Prof. univ.dr. CONSTANTIN STROE
RETORICA ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII Ediţia a III-a revăzută şi adăugită
CURS UNIVERSITAR
BUCUREŞTI - 2006
CONSTANTIN STROE PREFAŢĂ la ediţia a II-a
Repudiată şi proscrisă ca obiect de studiu din învăţământul românesc, dar şi din manifestările publice, timp de aproape jumătate de secol, de către comunişti, ca inutilă, din vreme ce liderii lor se considerau „oratori înnăscuţi”, ce nu simţeau nevoia să înveţe nimic, de nicăieri în domeniu, Retorica nu s-a stins definitiv în anii comunismului, ci a continuat să pâlpâie, prin efortul şi aportul unor înţelepţi ca Vasile Florescu, Ion Biberi, Yolanda Eminescu. Aşa se face că noi, cei de azi, avem pe ce să ne sprijinim în strădania de a reînnoda firul retoricii. Şi pentru că orice demers constructiv începe prin decantarea moştenirii pozitive am considerat că cel mai bun lucru de făcut în acest moment este să păstrăm achiziţiile valoroase valabile din lucrările cu acelaşi profil editate anterior de diferiţi autori la care să adăugăm pe cele, tot atât de valoroase, contemporane nouă. În această perspectivă, pentru documentarea şi redactarea acestui curs universitar, am folosit nemijlocit în aspectele lor majore şi esenţiale următoarele surse: - Vasile Florescu, Retorică şi neoretorică, Editura Academiei, 1973 - Ştefan Zăvălaş, Introducere în retorică, Bucureşti, 1993 - Mitu Movilă, Retorica, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996
4
CONSTANTIN STROE Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003 De aceea, lucrarea de faţă nu se remarcă prin originalitatea, ci prin utilitatea ei. Astfel, cel mai evident neajuns ce i se poate reţine şi reproşa – lipsa de originalitate, devine, într-un fel, şi cea mai evidentă calitate a ei, în sensul că „nesuferind de mania originalităţii cu orice preţ”, nu am fost ademenit de tentaţia căreia îi cad pradă sistematic cei care confundă planurile, de a da neapărat o nouă viziune, o nouă interpretare asupra problematicii retoricii, ci am conceput un tip de lucrare cu destinaţie precisă şi strict delimitată: didactică. Drept urmare, ea se adresează studenţilor de la facultăţile ce au prevăzut în planul de învăţământ disciplina Retorica (Ştiinţe ale Comunicării, Ştiinţe Politice, Drept, Administraţie Publică), facilitându-le acestora studiul acestei discipline, pe de o parte, prin tratarea sistematică a ideilor şi problemelor ei de bază, pe de altă parte, prin prezentarea principalelor ei surse bibliografice de referinţă. În vederea consolidării suportului pentru analiza problematicii sistematice, noua ediţie* cuprinde o dezvoltare a părţii destinate istoriei retoricii, revizuirea substanţială a câtorva capitole, precum şi introducerea unei a doua cărţi referitoare la „Teoria argumentării”. Sper că toate aceste eforturi de împrospătare a informaţiei îşi vor atinge ţinta, ajutându-i pe studenţi la însuşirea mesajelor persuasive cu care sunt asaltaţi în lucrare. Prof. univ. dr. Constantin Stroe -
*
Ediţia primă a apărut la Editura ERA, în anul 2001, cu titlul „Prelegeri de retorică”
5
CONSTANTIN STROE
Motto: ”Dacă în calitate de tehnică RETORICA poate aservi, ca teorie ea eliberează” (O. Reboul)
6
CONSTANTIN STROE
Cartea întâia
RETORICA (Retorica clasică tradiţională)
7
CONSTANTIN STROE
Capitolul 1 Obiectul şi originea retoricii 1. Definirea retoricii Din punct de vedere etimologic denumirea de retorică provine din latinescul „rhetorica,” termen împrumutat de romani de la greci. Grecii utilizau termenul de „rhitor” care însemna vorbitor, orator adică cel care învăţa arta elocinţei, (elocvenţei). În greceşte termenul de „rhitor” comportă mai multe înţelesuri. În cursul nostru îl utilizăm: 1. cu sensul de teoretician al artei cuvântului (rhitori au fost Aristotel, Cicero, Quintilian), şi 2. aplicându-l vorbitorilor publici deveniţi oratori (oratori mari au fost Pisistrate, Isocrate, Demostene, Pericle, Cicero, Quintilian, Cezar ş.a). În antichitatea greco-romană orator era sinonim cu politician, mai ales la greci unde, de pildă, în sistemul democraţiei ateniene calitatea oratorică era calitatea esenţială a omului politic. La romani, „rhitorul” era numit „retor” sau „magister artium” (maestru de arte) sau „sapientae” (profesor de înţelepciune). Tot romanii foloseau şi termenii „filosofae” (profesor de filosofie) sau „magister dicendi” (maestru de elocinţă). De menţionat că la romani, studiile în şcoală erau dedicate cu precădere învăţării retoricii ca artă a oratoriei.
8
CONSTANTIN STROE Arta oratoriei consta într-o argumentare bogată, o limbă, un stil şi expresii frumoase, riguroase toate ducând la convingerea, persuasiunea* auditoriului. Termenii retoric, retorică, au însă şi un sens peiorativ, de declamaţie emfatică, de preţiozitate, de afectare. Retorica este arta de a construi o bine alcătuită, agreabilă şi frumos curgătoare cuvântare sau discurs; pe scurt retorica este meşteşugul bunei cuvântări. Pe parcursul îndelungatei sale istorii, retorica a primit mai multe tipuri de definiţii pe care le putem sistematiza astfel: în primul rând, există tipul definiţiilor care au în centru ideea că retorica este creatoare a persuasiunii. Se dau ca exemple: Socrate, Aristotel, Cicero, ultimii, autori de tratate ce au susţinut că nucleul noţiunii de retorică îl constituie persuasiunea, fie în toate domeniile de activitate, fie în cel politic şi judiciar. Al doilea tip de definiţie deplasează interesul dinspre persuasiune spre comunicarea propriu-zisă şi spre mijloacele cu care ea se realizează. Exemplu: Quintilian care definea retorica ca ansamblu de reguli tehniciste, ştiinţifice care fac să fie perfectă comunicarea. Pentru Quintilian retorica este o artă a vorbirii elegante. Al treilea tip de definiţie susţine că retorica este arta ornării, înfrumuseţării discursului. În acest caz avem de a face cu o transformare a retoricii într-o „stilistică practică”,
*
Persuasiunea este actul de a convinge pe cineva să gândească, să facă un anumit lucru ca şi când ar fi venit de la el. Mai riguros spus, persuasiunea este o încercare conştientă de a schimba gândurile, atitudinile şi acţiunile auditoriului, manipulându-i motivaţiile în raport cu scopuri predeterminate. Pe scurt, persuasiunea este un „proces” modificator de atitudini, credinţe, păreri sau comportamente.
9
CONSTANTIN STROE într-o „tehnică a decoraţiei” discursului. O definiţie mai elaborată este aceea care consideră că retorica este arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentaţie bogată şi riguroasă pusă în valoare de un stil ales şi de o limbă plăcută, agreabilă. Pentru a ajunge la o astfel de artă oratorul trebuie să stăpânească bine atât regulile gramaticale cât şi alte reguli (logice, psihologice) care să-l ajute să penetreze gândirea auditorului. Oratorul are nevoie de un ansamblu de procedee în vederea stimulării unor emoţii, gânduri celor ce îl ascultă pentru că arta de a vorbi bine este arta de a face pe cineva să cedeze şi să se lase convins. Pentru a îndeplini acest scop retorica recomandă să fie folosit un limbaj adecvat, un ton plăcut, argumente puternice, procedee care sunt proprii oratorului. Când am vorbit de semnificaţia termenului retorică am implicat şi termenul elocinţă (elocvenţă). Şi totuşi există o deosebire între retorică şi elocvenţă. Elocvenţa este o însuşire naturală în timp ce retorica este o disciplină care stabileşte principiile necesare compoziţiei oratorice de orice specie cât şi reguli particulare proprii fiecărui gen de elocvenţă. Elocvenţa a precedat retorica. După cum spunea Voltaire „elocvenţa s-a născut înaintea regulilor retorice”. După unii autori există două tipuri de elocvenţă: 1) Elocvenţa naturală, care s-a născut o dată cu societatea, deoarece numai omul comunică cu semenii săi prin limbajul articulat. Această elocvenţă naturală la începuturile ei a fost o elocvenţă primitivă. Exemplu: „Povestirile ţăranului bun de gură”, ce circulau în Egiptul antic, „Iliada” şi „Odiseea” ale lui Homer (mai ales elocvenţa personajelor Ulisse şi bătrânul Nestor). 2) Elocvenţa cultivată s-a născut în condiţiile de
10
CONSTANTIN STROE libertate în cadrul societăţii democratice. În mod unanim se consideră că retorica şi oratoria, sunt legate de democraţie. O dată cu organizarea democratică a statului grec antic apare nevoia de oratori pentru a face politica statului în agora, în areopag, în pritanaeum. O dată cu această elocvenţă cultivată se poate vorbi despre un început al retoricii propriu-zise. 2. Originea retoricii În ceea ce priveşte originea retoricii până nu demult se credea că ea este o creaţie grecilor antici. Şi totuşi retorica nu este o creaţie exclusiv grecească. Este cert că ea a apărut şi în cadrul altor culturi: indiană, chineză, egipteană dar a rămas la un nivel scăzut, la nivelul eristicei*. Abia în cultura greco-romană s-a ridicat la nivelul euristicii** cunoscând o înflorire fără precedent în Roma antică. Există mai multe teorii privind originea şi apariţia retoricii: 1. Există teoria înzestrării naturale a grecilor pentru artă şi filosofie cât şi pentru vorbirea frumoasă şi convingătoare. S-a vorbit şi se vorbeşte de un aşa numit „miracol” grec care ar sta la baza, şi ar explica originea şi geneza tuturor formelor culturii în spaţiul european. Această teorie a fost susţinută de Horaţiu şi subzistă şi azi. 2. O altă teorie opusă primei, ce minimalizează meritele grecilor în constituirea retoricii ca disciplină îşi are
*
Eristica = arta disputei care foloseşte argumente (arta argumentării) Euristica = metoda de a obţine adevărul prin demonstraţie (arta demonstraţiei)
**
11
CONSTANTIN STROE originea în părerea lui Cicero care atribuie grecilor doar o retorică de şcoală, rudimentară şi dăunătoare. Părerea lui Cicero este că retorica nobilă şi folositoare este produsul filosofiei romane. Această părere are adepţi şi astăzi. 3. Retorica este legată de Homer şi de opera sa. În antichitate, epopeile homerice au avut un succes extraordinar şi de aceea au fost considerate izvorul şi începuturile oricărei ştiinţe. Se argumenta că în opera homerică găsim o mulţime de date, informaţii privind instrucţia retorică pe care au primit-o în tinereţe eroii Iliadei şi Odiseei. 4. Altă teorie este cea care leagă apariţia retoricii de apariţia limbii. În perspectiva acestei teorii un individ genial a creat limba şi odată cu ea şi retorica cu ajutorul căreia alţi oameni au reuşit să-şi convingă semenii să iasă din sălbăticie şi să întemeieze societăţi cu obiceiuri stabile şi legi. O astfel de teorie a fost combătută în perioada antică de către Quintilian care considera că retorica nu este un dar divin, ci natura este creatoarea limbii şi implicit a elocvenţei naturale. Retorica ar fi instrumentul cu ajutorul căruia generaţiile noi îşi însuşesc experienţa celor dinainte. Concluzia este că geneza retoricii este rezultatul unei cauzalităţi mult mai complexe decât apariţia limbii, considerată ca singurul factor generator al retoricii. 5. O altă teorie susţinută de patristică consideră retorica ca o creaţie a sofiştilor. Primul sofist ar fi fost Hermes care era protectorul literelor dar şi al hoţilor. Patristica consideră chiar episodul biblic al căderii omului în păcat ca un rezultat al retoricii abile a diavolului, care luând înfăţişarea şarpelui a corupt-o întâi pe Eva cu vorbele lui îmbietoare apoi cu ajutorul ei l-a corupt şi pe Adam, cu fructul oprit. În legătură cu această teorie trebuie spus că ea are justificare doar în
12
CONSTANTIN STROE măsura în care se reţine faptul că, într-adevăr, sofiştii sunt cei care au cultivat o elocinţă falsă punând pe acelaşi plan adevărul şi eroarea, retorica devenind pentru ei o simplă frazeologie şi un simplu mijloc de corupţie a moravurilor. Filosofia şi în subsidiar retorica prin sofişti au degenerat în arta de a induce în eroare şi a pretinde că pot să demonstreze că negrul este alb şi albul este negru. 6. A şasea teorie se constituie odată cu adoptarea artelor liberale, printre care găsim şi retorica, de către biserica creştină care le socoteşte pe acestea ca fiind creaţii ale lui Dumnezeu, el fiind cel care dă gândul bun şi drept. 7. Altă teorie îi aparţine lui Jean-Jacques Rousseau în conformitate cu care originea retoricii trebuie căutată în ambiţie, ură, linguşeală şi minciună iar ştiinţele şi artele îşi datorează naşterea viciilor noastre. În opinia lui, apariţia retoricii este rezultatul unei decăderi a societăţii omeneşti întrucât acea stare edenică încetează odată cu începuturile civilizaţiei. 8. Altă teorie aparţine lui Francois Renée Chateaubriand, ea susţinând că în explicarea originii retoricii trebuie să pornim de la evenimentele neplăcute cu repercusiuni negative asupra comunităţilor umane întrucât experienţa sa tristă legată de evenimentele din 1789 din Franţa, l-a condus, la opinia că retorica este rodul revoluţiilor la care omenirea este supusă în mod fatal. 9. Ultima teorie ce îşi are originea în antichitate consideră retorica ca un produs, pe de o parte, al practicii democraţiei, pe de o altă parte, al cristalizării şi rafinării gândirii şi vorbirii omului.
13
CONSTANTIN STROE
Capitolul 2 Incursiune în diacronia retoricii
1. Retorica în antichitate 1.1. Retorica în spaţiul socio-cultural grecesc antic Se consideră că sunt întemeietori ai retoricii Corax şi elevul sau Tisias. Aceştia doi ar fi primii care sintetizează experienţa înaintaşilor formulând unele îndreptare necesare părţilor în litigiu. Însă Aristotel afirmă că meritul de creator al retoricii este al lui Empedocle. În stabilirea primatului în constituirea retoricii părerile oscilează între Corax şi Empedocle. Nu se poate vorbi însă de două orientări profund antagonice care să se dezvolte paralel. Corax şi Empedocle au adus şi unul şi celălalt unele contribuţii la un corpus de principii retorice a căror origine este greu de stabilit. Momentul constituirii retoricii ca disciplină coincide cu perioada prăbuşirii aristocraţiei gentilice. Aristocraţia este potrivnică retoricii pentru că aristocraţia este
14
CONSTANTIN STROE autoritară, dogmatică, recurge la constrângere neavând nevoie de persuasiune. Democraţia este favorabilă retoricii, este terenul pe care retorica înfloreşte. Apariţia demosului în arena politică aduce schimbări profunde în educaţie prin deplasarea acesteia spre „fiinţa politică” („zoon politikon”), spre cetăţeanul orator. În planul retoricii asistăm la o translatare de la memorarea şi reproducerea textelor la metoda dialogală iniţiată şi cultivată de Socrate şi Platon. În Atena, Pisistrate a fost primul care a cultivat arta elocvenţei. Un orator mare a fost şi Pericle (om de stat, om de afaceri, general). Tot în perioada aceasta se afirma ca mare orator Demostene care a fost un om politic călăuzit întreaga viaţă de iubirea pentru patrie şi adevăr. Frazele discursurilor sale trădează o energie neobişnuită şi evidenţiază vehemenţa pasiunii sale oratorice. Un adversar al său, Eschine spunea că Demostene când este la tribună se agită ca un tigru. Elocinţa lui este perfectă, nimic nu lasă să se întrevadă elaborarea, meşteşugul, totul pare firesc, spontan. Are un stil direct, concis, incisiv. Se apreciază că discursurile lui nu erau un joc de figuri de stil, o broderie de argumente şi contraargumente, dar cuvintele sale aveau forţă, vehemenţă, aveau un ritm secret, erau impetuoase, pline de foc, demne. De la Demostene au rămas 60 de discursuri – dintre acestea, discursul „Pentru coroană” este considerat o capodoperă a artei oratorice. Dacă nu ei au fost la originea retoricii, aşa cum i-a indicat patristica, sofiştii au avut totuşi un aport deosebit în cristalizarea şi consolidarea retoricii în Grecia
15
CONSTANTIN STROE antică. Sofiştii erau acei oameni învăţaţi care se perindau prin cetăţile greceşti în căutarea de tineri bogaţi şi inteligenţi pe care să-i instruiască. Sofiştii nu erau specialişti într-un domeniu anume, ci posedau cunoştinţe din domenii cât mai deverse; aveau, deci, o vastă cultură generală şi stăpâneau temeinic arta discuţiei în contradictoriu. Scopul lor era să-i înveţe pe tineri virtutea politică – considerată virtutea supremă-, ceea ce echivala cu dobândirea excelenţei în domeniul politic. Pentru aceasta tinerii trebuiau să însuşească retorica, care le oferea posibilitatea să vorbească frumos şi să-şi convingă partenerii de discuţie. Convingerea întro discuţie, în privinţa unei anumite probleme, putea fi obţinută conştientizând că există mai multe puncte de vedere asupra problemei respective şi scoţând în evidenţă punctul de vedere care este util tezei pe care respectivul o susţine. Fiind maeştrii în arta discuţiei în contradictoriu, sofiştii îşi propuneau să scoată în evidenţă, cu ajutorul dialogului în contradictoriu, punctele slabe ale opiniilor interlocutorilor. În acest sens, Platon caracteriza sofistul ca pe un purificator, care, în urma discuţiei în contradictoriu, procedează la curăţarea de părerile ce se împotrivesc învăţăturilor bune cu privire la cele sufleteşti. În societatea vremii lor, sofiştii au avut un dublu rol: - unul pozitiv, dat de faptul că ei sunt aceia care au pus bazele unui învăţământ retoric pentru tineri, fiind astfel educatorii grecilor şi, mai ales, cei care au răspândit gândirea raţională, în sensul că au demonstrat că raţiunea are, întotdeauna, capacitatea de a produce argumente, deopotrivă de bune, atât pro cât şi contra existenţei unui lucru;
16
CONSTANTIN STROE - unul negativ, constând în nihilismul pe care îl aduce cu sine învăţătura lor. Această învăţătură sofistă conduce, în final, la concluzia că, în plan teoretic, nu există un temei ferm al lucrurilor, iar în domeniul practic, pot fi contestate şi răsturnate toate principiile, valorile şi legile. Pentru aceasta sofiştii ajung să fie discreditaţi atât în faţa unor minţi care au nevoie de a crede în ceva ferm, cât şi în faţa moralei cotidiene. Ei au fost, de altfel, acuzaţi că, prin discursul lor, au contribuit la accentuarea disoluţiei valorilor societăţii elene a timpului. Nihilismul de care aminteam mai sus le-a dat posibilitatea să instituie arta discuţiei în contradictoriu drept metodă pentru a obţine avantaje care sunt străine cunoaşterii. Căci, folosind arta discuţiei în contradictoriu pentru a evidenţia puncte de vedere pe care să le susţină în funcţie de anumite împrejurări, sofiştii nu sunt posesorii adevăratei cunoaşteri a lucrului, ci ei doar simulează că ştiu, ascunzându-şi neştiinţa după paravanul argumentării meşteşugite. În această perspectivă, sofiştii susţin că, de vreme ce nu se poate demonstra că există ceva cu adevărat care să poată fi cunoscut, ci, dimpotrivă, se pot aduce argumente deopotrivă de puternice, atât în favoarea faptului că ceva există, cât şi a faptului că nu există, atunci este util să folosească aceste argumente, cel puţin în unele circumstanţe, pentru a-i convinge pe alţii că opiniile lor sunt cele corecte şi că ele trebuie acceptate. Conchidem că nefiind posesorii adevăratei cunoaşteri, dar fiind susţinătorii unei arte iluzorii, sofiştii ajung să fie, după expresia lui Platon, „plăsmuitori de imagini”. Despre ei se spune că ajunseseră la performanţa de a putea răspunde la orice întrebare ce li s-ar fi pus, că aveau capacitatea de
17
CONSTANTIN STROE a improviza oricând o cuvântare lungă (macrologia) sau o discuţie dialectică concentrată (brachylogia) pe orice temă fără a putea fi surprinşi şi încurcaţi de vreo problemă necunoscută. Cei mai cunoscuţi sofişti au fost Protagoras şi Gorgias. Socrate este şi el un sofist, dar unul de „soiul cel mai ales”. Metoda lui este identică cu cea a sofiştilor, scopurile le sunt însă diferite. Socrate este şi el un maestru al discuţiei în contradictoriu; dar dacă sofiştii se raportează la ea ca la un instrument care poate fi folosit în vederea obţinerii altor avantaje, Socrate vede în ea cunoaşterea doar în vederea cunoaşterii, adică aceea care îi oferă posibilitatea de a încerca să construiască o perspectivă generală asupra problemei pusă în discuţie. Scopul metodei lui Socrate este combaterea punctelor de vedere eronate sau limitate în vederea curăţării sufletului de opinii false. Spre deosebire de sofişti, Socrate susţine că raţiunea nu este suficientă de a acţiona într-o direcţie şi a asuma un sens; ea este inaptă de a lua decizii atunci când se confruntă cu paradoxuri. De aceea, el adaugă raţiunii şi vocea (voinţa) divină (a zeului, mult mai înţelept decât omul) care face numai lucruri bune. Aici este punctul în care Socrate se delimitează de sofişti. Cu toate că şi el practică metoda sofistică a discursului în contradictoriu, spre deosebire de sofişti, pentru care nu mai există nimic, pentru Socrate există un criteriu al adevărului, cel puţin al adevărului moral. Este vorba de un criteriu dublu specificat: raţiunea şi vocea divină (dimonionul). Socrate, ca şi sofiştii, consideră că viaţa individului trebuie să aibă la bază descoperirile propriei conştiinţe la care se ajunge prin autocunoaştere. De aici şi deviza sa:
18
CONSTANTIN STROE ”cunoaşte-te pe tine însuţi”. Socrate a sesizat pericolul pe care îl reprezintă pentru cetate conducătorii lipsiţi de virtute, imorali, dar care deţineau meşteşugul cuvântării. De aceea, folosind metodele sofiştilor, Socrate îşi propune să abordeze educaţia tinerilor punând în centrul ei formarea caracterului prin familiarizarea lor cu virtuţile morale. Credinţa lui era aceea că toate - averea şi celelalte bunuri - pentru fiecare om în parte ca şi pentru cetate, vin din virtute (din trăirea valorilor morale). Socrate considera că fericirea şi bunăstarea cetăţii şi a fiecăruia pot fi atinse doar prin formarea unor cetăţeni de o moralitate ireproşabilă. Condiţia o reprezenta practicarea virtuţilor atât în viaţa personală cât şi în cea publică. Aceste virtuţi erau binele, frumosul şi adevărul. Pentru aceasta Socrate îşi propune să-i înveţe şi pe alţii arta de a vorbi, scopul lui fiind ca şi ei să ajungă la adevăr, bine şi frumos. Începând cu Platon se poate vorbi de o poziţie de inferioritate pe care o capătă retorica în concepţia filosofilor. Pentru el retorica nu era o ştiinţă deoarece operează cu verosimilul, cu probabilul acoperind domeniul opinabilului, deci nu impune dominaţia raţiunii ci a afectelor. Platon critică retorica şi o respinge, el considerând-o „rutină” incapabilă să facă omul mai elocvent. ”Nici un retor nu a fost un mare orator”; „retorica are pretenţia de a asigura succesul oricărei teze indiferent de dreptate sau adevăr” - erau argumentele lui în respingerea retoricii. Tot Platon afirmă următoarele: ”retorica ignoră adevărul lipsindu-i ştiinţa; singura ştiinţă ce dă putere şi fericire oamenilor este dialectica (ştiinţa demonstraţiilor)” infailibilă, de altfel, în cunoaşterea eticii, a politicii şi a ştiin-
19
CONSTANTIN STROE ţelor naturii. Platon conchide că există un anumit tip de retorică bazat pe dialectică ce poate sluji filosofiei întrucât ea ar stăpâni tehnica de definire adecvată a fiecărui lucru. Dacă Platon provocase o ruptură între retorică şi filosofie, Aristotel va încerca să refacă legătura dintre ele, reabilitând retorica fără însă a prejudicia filosofia. În acest sens el scrie o lucrare intitulată ”Retorica” a cărei importanţă constă în faptul că: 1. În această lucrare el dă retoricii o definiţie mai adecvată decât cei dinaintea lui; astfel retorica nu mai este ceea ce era la sofişti „arta de a convinge pe oricine de orice”, ci arta de a descoperi tot ceea ce un caz dat conţine ca potenţial persuasiv. Acest potenţial persuasiv pe care îl are retorica are trei surse: auditoriul, oratorul, argumentarea. De aici şi faptul că arta elocinţei presupune un studiu logic, o psihologie a pasiunilor şi caracterelor şi o stilistică. 2. În lucrarea sa „Retorica” Aristotel procedează la delimitarea domeniului retoricii. În concepţia lui retorica cuprinde trei genuri ale discursului: a) genul politic = genul deliberativ; b) genul epidictic = genul demonstrativ; c) genul judiciar = genul judiciar. 3. Aristotel stabileşte locul retoricii în raport cu nivelurile de cunoaştere Astfel: - există un nivel superior de cunoaştere - metafizica ştiinţei -, axată pe necesar al cărei obiect este găsirea adevărului iar concluziile sale sunt axiomatice. - există un nivel inferior de cunoaştere care se constituie ca domeniu al dialecticii axat pe noţiunea de probabil, antrenată şi ea în căutarea adevărului cu toate că metoda utilizată este argumentarea contradictorie şi sinteza de opinii.
20
CONSTANTIN STROE - există un nivel şi mai de jos ce formează domeniul retoricii centrat pe verosimil având ca obiect convingerea auditoriului. În conformitate cu cele de mai sus „retorica - scrie Aristotel - este o antistrofă a dialecticii”, reversul dialecticii, pentru că, în timp ce dialectica este tehnica discuţiilor, un fel de îndreptar în arta conversaţiei şi a argumentării, retorica este tehnica discursurilor. În acest fel, ea poate fi considerată o ramură a dialecticii, fiindcă ambele urmăresc să obţină prin cuvântare o convingere, să persuadeze auditoriul, însă fiecare cu mijloace proprii. Dialectica apelează la silogism şi inducţie în timp ce retorica apelează la pasiunile auditoriului. Retorica utilizează argumentarea opusă demonstraţiei, întâlnită în ştiinţele exacte. 4) Aristotel se pronunţă asupra rolului retoricii atât în viaţa individului cât şi pe plan social. După el retorica este necesară pentru fiecare om deoarece ar fi nedemn de un bărbat să nu ştie să se apere cu ajutorul cuvântului. De asemenea, el susţine că retorica este o disciplină căreia îi revine o mare responsabilitate pe plan social, întrucât domeniul său predilect este acela al deliberării ce stă sub auspiciile verosimilului. El plasează retorica sub filosofie şi ştiinţele exacte, demonstrative care ajung la adevăruri necesare. Argumentele lui Aristotel în favoarea retoricii sunt: a) examinarea unei chestiuni din mai multe perspective, poate sluji stabilirii adevărului sau maximizării probabilităţii; b) cunoaşterea tehnicilor persuasive este un mijloc de apărare faţă de retorica celorlalţi; c) omul ca fiinţă raţională şi pasională are nevoie pe lângă argumente logice (logos), de argumente etice
21
CONSTANTIN STROE (ethos) şi patetice (pathos). Aceste argumente pro-retorică pot fi, şi chiar au fost, validate astăzi în întreprinderea „Noii retorici” de a resuscita retorica tradiţională. În concluzie, retorica în Grecia antică s-a dezvoltat în trei direcţii: 1) curentul asiatic, cuprinzând Şcoala din Pergam, caracterizat printr-un stil amplu şi înflorit; 2) curentul neoatticist, reprezentat prin Şcoala din Atena, caracterizat prin sobrietate şi echilibru; 3) curentul rodian, reprezentat de Şcoala din Rodos care căuta să împletească ambele stiluri (cel înflorit şi cel sobru). 1.2. Retorica în spaţiul socio-cultural roman antic Trecând din Grecia în Roma antică şi aici nevoile societăţii romane au determinat dezvoltarea învăţământului şi în cadrul lui a retoricii. Disciplinele care se predau în învăţământ vizau formarea unui om liber; de aceea se numeau „arte liberale”, numărul acestora fiind fixat la 7 (trivium – gramatică, retorică, dialectică şi quadrivium – aritmetică, geometrie, muzică, astronomie). Învăţământul retoric şi retorica romană sunt de provenienţă greacă, pentru că profesorii şi retorii greci sunt cei care au deschis la Roma şcoli destinate elevilor bogaţi. În Roma secolelor I şi II d.Hr. retorica s-a dezvoltat ajungând la perfecţiune. Cei mai mari retori şi oratori sunt: • Marcus Tullius Cicero – a fost socotit cel mai mare orator chiar şi până azi. În lucrarea sa
22
CONSTANTIN STROE fundamentală în domeniul retoricii „De oratore” el consacră idei cu valoare de principii ale retoricii: a) oratorul trebuie să întrunească o serie de calităţi: ascuţimea minţii logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape ca a poetului, memoria jurist-consultului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru. b) talentul este condiţia esenţială pentru ca o persoană să devină orator desăvârşit. c) la talent trebuie să se adauge o cultură generală cât mai vastă. Despre Cicero se spune că nu a fost domeniu al culturii de care să nu se fi ocupat. În acest sens, Cicero recomandă ca cel ce vrea să devină mare orator să citească literatură, istorie, opere filosofice de renume ca şi opera marilor înaintaşi în ale oratoriei. Numai cultura vastă, bogată poate hrăni şi dezvolta elocvenţa înnăscută. d) stilul trebuie să se caracterizeze prin sobrietate, decenţă, claritate, probitate. El preciza că „frumuseţea discursului stă în calitatea stilului”. e) elocvenţa şi literatura, spunea Cicero, se adresează omului ca om atingând interesele lui esenţiale, morale, civice, sufleteşti. În oratorie ca şi în literatură judecata celor competenţi corespunde cu judecata publicului, aplauzele acestuia şi nu aprecierile retorului fac succesul oratorului. De aici şi concluzia lui: limbajul oratorului trebuie să fie limbajul tuturor; în acelaşi timp trebuie să fie şi un limbaj artistic şi ales. Cicero şi-a întrecut contemporanii prin bun gust, el fiind cel dintâi care şi-a îmbunătăţit vorbirea, care a practicat o alegere a cuvintelor şi a pus în practică îmbinarea lor. • Marcus Fabius Quintilianus s-a distanţat de amoralismul sofiştilor susţinând că retorica este
23
CONSTANTIN STROE necesarmente morală, pentru că nu poţi vorbi bine decât dacă eşti un om de bine. Quintilianus, dezgustat de ceea ce se petrecea în viaţa publică (în forul roman) părăseşte lumea politică şi se dedică predării retoricii. El a fost primul profesor oficial de retorică timp de 20 de ani. Singura lui lucrare păstrată este „Institutio oratoria” (Principiile artei oratorice). Această lucrare a fost concepută ca un manual de educare a viitorului orator. În această lucrare Quintilianus porneşte de la premisa că pentru revenirea la bunele maniere şi la strălucirea de altă dată a elocinţei se impune o educaţie solidă a tânărului bazată pe muncă şi morală. Această lucrare cuprinde XII cărţi. Cărţile I şi II sunt consacrate aproape exclusiv problemelor de pedagogie fapt pentru care Quintilianus este considerat ca precursor al pedagogiei moderne. În cartea a III-a sunt prezentate cele trei genuri oratorice: deliberativ, demonstrativ şi judiciar. În cartea a IV-a sunt analizate părţile discursului: exordiul, naraţiunea, dovedirea, respingerea, peroraţia. În cartea a V-a se ocupă de dovezi şi de respingere. Cartea a VI-a tratează afectele şi rolul lor în discurs. Cartea a VII-a arată regulile orânduirii materialului, calificării judiciare, raţionamentului logic. Cartea a VIII-a arată necesitatea clarităţii discursului şi ornamentele stilistice. Cartea a IX-a ne arată diferite specii de figuri de stil (tropii) şi ordinea cuvintelor şi ritmul oratoric. Cartea a X-a este cartea bogăţiei de cuvinte, a imitaţiilor, a învăţării pregătirii în minte a discursului. Cartea a XI-a vorbeşte despre memorie, de cum trebuie pronunţat discursul şi de gestică. Cartea a XII-a este consacrată personalităţii oratorului.
24
CONSTANTIN STROE În afară de Cicero şi Quintilianus, Iulius Cezar, care chiar dacă nu a teoretizat, a frecventat domeniul retoricii remarcându-se prin strălucite discursuri oratorice. În acelaşi fel sunt reţinuţi de istoria retoricii şi Seneca, Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr.
