Potlogi BT 2015_brosura IrinA

Potlogi BT 2015_brosura genea 23.11.2015 10:42 Page 1

AN A NSAMBLUL MONUMENTAL AL A L CURŢII DOMNEŞTI DE LA POTLOGI


Inaugurarea Ansamblului Monumental de la Potlogi Constantin Brâncoveanu, moştenirea culturală dâmboviţeană

2

Constantin Brâncoveanu a domnit 26 de ani, din 1688 până în tragicul an 1714, �ind printre cei mai importanţi domnitori ai Ţării Româneşti, situându-se după Mircea cel Bătrân (32 ani), ca durată de timp în domnie. Dincolo de întinderea ca timp, domnia sa a însemnat o perioadă de echilibru şi cumpătare, de balans între marile puteri europene, dar şi de prosperitate a ţării, în ciuda obligaţiilor tot mai mari impuse de Imperiul Otoman. Remarcăm, totodată, ataşamentul profund faţă de moştenirea politică a înaintaşilor săi în scaunul domnesc. Primind pecetea de la unchiul său, Şerban Cantacuzino, şi-a asumat cu totul rolul de păstrător al simbolurilor domniei Ţării Tomâneşti. Ce dovadă mai bună pentru ataşamentul profund faţă de Târgoviştea noastră, a dâmboviţenilor, cu tot înţelesul ei de simbol antiotoman, putem avea dacă nu hotărârea lui Constantin Brâncoveanu de a reface scaunul domnesc dărâmat la 1660, din porunca turcească? La Târgovişte, străluciseră casele domneşti ale lui Mircea cel Bătrân dar şi palatul veneţian ridicat de Petru Cercel, la Târgovişte, se scrisese o mare parte a domniei lui Mihai Viteazul, acolo îşi pusese amprenta domniei Matei Basarab, al cărui nepot, Constantin Brâncoveanu era. Amplul program cultural de refacere a caselor domneşti de la Târgovişte, dar şi de construcţie a unor noi palate şi aşezăminte culturale, la Potlogi, Doiceşti, Mogoşoaia sau Sâmbata de Sus ne con�rmă şi azi ţelul său de a lăsa urmaşilor, în primul rând, o moştenire culturală foarte solidă. În�inţarea Academiei Domneşti, construcţiile ecleziastice neasemuit de armonioase, intensa activitate a cărturarilor şi a tipogra�ilor din vremea sa fac din Constantin Brâncoveanu un veritabil protector şi promotor al culturii. Aspecte noi ale domnei sale au fost şi vor mai � relevate de către istorici, dar noi subliniem astăzi bene�ca sa


Curtea de primire. Central, Palatul Domnesc. prezenţă în spaţiul dâmboviţean. Amintim doar că, în vremea domniei sale, a avut loc zugrăvirea, a doua oară, a bisericii Mănăstirii Dealu şi acoperirea ei cu aramă, apoi refacerea şi repararea Mitropoliei, a bisericii Stelea şi a mănăstirii Viforâta, dar şi construirea din temelia bisericii de la Doiceşti. Astăzi, 29 noiembrie 2015, ne a�ăm la Potlogi, la curtea domnească renăscută. Palatul brâncovenesc de la Potlogi reprezintă unul dintre cele mai preţioase monumente de arhitectură civilă românească medievală, deoarece păstrează, nealterate, înfăţişarea şi proporţiile iniţiale. Planul palatului este expresiv, îmbinând rolul de locuinţă privată cu cel de reşedinţă domnească somptuoasă. Restaurarea şi repunerea în circuitul cultural şi turistic a acestui monument a fost şi este o prioritate a Consiliului Judeţean Dâmboviţa şi va constitui, cu siguranţă, un reper cultural major la nivel naţional şi european. A�ându-ne într-un moment festiv, nu ascundem mândria şi determinarea de a � putut vedea cum, de la zi la zi, ansamblul curţii domneşti a prins contur tot mai mult, palatul şi clădirile anexă revenind la o nouă viaţă. Implicarea autorităţii judeţene în acest proiect major este un semn de mare preţuire a înaintaşilor glorioşi, şi Constantin Brâncoveanu a fost cu prisosinţă. Turiştii care vor trece pe sub poarta de intrare şi vor păşi în acest spaţiu vor avea ce vedea, cunoaşte şi aprecia. Au trecut 300 de ani de cand palatul a fost inaugurat, în anul 1698, special pentru curtea �ului cel mare, Constantin, el �ind şi urmaşul la tron al domnitorului. Astăzi îşi deschide porţile pentru viitor, pentru toate generaţiile de tineri care au nevoie de modele şi, în egală măsură, pentru toţi românii. La mulţi ani dâmboviţenilor, cu ocazia Zilei Naţionale! La mulţi ani tuturor românilor! conf. univ. dr. Adrian Țuțuianu


