţinerea şi promovarea stabilităţii şi securităţii zonale şi regionale; - consolidarea imaginii structurilor de informaţii ale statului român, ca instituţii credibile, subordonate principiilor statului de drept, capabile să apere societatea democratică, drepturile şi libertăţile omului 180 . Toate cele zece principii ale activităţii de informaţii pentru securitate la care am făcut referire sunt formulate şi explicitate în concordanţă cu: prevederile Constituţiei României; elementele de tradiţie naţională ale domeniului; legile organice, Doctrina integrată de informaţii, contrainformaţii şi securitate a NATO (Documentul AJP-2); Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate; cele mai importante rezultate ale studiilor şi cercetărilor din domeniul securităţii spaţiului euroatlantic. NECESITATEA CONTROLULUI ACTIVITĂŢII DE INFORMAŢII Unul dintre cei mai relevanţi indicatori asupra gradului de democratizare a unei societăţi îl constituie existenţa unui control real asupra serviciilor secrete de informaţii. Eficienţa unor asemenea instituţii este condiţionată, în mare măsură, de instituirea unui cadru riguros determinat care să permită controlul societăţii civile asupra activităţii informative pentru apărarea siguranţei naţionale. Suspiciunile privind echidistanţa serviciilor de informaţii se regăsesc în toate statele în care au fost răsturnate regimurile totalitare şi s-au creat instituţii democratice, unde deprinderile de lucru cu serviciile secrete se capătă mai greu. Ceea ce nu înseamnă că în societăţile cu un îndelungat exerciţiu al democraţiei, schimbările în anumite funcţii nu pun permanente probleme de adaptare în ceea ce priveşte relaţiile serviciilor de informaţii cu factorii de putere. În orice stat, fie el democratic sau totalitar, serviciile secrete de informaţii rămân avataruri ale răului etern, dar necesar, diferenţa fiind că unele pot şi sunt controlate prin pârghii democratice, în vreme ce altele se supun şi sunt controlate doar de putere. În legătură cu comunitatea informativă a României, se poate spune că, cu excepţia Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe - care sunt supuse controlului parlamentar - asupra celorlalte servicii 180
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p. 20.
170
şi structuri departamentale specializate, societatea civilă nu cunoaşte modalităţile de control. Mai mult, bugetele lor, în afara Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, nu se cunosc nici măcar cu aproximaţie181. Iată de ce societatea civilă este îndeobşte mai mult sau mai puţin reticentă şi suspicioasă - în funcţie de o sumă de factori - în ceea ce priveşte activitatea serviciilor secrete de informaţii cu atribuţii în domeniul apărării siguranţei naţionale. Libertatea individuală, ca bun de preţ al democraţiei, se simte - într-o măsură mai mare sau mai mică - ameninţată de autoritate, de organismele statale, în general şi de ceea ce este secret şi lipsit de transparenţă, în special. Secretul fiind raţiunea de a fi a serviciilor speciale de informaţii, este firesc ca activitatea acestora să suscite, mai ales în actualul context social, economic, politic şi militar al unor transformări de esenţă, cerinţe justificate în ceea ce priveşte asigurarea unor certe garanţii că, creditul - cel mai adesea în alb - ce le este acordat acestor servicii nu este utilizat împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a pluralismului politic, a demnităţii umane şi democraţiei. Efortul de a ţine sub control sistematic activitatea de informaţii este de dată relativ recentă. Până la începutul anilor '80, circa 12 democraţii occidentale au asigurat într-o oarecare măsură desfăşurarea unei supravegheri independente a comunităţilor lor informative, cel mai adesea prin legi organice. Situaţii, în cele mai multe cazuri paralele sau chiar identice, au determinat dezvoltarea unei supravegheri a activităţii informative de o mai mare amploare în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări occidentale. Deteriorarea consensului anterior privind politica externă şi acuzaţiile la adresa abuzurilor comise de agenţiile de informaţii au sporit necesitatea exercitării unei supravegheri de o mai mare amploare în multe ţări din vestul Europei. În acelaşi timp, însă, această tendinţă s-a restrâns pe parcurs, datorită îngrijorării crescânde potrivit căreia supravegherea excesivă ar putea duce la periclitarea eficienţei activităţilor informative. Ţările care au mecanisme de exercitare a supravegherii activităţii informative se împart în două categorii: prima grupează ţările care dispun de structuri de supraveghere independente, cu statut legal, în afara executivului sau cabinetului ministerial; a doua include ţările care au stabilit reglementări de supraveghere mai puţin oficiale, limitate la exercitarea controlului de către cabinetul ministerial sau reunite la nivelul unei comisii parlamentare mai largi. 181
„Sfera Politicii”, anul V, 52/1997, p.11.
171
O trecere în revistă, chiar fugitivă, a sistemelor de supraveghere existente pune în evidenţă deosebiri semnificative în ceea ce priveşte bazele controlului. Aceste deosebiri sunt evidente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, în legătură cu numărul mecanismelor de supraveghere şi control, sfera lor de competenţă şi accentul pus asupra operaţiunilor informative interne sau externe. Mecanismele de supraveghere şi control stabilite în ţările anglofone au un puternic temei juridic, reflectând probabil tradiţionalismul şi conservatorismul britanic. În schimb, ţări ca Germania şi Italia, cu o experienţă aparte în dimensiunea represivă a poliţiei, au pus accent deosebit pe aspectele de strictă legalitate ale supravegherii şi controlului, posibil pentru a putea preveni dobândirea pe viitor de puteri nejustificate de către serviciile de securitate. Extinderea mecanismelor de supraveghere şi control pare a constitui în prezent o tendinţă în continuă dezvoltare. În anii următori, scopurile şi priorităţile activităţilor informative vor face, foarte probabil, obiectul unei ample redefiniri. Premisele controlului În ultimele decenii s-au înregistrat două orientări distincte şi uneori contradictorii între factorii de decizie însărcinaţi cu controlul activităţii serviciilor secrete de informaţii. Cei preocupaţi în primul rând de înţelepciunea, legalitatea şi corectitudinea acţiunilor guvernamentale s-au pronunţat în favoarea unui control mai deschis şi mai penetrant al operaţiunilor, din dorinţa de a avea certitudinea că acestea se desfăşoară conform normelor convenite. Cei preocupaţi însă mai mult de menţinerea unui puternic potenţial informativ au susţinut că o supraveghere excesivă ar putea pune în pericol eficienţa serviciilor de informaţii în ceea ce priveşte aportul lor la menţinerea securităţii naţionale. Rezultatul a fost o dezbatere îndelungată privind disputarea întâietăţii celor două aspecte: securitatea naţională şi responsabilitatea publică. Această controversă a fost o caracteristică importantă a dialogului politic, atât în SUA, cât şi în alte ţări occidentale importante. În majoritatea cazurilor, problema s-a rezolvat printr-un compromis care să asigure măsuri sporite de exercitare a supravegherii de către oficialităţi anume desemnate, în schimbul garanţiilor de protejare a securităţii operaţiunilor informative. Oricum, experienţa istorică a serviciilor secrete de informaţii din ultimii 20 de ani demonstrează că uneori poate exista un control formal, superficial 172
şi inadecvat structurat. O asemenea situaţie este, într-un anumit sens, mai periculoasă decât atunci când nu există un asemenea mecanism. În spatele unei forme iluzorii de control se pot produce unele abuzuri tocmai datorită existenţei unei „umbrele protectoare“. De aici rezultă necesitatea ca societatea civilă să fie foarte vigilentă, atât la modul în care sunt structurate instituţiile de control asupra serviciilor secrete de informaţii, cât şi asupra eficienţei controlului. În ce măsură are acces o comisie parlamentară la informaţiile deţinute de serviciile de informaţii? De ce natură este controlul exercitat de comisiile parlamentare: legislativ, politic, bugetar sau legat de personalul din aceste servicii? Ce mijloace are la dispoziţie o comisie parlamentară pentru a efectua investigaţii legate de serviciile de informaţii şi ce efecte produc aceste investigaţii? Au comisiile parlamentare vreun rol în protejarea indivizilor împotriva abuzurilor comise de serviciile de informaţii? Acestea sunt doar câteva din întrebările care s-au pus la Conferinţa de la Varşovia, din perioada 30 iunie - 2 iulie 1995, care a reunit reprezentanţi ai serviciilor de informaţii, ai parlamentelor şi ai organizaţiilor neguvernamentale din 21 de ţări şi care a avut ca principală temă de dezbatere Serviciile de informaţii în societatea civilă: supraveghere şi răspundere182. La astfel de întrebări şi probleme s-au formulat şi exprimat răspunsuri diferite. În esenţă s-a impus opinia potrivit căreia problema monitorizării activităţii serviciilor de informaţii trebuie să se facă sub dublu aspect: cel al prevederilor legale şi cel al practicii curente. Pe de altă parte, a rezultat că în toate ţările, inclusiv în cele cu un sistem democratic bine consolidat, serviciile de informaţii se străduiesc să evite atât controlul din partea societăţii civile, cât şi deschiderea spre public. Totul depinde de legislaţia existentă în fiecare ţară. În ceea ce priveşte rolul organizaţiilor neguvernamentale şi al presei în privinţa răspunderii pe care serviciile de informaţii trebuie să şi-o asume pentru activităţile desfăşurate, acesta s-a dovedit a fi destul de redus, atât în ţările din centrul, cât şi din estul Europei. Obiectivele controlului Serviciile de informaţii nu pot fi asimilate, în ce priveşte controlul, regulilor generale aplicabile executivului. În unele privinţe cerinţele pot fi mai exigente, după cum în altele este obligatorie o procedură specială, determinată de necesitatea protecţiei anumitor informaţii de siguranţă naţională. 182
Vezi “Revista româna de drepturile omului”, nr.9/1995, p. 122-123.
173
Din analiza reglementărilor existente pe plan internaţional rezultă că obiectivul principal al comitetelor speciale pentru serviciile de informaţii constă în realizarea efortului necesar pentru ca structurile informative să furnizeze informaţii documentate şi la timp executivului şi legislativului pentru ca acestea să poată lua deciziile cele mai adecvate referitoare la securitatea şi interesele vitale ale naţiunii. Un alt obiectiv al controlului parlamentar, nu mai puţin important, este acela de a se asigura supravegherea de către legislativ a activităţii serviciilor de informaţii, pentru a se asigura conformitatea acestora cu Constituţia şi legile ţării. Demn de reţinut este faptul că obiectivul controlului nu îl constituie informaţiile sau documentele operative, ci propunerile legislative, mesajele, petiţiile, memoriile şi alte materiale referitoare la activitatea structurilor comunităţii informative, existând şi din acest punct de vedere excepţii riguros reglementate. În practica parlamentară din ţările democratice există şi regula ca rapoartele asupra activităţii de informaţii să fie întocmite de comisiile însărcinate cu controlul, iar în legătură cu anumite probleme de natură specială, raportul este prezentat de şeful statului. Ca regulă generală, însă, serviciile de informaţii prezintă anual o trecere în revistă asupra problemelor principale ale activităţii lor, rapoartele având, după caz, şi variante destinate informării publice. Interesante sunt şi regulile de alcătuire a comitetelor parlamentare pentru informaţii, astfel încât acestea să fie operaţionale în privinţa deciziilor şi, în acelaşi timp, să asigure proporţia coloraturilor politice reprezentate în Parlament. Reglementarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii Fiind o instituţie complet nouă, organizată şi concepută pe baza unor principii moderne, Serviciul Român de Informaţii desfăşoară activitatea informativă de realizare a siguranţei naţionale sub un strict control parlamentar. Acest aspect rezultă din cadrul legal, funcţiile şi mijloacele de realizare a controlului parlamentar. Baza juridică a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii este de natură constituţională. Astfel, art. 62, al. 2 din Constituţia României stabileşte: „Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru (. . .) g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului 174
Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu (. . .) “. Potrivit art. 8, al.1 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, organele de stat care desfăşoară activitate de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază. Activitatea acestora este controlată de către Parlament. Precizări importante sunt prevăzute în Legea privind organizarea şi funcţionarea SRI, care menţionează, printre altele, că: Anual, sau când Parlamentul hotărăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii. În vederea exercitării controlului concret şi permanent se constituie o comisie comună a celor două Camere. Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament183. În baza acestor dispoziţii legale, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 30 din 16 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. Funcţiile controlului parlamentar sunt deduse din atribuţiile Comisiei, după cum urmează:
- verifică dacă, în exercitarea atribuţiilor ce revin Serviciului Român de Informaţii în domeniul siguranţei naţionale, sunt respectate prevederile Constituţiei şi ale celorlalte acte normative; - examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român de Informaţii şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea legalităţii; - analizează şi cercetează, la cererea oricăreia din comisiile permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere, sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor prin folosirea mijloacelor de obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională; - examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări ce-i sunt adresate în legătură cu încălcarea legii de către Serviciul Român de Informaţii;
183
Legea 14/1992, art. 1, al 2-4.