2. Retorica în Evul mediu creştin european După cum am spus, retorica găseşte teren fertil pentru înflorirea şi dezvoltarea ei numai în democraţie. Aşa se explică înflorirea ei în perioada democraţiei antice greceşti în epoca lui Pericle. Prăbuşirea democraţiei antice greceşti are urmări adânci în toate domeniile inclusiv în cel al retoricii. Acum omul nu mai este un „animal politic” (zoon politikon) cum spunea Aristotel, ci un „animal sociabil” care nu mai are ce căuta în agora (forum). Însăşi ideea de patrie se descompune. Stoicii sunt mândrii că patria lor este acum universul. Idealul formativ de cetăţean orator nu mai este recomandat. În acest sens Seneca preciza: „interdicţia de a-ţi exercita drepturile de cetăţean poate fi compensată prin exercitarea îndatoririlor de om”. În acest context genul oratoric politic (deliberativ) aproape că dispare iar cel judiciar îşi pierde din importanţă, căci rezolvarea conflictelor dintre cetăţeni este acum mai mult un act birocratic. Devine însă dominant genul demonstrativ sau cel epidictic datorită utilizării lui în elogierea împăratului sau a împuternicitului său local, de unde şi dezvoltarea extraordinară a panegirismului şi a encomiasticei. Mai ales în lumea bizantină, oraţiile funebre devin mai atrăgătoare decât predicile. Oratorul repetă locuri comune
25
CONSTANTIN STROE şi îşi arată cu ostentaţie măiestria de artist al cuvântului, ornarea textului devenind scop în sine. În această idee tot Seneca este cel care observa că: „cel care pregăteşte o declaraţie, nu scrie pentru a învinge, ci pentru a plăcea”. Erau căutate subiecte lipsite de importanţă pentru că astfel era pusă în evidenţă arta oratorului. Dezinteresul pentru conţinutul de idei antrenează atenţia în direcţia ornării. Se poate aprecia aşadar că odată cu perioada de decadenţă a lumii antice, retorica se face vinovată de formalism printr-o hipertrofiere a interesului pentru ornare în detrimentul desigur al conţinutului de idei. De asemenea, în Evul mediu se observă o accelerare a procesului de literaturizare a retoricii început în perioada de decadenţă a antichităţii, retorica devenind din ce în ce mai mult un reţetar al prozei. Dar această degradare a retoricii se va accentua din momentul apariţiei noii religii în lumea greco-romană: creştinismul. Filosofii şi teologii creştini vor fi aceia care vor da lovitura de graţie retoricii reducând-o la tăcere. Marii părinţi ai bisericii creştine, Apostolul Pavel, Sfântul Augustin, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur au considerat retorica (ce promova opinia prin argumentare) şi dialectica (ce promova adevărul prin demonstraţie), ca fiind obstacolul cel mai greu în impunerea noii religii, iar după victoria ei cea mai mare primejdie de spargere a unităţii sale, prin erezii şi secte. Într-o atare viziune, odată cu apariţia creştinismului începe o perioadă grea pentru retorică, deoarece logica opiniilor şi a credinţelor va avea un loc marginal deşi, paradoxal, noţiunea de „fides” (credinţă) este ridicată la rangul de domeniu de prim plan al preocupărilor umane. Deşi în procesul constituirii teologiei sistematice se vor împrumuta termeni şi categorii
26
CONSTANTIN STROE ale retoricii (definiţii, toposuri) la început cei chemaţi să propage creştinismul erau oameni fără cultură ce se exprimau greoi, cu greşeli grosolane de limbă care nu puteau aduce alte argumente în afara celor izvorâte dintro autoritate nerecunoscută de tipul: „Domnul a zis”; „Scris este în Scriptură”. Aceste aşa-zis argumente produceau râsul. Dar şi atunci când unii intelectuali manifestau interes pentru noua religie - creştinismul, retorica şi dialectica nu erau utilizate în disputele publice cu intelectualii păgâni, acestea fiind considerate ca încercări de a da temei unui cult pentru nişte texte obscure şi agramate care se pretind inspirate de Dumnezeu. De aceea pentru creştini retorica şi dialectica devin odioase şi sunt puse pe seama diavolului. La Apostolul Pavel întâlnim o poziţie duală faţă de retorică. Astfel: 1 - ca fin observator al culturii păgâne el sesizează declinul celei mai reprezentative categorii de intelectuali ai epocii: retorul, filosoful, eruditul de tip filologic. El observă regresul acestei categorii de intelectuali care încep să se încline în faţa credinţei. Drept urmare condamna gustul şi propensiunea lor pentru disputa de idei. „Dacă unora le place disputa noi n-avem astfel de obicei şi nici Biserica lui Dumnezeu” atrăgea el atenţia asupra primejdiei pe care o reprezenta acceptarea discuţiei cu intelectualii păgâni, versaţi în filosofie şi tehnica disputei. ”Luaţi seama, atenţiona el, ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii”. Apostolul Pavel invoca un îndemn al lui Hristos care suna astfel: ”Felul vostru de vorbire să fie: da, da, nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la diavol”. Se vădeşte în mod clar că se cerea cu insistenţă evitarea
27
CONSTANTIN STROE disputei şi odată cu aceasta repudierea filosofiei şi a retoricii în ultimă instanţă. 2 - Mai apoi când se va trece la sistematizarea teologiei, reprezentanţii creştinismului, printre care şi Apostolul Pavel, îşi vor modifica atitudinea faţă de retorică convinşi de necesitatea studiului filosofiei gnostice şi platoniene, ca şi a dialecticii aristotelice (elemente ce vor forma aşa numita „sacre filosofia”). Chiar Apostolul Pavel le va spune colosenilor: ”vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia”. În aceeaşi manieră va privi retorica şi Sfântul Augustin. Sfântul Augustin, a cărui cultură literară şi filosofică nu poate fi tăgăduită, procedează la disocierea ştiinţei (scientia) ca „preocupare pentru cele lumeşti”, de înţelepciune (sapientia) care era văzută ca preocupare pentru cele eterne, veşnice, ce pot aduce mântuirea sufletului. Pentru creştini, spunea Augustin, ştiinţa va fi multă vreme sursa de păcat în timp ce înţelepciunea ce duce la mântuire înseamnă răscumpărarea acestui păcat. Dar această răscumpărare nu poate fi obţinută cu mijloacele retoricii. Ostilitatea faţă de cultura literarretorică se va manifesta violent. Un exemplu este cazul celebrului Papă Gregorius Magnus care declara în mod deschis că dispreţuieşte arta vorbirii şi care în mod ostentativ folosea o limbă plină de impurităţi lexicale şi de încălcări grosolane ale gramaticii. Când acest Papă a aflat că un episcop a învăţat gramatica, el a considerat aceasta o mare nelegiuire care i-ar putea compromite episcopului mântuirea. De aceea în întreg Evul mediu vor fi distruse biblioteci şi multe scrieri de preţ. Atunci când însă s-a simţit nevoia unei teologii siste-
28
CONSTANTIN STROE matice, filosofia şi retorica au fost repede readuse pe tapet. Într-un astfel de context şi Sfântul Augustin va încerca să adapteze retorica la nevoile religiei şi bisericii creştine. Cartea a patra din opera sa „De Doctrina Christiana”, este de fapt, o introducere la retorica creştină. Pentru a preîntâmpina eventuale acuzaţii, că revine la dragostea sa dintâi - retorica, fapt care ar fi pus în discuţie sinceritatea convertirii sale, Sfântul Augustin îşi ia anumite precauţii, făcând o serie de recomandări: ♦ trebuie acordată prioritate conţinutului de idei şi nu elocinţei. În acest sens el spunea că înţelepciunea fără elocvenţă este de preferat elocvenţei goale. ♦ trebuie să existe o concordanţă între ce spune şi ce face oratorul în realitate. Cu alte cuvinte oratorul creştin să fie realmente moral nu numai să pară moral. ♦ vorbirea oratorului creştin să fie simplă dar şi plăcută şi nu ostentativă şi încărcată. Pentru Augustin operaţiile principale în abordarea Scripturii erau descoperirea adevărului şi înţelegerea felului în care adevărul este comunicat. Dacă virtuţile oratorice ale oratorului sunt claritatea şi simplitatea naturală, retorica medievală este de fapt o retorică fără elocvenţă (elocinţă). Sfântul Augustin mai are o lucrare importantă „De Didactica”. Aici el face distincţia între experienţele adevărate şi cele false, în manieră aristotelică. O altă distincţie pe care el o face este între enunţurile simple şi cele complexe. Raţionamentul pe care el îl recomandă a fi folosit este cel format din enunţuri simple care conţin în ele concluzia. Acesta pare a fi mecanismul esenţial al oricărei argumentări indiferent de forma în care se prezintă aceasta. De asemenea, în aceeaşi lucrare mai face distincţia şi între didactică şi retorică. Aceasta având
29
CONSTANTIN STROE drept criteriu posibil distincţia anterioară. Astfel, el credea că didactica studiază structura enunţurilor simple în cadrul dezbaterii, în timp ce retorica urmăreşte înlănţuirea enunţurilor complexe. Încercarea lui Augustin de a crea o retorică creştină a fost sortită eşecului, în întreg Evul mediu existând şi manifestându-se un dezinteres şi o ostilitate din partea bisericii pentru cultura literar-retorică. Această ostilitate se datorează mai multor cauze: a) Caracterul popular al creştinismului primitiv care în mod firesc este opus culturii literar-aristocratice şi apoi influenţei filosofilor profani. În multe locuri din Biblie este condamnată limba ca organ al vorbirii şi ca funcţie: „Tăcerea e de aur, iar vorba este de argint”. Deci tăcerea este ridicată la rangul de virtute creştină. Pe urmele stoicilor, părinţii bisericii creştine cereau ca vorbele noastre să nu fie încântătoare, ci folositoare. Drept urmare, părinţii bisericii creştine preferau vorbirea interioară, meditaţia solitară, asceza, de aici şi deprecierea cultului pentru elocvenţă. Deci, în cel mai bun caz, ei au dat o oarecare importanţă dialogului pe care însă l-au redus la procesul didactic întrebarerăspuns. Deşi, în mistica creştină, logosul (cuvântul) este forţa creatoare supremă, totuşi el este depreciat întrucât extazul se manifestă în comun prin litanii şi psalmodieri în bazilici (biserici), iar predica devine un fel de muzică pentru a anula funcţia de comunicare a cuvântului şi pentru a pune stavilă logicului. b) O altă cauză a anti-retoricii este felul nou în care este privită munca manuală. Acum se pune accent pe rolul etic al muncii manuale ca mijloc de ispăşire a păcatului originar şi de aici frecvenţa temei „homo faber” ca model de
30
CONSTANTIN STROE viaţă creştină. Acum este dat ca exemplu omul truditor cu braţele. c) Acordarea priorităţii disciplinelor ştiinţifice în dauna celor literare, întrucât ştiinţa însemna erudiţia şi putea fi mai uşor încadrată în „ancilla theologiae” decât retorica şi poezia. Pentru că teologii creştini au vrut ca religia să nu fie o problemă de opinie, dependentă de metoda argumentaţiei, ci una de ştiinţă raţională şi demonstrabilă, teologia propunea utilizarea la maximum a ştiinţei pentru transformarea opinabilului într-un domeniu raţional. Mai apoi însă, către sfârşitul Evului mediu când ştiinţa ia avânt ca urmare a amplorii experimentului, ea va deveni un factor extrem de periculos pentru religie. De aceea şi religia va încerca să schimbe tactica: să renunţe la vechiul aliat, devenit acum duşman - ştiinţa, şi să-şi ia drept aliat vechiul duşman retorica şi poezia. Astfel se deschide perspectiva revirimentului retoricii ce va avea loc în perioada Renaşterii. d) Nici structura statului medieval nu era favorabilă menţinerii retoricii. Viaţa politică lipsea aproape cu desăvârşire. Singura problemă importantă a epocii era lupta dintre împărat şi papă pentru supremaţie. Dar nici împăratul şi nici papa nu s-au gândit să recurgă la cuvântul scris sau vorbit în această înfruntare. Lipsită aşadar de mediul ei firesc - arena politică, retorica este privită cu suspiciune şi dispreţ. În concluzie: 1 - în Evul mediu soarta retoricii a fost pecetluită odată cu apariţia creştinismului pentru care omul este o mână de pământ având rolul de a ocupa locul lăsat liber de îngerii căzuţi. Ideologia epocii considera că omul se
31
CONSTANTIN STROE deosebeşte de animal prin vorbire iar de semeni prin tăria credinţei, prin fapte războinice, onoare imaculată şi avere. 2 - tipul de intelectual caracteristic epocii medievale este aşa-zisul doctor specialist în teologie şi logică, nicidecum în retorică, pentru care manifestă chiar dispreţ. 3 - marile tratate de retorică ale anticilor se pierd iar retorica ca disciplină, fie că se divizează în mai multe „artes” independente, fie că este „literaturizată” devenind stilistică practică. 4 - retorica intră într-un con de umbră datorită convingerii teologilor creştini că stilul simplu şi natural este cel mai potrivit pentru a transmite cuvântul Domnului, căci, susţineau ei, puţini înţeleg pe retorul filosof, dar pe ţăranul care vorbeşte îl înţeleg mulţi. Mai mult chiar, pentru a atrage şi a delecta auditoriul se recurge la proza ritmată în predici şi în panegiricele sfinţilor la psalmodierea vecină cu declamaţia. “Aşadar: contestată de filosofi, ajunsă în situaţia de a fi confundată cu gramatica într-o perioadă în care filosofia însăşi risca să fie absorbită de filologie; contestată de primii creştini; din nou în situaţia de a fi confundată cu dialectica; trecută sub jurisdicţia logicii; apoi din nou condamnată de filosofi ca Abelard, pe baza aceloraşi capete de acuzare ca în Antichitate; preluată şi mutilată de teologi, pentru a da naştere metodei scolastice; transformată de misticismul creştin în producătoare de incantaţii cvasimuzicale, soarta retoricii nu putea fi alta decât aceea de a deveni o antistrofică a poeticei, care abia în Evul mediu reuşeşte să fie o artă independentă şi, toate acestea, ca urmare a dispreţului milenar pentru domeniul opinabilului şi al tehnicii sale care este argumentaţia” (cf. Vasile Florescu:
32
CONSTANTIN STROE „Retorică şi neoretorică”).
3. Retorica în perioada Renaşterii Renaşterea înseamnă înnoirea radicală în toate planurile şi toate direcţiile. Aceasta se realizează prin revenirea la valorile fundamentale, considerate eterne, create de greci şi de romani. De aceea, în Renaştere şi retorica îşi recapătă strălucirea pe care şi-o pierduse în Evul mediu. Prestigiul de care s-a bucurat elocvenţa şi tehnica ei în antichitate impunea o revenire la retorică, orientare la care a contribuit şi Biserica, prin schimbarea tacticii îndepărtarea de ştiinţă, care prin cercetările ei încălca atribuţiile creatorului suprem şi apropierea ei de litere, de retorică în aşa fel încât prin programul pedagogic al Contrareformei se asigură primatul literelor şi al rolului retoricii pe care îl avea odinioară. Sunt reabilitaţi Platon, Cicero. Sunt încurajate literele, umaniştii Renaşterii visează la o „republică a literelor” în care studiile umaniste să deţină rolul principal fiindu-i necesare celui care domneşte şi guvernează. Limba este din nou înţeleasă ca facultatea cea mai de seamă a omului, prin ea se comunică, se parvine şi se perfecţionează gândirea. Este evidenţiat rolul ei formativ nu numai în viaţa mondenă ilustrată de idealul curteanului, scopul fiind ridicarea pe plan superior a conversaţiei. Au loc aceleaşi procese de literaturizare şi modernizare ale retoricii, operându-se deosebirea dintre vorbitorul educat şi cel fără educaţie. Marele Petrarca numea „barbari” pe francezii neinteresaţi de retorică, dar şi pe germani. Pătrunderea ideilor Renaşterii şi în Franţa este urmată de o amplă mişcare retorică
33
CONSTANTIN STROE care va spulbera acuzaţia de barbarie. Pretutindeni unde pătrund ideile Renaşterii, retorica îşi recapătă rolul de a desăvârşi educaţia omului, elocvenţa nefiind numai comunicare şi persuasiune, ci şi componentă estetică, adică funcţia de delectare ridicată pe plan superior prin autonomizare. Revirimentul retoric are ca urmare reabilitarea vechilor categorii ale retoricii antice (naturaleţea, urbanitatea) dar esenţa retoricii n-a fost intuită nici în Renaştere. Iar înţelegerea ei n-a depăşit limitele filologiei având loc o literaturizare a retoricii. Această tendinţă de literaturizare s-a accentuat, ducând în final l-a separarea totală a retoricii de filosofie, de logică şi de drept şi apropierea ei de gramatică şi poetică. În pofida revirimentului, totuşi în Renaştere se manifestă şi o mişcare anti-retorică, izvorâtă din neînţelegerea adevăratei înnoiri pe care o aduce umanismul şi ridicarea retoricii la rangul de organizare a unei teorii a comunicării. Ia naştere chiar un conflict între retori şi filosofi. Cel mai înverşunat adversar al retoricii a fost profesorul de filosofie Francesco Patrizi. Pentru el retorica nu este o ştiinţă ci este o proprietate comună tuturor celor care vorbesc: plebei sau patricieni, deoarece se identifică la aceştia aceleaşi funcţii ale vorbirii.
4. Retorica în Epoca modernă După Renaştere, retorica rămâne unul din principalele obiecte de învăţământ alături de gramatică, latină şi greacă, urmate de filosofie şi teologie predate în spirit retoric (ca un exemplu între anii 1591 şi 1902 au existat în Franţa clase de retorică). Totuşi folosirea elocinţei în public este limitată la activitatea predicatorilor şi a avocaţilor. Prin modernizarea vieţii sociale, elocvenţa devine un
34
CONSTANTIN STROE mijloc de a străluci la curtea regilor şi în saloane, această elocvenţă însă, nemaiamintind cu nimic de elocinţa grecească, romană sau de disputa teologică medievală. În domeniul biserico-religios se pledează deschis în favoarea stilului retoric înflorit după toate regulile artei ornării: stilul „fleuri” reprezentând preţiozitatea de amvon. Sigur că reacţia faţă de un astfel de stil, nu a întârziat să apară, Bossuet şi Fenelon vor restabili indicaţiile lui Augustin şi Erasmus privind simplitatea şi naturaleţea care nu exclud un minim necesar de seducţie prin ornare, prin formă artistică. Retorica se menţine datorită tradiţiei glorioase şi datorită burgheziei care o cultiva în vederea magistraturilor precum şi din dorinţa de a completa prestigiul averii cu o oarecare spoială de cultură. Retorica însă nu mai are nici o legătură cu filosofia. Când întemeietorul filosofiei pozitiviste, Auguste Comte face un tabel în care cuprinde clasificarea tuturor ştiinţelor, el nu include retorica considerând că aceasta nici nu merită să fie înregistrată. Plasată la hotarul dintre artă şi cunoaştere, dintre psihologie şi logică, retorica devine pe măsură ce arta şi ştiinţa se separă, un domeniu pur literar pentru a sfârşi ca apendice rizibil al filosofiei clasice sau ca una din curiozităţile istoriei. În epoca modernă ia amploare o mişcare anti-retorică care va desăvârşi discreditarea acestei discipline scoase din învăţământ din mai toate ţările şi uitată. Forţele care au acţionat pentru anihilarea retoricii au fost: - ideologia burgheziei în ascensiune; - filosofii; - teoriile romantice; - reforma bisericii (luteranismul). Ascensiunea burgheziei este însoţită de un lung
35
CONSTANTIN STROE proces de reabilitare a ştiinţelor (artelor) mecanice susţinute de metode experimentale. Reabilitarea artelor mecanice are loc şi în învăţământ. Chiar dacă a fost păstrată în programele de învăţământ ale epocii, retorica nu mai ocupă locul de odinioară, ci era plasată mai la urmă. Aceasta pentru că acum se cere să ştii să produci nu să vorbeşti elegant. De pildă, revoluţia de la 1789 din Franţa a determinat o radicală orientare spre motivarea economică a studiilor reale pentru a face faţă vieţii. În consecinţă, limbile clasice - latina, greaca - şi retorica sunt abandonate. Asistăm la o depreciere a procesului de învăţare a retoricii. Mari filosofi din această perioadă cum ar fi Françis Bacon, R. Decartes, D. Diderot, B. Spinoza, Kant, Hegel, Pascal îşi manifestă dispreţul faţă de retorică, pe care o consideră doar o tehnică a vorbirii elegante nu şi convingătoare. Pe toţi aceştia persuasiunea nu-i interesează deoarece, ziceau ei: ”eleganţa căutată a comunicării poate împiedica procesul de clarificare şi distingere a noţiunilor şi astfel, retorica se adevereşte a fi şi dăunătoare nu numai inutilă”. De aceea, în această perioadă este contestat chiar şi rolul modest al retoricii de stilistică poetică şi de teorie a compoziţiei literare. Spre sfârşitul acestei epoci, începând cu Revoluţia Franceză, împotriva compromiterii totale a retoricii s-au produs unele luări de poziţie printre care amintim pe Sainte Beuve, Baudelaire, Nietzsche. Revoluţia chiar a declanşat o înviorare a elocvenţei politice stimulată de parlamentarismul burghez în afirmare, dar nu şi o reabilitare a retoricii ca tehnică a vorbirii convingătoare şi elegante.
36
CONSTANTIN STROE 5. Retorica în Epoca contemporană A doua jumătate şi, mai ales, sfârşitul secolului XIX aduc câteva idei noi ce vor determina o redeşteptare a interesului pentru exprimarea frumoasă, pentru retorică deci. Astfel intuiţia lui Humboldt, că limba trebuie concepută nu ca un element static, ci, dimpotrivă ca o forţă vie generează o nouă direcţie în filosofie şi anume filosofia limbajului. În perimetrul acestei noi discipline filosofice, limba nu mai este doar un mijloc de comunicare, ci expresia generală a oricărei culturi umane şi un tipar al gândirii. Filosofi - matematicieni şi logicieni - ca Bertrand Russell, Rudolf Carnap, Ludwig Wittgenstein, propun limitarea filosofiei la analiza gramaticală a enunţurilor generale. În acest context, lingvistica face şi ea un pas în faţă solicitând statutul de ştiinţă umană globală din care ar deriva toate celelalte ştiinţe (de pildă, poetul italian D’Anunzio o consideră ştiinţă supremă). Tot acum are loc şi restabilirea legăturilor retoricii cu filosofia, aceasta fiind o consecinţă a vastei mişcări de reabilitare a sofiştilor în calitatea lor de părinţi ai retoricii. Întrucât se constata că certitudinea adevărului ştiinţific nu este întotdeauna universală, adică adevărul raţional nu este admis de toţi, începe să-şi facă loc şi să câştige teren ideea opiniei probabile, adevărul având în acest caz o universalitate potenţială. Odată cu aceasta ies la iveală tot mai mult neajunsurile demonstraţiei silogistice şi, drept urmare, are loc o mişcare de translaţie dinspre demonstraţia ştiinţifică către argumentare, considerându-se că niciodată demonstraţia silogistică nu va putea rezolva toate problemele care se pun în domeniul valorilor, al plauzibilului şi al
37
CONSTANTIN STROE probabilului. Precursor al reabilitării teoriei argumentării este Schopenhauer căruia, prin aceasta, i se datorează şi reabilitarea retoricii, dar mai mult într-o accepţiune îngustă literară. Dovadă stă îndemnul lui de a apela la stil: ”a scrie neglijent înseamnă să recunoşti că nu acorzi o mare valoare ideilor tale”, preciza el. Deci interesul manifest pe care filosofii îl acordă problemelor limbii, promovarea lingvisticii ca „ştiinţă umană globală”, reabilitarea sofistilor, denunţarea cu insistenţă a eficienţei reduse a logicii formale şi avântul logicilor neformale au pregătit reabilitarea retoricii şi ca termen şi ca reintrare a ei în problematica filosofică. Aşa se face că în 1936 A. Richards contribuie la redescoperirea retoricii scriind o carte intitulată „Filosofia retoricii”, care va avea ecoul scontat abia la ediţia a II-a, în 1950, în care elocvenţa este văzută ca marea artă a comunicării şi a trezirii sentimentelor, pasiunilor. De aici aprecierea persuasiunii de către Richards ca unul dintre scopurile secundare ale retoricii subsumată „expunerii” în vederea trezirii de stări sufleteşti. Retorica ar trebui să părăsească garnitura de trucuri şi să-şi îndrepte atenţia asupra „legilor fundamentale de folosire a limbii”, considera el. Pasul decisiv în reabilitarea retoricii îl face Chaïm Perelman. El admite ca punct de plecare al gândirii sale filosofice pragmatismul, şi în acord cu acesta, consideră că filosofia nu trebuie să fie un scop în sine şi nici nu trebuie să se ancoreze în descoperirea principiilor eterne şi imuabile, cum procedase în trecut. De aceea, el susţine că filosofia trebuie să urmărească elaborarea principiilor călăuzitoare ale cugetării şi acţiunii.
38
CONSTANTIN STROE Revenind la tradiţia aristotelică, Perelman s-a gândit la elaborarea unui instrument capabil să obţină în domeniul valorii şi acţiunii rezultate întrutotul asemănătoare rezultatelor ştiinţelor exacte. Acest instrument este teoria argumentării. De precizat că deşi redescoperă retorica aristotelică, el nu a ajuns la teoria argumentării pornind de la retorică, ci, mai degrabă, de la logică şi epistemologie. Redescoperirea şi reabilitarea retoricii conjugate cu teoria argumentării au dus la constituirea de către Perelman a unei discipline filosofice moderne – NOUA RETORICĂ (NEORETORICA). Notorietatea lui Perelman este dată de contribuţia lui hotărâtoare la constituirea acestei discipline care restabileşte demnitatea raţiunii şi îi extinde competenţa în varii domenii neacoperite de filosofia tradiţională şi logica clasică în viaţa de zi cu zi. Perelman reintroduce în teoria cunoaşterii noţiunea de auditor, interlocutor sau cititor concret care poate admite adevărul unei teze, dar nu aderă şi acţionează în spiritul ei. În felul acesta Perelman reabilitează legătura dintre filosofie şi viaţă, pentru care pleda şi vechea retorică. Însă el va renunţa la multe dintre preocupările retoricii antice pe care le consideră incompatibile cu epoca noastră. Pentru Perelman „noua retorică” este o teorie a structurilor argumentative care nu se limitează la discursul rostit şi nu are în vedere numai publicul larg, ci şi cititorul unui text scris. Ideea de orator include şi pe aceea de autor iar cea de auditor cuprinde şi interlocutorul unic, cititorul sau chiar autorul în deliberarea sa intimă. În ciuda diferenţelor dintre stilul vorbit şi cel scris, structurile
39
CONSTANTIN STROE argumentative sunt aceleaşi, indiferente la diferenţele pur stilistice. Deosebirile dintre vechea retorică şi noua retorică sunt evidenţiate în tabelul de mai jos: Nr. crt 1
2
Vechea retorică (antică)
Noua retorică (neoretorica)
Era o artă a vorbirii elegante şi convingătoare, care se adresa unui public larg. Se limita la discursul rostit (oral).
Este o teorie a structurilor argumentative care nu se limitează.
3
Se referea la udeea de orator ca cel care pronunţă (prezintă) discursul
4
Considera auditoriul doar publicul larg care ascultă discursul
5
Avea în vedere un auditoriu presupus ignorant, ale cărui opinii trebuiau convertite în convingeri necesare antrenării la acţiune Avea ca preocupare formarea de practicieni ai artei cuvântului, în genere,
6
40
Vizează structuri argumentative ce sunt identificate şi analizate în special pe baza textului scris. Extinde ideea de orator în sensul că include cee ce se numeşte „autor” al discursului. Auditoriul cuprinde şi interlocutorul unic, de multe ori cititorul sau chiar autorul în deliberarea sa intimă. Se vrea o disciplină filosofică modernă, cu un domeniu precis de cercetare: acela de analiză a mijloacelor de probare utilizate în ştiinţele umane, în drept şi filosofie. Are în vedere toate categoriile de auditori, iar argumentaţia filosofică,
CONSTANTIN STROE indiferent activtăţii.
de
genul
7
Era şi o teorie literară ce îngloba preocupări de gramatică, de stilistică, şi chiar de estetică şi teoria literaturii.
8
Pune un mare preţ pe ornarea stilistică. Retorica = artă a ornării discurs.
9
Punea un mare accent pe mijloacele nediscursive de realizare a persuasiunii ca: ţinuta, gestica, registrul vocal, intonaţia oratorului, procedeele mnemotehnice şa.
10
La origine a fost o disciplină eminamente filosofică izvodită de practica vieţii (viaţa politică a cetăţii, jurisprudenţa):
considerată ca cea mai raţională, preocupă în mod deosebit. Nu este interesată de forma artistică a discursului, iar figurile de stil prezintă interes doar în măsura virtuţii lor argumentative (prin ce şi cum ajută ele nevoile argumentării). Refuză orice figură stilistică ce se dovedeşte ornament (→iese din preocupările neoretoricii orice aparţine esteticii). Retorica = producerea discurs. Se preocupă doar de mijloacele discursive de realizare a convingerii, excluzând problemele vechii retorici cum ar fi cele care ţin de elocuţiune, de acţiune şi memorie, ca fiind incompotibilecu o teorie a argumentării. Reabititează legătura dintre filosofie şi viaţă vizând situaţiile diverse ale activităţii cotidiene.
Spre deosebire de vechea retorică care avea un auditoriu presupus ignorant, ale cărei opinii trebuiau convertite în convingeri necesare în acţiune, noua
41
CONSTANTIN STROE retorică are în vedere toate categoriile de auditori, iar argumentarea filosofică preocupă în mod deosebit noua retorică. Multe din problemele vechii retorici sunt neglijate în noua retorică, cum ar fi: exordiul în vederea captării bunăvoinţei, memoria, procedeele mnemotehnice şi chiar acţiunea de prezentare – acestea sunt excluse de noua retorică ca fiind incompatibile cu o teorie a argumentării. Neoretorica se vrea o discuţie filosofică modernă, cu un domeniu precis de cercetare în care să figureze analiza mijloacelor de probare utilizate în ştiinţele umane, în drept şi filosofie. Dacă în Antichitate în retorică prevala aspectul practic, în zilele noastre asistăm la edificarea unei filosofii a retoricii, ceea ce continuă într-un fel programul lui Cicero şi cu osebire revigorarea retoricii se realizează în corelaţie cu filosofia limbajului cotidian şi analiza conversaţiei. “Noua retorică” este o logică deschisă care acceptă implicitul, nedeterminatul şi orice alterare posibilă a adevărului admis iniţial. Altfel spus, spre deosebire de logica formală, noua retorică explorează raţiunea practică, logica discursului cotidian. Prin obiectul de cercetare şi prin metodele folosite „noua retorică” duce la stabilirea relaţiilor interdisciplinare pe baze noi, exceptând estetica, deoarece raporturile dintre artă şi cunoaştere n-au reţinut atenţia „noii retorici”, iar teoria ornării este considerată ca fără legătură cu teoria argumentării. “Noua retorică” nu este interesată de cercetarea problemei figurilor stilistice, ci este interesată de a arăta prin ce şi cum, folosirea unor anumite figuri stilistice determinate sunt cerute de nevoile argumentării. Dacă
42
CONSTANTIN STROE discursul nu antrenează adeziunea oratorului la această formă argumentativă, figura va fi percepută ca un ornament, ca figură de stil nefolositoare, inutilă. Orientarea neoretorică n-a întâmpinat obiecţii. Ba mai mult. În afara grupului de la Bruxelles, format din filosofi, logicieni, avocaţi conduşi de Perelman mai există şi Şcoala retorică din Pennsylvania. Aceasta reprezintă o orientare progresistă în limitele modului de viaţă american în care se constată un fenomen de decadenţă prematură a unei culturi în imposibilitatea de a se maturiza. Acestei şcoli i se datorează eforturi merituoase în buna orientare a relaţiilor interdisciplinare, o pledoarie eficace în favoarea umanismului, o denunţare energică şi bine argumentată a divorţului dintre etic şi estetic. Faptul că Universitatea din Pennsylvania editează încă din 1968 revista „Filosofie şi retorică” ne arată nu numai deplina reabilitare a retoricii în filosofie, ci şi precizarea unei anumite orientări metodologice care să-i extindă orizontul. În Epoca contemporană, retorica e redescoperită, în strânsă legătură cu teoria comunicării, existând un interes crescând pentru problematica şi mai ales pentru finalitatea ei practică din partea unor specialişti în noi profesii: consilieri ai politicienilor, manageri, jurnalişti, prezentatori radio-tv, funcţionari superiori. Astăzi, din ce în ce mai mult (şi mai multe) personalităţi ale vieţii politice, juridice, comerciale conştientizează faptul că nu mai pot să ocolească principiile şi regulile retoricii în oral şi scris. Trebuie să fim practici învăţând teoria retoricii, în acest sens ajutându-ne de scrierile în domeniu ale unor autori străini, cum sunt: Perelman, St. Toulmin, J, Habermas, Barthes, Morrier, Todorov, Doubrovski, Teun van Dijk ş.a., ca şi de ale unora din ţară, ca de pildă, A. Marga, Gh.
43
CONSTANTIN STROE Mihai, C. Sălăvăstru, Daniela Rovenţa-Frumuşani ş.a. Azi se vorbeşte tot mai mult de persintologie. Aceasta este teoria discursului retoric, care continuă firesc retorica tradiţională, străduindu-se să integreze cunoştinţele contemporane de logică, psihologie, lingvistică într-un orizont care să deschidă calea unei noi activităţi practice: consultanţa persintologică. După denumire, aceasta ar însemna găsirea unor formule concrete de a făuri un discurs („persin”), „un împreună”, real sau fictiv, în orice caz eficient în vederea săvârşirii unor acte orientate. Specialistul în persintologie este autor şi utilizator al propriilor discursuri expuse cu intenţia de a determina asumări din partea publicului său omogen. De pildă, politicianul poate fi şi persintolog, iar dacă el nu este, din echipa lui de consilieri nu trebuie să lipsească acest specialist, capabil să obţină informaţii, să selecteze ceea ce este necesar pentru elaborarea discursurilor, să propună tehnici de producere, orientare, menţinere sau stingere a tensiunilor din grup. Persintologia este teoria despre organizarea psihologică a discursului retoric cu scopul fie să persuadeze, fie să seducă, fie să incite. Are aplicaţii în instanţa de judecată, în management, în parlament, în diplomaţie, în jurnalism, în şcoală, în serviciile de informaţii, în reclamă, în publicitate, în cabinetele de psiho-terapie.
6. Etapele România
evoluţiei
retoricii
în
În ţara noastră o lungă perioadă de timp, între secolele XIV-XX, retorica a avut o evoluţie discretă, confundându-se cu literatura. Era un simplu gen al
44
CONSTANTIN STROE literaturii, fiind expediată în câteva pagini, după genurile liric, epic, dramatic, istoric, în manualele şi cursurile de literatură. Încercând o prezentare a evoluţiei retoricii, o periodizare a ei în România, reţinem că: 1 - am putea începe cu predicile în limba slavonă ale lui Grigore Ţamblac, din secolul XIV. Aceste scrieri sunt considerate primele producţii oratorice cunoscute la noi. Exemple: Panegiricul lui Euthimie, Panegiricul lui Kiprian (panegiric înseamnă lauda unei persoane care nu mai este în viaţă, dar nu este greşit când facem panegiricul şi unei persoane care trăieşte). Un succesor al lui Ţamblac este Arhimandritul Teodosie, care preia, tot în slavonă, unele din predicile acestuia. Amintim şi pe autorii de cazanii: Cazaniile lui Varlaam (cazania este o predică în care se explică un pasaj din Evanghelie; carte religioasă care cuprinde predici în care se comentează texte evanghelice). 2 - Etapa a doua este etapa formelor oratorice scrise în limba română şi sunt în fapt precuvântările şi predosloviile aflate în fruntea unor lucrări din literatura religioasă şi istorică a secolelor XVII-XVIII, ca de exemplu: predosloviile cronicilor lui Miron Costin, Grigore Ureche. Tot în această perioadă îl amintim pe Antim Ivireanu care prelucrează predici mai vechi pe care le recompune într-o tehnică personală. 3 - Operele retorice din a treia perioadă, al cărei început îl constituie două cuvântări ale lui Gheorghe Lazăr în care acesta înfăţişează starea de umilinţă politică şi înapoiere culturală în care se găsea poporul român. Îi amintim, de asemenea, pe Simion Bărnuţiu, care a rostit prima operă retorică în Catedrala de la Blaj la 1848 şi pe Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai
45
CONSTANTIN STROE înzestraţi oratori români. Tot în acest timp, Alexandru Odobescu se distinge nu numai ca scriitor ci şi ca orator cu ocazia conferinţelor pe care le ţine la Ateneul Român. 4 - Perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX este populată de mari oratori cum ar fi: Barbu Catargiu, Vasile Boerescu, Vasile Conta, Titu Maiorescu, I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, B.Şt. Delavrancea. 5 - Această etapă este cuprinsă între mijlocul secolului XX şi Revoluţia din 1989. În această perioadă stilul oratoric nu a mai fost prezent în viaţa politică. Explicaţia constă în faptul că sistemul de dictatură comunistă a zădărnicit orice încercare de contact liber cu ascultătorii; deci, orice posibilitate a celor înzestraţi cu talent oratoric să se poată exprima era anulată din principiu. Deşi în această perioadă au existat personalităţi culturale ele nu s-au putut manifesta în planul discursului oratoric autentic, aşa cum au făcut înaintaşii. 6 - După 22 decembrie 1989, ca urmare a redobândirii libertăţii de opinie şi exprimare, retorica şi oratoria sunt reconsiderate, fiind readuse în prim planul vieţii academice, prin înscrierea lor în planul de învăţământ al unor facultăţi, iar, odată cu recunoaşterea vieţii parlamentare, apărând şi o serie de personalităţi care se remarcă în domeniul oratoriei parlamentare, fără însă să atingă o strălucire deosebită. Şi în domeniul juridic s-a ivit o serie de avocaţi care au dobândit o oarecare faimă, dar nu atât prin discursul lor juridic ci, mai degrabă, ca urmare a persoanelor implicate în procesele în care au avut calitatea de apărător.
46
CONSTANTIN STROE
Capitolul III Raporturile retoricii cu alte domenii Din nevoia de a circumscrie cu mai multă precizie obiectul şi pentru a delimita cu mai multă rigoare aria problematică a retoricii, tocmai în vederea surprinderii specificului ei trebuie să procedăm la analiza raporturilor ei cu alte domenii.
1. Raportul dintre retorică şi teoria cunoaşterii („gnoseologie”) Retorica presupune actul cunoaşterii şi, drept urmare, o serie de instrumente şi metode ce aparţin teoriei cunoaşterii le găsim şi în domeniul retoricii. În cadrul retoricii întâlnim patru elemente ale cunoaşterii: a. Opinia; b. Convingerea; c. Certitudinea; d. Persuasiunea. a) Opinia. În ierarhia cunoaşterii, opinia este o formă inferioară, fapt pentru care primii filosofi au asimilat-o senzaţiei, şi cum senzaţia era ea însăşi o formă inferioară
47
CONSTANTIN STROE de cunoaştere marcată de relativism şi opinia a fost considerată extrem de relativă, fragilă, denunţată uneori ca falsă. Platon opune opinia ştiinţei şi gândirii riguros raţionale. El afirmă că „dacă ştiinţa se ocupă de existenţă, opinia se ocupă numai de umbrele existenţei”. Aşadar, la Platon, opinia este ceea ce omul reflectă în mintea sa, copia realităţii. Şi Aristotel a manifestat dispreţ faţă de opinie, ea fiind proprie poporului sau indoctului. Mai târziu, teologii, deşi vorbesc mult despre opinie o prezintă tot ca forma cea mai puţin elaborată a cunoaşterii. Deşi prin opinii teologii voiau să susţină existenţa divinităţii, totuşi ei o defineau prin termeni depreciativi. Considerau că opinia conţine în sine imbecilitate şi incertitudine. Filosofi precum Toma D’Aquino, Christian Wolf, Immanuel Kant spuneau că opinia presupune a socoti ceva ca adevărat, dar cu conştiinţa unei insuficienţe în probare. Retorica, ca disciplină care organizează teoria argumentării, are în centru tocmai opinia. Ea are scopul de a genera adeziuni la opinie. Aceste fapte fac ca retorica să nu se bucure de stimă, deci, dacă recurge la opinii ea este contestată adesea de marile spirite aparţinând ştiinţelor exacte. b) Convingerea se situează pe o treaptă superioară opiniei. Convingerea se formează în urma constrângerii prin probe materiale şi martori aşa cum se procedează în justiţie. Convingerea e străină actului retoric deoarece depăşeşte evidenţa sensibilă obţinută prin reflectarea realităţii. Convingerea se bazează pe o motivare logico-materială ce poate fi transferată şi altcuiva deci, implicit, este capabilă să obţină adeziunea activă. În cazul convingerii decizia înseamnă renunţare la propria ta teză şi aceasta pentru că
48
CONSTANTIN STROE momentul deliberării care caracterizează prima fază a actului voluntar este redus la maxim datorită evidenţei, pentru că niciodată nu deliberăm împotriva ei. În cazul convingerii, decizia este unică şi obligatorie. c) Certitudinea exclude posibilitatea erorii datorită rolului stringent al motivelor logico-materiale. Certitudinea e superioară convingerii situându-se într-un plan mai înalt - planul logicii, al demonstrabilului. d) Persuasiunea e un act retoric ce urmăreşte acelaşi scop ca şi convingerea, dar nu pe calea demonstraţiei logico-materiale, ci pe aceea a credinţei, a afectivităţii, a sugestiei, acceptând în mod deliberat posibilitatea erorilor. Atunci când convingerea e fundamentată pe natura particulară a subiectului, ea devine persuasiune. Persuasiunea e un act retoric, iar învăţarea tehnicilor persuasiunii este scopul retoricii. Cedarea prin persuasiune e afectivă, auditoriul rămâne cu impresia că teza la care el a subscris era propria lui teză, dar pe care a conştientizat-o abia cu ajutorul oratorului. În acest sens, persuasiunea poate fi definită drept crearea împreună a unei stări de identificare între orator şi auditoriu, ca urmare a utilizării mijloacelor retoricii. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv înseamnă că ceea ce se petrece în mintea auditorului este la fel de important ca şi intenţia oratorului prin conţinutul discursului său. Persuasiunea e o metodă neraţională pentru că se bazează pe şocuri emoţionale, pe cadenţă retorică, metaforă bine aleasă, auditoriul fiind prada ezitării şi decizia lui este rezultatul unui proces mai amplu. Între convingere şi persuasiune nu e numai o diferenţă calitativă, ci şi cantitativă, constând în diversitatea mijloacelor de probare. Pentru aceasta se folosesc sugestia şi autosugestia,
49
CONSTANTIN STROE fenomene ce se dezvoltă mai ales în rândul mulţimilor. Aristotel este cel care orientează retorica spre descoperirea elementului persuasiv şi a izvoarelor acestuia transformându-o în „arta persuasiunii”. El grupează astfel izvoarele persuasiunii: - adaptarea discursului pentru a convinge publicul – ethos-ul (baza etică); - personalitatea oratorului şi capacitatea sa de a-şi evidenţia moralitatea şi competenţa – pathos-ul (baza psihologică); - suma argumentelor alese şi înlănţuite astfel pentru a convinge – logos-ul (baza dialectică). Platon şi, apoi, Aristotel au arătat că pe lângă argumentare (a cărei finalitate este persuasiunea), în discursul retoric întâlnim frecvent şi demonstraţia (al cărei scop este impunerea unei certitudini). Întrucât argumentaţia retorică şi demonstraţia logică se deosebesc prin chiar conceptele lor fundamentale care sunt antinomice [opinie-certitudine; persuasiune-convingere; adeziune-constrângere; oratio (expunere) – ratio (raţionament)] este necesară detalierea acestei diferenţieri, pe care o realizăm prin intermediul tabelului care urmează:
50
CONSTANTIN STROE Nr. crt.