A

ceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn Io Constantin Basarab Voevod �ului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic �ind Mihai vtori postelnic Corbeanul. Slovele de mai sus sunt cuvintele dăltuite în pisania de la intrarea în palatul domnesc, dezvelită cu ocazia inaugurării, de praznicul Sfântului Mare Mucenic Dumitrie, la 26 octombrie 1698, în prezența lui Calinic al II-lea, patriarhul Constantinopolului (1694-1702). „Ultimul sfert al veacului al XVII-lea din Țara Românească s-a desfășurat într-o ambianță de cultură și artă, în toate formele sale, determinând un anume stil de viață fără de care nu putem să înțelegem în întregime personalitățile vremii“, a�rma istoricul Virgil Cândea. Domnia lui Constantin Brâncoveanu și a Cantacuzinilor înseamnă și biruința boierimii: ea cârmuiește sub patronajul voievodului luminat și iubitor de strălucire. Trecerea lui Constantin Brâncoveanu de la statutul de mare boier la cel de domn al Țării Românești se poate observa cel mai bine analizând evoluția curții brâncovenești de la Potlogi: înainte, și după ocuparea scaunului domnesc. Când abia împlinise 34 de ani, în 1688, la moartea lui Șerban Cantacuzino, unchiul său matern, marele logofăt Constantin Brâncoveanu acceptă urcarea pe tron. Soarta i-a fost favorabilă încă de la naștere, Constantin Brâncoveanu �ind moștenitorul unei bogate tradiții de familie, o îngemănare între casa domnească a Basarabilor Craiovești și neamul cu vocație imperială al Cantacuzinilor. 4


Originea sa, atât dinspre mamă, cât și dinspre tată, îl indi vidualizează în chip strălucit. După mamă, era membru al familiei Cantacuzinilor, neam de greci din Constantinopol împământeniți de un secol în Țara Românească, ajunși, așa cum au și urmărit, în scaunul domnesc (prin Șerban Cantacuzino, 1678-1688). Pe linie paternă, el cobora din neamul ilustru al Brâncovenilor și al Craioveștilor, care-i dăduseră țării pe Neagoe Basarab (1512-1521) și Matei Basarab (1632-1654). Apoi, Brâncoveanu își avea propriile sale palate și curți boierești, moștenite de la bunicul și tatăl său, situate la Brâncoveni, Târgoviște și București, fapt ce i-a oferit o cu totul altă perspectivă asupra statutului domnesc și o conștiință genealogică extrem de puternică. S-a născut în 1654, la Brâncoveni, la curtea tatălui său, Papa Brâncoveanu. După moartea violentă a părintelui, în 1655, ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban, familia Brâncovenilor s-a refugiat la Târgoviște. Aici, jupanița Stanca, cu �ii ei, Barbu, Mihai și Constantin, viitorul domn, s-au bucurat de protecția bătrânului Preda Brâncoveanu. Prin urmare, Constantin Brâncoveanu și-a petrecut primii ani ai copilăriei la Târgoviște, la curtea bunicului, Preda Brâncoveanu, marele vornic al curții domnești. Înainte de a ocupa tronul, Constantin Brâncoveanu era domn în casa lui. Ne stau mărturie chiar cuvintele voievodului, atunci când amintește despre momentul urcării pe tron şi despre statutul său anterior. Într-o scrisoare către egumenul mănăstirii Brâncoveni, Constantin Brâncoveanu se pronunța astfel: „Ne-am ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș � pohtit, că știe s�nția ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele” .