175
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii, în legătură cu care prezintă un raport în faţa celor două camere ale Parlamentului; - examinează rapoartele prezentate Parlamentului, potrivit legii, de către directorul Serviciului Român de Informaţii şi întocmeşte un raport propriu asupra acestora, pe care îl înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere; - examinează proiectele de buget pentru Serviciul Român de Informaţii şi prezintă comisiilor parlamentare de specialitate observaţiile şi propunerile sale cu privire la alocaţiile bugetare; - controlează modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin bugetul de stat, precum şi constituirea şi folosirea mijloacelor extrabugetare pentru Serviciul Român de Informaţii; - verifică modul de respectare a dispoziţiilor legale privind funcţionarea regiei autonome, societăţilor comerciale de producţie, instituţiilor sanitare şi asociaţiilor cu caracter cultural-sportiv din cadrul Serviciului Român de Informaţii. Mijloacele de realizare a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii constau în solicitarea de rapoarte, informări şi explicaţii scrise, de date şi informaţii privind siguranţa naţională. De asemenea, comisia poate audia persoane în legătură cu problemele autorizate. În ceea ce priveşte obligaţiile Serviciului Român de Informaţii pentru realizarea controlului parlamentar asupra activităţii sale, ele constau în: - să pună la dispoziţia Comisiei în timp util, rapoartele, explicaţiile, documentele, datele şi informaţiile solicitate; - să permită audierea persoanelor indicate de Comisie (atât a militarilor, cât şi a civililor care sunt angajaţi ai instituţiei). De la aceste obligaţii fac excepţie acţiunile informative aflate în curs de executare, alte activităţi operative privind siguranţa naţională, apreciate ca atare de Comisia de control parlamentar, la recomandarea Biroului Executiv al Consiliului Director al Serviciului Român de Informaţii, precum şi mijloacele şi metodele concrete folosite în munca de informaţii, în măsura în care nu contravin Constituţiei şi legilor în vigoare. Garanţiile de protecţie a secretului activităţii de informaţii privind apărarea siguranţei naţionale în cadrul Comisiei de control parlamentar sunt asigurate de următoarele prevederi rezultate din legislaţia în vigoare:
176
- membrii Comisiei depun jurământ de păstrare a secretului datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, inclusiv după încetarea mandatului; - lucrările şi actele Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu excepţia concluziilor cuprinse în rapoartele Comisiei care sunt autorizate de a fi făcute publice de către Birourile permanente ale celor două camere; - membrii Comisiei au obligaţia să respecte reglementările privind apărarea secretului de stat; - Comisia are un program propriu de prevenire a scurgerii informaţiilor; - lucrările Parlamentului în care se dezbat probleme din competenţa Comisiei pot fi declarate secrete, cu votul majorităţii deputaţilor şi parlamentarilor prezenţi; - Comisia juridică de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului sunt abilitate să cerceteze cazurile de încălcare a garanţiilor de protecţie a secretului; - documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu respectarea normelor legale privind apărarea secretului de stat; - specialiştii în domeniu sau angajaţii autorităţilor publice de profil folosiţi de Comisie au obligaţia protejării datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă; - la sfârşitul legislaturii, documentele Comisiei, inventariate şi sigilate, se predau Comisiei desemnate de noul Parlament. Nerespectarea acestor obligaţii poate atrage, potrivit Regulamentului celor două Camere, ridicarea imunităţii parlamentare în vederea aplicării sancţiunilor prevăzute de lege. În concordanţă cu aceste acte normative, art. 4 din Regulamentul de funcţionare al Serviciului Român de Informaţii prevede: (1) Activitatea Serviciului Român de Informaţii este supusă controlului parlamentar, în condiţiile legii. (2) În vederea exercitării controlului parlamentar asupra activităţii sale, în raporturile cu Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, Serviciul are următoarele obligaţii: a) să prezinte Comisiei, spre examinare, rapoartele ce urmează a fi prezentate Parlamentului de către directorul Serviciului, potrivit legii; b) să prezinte, la solicitarea Comisiei, în condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de lege, rapoarte, informări, explicaţii scrise, documente, date, informaţii, referitoare la activitatea sa; 177
c) să asigure prezentarea în faţa Comisiei, la cererea acesteia, a persoanelor nominalizate pentru audiere; d) să pună la dispoziţia Comisiei, spre examinare, documentele şi datele necesare, în condiţiile legii, pentru semnalarea cazurilor în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale ori ale altor dispoziţii legale; e) să trimită, spre examinare, proiectele de buget ale Serviciului şi, la solicitare, să prezinte date privind modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin bugetul de stat şi despre modul de constituire şi folosire a mijloacelor extrabugetare.
(3) Datele şi informaţiile, relaţiile, audierile, rapoartele sau informările necesare Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, se pun la dispoziţia acesteia numai de către directorul Serviciului, sau cu aprobarea acestuia, la solicitarea preşedintelui Comisiei. Compunerea, alegerea şi procedura de lucru a Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de nformaţii Comisia de control este un organism comun al celor două Camere parlamentare, cu activitate permanentă. Ea se compune din 9 membri desemnaţi de grupurile parlamentare şi aleşi în şedinţă comună a celor două Camere, la propunerea birourilor permanente ale acestora, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Parlamentul, reunit în şedinţă comună, desemnează la propunerea birourilor permanente, pe baza concluziilor desprinse din consultarea grupurilor parlamentare, pe preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Comisiei, prin votul majorităţii parlamentare. Această comisie, deşi este asimilată comisiilor parlamentare permanente, nu poate avea membri în alte comisii parlamentare şi nici în Guvern. Solicitarea datelor şi informaţiilor necesare Comisiei, precum şi orice alt demers în relaţiile acestuia cu Serviciul Român de Informaţii se realizează prin preşedintele Comisiei. Solicitarea poate veni şi din partea oricărui membru al Comisiei, dar numai dacă există acordul Comisiei în plenul său. Solicitările se adresează numai directorului Serviciului Român de Informaţii şi, după caz, înlocuitorului legal al acestuia la comandă. La şedinţele Comisiei pot fi invitaţi preşedinţii Birourilor permanente ale celor două Camere, preşedinţii Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi
178
siguranţă naţională, precum şi membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Comisia dispune de un aparat tehnic şi poate folosi serviciile unor specialişti în domeniu, angajaţi ai autorităţilor publice de profil. În exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Comisia adoptă decizii cu votul majorităţii membrilor săi. Comisia prezintă anual, în şedinţă comună a celor două camere, un raport referitor la activitatea desfăşurată. În practica de până acum aceste rapoarte au fost prezentate Parlamentului în aceeaşi şedinţă în care s-a dezbătut şi raportul anual al directorului Serviciului Român de Informaţii. La cererea Birourilor permanente ale celor două Camere, sau atunci când consideră necesar, Comisia prezintă acestora rapoarte cu privire la constatările şi concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor ce-i revin. Comisia parlamentară pentru controlul activităţii Serviciului Român de Informaţii prezintă, de regulă la sfârşitul anului, un raport asupra anchetei făcute în cursul sesiunii parlamentare la unităţile Serviciului din teritoriu. Membrii Comisiei pleacă de regulă în fiecare joi, în teritoriu, în controale pentru verificarea situaţiei unităţilor Serviciului Român de Informaţii. Ei susţin că nu s-au descoperit nereguli până acum, iar principala problemă cu care se confruntă Serviciul este lipsa de fonduri. Raportul comisiei este prezentat directorului Serviciului Român de Informaţii184. Alte forme de control Controlul şi supravegherea activităţii de informaţii realizată de structurile componente ale comunităţii informative româneşti, de realizare a siguranţei naţionale, este în realitate mult mai complexă decât rezultă din cele expuse până acum. Activitatea de supraveghere şi control desfăşurată în baza legii de către Comisia parlamentară se încadrează unui sistem integrat, structurat pe următoarele componente: Controlul parlamentar special - cel realizat de Comisia parlamentară la care ne-am referit în detaliu. Controlul general - realizat prin dezbateri şi interpelări în Parlament, adoptarea bugetului şi activităţile celorlalte comisii parlamentare, îndeosebi a celor care anchetează abuzurile, examinează şi soluţionează petiţiile. Cetăţeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertăţile sale prin folosirea unor mijloace de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei 184
„Jurnalul national”, 25 septembrie 1997, p.7.