1
2 3 4
5
6 7
8
9 10 11 12
13 14
15
DEMONSTRAŢIA LOGICĂ Are ca domeniu demonstrabilul, cuprinzând formele logice riguroase care duc în mod necesar la adevăruri certe, indubitabile Are un caracter teoretic legat de distincţia Adevăr – Fals Are un caracter obiectiv Esenţa ei constă în dominaţia dimensiunii sintactice (a organizării interne deductive) Se realizează cu ajutorul limbajului formalizat (simbolic) Se realizează la nivelul individului, fiind un fapt eminamente individual Efectul demonstraţiei este certitudinea Are un caracter apersonal, fiind valabilă pentru oricine
ARGUMENTAREA RETORICĂ Are ca domeniu opinabilul, verosimilul, plauzibilul
Are un caracter practic legat de persuasiune („efectul de adevăr”) Are un caracter subiectiv (mai exact intersubiectiv) Esenţa ei este legată de dimensiunea pragmatică a contextului şi uzajului Se desfăşoară în limba naturală
Este ancorată social fiind un fapt eminamente social
Efectul argumentaţiei este persuasiunea Are un caracter personal adresându-se cuiva anume, căruia i se ia în considerare „întregul potenţial afectiv” (caracterul, obiceiurile, gândirea, emoţiile, cerinţele) Este explicită, consistentă şi Este implicită, nu este în mod decidabilă necesar consistentă şi decidabilă Este închisă Este deschisă (i se pot adăuga oricând argumente) Valoarea ei este intrinsecă Este contextuală, ancorată „hic et nunc” (aici şi acum) Are o ordine de desfăşurare Se bazează pe o ordine aleatorie extrem de strictă impusă de scopul discursului, de natura temei, de statutul publicului Este corectă sau incorectă Este mai mult sau mai puţin credibilă şi acceptabilă Construieşte, în sensul că Deconstruieşte pentru a explică, înlănţuie raţi- reconstrui (discursul polemic) sau onamente, deduce o idee transformă (modificând gradul de adeziune la o anumită teză) Utilizează enunţuri univoce51 Prezintă o anumită perspectivă, un prezentând evidenţa (admisă anume punct de vedere, ţinând
CONSTANTIN STROE 16
17
prin consensul majorităţii sau de specialiştii domeniului) Apelează doar la logos: la silogism şi la inducţie În cadrul ei predomină raţionamentul deductiv complet (silogismul simplu categoric)
astfel în chip esenţial de domeniul conflictului, al dezacordului Apelează în aceeaşi măsură la pathos şi ethos: la pasiunile auditoriului Argumentaţia preferă incompletitudinea (silogismul prescurtat de tipul entimemei)
2. Raportul dintre retorică şi logică Mari retori precum Cicero, Seneca, Quintilian au cunoscut importanţa logicii pentru discursul retoric. După părerea lor un orator este un înţelept şi trebuie să fie infailibil până la cele mai mici lucruri. Pentru aceasta însă logica îi este neapărat trebuincioasă, studiul ei fiind foarte folositor. De exemplu, în unele activităţi discursive desfăşurate în contextul unei discuţii parlamentare purtate cu privire la un proiect de lege, scopul urmărit în principal este convingerea unui auditoriu. Iar la formarea şi modificarea convingerilor acestuia contribuie, alături de raţionamentul logic şi arta discursului retoric, buna lui organizare, exploatarea resurselor emoţionale ale limbajului etc. Într-un cuvânt, instrumentele logice se combină cu cele retorice, fiecare avându-şi rolul şi ponderea sa în raport cu scopul menţionat. Preocupările de logică şi cele de retorică se leagă între ele şi istoric şi în analiza argumentării efective. În acest sens vom găsi elemente ale împletirii dintre retorică şi logică atunci când vom detalia părţile retoricii şi, cu deosebire, în capitolele destinate teoriei argumentării. Conchidem că din perspectiva relaţiilor cu teoria cunoaşterii şi logica, devenirea retoricii nu este altceva decât completarea demonstraţiei prin dezvoltarea teoriei argu-
52
CONSTANTIN STROE mentării, neglijată pe nedrept de la René Descartes încoace.
3. Raportul dintre retorică şi filosofie Primii retori au fost filosofi: Platon, Aristotel, Cicero. Din momentul în care nu au mai avut în centrul preocupărilor lor cosmosul, natura, filosofii şi-au îndreptat atenţia spre om cu problemele lui şi, au iniţiat educaţia pentru desăvârşirea individului. Aici însă s-au întâlnit cu retorii, care şi ei acţionau în vederea perfecţionării indivizilor ca oratori şi ca cetăţeni implicaţi activ în treburile cetăţii. Disputa şi rivalitatea dintre retori şi filosofi au loc pe terenul diferenţei dintre ştiinţă şi înţelepciune, în sensul că retorii propunând o viaţă activă opusă celei contemplative propovăduite de filosofi, ei îşi atrag pentru totdeauna ura filosofilor. Retorii ţineau să facă din oameni fiinţe puternice temute de concetăţeni graţie elocvenţei oratorice prin care reuşesc să condamne la moarte, la confiscarea averilor, la exil, în timp ce filosofii voiau să facă din om un fel de sihastru în lumea ideilor (vezi Platon). Filosofii au negat retoricii calitatea de ştiinţă, ca neavând un domeniu propriu de cercetare, în felul acesta încălcându-l pe cel al filosofiei. Filosofii urmăreau delimitarea filosofiei de retorică şi eliminarea retoricii din planul de învăţământ. Un alt reproş pe care îl aduc filosofii retoricii vizează utilitatea ei practică. În opinia lor, retorica nefiind o ştiinţă aplicată, nu poate face ca omul să devină mai elocvent, şi îşi motivau această acuzaţie prin aceea că nici unul dintre retori n-a fost şi mare orator. La o astfel de acuză retorii au replicat şi ei, prin afirmaţia lui Isocrate că „gresia nu taie dar face
53
CONSTANTIN STROE ca secera să taie”. S-a mai reproşat retoricii de către filosofi încălcarea normelor morale, chiar generarea metodică a imoralităţii. Filosofii spuneau că retorica formează oameni necinstiţi care încalcă legile. La o astfel de acuză li s-a răspuns de către retori că o astfel de misiune i-o propune retoricii doar falşii oratori, aşa cum au procedat în antichitatea greacă unii sofişti. Dacă retorica se face vinovată faţă de filosofie pe mai toate planurile (gnoseologic, moral, juridic), nu putea rămâne mai prejos planul politic, unde retorica forma, chipurile, demagogi care-şi urmăreau propriile interese. Filosofii acuzau retorica şi de nocivitate în plan religios prin practicarea incantaţiei. Platon considera că retorii şi magicienii alcătuiesc o singură categorie, iar psihologia, ca un fel de bază a retoricii, implică impietate. Cicero văzând disputa dintre filosofie şi retorică promovează ideea unificării filosofiei academice cu retorica, el manifestând bună-voinţă atât faţă de filosofie cât şi faţă de retorică. Cicero este cel care reconsideră o idee a lui Platon, care admitea o retorică filosofică bazată pe cunoaşterea dezinteresată şi profundă a adevărului în scris sau în vorbire şi susţine că retorica este totuna cu filosofia; bene dicere şi bene vivere fiind predate de o singură categorie de maeştri. De aceea, susţine el că între filosofie şi retorică nu este nici o deosebire esenţială: prima fiind cunoaşterea optimă a tuturor lucrurilor, recte ale celor mai înalte noţiuni, iar ultima nu este altceva decât aplicarea lor în viaţă. Cicero a încercat să reabiliteze filosofic retorica făcând chiar efortul de a situa în aceleaşi plan problema opiniei cu problemele adevărului. Cicero eliberează retorica de tehnicismul excesiv
54
CONSTANTIN STROE transformând-o într-o activitate filosofică, idee pe care peste multe veacuri o va prelua şi dezvolta pragmatismul american. Dar nici Cicero nu a putut ţine până la capăt dreapta măsură între filosofie şi retorică, pentru că, încercând să demonstreze superioritatea retoricii faţă de filosofie - prin faptul că preocuparea pentru filosofie nu este sădită în om (dovadă că până la Thales genul uman a trăit fără ea) pe când elocvenţa da, întrucât începuturile ei se pierd în negura istoriei, - înclină astfel balanţa în favoarea retoricii. Cu timpul şi alţii i-au călcat pe urme, văzând în retorică un îndreptar al practicii sociale, statut pe care filosofia nu şi-l asumă. De pildă, Aelius Aristide arată că „filosofii sunt incapabili să compună discursuri folositoare, să adauge străluciri ceremoniilor, să aducă cinstire zeilor, să dea sfaturi municipalităţilor, să mângâie pe cei necăjiţi, să reconcilieze pe adversari şi să dea îndemnuri bune tinerilor”. Se poate aprecia că rivalitatea dintre filosofie şi retorică a fost de fapt rivalitatea dintre filosofi şi retori pentru prioritate în domeniul educaţiei, al practicii sociale în plan mai larg. Se pare că a câştigat retorica, ca disciplina cu sfera cea mai largă şi funcţii multiple: teorie a cunoaşterii, teorie a comunicării şi organizatoare a unui ideal formativ. Dacă Cicero se lupta să împace filosofia cu retorica, după el se va amplifica tendinţa opusă, de a despărţi filosofia de retorică, atât sub aspect gnoseologic cât şi sub aspect etic şi de a o transfera pe cea din urmă în perimetrul literaturii. Aşa se face că, încă la sfârşitul antichităţii, când retorica era pe culmea succesului, ea cunoaşte un proces de literaturizare. În cadrul acestui proces, retorica îşi pierde caracterul de discuţie filosofică intrând tot mai mult în câmpul
55
CONSTANTIN STROE literaturii, dar mai mult în cel al gramaticii. Retorica nu va mai fi înnoită şi nici aprofundată de specialişti, de aceea până de curând a rămas cu achiziţiile de atunci.
4. Raportul dintre retorică şi estetică Există o strânsă legătură între retorică şi estetică. Retorica are de ce să-i fie datoare esteticii pentru că, adesea, cu ajutorul mijloacelor acesteia ea converteşte logicul în psihologic, demonstraţia aridă în argumentare colorată afectiv, capabilă, aptă să-l ajute pe orator să obţină adeziunea auditoriului la punctul lui de vedere. Cu alte cuvinte retorica foloseşte aceleaşi argumente ca şi logica dar într-un mod flexibil, adăugându-le ornamente stilistice (ad libitum). Implicaţiile esteticii asupra retoricii sunt evidente în cazul oricărui discurs supus ornării (adăugirii, plusului de elemente stilistico-estetice). Pentru explicarea acestui mecanism al ornării aducem în discuţie faptul că există două modalităţi de expresie: 1. cea obişnuită, pur gramaticală care se numeşte „nudă”. Nuditatea comunicării la nivel lexical presupune folosirea cuvintelor obişnuite şi utilizarea lor la modul comun în frază. Absenţa figurilor şi a procedeelor de compoziţie face comunicarea uniformă, plictisitoare şi produce o credibilitate uniformă. Atât lingviştii moderni cât şi „noii retori” numesc vorbirea nudă, „limbaj referenţial”, „comunicare pură”. 2. cea cu un plus ornamental expresiv („oratio ornata”). Această comunicare este artistică fiindcă rezultă din utilizarea savantă a figurilor de stil şi gândire, a alegerii cuvintelor, rezultă, în ultimă instanţă, din folosirea, artificiilor de compoziţie care toate la un loc produc emoţie
56
CONSTANTIN STROE artistică şi dau splendoare formei discursului. Ornarea este o operaţie care se execută asupra conţinutului, asupra ideilor pe care le face accesibile, familiare auditoriului. Tocmai această comunicare, cu acest plus ornamental şi expresiv, este caracteristica esenţială a retoricii. Desigur, ornarea trebuie făcută printr-o savantă dozare, cu măsură, sub controlul raţiunii ca să nu sufere de exces de artă ce ar avea ca urmare lipsa de naturaleţe, care ar face să scadă încrederea auditoriului, reducerea forţei persuasive a argumentelor asupra lui. Aşa se face că au existat în evoluţia retoricii perioade când, prin hipertrofierea interesului pentru ornare, retorica a devenit formalistă ceea ce i-a grăbit decăderea, desconsiderarea şi marginalizarea şi chiar neantizarea.
5. Retorică şi comunicare Revigorarea retoricii în corelaţie cu filosofia limbajului cotidian şi analiza conversaţiei trebuie pusă în legătură şi cu mutaţiile semnificative ale culturii contemporane căci numai astfel înţelegem de ce astăzi retorica este concepută ca element indispensabil al unei triade, în interiorul căreia unele elemente le includ pe altele: teoria acţiunii include teoria comunicării care, la rândul ei, o include pe cea a argumentării, văzută ca producere şi receptare a discursului retoric. Dintr-o astfel de perspectivă, în adevăr, retorica, mai ales prin partea ei argumentativă, face parte din familia ştiinţelor comunicării având drept finalitate persuasiunea, alături de manipulare, propagandă, seducţie şi demonstraţie. Conversaţia este un ocean de comunicare infiltrată pretutindeni şi determinantă chiar în spatii în care
57
CONSTANTIN STROE procesul final exclude legătura cu oralul (prezenţa butadei, discuţii neformale în producerea „opiniei ştiinţifice” şi popularizarea acesteia). Or, retorica infiltrează toate procedeele mass-media, de la formulările reclamei şi propagandei până la banalitatea conversaţiei cotidiene. De aceea, le dăm dreptate acelora care susţin că în măsura în care este preocupată de problemele raţiunii practice şi ale teoriei acţiunii, precum şi de aspecte ale negocierii disputei între indivizi, ale persuasiunii şi ale adeziunii, retorica preia temele familiare ale cercetării în ştiinţele comunicării, devenind „matricea” acestora şi, implicit, orizontul de aşteptare al „universului comunicaţional” contemporan. Relaţia retorică-comunicare este benefică nu numai din unghiul de vedere al retoricii, dar şi din acela al comunicării, deoarece în planul evoluţiei simbiotice gândire/limbaj, trebuie concepută o strategie centripetă a comunicării abordată global şi sistematic din perspectiva câtorva categorii fundamentale ale retoricii: discurs, argumentare, adeziune, coerenţă, figură. Căci, aşa cum spunea O. Reboul „gândirea nu preexistă limbajului, ea se naşte în travaliul limbajului şi a învăţa să te exprimi (să comunici) înseamnă de fapt, a învăţa să gândeşti”.
58
CONSTANTIN STROE
Capitolul IV Discursul retoric
1. Definirea şi specificitatea discursului retoric La o analiză mai atentă, descoperim că obiectul de cercetare al retoricii este discursul deci retorica mai poate fi definită şi ca teoria discursului. Discursul este elementul central în retorică. Termenul „discurs” cunoaşte o pluralitate de accepţiuni complementare şi chiar contradictorii, ceea ce face ca definirea lui să nu fie o întreprindere simplă. Astfel există: 1. definirea discursului în opoziţie cu fraza. În acest plan discursul constituie o succesiune de fraze (conform analizei clasice a discursului). 2. definirea discursului în opoziţie cu enunţul. Într-o astfel de perspectivă pe lângă caracterul de unitate lingvistică, discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat: roman, predică la biserică, prospect turistic etc. 3. definirea discursului în opoziţie cu limba. În
59
CONSTANTIN STROE acest registru problematic, limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi, se opune discursului ca realizare (formă) individuală. 4. definirea discursului în opoziţie cu naraţia (povestirea), ca formă marcată de operatori ţinând de triada: eu, aici, acum, distinctă de evocarea la trecut, la persoana a III-a. 5. definirea discursului prin asocierea cu textul şi contextul, adică cu procesul asociat, cu produsul şi circumstanţele producerii sale. În acest plan al definirii, discursul este considerat din punctul de vedere al mecanismului discursiv care îl condiţionează. Astfel, o perspectivă asupra unui text din punct de vedere al structurii sale „în limbă” îl face enunţ. Studiul lingvistic al condiţiilor de producere a acelui text îl face discurs. Dacă limba este un ansamblu finit de semne şi reguli, dacă textul este un ansamblu organizat de enunţuri, discursul este ansamblul infinit de fraze posibile. În raport cu limba, discursul se situează în amonte şi textul în aval. Discursul este structura profundă a textului ce apare ca o suită de fraze supuse principiului ordinii. Într-o formă mai elaborată şi într-un plan mai general, definim discursul drept un act, o intervenţie a subiectului enunţător, dar şi reprezentarea pe care el o construieşte pentru celălalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma întrun câmp de relaţii semnificante. Într-o astfel de abordare, Jürgen Habermas consideră discursul ca o intervenţie în dezbatere şi îl caracterizează prin trei aspecte: a. utilizarea argumentelor; b. raportarea la stări de fapt;
60
CONSTANTIN STROE c. urmărirea, ca scop, a unei înţelegeri reciproce între părţile ce participă la dezbatere. În acest sens, discursul este o formă de comunicare bazată pe argumente. În discurs, ca formă de comunicare ce foloseşte argumente, nu se face schimb de informaţii, ci de argumente. În perimetrul retoricii clasice discursul este expunerea orală cu caracter retoric făcută cu scopul de a determina ca auditoriul, într-o anumită împrejurare, să aibă aceleaşi convingeri ca şi oratorul. În esenţa sa, discursul retoric este un sistem adresativ de argumente, organizat psiho-logic în susţinerea directă sau indirectă a unei teze pentru un public, astfel ca acesta să şi-o însuşească şi să o adopte într-un comportament corespunzător. Aşadar, discursul nu este numai discurs despre ceva, ci şi discurs produs de cineva şi adresat cuiva. Având în vedere importanţa sa deosebită, discursul s-a instituit în ultimele decenii ca noţiunea cheie a „noii retorici”, la frontiera retoricii cu psihologia, teoria comunicării, filosofia limbajului. Discursul retoric contemporan este un sistem de semne legate între ele prin înţeles care pot fi decodificate de cei care cunosc sensul semnelor şi legăturile dintre ele. Acest discurs retoric este organizat prin coroborarea a trei nivele de ordine ce pot prefigura împreună performanţa discursivă a argumentării: a) ordinea semnică (discursul este înţeles aici ca sistem de semne şi reguli de combinare secvenţială a lor). Ordinea semnică are în atenţie dimensiunea formală a argumentaţiei. Ea investighează formele de raţionare posibile pe care un individ care argumentează le pune în valoare pentru ca argumentarea să fie convingătoare, să
61
CONSTANTIN STROE aibă succes în raport cu cea a interlocutorului şi să determine convingerea acestuia din urmă. b) ordinea ideatică. Aici discursul este înţeles ca sistem de sensuri care pun în mişcare întreaga problematică vehiculată, adică un sistem de idei care se susţin între ele şi care împreună susţin teza argumentării. Ea are în atenţie analiza conţinuturilor de gândire: idei, probleme care constituie armătura tematică a discursului argumentativ. c) ordinea retorică. Discursul este înţeles în acest palier ca sistem de mijloace prin care se asigură expresivitate şi frumuseţe ideilor. Această ordine retorică amplifică performanţele celor două de mai înainte prin angajarea dimensiunii afectiv emoţionale a auditoriului, ceea ce face tocmai ca efectul retoric al discursului să fie diferit de la un orator la altul. De reţinut că trebuie să existe o permanentă concordanţă, o susţinere reciprocă între ordinea semnică, ordinea ideatică şi ordinea retorică a discursului argumentativ pentru ca acţiunea oratorică să fie eficientă.
2. Clasificarea discursului retoric Pornind de la ce este discursul retoric şi procedând la o clasificare a lui dezvăluim existenţa mai multor forme (tipuri) de discurs, în funcţie de anumite criterii de clasificare: 1. După natura limbajului utilizat discursul retoric este: a. poetic (Ex. „Scrisoarea a III-a, de M. Eminescu) b. categorial (în ştiinţele exacte) c. conceptual (în filosofie, de ex. ”Scrisori despre logica lui Hermes” de C. Noica
62
CONSTANTIN STROE d. cotidian (în ziaristică, reclamă, publicitate) 2. După materia scopului urmărit de orator discursul este: a) demonstrativ – de laudă/de descalificare (de ex. Dicursul de recepţie la primirea unui nou membru în Academia Română) b) deliberativ (de ex. „Dreptul de a hotărî soartei noastre” de N. Iorga) c) judiciar (de ex. Pledoariile lui B. St. Delavrancea în apărarea lui Caragiale) 3. După forma de adresare discursul este: a) oral (expunerea liberă) b) citit (expunerea cursului de către profesor) c) scris (o cerere; o scrisoare) 4. După criteriul contactului cu publicul discursul poate fi: a) direct (discursul deputatului la tribuna parlamentară; discursul liderului sindical la miting; discursul avocatului la tribunal etc.) b) indirect (publicul radio şi tv.) 5. După intenţia utilizatorului discursul este: a) discurs persuasiv atunci când vizează comunicarea prin care oratorul propune publicului să-şi asume împreună soluţia opinabilă la o problemă argumentativă după principiul: „În ce cred eu lăuntric crezi şi tu lăuntric prin mijlocirea susţinerilor mele, la care aderi”. În acest tip de discurs domină dovedirea rezonabilă care conduce la convingeri. Urmărind să convingă, prin discursul persuasiv, oratorul interesează auditoriul cogno-afectiv, realizând delectarea, instruirea lui. b) discurs seductiv. Este atunci când oratorul urmăreşte subjugarea publicului, ataşarea acestuia
63
CONSTANTIN STROE la idealurile lui. Seducerea trebuie să pară argumentativă, fără să fie. În acest tip de discurs domină dovedirea afectivă care conduce la comportamente aparent rezonabile. Printr-un astfel de discurs, oratorul interesează afectogen, atrăgându-şi simpatia auditoriului, urmărind să placă acestuia. Acest discurs delectează şi pseudoinstrieşte auditoriul. c) discursul incitativ. Este discursul care vizează instalarea în public, în auditor a unei tensiuni emoţionale suficiente să se comporte cum îi sugerează oratorul. Discursul este incitativ atunci când se face o presiune asupra publicului care se comportă cum îi sugerează oratorul. În acest tip de discurs domină provocarea emoţiilor care conduce la reacţii şi acţiuni nerezonabile. Aici oratorul are ca intenţie să mişte emoţional auditoriul, incitându-l şi blocându-i instrucţia pentru a-l putea mobiliza la acţiune. Ultimele două - seductiv şi incitativ - sunt varietăţi ale discursului retoric manipulator al comunicării de masă. În legătură cu clasificarea făcută sunt necesare câteva precizări: 1) Acestea sunt clase de discurs in abstracto, pentru că în mod concret un discurs poate să fie în acelaşi timp deliberativ şi direct şi persuasiv etc. 2) Clasificările de mai sus nu au totuşi un rost pur didactic şi nici nu reprezintă doar un simplu exerciţiu taxonomic ci ele au rolul de a arăta că fiecare specie de discurs retoric solicită tehnici proprii dincolo de un mănunchi de reguli comune.
64
CONSTANTIN STROE
Capitolul V Genurile retorice
Primii retori, în dorinţa de a sistematiza retorica, au împărţit-o în trei genuri: - genul demonstrativ (epidictic); - genul deliberativ (politic); - genul judiciar, pentru că, spunea Aristotel, retorica se ocupă de toate subiectele pe care le putem împărţi în cele trei genuri şi pentru că există trei feluri de auditori, ceea ce impune adaptarea discursului fiecăruia dintre ale. I. Genul demonstrativ cuprinde acele discursuri retorice rostite cu scopul de a demonstra un adevăr oarecare (ştiinţific, filosofic etc.). Discursul demonstrativ nu presupune luarea unei hotărâri, aşa cum se întâmplă în cel deliberativ, ci el se pronunţă numai pentru a se stabili un adevăr oarecare. Genul demonstrativ se înscrie pe axa timpului la momentul prezent. Are în vedere persoane particulare sau publice şi presupune ceremonialul.
65
CONSTANTIN STROE Utilizând acest gen demonstrativ, oratorul urmăreşte să dezvăluie unele valenţe (aspecte) pedagogice în legătură cu disocierea virtuţilor de vicii. Există mai multe feluri de discurs demonstrativ: 1) Discursul academic, care are la rândul lui două forme: a) Discursul de recepţie, discurs de primire în academie, în care se face elogiul sau se laudă acela al cărui loc îl ocupă cel ce ţine discursul de recepţie; se mai numeşte şi elogiu academic. Un astfel de discurs se defineşte ca o expunere amănunţită şi erudită în probleme ştiinţifice, sociale, culturale etc. Disertaţia poate fi gravă, umoristică, polemică. De regulă, la noi, se tratează o chestiune oarecare din specialitatea celui care ţine discursul. La discursul de recepţie răspunde unul din vechii academicieni, care laudă meritele noului venit. b) Discursul de deschidere sau de închidere a unui congres, a unui colocviu. Tot în cadrul discursului academic pot fi incluse lecţiile pe care le ţin profesorii în universităţi, conferinţele sau disertaţiile pe care le ţin unii învăţaţi cu talent oratoric în faţa unui public venit de bună-voie. 2) Discursul religios, în care se lămureşte credincioşilor o chestiune de dogmă sau morală, ori se povesteşte viaţa unui sfânt. Discursul religios s-a diversificat de-a lungul timpului în mai multe varietăţi: a) predica sau didahia, în cadrul căreia oratorul bisericesc lămureşte o dogmă sau o problemă morală; b) cazania este o predică prin care se explică un
66
CONSTANTIN STROE pasaj din Evanghelie; c) panegiricul, prin care se face apologia unui sfânt sau unei figuri religioase; d) precuvântarea sau predoslovia care reprezintă introducerea unei lucrări cu caracter religios; e) discursurile funebre ţinute la înmormântări, în care se expune viaţa celui decedat, lăudându-i realizările din timpul vieţii şi făcându-se reflecţii asupra sorţii omului şi nesiguranţei vieţii. 3) Discursul ocazional se rosteşte în împrejurări diferite, tratându-se subiecte din domenii variate 4) Epistola (scrisoarea) – în această specie a genului demonstrativ se fixează o epocă, o perioadă şi se descriu moravurile din acea perioadă, gradul de civilizaţie a unui popor, configuraţia geografică etc. (ex. „Scrisori persane” de Montesquieu). 5) Dialogul este o convorbire între două sau mai multe persoane; poate fi scris sau oral. 6) Conversaţia este o formă de discuţie, de convorbire familiară. 7) Interviul este o convorbire între o personalitate politică, culturală, sportivă şi un ziarist sau o altă personalitate. Celui intervievat i se pun întrebări pentru a i se afla punctul de vedere asupra unor subiecte care prezintă interes pentru public. Prin extensie, termenul de interviu are şi sensul de text al unei convorbiri, apărut în presă. 8) Polemica este o discuţie în contradictoriu, controversa pe diferite teme. Polemica este o formă a disertaţiei asupra unui subiect oarecare sub formă orală sau scrisă. 9) Interviul-polemică – această specie retorică prezintă şi caracteristicile interviului şi ale polemicii.
67
CONSTANTIN STROE 10) Comentariul este o apreciere, interpretare, lămurire, explicare în spirit critic a unei probleme, a unui eveniment, a unui text ş.a.m.d.. Genul demonstrativ, având drept scop să facă distincţie între frumos şi urât, el şi laudă şi blamează. Uneori, în cadrul genului demonstrativ sunt utilizate şi invective, jigniri. Oratorul care utilizează genul are drept scop de a lăuda virtutea, prezentând-o în culorile cele mai strălucitoare, dar şi de a defăima patimile, descriindu-le în cele mai sumbre aspecte. Laudele trebuie scoase din acele împrejurări care pot onora persoana. Defăimările pot fi la rândul lor scoase din împrejurările care amplifică pata, golul moral al celui defăimat. Genul demonstrativ foloseşte toată bogăţia şi măreţia artei oratorice, făcând apel, cu precădere, la pathos. Regulile specifice ale acestui gen sunt: • A lăuda, dar numai prin fapte vrednice de laudă. • A te feri de laude vagi. • A te feri de laude ieşite din comun. Modele de folosire ale acestui gen demonstrativ le găsim la Platon, în dialogurile despre Socrate, la Lucian în discursurile despre Demostene, în laudele lui Pompei de către Cicero. Genul demonstrativ este frecvent utilizat mai ales în domeniul ştiinţei. II. Genul deliberativ se referă la discursurile prin care oratorul caută să convingă auditoriul spre a lua o hotărâre în legătură cu o situaţie ce se va crea în viitor. De aceea, acest gen se înscrie pe coordonata timpului la momentul viitor.
68
CONSTANTIN STROE În genere, toate discursurile cu caracter politic sunt deliberative. Oratorul caută să pună în lumină tot ceea ce este folositor sau dăunător intereselor cetăţii (unui stat) şi, ca urmare, şi le însuşeşte şi le comunică altora în vederea adoptării sau respingerii lor. A fost mult practicat mai ales în vechime, la Atena (în agora) şi la Roma (în forum), iar astăzi e la ordinea zilei în parlamentele tuturor statelor constituţionale. Sfera acestui gen de discurs este mai mare decât a celui demonstrativ şi a celui judiciar, pentru că el are în vedere o societate întreagă. Formele genului deliberativ: 1) Discursul parlamentar sau discursul politic (declaraţia politică) este ţinut de regulă de la tribuna parlamentului, fiind expresia elocvenţei oratorice a vorbitorului. Discursul parlamentar permite un stil vehement şi declamator, însă nu emfatic şi demagogic. Forma de discurs parlamentar presupune improvizaţia. Există pentru vorbitor riscul de a se compromite, dacă între vorbă şi fapte nu există concordanţă. 2) Mesajul este o comunicare oficială şi face parte din elocinţa scrisă. Exemplu: Mesajul monarhului adresat corpurilor legiuitoare; Mesajul Preşedintelui adresat naţiunii etc. 3) Interpelarea este atunci când i se cere cuiva să dea socoteală asupra unui fapt. Se uzitează în parlament ca unii membri ai guvernului să fie interpelaţi de unii senatori sau deputaţi asupra modului de rezolvare a unor probleme din domeniul lor de responsabilitate. 4) Discursul militar (haranga) poate fi oral sau scris. Se rosteşte de către căpeteniile armatei, de către
69
CONSTANTIN STROE comandantul suprem înaintea unui eveniment deosebit pentru ţară, cum ar fi declanşarea unui război. Prin discursurile militare se urmăresc însufleţirea trupei, trezirea sentimentului patriotic şi de mândrie naţională, trezirea entuziasmului militarilor. Speciile discursului militar sunt: a) Proclamaţia, care este un manifest tipărit prin care comandantul se adresează în scris ostaşilor, fie pentru a-i îmbărbăta, fie pentru a le mulţumi pentru victoriile obţinute. b) Ordinul de zi, prin care comandantul unei mari unităţi se adresează celor care o compun. c) Ordinul de atac. În acest gen deliberativ, oratorul trebuie să vorbească simplu, dar cu interes şi vivacitate. În cadrul discursului deliberativ, oratorul trebuie să folosească idei riguroase, întemeiate logic, să evite limbajul colorat al figurilor de stil. Regula generală a acestui gen este de a respecta şi a sprijini cu tenacitate numai ce este drept, întrucât el are ca scop delimitarea între avantaje (util) şi dezavantaje (dăunător). De aceea, în acest gen se impune, cu precădere, apelul la ethos. Ca modele ale genului sunt discursurile istoricilor greci Herodot, Tucidide etc. III. Genul judiciar are în vedere domeniul juridic şi are ca obiect dreptul. Pe axa timpului, genul judiciar se raportează la trecut, pentru că discursul judiciar se pronunţă în legătură cu o situaţie care a avut loc şi se expune în faţa instanţelor judecătoreşti. Genul judiciar are drept scop să facă distincţia între
70
CONSTANTIN STROE just şi injust. Se ocupă de interesele particulare ale cetăţenilor, acuzând sau apărând pe cineva. Oratorul trebuie să dezvolte raţionamente puternice, să aibă un stil curat, simplu şi precis. Aici accentul cade pe logos. Formele genului judiciar: 1) Rechizitoriul este discursul rostit de procuror înaintea instanţei, prin care acuză sau incriminează, prezentând împrejurările în care s-a produs fapta (crima sau delictul), importanţa şi efectele faptei. Prin rechizitoriu, în numele legii, procurorul cere pedepsirea autorului în conformitate cu gravitatea faptei. Rechizitoriul se citeşte în sala de şedinţe înaintea pledoariei apărării. 2) Pledoaria este discursul juridic prin care se susţine oral punctul de vedere al unei părţi în faţa completului de judecată, atât în procesele civile, cât şi în cele penale. Expunerea pledoariei poate fi făcută fie de partea în proces, fie de reprezentantul ei legal, avocatul, de jurisconsult sau de un alt mandatar. 3) Memoriul, în sens judiciar, este discursul juridic scris pus la dispoziţia judecătorilor de părţile în proces, de reprezentanţii acestora, ce cuprinde o expunere documentată asupra unei probleme sau asupra unui fapt pentru a lămuri diferite puncte într-o cauză dificilă şi complexă. 4) Rezumatul este discursul pronunţat de preşedintele unei adunări judiciare prin care rezumă dezbaterile care au avut loc. De aceea rezumatele sunt discursuri care prezintă în sinteză mijloacele de atac şi de apărare din cadrul dezbaterilor judiciare şi care au drept scop să clarifice definitiv opinia judecătorilor. 5) Consultaţiile sunt discursuri care fac autoritate
71
CONSTANTIN STROE în materie de jurisprudenţă înfăţişându-se ca argumente într-un proces. 6) Rapoartele de proces sunt discursurile făcute de un judecător pentru a rezuma, a cumpăni dovezile ambelor părţi interesate în cauză spre a-i lumina pe alţi judecători în a lua decizia corectă. De menţionat că ultimele trei – rezumatul, consultaţiile şi rapoartele – sunt considerate ca accesorii ale discursului judiciar. În discursul judiciar elementul esenţial este proba. Proba este mijlocul folosit de orator în stabilirea a ceea ce el vrea să demonstreze. Proba constă în mărturie şi argument. Mărturia este atestarea unui fapt. Argumentul este raţionamentul pe care oratorul îl foloseşte în sprijinul tezei sale. Regula principală a genului judiciar este de a adapta autoritatea legilor juridice la autoritatea adevărului de fapt. De asemenea, se consideră că mijlocul cel mai eficient prin care oratorul se poate face ascultat de către judecător este ca discursurile lui să se întemeieze pe adevăr şi pe simţul umanităţii. Deşi cele trei genuri retorice sunt diferite şi sunt folosite în împrejurări diferite, adeseori le găsim împreună şi în relaţii de interdependenţă
72
CONSTANTIN STROE
Capitolul VI Părţile retoricii Retorica, ca artă a cuvântării, cuprinde patru părţi*: I. Invenţiunea (inventio = heuresis); II. Dispoziţiunea (dispositio = taxis); III. Elocuţiunea (elocutio = lexis); IV. Acţiunea (actio = pronuntatio = hypocrisis).
I. Invenţiunea (inventio) 1) Noţiunea retorică de invenţie Termenul invenţie este frecvent folosit în ştiinţele tehnice şi înseamnă născocirea a ceva ce nu exista până atunci. În retorică, invenţia** reprezintă activitatea de cău-
*
Dacă Aristotel a divizat retorica în patru părţi - Inventio, Dispositio, Elocutio, Actio - Cicero şi Quintilian i-au adăugat încă o componentă - a cincea - Memoria ** Teoria invenţiei în retorică poartă denumirea de mantanologie
73
CONSTANTIN STROE tare a materialului unui discurs, astfel că prin invenţie sau studiul temei, cum se mai numeşte, se înţelege căutarea şi găsirea mijloacelor adecvate pentru a lămuri şi pentru a convinge, pentru a plăcea şi pentru a mişca auditoriul, iar în problemele deliberative sau practice, pentru a determina la fapte auditoriul. Deci, invenţia vizează prima parte a discursului şi se referă la strângerea materialului necesar redactării. Invenţia este cea care descoperă subiectele care fac pe cineva să cedeze şi să se lase convins de ceva. Este vorba de ideile, faptele sau moravurile care plac, de argumentele care le susţin şi de pasiunile dezvoltate în rândurile auditoriului pentru al câştiga de partea unor acţiuni sociale. Oratorul, înainte de a vorbi, trebuie să cunoască temeinic subiectul pe care-l are de expus, să-i cerceteze părţile constitutive, să-i deceleze izvoarele. Invenţia este tocmai această acţiune intelectuală de căutare, depistare şi selectare a ideilor şi argumentelor necesare pentru realizarea unui discurs. Marii oratori care au teoretizat domeniul au considerat că pentru invenţie sunt necesare trei calităţi: a) Geniul este, în retorică, facultatea de a intui şi de a înţelege subiectul, este capacitatea nativă de a-l surprinde într-o fracţiune scurtă de timp, în mod spontan şi în ansamblul său, de a-i determina şi a-i stabili rapid componentele sau părţile lui mai importante. Oricât de mare ar fi geniul, este necesară existenţa şi a celorlalte două calităţi. b) Atenţia e un fenomen psihic de activare selectivă, concentrată şi orientată a energiei psiho-nervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, îndeosebi a proceselor senzoriale şi cognitive. Prezenţa atenţiei
74
CONSTANTIN STROE asigură o mai bună recepţionare a stimulilor. Lipsa atenţiei sau o atenţie slabă duc la unele omisiuni, la confuzii, la erori. Una dintre caracteristicile atenţiei este selectivitatea (orientarea prin selecţie). În retorică, atenţia se defineşte ca fiind facultatea oratorului de a aduna în jurul unui subiect toate puterile şi luminile intelectului său. c) Metoda vizează modalitatea de cercetare a fenomenelor realităţii. În domeniul retoricii, metoda devine arta care ne arată cum să începem lucrul, cum să cuprindem un subiect în totalitatea lui, fără a scăpa vreunul din elementele lui esenţiale. 2) Argumentarea sau justificarea este operaţia intelectuală de întrebuinţare a probelor prin care se ajunge la limpezirea sau clarificarea ideilor unui discurs, pentru ca oratorul să satisfacă deopotrivă şi raţiunea, dar şi sufletul, afectivitatea auditoriului. Oratorul trebuie să şi placă, să şi convingă, dar să şi impresioneze. Probele sau dovezile aduse pentru lămurirea unui discurs se numesc argumente. Cu alte cuvinte, în retorică, argumentul este o entitate relativă, în funcţie de ceea ce se doreşte să se probeze, o entitate ce intră în raţionamente, mai mult sau mai puţin explicite, prin care oratorul încearcă să convingă, să modifice opinia interlocutorului, să-l facă să accepte, să acţioneze în direcţia dorită de el. Pe scurt, argumentele sunt mijloacele prin care oratorul convinge pe cineva de ceva. Argumentarea presupune: a) argumentele propriu-zise; b) toposurile (locurile comune sau locurile argumentelor).