În 1683, cu 15 ani înainte de construcția palatului domnesc de la Potlogi, Constantin Brâncoveanu, în calitatea sa de mare spătar al sfatului domnesc, a ctitorit în satul cu nume de meșteșugar care se ocupa de repararea încălțărilor (cuvântul potlog înseamnă bucată de piele folosită la cârpirea și peticirea încălțămintei), biserica cu hramul „Sfântul Dumitru”. Dincolo de aşezarea


strategică a satului, la răscruce de drumuri, nu încape îndoială că prezenţa lui Constantin Brâncoveanu la Potlogi a scos din anonimat acest sat. Mai mult chiar, Potlogiul a devenit un reper al domniei, al curţii itinerante ce poposea deseori aici, iar urmaşii domnitorului au rămas ataşaţi de moşie vreme îndelungată, până în secolul al XIX-lea. Catagra�a obștească de la 1831 consemnează că: satele „Odobesti, Adunaţii ot pădurea domnească, Boteni şi Potlogi” făceau parte din „moșia Potlogi” şi se a�au în stăpânirea biv vel Banului Grigore Brâncoveanu. De la Potlogi, Constantin Vodă Brâncoveanu îi scrie colonelului Doria, la 5 august 1690 „datum in castris ad Podlocs positis” .

În intervalul 1688–1714, aproape că nu fost an în care Brâncoveanu să nu poposească la Potlogi. Tot aici, în 1690, a pregătit campania militară din Transilvania, ocupându-se de ridicarea unui pod peste Argeș necesar trecerii trupelor turcești, același an înregistrând și primirea lui Dionisie, patriarhul Constantinopolului. Apoi, în 1695, în drumul spre cetatea Cladova (lângă Drobeta Turnu Severin, pe malul drept al Dunării), domnul și oastea s-au ridicat și au mers de la București la Potlogi, unde au stat câteva zile.

Atestarea documentară Dincolo de momentul aşezării Brâncoveanului în sat, localitatea are un trecut ale cărui repere sunt destul de incerte. Investigând izvoarele istorice, acest trecut este prea puţin menţionat documentar, ba, mai mult, este identi�cat confuz, legat de „Potlogenii” de lângă Pătroaia şi Crânguri, sate a�ate în vecinătatea Găeştiului, tot în județul Dâmboviţa, sau chiar de „Potlogii” (Potloage”) din fostul judeţ Romanaţi. Atestarea documentară plasează Potlogiul între satele dâmboviţene menţionate târziu, abia în 1580, semn că așezarea s-a a�at vreme îndelungată în stăpânirea obștii sătești libere. Actul, emis de cancelaria lui Mihnea al II-lea, la data de 6 februarie 1580, întărea unui mare boier, jupanului Dragomir, fost mare vornic, stăpânirea peste mai multe sate şi părţi de sate, unul în Oltenia, şi celelalte în Muntenia, printre care se a�a şi o parte din Potlogi, dar şi tot satul imediat învecinat, Românești. Dragomir era din puternicul neam al Mărginenilor, mare dregător încă din 1568, cunoscut sub numele de Dragomir din Lucieni şi Băneşti (sate din județul Dâmbovița, din vecinătatea Târgoviştei). Despre achiziția sa de la Potlogi, a�ăm că: „o funie şi jumătate” a fost cumpărată de la Negre, Bratul şi Dragomir, 6


�ecare cu fraţii, iar o altă funie şi jumătate fusese „cumpărată de mai înainte vreme de Dragomir vistier din Orboeşti” tot de la cei trei vânzători abia pomeniţi. Aceştia nu puteau � decât moșneni, adică țărani liberi, posesori ai unor părţi (funii) din moşia satului, ca şi ceilalţi săteni. Acest ultim Dragomir, din Orboești (sat din judeţul Prahova), fusese și el mare dregător în sfatul domnesc, însă pierise în 1568, ca mulţi alţi boieri, cu toții uciși din porunca lui Alexandru II Mircea. Acum, la 1580, în vremea lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), jupaniţa sa, Neacşa, şi �ii, Barbu şi Stroe, sărăciţi în urma pribegiei în Transilvania, vând fostului mare vornic şi favorit domnesc pomenit mai sus, Dragomir din Lucieni, partea lor din Potlogi, pentru suma de 5000 de aspri. În felul acesta, își face apariția Potlogiul în actele scrise