179
naţionale poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două Camere ale Parlamentului185. Controlul exercitat de autoritatea judecătorească - realizat prin procedura de autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale constituie temeiul legal pentru a solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, obiecte sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse. Orice cetăţean care se consideră vătămat în activităţile care fac obiectul acestei autorizări se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul186. Pentru a evita producerea de abuzuri din partea celor abilitaţi prin lege să desfăşoare activităţi de genul celor prevăzute în articolul menţionat anterior, legiuitorul a introdus în mod expres următoarele prevederi: Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniei sale politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietăţile sale ori în corespondenţă sau comunicaţii, nici ale unor atingeri ale onoare sau reputaţiei sale, dacă nu săvârşeşte vreuna din faptele care constituie, potrivit legii, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Prevederile art. 3 din Legea nr.51/1991, referitor la ameninţările la adresa siguranţei naţionale a României, nu pot fi folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de manifestarea a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios sau de altă natură, garantat prin Constituţie sau legi 187. Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare siguranţei naţionale nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea, în afara cadrului legal, de către salariaţii serviciilor de informaţii, a unor astfel de 185
Legea 51/1991, art.16, alin.3. Idem, art.13. 187 Idem, art.4. 186
180
date, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani188. Nu pot activa în serviciile de informaţii persoanele care au fost găsite vinovate pentru acţiuni îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului 189. Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale. Orice persoană este protejată prin lege împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri. Cei vinovaţi de iniţierea, transmiterea ori exercitarea unor asemenea măsuri, fără temei legal, precum şi de aplicarea abuzivă a măsurilor de prevenire, descoperire sau contracarare a ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale răspund civil, administrativ sau penal, după caz. Controlul realizat de beneficiarii legali ai informaţiilor - deşi o asemenea formă de control nu rezultă expres din Constituţie sau alte legi, el totuşi se realizează în mod direct în procesul valorificării informaţiilor puse la dispoziţie prin confirmarea sau infirmarea acestora, precum şi prin cererile de informaţii care pe fond, vizează unele aspecte ce ţin de conţinutul şi eficienţa activităţii desfăşurate de Serviciu. Totodată, executivul realizează, potrivit reglementărilor financiare generale şi speciale, controlul execuţiei bugetare. În toate ţările lumii, agenda zilnică a şefilor de stat şi primilor miniştri debutează, de regulă, cu două activităţi: studiul buletinelor informative ale serviciilor secrete şi lectura buletinului de presă, regulă benefică atât factorilor de putere, cât şi serviciilor de informaţii, întrucât există o verificare zilnică a „forţei“ informaţiilor. Controlul public - se realizează, în principal, pe două căi: prin informaţii şi petiţii provenite de la cetăţeni şi prin presă. Controlul judiciar - se realizează în acele situaţii particulare în care cadre ale serviciilor de informaţii sunt aduse în instanţă pentru utilizarea unor mijloace de obţinere a informaţiilor ce au lezat drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor, ori i-au supus la îngrădiri ilegale. Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept190. 188
Idem, art.21. Idem, art.26, al.2. 190 Constituţia României, art.21, al.1-2. 189
181
Controlul realizat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - prin organizarea şi coordonarea activităţii de realizare a siguranţei naţionale, respectiv: analiza şi evaluarea stării de siguranţă naţională; stabilirea principalelor direcţii de activitate şi a modalităţilor de valorificare a informaţiilor referitoare la siguranţa naţională; analiza rapoartelor şi informărilor referitoare la modul de aplicare a legii privind siguranţa naţională; aprobarea structurilor, efectivelor, regulamentelor de funcţionare şi a cheltuielilor operative ale Serviciului Român de Informaţii191. Potrivit art. 5 din Regulamentul de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, activitatea Serviciului este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În raporturile cu Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, potrivit legii, Serviciului Român de Informaţii îi revin următoarele obligaţii: a) prezintă, spre analiză şi evaluare, datele şi informaţiile necesare cunoaşterii stării siguranţei naţionale şi fundamentării deciziilor strategice privind apărarea securităţii şi realizarea siguranţei naţionale; b) prezintă, la cerere sau din proprie iniţiativă, rapoarte sau informări pe domenii sau probleme de realizare a siguranţei naţionale; c) prezintă, periodic sau la cerere, evaluări asupra stării de siguranţă naţională şi, în conformitate cu prevederile legale, propune măsuri generale pentru prevenirea sau înlăturarea disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor, ameninţărilor sau pericolelor la adresa siguranţei naţionale; d) propune, în raport cu natura şi tipul factorilor de risc identificaţi, modalităţile de valorificare a informaţiilor şi direcţiile de acţiune pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; e) prezintă anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte, informări şi concluzii privind starea siguranţei naţionale şi modul de aplicare a Legii privind siguranţa naţională, precum şi a normelor legale privind protecţia informaţiilor clasificate; f) acţionează în conformitate cu direcţiile de activitate şi aplică măsurile general obligatorii stabilite de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale; g) supune spre aprobare necesarul cheltuielilor operative destinate realizării siguranţei naţionale; h) propune concepţia de acţiune a Serviciului la pace, mobilizare, în timp de război şi sub ocupaţie; la instituirea măsurilor excepţionale - de urgenţă sau de asediu; dislocarea şi redislocarea unităţilor; trecerea activităţii specifice în forme noi, adaptate situaţiilor operative, precum şi modul de 191
Legea nr. 51/1991, art.6 şi 7.
182
îndeplinire a misiunilor în raport de locul, timpul şi amploarea evenimentelor; i) supune aprobării nevoile de resurse necesare Serviciului în situaţiile prevăzute la litera h), în conformitate cu dispoziţiile legale; j) supune aprobării normele speciale privind importul şi exportul de mijloace tehnice specializate în domeniul obţinerii informaţiilor, respectiv comunicării şi protejării celor clasificate secrete de stat; k) prezintă alte documente sau date prevăzute de reglementările legale în vigoare. Controlul exercitat prin intermediul pârghiilor de planificare. Planificarea apărării este atributul exclusiv şi inalienabil al autorităţilor prevăzute în Constituţia României. Ea se realizează pe baza opţiunilor şi deciziilor politice şi strategice ale Parlamentului României, Preşedintelui României şi Guvernului României, precum şi ale celorlalte instituţii publice, care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul securităţii şi apărării naţionale192. Serviciile de informaţii ale statului român elaborează strategii proprii, ale căror denumiri şi conţinut sunt stabilite în raport cu răspunderile ce le revin în cadrul sistemului naţional de apărare193. Controlul realizat de alte instituţii publice, conform competenţelor legale. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii194. Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu instituţiile publice a fost creată instituţia Avocatului Poporului. Acesta este numit de către Senat pe o durată de patru ani. Potrivit legii, Avocatului Poporului i se poate adresa aşadar orice persoană fizică ale cărei drepturi şi libertăţi cetăţeneşti au fost încălcate de autorităţile administraţiei publice. Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia Avocatului Poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin, în legătură cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru executarea atribuţiilor sale195. Avocatul Poporului urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi solicită autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză
192
Ordonanţa nr.52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României, art. 2. Idem, art. 8, alin. 2. 194 Constituţia României, art.47, al.1 şi 4. 195 Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, art.4. 193
183
încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor196. Avocatul Poporului are acces la documentele secrete deţinute de autorităţile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru soluţionarea plângerilor care i s-au adresat (cu obligaţia de a nu divulga sau de a nu face publice informaţiile sau documentele secrete la care a avut acces)197. Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, care pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor198. Controlul financiar. Fondurile băneşti necesare desfăşurării activităţii sunt prevăzute în cadrul bugetului de stat, aprobat de Parlament199. Controlul utilizării fondurilor financiare se realizează de Curtea de Conturi, prin controale preventive, respectiv ulterioare200. În concluzie se poate spune că activitatea Serviciului Român de Informaţii se află sub un control bine stabilit de mecanismele statului de drept. Complexitatea sistemului de control şi supraveghere a activităţii de informaţii în domeniul realizării siguranţei naţionale face ca nici o grupare politică, organizaţie, partid sau persoană individuală să nu poată vreodată să subordoneze Serviciul Român de Informaţii şi comunitatea informativă românească unor interese străine, altele decât interesele naţionale. Întrucât anumite acţiuni ori măsuri ce se întreprind în domeniul apărării statului pot avea mari implicaţii sociale, economice sau politico-militare, atât pe plan intern, cât şi internaţional, ele angajând ţara, întreaga societate românească, este necesar ca Serviciul Român de Informaţii să se afle sub controlul societăţii civile prin intermediul organismelor democratice instituţionalizate cu atribuţii exprese în domeniu. Aceasta constituie certitudinea că nu se vor comite abuzuri, că se vor respecta cu stricteţe legile ţării, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reprezentând în acelaşi timp o cerinţă a democraţiei reale. În ceea ce priveşte eficienţa controlului, nu numai a activităţii SRI şi SIE, ci în general asupra serviciilor de informaţii româneşti, în ultimul timp, au fost formulate o serie de critici. 196
Idem, art.13, lit c. Idem, art. 19 alin.1. 198 Constituţia Romîniei, art.57. 199 Legea nr. 14/1992, art.42. 200 Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi. 197
184
“Controlul civil asupra serviciilor de informaţii înregistrează carenţe importante în România”, a apreciat vicepreşedintele Comisiei parlamentare SIE, Ovidiu Drăgănescu (PNL), care a participat, la Oslo, la o conferinţă internaţională de profil (22 septembrie 2003). “Una dintre cerinţele minimale, dar care la noi lipseşte, este controlul executiv asupra serviciilor de informaţii”, a declarat pentru Agenţia de ştiri “Mediafax”, Ovidiu Drăgănescu. “Prin comparaţie cu celelalte ţări europene, România are un cadru instituţional confuz, comisiile parlamentare nu primesc informaţiile necesare la timp, iar voinţa politică de exercitare a controlului lipseşte”, a mai spus Drăgănescu. De asemenea, el consideră că “parlamentarii ar trebui să consulte şi societatea civilă în luarea deciziilor legate de serviciile de informaţii (...)”201. Mai mult, presa a dezvăluit şi o polemică în privinţa controlului, între Ion Stan, preşedintele Comisiei parlamentare de control a SRI (PSD) şi Radu Timofte, directorul SRI. Toate acestea dovedesc faptul că în pragul interării României la structurile europene şi la NATO, sistemul de control asupra activităţii serviciilor de informaţii, sub toate formele sale, va trebui îmbunătăţit202.
201
Vezi Agenţia de ştiri: "Mediafax", luni 22 septembrie 2003 - Redacţia, titlu: "Controlul civil asupra serviciilor de informaţii înregistrează carenţe". 202 Vezi Anca Hriban, Conducerea SRI va da explicaţii la Parlament, în “Ziua”, 3 septembrie 2003, p.4.
185
INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL MONITORIZĂRII PROBLEMELOR DE SECURITATE NAŢIONALĂ
OFICIUL REGISTRULUI NATIONAL AL INFORMATIILOR SECRETE DE STAT (ORNISS) În fosta calitate de ţară candidată la aderare şi membră a Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace, România a semnat la 8 iulie 1994 Acordul de Securitate cu NATO, iar la data de 10 septembrie 1994 Codul de Conduită. Prin semnarea acestor documente, România şi-a luat angajamente clare de a „proteja şi apăra informaţiile şi materialele clasificate” ale Alianţei şi membrilor acesteia, în conformitate cu documentul „Securitate în cadrul NATO”. Din acel moment, obligaţiile României au fost bine definite. Ele cuprindeau, printre altele, înfiinţarea
186
Autorităţii Naţionale de Securitate (în continuare se va cita sigla ANS)203 care să valorifice experienţa acumulată de statele membre ale Alianţei, materializată în standarde, norme şi metodologii specifice. NATO, prin instituţia sa specializată, Biroul de Securitate NATO (NOS), stabileşte standarde de securitate pe care fiecare ţară în parte şi le adaptează la condiţiile proprii, dar nu intervine în treburile interne ale ţărilor membre sau partenere, respectiv nu impune forma de organizare şi funcţionare a ANS. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 864, din 28 septembrie 2000, a luat fiinţă Autoritatea Naţională de Securitate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, în sediul căruia şi-a desfăşurat activitatea204. Această instituţie a fost organizată şi concepută să funcţioneze în faza de pregătire pentru aderarea României la NATO, ceea ce însemană că a avut un caracter tranzitoriu. ANS era punctul naţional de legătură cu NOS şi cu celelalte structuri de securitate ale Alianţei Nord-Atlantice. Atribuţiile ANS au vizat reglementarea, autorizarea şi controlul cu privire la protecţia informaţiilor clasificate, în conformitate cu standardele NATO. Această instituţie a funcţionat până la data de 23 august 2002, când, prin publicarea în „Monitoul Oficial” a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului României nr.845 din 31 iulie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (denumit în continuare ORNISS). ORNISS este o instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Guvernului României şi funcţionează ca autoritate naţională de securitate în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate. Această instituţie este abilitată să implementeze unitar, la nivel naţional, măsurile de securitate a informaţiilor naţionale clasificate, precum şi a celor echivalente care fac obiectul tratatelor, înţelegerilor şi acordurilor bilaterale sau multilaterale la care România este parte. Atribuţiile ORNISS sunt multiple, vizând cu precădere domeniile de reglementare, autorizare, evidenţă şi control în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi ale normelor similare ale NATO. Art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 845 stabileşte punctual următoare atribuţii ale ORNISS: 203 204
„Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3. „Monitorul Oficial”, nr. 495 din 10 octombrie 2000.