75
CONSTANTIN STROE A) Argumentele propriu-zise sunt: silogismul; entimema; epicherema; soritul; analogia; dilema; exemplul; inducţia etc. Toate aceste argumente - care aici sunt doar enumerate - vor fi analizate în Cartea a doua destinată Teoriei argumentării (Capitolul X - Forma argumentării) B) Locurile comune (locurile argumentelor) se definesc ca sursele sau izvoarele de unde pot fi scoase argumentele într-o susţinere, într-un discurs. De aceea, Aristotel le-a numit topoi („topoi” înseamnă ad litteram, „locuri pentru a găsi lucruri”). În cadrul invenţiei retorice, topoi sau toposurile reprezintă puncte de vedere generale sau „comune” mai multor subiecte de raţionament. Ele pot constitui argumente „de-a gata” pe care oratorul le poate plasa în diferite secvenţe ale discursului său. Ele sunt categorii de bază ale relaţiei dintre idei care pot servi ca model (şablon, tipar) pentru a găsi întotdeauna anumite lucruri de spus despre un subiect. Toposul se caracterizează prin generalitate, admisibilitate şi gradualitate. Utilizarea excesivă a toposurilor generează două situaţii ce trebuie evitate, deoarece ele scad percutanţa discursului: clişeul, care este o frază sau o locuţiune gata făcută. De exemplu, „Epoca de aur” ceauşistă abundă în folosirea clişeelor. Ele erau fabricate de aparatul de propagandă, mai ales sub forma lozincilor comuniste pentru a ajunge până la ultimul cetăţean; şi ticul verbal, care este un cuvânt parazit folosit, îndeosebi atunci când vorbitorul are „goluri” în gândire, când pierde şirul ideilor. Ticul verbal constituie o obişnuinţă negativă ce îngreunează comunicarea. În retorică există o ierarhie a argumentelor, o arhitectonică a lor, funcţie de certitudinea cunoştinţelor şi a interesului suscitat de ele.
76
CONSTANTIN STROE Astfel, după Aristotel există ca locuri comune (toposuri) ale argumentelor următoarele: ♦ Locuri comune privind cantitatea, în sensul că un lucru este considerat mai valoros decât altul din raţiuni cantitative: un bun ce serveşte mai multor scopuri este preferabil altuia cu mai puţine întrebuinţări; ceea ce este util în orice ocazie este preferabil. Mai mult, tot o categorie a locurilor comune privind cantitatea este şi supremaţia probabilului asupra improbabilului, a normalului faţă de excepţie; lucrurile complete în favoarea celor incomplete; lucrurile aflate în puterea noastră sunt preferabile celor ce depind de alţii; lucrurile ce nu ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem fi deposedaţi. ♦ Locuri comune privind calitatea utilizate de către cei ce se revoltă contra opiniei comune atunci când se contestă argumentul numărului. Locul calităţii este foarte puternic dacă e invocată o unicitate (ceva original, remarcabil, pus în antiteză cu o cantitate banală, comună). ♦ Locuri comune referitoare la ordine, în cadrul cărora se accentuează, se afirmă superioritatea anteriorului faţă de posteriori, a cauzei faţă de efecte, a scopurilor faţă de mijloace, a principiilor faţă de fapte, a necesităţii faţă de întâmplare, a stabilului faţă de instabil. ♦ Locuri comune ce trimit la esenţă (dar nu ca o entitate metafizică) ce au în vedere acordarea unei valori superioare individului care întruchipează esenţa (chintesenţa). O susţinere a unei teze se poate considera sub două aspecte: -
sub aspectele sale interne; sub aspectele sale externe.
77
CONSTANTIN STROE De aici rezultă existenţa a două categorii de locuri comune:
a) locuri comune intrinseci; b) locuri comune extrinseci. a) Locurile comune intrinseci se referă la însăşi teza (subiectul însuşi), iar cele extrinseci se referă la împrejurările din afara tezei (subiectului). Principalele locuri intrinseci sunt: - definiţia; - genul şi specia; - comparaţia; - contrariile; - opoziţiile; - circumstanţele; - antecedentele şi consecinţele; - cauza şi efectul. ♦ Definiţia este o operaţie logică prin care dezvăluim conţinutul unei noţiuni prin genul proxim şi diferenţa specifică. A dezvălui conţinutul unei noţiuni înseamnă a arăta notele sale esenţiale. Definiţia are valoare de argument şi rezultă chiar din natura lucrului pe care-l tratăm încercând a demonstra că el este într-un fel şi nu într-altul. Definiţia este de două feluri: definiţia logică şi definiţia oratorică. Definiţia logică a unui obiect ne dă despre el mai întâi o idee generală, adăugându-i apoi alta specială. Definiţia oratorică explică, lămureşte natura subiectului tratat într-un mod însufleţit şi încărcat de trăsături care să intereseze spiritual auditoriul.
78
CONSTANTIN STROE ♦ Genul şi specia. Noţiunile nu sunt toate de aceeaşi valoare. Unele noţiuni pot fi mai puţin generale iar altele mai generale. Noţiunile mai generale poartă numele de noţiune-gen. Cele mai puţin generale se numesc noţiuni-specie. Aceeaşi noţiune poate fi în acelaşi timp şi gen şi specie; este gen pentru o noţiune mai puţin generală pe care o include şi este specie pentru una mai generală în care este inclusă. Genul şi specia sunt totdeauna legate, pentru că ele definesc legătura dintre general şi particular existentă în lumea reală. În retorică, genul şi specia sunt corelative, constituind un izvor bogat de idei, pentru că ceea ce este adevărat despre gen trebuie să fie adevărat şi pentru specie, după cum, pornind de la specie, se poate conchide şi pentru gen. În virtutea acestei strânse legături, genul şi specia se întrebuinţează în argumentare, când se probează. ♦ Comparaţia este o operaţie retorică prin care sunt puse alături idei sau obiecte asemănătoare pentru ca evidenţiind trăsăturile comune să se ajungă la caracterizarea sau definirea unora prin celelalte. Comparaţia în retorică serveşte ca bază pentru formularea unor concluzii mai clare. Notele asemănătoare trebuie să fie noi şi surprinzătoare, pentru ca astfel să asigure noutatea şi puterea de convingere. Este diferită de figura de stil, aici comparaţia mai mult argumentează, oratorul mai mult vrea să dovedească faptele supuse probării. Comparaţia se poate utiliza în argumentare în trei moduri: 1) plecând de la mai puţin la mai mult;
79
CONSTANTIN STROE 2) plecând de la mai mult la mai puţin; 3) plecând de la egal la egal. Comparaţia este uneori asimilată cu similitudinea, dar ele nu sunt identice. Similitudinea se referă la calitatea lucrului, în timp ce comparaţia se referă la aspectul cantitativ. ♦ Contrariile constituie procedeul retoric prin care se pun în evidenţă deosebirile care există între două lucruri sau fapte. În acest mod, arătându-se ceea ce nu există, se creează condiţiile pentru a înţelege cum ar trebui ceva să fie. Contrariile reprezintă un gen de comparaţie care face să se vadă mai bine, mai elocvent un lucru spunând ceea ce nu este el. ♦ Opoziţiile sunt definite ca lucruri ce se resping. Ele reprezintă un argument puternic în sprijinirea unei cauze, pentru că pun în evidenţă adevărul. ♦ Circumstanţele sunt împrejurări care însoţesc faptele de care se ocupă discursul. Sunt printre cele mai bogate izvoare ale oratorului, deoarece ele se referă la persoana care a săvârşit fapta, locul unde s-a desfăşurat, timpul când a avut loc, cauza care a determinat producerea faptei şi scopul urmărit. Circumstanţele au un rol foarte important în acţiunea de determinare deplină a faptelor, pentru că prin ele se pot condamna faptele reprobabile sau, dimpotrivă, se pot lăuda faptele virtuoase, deci circumstanţele sunt cele care diminuează sau amplifică meritele. În discursul judiciar, de pildă, circumstanţele pot fi grupate în: - agravante
80
CONSTANTIN STROE - atenuante În funcţie de aceste circumstanţe se face individualizarea pedepsei. ♦ Antecedentele şi consecinţele semnifică evenimente şi întâmplări care s-au petrecut înainte sau în urma unui fapt şi servesc la recunoaşterea lui. Ele se constituie ca argumente într-un discurs pentru că ajută la înţelegerea subiectului. ♦ Cauzele şi efectele. Oratorii se folosesc mult în susţinerile lor de relaţiile dintre cauză şi efect, pentru că au o mare putere de convingere. b) Locurile comune extrinseci cele mai importante sunt: ♦ Autoritatea înţelepciunii omeneşti (fixată în maxime şi proverbe); ♦ Vorbele memorabile ale înţelepţilor (de ex.: „Alea jacta est” - Cezar); ♦ Citate din operele scriitorilor celebri; ♦ Exemple sau fapte izvorâte din istorie; ♦ Renumele (faima, reputaţia) în sens pozitiv sau negativ al unei fapte (i se mai spune şi „de notorietate publică”). Oferim mai jos o listă cu locurile comune ce riscă ca, prin folosirea lor sistematică (urmare a abuzului), să devină stereotipii (şabloane): - ale modestiei („să-mi fie iertată lipsa de modestie”); - ale timpului care lipseşte sau care nu trebuie irosit („toate la timpul lor”); - ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irosiţi („banul se câştigă greu dar se cheltuieşte uşor”); - ale cantităţii, calităţii, unicităţii („nu trăim decât
81
CONSTANTIN STROE o dată”); - ale copilăriei nefericite care explică un act violent; - ale realismului („să rămânem cu picioarele pe pământ”) - ale lipsei de strategie („nu are nici un ţel în viaţă, trăieşte de azi pe mâine”); - ale promisiunii nerespectate („a promite e nobil, a-ţi ţine promisiunea e barbar”); - ale respectului pentru persoana umană („nu suntem maşini, animale etc.”); - ale libertăţii de expresie („pot să spun ce vreau... este democraţie, nu ?”); - ale muncii care justifică anumite acţiuni („eu muncesc, nu gândesc…”). Cu rol de exemplificare, iată care sunt locurile comune extrinseci „căutate” de orator cu precădere în sfera genului retoric judiciar: - legea; - titlurile scrise; - jurământul; - martorii. ♦ Legea. Când se invocă autoritatea ei, legea reprezintă probă, argument scris, în opoziţie cu cutuma. ♦ Titlurile scrise. Ele sunt acte sau fapte juridice care constituie temeiul unui drept invocat (titlu de proprietate, titlu de moştenitor, titlu ştiinţific etc.). Ele sunt un fel de mărturii care servesc în a stabili fapte sau recunoaşterea dreptului unei persoane. ♦ Jurământul - când se invocă sinceritatea declaraţiilor cuiva. ♦ Martorii – când se invocă autoritatea morală a depoziţiilor cuiva. În instanţă, martorilor li se iau interogatorii,
82
CONSTANTIN STROE după care urmează consemnarea declaraţiilor. Prin confruntarea şi compararea acestor declaraţii, se poate ajunge la stabilirea adevărului în legătură cu fapta sau făptuitorul. În discursul judiciar, un loc comun extrinsec important îl reprezintă şi ceea ce se numeşte autoritatea lucrului judecat, „judecata mai dintâi“. Retorii moderni situează printre locurile comune extrinseci şi unele ştiinţe şi arte mai răspândite din care oratorul poate să-şi adune argumentele necesare unei susţineri. Cele mai căutate sunt filosofia, istoria, literatura. Toate aceste locuri comune extrinseci pot fi invocate atât în confirmare cât şi în respingere. Aceste locuri comune intrinseci şi extrinseci, deşi au fost apreciate de retorii din vechime ca izvoare oratorice, sunt departe de a constitui singura metodă de găsire a argumentelor. Cel mai bun mijloc de a ajunge la adevăr este de a cunoaşte bine, în profunzime, subiectul cu toate amănuntele lui.
II. Dispositiunea (dispositio) 1) Noţiunea retorică de dispoziţie În general, prin dispoziţie se înţelege aşezarea unor elemente într-un ansamblu. În retorică, noţiunea de dispoziţie*) se referă la structura unui discurs, pentru că discursul este alcătuit ca orice compunere. Ca să pregătim un discurs, e necesară mai întâi adunarea materialului. Rezultatul acestei operaţii îl re-
*)
Teoria dispoziţiei în retorică poartă numele de tasologie
83
CONSTANTIN STROE prezintă o listă de însemnări. Aceste însemnări trebuie apoi aşezate într-o anumită ordine, ţinând seamă de legătura logică dintre ele şi de scopul urmărit. Această operaţie de ordonare (aşezare) a ideii şi părţilor dintr-un discurs după legătura logică dintre ele se numeşte dispoziţie sau compoziţie. Rezultatul acestei dispoziţii este planul sau schiţa discursului. Planul unui discurs este tabloul ideilor principale ale discursului întocmit spre înlesnirea cuvântării. Este un schelet al discursului. Este partea cea mai dificilă pentru orator şi de el depinde în cea mai mare parte succesul discursului. Un plan bun trebuie să aibă următoarele calităţi: • Planul să fie întreg, adică să cuprindă subiectul în toată întinderea sa, fără să i se adauge sau să-i lipsească ceea ce trebuie să cuprindă. • Planul trebuie să fie limpede, adică să fie o imagine scurtă şi lămurită despre tot subiectul; • Planul să fie simplu; subiectul, oricât ar fi el de complicat, să poată fi redus la un număr de idei sau de propoziţii generale; • Planul să fie fecund, adică fiecare idee principală să cuprindă în ea o mulţime de alte idei secundare; • Planul trebuie să aibă unitate şi proporţie, adică diversele sale părţi să fie aşa de bine legate şi armonizate încât fiecare dintre ele s-o întărească pe precedenta şi s-o pregătească pe cea care urmează. Observăm că dispoziţia începe acolo unde se termină invenţia şi ne solicită să punem în ordine părţile furnizate de invenţie după natura subiectului expus; de aceea
84
CONSTANTIN STROE dispoziţia este foarte necesară discursului, pentru că ea pune în ordine materialul adunat ce urmează a fi prezentat de orator. Ordinea este deci obiectul şi legea dispoziţiei, pentru că în oratorie nu este suficient de a afla sau de a şti ce trebuie comunicat, ci este tot atât de important de a determina înşiruirea părţilor din care este alcătuit discursul. 2) Părţile componente ale unui discurs sunt: A) Exordiul; B) Propoziţia; C) Diviziunea; D) Naraţiunea; E) Confirmarea; F) Anerisirea; G) Peroraţia. Când un discurs cuprinde aceste părţi în această ordine, avem de-a face cu dispoziţia regulată. În caz contrar, avem o dispoziţie neregulată. Majoritatea discursurilor au o dispoziţie neregulată. A. Exordiul este prima parte sau introducerea unui discurs. În cadrul acestei părţi a discursului, oratorul urmăreşte câştigarea atenţiei şi bunăvoinţei auditoriului. Face acest lucru enunţând sumar şi concis conţinutul cuvântării. Exordiul trebuie să fie astfel constituit încât să semene mai curând cu o enunţare decât cu o expunere a unui fapt. În exordiu oratorul trebuie să indice despre ce va vorbi. Acest lucru e necesar, pentru că este nevoie de atenţia auditoriului. Oratorul caută să obţină bunăvoinţa auditoriului prin modestia sa, prin probitatea şi puritatea caracterului său. În privinţa moravurilor, oratorul trebuie să fie
85
CONSTANTIN STROE instruit şi virtuos. Pentru anumite situaţii concrete, oratorul trebuie să manifeste prudenţă sau precauţie, care trebuie să fie prezente atunci când el trebuie să vorbească despre lucruri neplăcute. Exordiul are izvoare interne şi nu externe. Aceasta înseamnă că el trebuie să rezulte chiar din subiectul discursului. Cel puţin pentru discursurile ample, oratorul nu se va ocupa de exordiu decât după ce a studiat bine subiectul. Exordiul este de patru feluri: a) Exordiul simplu se caracterizează prin faptul că enunţă subiectul într-o manieră scurtă, îngrijită, dar fără înflorituri. Acest tip de exordiu este utilizat în cazuri de mai mică însemnătate. b) Exordiul insinuant este exordiul prin care oratorul, percepând că auditoriul nu este mulţumit şi interesat de subiectul discursului său, alege altul, care este agreabil, şi din legăturile pe care le stabileşte între cele două subiecte determină publicul să-i accepte în final subiectul propus iniţial. c) Exordiul fastuos, înflorit, este cel prin care oratorul, cu prilejul unor evenimente deosebite, îşi va prezenta subiectul într-o manieră luxoasă, grandioasă, magnifică, într-un mod strălucitor. Un astfel de exordiu este întrebuinţat în discursurile panegirice, în discursurile academice şi în cuvântările funebre închinate oamenilor celebri. Un astfel de exordiu dă prilej oratorului să-şi etaleze de la început rafinamentul, măiestria. d) Exordiul vehement este acel tip de exordiu prin care oratorul intră rapid şi direct în subiect, fapt pentru
86
CONSTANTIN STROE care i se mai spune exordiu înfocat şi repede. În cadrul acestui exordiu, oratorul atacă năvalnic şi cu putere mai ales unele pasiuni. Este întrebuinţat, de regulă, când oratorul are de vorbit în vremuri grele despre lucruri care fac mult rău şi care întreţin în sufletul auditoriului sentimente de mânie, de durere, de dispreţ. B. Propoziţia*) sau propunerea. În retorică, propoziţia sau propunerea reprezintă sumarul clar şi precis al subiectului, adică expunerea pe scurt şi clar a ceea ce oratorul îşi propune să vorbească. Propoziţia este discursul prescurtat, este discursul în forma lui rezumată. Scopul propoziţiei este de a arăta scopul discursului, de aceea i se mai spune şi propunere. Propoziţiile sunt de două feluri: simple şi compuse. Propoziţia simplă este cea formată dintr-o singură parte, care în probare, rămâne unitară, ca un tot omogen şi indivizibil. Propoziţiile compuse cuprind mai multe părţi şi cer ca fiecare să fie probată separat. Propoziţia trebuie probată pentru fiecare din părţile ei cu argumente specifice. Propoziţia implică o altă parte a discursului, diviziunea sau împărţirea. C. Diviziunea (împărţirea) constă în stabilirea părţilor discursului în elementele sale constitutive ce vor fi tratate pe rând, expuse şi argumentate. De regulă, în ansamblul unui discurs, două sau trei
*)
În retorică, propoziţia semnifică altceva decât în gramatică şi în logică. Cu alte cuvinte, "propoziţia retorică" are cu totul alt sens decât "propoziţia gramaticală" şi "propoziţia logică"
87
CONSTANTIN STROE părţi sunt mai importante şi, drept urmare, şi acestea trebuie să fie divizate în altele, pentru ca oratorul să le demonstreze temeinic. Sunt stabilite următoarele reguli ale diviziunii: - Diviziunea să fie completă (părţile ce o compun să acopere întreaga întindere a subiectului); - Diviziunea să fie distinctivă, adică în măsură de a diferenţia sau deosebi o parte de alta prin însuşirile specifice, astfel încât să se evite confuzia între părţi; - Să fie gradată, adică să repartizeze părţile discursului într-o anume evoluţie care să permită trecerea succesivă de la o parte la alta; - Să fie firească, în termeni clari, neechivoci; În înfăptuirea diviziunii, oratorul trebuie să se ferească de două neajunsuri: - Să nu facă prea multe diviziuni şi subdiviziuni, pentru că se poate ajunge foarte uşor la confuzie; - A nu deveni sclavul diviziunilor şi a crede că nu se poate descurca fără ele. D. Naraţiunea este povestirea faptelor într-o desfăşurare gradată cerută de subiectul tratat. Naraţiunea este de două feluri: - Naraţiunea istorică expune faptele într-un mod cronologic, aşa cum s-au petrecut ele, în mod simplu şi corect; - Naraţiunea oratorică, spre deosebire de naraţiunea istorică, se realizează utilizând figuri de stil, elementele lingvistice cele mai plăcute pentru a impresiona pe cei ce ascultă. Naraţiunea este cea mai importantă parte a unui discurs şi trebuie să îndeplinească patru calităţi: ♦ Claritatea. Naraţiunea e clară când oratorul vorbeşte în termeni proprii, semnificativi, astfel încât
88
CONSTANTIN STROE ideile discursului să fie înţelese şi pricepute fără eforturi. Pentru a-i asigura claritatea, oratorul trebuie să se ferească de expresii nepotrivite, obscure sau echivoce. E indicat ca el să vorbească folosind cuvinte obişnuite, să evite parantezele dese şi lungi. ♦ Naraţiunea să fie verosimilă. Este verosimilă atunci când ea slujeşte adevărul, când nu lezează cu nimic bunul-simţ al opiniei publice. ♦ Să fie interesantă. Este interesantă atunci când exprimă un fond de idei care pasionează publicul ascultător, când ideile narate ispitesc publicul, pentru că se ştie că oamenii nu ascultă cu satisfacţie decât ceea ce îi atrage şi îi interesează. ♦ Să fie scurtă. Naraţiunea este scurtă când prin ea nu se va spune decât ceea ce trebuie arătat. Scurtimea constă în a nu spune nimic de prisos. Totuşi, ea nu trebuie prezentată în chip sec, ci trebuie să aibă o anumită culoare. E. Confirmarea sau susţinerea (confirmatio) Confirmarea este acea parte a discursului în care se probează tot ce s-a spus în propoziţie şi s-a dezvoltat apoi în naraţiune. Confirmarea devine astfel ţinta către care în mod necesar se desfăşoară discursul, pentru că sarcina de bază a oratorului este de a dovedi prin temeiuri puternice adevărul tezei pe care şi l-a propus să-l susţină. Confirmarea presupune şi răsturnarea argumentelor adversarului, ceea ce înseamnă că e firesc ca în confirmare să fie inclusă şi combaterea (anerisirea). Oratorul trebuie să-şi scoată probele din chiar fondul problemei tratate sau din împrejurări externe legate de subiectul său. El e dator să prezinte argumentele într-o manieră clară, îngrijită şi
89
CONSTANTIN STROE convingătoare încât ele să fie înţelese chiar şi de cei mai puţin dotaţi. Sunt de evitat două erori: Să nu se demonstreze niciodată lucruri care sunt evidente; Să nu se insiste prea mult asupra unui fapt clarificat şi demonstrat îndeajuns, fapt care ar duce la obosirea auditoriului şi la nereceptarea discursului. În administrarea probelor în cadrul confirmării e bine ca argumentele să fie folosite treptat, să fie folosită aşanumita amplificaţie oratorică: mai întâi dovezi care dau o idee clară despre teză, apoi probele cele mai uşoare şi în sfârşit probele cele mai tari, cu putere mare de argumentare. Există şi adepţi ai unui alt procedeu: de a administra de la început probele cele mai tari. F. Anerisirea sau respingerea (refutatio) este operaţia retorică de răsturnare şi distrugere a argumentelor utilizate împotriva tezei oratorului de către adversarii săi sau formulate în mod deliberat de el însuşi pentru ca astfel adevărul tezei pe care-l susţine să iasă mai bine în evidenţă. Respingerea sau anerisirea poate fi situată fie înaintea confirmării, atunci când se cunoaşte că adversarul a reuşit să facă impresie bună printre ascultători şi în virtutea acestui lucru probele ar putea fi primite cu reţinere. Alteori, anerisirea se face odată cu confirmarea, pentru că oratorul e silit tot timpul pe de-o parte să întemeieze dovezile sale şi pe de altă parte să surpe dovezile adversarului. Anerisirea se realizează fie distrugând argumentele pe care adversarul a fondat probele sale, fie pedalând pe ideea că din argumente adevărate el a tras concluzii false.
90
CONSTANTIN STROE În confirmare, când se întrebuinţează argumente slabe e diplomatic a le asambla (înmănunchia) şi a le expune pe toate împreună, pentru ca astfel ele să se sprijine reciproc. În respingere, din contră, interesul este de a divide sau desface ceea ce nu este de temut decât prin îmbinare, pentru că probele separate prin divizare sunt reduse la propria lor slăbiciune. G. Peroraţia (epilogul). Peroraţia este o operaţiune oratorică cu care se încheie discursul, prin intermediul ei dându-se cea mai puternică şi decisivă lovitură pentru a câştiga auditoriul. Peroraţia urmează imediat după confirmare. Trebuie însă ca atunci când vine rândul peroraţiei, oratorul să ţină seama de două cerinţe: Recapitulatio: să recapituleze punctele esenţiale din naraţiune şi argumentele mai importante pe care le-a întrebuinţat în confirmare; Indignatio: să se străduiască a lămuri, clarifica şi împătimi pe deplin ascultătorii săi (prin apel la compasiune şi simpatie). Recapitularea probelor, ca o reluare, dar una sintetică şi selectivă, este necesară în subiecte mari, cu întindere şi diversitate problematică mare, care ar putea lăsa o oarecare confuzie în mintea ascultătorilor. Regula generală e de a aminti doar punctele importante şi a le da cât mai multă forţă, dar cât mai puţină întindere. A doua parte a peroraţiei - indignatio - se raportează la pasiuni şi moravuri. Cuvintele trebuie să fie clar şi puternic pronunţate, expresiile să fie vii, pline de graţie. Dintre figurile de stil, potrivite peroraţiei sunt: apostrofa, interogaţia şi prosopopeea.
91
CONSTANTIN STROE Stilul expunerii în peroraţie trebuie să fie plin, nervos, pornit şi precis, ideile să se succeadă cu mare repeziciune, iar în finalul peroraţiei să aibă loc formularea clară şi concisă a concluziei generale, proprie discursului, eventual printr-un citat sau o expresie celebră. Pregătirea temeinică a discursului cere ca oratorul să aibă în vedere şi digresiunile, care sunt discuţiile care par străine de subiect, dar cu toate acestea ajută la atingerea scopului discursului. Întrebuinţate bine şi cu măsură, digresiunile sunt şi plăcute, şi folositoare. Regulile utilizării digresiunilor sunt: ♦ Digresiunile trebuie să fie rare şi bine cumpănite; ♦ Digresiunile să izvorască din natura subiectului atât de firesc, încât să pară că formează o parte nedespărţită a discursului; ♦ Să fie puse în locul cel mai potrivit al discursului; ♦ Să fie prevăzute de orator în planul lui, să nu fie lăsate la voia inspiraţiei.
III. Elocuţiunea (elocutio) 1) Noţiunea retorică de elocuţiune După ce am stabilit subiectul de expus, după ce i-am aranjat părţile, aspectele pe care le implică, urmează să ne ocupăm de modul cum îl vom prezenta, în aşa fel încât să ajungă la mintea şi inimile celor ce îl ascultă. Adică să ne ocupăm de elocuţiune. Elocuţiunea*) este acea parte a retoricii care se ocupă
*)
Teoria elocuţiunii se numeşte tropologie
92
CONSTANTIN STROE cu alegerea şi aşezarea cuvintelor într-un discurs pentru a realiza o exprimare artistică de efect. Elocuţiunea stabileşte regulile care ne asigură o exprimare corectă şi plăcută în actul transmiterii ideilor şi simţămintelor noastre. Aceste reguli ale elocuţiunii sunt de o mare însemnătate într-un discurs, căci cea mai mare impresie o fac nu lucrurile despre care se vorbeşte, ci maniera, modul în care se sunt spuse. Elocuţiunea ne învaţă cum să înfrumuseţăm discursul, cum să-i dăm putere şi farmec pentru a sensibiliza şi aprinde inimile celor ce ascultă. Întrucât priveşte felul exprimării discursului elocuţiunea a mai fost numită şi compoziţie sau stilizare. În adevăr este o necesitate ca după întocmirea dispoziţiei şi definitivarea planului de idei, oratorul să dea formă discursului său, să lege cât mai bine ideile între ele şi să găsească cuvintele cele mai potrivite şi de efect pentru exprimarea lor, adică să-l stilizeze. De aceea axul central în jurul căruia pivotează elocuţiunea este stilul. 2) Stilul şi calităţile lui Noţiunea stil desemnează modul propriu de exprimare al unei persoane într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti. Stilul vizează totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte oratorul pentru a obţine efecte de ordin artistic şi, în consecinţă, de ordin practic. Fiecare individ uman se exprimă într-un anumit stil. De aceea stilul este expresia unei individualităţi. În această idee savantul francez Buffon spunea că „stilul este omul însuşi“. În adevăr, dacă în accepţiunea clasică stilul însemna modul de exprimare verbală sau scrisă, în accepţiunea
93
CONSTANTIN STROE modernă stilul este expresia individualităţii. Drept urmare, stilul unui orator va fi ansamblul conotaţiilor pe care el le adaugă expresiilor sale, prin care comunicarea sa dobândeşte o amprentă proprie, un fel de pecete subiectivă. Întreaga existenţă şi experienţele de viaţă ale oratorului îşi află expresia în calităţile stilului său. De aici imensa varietate de stiluri oratorice. În cadrul acestei varietăţi se pot decela anumite calităţi comune tuturor stilurilor: a) fidelitatea stilului unui discurs în raport cu gândirea pe care o exprimă şi cu fondul sufletesc care îl generează. b) claritatea stilului decurge din măsura în care oratorul s-a definit şi clarificat pe sine. Ceva clar exprimat este ceva clar gândit şi simţit. Lipsa de clarificare interioară a oratorului duce la un decalaj între gând şi exprimare ce are ca urmare un stil neclar, confuz, căznit. c) muzicalitatea stilului legată de ritm, căruia i se integrează organic. Fiecare om are un ritm propriu de gândire, simţire, comportare, exprimare (rapid, lent, moderat etc.). Stilul trebuie să exprime această cadenţă vitală, acest ritm propriu de activitate şi simţire ale oratorului. Muzicalitatea vorbirii oratorice este esenţială într-un discurs. d) multiformitatea (varietatea) stilului decurgând din adaptarea lui la ritmul particular al unui moment din viaţa oratorului, a realităţii lui de gândire şi simţire, a subiectului tratat. Fiind expresia naturală a unei personalităţi stilul poate îmbrăca în chiar cursul aceluiaşi discurs, valori şi caractere deosebite: sobrietate şi redundanţă; claritate şi lunecare aluzivă; ritm poticnit şi fluiditate; bogăţie încărcată de figuri retorice sau simplicitate. Din aceleaşi considerente stilul poate avea uscăciunea descrierii obiective sau
94
CONSTANTIN STROE poate ajunge la elan liric; poate fi, pe rând, euforic şi graţios, pedant şi uscat, cultivând, după nevoie, tonul aparent afectat, întorsătura preţioasă sau precizia. Deci există o imensă varietate de stiluri individuale. e) puritatea stilului rezultată din activitatea de şlefuire a acestuia. Oratorul îşi supune textul unor redactări succesive, în care are loc un proces de epurare a stilului. Puritatea finală, netezirea conturului sunt rezultatul ultim al unei laborioase prelucrări a materialului verbal. f) simplitatea, firescul, naturaleţea, lipsa de artificialitate sau afectare reprezintă calităţi de căpetenie ale stilului. Stilul nu trebuie să fie „căutat“ cu obstinaţie ci să curgă firesc. 3) Ideile din punctul de vedere al stilului Din punctul de vedere al stilului abordarea ideilor se poate face sub trei aspecte: - despre idei privite în ele înseşi (însele); - despre idei privite în raporturile dintre ele; - despre forma particulară a fiecărei idei, adică înfăţişarea nouă ce i se poate da, din care se naşte ceea ce numim figuri de idei. a) Despre idei privite în ele înseşi (însele) O idee trebuie să întrunească două proprietăţi capitale: - să fie clară, adică să aibă sens în limba română. Ideea este clară (limpede) când ne înfăţişează obiectul reflectat în chip lămurit şi nu vag sau confuz. - să fie adevărată. O idee este adevărată când exprimă un conţinut informaţional ce concordă cu obiectul reprodus mental. După rolul pe care i-l conferă oratorul în discursul
95
CONSTANTIN STROE său, o idee poate fi calificată astfel: - idee puternică este ideea care prin trăsăturile sale energice lasă urme adânci în viaţa afectivă a celui ce ascultă discursul. Ea reproduce obiectul cu efecte sufleteşti deosebite. - ideea cutezantă este ideea temerară, îndrăzneaţă, care vizează curajul. Ea descrie obiectul reflectat în culori neaşteptate, îngăduindu-şi prea multe. - ideea vie este ideea sprintenă, vioaie, însufleţită, plină de neastâmpăr. - ideea delicată este ideea fină, graţioasă, discretă, atenuată, de calitate bună. Ea ne înfăţişează numai în parte obiectul la care se referă, urmând ca restul să fie uşor de descoperit sau întrezărit de către ascultător. Folosind în discursul său o idee delicată, oratorul pare a lăsa oarecare plăcere auditoriului de a o intui pe deplin, de a înţelege mai multe lucruri decât spune ea în mod direct. - ideea bogată este ideea care exprimă o mulţime de lucruri, este bogată în semnificaţii. - ideea naivă este ideea sinceră, neprefăcută ce denotă simplitate, credulitate, candoare. Ideile naive sunt produsele sufletelor curate, libere de pasiuni şi vicisitudini, provenind adesea din lipsa de experienţă. - ideea paradoxală sau antilogia este ideea ciudată, stranie, de neînţeles, exprimând contradicţia între două idei sau două expresii. Ea se împotriveşte simţului comun deşi în sine poate cuprinde adevărul. Exemplu: „Cultura este ceea ce a rămas după ce ai uitat tot ce ai învăţat“ (S.M. Girardin). b) Despre idei privite în raporturile dintre ele Datoria oratorului este să cunoască nu numai
96
CONSTANTIN STROE proprietăţile pe care le are ideea privită în sine ci şi însuşirile legăturilor dintre idei. În problema legăturilor ideilor periferice sau secundare cu cele principale şi a celor principale cu întregul discursului este necesar să se cunoască trei aspecte: - Consecvenţa în retorică constă în faptul că toate ideile discursului urmăresc şi sunt subordonate unui scop comun, decurg firesc unele din altele, iar înlănţuirea lor ocoleşte contradicţiile de orice fel. - Tranziţia în retorică semnifică trecerea de la o idee sau de la o parte la alta a discursului. Ea se manifestă ca legătură dintre ideile sau părţile unui discurs. Rolul tranziţiei este de a pune orice fragment al discursului în dependenţă de partea expusă ca şi de partea care urmează. Fără tranziţii, firul discursului se întrerupe brusc şi oboseşte ascultătorul. Principala cerinţă a tranziţiei este de a fi cât mai naturală, mai firească. Pentru aceasta oratorul este obligat să caute fraza inspirată în măsură să rezume ceea ce a spus şi definit mai înainte şi să arate, totodată, ceea ce are de comunicat şi definit mai departe. De altfel, esenţa oricărei tranziţii se poate reduce la formula: „V-am vorbit despre aceasta, acum am să vă vorbesc despre cutare lucru“. - Gradaţia constă în înlănţuirea mai multor cuvinte sau expresii conform importanţei, puterii de reprezentare sau expresivităţii lor, în progresie crescândă sau descrescândă. Cu alte cuvinte, gradaţia constă în a prezenta o suită de idei sau de sentimente într-o asemenea ordine încât ceea ce urmează să spună întotdeauna ceva mai mult sau ceva mai puţin, decât ceea ce precede, după cum progresia este ascendentă (crescătoare) sau descendentă (descrescătoare).
97
CONSTANTIN STROE c) Despre forma particulară a fiecărei idei, din care se nasc figurile de idei (de cugetare) care alături de figurile de stil (de cuvinte) formează ceea ce se numeşte figuri oratorice. Întrucât figurile oratorice, de cugetare şi de stil, consemnate pe seama artei retorice au fost transferate literaturii, formând obiectul stilisticii tradiţionale nu ne vom opri la analiza lor – informaţiile necesare le veţi găsi (afla) însă la sfârşitul cursului sub forma unui glosar de termeni. 4) Regulile folosirii figurilor de stil în discursul retoric Dintotdeauna retorii au avertizat asupra tactului şi măsurii cu care trebuie folosite figurile de stil. De aceea o primă cerinţă este de a nu se abuza de ele în acţiunile oratorice şi a fi utilizate doar acolo şi când este cazul. Regulile care trebuie reţinute în legătură cu folosirea figurilor de stil se referă la faptul că: - pentru a fi întrebuinţate cu folos figurile de stil trebuie să izvorască din însuşi fondul subiectului şi să nu fie instrumentate decât pentru a ilustra, într-o formă vie şi strălucitoare, nişte idei care sunt puternice şi adevărate prin ele însele; - oratorul nu trebuie să arate că le doreşte în mod neapărat şi că aleargă după ele. Figurile de stil trebuie utilizate cât mai firesc sau mai natural posibil, ca şi când ele ar veni de la sine şi fără efort în exprimarea ideilor; - oratorul să se ferească de a fi exagerat în întrebuinţarea figurilor de stil şi să nu abuzeze de ele. Acestea vor produce efecte spectaculoase şi vor constitui un ornament plăcut pentru discurs dacă vor fi folosite cu măsură, în chip echilibrat;
98
CONSTANTIN STROE - oratorul trebuie să fie mai mult preocupat de claritatea ideilor şi de simţământul de care este cuprins în relaţiile sale cu auditoriul decât de preocuparea de a plăcea prin înfrumuseţarea discursului. 5) Stilurile discursului retoric Stilul este de mai multe feluri. Această diversitate a stilului decurge din următoarele cauze: - combinarea variatelor forme de manifestare ale exprimării atât în privinţa ideilor, cât şi a cuvintelor. - particularităţile calitative ale subiectelor prezentate în discurs. De aceea, fiecare discurs îşi are stilul său rezultat din subiectul expus. Mai mult, nu numai părţile unui discurs, dar chiar subiecte întregi trebuie tratate unele într-un fel, altele într-alt fel. Iscusinţa cea mai mare a unui orator cu o bună elocinţă este să ştie să-şi adapteze discursul după împrejurări şi după persoane. - îndatoririle pe care trebuie să le satisfacă oratorul prin discursul său: simplu în prezentarea probelor, moderat în folosirea mijloacelor de a încânta, vehement în declanşarea emoţiilor; - specificul personalităţii oratorului („Stilul este omul“). - stilul se mai poate diferenţia şi prin alianţa de cuvinte, prin epitete, prin locul ocupat de unele cuvinte şi mai ales prin figuri care constituie una dintre originile specificităţii stilului. În rezumat, varietatea este una dintre calităţile esenţiale ale stilului. Mijlocul prin care se generalizează varietatea în stil şi se evită uniformitatea este convenienţa. Ea constă în a da fiecărei idei sau sentiment stilul care-i convine. De la începuturile ei, în retorică s-au diferenţiat trei stiluri: simplu, temperat şi sublim.
99
CONSTANTIN STROE A. Stilul simplu Stilul simplu este cel în care ne exprimăm ideile întrun chip firesc, natural, uşor de înţeles. Însuşirile lui generale sunt: inteligibilitate, claritate, îngrijire şi precizie, lipsă de artificial. El este absolvit de podoabe stilistice şi este foarte puţin expus mişcărilor pasionale, oratorul fiind preocupat doar de acţiunea şi necesitatea de a-şi exprima ideile. Este comparat adesea cu acele femei negătite care tocmai prin aceasta sunt plăcute. (De altfel, dacă vrei să vezi dacă o femeie este frumoasă, uită-te la ea dimineaţa când se trezeşte, nu peste zi când se sulemeneşte). La fel şi stilul simplu, place chiar fără podoabe stilistice. Stilul simplu îmbracă mai multe forme: - stilul simplu propriu-zis este cel mai veritabil, autentic, fiind necultivat, natural şi obişnuit. El se sprijină pe simplitatea cuvintelor şi se face plăcut şi interesant prin curgerea de la sine, neaşteptată şi fără efort a expresiilor. Calităţile care-l fac agreabil sunt: simplitatea şi concizia, adică tocmai calităţile naturale ale vorbirii comune. Acest stil simplu îl găsim la cronicarii noştri. - stilul familiar este stilul fără pretenţii, chiar ireverenţios, ce se manifestă în conversaţii intime. - stilul laconic este acela care solicită nu numai puţine cuvinte, dar cere numai cuvintele necesare. Ex.: În Lacedemonia, mamele le spuneau fiilor lor când plecau la război astfel: „Pe scut, sau sub scut“. Principalul neajuns al stilului laconic este faptul că este sec, adică înfăţişează doar idei incomplete, nedezvoltate, lipsite de claritate.