păstrate până la noi. A�ăm că un grup de săteni, �ecare cu frații lui de moșie, își vând pământul unor mari boieri din zonă. Un document mult mai târziu, un zapis din 1 iunie 1628, al Anghelinei din Vaideeşti, a fost și el identi�cat ca actul de atestare al Potlogiului dâmboviţean. S-a întâmplat așa deoarece, printre martori, apare un „Răspopul din Potlogi” , numai că jupaniţa Anghelina vindea o parte din Ioneşti, ceea ce ne indică o cu totul altă identi�care. Cele două repere „Vaideeşti” şi „Ioneşti” sunt legate de Potlogeni şi de Găeşti, Vaideeşti �ind acum un cartier al oraşului, iar Ioneşti satul învecinat, de peste Argeş. 7


Harta Specht, 1790-1791. Observând și astăzi poziţia celor două sate Potlogi/Potlogeni pe hartă, se constată ca ambele se a�ă la distanţe mici față de râul Argeş şi de pârâul Răstoaca, cele două curgând mai întâi pe lângă Potlogeni şi coborând, apoi, spre Potlogi. Izvoarele cartogra�ce din secolele XVIII-XIX con�rmă și ele existenţa ambelor localităţi, �ecare cu istoria ei. Harta austriacă de la 1790 - 1791 a colonelului Specht , constata prezenţa celor două sate sub denumirile: „Podlogien”, pentru satul din vecinătatea Găeștiului, şi „Bodlosh” , pentru Potlogiul brâncovenesc. La rândul său, Carol Popp de Szathmari, la 1860, identi�ca şi el, în zona Găeştiului, „Podlogeni” şi, imediat la sud de Argeş, „Podu Podlogeni”, iar satul brâncovenesc îl nota sub forma „Podlogi”.

Cum a ajuns Constantin Brâncoveanu posesorul moşiei Potlogi?

8

Până în prezent, pe baza identi�cărilor toponimice din cuprinsul puținelor documente care conțin numele Potlogi, s-a impus ideea că Brâncoveanu a ajuns proprietar la Potlogi prin cumpărarea, mai întâi a moşiei unui Dima postelnic, în 1689, şi mai apoi a întregului sat, fără a se indica un act care să ateste, în mod direct, acestă tranzacție, la acestă dată sau la oricare alta. În fapt, este de necontestat că Brâncoveanu stăpânea moşia mult mai devreme, cel puțin din 1683, altfel nu ar � ridicat, cu mare osteneală, biserica închinată Sfântului Mare Mucenic Dumitru într-un sat care nu îi aparţinea, �e şi parţial. Potlogiul nu apare între stăpânirile vechi ale Brâncovenilor, deci nu pe această cale, a moştenirii, a ajuns în posesia lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, nu �gurează nici în hrisovul emis de cancelaria lui Şerban Cantacuzino prin care i se con�rmau toate moşiile. Despre prezenţa în zonă se ştie că,


în 1681, pe când era mare postelnic, Brâncoveanu a cumpărat părţi de moşie la Mogoşoaia, cu vad de moară, casă şi loc de heleşteu, iar modul în care domnitorul a înțeles să își sporească domeniul este bine cunoscut. Cu o avere ce însuma 179 de sate şi părţi de sate, se poate a�rma că achiziţia Potlogiului s-a încadrat în politica de creștere a averii urmărită de domn de-a lungul timpului. Localizarea sa a contribuit la această alegere, în stăpânirea lui Constantin Brâncoveanu a�ându-se şi satele vecine: Românești, Odobeşti, Crovu, Miuleşti, Stoieneşti-Floreşti, Cărpeniş-Găiseni. Revenind la acel prezumtiv stăpân Ornament frunze de acant anterior al unei părți din moșia Potlogiului, Dima postelnic, și investigând izvoarele care îl amintesc – un zapis din 1619 şi con�rmarea lui prin hrisov domnesc în 1624 , apreciem mai aproape de realitatea istorică ideea că moşia de la Potlogi, de pe cursul Argeşului, din preajma Odobeştilor şi Româneştilor, nu a avut legătură cu Dima postelnic. Acesta a fost, foarte posibil, un mic boier oltean stăpân al unei funii din moșia satului Potloge din județul Olt (Romanați la vremea respectivă).