187
organizează evidenţa listelor şi a informaţiilor secrete de stat, a termenelor de menţinere în nivelul de clasificare, a personalului verificat şi avizat pentru lucrul cu informaţiile secrete de stat şi a registrelor de autorizări de la instituţiile care deţin sau care utilizează informaţii clasificate; elaborează norme, instrucţiuni şi proceduri pentru protecţia informaţiilor naţionale clasificate ale NATO; asigură respectarea standardelor naţionale şi, ale NATO, privind gestionarea documentelor clasificate; cooperează cu instituţiile publice care au atribuţii de coordonare şi de control al măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate; aprobă eliberarea certificatelor de securitate pentru acces la informaţii naţionale clasificate; eliberează certificate individuale de securitate pentru acces la informaţii NATO clasificate şi pentru participarea la activităţi organizate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice; stabileşte cerinţele de securitate pentru încăperile şi containerele speciale, mecanismele de închidere, siste,ele de cifru şi încuietori şi autorizează utilizarea lor pentru păstrarea informaţiilor secrete de stat; organizează şi coordonează activităţile de pregătire a structurilor şi funcţionarilor de securitate la persoanele juridice care gestionează informaţii clasificate; eliberează, în condiţiile prevăzute de standardele naţionale, autorizaţii speciale pentru fotografierea, filmarea, cartografierea sau executarea de lucrări de arte plastice pe teritoriul României, în obiective sau locuri de importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate; sigură, prin intermediul agenţiilor specializate, implementarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi a Normelor privind protecţia informaţiilor clasificate ale NATO în România referitoare la protecţia informaţiilor stocate în cadrul sistemelor de prelucrare automată a datelor; coordonează implementarea unitară la nivel naţional a măsurilor de protecţie a informaţiilor clasificate din domeniul industrial; eliberează autorizaţii şi certificate de securitate industriale în conformitate cu standardele în domeniu; organizează evidenţa autorizaţiilor şi a certificatelor de securitate industrială la nivel naţional. Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, ORNISS este abilitat să solicite informaţiile necesare de la conducătorii autorităţilor şi a instituţiilor publice,
188
ai agenţilor economici cu capital integral sau parţial de stat şi ai altor persoane juridice de drept public sau privat. La rândul lor, conducătorii tuturor acestor instituţii au obligaţia de a pune la dispoziţia ORNISS datele şi informaţiile referioare la protecţia informaţiilor clasificate din domeniul lor de activitate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. ORNISS este condus de un director general numit prin decizie a primului ministru, cu avizul CSAT. Directorul general prezintă CSAT, anual ori de câte ori este nevoie, informări privind activitate adesfăşurată de instituţia pe care o conduce. De asemenea, acesta este ordonator principal de credite bugetare şi reprezintă ORNISS în raporturile cu autorităţile şi instituţiile publice, cu persoanele juridice şi fizice române sau străine, precum şi în justiţie. Pe lângă directorul general funcţionează ca organ consultativ Consiliul de coordonare. Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale Consiliului de coordonare se aprobă prin decizie a primului-ministru, la propunerea directorului general. Personalul de specialitate din cadrul ORNISS are calitatea de funcţionar public şi nu poate face parte din partide politice. Prin Hotărârea Guvernului României nr. 354 din 15 aprilie 2002 au fost înfiinţate trei structuri distincte în cadrul Autorităţii Naţionale de Securitate (ANS) preluate de Oficiul Registrului Naţional pentru Secrete de Stat (ORNISS): Agenţia de Acreditare de Securitate (AAS), Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC) şi Agenţia pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC). Acestea au competenţe pe linia stocării/procesării informaţiilor clasificate NATO în cadrul sistemelor de prelucrare automată a datelor, respectiv transmise prin reţele de comunicaţii ale datelor. De asemenea exercită atribuţii de reglementare, autorizare şi control potrivit legii şi standardelor NATO privind protecţia informaţiilor clasificate NATO în format electronic. Sunt conduse de un director care se subordonează directorului general al ORNISS. În cadrul AAS, ASIC şi ADMC îşi desfăşoară activitatea experţi din Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Ministerul de Interne, serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Serviciul de Protecţie şi Pază şi ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiei. Directorii, directorii adjuncţi şi experţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul AAS, ASIC şi ADMC sunt salarizaţi de către instituţiile de la care provin. Cele trei structuri îţi desfăşoară activitatea pe baza regulamentelor proprii de organizare şi funcţionare, care se abrobă de către directorul general al ORNISS, cu avizul Consiliului de coordonare al ORNISS. Scimbul de 189
informaţii clasificate NATO cu celelalte structuri ale ORNISS şi armonizarea reglementărilor se face prin Secretariatul tehnic al ORNISS. Agenţia de Acreditare de Securitate (AAS) are următoarele atribuţii: elaborează strategia de acreditare de securitate din cadrul politicii generale de securitate a ORNISS; răspunde de evaluarea şi certificarea sistemelor informatice de de comunicaţii sau a unor elemente componente ale acestora;acordă acreditarea de securitate pentru sistemele informatice şi de comunicaţii care stochează, procesează sau transmit informaţii clasificate NATO. Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC) are ca principale atribuţii: elaboreazî metodologii şi proceduri specifice privind protecţia informaţiilor clasificate NATO care sunt stocate, procesate sau transmise prin intermediul sistemelor informatice şi de comunicaţii, coordonează şi controlează implementarea acestora; analizează cauzele provocatoare de incidente de securitate şi vulnerabilităţile din sistemele informatice şi de comunicaţii, necesare pentru managementul riscurilor, asupra securităţii sistemelor respective, întreprinde măsuri operative de prevenire sau înlăturare a vulnerabilităţilor în domeniu. Agenţia pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC) are următoarele atribuţii principale: asigură managementul materialelor şi echipamentelor criptografice; distribuie materiale şi echipamente criptografice. „Need to know” – principiu fundamental de securitate şi rolul ce revine serviciilor de informaţii româneşti La baza întregii activităţi în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate se află principiul need to know (nevoia de a şti) a cărui implementare este necesară în toate domeniile de securitate şi mediile de diseminare a informaţiilor clasificate. În practică, „need to know” reprezintă stabilirea de către un deţinător autorizat de informaţii clasificate sau sensibile a faptului că o altă persoană verificată corespunzător trebuie să aibă acces la acele informaţii pentru înteplinirea atribuţiilor sale oficiale. Prin definiţie, principiul este conceput pentru a limita difuzarea informaţiilor clasificate, cu scopul de a reduce riscurile de compromitere. El reprezintă o măsură de securitate solidă, menită să împiedice divulgarea neautorizată de informaţii clasificate sau sensibile.
190
Fiecare utilizator are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate care îi sunt încredinţate. În acest scop, stabilirea „need to know” trebuie făcută de fiecare dată când documentele sunt transmise de la o persoană la alta. „Need to know” este unul dintre principiile de securitate cel mai dificil de aplicat. El promovează un nivel de responsabilitate personală pe care mulţi îl găsesc dificil de acceptat. Totuşi, multe dintre cazurile de spionaj au fost legate de accesul neautorizat al unor persoane cu certificate corespunzătoare, dar care nu ar fi trebuit să obţină niciodată informaţiile, pentru că nu se supuneau principiului „need to know”205. Pentru implementarea acestui principiu, orice persoană din structurile centrale sau locale trebuie să aibă un certificat de securitate NATO (Security clearance), eliberat în baza efectuării unei verificări de securitate. Orice persoană care are acces la informaţii clasificate trebuie să fie pregătită şi să beneficieze de instruiri periodice referitoare la cerinţele de securitate NATO şi la ameninţările provenite din zone de risc potenţial. Toate persoanele, civili sau militari, care necesită acces la informaţii NATO clasificate, trebuie să fie verificate înainte de acordarea accesului. O astfel de verificare trebuie să determine dacă persoanele prezintă garanţii de loialitate şi au trăsături de personalitate şi o conduită profesională care nu pun la îndoială încrederea care li se acordă în manipularea informaţiilor clasificate. Potrivit standardelor NATO de protecţie, termenul INFOSEC se referă la securitatea sistemelor elecronice şi computerizate în care sunt elaborate, prelucrate, transmise şi stocate informaţii clasificate. Complexul de măsuri INFOSEC ce trebuie implementat se referă la: securitatea calculatoarelor; securitatea comunicaţiilor; securitatea criptografică; securitatea transmisiunilor. Termenul TEMPEST se referă la securitatea emanaţiilor: securitatea organizaţională şi administrativă; securitatea procedurală; securitate fizică; securitatea personalului. Întreaga responsabilitate penrtu eliberarea certificatelor de securitate (Security clearance) conform standardelor NATO revine serviciilor de informaţii româneşti. Ofiţerii de informaţii, ofiţerii din Armată şi Interne, administraţia centrală şi locală, toţi vor fi verificaţi pentru a se stabili cine îndeplineşte condiţiile de securitate privind accesul la informaţii NATO. Pentru întreg personalul Ministerului Apărării Naţionale, instituţia care va efectua verificările şi va emite certificatele de securitate este Direcţia Generală de Informaţii a Apărării. Toate numirile în funcţie, toate deplasările în misiunile din ţară şi străinătate, orice acces la documente 205
Ibidem.
191
NATO şi orice deplasare la Cartierul General de la Bruxelles din partea unor civili sau militari va fi verificată de personalul DGIA. Aceasta este instituţia care răspunde în faţa reprezentanţilor NATO pentru orice eventual incident de securitate. Pentru restul instituţiilor din România, inclusiv pentru personalul ambasadelor, cele care fac verificări şi dau certificate de securitate sunt SRI şi SIE. Dacă o persoană a fost verificată şi a primit certificatul, iar NOS are unele îndoieli referitoare la activitatea sa trecută sau prezentă, acelei persoane i se retrage imediat certificatul şi implicit accesul la informaţiile NATO. Pentru acest gen de incidente, în cazul în care ele vor exista, răspunzătoare vor fi serviciile româneşti. Metodologia de eliberare a certificatelor de securitate constă în: solicitarea eliberării certificatului de securitate de către şefii instituţiei în care persoana îşi desfăşoară activitatea, singurul abilitat să stabilească necesitatea acordării accesului la respectivul nivel de informaţii NATO clasificate; efectuarea procedurii de verificare de securitate de către instituţiile cu abilităţi în domeniu în conformitate cu practica utilizată în statele membre ale NATO; eliberarea certificatului de securitate cu aprobarea ORNISS în baza avizului de securitate primit de la instituţiile care au efectuat verificările. Procedurile de verificare utilizate în vederea acordării avizelor de securitate se înscriu într-o matrice, ce combină cele mai avansate metodologii utilizate în cele mai avansate ţări ale Alianţei cu elementele de specificitate identificate la nivel naţional. Perspectiva aderării României la NATO impune identificarea, formarea, perfecţionarea şi certificarea unui număr cât mai mare de specialişti în domeniu, apţi să se integreze rapid în structurile operaţionale ale Alianţei. Identificarea funcţiilor care necesită accesul la informaţiile NATO clasificate este un proces care trebuie racordat permanent cu dinamica ascendentă a atribuţiilor ce revin României în procesul integrării. O preocupare prioritară a ORNISS preluată de la fosta ANS o constituie formarea şi pregătirea personalului cu atribuţii pe linia protecţiei informaţiilor NATO clasificate cât şi realizarea, la nivel naţional, a unei educaţii de securitate. În acest sens, se are în vedere crearea unei reale culturi de securitate prin angrenarea unor segmente cât mai largi ale populaţiei, indiferent de gradul de pregătire în domeniu şi care să răspundă cerinţelor Alianţei cu privire la conştientizarea necesităţii susţinerii
192
eforturilor pe linia măsurilor menite a asigura protecţia informaţiilor clasificate206. Procedura acordării certificatului de securitate şi standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate Pentru eliberarea certificatului de securitate, conducătorul instituţiei solicită în scris, ORNISS pentru efectuarea verificărilor de securitate asupra persoanei care urmează să aibă acces la informaţiile secrete de stat. ORNISS transmite solicitarea în plicul sigilat SRI, care efectuaează verificările necesare. În funcţie de avizul comunicat de SRI, ORNISS va încunoştiinţa conducătorul unităţii, care va elibera certificatul de securitate. Perioada de valabilitate a certificatului este de 4 ani. În cadrul procedurilor de avizare trebuie să se acorde atenţie specială persoanelor care: (a) urmează să aibă acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită; (b) ocupă funcţii ce presupun accesul permanent la un volum mare de informaţii secrete de stat; (c) pot fi vulnerabile la acţiuni ostile, ca urmare a importanţei funcţiei în care sunt numite, a mediului de relaţii sau locului de muncă anterior. „Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România” cuprind mai multe criterii de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la informaţii secrete de stat. Astfel, se va lua în calcul dacă persoana: (1) „a comis sau a intenţionat să comită, a fost complice, a complotat sau a instigat la comiterea de acte de spionaj, terorism, trădare ori alte infracţiuni contra siguranţei statului; (2) a încercat, a susţinut a participat, a cooperat sau a sprijinit acţiuni de spionaj, terorism ori persoane suspecte de a se încadra în această categorie sau de a fi membre ale unor organizaţii ori puteri străine inamice ordinii de drept din ţara noastră; (3) este sau a fost membru al unei organizaţii care a încercat, încearcă sau susţine răsturnarea ordinii constituţionale prin mijloace violente, subversive sau alte forme ilegale; (4) este sau a fost susţinător al vreunei organizaţii prevăzute la punctul anterior, este sau a fost în relaţii apropiate cu membrii unor astfel de organizaţii într-o formă de natură să ridice suspiciuni temeinice cu privire la încrederea şi loialitatea persoanei; (5) în mod deliberat a ascuns, a interpretat eronat sau a falsificat informaţii cu relevanţă în planul siguranţei naţionale ori a minţit în completarea formularelor tip sau în cursul interviului de securitate; (6) are antecedente penale sau a fost sancţionat contravenţional pentru fapte care indică tendinţele infracţionale;
206
Radu Tudor, Fabrica de secrete, în „Ziua”, 21 martie, 2002, p.3.