100
CONSTANTIN STROE B. Stilul temperat sau înflorit Stilul temperat sau înflorit se caracterizează printr-o putere mai mare de penetraţie decât cel simplu, pentru că întrebuinţează podoabele artei, frumuseţea figurilor de stil, strălucirea metaforei şi armonia. Lui îi aparţin toate podoabele oratorice, caracterul lui principal fiind farmecul. De aceea este propriu subiectelor agreabile. Scopul lui este de a place. Trăsăturile caracteristice acestui stil oratoric sunt: eleganţa, fineţea, delicateţea, graţia şi bogăţia. Eleganţa lui decurge din faptul că oratorul se îngrijeşte mult de alegerea cuvintelor, nemulţumindu-se cu expresiile obişnuite. Are armonie, rezultată din îmbinarea plăcută şi inspirată a elementelor sale constitutive. De asemenea, se distinge prin sobrietate echilibrată, gust şi frumuseţe. Dintre figurile de stil întrebuinţate în acest tip de stil mai frecvente sunt: aluzia, comparaţia, antiteza, suspensia ş.a. La fineţea cuvintelor se poate adăuga gluma. Folosirea glumei, a calambururilor în discursuri – desigur cu măsură – este extrem de preţioasă, pentru că dovedeşte prezenţă de spirit, isteţime, promptitudine în replică. Fineţea luată în raport cu viaţa sufletească devine delicateţe. Delicateţea nu este altceva decât fineţe a sentimentului. Aşa se face că delicateţea este şi o însuşire importantă a stilului temperat. La delicateţe, care îl face să fie încântător, fermecător, oratorul de geniu adaugă graţia, care îl face să fie drăgălaş şi gingaş. Cu toată pedanteria şi volutele lui stilistice, stilul temperat trebuie să evite afectarea, goana „căutată“ după cugetări şi cuvinte extrafine, pentru că acestea fac o impresie deloc favorabilă asupra celui care alege, dar, de fapt, denaturează şi compromite, acest stil.
101
CONSTANTIN STROE C. Stilul sublim Stilul sublim este cel mai înalt în suita stilurilor oratorice. El este acela care convine numai subiectelor mari. Calităţile ce îl individualizează în raport cu celelalte stiluri sunt: energia, vehemenţa, măreţia şi sublimul propriu-zis. ♦ Energia stilului sublim implică exprimarea unui sentiment sau unei cugetări într-un număr limitat de cuvinte pentru a-i da mai multă forţă. Energia derivă fie din forţa pe care o imagine o imprimă unei idei, fie din contrastul ideilor, fie din impresia profundă pe care o lasă folosirea fragmentelor bogate, laborioase. ♦ O altă însuşire esenţială a stilului sublim este vehemenţa. Prin vehemenţă stilul sublim devine un stil pornit, violent, energic, aprins, impetuos, furtunos. La acestea duc alegerea şi folosirea ideilor care pornesc şi târăsc cu sine tot ce le iese în cale. Ca mijloace stilistice sunt folosite toate figurile care exprimă mai puternic pasiunile (exclamaţia, apostrofa, prosopopeea) precum şi cele care amplifică puterea cuvintelor (repetiţia, metafora). Exemple de stil vehement găsim în discursurile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. ♦ Măreţia sau grandoarea este calitatea care determină respectul, admiraţia şi impozanţa. Ea dă discursului strălucire, splendoare şi frumuseţe. ♦ Sublimul este calitatea definitorie a acestui stil. Ea semnifică desăvârşirea, forma cea mai înaltă a perfecţiunii pentru că ne ridică sentimentele şi ideile până la cel mai înalt grad de împlinire. Sublimul stilului este dat de sublimul obiectelor. Altfel spus, obiectele sunt izvoarele ideilor sublime, iar stilul sublim este expresia acestor idei. Exemple de elemente sublime în obiecte
102
CONSTANTIN STROE neînsufleţite: întinderea, mărimea, întunecimea, pustietatea, tăcerea, mişcarea, vuietul; dar şi în afecte şi sentimente: eroismul, mărinimia, dezinteresarea, dispreţul, iubirea, moartea. De altfel sublimul se realizează în două planuri: sublimul de cugetare care constă într-o idee mare, fie expusă simplu, fie conţinută şi prezentată în imagini şi sublimul de sentiment care descrie o mişcare a sufletului ajunsă la gradul cel mai ridicat. În practicarea stilului sublim, grandios oratorul să se ferească de vanitate, îngâmfare, adică de ambiţia deşartă, de trufie, înfumurare şi de dorinţa de a face impresie cu orice preţ. În concluzie, alegerea stilului unui discurs trebuie făcută cu multă pricepere. Căci dacă oratorul ce alege stilul simplu, fiindcă vorbeşte cu pătrundere şi abilitate, este, de obicei, judicios, cel care recurge la stilul temperat este plăcut, cel ce optează pentru stilul sublim, plin, de amploare, devine straniu şi paradoxal. Cicero formula următoarea lege în alegerea stilului unui discurs: marele orator este cel care va putea spune lucrurile mărunte cu simplitate, cele obişnuite cu măsură, cele mari cu putere.
IV. Acţiunea (actio, pronuntatio) 1) Acţiunea ca parte a retoricii Un discurs oratoric nu este terminat atunci când a fost aşternut pe hârtie, deoarece el nu este alcătuit pentru a fi citit, ci ca să fie rostit. De aceea, după alegerea subiectului – invenţiunea, după întocmirea planului – dispoziţiunea, după stilizare – elocuţiunea,
103
CONSTANTIN STROE pentru a fi realizat pe deplin, el are nevoie de o a patra operaţiune care este rostirea lui în cadrul acţiunii oratorice. În retorică acţiunea*) are un alt înţeles decât în alte domenii (tehnic, literar). Aici ea semnifică totalitatea cerinţelor necesare rostirii unui discurs pentru a ne comunica ideile şi sentimentele, a convinge şi a impresiona cu ceea ce spunem un auditoriu. Aceste cerinţe au în vedere vocea, pronunţia, gestica, ţinuta corpului. Pe scurt, aspectele sale esenţiale privesc realizarea orală (prin voce, pronunţie) şi corporală (prin fizionomie, gestică) a unui discurs. Acordându-i o importanţă deosebită, Cicero preciza despre acţiune următoarele: „Felul de a vorbi constă din două elemente. Căci acţiunea este oarecum o elocvenţă a corpului, fiindcă se compune din voce şi gest. Modulaţiile vocii sunt tot atât de multe ca şi ale sentimentelor, care, la rândul lor, sunt puternic influenţate de voce. Aşadar oratorul perfect, pe care de mult încerc să-l înfăţişez aici, îşi va modela vocea într-un anumit fel, după cum va dori să pară mişcat de un anumit sentiment şi să-l insufle ascultătorilor“. Rezultă din cele spuse de Cicero că prin acţiune trebuie să înţelegem redarea unui discurs, desfăşurarea lui, realizată prin vocea sau pronunţia adecvată şi prin „elocvenţa trupului“. În legătură cu importanţa acţiunii oratorice, se citează răspunsul lui Demostene, care acorda acesteia întâietate în realizarea elocvenţei, la întrebarea care este partea cea mai
*)
Teoria acţiunii retorice poartă numele de teatralogie
104
CONSTANTIN STROE însemnată a elocvenţei, acesta fiind: acţiunea; dar a doua? acţiunea; dar a treia? tot acţiunea. 2) Părţile constitutive ale acţiunii retorice Acţiunea se structurează în trei părţi constitutive: memoria, pronunţia, gesticulaţia (gestica). A. Memoria. Pentru o reuşită deplină, oratorul trebuie să-şi rostească discursul fără să citească, adică pe dinafară, liber. Citirea unui discurs îi diminuează valoarea şi îi scade puterea de penetraţie asupra auditoriului. Discursul se citeşte doar atunci când se urmăreşte ca fiecare expresie să fie bine gândită şi aşezată, spre a nu omite vreun cuvânt sau emite o idee nepotrivită. Dar spre a fi prezentat în formă liberă el trebuie învăţat pe de rost, operaţie care implică memoria. De aceea, printre celelalte calităţi ale unui orator de primă importanţă este şi aceea de a avea o bună memorie. Pentru a le-o forma, în programul de pregătire al viitorilor oratori era inclusă şi mnemonica (arta memoriei). Aceasta îi asigură oratorului stăpânirea acţiunii – exactitatea ideilor, rigoarea sensului cuvintelor şi expresiilor, corectitudinea raţionamentelor şi a replicilor etc.*) Memoria este condiţia necesară de prim ordin a unei acţiuni oratorice puternice şi convingătoare. Chiar din faza de pregătire a discursului său oratorul se bazează pe toate formele de manifestare ale memoriei: memorarea propriuzisă, păstrarea şi actualizarea celor memorate.
*)
Pentru explicarea memoriei ca proces psihic complex a se vedea orice manual sau curs de psihologie.
105
CONSTANTIN STROE Memorarea este acel proces al gândirii prin care are loc întipărirea, fixarea experienţei noastre. Ea poate fi neintenţionată (involuntară), atunci când se realizează în absenţa intenţiei noastre de a memora, fără să facem vreun efort deosebit în acest scop şi intenţionată (voluntară) atunci când în mod voit depunem un efort în acest sens. În funcţie de înţelegerea sau neînţelegerea celor memorate, memorarea intenţionată se împarte în memorare mecanică şi logică. Cea mecanică presupune o învăţare formală, adică o însuşire doar a formei verbale nu şi a conţinutului logic şi se reduce la simpla repetare, fără înţelegere a celor memorate. Este utilă în activităţile cotidiene, de rutină. Utilizată în activitatea oratorică prezintă dezavantaje şi are o eficienţă redusă. Pentru că a apela la memoria mecanică, adică a învăţa un discurs cuvânt cu cuvânt este un travaliu greu şi obositor, dar fără rezultate benefice. S-ar putea dovedi chiar periculoasă, căci din întâmplare s-ar putea uita ceva din ce s-a învăţat mecanic, şi atunci se produce dezastrul: şirul discursului se întrerupe brusc, mintea, în dorinţa de a-l reface, intră în panică, nemaiputând găsi ideile şi cuvintele ştiute. În ceea ce priveşte memorarea logică, aceasta este superioară celei mecanice întrucât se bazează pe înţelegerea celor memorate. Ea înlătură învăţarea formală în sensul că prin ea se memorează atât forma verbală, cât şi conţinutul logic. De aceea este şi eficientă; eficienţa ei decurgând din faptul că oratorul îşi învaţă discursul meditând asupra lui, reţinând nu atât cuvintele, cât ideile şi legăturile dintre ele în economia discursului. Căci chiar dacă intervine uitarea frazelor pregătite anterior, ele pot fi înlocuite cu uşurinţă şi astfel discursul să se deruleze fără întrerupere. Oratorul trebuie să fie capabil în orice moment să facă asociaţii de
106
CONSTANTIN STROE idei pe baza schiţei logice şi a structurii discursului memorate anterior. El nu trebuie să neglijeze nici un moment că este absolut necesară stăpânirea tezei pe care o dezvoltă şi că materialul pe care l-a cercetat în vederea elaborării discursului se va lega de vechile cunoştinţe, informaţii pe care le va structura în conformitate cu logica discursului. În concluzie, pentru a fi rostit, discursul trebuie învăţat şi această operaţie solicită ca pe o calitate a oratorului, existenţa unei bune şi rapide memorii pentru a putea învăţa cu uşurinţă, fără osteneală şi a-şi aduce aminte repede şi fidel ceea ce a învăţat. Ca memoria să aibă astfel de performanţe ea trebuie exercitată, educată, cultivată. Putem face acest lucru prin învăţarea unor fragmente, texte din scrierile marilor poeţi, prozatori, filosofi. B. Pronunţia. Cuvântul, valoarea lui, puterea lui extraordinară de a influenţa şi emoţiona au reînceput astăzi, în unele domenii sociale, să fie la mare cinste. Însă cuvintele nu se rostesc singure, ci sunt rostite de „purtători“ de cuvânt. Ele sunt rostite de voci omeneşti. Vocea celui ce vorbeşte este liantul între el şi cei care îl ascultă. Prin voce oratorul pătrunde sufletele semenilor săi. Prin voce el dezlănţuie pasiunile şi pune în mişcare facultăţile spiritului uman, realizând, astfel, finalizarea discursului. De aceea, în mod obligatoriu oratorul trebuie să fie înzestrat cu o astfel de voce care să-i dea o mare putere asupra auditorului. Aidoma celorlalte facultăţi omeneşti şi vocea se poate perfecţiona prin exersare, prin îndeletnicire sau exercitare. Este cunoscut din istorie cazul lui Demostene care s-a străduit mult timp pentru a-şi desăvârşi vocea, care din bâlbâită a devenit una dintre cele mai clare din epoca sa.
107
CONSTANTIN STROE Desigur vocea sau pronunţia cea mai plăcută este cea firească, naturală, obişnuită. Din acest punct de vedere pronunţia nu trebuie să fie nici prea tare (vezi tribunul Vadim Tudor), nici prea slabă, înceată, nici energică, rapidă, dar nici domoală, dezlânată, lălăită (vezi fostul prim-ministru al României, Victor Ciorbea). Pentru ca pronunţia să fie firească, neprefăcută se cere să aibă două însuşiri: să fie clară şi potrivită (adecvată). Pronunţia e clară atunci când permite să se deosebească între ele atât silabele cât şi cuvintele şi e potrivită sau adecvată atunci când stă într-un raport de concordanţă cu simţămintele pe care le exprimă. Modulaţiile vocii trebuie să urmărească linia sentimentelor, impresiilor şi afectelor sufleteşti. Sunetele vocii trebuie să se muleze după simţământul vizat a-l pune în evidenţă: tonul mâniei este viu, grăbit şi întrerupt; al durerii şi al plângerii este împătimit, amestecat cu întreruperi bruşte şi însoţit de gemete, al fricii, îndoielnic, umilit, jos şi slab; al violenţei, este energic, vijelios şi ameninţător; al plăcerii este dulce, duios şi plin de încântare; al durerii, este grav, întunecat şi monoton. Deducem de aici, ca regulă generală, că vocea trebuie a o potrivi cu subiectul ce-l tratăm, dându-i cele mai adecvate tonuri, după cum cer împrejurările discursului. În orice împrejurare însă să nu uităm de tonul obişnuit cu care vorbim şi să nu fim tentaţi a folosi un ton străin de firescul vocii noastre, pentru că astfel cădem în ridicol. Pe lângă claritate şi adecvare pronunţia unui discurs presupune şi alte calităţi. Dintre acestea tăria vocii are o mare importanţă, pentru că asigură receptarea discursului de către toţi cei prezenţi, în opoziţie cu o voce înecată, cu glas răguşit şi bolborosit care nu numai că nu place dar şi oboseşte pe cei care ascultă. Alături de o
108
CONSTANTIN STROE tărie optimă pentru receptarea discursului, vocea trebuie să fie limpede şi pătrunzătoare. Ea trebuie să se adapteze la mărimea sălii şi mulţimea auditoriului. Oratorul trebuie să manifeste multă grijă pentru a-şi modela şi amplifica vocea în funcţie de dimensiunile spaţiale ale locului unde îşi ţine discursul. Dacă vorbeşte într-o sală mare, din dorinţa firească de a fi auzit şi de cel mai îndepărtat dintre ascultători, oratorul îşi poate încorda vocea peste măsură, transformând discursul în strigăt sau chiar răcnet. Pentru a evita o astfel de situaţie oratorul trebuie să-şi stăpânească vocea, imprimându-i tonuri variate, corespunzătoare fiecărei încăperi concrete fără a fi silit să treacă peste tonul natural, firesc. Tonurile vocii sunt foarte variate în formele lor de manifestare, dar ele apar ca variaţii a trei tonuri de bază: • tonul grav sau de jos este tonul sever, solemn, foarte serios, ce serveşte, în general, pentru a vorbi de aproape. • tonul de mijloc este tonul conversaţiei. Acesta este şi el de două feluri: familiar şi temperat. Tonul familiar oferă posibilitatea pronunţării definiţiilor, însemnărilor, reflectărilor, povestirilor cotidiene. Fiind utilizat în conversaţie el nu este nici cântat dar nici monoton. Tonul temperat se caracterizează printr-o mai mare vioiciune şi putere decât cel familiar. Este folosit la rostirea lucrărilor poeţilor sau prozatorilor care nu aprind sentimente mari. • tonul înalt sau ridicat este tonul violent. Pornind de la părţile unui discurs oratoric, putem diferenţia tonul potrivit fiecăreia, astfel: exordiu: tonul simplu şi dulce pentru a capta bunăvoinţa auditoriului; naraţiune: tonul variat, corespunzător momentelor
109
CONSTANTIN STROE naraţiunii, situaţiilor şi eroilor prezentaţi; confirmaţie: tonul puternic, viu care va constitui fundamentul afirmaţiilor oratorului; anerisire şi peroraţie: tonul puternic, grav, acut care va reflecta puterea, forţa şi patosul oratorului. În general, deci, este necesară o voce nuanţată pentru ca să se acorde cu ideile şi sentimentele multiple şi variate ale oratorului pe care vrea să le transmită şi auditoriului său. În concluzie el trebuie să fie stăpân pe pronunţie, pe articulare, pe voce şi pe tonul vocii, să folosească o limbă corectă şi expresivă. C. Gesticulaţia (gestica) Prin gesticulaţie se înţelege un ansamblu de mişcări ale corpului care exprimă o idee, un sentiment, o intenţie, înlocuind uneori cuvintele sau imprimând rostirii mai multă expresie. Gesticulaţia se compune din jocul fizionomiei, expresia privirii, mişcarea corpului, a braţelor, a trupului, a întregului corp. Dacă vocea este o limbă vorbită, gesticulaţia este o „limbă mută“, dar cu aceeaşi eficienţă ca prima. Dacă vocea acţionează asupra auzului, gestica acţionează şi ea asupra unui organ de simţ tot atât de esenţial – văzul. Gesturile îl ajută pe orator la comunicareaa, atât a ideilor cât şi, şi mai ales, a stărilor sufleteşti. Organul principal în care se exprimă simţămintele şi pasiunile oratorului în materie de gesticulaţie este faţa. Expresia feţei spune uneori mai mult decât discursul cel mai elocvent. Fizionomia feţei poate exprima voioşia sau întristarea, mândria sau umilinţa, ameninţarea sau rugămin-
110
CONSTANTIN STROE tea, entuziasmul sau apatia, sinceritatea sau falsitatea ş.a. Dintre elementele ce structurează fizionomia, puterea cea mai mare o au ochii, privirea. Întrucât ochii sunt oglinda sufletului în ei se reflectă simţămintele şi pasiunile omeneşti. De aceea, se recomandă ca oratorul să evite a ţine ochii închişi în timpul rostirii discursului; mai mult, el trebuie să-i lase liberi pentru ca, din mişcarea lor, să se poată vedea limpede intenţiile, pasiunile şi sentimentele de care este stăpânit. Gesticulaţia cuprinde şi mimica ce exprimă sincer sentimentul cu care se rosteşte fiecare cuvânt (A nu se confunda mimica cu schimonosirea chipului). Fizionomia trebuie pusă de acord cu alcătuirea discursului: liniştită, când este vorba de ceva senin; întunecată, când se discută de ceva trist; aprinsă, când se prezintă o nemulţumire adâncă ş.a.m.d. Nu numai fizionomia ca element principal al ei, ci gesticulaţia în întregul ei trebuie să fie variată, în concordanţă cu ideile sau sentimentele exprimate. Chiar când discursul repetă unele idei sau se referă la aceleaşi lucruri, oratorul are datoria de a folosi un ton şi gest aparte, deosebite de cele întrebuinţate mai înainte. În final, se pot stabili unele reguli de care oratorul ar trebui să ţină seama: ♦ Înfăţişarea unui orator trebuie să fie nobilă şi simplă. Poziţia şi mişcările corpului trebuie să fie fireşti; ridicarea sau lăsarea lui trebuie făcută doar atunci când se cere a exprima unele pasiuni. Ridicarea exagerată a capului exprimă aroganţă, vanitate; coborârea capului peste normal arată sfială, devoţiune prefăcută, falsă. De asemenea trupul trebuie ţinut într-o poziţie corectă, adică drept, cu demnitate.
111
CONSTANTIN STROE Mişcarea braţelor, a mâinilor şi a întregului corp trebuie să fie firească, corespunzătoare impresiilor pe care oratorul le are despre subiectul tratat. Trebuie evitate mişcările nesupravegheate ale capului, jocul degetelor. Lăsarea mişcării mâinilor la voia întâmplării sau jocul cu ele pot duce la ridicol. Gestul mâinilor serveşte pentru a arăta numărul persoanelor care au făcut o faptă oarecare, de a indica persoanele vinovate care sunt de faţă, de a arăta obiecte sau fenomene abstracte, cum ar fi Dumnezeu, raiul, iadul etc. ♦ Gestica trebuie să fie cât mai variată şi în conformitate cu alcătuirea discursului. ♦ Oratorul trebuie să stăpânească cu multă măiestrie expresia ochilor. Ei pot fi vioi, trişti, întunecaţi, înlăcrimaţi, înfocaţi, rătăciţi, miraţi, rugători sau strălucitori, ironici, dispreţuitori, admirativi etc. Iată câteva expresii ale ochilor care sunt tot atâtea expresii ale elocinţei.
112
CONSTANTIN STROE
Capitolul VII Pledoaria specie a genului retoric judiciar Una din formele genului judiciar este pledoaria. Ea se defineşte ca acel tip de discurs judiciar prin care se apără nevinovatul, pârât pe nedrept. Pledoaria nu este niciodată scrisă. Ea se pronunţă oral în faţa instanţei de judecată în procese penale şi civile. Exercitarea cu succes a profesiei de avocat presupune în mod necesar, printre altele, cunoaşterea unor reguli retorice elementare şi în chip inevitabil studiul tehnicii pledoariei. 1) Pregătirea pledoariei Desigur un prim moment al pledoariei este cel al pregătirii ei. Pregătirea unei pledoarii este un proces complex ce cuprinde două etape: - acumularea unui nivel superior de generală şi juridică; - pregătirea propriu-zisă a pledoariei.
113
cultură
CONSTANTIN STROE a) ceea ce priveşte prima etapă trebuie reţinut că „meşteşugul“ de avocat nu vine de la sine, ci se învaţă, că stăpânirea artei pe care o reprezintă profesia de avocat presupune o cultură generală solidă care să se adauge cunoaşterii dreptului şi tehnicii pledoariei. Cultura generală solidă permite avocatului să se exprime cu uşurinţă şi eleganţă, într-o limbă corectă şi o logică impecabilă. Trebuie menţionat în acest context că astăzi pentru exercitarea profesiei de avocat sunt necesare cunoştinţe din domenii din ce în ce mai numeroase şi variate. Astăzi, procesele judiciare ating adesea probleme care nu sunt exclusiv juridice; în cursul dezbaterilor apare necesitatea lămuririi unor probleme ştiinţifice, financiare, medicale, tehnice, artistice etc., avocatul fiind silit să le înţeleagă pentru a putea aborda diferitele aspecte ale cauzei în faţa instanţei. O cultură solidă reprezintă şi o condiţie indispensabilă a improvizaţiei, necesară avocatului care ia cuvântul în apărare sau în replică. La cultura generală serioasă trebuie să se adauge cultura juridică temeinică, precum şi însuşirea regulilor retoricii şi studiul tehnicii pledoariei. Acest triptic asigură avocatului o bună cunoaştere şi stăpânire a posibilităţilor lui naturale şi adoptarea unui stil propriu potrivit aptitudinilor şi temperamentului său. b) Referitor la pregătirea pledoariei propriu-zise, aceasta este precedată de studiul dosarului şi de discuţiile cu clientul, menite să lămurească într-o primă aproximare procesul. În timpul studierii dosarului este util ca avocatul să-şi noteze obiecţiile sugerate de lectura pieselor aflate la dosar, lămuririle ce trebuie cerute clientului, reflecţiile şi observaţiile pe care le-ar putea folosi în pledoarie.
114
CONSTANTIN STROE După studiul dosarului şi discuţia cu justiţiabilul avocatul trebuie să fie în măsură să definească cu claritate obiectul procesului, să ştie care este punctul capital al procesului, cheia lui şi să prevadă, în vederea respingerii lui, a punctului esenţial al apărării adverse, atât cel slab, cât şi cel puternic. Odată stabilite cele de mai sus avocatul trece la confruntarea lor cu regulile de drept, ceea ce necesită cercetarea legislaţiei, a doctrinei şi jurisprudenţei. Cu aceasta munca de pregătire a pledoariei se încheie şi se trece la pledoaria propriu-zisă. 2) Metodele alcătuirii pledoariei Pledoaria trebuie întocmită cu metodă. În funcţie de posibilitatea şi personalitatea avocaţilor, la îndemâna lor se află trei metode: a) Redactarea în scris a textului pledoariei. În legătură cu această metodă Cicero spunea că pentru a putea să vorbeşti bine, trebuie să începi prin a scrie textul pe care vrei să-l rosteşti. Această metodă este recomandată avocaţilor începători lipsiţi de experienţă, ea oferind acestora anumite avantaje: concentrează atenţia asupra cauzei, permite o exprimare concisă şi precisă, evită repetarea, folosirea de termeni improprii şi construcţii greşite, asigură stilului frumuseţea ş.a. Cu toate aceste facilităţi create de această metodă de pregătire a pledoariei, ea nu este agreată de avocaţii cu experienţă, întrucât citirea textului i-ar stânjeni în folosirea tuturor elementelor acţiunii: vocea care devine monotonă, pierzându-şi inflexiunile şi variaţiile de ton, ochii şi privirea ce ar fi fixate asupra hârtiei, capul aplecat, mâna imobilă, fără posibilitatea de a gesticula, ca urmare a obligării ei de a ţine manuscrisul. De aceea marii avocaţi întrebuinţează forma liberă a discursului.
115
CONSTANTIN STROE b) Fixarea în minte a schemei pledoariei. Această metodă cere a structura în plan mental principalele argumente şi improvizarea în întregime a formei în care va fi rostită pledoaria. Această metodă dă pledoariei vioiciune, vigoare, maleabilitate, ceea ce face să fie urmărită cu mai multă atenţie. c) Metoda notelor de pledoarie. Notele de pledoarie, trebuie să cuprindă un plan clar al expunerii, să fie precise, frazele să nu fie scrise în întregime, ci numai sugerate prin cuvinte frapante. Pentru a nu impieta asupra spontaneităţii şi a frâna elanul improvizaţiei, notele de pledoarie trebuie să fie suficient de schematice. Pentru economia şi eficienţa ei această metodă este cea mai des folosită de avocaţii de astăzi. 3) Calităţile pledoariei O bună pledoarie trebuie să aibă anumite calităţi. Aproape toţi teoreticienii retoricii (Quintilian, Appleton, M. Garçon) s-au oprit la următoarele: a) Claritatea este, de departe, cea mai importantă dintre calităţile unei pledoarii. Căci avocatul nu trebuie să scape din vedere că pentru a-şi impune punctul de vedere el trebuie să se facă bine înţeles. Pentru aceasta e nevoie să se exprime în termeni proprii, să evite formulele vagi şi echivoce, să repete sub o altă formă ceea ce i s-a părut că nu a fost bine receptat, să-şi formuleze argumentele prin propoziţii simple care evită contradicţia. Tot pentru claritatea pledoariei este necesar, ca în situaţia în care faptele prezentate sunt complicate, să se facă o anumită selecţie, departajându-se esenţialul de neesenţial, de accidental.
116
CONSTANTIN STROE b) Utilitatea pledoariei desemnează subordonarea mijloacelor cu care se operează scopului urmărit şi, în primul rând, evitarea vedetismului, preocuparea de a limita dezbaterea la obiectul ei, de a alege bine argumentele pentru a comunica judecătorilor convingerea în adevărul şi dreptatea cauzei susţinute şi eliminarea preocupării de a-şi asigura succesul prin punerea în valoare a propriei personalităţi. c) Naturaleţea pledoariei semnifică lipsa de artificiu şi, mai ales, perfecta concordanţă dintre stilul adoptat şi cadrul şi natura procesului. Avocatul trebuie să conceapă şi să rostească pledoaria în funcţie de cauză (penală, civilă), de sala de judecată (sala mare, camera de consiliu). Pentru a păstra firescul pledoariei, avocatul trebuie să evite folosirea cuvintelor preţioase, a curiozităţilor de stil, a întorsăturilor neobişnuite de frază. d) Sobrietatea este o consecinţă a naturaleţei şi a pronunţiei şi a gesticulaţiei. e) Concizia. Astăzi nu mai sunt posibile pledoariile lungi (care se întindeau uneori chiar pe parcursul mai multor zile) care făceau deliciul auditoriului ca un veritabil spectacol, ci sunt apreciate pledoariile scurte, la obiect, cu propuneri de soluţionare corectă a dosarului. f) Vivacitatea şi combativitatea. Pledoaria trebuie să fie plină de viaţă pentru a putea convinge. O pledoarie fără vlagă este monotonă, anostă. Or, avocatul trebuie să evite o astfel de pledoarie şi prin intonaţie, gest, nuanţarea expunerii, folosirea unor procedee retorice să pledeze pentru a ţine trează atenţia judecătorilor. În absenţa tuturor acestor calităţi orice pledoarie îşi pierde dreptul la existenţă, ca ineficientă.
117
CONSTANTIN STROE 4) Structura pledoariei În mod obişnuit pledoaria cuprinde patru părţi: a – exordiul sau introducerea; b – expunerea sau naraţiunea faptelor; c – discuţia sau analiza mijloacelor şi argumentelor; d – concluzia sau peroraţia. a) Pledoaria începe ca orice discurs printr-un exordiu. Această parte introductivă a pledoariei are drept scop să facă cunoscut, într-o formă succintă, obiectul procesului, să fixeze atenţia judecătorilor şi să creeze o atmosferă favorabilă clientului. Exordiul îmbracă o mare varietate de forme, în funcţie de: - problemele sociale puse în discuţie (poate să fie patetic, vehement); - faptul dacă pledoaria este a reclamantului sau pârâtului, a părţii civile sau a apărării. Adeseori avocatul poate începe exordiul pledoariei sale printr-un apel la judecători sau juraţi să lase de o parte orice idee preconcepută sau să arate actul său de curaj de a fi acceptat o cauză care la prima vedere pare de nesusţinut. O regulă de aur a exordiului este aceea de a fi scurt. b) Expunerea sau naraţiunea faptelor urmează exordiului, fiind partea cea mai importantă a pledoariei, deoarece în cadrul ei se configurează reperele viitoarei discuţii. Expunerea se face în ordinea cronologică a faptelor, fixându-se câteva puncte de referinţă. Dacă expunerea cronologică este lungă şi obositoare se poate recurge la un fel de „racursi“, adică plecarea de la ultimul fapt în ordinea cronologică şi nararea celorlalte prin raportare la acesta. În felul acesta este stârnită dintru început curiozitatea auditoriului care vrea să afle cum şi de ce s-a petrecut faptul anunţat.
118
CONSTANTIN STROE Pentru o reuşită a pledoariei, expunerea, ca parte însemnată a ei, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
expunerea trebuie să fie simplă, clară şi verosimilă. Expunerea faptelor trebuie să fie verosimilă pentru ca să nu şocheze bunul simţ al auditoriului şi ca avocatul să se bucure de încrederea acestuia. avocatul nu trebuie să ascundă faptele nefavorabile pentru că oricum ele sunt cunoscute de adversar; când faptele şi evenimentele par a se contrazice datoria avocatului este de a evidenţia clar legătura lor profundă, lipsită de contradicţie. Este de preferat ca în acest caz să se facă o reconstituire simplă, imaginară şi ipotetică a faptelor; expunerea faptelor trebuie să fie însoţită şi de motivarea lor psihologică; expunerea faptelor trebuie să fie ilustrată prin citirea pieselor aflate la dosar. Expunerea faptelor se înfăţişează ca un monolog al avocatului. Pentru a evita monotonia acestuia, avocatul trebuie să-i dea culoare şi dinamicitate, folosind în acest scop stilul direct, interogaţia, scurte digresiuni care oferă scurte pauze atenţiei obosite a auditoriului. Expunerea faptelor trebuie să se încheie cu formularea clară a problemelor care vor forma obiectul discuţiei.
c) Discuţia este acea parte a pledoariei în care se demonstrează sau se respinge o teză. Demonstraţia trebuie făcută prin analiza probelor care dovedesc faptele aşa cum au fost expuse. La aceasta se adaugă deducerea consecinţelor juridice din faptele dovedite.
119
CONSTANTIN STROE În demonstraţie probele utilizate pot fi înfăţişate, fie într-o ordine logică ascendentă, fie prezentarea de la început a probei celei mai puternice, întărită apoi de probele accesorii. Discuţia se axează asupra faptelor, care cel mai adesea sunt contestate dar şi asupra actelor înfăţişate ca probe, precum şi asupra problemei de drept. De asemenea, discuţia poate avea în vizor depoziţiile martorilor care pot fi contradictorii, neverosimile în raport cu faptele ca şi actele depuse la dosar, ce pot fi contestate în privinţa validităţii, semnificaţiei şi interpretării lor. Discuţia se realizează în procesele penale diferit de cea din cele civile. Astfel în procesele penale la curtea cu juri discuţia se purta exclusiv asupra faptelor, în timp ce în procesele civile, centrul de greutate al discuţiei sunt problemele de drept. Întotdeauna discuţia de drept are în vedere: formularea precisă a problemei de drept; citarea textelor din lege aplicabile cazului şi comentarea lor; citarea practicii judiciare şi a doctrinei, în sprijinul interpretării propuse sau a textelor aplicabile. Tot în cadrul discuţiei are loc şi respingerea demonstraţiei adversarului. În cazul în care pledoaria părţii adverse a lăsat o impresie favorabilă, avocatul are datoria să intervină, încercând să risipească buna impresie lăsată de adversar, prin rectificarea erorilor făcute de acesta, invocând în sprijinul tezei sale jurisprudenţa şi doctrina.