Dima postelnic trăise în vremea lui Mihai Viteazul, la cumpăna veacurilor XVI și XVII, și murise înainte de 1619, când soția lui, jupânița Dragna, dăruia toată averea lor, una modestă de altfel, mănăstirii Brâncoveni, a�ată la mică distanță de satul lor. Practica dăruirii unor sate către mănăstiri, pentru a atrage protecţia divină asupra familiei, era una comună în evul mediu românesc. Această danie a fost considerată ca dovedind stăpânirea lui Dima asupra unei părţi a Potlogiului din Dâmbovița, şi nu a celui din Olt. Cine era Dima postelnic? În 1619, o jupâneasă Dragna lăsa, în numele ei, al răposatului soț Dima postelnic, şi al �icelor lor: „ocina de la Potloge toată şi 1 sălaş de Ţigani şi 2 cai şi 2 boi şi 2 vaci” , „la sfânta monastire de la Brâncoveni” , deoarece „se-au îngropat Dima postelnic şi jupâneasa Dragna şi fetele lor (...) di se-au îngropat aceşti morţi toţi la acea sfăntă mănăstire” . Martori sunt trei boieri: „jupan Mihăilă post. din Văleni, jupan Preda slujer din Greci şi jupan Matei peh. din Brâncoveni”.

La o analiză a identității și originii martorilor, se constată că satele Văleni şi Greci se a�ă în imediata apropiere a mănăstirii Brâncoveni, din județul Olt. Ulterior, la 28 mai 1624, domnitorul Alexandru Coconul întăreşte aceleiaşi 9


Curtea de primire (latura de sud a ansamblului cu poarta de intrare)

mănăstiri ocina din satul Potlogi, „toată partea jupaniţei Dragna, din câmp, apă, pădure şi tot hotarul, oricât se va alege şi un sălaş de Ţigani”, în condiţiile enumerate mai sus, văzând domnul şi zapisul Dragnei, făcut cu mare blestem şi cu martori. Documentul îi enumeră pe cei trei boieri amintiţi deja şi îl adaugă şi pe „Preda postelnic din Brâncoveni”. Matei paharnicul şi Preda postelnicul din Brâncoveni nu sunt personaje comune. Ei sunt viitorul domn, Matei Basarab (1632-1654), iar Preda este chiar bunicul lui Constantin Brâncoveanu, prezenţa lor �ind una �rească pentru principala fundaţie a neamului lor, mănăstirea Brâncoveni. Martorii ceilalţi, însă, sunt localnici, cunoscători ai semnelor topogra�ce, iar ei au depus mărturie pentru Poltlogiul din Romanaţi, de lângă mănăstire, şi nu pentru Potlogiul pe care îl urmărim, cel din județul Dâmbovița. Ceva mai târziu, în 1634, Matei Basarab con�rmă aceleiași mănăstirii Brâncoveni partea sa din satul Potlogi, corect identi�cat de editorii volumului de documente ca a�ându-se în Romanaţi. Clari�când neconcordanță cronologică, anume că Brâncoveanu nu putea cumpăra de la Dima, care nu mai trăia de câteva zeci de ani, și lămurind și că acesta a stăpânit o parte a unui sat de dincolo de Olt, cu același nume, Potlogi, parte dăruită mănăstirii celei mai importante din zonă, rămâne cert că domnitorul era stăpânul satului înainte de construirea bisericii de la Potlogi (1683). Știm sigur că, anterior, părţi ale moşiei s-au a�at în stăpânirea unor mari boieri, cum a fost Dragomir mare vornic din Lucieni, la 1580, sau Dragomir vistier din Orboiești, anterior acestei date. Ulterior, �rul actelor s-a pierdut şi au intervenit şi cele două confuzii, în rândul editorilor de documente medievale, cea dintâi cu satul dâmboviţean Potlogeni, iar cea de-a doua cu Potlogiul oltean. Cel mai probabil, în jurul anului 1680, Brâncoveanu a cumpărat moşia de la Potlogi, aşa cum a procedat şi cu Mogoşoaia (1681).