193
(7) are dificultăţi financiare serioase sau există o discordanţă între nivelul de trai şi veniturile declarate”207. Criteriile de incompatibilitate sunt mult mai numeroase, fiind luate în calcul şi viciile, cum ar fi consumul excesiv de alcool, dependenţa de droguri, la care se adaugă comportamentele imorale sau deviaţiile de comportament, lipsa de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscreţie. Se iau în considerare bolile fizice sau psihice care pot duce la deficienţe de discernământ confirmate prin investigaţiile medicale. În ceea ce priveşte accesul la informaţiile NATO clasificate, criteriile de incompatibilitate sunt asemănătoare ce cele de mai sus, numai că se pune accentul pe terorism, spionaj, trădare, revoltă, aderare şi sprijinire la organizaţii teroriste sau puteri străine inamice securităţii ţărilor membre ori partenere NATO. De asemenea, membrii Comisiilor de control a activităţii SRI şi SIE vor fi verificaţi după aceleaşi criterii. Agenţia Naţională de Control al Exporturilor (ANCEx) ANCEx este organ de specialitate al administraţiei publice, cu personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Externe. Legislaţia actuală conferă instituţiei statutul de autoritate naţională în domeniul controlului exporturilor şi importurilor de produse strategice, având ca pricipală atribuţie de a răspunde de aplicarea politicii guvernului în acest domeniu. Prin HG 594/1992 s-a reglementat în România regimul de control al exporturilor şi importurilor de produse şi tehnologii strategice. În context, a luat fiinţă Agenţia Naţională de Control al Exporturilor, organ de specialitate subordonat Guvernului, Pe baza legislaţiei internaţionale s-au introdus primele liste de produse şi tehnologii supuse controlului destinaţiei finale. Anul 1994 reprezintă o consolidare a structurii instituţiei. Prin HG 211/1994, instituţia devine autoritate naţională pentru aplicarea prevederilor Convenţiei internaţionale de la Geneva privind interzicerea perfecţionării, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora. În acelaşi an a fost adoptată Legea 93, prima lege care reglementeză în Romînia regimul importurilor şi exporturilor de produse strategice.
207
Apud Bogdan Păun, Criteriile de incompatibilitate cu secretele NATO, în „Ziua”, 6 martie 2003, p.3.
194
Principalele atribuţii şi responsabilităţi ale instituţiei pot fi grupate în patru domenii: de reglementare, de autorizare şi licenţiere, de control, de reprezentare. În domeniul reglementării, instituţia poate să elaboreze şi să promoveze proiecte de acte normative în sfera mişcării armamentelor convenţionale, neconvenţionale, a tehnologiilor duale şi a materialelor strategice. De asemenea, poate să elaboreze norme metodologice, mecanisme, proceduri şi instrucţiuni specifice controlului exporturilor, în concordanţă cu cele ale statelor cu sisteme dezvoltate de control al exporturilor. În domeniul autorizării şi licenţierii, ANCEx are ca principale atribuţii: autorizarea operatorilor economici pentru a desfăşura operaţiuni de comerţ exterior cu produse strategice; licenţierea operaţiunilor de export, import, de tranzit internaţional şi de transbordare de produse strategice, cât şi a operaţiunilor care se efectuează fără atingerea teritoriului fizic al României. În domeniul controlului, ANCEx efectuează acţiuni de control asupra operatorilor economici, în toate fazele de autorizare, licenţiere şi livrare (prelicenţiere, licenţiere, post-licenţiere, post livrare). Ca reprezentare, delegaţi ai ANCEx pot participa la toate acţiunile şi manifestările conexe domeniului său de responsabuilitate, ca de exemplu: la reuniunile regimurilor internaţionale de neproliferare şi de control al exporturilor; la reuniunile organizaţiilor internaţionale care au în preocupare controlul diferitelor categorii de produse strategice. Printre reponsabilităţile principale ce-i revin ANCEx, pot fi amintite: (1)
(2)
beneficiază şi valorifică informaţii specifice difuzate de instituţiile abilitate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi de informaţii (intelligence); asigură aplicarea liniilor directoare şi a listelor de produse strategice supuse controlului destinaţiei finale ale regimurilor internaţionale de neproliferare şi de control al exporturilor, la care România este parte: Aranjamentul de la Wassenaar – din 1996, Grupul Furnizorilor Nucleari – din 1991, Comitetul Zangger208 – din 1991, Grupul Australia209 – din 1995, Regimul de Control al Tehnologiilor pentru
208
Înfiinţat în 1971, de către grupul furnizorilor nucleari, în conformitate cu art. III, al. 2 din Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (NPT), care a intrat în vigoare la 5 martice 1970. Poartă numele lui Claude Zanger, profesor elveţian, expert în probleme nucleare. 209 A luat fiinţă în 1984 ca urmare a constatărilor Secretarului General al ONU privind utilizarea armelor chimice în războiul Iran-Irak. Este o instanţă informală al cărui obiectiv este ajutorarea ţărilor exportatoare sau care tranbordează produse să minimizeze riscurile de contribuţie la proliferarea armelor chimice şi biologice. Grupul se reuneşte annual pentru a discuta asupra mijloacelor necesare creşterii eficacităţii
195
Rachete; Acord SUA referitor la contraproliferare – din 1998; Codul de conduită privind comerţul cu arme – din 1998; Reglementarea 1334/2000 a Consiliului UE; Regulile restrictive şi embargourile impuse de ONU, UE şi OSCE. (3) asigură respectarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea armelor chimice; (4) îndeplineşte funcţia de agent executiv în aplicarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul SUA privind cooperarea în domeniul contracarării proliferării armelor de distrugere în masă şi promovarea relaţiilor militare şi de apărare; (5) asigură organizarea şi desfăşurarea inspecţiilor internaţionale pe linia Organizaţiei pentri Interzicerea Armelor Chimice; (6) colaborează la desfăşurarea unor activităţi pe linia mecanismelor de monitorizare a embargourilor impuse de Consiliul de Securitate al ONU, privind exporturile de armament; (7) asigură preşedinţia şi secretariatul permanent al Grupului Român pentru Neproliferare (constituit în 1998 cu asistenţă SUA, pentru combaterea traficului ilicit cu arme convenţionale, precum şi cu produse şi tehnologii cu dublă utilizare). ANCEx are acces neîngrădit, în condiţiile legii, la toate informaţiile care privesc operaţiuni cu produse strategice, precum şi la informaţiile necesare evaluării oricăror forme de activităţi cu asemenea produse. Instituţiile publice abilitate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi informative au obligaţia să transmită ANCEx datele obţinute, refritoare la încălcarea regimului de control al exporturilor şi importurilor de produse strategice. De asemenea, ANCEx poate solicita Ministerului Administraţiei şi Internelor sau altor instituţii abilitate să efectueze verificări specifice în vederea luării măsurilor legale. În cadrul ANCEx funcţionează direcţii de specialitate şi servicii funcţionale (financiar, resurse umane). Direcţia de control şi autorizări (DCA) răspunde de verificarea modului de aplicare a prevedrilor legale, prin controale efectuate direct sau în colaborare, şi de constatatrea faptelor infracţionale, contravenţionale şi luarea măsurilor prevăzute de lege. De asemenea, acestă direcţie organizează măsurilor naţionale puse în lucru de statele membre în materie de permis de export şi care vizează împiedicarea eventualilor proliferatori de a obţine elementele necesare acestor programe. În 2002, Grupul Australia era format din 33 de state, respectiv: Argentina, Australia, Belgia, Canada, Cehia, Cipru, Comisia Europeană, Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, irlanda, islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Romînia, Slocacila, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia, Turcia, Ungaria.