-
Discuţia trebuie să fie din punct de vedere stilistic sobră, clară şi riguroasă din punct de vedere logic. Stilul
120
CONSTANTIN STROE adoptat trebuie să corespundă naturii procesului, iar preocuparea constantă a avocatului trebuie să fie centrată pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe efectele estetice ale pledoariei. Avocatul va focaliza în permanenţă că discuţia juridică constă în aplicarea principiilor şi normelor juridice la faptele dovedite. d) Concluzia sau peroraţia reprezintă acea parte a pledoariei exprimată printr-un foarte scurt rezumat al elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului, urmat de evocarea soluţiei care se aşteaptă de la instanţă. În general, peroraţia se poate realiza în două modalităţi: - prima, constă în rezumarea faptelor, cu o mare precizie şi sobrietate, şi în deducerea din aceste fapte a singurei concluzii logice posibile. Aici stilul trebuie să fie sobru şi direct, frazele scurte, fără digresiuni şi incidente; - a doua, constă în apelul la sentimente, pentru a emoţiona pe cei care trebuie să se pronunţe asupra soluţiei. În acest caz avocatul va fi patetic, va evoca marile idei, va face apel la sentimentele de milă, de indignare, pentru a obţine efectele dorite. Cel mai adesea, pledoaria se termină printr-o concluzie care îmbină ambele modalităţi, argumentele demonstraţiei fiind urmate de apelul la sentimente. 5) Procedee retorice folosite în pledoarie Cunoaşterea procedeelor retorice, a tehnicii şi meşteşugului vorbirii în public serveşte şi avocatului modern în îndeplinirea rolului său de auxiliar al justiţiei. Pornind de la caracteristicile şi necesităţile procesului modern se pot formula unele reguli şi sugera
121
CONSTANTIN STROE unele procedee a căror cunoaştere este neîndoielnic utilă avocatului. Astfel: ♦ În desfăşurarea unei pledoarii avocatul nu trebuie să revină asupra lucrurilor spuse şi înţelese, pentru că ar lungi prea mult pledoaria şi ar obosi inevitabil auditoriul. Or, o bună pledoarie este cea care ţine treaz interesul instanţei. ♦ În situaţia când avocatul a optat pentru o pledoarie scurtă într-un proces complicat şi resimte nevoia unor explicaţii şi dezvoltări el va proceda la întreruperea raţionamentului printr-o frază care să trezească atenţia instanţei, fie anunţând un argument capital (hotărâtor), fie anunţând apropierea concluziei şi trecând la concluzii, va dezvolta un argument aparent nou, dar care de fapt nu e decât o reluare în perspectiva unei dezvoltări. Un astfel de procedeu are darul de a reînvia atenţia obosită şi a calma nerăbdarea auditoriului. ♦ Uneori în cursul pledoariei, poate fi resimţită şi necesitatea de a reaminti unele principii generale şi adevăruri elementare. În această situaţie avocatul va preveni auditoriul că va spune lucruri arhicunoscute sau va folosi procedeul preteriţiunii, anunţând, în mod ocolit, că urmează o noţiune necesară care ar putea părea supraabundentă. În felul acesta el menajează răbdarea instanţei a cărei bunăvoinţă doreşte să o capteze. ♦ Pentru a imprima ritm, mişcare, viaţă pledoariei avocatul trebuie să recurgă la unele procedee stilistice simple ca: alternarea timpului verbelor, prin folosirea prezentului în locul perfectului simplu sau prin folosirea prezentului, alternativ cu imperfectul, ceea ce are ca efect distingerea principalului de secundar; variaţia pe care o creează folosirea în pledoarie a persoanei întâi în loc de persoana a treia, marcând astfel
122
CONSTANTIN STROE identificarea avocatului cu clientul său; ritmul pe care îl dă expunerii folosirea interogaţiilor care evită monotonia monologului sau interpelarea intempestivă a adversarului; repetarea – fără a deveni supărătoare prin utilizarea în exces – poate duce la accentuarea unei idei şi la a o face să penetreze mintea ascultătorilor; reluarea imediată a aceloraşi cuvinte; începerea mai multor fraze succesive prin aceleaşi cuvinte sau prin repetarea aceluiaşi cuvânt la sfârşitul unor propoziţii succesive au efect de accentuare a concluziei ce vrea avocatul să fie reţinută de instanţă. ♦ Când doreşte să sublinieze o idee avocatul trebuie să recurgă la procedeul numit al acumulării, în care ideile şi nu cuvintele sunt repetate. Tot în scopul accentuării şi sublinierii unor idei se pot folosi următoarele figuri de stil: metafora, apostrofa, dialogul, prosopopeea, hiperbola, litota. ♦ Procedee eficace – utilizate cu tact însă, altfel devin primejdioase şi se întorc împotriva celui ce le foloseşte – sunt umorul şi ironia, cuvintele de spirit şi anecdotele. Ele permit avocatului să spună adevăruri care, afirmate în mod direct, ar fi greu tolerate şi ar scandaliza auditoriul. Locul cel mai potrivit al acestora într-o pledoarie este partea consacrată expunerii faptelor, ele agrementând-o, dând „sarea şi piperul“ narării faptelor. În încheierea analizei pledoariei trebuie menţionat că adesea în procesele mai grele şi mai spinoase avocaţii sunt constrânşi să vorbească în replică. Folosirea dreptului la replică trebuie făcută cu înţelepciune, cu măsură. O replică veritabilă impune anumite cerinţe, pentru care ea trebuie să fie o ripostă scurtă care se limitează la rectificarea erorilor sau inexactităţilor din pledoaria adversarului, sau să respingă „bref“
123
CONSTANTIN STROE argumentele neprevăzute cu privire la aspecte care au părut să fixeze atenţia judecătorului. Cum replica nu poate fi pregătită acasă ci este spontană, se dă ad-hoc în faţa instanţei, o calitate importantă a avocatului trebuie să fie capacitatea sa de a improviza. De altfel, marii retori au considerat improvizaţia ca una din laturile intrinseci ale pledoariei. Când este silit avocatul să recurgă la improvizaţie: - când se angajează în mai multe procese decât poate acoperi prin posibilităţile sale; - când încalcă etica profesională, manifestând neglijenţă faţă de cauza, procesul angajat; - când vorbeşte al doilea, după procuror sau avocatul părţii adverse, căci aceştia îi pot ridica probleme sau face obiecţii la care nu se aşteaptă. Susţinerea unei pledoarii pregătită minuţios poate avea loc numai când data susţinerii este fixată cu câteva zile înainte şi dacă avocatul va fi primul la cuvânt (şi e primul la cuvânt dacă este apărătorul părţii reclamante). În condiţiile în care el va trebui să ia cuvântul imediat şi al doilea (ca apărător al părţii pârâte) atunci nu se mai poate spune că are pregătit totul dinainte şi în pledoaria sa trebuie să improvizeze. Improvizaţiile pot fi: izbutite şi lamentabile. Pare paradoxal, dar este un adevăr, că inamicul principal al improvizaţiei îl constituie vechiul plan al discursului pregătit din vreme, deoarece avocatul se va desprinde cu greu de datele pregătite înainte iar pe parcursul acţiunii judiciare va fi tentat în permanenţă de a mai „valorifica“ ceva din discursul pregătit pentru a insera în cel improvizat. Or, e uşor de dedus că
124
CONSTANTIN STROE îmbinarea celor două prezintă fisuri, inadvertenţe ce pot impieta asupra pledoariei. Dacă avocatul însă cunoaşte bine dosarul cauzei, el nu se va lăsa timorat de inedit. El va putea da replica în raport cu ceea ce ştie sigur că va răspunde adversarul, căci e aproape imposibil ca el să nu intuiască câte ceva din ceea ce acesta va susţine la proces. Mai mult, urmărind cu multă atenţie desfăşurarea procesului, el va afla o serie de date ce îi vor permite o improvizaţie pertinentă. Deci improvizaţia presupune modificarea din mers a discursului în faţa unor situaţii şi argumente neprevăzute. Pentru ca improvizaţia să fie inspirată şi deci izbutită şi deci eficientă este nevoie de talent oratoric. Talentul trebuie însă cultivat. Pentru Cicero, oratorul ideal este un om talentat care a muncit mult pentru a învăţa arta vorbirii. Improvizaţia nu este, cum s-ar putea crede la prima vedere, acel miracol intelectual spontan care se asociază talentului celor favorizaţi de natură. Ci, în afară că e un dar al naturii, improvizaţia este un efect al muncii de cultivare, de dobândire a cunoştinţelor de cultură generală sau a celor de natură juridică. Alături de munca de pregătire, cultura generală solidă şi cultura juridică temeinică rămân, deci, pentru improvizaţie factori de prim ordin, de care nu se poate face abstracţie.
125
CONSTANTIN STROE
Cartea a doua
TEORIA ARGUMENTĂRII (Neoretorica – teorie logică a persuasiunii)
126
CONSTANTIN STROE
Motto: „Iniţierea în argumentare face parte integrantă din educarea cetăţeanului, al cărui grad de libertate depinde de comprehensiunea şi stăpânirea mecanismelor persuasiunii căreia îi este supus şi pe care o execută uneori inconştient asupra celuilalt” ( G. Declercq)
127
CONSTANTIN STROE
Capitolul VIII Conceptul argumentării Importanţa tot mai mare acordată comunicării, odată cu facilităţile oferite de mijloacele de comunicare în masă (televiziunea în special) şi extinderea tot mai acaparatoare şi provocatoare a Internet-ului a făcut ca astăzi să asistăm la o revigorare şi apoi la amploarea tot mai mare a cercetării asupra argumentării în comunicare, să constatăm că investigaţiile asupra acesteia sunt în plină expansiune. Teoria argumentării a apărut şi s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului XX – dovadă stă fericita coincidenţă când în anul 1958, apar două lucrări fundamentale în domeniu: una în Belgia, aparţinând lui Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca*) – venită din
*)
Ch Perelman şi L.O. Tyteca – La nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, PUF Paris, 1958 În acest monumental tratat, problema centrală pusă de Perelman este aceea a raţionalităţii enunţurilor şi sistemelor de enunţuri. Abordarea sa este o critică adresată concepţiei şi metodei carteziene, după care ceea ce este
128
CONSTANTIN STROE domeniul logico-juridic, şi o alta în Marea Britanie, a lui Stephen Toulmin**) – venită din perimetrul epistemologiei
raţional se identifică cu ceea ce este evident sau derivă, conform unor reguli din ceea ce este evident. Perelman respinge aceasta cu următoarele argumente: a) pe terenul disciplinelor în care intervin valori morale, juridice, estetice etc., cum sunt etica, dreptul (ca ştiinţă), filosofia, cerinţa evidenţei şi demonstraţia ei riguroasă este greu de satisfăcut; b) sunt nenumărate cazurile în care ideile noastre sunt clare şi distincte, dar nu se impun tuturor cu aceeaşi evidenţă; c) dacă raţionalul se identifică cu ceea ce este evident demonstrabil, atunci sfera deciziilor noastre în chestiuni practice şi în vederea acţiunilor este abandonată în mare parte iraţionalului; d) concepţia carteziană operează cu ideea eronată a unei raţiuni eterne, independentă de istorie, adică de tradiţie, societate şi cultură. Ca soluţie la problema raţionalităţii, Perelman propune "raţionalul discursiv"; acesta leagă raţionalitatea enunţurilor de întemeierea lor pe baza mijloacelor de probă. În cazurile ideale, această întemeiere are forma demonstraţiei; ea permite trecerea cu ajutorul unor reguli definite, de la anumite enunţuri, ca mijloace de probă, la enunţul întemeiat. Ea are însă inevitabil, în cele mai multe cazuri, forma argumentării, înţeleasă ca un "ansamblu al tehnicilor discursive ce permite a provoca şi a creşte adeziunea spiritelor la tezele care se prezintă cu asentimentul lor". Prin aceasta Perelman propune admiterea argumentării, ca formă de sine stătătoare a întemeierii, alături de demonstraţie. **) Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge University Press, 1958 Ca şi Perelman şi Toulmin este preocupat de problema raţionalităţii enunţurilor şi sistemelor de enunţuri. Cercetarea sa s-a finalizat cu un nou răspuns (model) la identificarea raţionalităţii cu logicitatea în sistemele deductive, constând într-o propunere de inversare a perspectivei dominante: în loc să judecăm raţionalitatea sistemelor de enunţuri în funcţie de un etalon logicoformal ar trebui să definim raţionalitatea la nivelul întreprinderii de însuşire ştiinţifică a realităţii şi să privim chiar logicitatea plecând de la această întreprindere. Punctul său de plecare este practica argumentativă, în baza căreia va iniţia un program cuprinzător de abordare a logicii formale din punct de vedere al "logicii aplicate". Toulmin consideră că logica formală stă sub fundamentul unui ideal de
129
CONSTANTIN STROE şi logicii ştiinţei – tocmai datorită unei insatisfacţii pe care o provoacă, mai totdeauna, logica clasică, şi anume, incapacitatea ei de a soluţiona rezonabil situaţiile practice ale actelor de gândire. De aceea, ca o contrapunere la logica formală clasică a apărut logica neformală căreia i s-a asociat teoria argumentării. Înnoirile aduse de aceasta privesc atât conţinutul argumentării cât şi forma argumentării. De pildă, Chaïm Perelman, oferindu-ne un inventar al argumentelor utilizate sau posibil de utilizat într-o argumentare vizează conţinutul argumentării, în timp ce Stephen Toulmin, descriind tehnici de argumentare în care putem să punem argumente din cele mai diferite în practica dialogică curentă, vizează forma argumentării.
rigoare inspirat de matematică, fapt ce are drept consecinţă inevitabilă o simplificare a structurii contextelor reale de argumentare. El nu contestă posibilitatea tratării matematice a relaţiilor dintre enunţuri, propunând însă ca în locul unei inevitabile prelucrări a sistemelor concrete pentru ca acestea să încapă stilizate în sistemele de logică, logica să procedeze la includerea în analiză a contextelor reale de argumentare. Argumentările trebuiesc privite sub aspectul "aprecierii raţionale" şi nu doar sub cel al "consistenţei logice". Criticând logica formală pe motivul că ea nu poate evalua critic argumentările reale din diverse domenii, Toulmin propune un nou model de raţionament prin care reorientează logica. Astfel, modelul său a dus la apariţia unei noi discipline numită logică neformală: un discurs normativ asupra argumentării în limbajul cotidian, care e mai larg decât cel al logicii formale. Obiectivul celor ce se ocupă de logica neformală este acela de a dezvolta norme, criterii şi proceduri pentru a interpreta, evalua şi construi modele de argumentare ce sunt adecvate complexităţii şi incertitudinii argumentării cotidiene. Un punct de vedere comun în logica neformală este acela că puterea de convingere a unui argument nu se suprapune cu validitatea formală cerută de logica deductivă, adeseori argumente care sunt formal nevalide reprezentând baze rezonabile pentru decizii practice.
130
CONSTANTIN STROE Pe scurt, paşii în continuarea teoriei argumentării făcuţi de Ch. Perelman şi St. Toulmin constau în faptul că, primul concepe teoria argumentării ca o întregire necesară a logicii, dat fiind că metodele şi rezultatele acesteia din urmă sunt de interes, în principal pentru domeniul matematicii, fiind în schimb de slabă relevanţă pentru practica raţionamentului în diverse domenii ale realităţii în care totuşi se raţionează (sfera ştiinţelor umane, a practicii judiciare, în viaţa de fiecare zi), iar al doilea, preconizează, prin teoria argumentării, nu o simplă întregire a logicii, ci o reorientare a acesteia, sub aspectul problematicii şi al metodelor, pornind de la modurile statornicite şi efectiv folosite de întemeiere a ideilor şi deciziilor, luând în considerare acele criterii de validare a raţionamentelor care sunt recunoscute în practică, criterii ce variază de la un domeniu la altul. Aşa se face că astăzi – când dintr-o perspectivă tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte constitutivă a sistemului retoric ce s-a dezvoltat însă şi în cadrul ştiinţific al logicii, şi, ca urmare, fiind şi azi valabilă constatarea că, în limba naturală, procesele argumentative sunt impregnate de retorică şi logică, când tendinţele recente în studiul argumentării integrează şi cercetările pragmaticii, în special, ale teoriei actelor de limbaj – punctul de vedere modern asupra teoriei argumentării se situează la intersecţia a trei domenii: retorica, logica şi lingvistica. Teoria argumentării este studiul tehnicilor discursive ale raţionamentului practic, prin care un locutor urmăreşte să determine sau să sporească adeziunea interlocutorului (auditorului) la o teză prezentată. Aşa cum studiul logic şi psihologic al
131
CONSTANTIN STROE raţionamentului trebuie să aibă ca preambul anumite clarificări şi precizări ale noţiunii de raţionament, care să-i dea mai multă acurateţe decât are în limbajul curent teoretizările despre argumentare au şi ele nevoie de un minim de consideraţii prealabile privitoare la noţiunea de argumentare. În noua teorie a argumentării, argumentarea nu mai este înţeleasă ca o relaţie punctiformă între producerea unei probe de către locutor şi asumarea unei teze (dacă probele o susţin temeinic) de către interlocutor, ci mai degrabă ca o activitate discursivă mult mai amplă, desfăşurată fie în forma monologală, fie în cea dialogală, fie chiar în una polilogală. Într-o astfel de perspectivă, argumentarea ne apare ca o construcţie de argumente, bine ordonată în funcţie de criterii de eficienţă argumentativă şi care numai împreună pot asigura convingerea interlocutorului sau auditoriului. Într-o asemenea accepţiune a argumentării, accentul nu mai cade pe forţa de convingere a fiecărui argument în parte, ci pe modul în care fiecare argument participă la realizarea scopului întregii construcţii argumentative. Chiar dacă fiecare argument în parte poate fi foarte puternic, argumentele rămân nesemnificative în relaţia discursivă dacă, împreună, ele nu pot duce la îndeplinirea scopului discursului argumentativ. Noţiunea „argumentare” desemnează, într-o primă aproximare, activităţi umane şi produsul acestora – textul argumentativ. În această idee, Frans van Eemeren susţine că argumentarea este „o activitate socială, intelectuală şi verbală, servind la justificarea sau respingerea unei opinii, constând dintr-o constelaţie de enunţuri şi urmărind obţinerea adeziunii unui
132
CONSTANTIN STROE auditoriu”.Rezultă, în mod evident că, cercetătorul olandez subliniază că în studiul argumentării un loc deosebit ocupă atât activitatea socială şi intelectuală cât şi cea verbală vizând formulările lingvistice în care acea activitate se materializează. 1) Argumentarea este o activitate socială în dublu sens: a) argumentarea urmăreşte înfluenţarea credinţelor altora şi, prin ele, de multe ori, şi a atitudinilor şi comportamentului lor. În chip primordial şi cel mai adesea, o argumentare este un raţionament adresat altora şi care se foloseşte de premise admise de ei, cu intenţia de a-i face să adere la o opinie susţinută cu ajutorul acestor premise. Cu alte cuvinte, orice argumentare se adresează unui auditiriu şi urmăreşte modificarea, într-un sens sau altul, a unor convingeri ale acestuia. b) Materialul la care se referă şi se aplică argumentarea este luat, de multe ori, din realitatea vieţii sociale şi că ea, la rândul său, are efecte asupra vieţii sociale prin intermediul schimbărilor pe care le produce în ideile liderilor şi ale membrilor de rând ai societăţii. 2) Argumentarea este o activitate intelectuală nu în sensul că ar fi apanajul intelectualilor, ci, în sensul că, chiar şi în cele mai simple forme ale ei, este un exerciţiu al intelectului (al minţii). Este o activitate intelectuală, adică este producere de raţiuni (temeiuri) în sprijinul sau împotriva unei opinii. Un discurs va fi apreciat ca argumentativ în funcţie de ponderea pe care o are în cadrul lui apelul la capacitatea auditoriului de a raţiona. Argumentarea este, aşadar, o activitate cu precădere intelectuală, deci, trebuie spus, că nu este întotdeauna
133
CONSTANTIN STROE pur intelectuală, dat fiind că, pentru potenţarea efectului ei persuasiv, componentei intelectuale i se pot adăuga şi altfel de mijloace non-raţionale (afective, emoţionale) de influenţare a auditoriului. 3) Argumentarea este, în fine, o activitate verbală constând în enunţarea unei teze şi, respectiv, a temeiurilor în sprijinul ei, cu sau fără explicitarea legăturilor logice dintre temeiuri şi teză. Ca act sau activitate verbală, argumentarea are caracteristici care o deosebesc de alte acte de vorbire cum sunt: oferirea de informaţii, punerea de întrebări, emiterea de comenzi sau ordine etc. Acestea din urmă pot fi efectuate şi prin producerea câte unui singur enunţ (de ex. „închideţi uşa!”), în timp ce argumentarea presupune minimum două enunţuri – unul cuprinzând teza, celălalt, un argument în favoarea ei (de ex. „închideţi uşa!” „Altfel se face curent şi vă puteţi îmbolnăvi”). Actul argumentării, aşadar, presupune minimum două propoziţii, nu doar în sens gramatical, ci exprimând fiecare în parte câte o acţiune: cel ce avansează o teză (T) susţinând-o printr-un argument (A), subscrie prin aceasta, implicit, la fiecare din ele. Complexitatea actului de vorbire prin care se exprimă o argumentare ţine nu doar de faptul acesta, că presupune formularea a cel puţin două enunţuri, de obicei, mai multe, ci presupune şi o raportare caracteristică a unuia din ele la celălalt (celelalte), raportare care face din unul (unele) din ele, temei (temeiuri) pentru acceptarea celuilalt. În afara celor de mai sus se pot adăuga consideraţii privitoare la factori lingvistici care în anumite condiţii pot stânjeni comunicarea dintre argumentator şi
134
CONSTANTIN STROE auditoriu (de ex. polisemia, ambiguitatea, vaguitatea) şi, de asemenea, la mijloacele lingvistice de influenţare a auditoriului, în sensul dorit de argumentator (este vorba, desigur, de resursele expresive ale limbajului). Pentru a oferi o definiţie riguroasă argumentării spunem că aceasta este „o organizare de propoziţii cu ajutorul raţionamentelor în vederea întemeierii (dovedirii) altei propoziţii, cu scopul de a convinge interlocutorul de adevărul sau falsitatea ei”. Prin urmare, definiţia propusă pentru conceptul de argumentare cuprinde: conţinutul argumentării (argumentele sau dovezile concretizate în propoziţiile probe), tehnicile de argumentare (organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamentelor), precum şi finalitatea argumentării (organizarea conţinuturilor cu ajutorul tehnicilor de argumentare urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei). E limpede că argumentarea este logica în acţiune, logica cotidianului, adică logica utilizată în situaţiile când individul intră în relaţii cotidiene cu semenii pentru a-i convinge. Orice argumentare ia forma unui discurs şi atunci când este percepută de alteritate, ea este percepută doar sub această formă exterioară de manifestare: discursul argumentativ. În practica vieţii constatăm existenţa unei mari varietăţi de discurs, de unde deducem existenţa şi a unei mari varietăţi de tipuri (feluri) de argumentare. ■ Analizând discursul argumentativ prin prisma logicii relaţiilor, distingem următoarele tipuri (posibilităţi) de argumentare: - argumentarea reală – (aceea în care cel ce
135
CONSTANTIN STROE propune argumentarea este convins, el însuşi, în baza probelor, de adevărul sau falsitatea tezei); - argumentarea aparentă – (aceea în care cel ce propune teza nu este convins, el însuşi, de adevărul sau falsitatea tezei susţinute sau respinse de el); - argumentarea polemică – (aceea în care rolurile se schimbă în permanenţă şi fiecare participant aduce dovezi în vederea susţinerii punctelor de vedere proprii); - argumentarea oratorică – (aceea în care locutorul argumentează iar interlocutorul primeşte argumentarea fără a exista o reacţie manifestă a acestuia din urmă pe parcursul derulării situaţiei de argumentare); - argumentarea directă – (în care locutorul şi interlocutorul se află „faţă în faţă” în sensul că primul propune o teză în vederea susţinerii, iar al doilea este cel pentru care se propune teza şi se desfăşoară argumentarea); - argumentarea mediată – (în care are loc delegarea competenţei argumentative). ■ După natura (caracterul) opiniei care face obiectul argumentării se disting: - argumentarea cu teză factuală sau „teoretică”, care pune în joc valorile teoretice de adevăr şi fals; - argumentarea cu teză evaluativă, care priveşte valori şi criterii de valoare; - argumentarea cu teză acţională sau pragmatică, care vizează decizii practice referitoare la conduite şi comportamente; ■ După condiţiile sau regulile în care se desfăşoară argumentarea, aceasta poate fi:
136
CONSTANTIN STROE - argumentare liberă, atunci când se desfăşoară după reguli minimale şi subînţelese; - argumentare cu reguli prestabilite, precise, impuse instituţional sau convenite; ■ După domeniul de cunoaştere sau acţiune căruia îi aparţine opinia în discuţie, argumentarea poate fi: - argumentare istorică; - argumentare juridică; - argumentare filosofică; - argumentare teologică; - etc. Indiferent de tipul (posibilitatea) de argumentare, ea (argumentarea) este actul de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor pentru un anumit interlocutor (acesta ia cunoştinţă de argumentarea care i se propune). În măsura în care el înţelege, acceptă şi asumă premisele care susţin teza şi dacă acestea constituie pentru el argumente puternice, atunci se va lăsa convins şi va adera la teza propusă. Conceptul de „întemeiere” trebuie privit într-o perspectivă mai largă. Întemeierea începe cu inducţia (bazată pe observaţia simplă sau şi pe experiment) pe corelaţiile logice dintre propoziţii, pe confirmarea îndelungată (prin revenirea la observare, prin ansamblul consecinţelor care decurg din propoziţie). Procesul de confirmare vizează mai întâi propoziţiile foarte generale şi de regulă foarte simple, în sensul că acestea dispun de cea mai vastă bază de confirmare. Confirmarea are caracter deschis şi colectiv (este la îndemâna unor mari colectivităţi, unele chiar atingând scara experienţei întregii omeniri). Argumentarea se înfăptuieşte utilizând anumite
137
CONSTANTIN STROE cuvinte, folosite şi în limbajul curent, care au rolul de a semnala interlocutorului relaţia de întemeiere, numite indicatori (mărci) ai (ale) argumentării. Aceşti indicatori argumentativi ai întemeierii exprimă, la nivelul limbajului comun, raporturile de determinare dintre probele (argumentele) ce se aduc într-o acţiune argumentativă şi teza care se vrea dovedită ca adevărată sau falsă. Exemple de indicatori argumentativi: „dacă”, dacă… atunci”, „fiindcă”, „însă”, „ci”, „totuşi” etc. Indicatorii argumentativi sunt semnele exterioare, aspectele perceptibile ale unei relaţii de întemeiere, deoarece ei încearcă să evidenţieze ce se întâmplă cu ideile noastre atunci când argumentăm. Ideile se susţin sau se resping reciproc, pot fi indiferente una faţă de alta, şi toate acestea sunt exprimate cu ajutorul indicatorilor argumentării. Din folosirea acestor indicatori, sesizăm cu uşurinţă dacă argumentarea susţine sau respinge o teză, întrucât ei sunt aceia care indică fie relaţia de opoziţie (în privinţa conţinutului) între argumente, fie relaţia de coordonare dintre argumente. Este la îndemâna simţului comun să constate că aceeaşi indicatori argumentativi ai întemeierii pot fi utilizaţi atât pentru susţinerea tezei (când ea este întemeiată ca adevărată de către argumentele ce o susţin) cât şi în respingerea tezei (când ea este întemeiată ca falsă prin susţinerea contrarei sau contradictoriei sale). Indicatorii argumentativi ai întemeierii pot fi grupaţi în două categorii (în funcţie de forma argumentării – progresivă şi regresivă): ♦ indicatori ai întemeierii progresive (ai concluziei): deci, prin urmare, aşadar, în consecinţă, rezultă că, se impune concluzia, este de aşteptat ca, etc. Aceste cuvinte şi expresii au statut de concluzii, marcând faptul că enunţul în
138
CONSTANTIN STROE faţa cărora stau, sunt avansate în temeiul a ceva ce figurează anterior în text. ♦ indicatori ai întemeierii regresive (ai premiselor): fiindcă, deoarece, întrucât, pentru că , dovadă că, având în vedere că, etc. Toate acestea , şi altele la fel ca ele, au statut de premise, semnalând faptul că enunţurile care urmează după ele sunt folosite în text ca premise (temeiuri) pentru un enunţ. Ba, mai mult, unele sintagme ca, de exemplu, „rezultă cu necesitate”, „decurge absolut concludent”, „aşadar, nu ar fi exclus”, etc servesc nu doar pentru a marca existenţa unei relaţii de întemeiere dintre enunţuri, ci şi pentru a sugera forţa ce i-o atribuie argumentatorul relaţiei respective. În legătură cu aceste cuvinte şi expresii care indică ce rol joacă un enunţ în raport cu cele dinaintea lui sau de după el, se impun câteva precizări: a) simpla lor prezenţă într-un text nu înseamnă că avem de-a face cu o argumentare, ci ele pot figura în text fără statutul de premisă sau concluzii; b) atunci când avem de-a face cu o argumentare şi ele nu figurează în textul argumentativ, legăturile de întemeiere dintre enunţuri sunt recunoscute pe baza afinităţilor de conţinut şi a ordinii în care sunt dispuse. Argumentarea dialogală este una dintre cele mai răspândite relaţii dialogale. Prin intermediul ei, indivizii supun examenului critic informaţii sub forma unor enunţuri care se află în relaţie de întemeiere între ele. Argumentarea are un scop bine determinat: soluţionarea pe cale negociabilă a conflictelor de opinie. Dacă între doi indivizi există un conflict de opinie (o divergenţă de păreri în legătură cu susţinerea sau respingerea unei
139
CONSTANTIN STROE teze), nu există o altă cale raţională la îndemână pentru soluţionarea (stingerea) acesteia decât administrarea dovezilor (probelor, argumentelor, temeiurilor) în favoarea sau defavoarea tezei. În funcţie de forţa întemeietoare a argumentelor, conflictul de opinie va fi tranşat în contul unuia sau altuia dintre participanţii la relaţia dialogală. Armătura structurală a unui model explicativ al argumentării evidenţiază următoarele elemente: teza argumentării, temeiul argumentării, fundamentul argumentării şi suportul aplicării fundamentului; axul central al acestui model fiind relaţia dintre temei şi teza argumentării*). Uneori o argumentare se realizează în mod direct, în sensul că se prezintă temeiul care susţine teza, alteori trecerea de la temei la teză se realizează cu ajutorul unor procese deductive intermediare. Prin urmare, în baza criteriului modalităţii de derivare a concluziei (prin raţionamente intermediare sau fără astfel de raţionamente) deosebim clasa argumentărilor imediate (directe), în care teza este argumentată pe baza temeiului, fără deducţii intermediare şi clasa argumentărilor mediate (indirecte), cele care se bazează pe deducţii intermediare. Fiecare formă de argumentare mediată porneşte de la relaţiile logice dintre formele imediate. De
*)
Modelul analitic al silogismului retoric propus de S. Toulmin consideră argumentarea o relaţie între teză ("conclusion"), temei ("data"), fundament ("warrant") şi suport ("backing"), relaţie astfel structurată încât determinarea are următoarea direcţie: suport → fundament → temei → teză. În general, în practica argumentativă, temeiul reprezintă premisele explicite ale argumentării, în timp ce suportul şi fundamentul se manifestă ca premise implicite ale argumentării (cf. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, 2003, p. 66)
140
CONSTANTIN STROE aceea şi sistematizarea formelor mediate porneşte de la cea a formelor imediate. De exemplu, din susţineri afirmative imediate se constituie susţineri afirmative mediate. Susţinerile negative mediate se determină după aceeaşi procedură ca şi susţinerile afirmative mediate, având ca punct de plecare poziţia susţinerilor negative imediate.*)
*)
Vezi Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, p. 86 – 123
141
CONSTANTIN STROE
Capitolul IX Conţinutul argumentării În construcţia discursului argumentativ, din punctul de vedere al conţinutului argumentării, intervin trei termeni primari, originari ai gândirii noastre, ce trimit la realităţii diferite: enunţ, judecată, propoziţie. 1. Enunţul este, pentru analiza argumentării, o modalitate de vehiculare a unui conţinut informaţional pentru un anumit interlocutor (inclusiv cazul dialogului interior). Enunţul presupune semne şi reguli de funcţionare ale acestora, în ideea că dacă semnele sunt aranjate după reguli anume, atunci conţinutul are un sens şi transmite un înţeles. Pe scurt, enunţul este o cooperare de semne cu sens care oferă un înţeles pentru altul. Argumentarea presupune o teorie a enunţării în sensul necesităţii unor cunoştinţe privind corectitudinea enunţurilor în conformitate cu regulile limbii. 2. Judecata este, pentru argumentare, elementul central, Judecata este situaţia de afirmare sau negare a unui conţinut informaţional de către un subiect oarecare. Se presupune, în general, că o judecată este adevă-
142
CONSTANTIN STROE rată (dacă este afirmată) sau este falsă (dacă este negată) pentru un locutor oarecare. Dar ea nu este aşa şi pentru interlocutorul intrat în relaţia dialogală de tip argumentativ: dacă un individ argumentează o teză pentru un alt individ, înseamnă că primul consideră teza ca adevărată, în timp ce al doilea nu o consideră adevărată (în cel mai rău caz o consideră falsă). Atunci când se propune un conţinut informaţional ca adevărat pentru un interlocutor, el este doar un candidat posibil la adevăr căci nimic nu este adevărat doar în virtutea faptului că cineva îl consideră astfel. El va trece de la starea de candidat la adevăr la starea de adevăr numai dacă, în virtutea probelor administrate, interlocutorul va considera şi el, în baza asentimentului liber, conţinutul informaţional ca fiind adevărat. Or, lucrul acesta are o importanţă capitală pentru situaţia relaţiei argumentative: posibilitatea argumentării este dată de faptul că o judecată este doar un candidat la adevăr, şi nu un adevăr determinat. Această candidatură la adevăr se produce datorită celui care lansează judecata în acţiunea argumentativă. El pune în circulaţie această judecată pentru că o consideră subiectiv vorbind, adevărată. Prin urmare, în calitate de candidat la adevăr, judecata intră în construcţia argumentării cu o valoare de adevăr subiectivă, aceea acordată de cel care a pus-o în circulaţie. Este posibil ca, în urma confruntării probatorii, valoarea de adevăr a judecăţii să rămână aceea care i-a fost ataşată sau, dimpotrivă, să se schimbe. Nu pot îndeplini rolul de teze ale argumentării clasa judecăţilor universal adevărate, pentru că, fiind întotdeauna adevărate, în mod normal, nu pot fi respinse de nimeni şi clasa judecăţilor întotdeauna false (contra-
143
CONSTANTIN STROE dicţiile), deoarece ele fiind întotdeauna false nu pot, în mod normal, să fie susţinute de interlocutor. În aceeaşi ordine de idei, argumentarea poate fi considerată un ansamblu de judecăţi. Din punctul de vedere al argumentării, considerată ca ansamblu de judecăţi, interesează realizarea practică a celor două dimensiuni ce caracterizează un act argumentativ: dimensiunea susţinerii şi dimensiunea respingerii. Chestiunea esenţială pentru derularea practică a unei relaţii de argumentare este maxima de sinceritate conform căreia un schimb de informaţii şi de argumente nu poate asigura o relaţie discursivă normală dacă nu se prezumă că indivizii participanţi la relaţia dialogală sunt sinceri (spun ceea ce cred). Trebuie menţionat că sunt numeroase procedee retorice (care pot fi utilizate, fireşte, şi în argumentare) care spun ceva şi lasă interlocutorului posibilitatea de a înţelege exact contrariul (ironia, de exemplu). De aceea, în astfel de situaţii, este necesar să distingem între judecata aparentă care, dacă este folosită, face ca argumentarea să fie un fiasco, deoarece susţinerile pe care le descoperim sunt false teze şi judecata reală (cea care este subînţeleasă prin valorificarea maximală a contextului discursiv şi situaţional). E limpede că într-o argumentare vom lucra cu judecăţile reale, chiar dacă şi ele sunt greu de descoperit atunci când în argumentare se apelează la un limbaj de tip metaforic. 3. Propoziţia este o judecată pentru care se stabileşte valoarea de adevăr în virtutea raportării conţinutului ei informaţional la realitatea pe care o exprimă. Dacă judecăţii i se acordă o valoare de adevăr individuală (subiectivă de tipul: „cred eu că este adevărată”), propo-
144
CONSTANTIN STROE ziţiei i se acordă o valoare de adevăr extraindividuală. O propoziţie este adevărată sau falsă nu pentru că aşa crede locutorul, ci pentru că s-a stabilit că este în concordanţă cu starea de fapt pe care conţinutul său informaţional o exprimă. O judecată este şi rămâne judecată pentru că valoarea ei de adevăr este acordată de un individ în funcţie de credinţa sa (chiar dacă această credinţă se sprijină pe o raportare a conţinutului informaţional la realitate), dar ea devine propoziţie numai dacă această valoare de adevăr este confirmată şi de ceilalţi (prin cercetarea proprie a concordanţei sau prin dispută). De aici rezultă o consecinţă interesantă pentru relaţia de argumentare: dacă teza argumentării debutează în actul argumentativ prin a fi o judecată ar trebui să sfârşească prin a fi o propoziţie. În această calitate, problema ei principală nu va fi desfăşurarea polemică a situaţiei de argumentare (ca în cazul în care ea e privită ca un sistem de judecăţi), ci corectitudinea utilizării conţinutului argumentării. Delimitarea acestor trei concepte - enunţ, judecată, propoziţie - pe linia utilizării lor în argumentare ridică ca problemă: ce utilizăm în construcţia unei argumentări – enunţuri, judecăţi sau propoziţii? Pe toate trei, pentru că: ♦ Dimensiunea enunţării asigură satisfacerea condiţiei de posibilitate a oricărei argumentări; ♦ Dimensiunea judicativă a argumentării asigură dinamica şi caracterul polemic ale unei intervenţii discursive. Ea presupune pe lângă principiul sincerităţii şi o evaluare a probelor (pentru că, altfel, totul este posibil în argumentare); ♦ Dimensiunea propoziţională a argumentării
145
CONSTANTIN STROE asigură condiţia de corectitudine a unui demers discursiv. Aşadar, dimensiunea enunţării pregăteşte situaţia de argumentare, în timp ce dimensiunea propoziţională o desăvârşeşte; în esenţa ei însă argumentarea este o confruntare de judecăţi. Aceasta ne determină să spunem că numai împreună ele pot asigura integralitatea unui demers argumentativ, îndeplinirea cu succes maximal a finalităţilor lui. Deci: - posibilitatea argumentării este dată de utilizarea enunţurilor. - realitatea argumentării este dată de utilizarea judecăţilor. - finalitatea argumentării este dată de obţinerea propoziţiilor. Argumentarea se realizează cel mai adesea ca dialog prin tranzacţionare intenţională. Cu alte cuvinte, există în procesul argumentării o intenţionalitate comunicativă. Un individ intră într-o relaţie dialogică de tip argumentativ cu o anumită intenţie comunicativă: - intenţia de a comunica anumite observaţii (în posesia cărora este şi în legătură cu care crede că interlocutorul său nu le posedă) materializată în judecăţile de observare care, în general, sunt judecăţi descriptive prin intermediul cărora o anumită realitate trecută sau prezentă (fapte, situaţii, relaţii) este adusă la cunoştinţa interlocutorului nu direct, ci prin intermediul descripţiilor; - intenţia de a comunica o evaluare (pe care locutorul a făcut-o prin raportarea realităţii la un ideal şi al cărei rezultat crede că trebuie cunoscut de interlocutor) concretizată în judecăţile de valoare care sunt judecăţi ce exprimă atitudinea subiectului (locutorului) faţă de
146
CONSTANTIN STROE conţinutul judicativ vehiculat. Judecăţile de valoare se produc cu scopul de a comunica interlocutorului care este poziţia preopinentului său în raport cu o anumită problemă; - intenţia de a comunica o prescripţie (un ordin, un sfat, o normă) pe care locutorul o consideră esenţială pentru derularea tranzacţiei comunicaţionale, întrupată în judecăţile de prescripţie ce sunt un fel de rezultat al primelor două – al observaţiilor şi evaluărilor – şi au ca intenţie, ca scop, atunci când sunt comunicate, să-l determine pe receptor la acţiune. În discuţiile curente, argumentarea este o împletire dinamică între explicitul şi implicitul argumentelor. De aici putem proceda la efectuarea unei alte distingeri a judecăţilor în judecăţi explicite, cele care în conţinutul informaţional, faţă de care se exprimă o atitudine opinabilă a unui locutor, se desprinde din „decriptarea” semnelor textului, în conformitate cu regulile după care ele funcţionează într-o limbă, şi judecăţile implicite, care nu sunt determinate de conţinutul informaţional, de care luăm cunoştinţă prin semnele puse în circulaţie, ci din deducţiile pe care o judecată dată le îngăduie. Fiecare judecată explicită aduce cu sine o diversitate de judecăţi implicite. Judecăţile implicite ale unei judecăţi explicite se constituie din totalitatea judecăţilor pe care le putem deduce, întemeiat, fireşte, din considerarea ca adevărată a judecăţii explicite. Aşadar, criteriul de distincţie a judecăţilor explicite în raport cu cele implicite se concretizează în prezenţa unor acte de raţionare intermediare: judecăţile implicite se determină prin acte de raţionare, şi nu prin perceperea directă a semnelor şi descifrarea sensului lor. În concluzie, dacă procedăm la combinarea celor două
147
CONSTANTIN STROE criterii – intenţionalitatea comunicativă (de observaţie, de evaluare, de prescripţie) şi prezenţa actelor de raţionare în determinarea lor (nu, în explicite, da, în implicite) obţinem următoarea schemă*) a judecăţilor argumentative cu statut de dictum în propoziţiile de opinie (opinabile):
*)
După Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, p. 151
148
Judecăţi observaţie explicite
Judecăţi observaţie implicite
Judecăţi implicite
Judecăţi observaţie
Judecăţi explicite
Evidenţa în argumentare
Intenţia comunicativă
de
de
de
149
Judecăţi de valoare implicite
Judecăţi de valoare explicite
Judecăţi de valoare
Judecăţi prescripţie implicite
Judecăţi prescripţie explicite
Judecăţi prescripţie
de
de
de
CONSTANTIN STROE
CONSTANTIN STROE Conţinutul informaţional al unei judecăţi intrată în dispută argumentativă – deci transformat în argument – poate avea în vedere un fapt, un exemplu, o autoritate, în legătură cu care se pot face observaţii (concretizate în judecăţi descriptive), se pot face evaluări (concretizate în judecăţi de valoare), pot fi puse în circulaţie sfaturi, ordine, comenzi (prin judecăţile de prescripţie), indiferent că acestea sunt explicite sau implicite. Pornind de aici putem încerca o tipologizare a argumentelor în: A. Argumente bazate pe fapte. La modul general, faptul este un decupaj al realităţii, o secvenţă a acesteia, indiferent dacă această realitate ţine de concretitudinea nudă sau e un rezultat al ficţiunii. Cel mai adesea faptul este conceput şi prezentat ca suma „datelor susceptibile de a fi observate, fie că ele sunt prezentate direct sau pe bază de documente, fie prin intermediul martorilor”, evidenţiindu-se astfel atât rolul faptului ca mijloc de probă, cât şi funcţiile sale de a provoca emoţii sau de a mobiliza la acţiune. Desigur, într-o argumentare nu putem aduce ca probă faptul brut, ci descrierea (mărturia) faptului. Ceea ce trebuie remarcat este universalitatea utilizării faptelor în mai toate domeniile în care se desfăşoară o argumentare: în domeniul ştiinţelor experimentale („faptul ştiinţific”, în fizică, chimie etc.), în medicină (simptomele sunt „fapte”), în psihologie („relaţiile” sunt „fapte”), în sociologie („faptele sociale” ale unor colectivităţi), în istorie („faptul istoric”), în domeniul juridic („fapta săvârşită”), în domeniul politic (faptele reale care devin faptele puterii), în domeniul literaturii (faptele personajelor) etc. Argumentele bazate pe fapte sunt de preferat în: ♦ argumentarea din domeniile în care ele îşi dovedesc
150
CONSTANTIN STROE prin excelenţă eficienţa (domeniul juridic, domeniul politic); ♦ cazul unui auditoriu de mai mare amplitudine ce reacţionează favorabil la argumente din lumea faptelor (de pildă, masele sunt atrase de ceea ce este concret şi la îndemâna observaţiilor curente); ♦ argumentarea de astăzi deoarece canalele prin care se pune în scenă şi se transmite argumentarea sunt tot mai perfecţionate, astfel încât pot aduce în atenţia interlocutorilor faptele cele mai diverse (televiziunea, publicitatea etc.); ♦ ideea că faptul determină nu numai probarea unei teze în faţa interlocutorului, dar şi trăirea afectivă a acestuia din urmă în legătură cu ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare. Prin aceasta, faptul are şi un efect persuasiv, nu numai convingător. Finalitatea unei intervenţii argumentative bazate pe fapte este încununată de succes dacă sunt respectate anumite principii de eficienţă argumentativă. a) Faptele trebuie să se adapteze tipului de auditoriu care suportă argumentarea. De aceea, trebuie aduse ca argumente, pe cât posibil, doar faptele la care auditoriul (interlocutorul) reacţionează favorabil. Dacă este vorba de un auditoriu specializat, atunci categoria de fapte aduse e musai să fie din sfera specialităţii şi să descrie cât mai adecvat fenomene, procese sau relaţii din această specialitate. În genere, fiecare domeniu al argumentării îşi are auditoriul propriu, şi de aceea trebuie ca faptele să fie selectate din respectivul domeniu. b) Faptele aduse ca probe trebuie să se coroboreze între ele. Această exigenţă se impune din nevoia de coerenţă a oricărei construcţii discursive. Şi aici are loc o selecţie a faptelor în funcţie de ceea ce se doreşte în argumentare: susţinerea sau respingerea tezei, întrucât nu
151
CONSTANTIN STROE toate faptele care au legătură de determinare cu teza sunt fie în favoare ei, fie împotriva ei. Unele fapte sunt favorabile tezei, altele-i sunt defavorabile. Această situaţie asigură posibilitatea argumentării contradictorii în legătură cu una şi aceeaşi teză. Cel care susţine teza va alege faptele favorabile, cel care respinge teza va selecta doar faptele defavorabile. Drept urmare, în funcţie de ponderea cantitativă, dar mai ales calitativă a faptelor favorabile sau a celor defavorabile, teza va putea fi susţinută sau respinsă. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa: practica argumentativă din diferite domenii aduce numeroase situaţii în care există o slabă coroborare a faptelor prezentate ca probe (de unde şi lipsa de credibilitate a unor astfel de argumentări, cât şi slaba performanţă a acestora). c) Faptele aduse ca probe în argumentare trebuie să fie relevante. Faptele sunt şi devin relevante dacă între ele şi teza argumentării există o relaţie de condiţionare necesară şi suficientă (fiind date faptele printr-o propoziţie adevărată, adevărul tezei rezultă cu necesitate). Şi reversul: dacă un enunţ care exprimă un fapt nu se află în relaţie de întemeiere cu teza argumentării, atunci spunem că faptul nu este relevant pentru susţinerea sau respingerea tezei. În afara acestei prime acceptări a noţiunii de relevanţă faptică, care subliniază legătura faptului cu teza, există şi o alta care are în vedere impactul faptului asupra interlocutorului sau auditoriului: un fapt este relevant dacă el este în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile acestora din urmă. Pentru că este posibil ca un fapt invocat într-o argumentare să aibă legătură de determinare cu teza, dar să nu poată contribui la convingerea auditoriului, deoarece nu este în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile acestuia. B. Argumentarea bazată pe exemple. În portofoliul
152
CONSTANTIN STROE unei argumentări sunt prezente aproape întotdeauna şi exemplele. Prezenţa exemplelor ne însoţeşte la fiecare pas în construcţiile discursive (din domeniul ştiinţei, filosofiei, literaturii, politicii, religiei), ele regăsindu-se atât la nivelul argumentării propriu-zise (ca mijloc de probă), cât şi la nivelul explicaţiei (ca adjuvant al înţelegerii) şi chiar la nivelul descripţiei (ca elemente prin care este adusă la cunoştinţă o realitate). Exemplul poate fi definit ca acel fapt singular care este pus să îndeplinească, pentru un auditoriu oarecare, rolul şi funcţionalitatea unei reguli. Între argumentarea prin intermediul faptelor şi argumentarea prin intermediul exemplelor există legături evidente: de multe ori exemplele sunt selectate din domeniul faptelor. Sfera exemplelor este însă mult mai largă: ele se pot selecta şi din domeniul valorilor, atitudinilor, acţiunilor. În ceea ce priveşte rolul lor în argumentare, menţionăm: - În unele cazuri exemplele sunt aduse pentru a servi drept puncte de plecare ale generalizărilor. Trebuie adăugat însă că exemplul doar sugerează posibilitatea întemeierii generalizării; - Adeseori, exemplele constituie suportul unor ilustrări convingătoare. Referitor la criteriile de eficienţă argumentativă a utilizării exemplelor, reţinem următoarele: ♦ Exemplele trebuie îmbinate cu alte tipuri de argumente; singur exemplul nu poate confirma o teză, dar o poate infirma. Sunt unele domenii, ca de pildă: domeniul politic, religios, literar, unde exemplele au o forţă probatorie mai mare în raport cu auditoriul. ♦ Exemplele să aibă o forţă mai mare decât
153
CONSTANTIN STROE generalizarea la care ele sunt puse să contribuie. Exemplul este adus în disputa argumentativă cu intenţia de a atrage atenţia asupra unui fapt, a unei situaţii. Fără îndoială că situaţia sau faptul pot fi făcute publice şi pe alte căi, dar exemplul este o modalitate mai facilă de a trimite la respectiva situaţie. Pentru a-şi îndeplini scopul, el trebuie să atragă atenţia interlocutorului. O poate face numai dacă forţa sa de sugestie este mult mai mare decât nivelul generalizării ce se urmăreşte a se obţine. Există însă domenii ale argumentării în care aplicabilitatea exigenţei de mai sus pare a fi pusă sub semnul întrebării (de pildă, domeniul ştiinţei. Deci, în cazul argumentării cu ajutorul exemplelor sunt necesare anumite exigenţe: adaptarea la auditoriu (un exemplu care nu interesează auditoriul este irelevant ca probă a argumentării), coroborarea exemplelor între ele (dacă exemplele care se aduc sunt contradictorii, atunci nici unul dintre ele nu-şi va putea îndeplini funcţia argumentativă), autenticitatea (exemplele trebuie să lase impresia că se petrec aievea în faţa auditoriului). C. Argumente bazate pe autoritate. în activitatea argumentativă utilizăm adesea autoritatea ca mijloc de întemeiere a unei acţiuni, a unei judecăţi, a unui comportament. Autoritatea vizează o persoană cu o competenţă recunoscută într-un anumit domeniu al cunoaşterii omeneşti. Pentru ca cineva (sau ceva) să aibă calitatea de autoritate, trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii: să aibă competenţa în domeniul vizat şi competenţa să-i fie recunoscută de către celălalt (dacă această competenţă nu este recunoscută, atunci, pentru cel care nu recunoaşte competenţa, nimeni nu este o autoritate). în postura de auto-
154
CONSTANTIN STROE ritate pot fi nu numai persoane, dar pot sta şi valori, legi etc. De reţinut că fiecare domeniu posibil al argumentării are autorităţile sale recunoscute, care pot deveni oricând, în cazul unei dispute în domeniu, obiect al argumentului autorităţii. Recurgem la acest argument al autorităţii, pe de o parte, datorită limitelor cunoaşterii noastre individuale (nimeni nu poate fi competent în toate domeniile şi nici nu e necesar să aibă această ambiţie utopică) şi pe de altă parte, datorită discrepanţei dintre real şi ideal. Nemulţumit de ce găseşte în realitate, individul face apel la modelele în care îşi proiectează idealurile proprii. Or, autoritatea persoanei întruchipează ideea de perfecţiune în domeniul în care se manifestă, un model de urmat pentru toţi cei care s-au dedicat domeniului respectiv. Acesta este motivul pentru care chiar şi simpla invocare a numelui unor autorităţi din diferite domenii determină grade de convingere şi adeziune din partea auditoriului, uneori chiar în mai mare măsură decât faptele sau exemplele. Constituie obiect al argumentului autorităţii: 1) autoritatea persoanei; 2) autoritatea valorii. 1) În legătură cu utilizarea argumentului autorităţii persoanei se pot sistematiza câteva cerinţe privind eficienţa lui în cadrul argumentării: ♦ Orice individ care argumentează trebuie să recunoască limitele domeniului propriu de competenţă, dar şi limitele domeniului de competenţă al celuilalt, şi, pe această bază, să utilizeze spiritul critic pentru a identifica cazurile în care este raţional să se facă apel la autoritate. ♦ Apelul la autoritatea persoanei este eficient dacă persoana este invocată atunci când argumentarea are loc
155
CONSTANTIN STROE în domeniul pentru care respectivei persoane i se recunoaşte competenţa. ♦ Apelul la autoritatea persoanei trebuie să ţină seama de dinamismul condiţiilor pentru care autoritatea s-a manifestat în această calitate. ♦ Autoritatea invocată trebuie să satisfacă cerinţa unui consens minimal în legătură cu afirmaţiile sale. 2) Cum am arătat mai înainte, în afară de autoritatea persoanei, este invocată adesea şi autoritatea valorii. Fiecare domeniu îşi are valorile sale. Unele sunt specifice domeniului, altele sunt generale. Argumentarea în aceste domenii trebuie să ţină seama de aceste valori, fie şi pentru faptul că ele orientează întregul sistem al cunoaşterii în domeniul respectiv. Exemple: adevăr, eroare, verificare sunt valori care definesc dominanta discursului ştiinţific; bine, rău, cinste, omenie, sunt valori care definesc domeniul moral; dreptate, lege, pedeapsă sunt valori ce aparţin domeniului juridic; credinţă, smerenie, iertare, mărturisire sunt valori ce individualizează domeniul religios; egalitate, democraţie, drepturile omului sunt valori în perimetrul domeniului politic ş.a.m.d. Astfel de valori sunt adesea invocate şi devin, prin prestigiul lor, argumente bazate pe autoritate.