Biserica

10

Prima construcţie brâncovenească de pe moşia de la Potlogi, înaintea tuturor celorlalte părți ale ansamblului domnesc, a fost biserica. Viitorul paraclis al curții domnești a fost închinat Sfântului Mare Mucenic Dumitrie, �ind s�nţit în anul 1683. Această biserică deschide seria lăcaşurilor s�nte ce


de�nesc stilul brâncovenesc, caracterizat prin ornamentaţia bogată a ancadramentelor şi a coloanelor, pridvorul deschis (lipsește la Potlogi), boltirea în semicilindru sau cupole sferice, decorul sculptat în piatră în care predomină motivele �orale. Tabloul votiv din pronaos îl înfăţişează în partea stângă pe domnitor împreună cu cei patru �i ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. În dreapta, sunt zugrăvite Doamna Maria împreună cu cele şase �ice. Iniţial, biserica a fost construită cu o singură turlă, însă de-a lungul veacurilor edi�ciul a cunoscut mai multe transformări. În anul 1904, în vremea regelui Carol I, s-a adăugat a doua turlă și a primit al doilea hram, cel al Sfântului Ierarh Nicolae. În perioada 2010-2013, biserica a fost restaurată integral, fresca brâncovenească putând � admirată și azi, chiar dacă nu în întreg lăcașul. Așa cum aminteam, în anul 1698, Constantin Brâncoveanu a ridicat, din temelii, o curte domnească la Potlogi, în centrul căreia se a�a palatul. Curtea de la Potlogi, pe care domnul o ridică la statutul de curte domnească dinastică, a fost menită lui Constantin, �ul cel mare și prezumtivul moștenitor al tronului țării. Un boier de încredere, din zonă (avea curți la Corbii Mari), Mihai Corbeanu, al doilea postelnic, a fost numit ca ispravnic al lucrărilor de edi�care a noii reședințe domnești. Logofătul Radu Greceanu, cronicarul o�cial al domnitorului, nota cum, în iulie 1698, “măria sa în București n-au mai șezut, ci s-a ridicat de au mers la Potlogi, de au văzut casele mării sale ce se lucra acolo . Născut ca un fenomen artistic de sinteză între tradiție și modernitate, între elemente autohtone și cele de in�uență atât orientală, cât și occidentală, barocă, stilul brâncovenesc a biruit peste timp. Ra�namentul cumpănit este expresia de�nitorie, îmbinarea armonioasă a elementelor de origini diferite. Dacă în ˮ

11


Casa slujitorilor biserici regăsim precumpănind tradiția bizantină, în palate, și Potlogiul este cel mai bun exemplu, vom întâlni decorația de factură orientală modelată în stuc, atât pe pereții interiori, cât și pe cei exteriori. Pe bună dreptate, Potlogii au constituit emblema stilului brâncovenesc. Complexul monumental, care se întinde pe o suprafață de 23.000 de metri pătrați, era alcătuit din: poarta de intrare, încăperile corpului de gardă, locuinţele slujitorilor curţii, cuhnia, droşcăria, vechea casă boierească și palatul. Ansamblul este format dintr-o incintă dreptunghiulară, compartimentată în trei curți, separate prin șiruri de clădiri cu portice și ziduri: curtea de primire, curtea slujitorilor şi grădinile. Cea mai întinsă dintre curţi este curtea de primire, de formă aproape pătrată, ce se întinde de la intrare până la faţada de sud a palatului. Curtea de serviciu, sau a slujtorilor, era drepunghiulară și ceva mai scurtă. Era situată la stânga celei principale şi avea accesul pe latura de vest a incintei. Motivația acestei separări rezida în diferența de statut social, întrucât domnul nu împărțea același spațiu cu slugile. Cea de a treia curte, care forma grădina, cuprinde toată partea de nord (circa 2/3 din incintă), inclusiv clădirea palatului, până în lunca Sabarului.