196
şi ţine evidenţa activităţilor privind autorizarea operatorilor economici pentru efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior cu produse strategice. În funcţie de rezultatele activităţilor proprii şi ale celorlalte direcţii de specialitate, DCA coordonează activitatea de perfecţionare, modificare sau elaborare, după caz, de norme, proceduri, instrucţiuni, metodologii sau mecanisme de control. Direcţia de arme convenţionale (DAC) răspunde de activitatea de licenţiere a exporturilor şi importurilor de armamente, muniţii şi alte produse militare, precum şi de cea de eliberare a permiselor de tranzit internaţional, transbordare şi operaţiuni necomerciale cu asemenea produse. DAC ân colaborare cu DCA desfăşoară acţiuni de control la operatorii economici exportatori, importatori, intermediari de arme convenţionale. Colaborează cu alte structuri specializate din ministere şi instituţii abilitate în aplicarea regimului de control privind operaţiunile cu arme convenţionale. Direcţia produse şi tehnologii cu dublă utilizare (DDU) are ca principală activitate licenţierea operaţiunilor de export de produse cu dublă utilizare şi export/import de produse cu dublă utilizare sensibile şi foarte sensibile şi eliberarea permiselor (de tranzit internaţional, transbordare, operaţiuni necomerciale) pentru asemenea produse. DDU împreună cu DCA desfăşoară acţiuni comune de control la agenţii economici care efectuează operaţiuni de comerţ exterior cu produse cu dublă utilizare. Direcţia pentru interzicerea armelor chimice şi biologice (DCB) răspunde de aplicarea prevederilor legale în calitate de stat parte la Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora şi la Convenţia asupra interzicerii perfecţionării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi toxice şi asupra distrugerii acestora. DCB desfăşoară şi activităţi legate de licenţierea operaţiunilor de comerţ exterior cu produse chimice şi biologice. O altă latură a activităţii ANCEx este asigurată de participarea la Consiliul Interministerial. Acesta, reprezintă o componentă importantă a sistemului naţional de control al exporturilor şi importurilor de produse strategice. Consiliul Interministerial a luat fiinţă prin OUG nr. 158/1999. În conformitate cu prevederile acestui act normativ, Consiliul Interministerial este accătuit din reprezentanţi, cel puţin la nivel de director, din următoarele ministere şi instituţii publice: ANCEx – în calitate de autoritate naţională; Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul Finanţelor Publice; Ministerul Industriei şi resurselor; Ministerul Integrării Europene; Ministerul Administraţiei şi Internelor; Serviciul Român de
197
Informaţii; Serviciul de Informaţii Externe; Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare. Preşedinţia Consiliului Interministerial este asigurată de ANCEx, prin preşedintele acesteia. Activitatea de secretariat pentru Consiliul Interministerial este asigurată de ANCEx, prin Direcţia de Control şi Autorizări. Consiliul Interministerial examinează şi avizează cererile de licenţă de: export pentru toate produsele strategice; import de armamente, muniţii şi alte produse militare; import de produse cu dublă utilizare sensibile şi foarte sensibile; operaţiuni efectuate cu parteneri străini, care se referă la cumpărări sau vînzări de produse strategice, fără atingerea fizică a teritoriului României. De asemenea, Consiliul Interministerial analizează şi evaluează alte aspecte referitoare la operaţiunile de comerţ exterior. Consiliul Interministerial se întruneşte săptămânal, în reuniuni ordinare sau, la solicitarea oricărui membru al consiliului, în reuniuni extraordinare. Hotărîrile Consiliului Interministerial se adoptă prin consens. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN) Funcţionând în baza Legii nr. 111/1996, republicată, CNCAN este autoritate naţională în domeniul nuclear, aflată în subordinea guvernului. Îşi elaborează prpriile reglementări de organizare şi funcţionare, care ulterior vor fi aprobate prin hotărâri de guvern. Din 2001, CNCAN funcţionează sub patronajul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, preşedintele acestuia fiind numit de Primul-ministru, avînd rang de secretar de stat. CNCAN are propriul Regulament de organizare şi funcţionare, precum şi de Disciplină Interioară, aprobat de preşedintele CNCAN şi care prevede competenţele şi responsabilităţile structurii (sunt incluse şi serviciile independente şi departamentale). Principalele funcţiuni şi responsabilităţi ale CNCAN sunt: de a prezenta, în şedinţa de guvern, de două ori de an, prin intermediul ministerului de resort, un raport privind activitatea proprie şi modalităţile prin care cei autorizaţi îşi îndeplinesc obligaţiile derivate din respectarea legislaţiei în domeniu;
198
de a prezenta, prin intermediul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, note referitoare la evenimentele care pot afecta siguranţa locurilor de depunere a materialelor nucleare sau asupra situaţiilor care pot afecta protecţia radiologică a populaţiei şi a proprietăţii, pe teritoriul României; eliberarea autorizaţiilor pentru orice tip de activitate nucleară; propune legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern în scopul depozitării în siguranţă a materialelor nucleare; elaborarea de reglementări, atât individual, cât şi în colaborare cu alte autorităţi competente; reevaluarea ori de câte ori este nevoie a regimului de taxe pentru autorizarea şi controlul activităţii nucleare, cu aprobarea Ministerului Finanţelor; coordonarea la nivel naţional a activităţilor de proiectare, implementare, dezvoltare şi menţinere a sistemelor de protecţie fizică, conform legislaţiei naţionale şi recomandărilor internaţionale; coordonarea la nivel naţional a activităţii de prevenire şi combatere a traficului ilicit cu materiale nucleare şi radioactive. Prin ordin al preşedintelui CNCAN sunt nominalizaţi responsabilii la nivel naţional pentru: • evenimente nucleare; • rapoarte de protecţie fizică; • incidente de trafic ilicit cu materiale nucleare şi radioactive; • export şi import de produse strategice; • coordonare şi asistenţă tehnică; • alte activităţi specifice care presupun contacte cu organisme internaţionale. În urma restructurării din ianuarie 2001, noua organizare a CNCAN a fost proiectată pentru a evita diluarea responsabilităţilor, a elimina conflictele de interese şi pentru a creşte capacitatea resurselor dedicate securităţii nucleare şi pentru a elimina orice responsabilităţi sau sarcini inutile transferate în trecut de la Departamentul de Protecţie a Mediului. Priorităţile CNCAN sunt exprimate prin: • nevoia de a întări cadrul legal în domeniul nuclear; 199
• importanţa alocării de resurse care să asigure autonomia şi aplicarea legilor în domeniu; • nevoia de a îmbunătăţii regimul de protecţie fizică, de a preveni şi combate traficul ilegal cu materiale nucleare şi radioactive; • nevoia de a crea o bază de date, cu o evidenţă strictă a materialelor nucleare conform acordurilor de securitate; • nevoia de a crea o bază de date pentru a avea stricta evidenţă a surselor radioactive, pentru a identifica orice sursă şi pentru a preveni traficul ilicit; • nevoia de a crea baze de date cu autorizaţii pentru toate activităţile, respectiv producţie, furnizare, leasing, transfer, deţinere, procesare, tratare, utilizare, stocare, transport, tranzit, import şi export de materiale nucleare şi radioactive, pierderi radioactive şi orice sistem care generează radiaţii ionizate. Necesitatea transferului de cunoştinţe şi abilităţi de la cei pregătiţi în domeniu către cei nou veniţi; • necesitatea de a oferi sprijin tehnic pentru reevaluarea şi evaluarea independentă a securităţii documentaţiilor; • necesitatea de a elabora politici şi strategii naţionale de managemnt al prevederilor radioactive; • necesitatea de a sprijini inspectorii Centralei ElectroNucleare. Conform art. 2 şi art. 8 din Legea nr. 111 / 1996, republicată, CNCAN este autoritatea naţională în domeniul nuclear care oferă autorizaţii pentru următoarele activităţi: • cercetare, proiectare, producţie, construcţie, instalare, operare, modificare, import şi export de materiale nucleare; • mineritul, procesarea de uraniu şi a zăcămintelor; • producerea, furnizarea, leasingul, transferul, deţinerea, procesarea, tratarea, utilizarea, stocarea permanentă sau temporară, transportul, tranzitul, importul şi exportul de materiale nucleare, combustibil nuclear, pierderi radioactive şi sisteme de generare a radiaţiilor de ionizare; • furnizarea şi utilizarea aparatelor de control a radiaţiilor ionizate, a materialelor şi sistemelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionozate, precum şi păstrarea în containere sau transportul în acest scop;
200
• producerea, furnizarea, leasingul, transferul, deţinerea, importul şi exportul de materiale, sisteme şi echipamente aşa cum sunt prevăzute în anexa 1 la Legea 111 / 1996, republicată; • deţinerea, transferul, importul şi exportul de informaţie utilizată pentru proliferarea de arme nucleare sau a oricărui alt sistem nuclear explozibil; • elaborarea de produse şi servicii destinate zonelor unde se regăsesc materiale nucleare. Din punctul de vedere al cooperării, CNCAN dezvoltă relaţii profunde cu ANCEX, în baza art. 41 din Legea nr. 111 / 1996, republicată. AGENTIA NATIONALA PENTRU DESEURI RADIOACTIVE (ANDRAD) În România, gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală, se desfăşoară cu respectarea standardelor şi a normelor naţionale de securitate nucleară, protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului, a proprietăţii, precum şi a acordurilor internaţionale la care România este parte. Prin Ordonanţă de urgenţă a guvernului nr. 11 / 2003210 a luat fiinţă, începând din ianuarie 2003, Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive (ANDRAD) ca instituţie de interes public independentă, cu personalitate juridică, în subordonarea Ministerului Industriei şi Resurselor. ANDRAD are ca obiect de activitate coordonarea, la nivel naţional, a procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive. Resursele financiare necesare desfăşurării activităţilor Agenţiei sunt asigurate din următoarele surse: contribuţii directe anuale ale titularilor de autorizaţie nucleară, stabilite prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului coordonator al ANDRAD, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară acordată de persoane fizice sau juridice, publice sau private, organizaţii internaţionale; alte surse financiare, stabilite de Guvern, la propunerea ministerului coordonator al ANDRAD. Actul normativ defineşte termenul de titular de autorizaţie nucleară care înseamnă orice persoană juridică, de drept public sau privat ce desfăşoară activităţi nucleare şi care deţine un document emis de autoritatea naţională de reglementare, în baza unei evaluări de securitate nucleară şi control. Prin acelaşi act normativ sunt stabilite şi contravenţiile în cazul nerespectării 210
Legea nr. 320 din 8 iulie 2003, M.O. 527 din 22 iulie 2003
201
responsabilităţilor titularilor de autorizaţii nucleare. Acestea reprezintă amenzi în valoare de la 500 milioane lei la 5 miliarde lei, în funcţie de gravitatea faptei211. AGENTIA ROMANA PENTRU SIGURANTA ALIMENTULUI (ARSA) Prin Ordonanţa nr. 90/august 2003 a luat fiinţă Agenţia Română pentru Siguranţa Alimentului, care funcţionează în cooperare cu Ministerul Agriculturii, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Principalele atribuţii ale ARSA sunt similare atribuţiilor Autorităţii Europene pentru Siguranţă Alimentară (European Food Safety Agency, EFSA), înfiinţată prin Regulamentul Parlamentului şi Consiliului European, nr. 178/2002. Autoritatea are drept scop impunerea politicii siguranţei alimentului, de la producerea materiilor prime până la distribuirea alimentelor către consumator. Printre atribuţiile ARSA se numără: - furnizarea avizelor ştiinţifice, precum şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică privind legislaţia naţională şi comunitară în domeniile care au o influenţă directă sau indirectă asupra siguranţei alimentului şi a hranei pentru animale; - contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a vieţii şi sănătăţii umane ţinând seama de sănătatea şi bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor şi protecţia mediului; - colectează şi analizează datele în vederea caracterizării şi monitorizarea riscurilor care au o influenţă directă asupra siguranţei alimentului şi în domeniul hranei pentru animale; - furnizează consultanţă ştiinţifică şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică privind nutriţia umană, ţinând seama de prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare; avize ştiinţifice cu privire la problemele legate de sănătatea şi bunăstarea animalelor şi sănătatea plantelor; avize ştiinţifice privind produsele, altele decât alimentele şi hrana pentru animale, în legătură cu organismele modificate genetic, aşa cum sunt definite prin Legea nr. 2142002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 49-2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne; avize ştiinţifice care servesc drept bază ştiinţifică pentru elaborarea şi adoptarea de 211
„Ziua”, 25 ianuarie 2003, p.6.