156
CONSTANTIN STROE
Capitolul X Forma argumentării
Orice argumentare presupune un ansamblu de idei dintr-un domeniu oarecare, ce constituie câmpul argumentării. Acest ansamblu de idei constituie argumentele prin care se încearcă probarea (întemeierea) unei teze. Argumentele (fapte, exemple, autorităţi) sunt aduse în atenţia interlocutorului cu ajutorul judecăţilor argumentative (judecăţi de observaţie, judecăţi de valoare, judecăţi de prescripţii). Argumentele şi judecăţile argumentative constituie conţinutul argumentării. Conţinutul argumentării este de o mare diversitate (în funcţie de domeniul argumentării şi de subiectul care argumentează). Spre deosebire de conţinutul argumentării care este atât de diversificat, raţionamentele prin care vehiculăm acest conţinut constituie forma argumentării. Formele argumentării sunt mai stabile şi mai puţin numeroase. Ele sunt ca nişte tipare în care putem turna conţinuturi dintre cele mai diferite. Aşadar, orice construcţie argumentativă este o unitate între un conţinut al argumentării şi o formă de argumentare.
157
CONSTANTIN STROE 1. Tehnici de argumentare deductive şi inductive Dar, în actul argumentării conţinuturile trebuie organizate prin intermediul unor forme (raţionamente) numite tehnici de argumentare. Din acest punct de vedere, tehnicile de argumentare sunt expresia formelor de argumentare ce se fundează tocmai pe analiza relaţiilor logice dintre propoziţiile argumente. Definite mai riguros, tehnicile de argumentare denumesc formele de raţionare prin intermediul cărora punem la dispoziţia interlocutorului conţinuturile argumentării. Dacă argumentarea se reduce la un singur raţionament, tehnica de argumentare este unică. Există însă şi tehnici cu mai multe raţionamente. Deşi, în general, argumentările utilizează simultan mai multe tehnici, e posibil ca acestea să fie de acelaşi fel (deductive, inductive, analogice) ; e preferabil însă să fie diferite (o îmbinare de tehnici deductive cu tehnici inductive ş.a.). Tehnicile de argumentare se împart în două categorii: tehnici deductive (în care argumentul este condiţia suficientă a tezei, care este consecinţa lui necesară) care, la rândul lor se divid în tehnici deductive inferenţiale (ce au ca fundament propoziţiile compuse, înţelese ca funcţii de adevăr: implicaţie, echivalenţă, disjuncţie inclusivă, disjuncţie exclusivă, incompatibilitate) şi tehnici deductive silogistice (ce au ca fundament analiza structurală a propoziţiei categorice); tehnici inductive (în care argumentul este condiţia probabilă a tezei, iar aceasta din urmă condiţia probabilă a lui) sunt acelea care nu pot asigura decât caracterul probabil al susţinerii sau respingerii unei teze:
158
CONSTANTIN STROE inducţia completă, inducţia incompletă, inducţia prin analogie. Aceste tehnici inductive sunt fundate pe raţionamente ale căror concluzii sunt numai probabile. În practica argumentării tehnicile de argumentare nu acţionează izolat, ci într-o strânsă conlucrare unele cu altele. Atunci când, în practica discursivă, sunt antrenate tehnici de argumentare, ele sunt de forme dintre cele mai diferite. Numai în acest mod pot să-şi atingă mai uşor scopul pentru care sunt convocate într-o argumentare: convingerea interlocutorului cu privire la adevărul tezei. Tehnicile deductive arată interlocutorului temeiul raţional, pentru care teza este considerată adevărată, tehnicile inductive aduc interlocutorul în realitatea cotidiană, punând în relief temeiul faptic care susţine sau respinge teza. Fiecare în parte contribuie într-o anumită măsură la convingerea interlocutorului. Împreună însă, ele pot face mult mai mult. Din marea varietate de argumente existente desprindem pe acelea care sunt mai frecvent utilizate, şi astfel realizăm următoarea clasificare: a) după forma de raţionament distingem argumente: inductive (inducţia completă şi inducţia incompletă); deductive (în principal, silogismul simplu categoric); abductive (ipotetic); transductive (analogic). b) după perspectiva temporală argumentele sunt: retrospective (predomină analiza); prospective (predomină sinteza). c) după construcţia de bază a argumentului şi după modul de inferenţă deosebim argumente: entimematice întâlnite în silogisme ce conţin numai
159
CONSTANTIN STROE o parte a judecăţii, restul nefiind exprimat de locutor, urmând a se desfăşura în mintea interlocutorului; bazate pe generalizare, în urma unei extrapolări; bazate pe relaţia cauză-efect, exprimând o înlănţuire de cauze sau serii de cauze; bazate pe analogie (exprimate prin similaritate între evenimente şi cu legături efective între ele); bazate pe comparaţie (iau forma unei confruntări între mai multe enunţuri a căror evaluare se face prin raportarea unuia la celălalt); bazate pe prestigiu, pe autoritate (conţin justificări, opinii, păreri şi idei ale unor oameni competenţi, cu prestigiu recunoscut); bazate pe ilustrare (pornesc de la o regulă cunoscută şi acceptată care este apoi întărită şi justificată). d) după forţa persuasivă, gradul de importanţă şi caracterul său decisiv un argument poate fi: tare/slab; principal/secundar; decisiv/subsidiar. e) din punctul de vedere al relaţiei dintre parteneri un argument poate fi: unilateral (A -> B) folosit doar de unul din parteneri; bilateral (A -> B; B -> A) specific situaţiilor conflictuale, discuţiilor alternative în care interlocutorul utilizează aceeaşi tehnică ca a locutorului, obligându-l să accepte concluziile la care s-a ajuns pe baza propriilor premise, în ciuda unui dezacord între punctele de vedere exprimate. Din această mare varietate de argumente, reliefată
160
CONSTANTIN STROE de clasificarea făcută, analizăm succint doar pe acelea pe care le-am semnalat în paginile dedicate primei părţi a retoricii – Invenţiunea (vezi pag. 77). Astfel: • Silogismul este un raţionament deductiv alcătuit din trei judecăţi: două sunt premise: premisa majoră şi premisa minoră şi a treia – concluzia, derivată cu necesitate din ele. Validitatea silogismului este asigurată de forma logică corectă. De valoarea silogismului depinde şi valoarea argumentării în discurs. Argumentarea prin silogism este un instrument de lucru utilizat atât în logică, cât şi în retorică, numai că oratorul nu procedează la fel ca logicianul în utilizarea acestuia. Logicianul vrea să demonstreze, el nu angajează pe nimeni sufleteşte. Oratorul însă îşi va formula raţionamentele cu un plus de trăire şi afecţiune sufletească, căutând să estompeze cât mai mult, fără însă să o elimine, forma riguroasă, rece. • Entimema (sau „silogismul retoric” cum era numită de Aristotel) este o exprimare eliptică a silogismului prin subînţelegerea, dar neenunţarea expresă, a uneia dintre premise sau chiar a concluziei. • Epicherema este o formă de polisilogism care se obţine prin argumentarea sub aspect entimematic a premiselor silogismului dat. Epicherema este un silogism în care una sau ambele premise sunt entimeme. Pe scurt, epicherema este un raţionament silogistic în care fiecare premisă este însoţită de dovada sa. Folosirea epicheremei dă rezultate spectaculoase în oratorie. • Soritul (cuvânt ce înseamnă în greaca veche morman, mulţime, grămadă) este un polisilogism eliptic care se obţine prin excluderea din şirul silogismelor a
161
CONSTANTIN STROE concluziilor intermediare, dar cu necesitate se păstrează concluzia finală. Pe scurt, soritul este abreviaţia mai multor silogisme. Soritul este de două feluri: soritul aristotelic sau regresiv, când concluziile intermediare excluse îndeplinesc rolul de premise minore; soritul goclenian sau progresiv, când concluziile intermediare excluse îndeplinesc rolul de premise majore. • Dilema, de regulă, este o formă de polisilogism, alcătuit din două silogisme cu premise diferite, din care rezultă una şi aceeaşi concluzie. Se mai numeşte şi silogismus cornutus. De remarcat că în funcţie de dimensiunea argumentării în care sunt utilizate, dilemele pot fi: dileme constructive (folosite în susţinerea tezei) şi dileme distructive (folosite în respingerea tezei). Dacă din antecedenţii premiselor rezultă secvenţi diferiţi, dilema se numeşte complexă, iar dacă rezultă acelaşi secvent, dilema se numeşte simplă. De asemenea, dilemele pot genera tehnici de respingere. Şi în acest caz dilemele pot fi: simple şi complexe. Este simplă acea dilemă în care din acelaşi antecedent rezultă secvenţi diferiţi şi complexă, aceea în care din antecedenţi diferiţi, rezultă secvenţi diferiţi. Ca argument, dilema prezintă spre alegere adversarului două propoziţii, dintre care una este în mod necesar adevărată dacă cealaltă e falsă şi din care se trag fie două concluzii (dintre care trebuie acceptată una), fie aceeaşi concluzie pentru fiecare dintre cele două silogisme. Oratorii recurg deseori la dilemă în discursurile lor. • Analogia este silogismul prin care, din asemănarea
162
CONSTANTIN STROE anumitor însuşiri a două obiecte, conchidem posibilitatea asemănării celor două obiecte şi în privinţa altor însuşiri. • Inducţia. Dacă despre silogism spunem că, plecând de la cunoştinţe generale, ajungem la cunoştinţe particulare, în inducţie mersul gândirii se desfăşoară în sens invers, de la singular şi de la particular la general, la cunoştinţe generale. Inducţia este de două feluri: ♦ Inducţie completă, când numărul elementelor dintr-o clasă este limitat şi există posibilitatea cercetării în parte a fiecăruia; ♦ Inducţie incompletă, acea formă de inducţie cu ajutorul căreia concluzia generală se obţine din premise care nu cuprind toate cazurile fenomenului studiat (dar într-un număr suficient de cazuri). Având în vedere că argumentarea, ca act de întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor, are două dimensiuni: susţinerea şi respingerea, rezultă consecinţe importante cu privire la modalitatea de desfăşurare a argumentării – susţinere şi a contraargumentării – respingere. 2. Pragmatica procesului de argumentare Strategiile de organizare şi prezentare a argumentelor sunt extrem de numeroase. De aceea, vom reţine în cele ce urmează câteva modalităţi în care se realizează argumentarea: Argumentarea à priori sau din ceea ce precede. Se realizează pe temeiul unor elemente care nu provin din experienţa nemijlocită a locutorului. Enunţurile sunt formulări cu caracter general, se desfăşoară în manieră socra-
163
CONSTANTIN STROE tică („maeutică”), admit variate consecinţe, depind de alegerea cazului anterior, au valoare logică, sunt de tip anticipativ, constructiv, teoretic (cauză-efect; principiu–consecinţă); Argumentarea à posteriori sau din ceea ce urmează, se realizează pe temeiul organizării argumentelor după cercetarea faptelor, izvorând din experienţa lui. Ea constă în a da exemple, a prezenta fapte concrete sau fragmente din realitate. Implică operaţii de memorare şi reamintire, efort de analiză. Pune accent pe cantitatea de informaţii şi mai puţin pe calitatea lor. Argumentarea à contrariori este atunci când argumentarea are loc printr-un temei opus sau printr-un exemplu contrariu. Se realizează prin introducerea unei obiecţii în desfăşurarea raţionamentelor şi pe care locutorul o dezvoltă apoi cu discernământ, cu condiţia să-i dezvăluie şi sublinieze atât partea de adevăr pe care o conţine enunţul sub formă aparentă, secundară, cât şi partea de eroare. Acest tip de argumentare devine captivant pentru interlocutor şi destul de fecund pentru cel care îl utilizează. Argumentarea à pari este atunci când justificarea se face printr-un exemplu similar, prin acelaşi temei. Argumentarea à fortiori este atunci când probarea este susţinută de un temei mai puternic. Dar, ca tehnica argumentării să fie eficientă, trebuie să fie respectate anumite norme şi reguli ale argumentării şi convingerii: a) Punerea în valoare a argumentelor prin chiar construcţia planului discursului. Dacă ideile cele mai bune sunt răspândite la întâmplare în orice parte a discursului, ele îşi pierd din puterea lor de argumentare; după cum o idee mai puţin valoroasă, dar situată strategic bine, va câştiga în valoare. Existenţa acestor situaţii
164
CONSTANTIN STROE conduce la următoarea recomandare: se vor prezenta mai întâi argumentele pozitive (de aceea vor fi puse în prim plan) se discută acestea şi apoi se prezintă cele negative opuse. De ce trebuie să procedăm astfel? Pentru că perceperea iniţială a argumentelor pozitive determină pe interlocutor să fie mai întâi convins de acestea, să se apropie mai uşor de poziţia locutorului decât atunci când se utilizează la început argumentele opuse sau se combate sau respinge o poziţie iniţială. În acest caz, preopinentul poate percepe că el, ca persoană, sau o parte din argumentele lui sunt atacate. De asemenea, dacă prezentăm şi analizăm mai întâi contraargumentele, s-ar putea să-i întărim atitudinile iniţiale care erau în consens cu acestea. b) Procesul de argumentare va fi început cu prezentarea acelor idei, opinii sau date care sunt apropiate, similare sau acceptate de preopinent şi abia apoi se introduc progresiv elementele ce diferenţiază sau distanţează pe interlocutori. c) Se va evita să se înceapă demonstraţia cu argumente slabe. Prezentarea unui exordiu care captează bunăvoinţa (unei introduceri favorabile) şi care trezeşte curiozitatea permite o evaluare pozitivă a unei teze bune, introduse odată cu primele idei avansate. De asemenea, se va evita ca la începutul argumentării să se prezinte o demonstraţie complicată, prea tehnică sau uşor de contestat (contraargumentat). Drept urmare, se va proceda la alegerea unui raţionament susceptibil de a fi înţeles şi pe cât posibil admis. d) Se va urmări echilibrarea conţinutului şi a formei unei demonstraţii, în sensul că, uneori, se va sacrifica eleganţa stilistică în favoarea eficacităţii conţinutului. În acest sens, se va trece rapid peste argumentele mai puţin convingătoare şi se va accentua mai ales pe acelea care sunt mar-
165
CONSTANTIN STROE cante, însoţindu-le cu exemple şi comparaţii semnificative. e) Sursa unui argument va fi prezentată după ce s-a formulat şi enunţat argumentul. Se exceptează de la această regulă acele surse care prezintă un grad crescut de credibilitate. f) Argumentele personale vor fi prezentate, de regulă, înainte de a se formula sau prezenta sursa unui argument. Ideile sau punctele de vedere personale trebuie plasate puţin înainte de a se formula concluziile, şi anume, după ce în prealabil ele au fost pregătite prin alte argumente generale şi într-o bună măsură nespecifice. g) În cadrul disputelor, utilizarea modelului problemăsoluţie este socotită mai eficientă decât varianta soluţieproblemă, apreciind că ea induce o mai consistentă motivaţie, o stare mai bună de atenţie şi, în final, o mai adâncă înţelegere a problemei în discuţie. h) Necesitatea de a ierarhiza argumentele, a le pregăti temeinic, asigurând, totodată, şi o dimensionare raţională a timpului de prezentare. Din acest punct de vedere, se recomandă ca elementele cu valoare de concluzie să rezulte cât mai clar şi mai logic din antecedente şi să nu fie lăsate la dispoziţia preopinentului. Rezultă că trebuie asigurată o succesiune adecvată a argumentelor, în sensul realizării unei acumulări prin adăugiri progresive, asocierea de argumente de natură diferită, opoziţia argumentelor. Argumentarea, în esenţa ei, este un dialog între interlocutori care prezintă dovezi pentru sau împotriva unei teze. Unul dintre ei susţine o teză în faţa celuilalt şi aduce argumente pentru a-l convinge pe acesta din urmă de adevărul tezei. O problemă ce apare în orice argumentare este
166
CONSTANTIN STROE aceea a modului în care fiecare dintre interlocutori acceptă sau nu dovezile sau argumentele celuilalt. Nici unul dintre ei nu acceptă argumentele celuilalt decât pe baza întemeierii. Dacă propunem o teză şi o susţinem cu diferite argumente, interlocutorul o va accepta numai în urma evaluării argumentelor şi a legăturii lor cu teza susţinută. Dacă interlocutorul respinge teza pe care o susţinem şi aduce argumente în acest sens, nu ne rămâne decât să analizăm argumentele aduse şi să vedem dacă ele sunt puternice sau nu. În urma acestei evaluări, dacă argumentele interlocutorului se dovedesc a fi pertinente şi conving, este posibil să renunţăm la susţinerea tezei. Schimbarea atitudinii faţă de o teză, adică trecerea de la susţinerea tezei la respingerea ei sau de la respingerea tezei la susţinerea ei, este rezultatul atitudinii critice a interlocutorului faţă de argumentele care susţin sau resping o teză. A critica un argument înseamnă a evalua şi a decide dacă argumentul este un temei pentru susţinerea sau respingerea tezei. Critica argumentelor este o necesitate, deoarece, intenţionat sau din ignoranţă, interlocutorul poate aduce drept argumente ale tezei pe care o susţine dovezi care sunt, de fapt, propoziţii false, propoziţii insuficiente, propoziţii inacceptabile, argumente aparente, prezentate ca reale. Ori, dacă putem arăta că în argumentarea interlocutorului s-au strecurat argumente false, suntem pe calea respingerii tezei pe care el o susţine. Dacă această critică a argumentelor scoate în evidenţă erori în tehnicile de argumentare prin care se susţine teza sau neconcordanţe între propoziţiile argumentative şi fapte, atunci interlocutorul va trebui să
167
CONSTANTIN STROE propună o alternativă la argumentarea oferită. A construi o alternativă la un argument înseamnă a căuta şi a pune la dispoziţia interlocutorului temeiuri pentru a susţine teza sau pentru a respinge teza şi a susţine teza opusă. În funcţie de atitudinea interlocutorului faţă de posibilităţile de argumentare ale tezei, alternativa la un argument are două ipostaze: - interlocutorul păstrează teza dar va aduce argumente, desigur diferite de cele ale partenerului, care să susţină teza; - interlocutorul nu mai păstrează teza, propunând o altă construcţie argumentativă ce va oferi argumentele necesare susţinerii unei teze opuse celei propuse iniţial. Această alternativă ce nu mai păstrează teza argumentării şi în care se aduc argumente pentru respingerea ei şi pentru susţinerea tezei opuse poartă numele de contraargumentare. Situaţiile când construcţia alternativă la un argument ia forma contraargumentării sunt argumentările cu un pronunţat caracter polemic. De altfel, când caracterul polemic vizează susţinerea tezei, dar cu alte argumente, alternativa propusă păstrează teza şi caută noi argumente mai convingătoare. 3. Pragmatica procesului de contraargumentare Deşi bătălia cea mai mare într-o dispută argumentativă (ştiinţifică, politică, juridică) este aceea de a ne convinge interlocutorul cu ajutorul argumentelor, interlocutorii sunt preocupaţi, în egală măsură, şi de contraargumentare, adică de a găsi răspunsuri la întrebări de genul: cum se respinge un argument?, Cum se combate eficient un interlocutor? Cum se pot preveni
168
CONSTANTIN STROE eventualele lui încercări de contraargumentare? Care sunt obiectivele sau spre ce se îndreaptă procesul contraargumentării: - Ansamblul tezei, discursului sau enunţului. În acest caz, acţiunea nu este orientată spre a demonstra, spre a analiza, ci are ca obiectiv prioritar construcţia unei afirmaţii generale privind deficienţa formulărilor de probleme, soluţiile ineficace etc.; - Tactica sau manevrele utilizate în procesul argumentării şi contraargumentării. în acest caz, se face apel la demonstrarea slăbiciunilor dovedite în selectarea sau înlănţuirea unor argumente, în utilizarea excesivă de detalii nesemnificative sau cu privire la absenţa unor lucruri mici dar de o importanţă majoră în acţiunea discursivă. - Datele, faptele sau problemele invocate. în această situaţie se urmăreşte a se dovedi insuficienţa abordării problemei de fond. Pentru aceasta se dovedeşte caracterul incomplet sau parţial al documentării, oferindu-se alte date, mai complete şi mai sigure. - Natura argumentelor propriu-zise invocate în parcursul argumentării şi contraargumentării - Distrugerea sensului de bază al primei argumentări. De pildă, dacă situaţia era de tipul A (cauza) – B (efect) atunci se invocă reversul ei B – A. - Erorile de raţionare fie cele propriu-zise (care ţin de conţinut), fie sofismele (cele care ţin de forma şi regulile logice, fiind săvârşite în mod intenţionat). Organizarea procesului de contraargumentare Contraargumentarea fiind un proces distinct de analiză şi combatere a tezei propuse de un interlocutor, în desfăşurarea sa parcurge mai multe etape, după cum urmează:
169
CONSTANTIN STROE - analiza tezei ce va fi combătută, pornindu-se de la relaţia „date – justificare – teză”; - pregătirea contraargumentelor se face prin notarea lor în scris, subliniindu-se punctele critice şi relaţiile dintre argumentul interlocutorului şi contraargumentul ce trebuie opus. - prezentarea contraargumentelor se recomandă a se realiza după următorul traiect cu o distribuţie procentuală variabilă a timpului alocat fiecărei faze: enunţarea clară a argumentului combătut (10%); prezentarea tezei proprii (30%); comunicarea suporturilor contrarii (50%); accentuarea efectelor pe care le au contraargumentele asupra sistemului susţinut de interlocutor (10%). Tehnici şi procedee de contraargumentare - contestarea valorii analogiilor în sensul că se va arăta că unele analogii sau comparaţii utilizate nu au justificare, că analogia este de suprafaţă, deci fragilă; - contestarea autorităţii invocate, precizându-se că personalitatea invocată nu are prestigiul arătat, că opinia luată ca argument nu este universală. De asemenea, se poate limita domeniul de autoritate al personalităţii, făcându-se apel la alte personalităţi recunoscute şi care au opinii contrare; - demonstrarea invalidităţii argumentelor cauză-efect. Se realizează prin a arăta că nu se surprinde un raport cauzal, ci o simplă succesiune cronologică, cauza pretinsă fiind numai un pretext, o cauză aparentă, o coincidenţă. - sugerarea contradicţiei. Se demonstrează că două argumente care iniţial se exclud sunt în realitate conciliabile sau coexistă. De asemenea, se mai probează că
170
CONSTANTIN STROE incompatibilitatea afirmată iniţial nu este definitivă, unul din punctele de vedere a suferit deja modificări în intervalul de timp. - redefinirea şi redescoperirea. Este acea tehnică de contraargumentare ce se realizează prin alegerea a numeroase definiţii sau proprietăţi pentru a demonstra că cele utilizate până atunci sunt discutabile, că alte caracteristici sunt importante şi trebuie să intervină în demonstraţie. - demonstrarea dilemei. Se face proba că dilema la care s-a ajuns nu este adevărată şi că se poate ieşi din ea, că cele două soluţii invocate nu sunt singurele, că se poate imagina şi o a treia în favoarea căreia există deja argumente. De asemenea, se face proba că dilema va dispărea cu timpul. - contraargumentarea colectivă în cadrul căreia se consideră că argumentele prin care se probează o idee sau o soluţie sunt mai slabe dacă li se opun argumente aduse şi acceptate de mai mulţi participanţi. Din cele de mai sus se poate reţine că dacă procesul contraargumentării reuşeşte, locutorul se găseşte în situaţia fie de a renunţa la argumentele sale, fi de a şi le reformula. Un contraargument nu este şi nu trebuie văzut neapărat contradictoriul a ceea ce s-a susţinut ci, o altă susţinere, o altă variantă de răspuns la o teză, un punct de vedere nou construit cu alte probe apreciate ca fiind mai tari decât cele ale preopinentului. Formulări şi scheme de limbaj utilizate în contraargumentare: - pentru respingerea tezei se utilizează formulări de genul: nu este clară; este ambiguă; este în contradicţie
171
CONSTANTIN STROE cu…; nu este practică; nu prezintă interes pentru…; nu este realizabilă; este banală; este neobişnuită ş.a. - pentru respingerea faptelor aduse ca probe folosim expresii ca: nu sunt semnificative; nu pot fi verificate; sunt prea vechi sau prea noi; sunt subiective; nu sunt legate de problemă. - pentru respingerea unui demers inductiv se recomandă formulări de tipul: generalizarea este nefondată; exemplele nu sunt suficiente; datele prezentate nu permit să se tragă o concluzie; nu este creată certitudinea probării adevărului; datele nu sunt semnificative etc. - pentru respingerea unui demers deductiv utilizăm sintagme de forma: concluzia nu rezultă în mod logic din date; teoretic lucrurile stau aşa, dar practica infirmă sau diferă … ş.a. - pentru respingerea unor argumente ce evidenţiază relaţia cauză-efect se recomandă a fi folosite expresii cum sunt: cauza prezentată nu explică; nu s-a ţinut seama de toate cauzele; nu s-au analizat toate efectele posibile (sau principale); nu pare a fi o cauză, ci o simplă coincidenţă; este numai o cauză posibilă, nici măcar probabilă şi în nici un caz reală; - pentru respingerea unor acţiuni şi decizii recurgem la formulări de genul: nu s-au stabilit clar obiectivele sau nu s-a stabilit corect ierarhia acestora; nu sunt suficient de clare raporturile dintre obiective şi mijloace; nu sunt clare consecinţele pe termen lung şi riscurile ce pot decurge… etc. În concluzie, insistăm pe faptul că pentru a fi eficace, întreg ansamblul de metode şi tehnici de argumentare/contraargumentare trebuie să se supună
172
CONSTANTIN STROE nu numai legilor logice care dau regulile ce garantează corectitudinea, ci şi unor reguli de natură retorică. Căci, aşa cum se exprima un autor francez „se raţionează în vederea unui scop determinat şi pentru a-l atinge nu este de ajuns ca raţionamentul să fie corect, mai trebuie ca el să fie condus în mod pertinent. Există o artă a conducerii raţionamentului care scapă logicii şi care ţine, în liniile sale mari, de metodologia şi tehnologia comunicării, iar în privinţa detaliilor sale de o anumită perspicacitate personală”. Practicarea eficace a acestei complicate tehnici, dar şi artă, implică dobândirea şi utilizarea unei anumite strategii: regulile generale pot fi învăţate din cărţi, tratate, manuale, dar cel care le practică trebuie să le completeze prin exersare, să le dezvolte şi să le rafineze prin reflecţie asupra experienţei sale personale şi a altora deopotrivă. Este tocmai ceea ce vă propunem şi dumneavoastră, ca viitori specialişti în ştiinţa şi arta comunicării.