Turnul de intrare Accesul în curtea de primire se făcea, ca şi astăzi, pe sub poarta monumentală de pe latura de sud, arcuită, boltită în calotă, peste care se înalţă foişorul. Intrarea era străjuită de camerele corpului de gardă, situate în lateralele curții. Casa slujitorilor În dreapta intrării se a�au camerele servitorilor privați ai familiei domnești, înşirate cu spatele la zidul de incintă de pe latura de sud. Este vorba despre slujitorii care însoțeau familia domnitoare în drumurile sale, 12


Cuhnea (bucătăria) domnească mai ales cele dinspre București spre Târgoviște. Între aceștia, foarte probabil s-au a�at secretarul domnitorului, italianul Anton Maria del Chiaro, slujitoarele apropiate ale Doamnei Maria (doicile), sau bucătarii favoriți. Ceilalți slujitori trebuie să � fost localnici și ei îngrijeau permanent palatul și curtea, nu doar în momentele când familia și suita marilor boieri locuiau aici.

Cuhnia Cuhnia (bucătăria) era situată în colţul de sud-est al curţii principale, în dreapta intrării. Ea s-a păstrat numai la nivelul fundaţiilor, de plan pătrat, restul construcției �ind refăcut. Un călător străin, Class Ralamb, menţiona la 1657, la Curtea Domnească din Târgovişte că: „Mâncărurile lor sunt foarte îmbelşugate dar nu sunt bine gătite, dar ceea ce e şi mai rău, se mănîncă reci, dat �indcă în Ţara Românească, bucătăria se a�a într-un colţ al curţii, foarte departe de casă”. Cuhnia reprezintă o construcție separată de corpul palatelor sau conacelor boierești, cu o autonomie completă, la o distanța apreciabilă, pentru a evita pericolul major, incendiile. Inconvenientul principal îl constituia transportul mâncărurilor, care se răceau până ajungeau pe masă, fapt con�rmat și deplâns chiar de secretarul domnului, Anton Maria del Chiaro în a sa descriere a Țării Românești (Revoluțiile Valahiei ). Droșcăria Atelierul pentru confecționarea și repararea droștelor (trăsuri, birje) era amplasat în stânga intrării principale. Luxoasele trăsuri ale domnului se a�au depozitate, la rândul lor, într-o construcție pe măsură, droșcăria, ale cărei urme au fost descoperite pe cale arheologică. Ca și cuhnia, și droșcăria a fost reconstruită, pentru a putea vedea azi mai mult din ceea ce acum 300 de ani era abia înălțat. 13


Palatul domnesc Nucleul spațiului aulic era însă palatul domnesc, iar compartimentarea sa internă re�ectă �del imaginea și mentalul celui mai important reprezentant al monarhiei românești din veacul al XVII-lea. Constantin Brâncoveanu a avut cele mai numeroase și splendide curți dintre toți domnii Țării Românești. Vremea lui Mircea cel Bătrân, când în țară se construiau mai multe cetăți decât palate, trecuse. Palatul prezintă, excluzând sacnasiul (încăpere mică la catul de sus al caselor domnești și boierești de altădată, ieșită în afară din fațada clădirii) și foișorul intrării, un plan dreptunghiular (32x23m). Are în componența sa o pivniță, un parter și etajul. Pe cele patru laturi existau patru scări, dintre care astăzi se păstrează numai două, ce facilitau accesul dinspre palat spre curte și grădini. La nivelul parterului, pe jumătate îngropată, se a�ă pivnița. Este încadrată simetric de camere de seviciu la est și vest, precum și de logia nordică a parterului. Pivnița, cu accesul prin colțul de sud-est al palatului, era boltită în calote, sprijinite de un stâlp central. Deasupra acestui stâlp se a�a o ascunzătoare boltită, care facea legătura cu camera tezaurului, situată la etaj, dar și cu exteriorul, printr-un culoar boltit, care se mai păstrează intact și azi. Etajul era compartimentat conform unor criterii funcționale complexe, cuprinzând o sală de ospețe, apartamentele doamnei și alte domnului, camera tezaurului, loggie, umblători și un sacnasiu. Încăperile etajului erau luminate prin ferestre mari, arcuite la partea superioară. Pereții interiori, ca și cei exteriori, erau decorați cu stucaturi, cu in�uențe decorative aparținând atât stilului Renașterii italiene târzii cât și stilului oriental. Foişorul de pe latura sudică, adăposteşte intrarea principală. Din elementele sculpturale din calcar de Albeşti, care îl decorează, se remarcă pisania, încadrată în peretele de deasupra intrării. Palatul avea două logii suprapuse pe latura nordică. Loggia de la etaj ocupă partea centrală a faţadei de nord a palatului. Loggia se prezintă ca un balcon (pe stâlpi ornamentați în stil baroc) inclus în planul clădirii. Ea este locul contemplării, al liniștii, este locul de priveală spre o gradină întotdeauna îngrijită, cu lac, iaz sau braț de apă curgătoare, după cum scria cronicarul. Umblătoarea Două mici cămări (având bolţile terminate cu lanternouri pentru aerisire) serveau ca umblătoare (toaletă).