202
măsuri în domeniile ce privesc obiectul său de activitate; elaborează proiecte de acte normative în vederea îndeplinirii atribuţiilor specifice212. După cum se poate constata, condiţiile impuse de Uniunea Europeană în privinţa siguranţei alimentare sunt extrem de drastice, tocmai pentru a proteja consumatorii şi a creşte starea de sănătate a populaţiei, dar şi încrederea în hrana pe care fiecare cetăţean o consumă. Sigranţa alimentului este, în Uniunea Europeană, parte integrantă a politicii privind protecţia consumatorilor şi a sănătăţii omului, plantelor şi animalelor, iar conceptele ,,de la fermă până la farfurie,, trebuie adoptate şi aplicate şi de către viitorele state membre UE, printre care şi Romania. Problema siguranţei alimentare este abordată, în negocierile de aderare, în cadrul a două capitole: Capitolul 1 – Libera circulaţie a mărfurilor, în cadrul legislaţiei privind alimentele şi Capitolul 7 – Agricultura – privind problemele veterinare şi filosanitare, precum şi nutriţia animalelor. De asemenea, problematica are tangenţă şi cu Capitolul 23 – Protecţia consumatorilor. Legislaţia europeană în domeniul produselor alimentare include reguli generale privind controlul, etichetarea, aditivii alimentari, ambalarea, produsele modificate genetic etc. Legislaţia veterinară include prevederi referitoare la sănătatea şi condiţiile de creştere a animalelor, identificarea şi înregistrarea acestora, organizarea de piaţă şi sistemele de control, controalele la frontieră, sănătatea publică în relaţie cu produsele animaliere sau provenite de la animale. Legislaţia fitosanitară se referă la sănătatea plantelor (organisme dăunătoare, pesticide), seminţe şi material săditor, igiena plantelor. Prevederile acquis-ului comunitar în domeniul alimentaţiei animalelor include siguranţa hranei şi a aditivilor, etichetarea, elemente de contaminare în hrană, controale şi inspecţii. Siguranţa alimentului este unul dintre domeniile în care Uniunea Europeană nu permite ca extinderea să producă o scădere a standardelor de siguranţă a alimentului sau riscuri pentru consumatori. Este esenţial ca statele candidate să îndeplinască aceste criterii ale Uniunii Europene în materie de siguranţă alimentară, prin transpunerea acquis-ului, crearea structurilor administrative necesare şi a procedurilor şi reformelor aferente înainte de a adera la Uniune. Ar fi necesar ca, o dată înfiinţată, ARSA să se transforme într-o instituţie puternică, ce ar trebui să preia întraga activtte de monitorizare a producerii circulaţiei alimentelor. Această instituţie ar trebui să dispună de o reţea naţională de laboratoare, dotate atât cu tehnică, dar şi cu personal specializat. 212
Vezi pe larg în ,,Ziua Economică,, 16 septembrie 2003, p. IV.
203
Problema de siguranţă alimentară nu vizează doar alimentele alterate, ci mai ales aspecte esenţiale, care ţin de valoarea nutritivă şi biologică a produselor, de gradul de contaminare chimic şi microbian. Aşa cum în UE producătorul trebuie să asigure calitatea produsului alimentar, aşa şi în România, este necesar să se stabilească standarde unitare pentru fiecare sortiment. Nu este normal ca fiecare producător să îşi stabilească propriul standard de calitate şi să obţină licenţe pentru sortimente care nu au nici o legătură cu marca tradiţională. OFICIULUI NAŢIONAL PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR (ONPCSB) Pentru România anilor ’90, datorită transformărilor existente în societatea noastră, în particular, pe fondul manifestărilor globalizante, în general, şi-a făcut simţită prezenţa infracţiunea de spălare a banilor. În sensul legii, infracţiunea se constituie în: schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestora sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă procesului; ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni; dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni; tentativa, asocierea sau iniţierea unei asocieri, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de asocieri pentru realizarea unei operaţiuni de spălare a banilor. Evoluţia relaţiilor economice, financiare şi comerciale ale României cu state având economie de piaţă dezvoltată şi sisteme adecvate de control al tranzacţiilor financiare a condus la exercitarea de presiuni asupra guvernării române în sensul abordării legislative a contracarării spălării banilor murdari. Februarie 1999 a fost momentul apariţiei Legii nr. 21 prin care se înfiinţează Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor. Activitatea acestuia este stabilizată şi actualizată prin Legea nr. 656 din 2002, care abrogă primul act normativ. Oficiul are numai aparat central, aflându-se în subordinea Guvernului (Prim-ministru)
204
Este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat numit de Guvern dintre membrii plenului Oficiului. Plenul este structura deliberativă şi de decizie având un reprezentant din: Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Banca Naţională a României, Curtea de Conturi şi Asociaţia Română a Băncilor, pentru o perioadă de 5 ani. Obiectul de activitate al instituţiei este de prevenire şi combatere a spălării banilor, motiv pentru care primeşte, analizează şi prelucrează informaţii şi sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când sunt constatate indicii temeinice de spălare a banilor. Dacă Legea nr. 21 din 1999 restrângea mediul ţintă de căutare a informaţiilor numai la nivelul băncilor, experienţa căpătată de specialiştii Oficiului, cooperarea cu organismele echivalente din statele dezvoltate (Europa de Vest, SUA, Canada) au făcut ca Legea nr. 656 din 2002 să lărgească acest spaţiu. Astfel, sub incidenţa legii intră: bănci, sucursale ale băncilor străine, instituţii de credit; diverse fonduri financiare cu varii instrumente de plată; societăţi de asigurare – reasigurare; societăţi pentru jocuri de noroc, amanet, turism, comercializarea de pietre preţioase sau diverse valori şi prestarea de servicii; notari şi experţi contabili; instituţii în privatizare, oficii poştale, agenţii imobiliare, trezoreria, casele de schimb valutar; persoane fizice şi juridice care acordă asistenţă de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară. Este de reţinut faptul că legiuitorul a ţinut cont şi de obligativitatea identificării clienţilor de către funcţionarii instituţiilor de mai sus nu numai în cazul unor plăţi mai mari de 10.000 euro, ci şi a unor tranzacţii cu echivalent în lei de minim 10.000 euro, a unor operaţiuni repetitive sau nu sub această limită, dacă se concluzionează asupra posibilităţii spălării unor sume, şi, nu în ultimul rând, atunci când se produce spălarea banilor deşi tranzacţia, iniţial, nu presupunea o asemenea operaţiune. Desigur, contracararea unor asemenea manifestări, care conduc spre ameninţări asimetrice la adresa securităţii impune un cadru legislativ şi instituţional bine definit, trainic în faţa presiunilor acţiunilor vectorilor, dar şi o bună cooperare la nivel naţional şi internaţional.
205
BIBLIOGRAFIE
206
Documente, legi şi acte normative interne - Constituţia României; - Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 163 din 7 august 1991; - Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, în „Monitorul Oficial”, nr. 33 din 3 martie 1992; - Legea nr. 40 din 18 decembrie 1990 privind organizarea şi Funcţionarea Ministerului de Interne, în „Monitorul Oficial”, nr. 146 din 18 decembrie 1990, completată prin Legea nr. 40 din 16 ianuarie 2002 privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2001 pentru completarea Legii nr. 40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, în „Monitorul Oficial”, nr. 75 din 31 ianuarie 2002; - Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 396 din din 24 august 1992; - Hotărârea Parlamentului României nr. 30 din 23 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, în „Monitorul Oficial”, nr. 133 din 23 iunie 1993; Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României; - Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, în „Monitorul Oficial”, nr.169 din 30 iulie 1996; - Legea nr. 106 din 1996 a protecţiei civile, în „Monitorul Oficial”, nr. 241 din 3 octombrie 1998; - Legea nr. 35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, în „Monitorul Oficial”, nr. 48 din 20 martie 1997; - Legea 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, în „Monitorul Oficial”, nr. 7 din 12 ianuarie 1998, republicată; - Legea 366/2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 154/2001 pentru modificarea şi completarea Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe;
207
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
-
Legea nr. 116 /1998 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, în „Monitorul Oficial”, nr. 224 din 18 iunie 1998; Legea 191 din 19 octombrie 1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, în „Monitorul Oficial”, nr. 402 din 22 octombrie 1998; Hotărârea Parlamentului României nr. 44 din 28 octombrie 1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare pentru controlul Serviciului de Informaţii externe, în „Monitorul Oficial”, nr. 417 din 5 noiembrie 1998; Ordonanţa nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României; Hotărârea nr. 318 din 20 aprilie 2000 pentru aprobarea Strategiei militare a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 191 din 4 mai 2000; Hotărârea nr. 14 din 13 ianuarie 2000 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei interdepartamentale pentru integrarea României în NATO, în „Monitorul Oficial”, nr. 17 din 18 ianuarie 2000; Hotărârea Guvernului României nr. 318/200 pentru aprobarea Strategiei militare a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 191 din 4 mai 2000; Hotărârea Guvernului României nr. 864 din 28 septembrie 2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Securitate, în „Monitorul Oficial”, nr. 495 din 10 octombrie 2000; Hotărârea Guvernului României nr. 36 privind aboptarea Strategiei de securitate naţională a României., în „Monitorul Oficial”, nr. 822 din din 20 decembrie 2000; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Romîniei nr. 14 din 26 ianuarie 2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, în „Monitorul Oficial”, nr. 65 din 7 februarie 2001; Regulament din 20 decembrie 2000 privind aplicarea dispoziţiilor Legii 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în „Monitorul Oficial”, nr. 46 din 29 ianuarie 2001; Hotărârea Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001 privind înfiinţarea Comisiei Naţionale pentru integrarea României în NATO, în „Monitorul Oficial”, nr. 151 din 28 martie 2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 141 din 25 octombrie 2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism, în „Monitorul Oficial”, nr. 691 din 31 octombrie 2001;
208
- Hotărârea Guvernului României nr. 1065 din 2001 privind aprobarea Programului naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva corupţiei, în „Monitorul Oficial”, nr. 728 din 11 noiembrie 2001; - Rezoluţia Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 1373 din 2001 privind combaterea terorismului internaţional, în „Monitorul Oficial”, nr. 769 din 3 decembrie 2001; - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 153 din 21 noiembrie 2001 pentru aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului internaţional, în „Monitorul Oficial”, nr. 769 din 3 decembrie 2001; - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 159 din 27 noiembrie 2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar bancar în scopul finanţării de acte de terorism, în „Monitorul Oficial”, nr. 802 din 14 decembrie 2001; - Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18 decembrie 2001 privind adoptarea Strategie de securitate naţională a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 822 din 20 decembrie 2001; - Hotăreârea CSAT nr. 36 din 5 aprilie 2002 privind Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului; - Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, în „Monitorul Oficial”, nr. 248 din 12 aprilie 2002; - Hotărârea nr. 353 din 15 aprilie 2002 pentru aprobarea Normelor privind protecţia informaţiilor clasificate ale organizaiţiei Tratatului Atlanticului de Nord în România, în „Monitorul Oficial”, nr. 315 din 13 mai 2002; - Hotărârea nr. 354 din 15 aprilie 2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Acreditare de Securitate, Agenţiei de Securitate pentru Informatică şi Agenţiei pentru Distribuirea Materialului Criptografic, în „Monitorul Oficial”, nr. 315 din 13 mai 2002; - Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în „Monitorul Oficial”, nr. 303 din 9 mai 2002; - Norme metodologice din 17 mai 2002 de aplicarea a Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor din România, în „Monitorul Oficial”, nr. 276 din 29 mai 2002; - Legea nr. 3000 din 17 mai 2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, în „Monitorul Oficial”, nr. 409 din 13 iunie 2002; 209
Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, în „Monitorul Oficial”, nr. 440 din 24 iunie 2002; - Hotărârea nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, în „Monitorul Oficial”, nr. 485 din 5 iulie 2002; - Legea nr. 472 din 9 iulie 2002 privind aprobarea Ordiâonanţeo de Urgenţă a Guvernului României nr. 141 din 2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, în „Monitorul Oficial”, nr. 524 din 18 iulie 2002; - Legea 415 din 10 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în „Monitorul Oficial”, nr. 494 din 10 octombrie 2002; - Hotărârea Guvernului României nr. 845 din 31 iulie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat; - Hotărârea nr. 1508 din 18 decembrie 2002 privind constituirea Comitetului Executiv pentru Integrare Europeană, în „Monitorul Oficial”, nr. 4 din 8 ianuarie 2003. -
Documente externe -
-
-
Documentul AJD-2 Doctrina integrată de informaţii, contrainformaţii şi securitate a NATO; Legea “Patriot”, Mai multă forţă şi coerenţă prin instrumente legislative necesare prevenirii şi înpiedicării actelor teroriste, abrobată în Congresul SUA, 25 octombrie 2001; Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii, septembrie 2002; THE 9/11 COMISSION REPORT, Final Report of the Natonal Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, W.W. Norton & Company New York London 2004; Strategia Europeană de Securitate, adoptată în Consiliul European de la Bruxelles, 12 decembrie 2003 Dicţionare, enciclopedii
-
BAUD, JACQUES, Encyclopedie du renseignement et des service secrets, Paris, 1998; 210
-
-
D’Aumale, Geoffray; Faure, Jean-Pierre, Guide de l’espionage et du contre-espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents» dirigee par Pierre Drochkine, Paris, 1998; Dicţionar de politică, Editura Univer Ecciclopedic, Bucureşti, 2001; Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Ediţia a II -a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996; FERRÉOL, GILLES (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Bucureşti 2001; POLMAR, NORMAN, AND ALLEN, THOMASH, The Encyclopedia of Espionage, New York, 1998; The New Enciclopedia Britanica, 15–th Edition, Macropeidia, The University of Cicago, 1993. Lucrări de sinteză
-
-
-
-
Academia Naţională de Informaţii, a VIII – a Sesiune de comunicări Ştiinţifice, Siguranţa naţională într-o lume a globalizării, (coordonator Ioan Bidu), Editura ANI, Bucureşti, 2002; Academia Naţională de Informaţii, a IX – a Sesiune de comunicări Ştiinţifice, Mediul internaţional de securitate. România de la invitaţia de aderare la membru NATO, (coordonator Ioan Bidu), Editura ANI, Bucureşti, 2003; ACHCAR, GILBERT, Noul război rece: lumea după Kosovo, Editura Corint, Bucureşti, 2002; ALTERMATT, URS, Previziunile de la Sarajievo: etnonaţionalismul în Europa, Editura polirom, Iaşi, 2000; ANGELSDORF, WILHELM VON, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2002; BAUMAN, ZYGMUND, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2002; BĂDĂLAN, EUGEN, Securitatea naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna dintre milenii, Editura Militară, Bucureşti, 1999; BĂDESCU, I,; ZAMFIR, E.; MĂRGINEANU, I., Geopolitica integrării europene, Editura Univers, Bucureşti, 2003; BIDU, IOAN (coordonator), Meridiane de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2003; BIDU, IOAN, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004; 211
-
-
-
-
BIDU, IOAN, Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004; BOBETI, ADRIANA; UNGUREANU, CORNEL, Europa Centrală: memorie, paradis, apocalipsă, Editura Polirom, Iaşi, 1998; BONCU, SIMION, Securitatea europeană în schimbare, provocări şi soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti, 1995; BRZEZINSKI, ZBIGNIEW, Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţie, editura Diogene, Bucureşti, 1995; BRZEZINSKI, ZBIGNIEW, Marea tablă de şah: supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000; CERAPIN, TUDOR, Securitatea şi apărarea naţională a României, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2002. CERAPIN, TUDOR; HOMOTESCU, GABRIEL; TOMA, GHEORGHE, De la securitatea individuală la securitatea colectivă, Editura Biotera, Bucureşti, 2003; CLAVAL, PAUL, Geopolitică şi geostrategie: gândirea politică, spaţiu şi teritoriul în secolul XX, Editura Corint, Bucureşti, 2001; Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii geopolitice şi geostrategice din perioada de după „războiul rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41; CRISTESCU, RADU CONSTANTIN, Serviciile secrete din România şi scandalurile de corupţie 1989 – 2001, ANTET XX PRESS, 2002; DĂIANU, DANIEL, Încotro se îndreapă ţările post-comuniste? Curente economice în pragul secolului, Editura Polirom, Iaşi, 2000; DELUREANU, ŞTEFAN, Geneza Europei Comunitare, Editura Paideia, Bucureşti, 1999; DEWERPE, ALAIN, Spionul, Nemira, 1998; DOBRESCU, EMILIAN, Integrarea economică, Editura All Beck, Bucureşti, 2001; DOBRESCU, PAUL, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti 2003; Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militară 1990 – 2000; DUVERGERE, MAURICE, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Editura Omegapres, Bucureşti, 1991; EYAL, GIL; SZELENYI, IVAN; TOWNSLEY, ELEONOR, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001;
212
-
-
-
ENACHE, MARIAN, Exercitarea funcţiei de control parlamentar asupra Serviciului Român de Informaţii, în “Controlul parlamentar”, Editura Polirom, Iaşi, 1997; FITZ GIBBON, CONSTANTIN, Secret Intelligence in the Twentieth Century, London, 1976; FLORIAN, RADU, Criza unei lumi în schimbare, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1994; FRUNZĂVERDE, SORIN; ONIŞOR, CONSTANTIN, Europa de sud-est. Dimensiuni principale de securitate, Editura A’92, 2004; FRUNZETI, TEODOR, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară, Bucureşti, 1999; FUKUYAMA, FRANCISC, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1997; GYEMANT, LADISLAU, Preistoria construcţiei europene, EFES, Cluj-Napoca, 1999; HENTEA, CĂLIN, Arme care nu ucid, Editura nemira, Bucureşti, 2004; HIRST, PAUL; THOMSON, GRAHAM, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Editura Trei, Bucureşti, 2002; ILIESCU, ION, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2003; Instituţiile Uniunii Europene, volum coordonat de prof.univ.dr. Nicolae Păun, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES), Cluj-Napoca, 2004; JINGA, ION, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999; KNIGHTLEY, PHILLIP, The second Oldest Profession Spies and Spying in the Twentieth Century, N.Y. Penguin Books, 1988; MANIU, MIRCEA, Conjunctura economiei mondiale, EFES, ClujNapoca, 1998; MARGA, ANDREI, Filosofia unificării europene, EFES, ClujNapoca, 2003; MARGA, ANDREI, Religia în era globalizării, EFES, Cluj-Napoca, 2003; MARIN, IONEL, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI. Bucureşti, 2004;
213
-
-
-
MUREŞAN, MIRCEA; TOMA, GHEORGHE, Provocările începutului de mileniu, convenţionale – neconvenţionale,- asimetrice, Editura Universităţii Naţionale de apărare, Bucureşti, 2003; NAUMESCU, VALENTIN, Polici sociale în Europa, EFES,ClujNapoca, 2001; NĂSTASE, ADRIAN, Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, Bucureşti, 2000; PAUL, VASILE; COŞCODARU, ION, Centrele de putere ale lumii, Editura ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti 2003; PĂUN, NICOLAE, Construcţia europeană modernă, EFES, ClujNapoca, 1997; PĂUN, NICOLAE, Istoria construcţiei europeane, EFES, ClujNapoca, 1999; PECICAN, OVIDIU, Europa – o idee în mers, EFES, Cluj-Napoca, 1997; PEZZINO, PAOLO, Mafiile, Editura Bic All, Bucureşti, 2003; POPESCU, ANDREI; JINGA, ION, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex, 2001; PRICOP,MIHAI; TANŢĂU, ADRIAN, Globalizare, protecţionism şi strategia firmei, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003; RĂDOI, MIREILLE, Serviciile de informaţii şi decizia politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; SILAŞI, GRIGORE, Diplomaţia comunitară, EFES, Cluj-Napoca, 2001; SILBERZAHN, CLAUDE; GUISNEL; JEAN, Au coeur du secret, Paris, 1995; Securitatea europeană. Probleme în dezbatere: identitate, migraţie, terorism, Institutul Social Român, Bucureşti 2002; Situaţia naţiunilor. Surse de indecuritate (coordonator Lucian Culda), Editura Licorna, Bucureşti, 1999; SOROS, GEORGE, Despre globalizare, Editura Polirom, Bucureşti, 2002; STAN, ION, Siguranţa naţională – componentă a securităţii naţionale, Colegiul Superior se Siguranţă Naţională, Bucureşti, 2002. STAN, ION, Controlul societăţii civile asupra serviciilor de informaţii, Colegiul Superior de Siguranţă Naţională, Bucureşti, 2002; TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Originile, şi mărirea declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Editura ANI, Bucureşti, 2004; 214
-
-
TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Serviciile de informaţii şi agenda de securitate a începutului de mileniu, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti 2004; TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Lungul drum al serviciilor secrete către democraţie, Editura ANI, Bucureşti 2004; Prof.univ.dr. VOICULESCU, DAN, Globalizarea din perspectiva doctrinei umaniste, Bucureşti 2002. Studii şi articole
-
-
-
-
-
ARBORE, ION, Siguranţa naţională nu este un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj, nr. 12/noiembrie 1991; BODOAŞCĂ, TEODOR, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării potrivit Legii nr.415/2002, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr. 5/2002, p. 168-173; BOLOCAN, VALENTIN, Sub imperativele timpului. Mişcări de trupe la SRI, în „Curierul naţional”, 16 noiembrie 2001, p. 12; Drd. CÂRSTEA, CONSTANŢA; conf.dr. SIMA, TUDORA, Factori de risc la adresa securităţii naţionale, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 47-58; Controlul civil şi democratic asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, în “Buletin de informare generală”, nr. 4/1999; Colonel (r) dr. CREŢU, GHEORGHE, Factori de influenţă a mediului de securitate la nivel global, continental şi naţional la începutul mileniului III, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 6-16; Critica Securităţii Pure, nr. 1/1997; DRĂGHICI, CORNELIA, România tinde să devină ţara contraspionajului intern, în „Azi”, 14 septembrie 2000, p. 3; FISCHER, JOSCHKA, De la Confédération à la Fédération – réflection sur la finalité de l΄intégration européenne, discurs pronunţat la Universitatea Humboldt din Berlin, 12.05.2000; Conf. univ. dr. IACOB, MARIA; prof. univ. dr. IACOB, DUMITRU, Proiectarea interesului naţional în contextul globalizării, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de
215
-
-
-
-
-
-
-
comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p.1-5; KING, ALEXANDER; SCHNEIDER, BERTRAND, Prima revoluţie globală – o strategie pentru supravieţuirea Lumii, Raport al Consiliului Clubului de la Roma, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993. Col. (r) drd. OLTEANU, IONEL; mr.conf.univ.dr. BOAMBĂ, EUGEN, Unele consideraţii privind corelaţiile actuale dintre securitate şi apărare naţională, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 23-30; PAUL, VASILE, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2-3; PELIN, MIHAI, O meserie de seniori, în “Almanah Flacăra”, 1985, p. 87-88; Maior RĂDUCU, MARCEL, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr. 4/2002, p. 59-62; General de brigadă SOARE, OVIDIU, Activismul antiglobalizare, noua formă de manifestare a fenomenului extremist, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, vol II, p. 100-105; Colonel conf.univ.dr. VOIEVOZEANU, ION, Securitatea naţională în perspectiva integrării europene şi euro-atlantice, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 17-22; Colonel conf. univ.dr. VIOEVOZEANU, ION, Securitatea naţională – riscuri de natură militară, în „Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 31-35; General de brigadă ZECA, CONSTANTIN, Informaţia-factor de putere în războiul modern (I), în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.4, iulie-august 2002, p.44-52; (II), nr. 5, septembrieoctombrie, 2002, p. 34-40;
216
217