14

Zidurile de incintă Deosebit de înalte, ele înconjoară din trei părți reședința. Așa cum aminteam și mai sus, de zidurile laturii sudice erau ancorate o serie de construcții, precum Turnul de intrare, Poarta slugilor, Camerele de gardă, Cuhnia, Grajdurile și Droșcăria. Zidul laturii de est făcea corp comun cu încăperile destinate servitorilor palatului și cu vechea casă boierească a lui Brâncoveanu. Pe latura nordică, unde nu exista zid de incintă, se a�au heleșteul domnesc și albia pârâului Tudorel.

do tri la Co aur nu Co în 1 est Ot ră mo Pot toa ma efo uni


Zidurile de incintă Fațada de pe latura de sud. Detaliu, scara de acces și foișorul

Decăderea curții de la Potlogi În 1714, după uciderea domnului și a celor patru �i, un trimis al Porţii răvăşeşte curțile de la Potlogi în căutarea averilor lui Constantin Brâncoveanu, prințul aurului (Altân Bey), așa cum era numit în mediile de la Constantinopol. Un an mai târziu, în 1715, averea imobiliară a familiei este răscumpărată de la Poarta Otomană, iar în 1717, Brâncovenii rămași în viață reintră în posesia moșiilor, înclusiv a celei de la Potlogi. În această etapă, demnă de toată lauda este soția voievodului martir, Maria Doamna, care a făcut eforturi imense pentru păstrarea unității familiei.


În 1907, prefectul judeţului Dâmboviţa, Constantin Dimitriu, dispune studierea monumentului de către arheologul Virgil Drăghiceanu şi opreşte dărâmarea curtinei vestice a zidului de incintă. Anterior, arendașul moșiei dărâmase cuhnia. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, curtea de la Potlogi suferă noi distrugeri. Abia în anii ’50 au fost demarate primele lucrări de cercetare și restaurare, derulate cu mari intermitențe și rămase ne�nalizate. Între anii 1977-1989, au mai avut loc anumite lucrări sporadice de reparaţii la palatul brâncovenesc, pentru ca, din anul 2008, ansamblul monumental să intre în administrarea Consiliului Judeţean Dâmboviţa. Astfel, Potlogiul a reintrat într-un program amplu de restaurare. Grație acestei �nanțări, un simbol al istoriei naționale a prins din nou viață, epoca glorioasă a lui Constantin Brâncoveanu putând � admirată prin intermediul unuia dintre cele mai frumoase și autentice ansambluri monumentale.

Scara de acces în palat

text: Irina Cîrstina foto: Dan Mărgărit

Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte Justiţiei Str., nr. 7, Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cod 130017, tel./fax.: 0245 612 877 http://www.muzee-dambovitene.ro e-mail: [email protected]

tipărit cu sprijinul Consiliului Județean Dâmbovița

ISBN 978-606-537-319-8, Târgovişte, 2015

Potlogi BT 2015_brosura IrinA

Recommend Documents