173
CONSTANTIN STROE
Capitolul XI Evaluarea argumentării
Într-un act de argumentare, construcţia argumentării este lucrul cel mai important, ea necesitând căutarea argumentelor cele mai potrivite şi a tehnicilor de argumentare cele mai eficiente pentru a asigura o reuşită certă în practica discursului. Această reuşită o putem evidenţia doar în urma unei analize, a unei alte etape importante în manifestarea demersului argumentativ, care survine după construcţia argumentării: etapa evaluării argumentării. În cadrul acesteia trebuie să vedem care sunt rezultatele demersului argumentativ pe care l-am întreprins sau să analizăm critic o argumentare pe care o propune un interlocutor oarecare. În evaluarea argumentării sunt interesaţi, deopotrivă, ambii participanţi ai relaţiei discursive: locutorul care propune argumentarea e interesat de evaluare pentru că vrea să vadă care este rezultatul argumentării, în vreme ce, interlocutorul său este interesat să stabilească dacă nu a
174
CONSTANTIN STROE fost cumva înşelat în argumentare, dacă argumentele sunt puternice şi tehnicile de argumentare corecte. A evalua o argumentare înseamnă a determina dacă întemeierea s-a făcut în conformitate cu cerinţele de corectitudine ale unei argumentări. Având în vedere structura demersului argumentativ care arată că orice argumentare e constituită din două componente: conţinutul argumentării (argumentele şi propoziţiile argumentative) şi forma argumentării (tehnicile de argumentare), două vor fi şi criteriile după care vom evalua orice argumentare din perspectiva corectitudinii ei: criteriul validităţii (corectitudinii) materiale (corectitudinea argumentelor şi a propoziţiilor argumentative) şi criteriul validităţii (corectitudinii) formale (corectitudinea tehnicilor de argumentare). În ceea ce priveşte evaluarea validităţii materiale a argumentării, criteriile de care trebuie să ţinem cont în alegerea argumentelor şi în construirea cu ajutorul lor a premiselor argumentării sunt: criteriul veridicităţii, criteriul suficienţei, criteriul acceptabilităţii. Dacă evaluarea materială a argumentării priveşte conţinutul unui astfel de demers, evaluarea formală are în vedere analiza critică a tehnicilor de argumentare. A evalua o argumentare din punct de vedere formal înseamnă a determina dacă ea se realizează prin tehnici de argumentare care exprimă raţionamente valide (corecte). Evaluarea formală a argumentării înseamnă verificarea corectitudinii fiecărei tehnici de argumentare utilizate, adică a fiecărui raţionament pus în circulaţie. Există diverse metode pentru determinarea corectitudinii formale a tehnicilor de argumentare. Ele se diferenţiază în funcţie de natura tehnicilor de
175
CONSTANTIN STROE argumentare, astfel încât evaluarea argumentării va urma distincţia tehnicilor de argumentare pe baza criteriului ce vizează natura legăturii dintre premise şi concluzii (argument şi teză), iar în interiorul primei categorii, după mecanismul prin intermediul căruia se desprinde concluzia din premisele date. Astfel, există o evaluare a tehnicilor argumentative prin deducţie inferenţială (metoda matricială, metoda reducerii la absurd, metoda deducţiei naturale), una a tehnicilor silogistice de argumentare (metoda reducerii, metoda diagramelor), o alta a tehnicilor inductive de argumentare (inducţia completă, inducţia incompletă). Pe lângă satisfacerea celor trei cerinţe de bază ale tehnicilor de argumentare de mai sus, în evaluarea argumentelor trebuie luate în seamă şi alte considerente care au în vedere faptul că participanţii la acţiunea discursivă (argumentativă) – locutorul şi interlocutorul – trebuie să se adapteze unul altuia în câteva privinţe: • gradul de informare în domeniul de care ţine argumentarea; • accesibilitatea vocabularului folosit; • capacitatea de a urmări legături logice dintre idei etc. O argumentare este apreciată mai mult sau mai puţin favorabil în raport cu măsura în care şi-a atins scopul de a convinge interlocutorul căruia i se adresează. Evaluarea argumentării după etalonul de mai sus poate fi însă prejudiciată într-o oarecare măsură de relativism, întrucât reuşita în a convinge, depinde nu doar de calităţile intrinseci ale argumentării, ci şi de nivelul şi resursele de gândire critică ale interlocutorului.
176
CONSTANTIN STROE În rezumat, evaluarea are consecinţe deosebit de importante pentru desfăşurarea argumentării, deoarece ea poate fi urmată de: a) critica unei argumentări, în sensul determinării corectitudinii ei, adică a determina dacă tehnicile prin care se întemeiază argumentarea sunt corecte şi a arăta dacă propoziţiile care exprimă argumente sunt adevărate. Din acest motiv, critica argumentelor se va organiza în funcţie de fiecare tehnică argumentativă în parte (inductivă, deductivă). b) alternativa la o argumentare, în sensul propunerii altei argumentări la argumentarea deja oferită. A construi o alternativă la un argument înseamnă a căuta şi a pune la dispoziţia interlocutorului temeiuri pentru a susţine teza sau pentru a respinge teza şi a susţine teza opusă. Această ultimă formă de alternativă la o argumentare (contraargumentarea) o îmtâlnim frecvent în argumentele cu puternic caracter polemic. c) persuasiunea printr-o argumentare, în sensul prezentării drept generale a unor dovezi cu valabilitate individuală. Cu alte cuvinte, persuasiunea este actul de argumentare prin care un locutor urmăreşte să convingă interlocutorul prin argumente care au o valabilitate locală sau individuală, dar pe care el le prezintă ca fiind general acceptate, valabile pentru toţi. Persuasiunea este determinată, cu precădere, de atitudinea partenerilor de discuţie faţă de adevărul argumentelor şi legătura lor cu teza susţinută. d) manipularea prin intermediul unei argumentări, adică a induce în eroare un interlocutor prin argumente sau tehnici care au doar aparenţa corectitudinii, dar nu sunt astfel în realitate. Altfel spus,
177
CONSTANTIN STROE dacă argumentarea implică tehnici ce conţin erori ne aflăm în faţa unei manipulări. Prin intermediul manipulării, interlocutorul este forţat să accepte o teză, pe calea unei înşelătorii, manipularea fiind legată de intenţia de a induce în eroare pe interlocutor fără ca acesta să descopere această intenţie a locutorului. Din punct de vedere al responsabilităţii morale a interlocutorilor într-o argumentare, persuasiunea nu este un viciu al argumentării, în timp ce manipularea, dimpotivă, este una din tarele ei. Obiectivitatea mai mare care se urmăreşte a fi astfel atinsă în evaluarea argumentărilor rămâne, totuşi, diferită de cea care este posibilă la evaluarea raţionamentelor demonstrative şi chiar decât cea care poate fi atrasă în privinţa raţionamentelor neriguroase dar metodice din practica argumentării. Şi întrucât, o evaluare a unei argumentări este şi ea o opinie, o judecată de valoare care poate face obiectul unei diferenţe de păreri, e posibil şi probabil să devină ea însăşi obiect al unei noi argumentări.
178
CONSTANTIN STROE
Capitolul XII
Patologia argumentării şi contraargumentării
1. Ce sunt sofismele. Taxonomia sofismelor Pentru realizarea unei comunicări optime şi eficiente, condiţia primă este asigurarea normalităţii relaţiei discursive: un sistem de coduri trebuie asumat de către participanţii la relaţia de comunicare, un sens împărtăşit de interlocutori trebuie să mijlocească o asemenea relaţie, o semnificaţie (sau mai multe) trebuie să fie dezvăluite prin „decodificarea” unui asemenea vehicul. Se întâmplă adesea ca lucrurile să nu decurgă ca mai sus şi să intervină o serie de disfuncţii care fac ca actul de comunicare să nu se mai desfăşoare în parametri normali, iar discursul să iasă din sfera normalităţii şi să intre în cea a patologicului. Originea patologiei discursului în cadrul argumentării poate fi
179
CONSTANTIN STROE întâlnită la nivelul tuturor elementelor ce structurează argumentarea: la nivelul argumentelor, la nivelul tehnicilor de argumentare, la nivelul condiţiilor argumentării. În mod normal, argumentele trebuie să fie adevărate, tehnica de argumentare să fie validă şi condiţiile argumentării să fie asumate şi respectate de către interlocutori. Cum arătam mai sus, la fiecare dintre aceste niveluri (argumente, tehnici, condiţii) se pot instala disfuncţii. Când disfuncţiile apar neintenţionat, fără „voia conştientă” a celui care argumentează ne aflăm în prezenţa paralogismelor. În analiza paralogismelor, accentul cade pe identificarea tipurilor de erori pe care le putem face într-o argumentare şi mai puţin într-o demonstraţie logică. De exemplu, sunt numeroase cazuri de paralogisme care iau naştere prin utilizarea în argumentare a polisilogismelor cum sunt: entimema, soritul, epicherema. Prin neenunţarea expresă (eludarea) unora dintre premisele sau concluziile silogismelor (sau char prin abreviaţia mai multor silogisme) care iau parte la construirea acestor polisilogisme, argumentatorul poate ajunge uşor la erori neintenţionate de felul paralogismului. Când însă disfuncţiile se instalează ca urmare a intenţiei celui care argumentează, suntem în prezenţa sofismelor. Cu alte cuvinte, paralogismul este un sofism săvârşit fără intenţia de a induce în eroare, în timp ce sofismul propriu-zis este un raţionament aparent corect (în fond însă incorect), construit dinadins pentru a induce în eroare interlocutorul. Disfuncţiile la nivelul argumentelor, la nivelul tehnicilor de argumentare şi la nivelul condiţiilor argumentării pot fi induse pe căi diferite. Uneori, distorsiunea se realizează prin intermediul actelor de
180
CONSTANTIN STROE gândire. Se prezintă interlocutorului un raţionament care are doar aparenţa corectitudinii drept un raţionament corect, cu toate consecinţele favorabile pentru susţinerea sau respingerea tezei. Actul de gândire este, în acest caz, vehiculul erorii puse în circulaţie în mod intenţionat, pentru a câştiga, evident, nu cinstit, în lupta argumentativă. Alteori, disfuncţia apare la nivelul actelor de limbaj, ele fiind acum instrumentul prin care îl inducem în eroare pe interlocutor. Punem în circulaţie argumente vagi în mod vizibil, astfel încât, chiar dacă ele sunt false sau aparente, interlocutorul este pus în imposibilitatea de a determina acest lucru şi „acţionează” ca şi cum ar fi adevărate. Din cele de mai sus, deducem existenţa a două criterii după care putem realiza sistematizarea sofismelor: criteriul surselor persuasiunii şi criteriul domeniilor persuasiunii. În funcţie de domeniile persuasiunii, sofismele pot fi: - sofisme de argument; - sofisme de tehnică de argumentare; - sofisme ce ţin de condiţiile argumentării. Primele două domenii, întrucât ţin de structura internă a actelor de argumentare, sunt considerate sofisme intrinseci. Celelalte, întrucât sunt exterioare actului argumentării, sunt considerate sofisme extrinseci. În funcţie de sursele persuasiunii, sofismele se divid în: - sofisme induse prin acte de gândire; - sofisme induse prin limbaj. Prin combinarea celor două criterii – cel al surselor şi al domeniilor persuasiunii – obţinem următoarea taxonomie a sofismelor: 1) Sofisme de argument induse prin acte de gândire, cum sunt: argumentum ad baculum (argumentul forţei),
181
CONSTANTIN STROE argumentum ad hominem (argumentul referitor la persoană), argumentum ad verecundiam (invocarea autorităţii ca probă), argumentum ad populum (argumentul mulţimii), argumentum ad misericordiam (argumentul milei), argumentul referitor la popularitate. 2) Sofisme de tehnică argumentativă induse prin actele de gândire, ca de pildă; sofismul falsei dileme, sofismul negării antecedentului, sofismul afirmării secventului, sofismul celui de al patrulea termen (împătrirea termenilor), generalizarea pripită, falsa analogie, sofismul cauzei false, sofismul concluziei irelevante, post hoc ergo propter hoc. 3) Sofisme de condiţii ale argumentării induse de actele de gândire cuprind următoarele: sofismele de confruntare, sofismele de roluri, sofismele de acord, sofismele de închidere a unei argumentări. 4) Sofismele de argument induse prin actele de limbaj: echivocaţia, sofismul determinat de accent, sofismul ambiguităţii. 5) Sofisme de tehnică argumentativă induse prin actele de limbaj sunt: sofismul compoziţiei, sofismul diviziunii, sofismul întrebării complexe, sofismul caricaturii. 6) Sofismele de condiţii ale argumentării induse prin actele de limbaj sunt: ignoratio elenchi (ignorarea tezei care trebuie argumentată), sofismele punctelor de vedere (atribuirea de puncte de vedere fictive adversarului, denaturarea punctelor de vedere). 2. Practicarea sofisticii Dintre cele mai cunoscute sofisme de gândire şi limbaj întâlnite în mod frecvent în argumentare menţionăm:
182
CONSTANTIN STROE 1) generalizarea pripită, care constă în faptul că se emite sau se acceptă un enunţ generalizator făcut pe baza unei inducţii incomplete, insuficiente, ceea ce face să rămână în afară alte cazuri semnificative; 2) argumentul vizează o persoană şi nu teza (argumentul ad hominem). Acest sofism este utilizat cel mai adesea în situaţii de lipsă de argumente. În acest caz se insistă pe calităţile sau defectele unei persoane, pe principiile sau preocupările ei şi nu pe adevărul sau falsitatea tezei (problemei) în discuţie. Este folosit atât pentru a susţine teza, cât şi pentru a o respinge. Are o utilizare frecventă în disputele politice şi în domeniul judiciar. În disputele politice se încearcă discreditarea tezei prin discreditarea persoanei; În justiţie, dimpotrivă, calităţile pozitive sunt invocate în sprijinul tezei; 3) argumentarea în lipsa cunoaşterii tezei (argumentum ad ignorantiam) constă în a susţine că teza este adevărată pentru că nu i-a fost dovedită falsitatea sau că este falsă pe temeiul că nu i-a fost dovedit încă adevărul; 4) argumentarea prin petitio principii constă în a invoca argumente nedemonstrate sau a căror demonstrare e dependentă de adevărul sau falsitatea tezei pe care vrem să o susţinem. Deci: teza nedemonstrată este prezentată ca adevăr demonstrat. A proceda astfel echvalează cu a pretinde auditoriului să admită dinainte, tocmai ceea ce ar fi trebuit să ajungă să admită în urma argumentării. 5) argumentarea prin utilizarea aşa-numitului „cerc vicios” ce consistă în faptul că valabilitatea fundamentului presupune valabilitatea tezei de demonstrat şi invers, adevărul tezei de demonstrat este întemeiat pe simpla
183
CONSTANTIN STROE afirmarea a adevărului fundamentului; 6) argumentarea prin impunerea forţei – „argumentum ad baculum” (argumentul bastonului) constă în încercarea de a impune o idee, o convingere, printr-o ameninţare sau prin forţa (fizică, psihologică, morală ş.a) celui ce produce argumentarea. Aş vrea să ilustrez acest mod de a argumenta prin profesiunea de credinţă a lui Mircea Vulcănescu: „mărturisim că ne-am ferit, întotdeauna, de discuţii cu mai marii noştri, fie ei mai mari ierarhici, fie ei mai mari ca vârstă. Aceasta pentru că < prestigiul vârstei >, ca şi < prestigiul situaţiei câştigate >, îi face să-şi închipuie, când discută cu un tânăr, că au de partea lor o < prezumpţie de dreptate >, , chiar când nu o pot dovedi cu argumente”. 7) argumentarea prin forţa autorităţii (argumentul autorităţii) constă în aceea că în loc să se dovedească teza sau proba evidentă, se invocă drept argument autoritatea cuiva, substituindu-se datele problemei. Sofismul apare când se pretinde că a fost împărtăşit de cineva care se bucură de prestigiu. Deci, sofismul intervine când se pretinde că autoritatea este dovada propriu-zis sigură a adevărului tezei şi că ar fi de prisos investigarea ei directă. Uneori, se invocă „experienţa mai bogată” a cuiva pentru a-i susţine teza, sau „experienţa mai săracă” pentru a-i respinge ideea. La acest argument al autorităţii recurg atât dogmaticii, care invocă personalităţi ale trecutului, cât şi snobii care apelează la cele mai noi autorităţi în materie; 8) argumentarea superfluă se manifestă atunci când un interlocutor încearcă a dovedi mai mult decât este necesar şi prin urmare argumentarea devine vagă, din ea rezultând şi alte probleme, alte consecinţe;
184
CONSTANTIN STROE 9) argumentarea insuficientă, parţială care apare în situaţia când o teză nu rezultă cu necesitate din datele prezentate conform principiului că „cine demonstrează prea puţin, nu demonstrează nimic”; 10) argumentarea în afara tezei aflate în dispută (ingoratio elenchi) ce constă în ignorarea voluntară a tezei, urmărind abaterea atenţiei asupra unor aspecte colaterale, secundare sau contingente cu teza analizată. În acest caz, argumentele sunt aduse în sprijinul altei teze care are o anumită legătură de sens cu prima, lăsând impresia că ar argumenta-o pe cea iniţială (în cauză); 11) argumentul mulţimii („argumentum ad populum”) în care se face apel la pasiunile, sentimentele sau prejudecăţile mulţimii pentru a justifica sau respinge o idee, pentru a discredita o persoană şi susţinerile acesteia. Argumentum ad populum poate impune o idee indiferent de adevărul sau de eficienţa ei, dar nu este un argument veritabil, deoarece ideile adevărate nu depind de opţiunile mulţimii, ci de fapte obiective. Uneori, argumentul mulţimii aduce a raţionament prin absurd: se presupune că ideea nu este acceptată şi se descriu nenorocirile care ar urma de aici. În acest fel mulţimea este determinată s-o accepte. Alteori se arată binefacerile sau faptul că ea corespunde cu dorinţa şi convingerile mulţimii şi deci trebuie să fie acceptată. Impresionată de consecinţe, afectată în convingerile şi pasiunile sale, mulţimea este determinată în acest fel să accepte sau să respingă ideea în funcţie de consecinţele care i se prezintă a urma din acceptarea sau respingerea ei. Ex.: campania desfăşurată în România pentru intrarea în NATO şi UE. 12) eroarea obiecţiunilor constă în a arăta că dacă
185
CONSTANTIN STROE există obiecţiuni la adresa unei teze, ea trebuie neapărat respinsă. Dovedirea faptului că există obiecţiuni ignoră teza, căci falsitatea tezei nu decurge din existenţa obiecţiunilor. Argumentul nefiind legat de teză, teza este implicit ignorată. 13) argumentul relativ la milă („argumentum ad misericordiam”) este utilizat pentru a capta mila sau simpatia publicului în favoarea cuiva. Nu există legătură între argument şi teză. Prin stârnirea milei şi simpatiei se caută determinarea publicului să adopte o atitudine favorabilă tezei şi nu argumentarea ei. 14) argumentul relativ la modestie („argumentum ad verecundiam”). Prin intermediul acestuia se încearcă impunerea tezei nu prin argumente din care decurge logic, ci prin cerinţa de a fi modest în raport cu o autoritate sau cu o idee (problemă) de notorietate. Acest argument este înrudit cu cel al autorităţii. Modestia ce ni se recomandă ar fi impusă fie de autoritate (ceea ce este acceptat de o autoritate nu poate fi respins), fie de notorietatea ideii (o idee atât de mult acceptată nu poate fi respinsă), conform interogaţiilor de forma: „cum poţi tu să contrazici o idee susţinută de o asemenea personalitate?”, „cum poţi respinge o idee acceptată de mii de ani? ”; 15) argumentul relativ la ignoranţă („argumentum ad ignorantiam”) are în centrul său ideea că din imposibilitatea unei persoane de a susţine o teză (din ignoranţa interlocutorului) se poate conchide că teza este falsă. „Nu poţi (nu ştii) să dovedeşti propoziţia A, deci A este falsă şi non-A este adevărată”. Se face o netă confuzie între „a nu putea (a nu şti) să dovedeşti” şi „a nu fi adevărat”. Foarte frecvent din „Nu ştiu dacă este aşa” se conchide „Nu este aşa” sau din „Noi nu ştim să fie aşa” se deduce
186
CONSTANTIN STROE „Nu este aşa”; 16) argumentul relativ la consecinţe („argumentum ad consecquentiam” ne arată că din aplicarea tezei rezultă consecinţe acceptate sau consecinţe neacceptate, ceea ce ar avea ca urmare confirmarea tezei sau respingerea ei. Ex.: „Nu trebuie să spui adevărul, fiindcă adevărul supără”; 17) eroarea concluziei irelevante. Această eroare constă în faptul că în ciuda aparenţei concluzia nu decurge din premise. Înrudită cu ea este şi o altă eroare în inducţie, cunoscută sub denumirea de post hoc ergo propter hoc („după aceasta, deci din cauza aceasta”). Dacă A precede pe B, se consideră (nejustificat) că A este cauza lui B. Coincidenţa unei succesiuni de evenimente devine relaţie cauzală între acele evenimente. Apare frecvent în superstiţii: „pisica neagră care taie calea”, „întâlnirea cu un preot în sutană”, „ieşitul cu gol/plin”, „întâlnirea cu un coşar” – situaţii ce sunt considerate, nejustificat, drept cauze, fie ale eşecului, fie ale succesului, într-o anumită acţiune (împrejurare). 18) argumentarea bazată pe ambiguitate este acel tip de argumentare care conţine erori datorită faptului că se operează cu termeni sau expresii echivoce, ambigue, permiţându-se astfel o trecere nepermisă de la un sens la altul în decursul argumentării. Aşa sunt, de pildă, echivocul, amfibolia, eroarea falsei consecinţe. A. Echivocaţia (echivocul) ţine de omonimie şi se bazează pe dublul înţeles al expresiei respective. În cazul echivocaţiei se încalcă două principii fundamentale ale argumentului logic: 1) pentru orice raţionament logic se presupune că termenii utilizaţi sunt clar definiţi şi folosiţi pretutindeni în argument cu semnificaţia fixată şi
187
CONSTANTIN STROE definită; 2) logica cere ca, concluzia să nu fie asumată, ci derivată strict din premise. Echivocaţia se manifestă printr-o multitudine de erori de echivocaţie: a) ambiguitatea şi substituirea termenilor. Este o eroare generală bazată pe polisemantism şi poate viza pe oricare din termenii raţionamentului. Ex.: termenul „capră” (animalul capră, capra trăsurii, capră de tăiat lemne, capra - obiect în sala de sport). De asemenea, trebuie avută în vedere şi situaţia, destul de frecventă, când termenul este înlocuit cu un presupus sinonim. În logică, două expresii sunt logic sinonime dacă şi numai dacă ele sunt intersubstituibile (fără a schimba semnificaţia) în orice context în care se află. Exemplu: avem silogismul Orice femeie drăguţă este amabilă. Orice femeie frumoasă este drăguţă. Orice femeie frumoasă este amabilă. în care, în prima premisă „drăguţă” şi „amabilă” sunt sinonime, dar în premisa a doua „drăguţă” nu mai e sinonim cu „amabilă”, de unde concluzia este falsă. b) eroarea compoziţiei. Este o eroare care constă în a considera valabil pentru întreg ceea ce este valabil pentru părţi luate separat. În eroarea compoziţiei se presupune axioma (desigur, greşită) că „proprietatea întregului rezultă din proprietatea părţilor”. c) Eroarea diviziunii. Este eroarea inversă erorii compoziţiei. Se bazează pe axiomele false că „ceea ce este adevărat despre întreg este adevărat şi despre părţi” sau „de la sensul colectiv se poate conchide la sensul
188
CONSTANTIN STROE distributiv (la fiecare parte)”; d) Eroarea accidentului. Această eroare se bazează pe confuzia dintre un atribut accidental şi unul constant, dintre proprietăţile esenţiale cu cele accidentale; deci, se confundă ceea ce ţine de principii cu ceea ce ţine de circumstanţe. Eroarea accidentului are două forme: directă (simplă) atunci când considerăm că „ceea ce este adevărat despre un lucru, în general, este adevărat despre el şi în circumstanţe accidentale” şi conversă, atunci când raţionăm că „ceea ce este adevărat despre un lucru în anumite condiţii (sau prin accident) este adevărat în general (desigur referitor la natura lucrului)”; e) Erori dilematice cu numeroase forme de manifestare: ♦ Dilema „luării în coarne” - se enumeră exhaustiv antecedenţii, dar se neagă că una sau ambele consecinţe urmează în mod necesar din ele. ♦ Dilema „scăpării printre coarne” - constă în aceea că alternativele enumerate în premisa minoră nu sunt exhaustive şi deci rămân alte alternative, deci posibilitatea de a „scăpa printre coarne”. ♦ Dilema rebutată - o dilemă sofisticată la care se răspunde cu o dilemă de acelaşi tip. Ex.: dilema clasică „Litigiosul”. B. Amfibolia este o eroare rezultată din ambiguitatea, nu a termenului, ci a textului, a construcţiei gramaticale care lasă deschisă posibilitatea unor interpretări diferite. Ex.: „Dacă această experienţă va eşua, atunci vom câştiga experienţă”; „De două ori doi plus trei” [2x(2+3); (2x2)+3]. Eroarea accentului constă, de asemenea, în dubla
189
CONSTANTIN STROE interpretare a cuvintelor din text, în funcţie de accentul pe care-l punem pe acesta. Exemple: „Şi-a zis fiilor săi: «Puneţi-mi şeaua pe măgar». Şi l-au înşeuat pe el” (Biblia - Cartea regilor). Am puţini bani (adică nu-mi sunt de ajuns) pentru a intra în afacere. Am puţini bani (adică am ceva) pentru a intra în afacere. Moartea, nu graţierea i se cuvine. Moartea nu, graţierea i se cuvine. C. Eroarea falsei consecinţe (non sequitur) constă în faptul că teza nu derivă din argumentul propus. Legătura este pur verbală, naivă. Dar sofismele nu sunt legate doar de mecanismele propriu-zise ale argumentării – argumente şi tehnici de argumentare -, ci şi de contextele în care ea se desfăşoară. Cu alte cuvinte, erorile de logică nu sunt singurele care prejudiciază activitatea argumentativă. Aceasta este afectată şi de disfuncţii extralogice, care vizează îndeobşte relaţia de comunicare dintre locutor şi interlocutor. Aceste disfuncţii poartă numele de sofisme de context sau de condiţie ale argumentării. În măsura în care aceste sofisme ale condiţiilor argumentării implică gândirea sau limbajul, ele se împart în: 1) Sofisme ale condiţiilor argumentării determinate de gândire. Este de la sine înţeles că dacă privim argumentarea ca relaţie de comunicare,
190
CONSTANTIN STROE nesocotirea regulilor comunicării determinate de contextul în care ea are loc duce, în consecinţă, la sofisme. Aceste sofisme pot fi clasificate în: sofisme de confruntare, sofisme de roluri, sofismele acordului, sofismele de închidere. a) Sofismele de confruntare sunt cele prin care se împiedică exprimarea liberă a punctelor de vedere sau punerea sub semnul îndoielii a punctelor de vedere ale celorlalţi; ori, orice dispută critică (polemică) are ca regulă – tacită sau explicită – faptul că participanţii nu trebuie să împiedice exprimarea liberă a punctelor de vedere sau punerea sub semnul îndoielii a punctelor de vedere ale celorlalţi. Sofistica constă în faptul că în locul toleranţei, doar în aprenţă afişată, se instituie „o dictatură discursivă”. Astfel de situaţii argumentative în care predomină sofisme de confruntare sunt foarte frecvente, fiind întâlnite peste tot în realitatea ce ne înconjoară ca, de pildă, în politică unde decizia şefului politic nu lasă nici o şansă de replică argumentativă membrilor de rând ai partidului; în discursul religios, unde predica slujitorului de cult este urmată de un spirit critic fără drept de replică din partea credincioşilor; în viaţa cotidiană, unde spusa şefului e de necontestat de către subordonaţii săi etc. Sursa sofismelor de confruntare se află în tendinţa fiecăruia dintre noi de a ne manifesta în mod autoritar în raport cu ceilalţi, atunci când ne susţinem punctele de vedere (nu acceptăm să fim contrazişi, argumentăm cu asupra de măsură nelăsând interlocutorului şansa de a contraargumenta, ne irită succesul obţinut de interlocutor în argumentare ş.a.). Modalităţile prin care ne facem cunoscută această tendinţă autoritară sunt:
191
CONSTANTIN STROE - ameninţarea, ca o formă de a tempera critica interlocutorului - procedeul ironiei şi procedeul interogaţiei retorice - prezentarea tezei ca un adevăr evident. Or, cine îndrăzneşte să critice un adevăr evident. Aceasta este catalogată ca inabilitate. Aici întrebarea care se pune este însă aceea referitoare la „adevăruri evidente, dar pentru cine?” - amplificarea excesivă a probelor în favoarea sau devavoarea unei teze. b) Sofismele de roluri sunt specifice argumentărilor dialogale sau polilogale, în care există cel puţin doi interlocutori, şi constă în faptul că argumentatorul care a avansat un punct de vedere este obligat să-l apere dacă interlocutorul (auditorul) o cere. O astfel de regulă se dovedeşte o cerinţă de bun simţ în practica comunicaţională şi argumentativă: argumentatorul nu pune în circulaţie teze dacă nu are probe pentru a le susţine; nu avansează puncte de vedere dacă nu are dovezi în favoarea lor.Trebuie precizat că sofismele de roluri se pot institui pornind de la ambii participanţi la disputa critică (argumentarea polemică) în sensul că cel care susţine teza trebuie să aducă probe în favoarea ei, iar cel care respinge teza trebuie să aducă probe împotriva ei. În ambele cazuri este vorba de o sustragere de la intemeiere (fie a susţinerii, fie a respingerii). Desigur, nimeni nu refuză, în mod direct şi grosolan, să apere teza avansată. Lucrul acesta se face într-un mod mai greu de sesizat, în aceasta constând, de altfel, sofistica. Căile prin care apar sofismele de roluri sunt: - utilizarea unor sintagme („cu adevărat”, „fără îndoială”, „în mod cert”, „desigur”) prin care se arată
192
CONSTANTIN STROE interlocutorului că teza avansată e una demult şi bine asumată şi că a cere noi dovezi în favoarea ei este un act, dacă nu de ignoranţă, în orice caz de superficialitate în domeniu; - utilizarea evaluării unei autorităţi, văzută ca suficientă pentru a susţine o teză, fără a mai fi nevoie de alte probe; - utilizarea strategiilor de imunizare a tezei, care presupune punerea în circulaţie a unor enunţuri cu rol de teze infailibile (pentru că sunt de maximă generalitate, de maximă ambiguitate sau de maximă obscuritate) devenind aproape imposibil să fie formulate dovezi care să încline definitiv balanţa între locutor sau înspre interlocutor. - inversarea dovezii în sensul că argumentatorul, în loc să dovedească că teza susţinută este adevărată, îi cere adversarului său să dovedească faptul că teza este falsă. Pentru argumentare această abordare este un sofism: nu înseamnă că dacă nu se dovedeşte că o teză e falsă, ea este adevărată (argumentum ad ignaratiam). c) Sofisme ale acordului (ale punctelor de plecare). Într-o argumentare este necesar să fie respectate unele reguli elementare privitoare la un minim acord asupra temei argumentării, necesităţii probării afirmaţiilor, unor puncte de plecare comune. Nerespectarea acestor reguli minimale ale acordului generează sofisme ale punctelor de plecare într-o argumentare. Pentru a preîntâmpina apariţia unor astfel de sofisme s-apropus de către van Eemeren şi Grootendorst o regulă: nici o parte angajată într-o discuţie critică nu poate să prezinte o premisă ca acceptată (ca punct comun de plecare în discuţia critică) dacă ea nu este astfel şi nu poate să refuze o premisă
193
CONSTANTIN STROE dacă ea constituie un acord (un punct de plecare acceptat de ambele părţi). Această regulă poate fi încălcată în două moduri: - a prezenta o premisă ca obiect al acordului între părţi atunci când ea nu are această calitate duce la sofismul: sustragerea de la dovedirea tezei - a refuza o premisă atunci când ea constituie obiect al acordului între părţi, conduce la acelaşi sofism d) Sofismele de închidere provin din nerespectarea următoarei reguli: dacă o teză n-a fost susţinută corespunzător, atunci cel care a avansat-o trebuie să o retragă; dacă o teză a a fost apărată corespunzător, atunci preopinentul nu trebuie să o pună la îndoială. Orice argumentare polemică se încheie în două situaţii: - dacă teza a fost suficient dovedită, preopinentul trebuie să şi-o asume; - dacă teza nu a putut fi dovedită, cel care a propus-o trebuie să renunţe la ea. Încălcarea acestor reguli generează situaţia sofismelor de închidere a argumentării. 2) Sofisme ale condiţiilor argumentării determinate de limbaj. Aceste sofisme sunt rezultatul încălcării regulilor unei bune argumentări determinate de modul în care este utilizat limbajul într-un demers întemeietor. a) Un prim sofism din această categorie este ignoratio elenchi. El este manifest în măsura în care în mod intenţionat, pentru a-l induce în eroare pe interlocutor, locutorul în loc să argumenteze o anumită teză, în realitate, pornind de la teza dată el argumentează
194
CONSTANTIN STROE cu totul altceva, sau, dacă nu altceva, aspecte colaterale ale tezei. b) Sofismele reprezentării punctelor de vedere apar într-o relaţie de argumentare atunci când este încălcată cerinţa: orice dezbatere trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă. Ne aflăm în situaţia unei argumentări sofistice de tipul de mai sus atunci când atribuim adversarului puncte de vedere pe care el nu le-a susţinut; şi aceasta pentru că ele sunt mai uşor de respins decât punctul de vedere real al interlocutorului. Aşadar, pe parcursul activităţii de argumentare, partenerii de dialog nu trebuie să atribuie unul celuilalt puncte de vedere fictive, în raport cu cele pe care le-a promovat şi susţinut; ei trebuie să păstreze, în dezbaterea polemică, de-a lungul argumentării aceleaşi puncte de vedere. Sofismele reprezentării punctelor de vedere pot fi induse prin: • Atribuirea de puncte de vedere fictive adversarului este un tip de sofism care, fie datorită limbajului folosir, fie datorită complexităţii argumentării, se manifestă printr-o trecere insidioasă şi subtilă de la punctul de vedere al adversarului, la unul care nu-i aparţine. • Denaturarea punctului de vedere avansat de adversar este sofismul care constă, fie în exagerarea punctului de vedere avansat de preopinent, fie în diminuare (minimalizarea) acestuia, sugerându-se prin aceasta ideea insignificaţiei punctului de vedere al preopinentului.
195
CONSTANTIN STROE 3 Modelul pragma-dialectic de soluţionare pe cale negociată a conflictelor de opinie - 10 reguli ale corectitudinii în argumentarea polemică „Noua retorică” iniţiată de Perelman a trezit interesul lui Frans van Eemeren şi al lui Rob Grootendorst, reprezentanţii unei alte discipline moderne - „noua dialectică” – apărută tot ca urmare a unei resuscitări, în speţă, a dialecticii antice. Această „nouă dialectică”, văzută ca o contraparte la „noua retorică”, are în centrul ei disputa comunicativă şi rezolvarea conflictelor de idei pe baza confruntării dintre parteneri. Argumentarea este un mod de interacţiune între interlocutori în legătură cu susţinerea sau respingerea unui punct de vedere (teză), interacţiune ce ţine, pe de o parte, de domeniul raţionalităţii, în sensul existenţei unei confruntări raţionale între ideile pe care interlocutorii le pun în comun, şi, pe de altă parte, de domeniul discursivităţii, în sensul existenţei unei confruntări verbale în care fiecare interlocutor urmăreşte să utilizeze expresiile cele mai potrivite pentru exprimarea ideilor. Cu alte cuvinte, argumentarea este unitatea dintre dimensiunea raţionalităţii, ca formă de întemeiere, şi dimensiunea discursivităţii, ca formă de exprimare a întemeierii. Această viziune integratoare asupra argumentării este prezentată de către cei doi autori menţionaţi sub sintagma „model pragma-dialectic”. Modelul pragma-dialectic porneşte de la ideea că în orice argumentare există o intenţionalitate dialectică, că aceasta din urmă este o caracteristică a oricărui discurs argumentativ şi îmbracă forme diferite ca persuasiunea, convingerea, asentimentul.
196
CONSTANTIN STROE În modelul pragma-dialectic, intenţionalitatea este una distinctă şi ţine nemijlocit de practica dialectică: rezolvarea pe cale negociată a conflictelor de opinie. Argumentarea are loc şi se desfăşoară doar acolo şi atunci când partenerii disputei critice (polemicii) au opinii diferite (opuse) cu privire la aceeaşi teză. În această situaţie ne aflăm în faţa unui conflict de opinie între parteneri. Conflictul de opinie apare în momentul în care între parteneri cu opinii opuse se instalează o relaţie de comunicare, care are ca obiect chiar aceste opinii opuse. Fiecare dintre parteneri va folosi întreg ansamblul de elemente (argumente) şi mecanisme ale argumentării (tehnici de argumentare şi procedee retorice) pentru a-şi impune opinia proprie în în faţa celei a partenerului. În momentul în care unul din parteneri, în mod licit, respectând toate regulile argumentării ţinând de conţinut, de tehnici şi de condiţii, a reuşit să impună opinia sa adversarului, atunci conflictul de opinie se consideră soluţionat pe cale negociată. Menţiune: soluţionarea negociată înseamnă susţinerea sau respingerea unui punct de vedere în baza temeiurilor raţional-discursive şi numai a lor. Şi cum argumentarea este acel demers în cadrul căruia se stabileşte, fără echivoc, caracterul adevărat sau fals al unei teze, şi cum conflictul de opinie cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei (a cărui consecinţă este susţinerea sau respingerea tezei) se rezolvă doar pe cale argumentativă, decurge că argumentarea are drept finalitate soluţionarea negociată a conflictelor de opinie. Modelul pragma-dialectic de analiză a argumentării are nu numai un rol de diagnoză, ci şi un rol profilactic, atrăgând atenţia asupra faptului că nu
197
CONSTANTIN STROE putem să rezolvăm conflictul de opinie atunci când nu sunt respectate regulile elementare ale unei comunicări prin care se poartă o dispută critică. În acest sens, autorii menţionaţi prezintă zece reguli de bază ale corectitudinii în discuţia critică, ele asigurând dimensiunea normativă a modelului pragma-dialectic de rezolvare a conflictelor de opinie. Sistematizarea regulilor de corectitudine a unei dispute critice se face în funcţie de etapele de desfăşurare a demersului argumentativ: confruntarea, deschiderea, argumentarea, concluzia. Fiecare etapă dispune de reguli de corectitudine a căror încălcare duce la instaurarea unei clase de sofisme, constituite ca obstacole serioase în soluţionarea negociată a conflictelor de opinie. Astfel primele două reguli sunt: ►cele care vizează cadrul general al disputei critice şi sunt cuprinse în primele două etape ale acesteia. a) Etapa confruntării sau etapa de debut a disputei critice, în care interlocutorii conştientizează că există un conflict de opinii între ei şi că este posibilă soluţionarea lui pe calea argumentării. Această etapă cuprinde următoarea regulă: (1) participanţii la disputa critică nu trebuie să împiedice avansarea unui punct de vedere (teză) sau critica unui punct de vedere avansat. Nerespectarea acestei reguli duce la instalarea sofismelor de confruntare sub toate înfăţişările lor. b) Etapa de deschidere este etapa în care se distribuie rolurile în demersul polemic: locutor şi interlocutorul său. Această etapă cuprinde ca regulă centrală: (2) locutorul care a avansat un punct de vedere este obligat să-l apere dacă interlocutorul său o cere.
198
CONSTANTIN STROE Dacă regula este încălcată apar sofismele de roluri, cu toate aspectele lor. c) Etapa argumentativă, constiruie nucleul disputei critice, în care sunt antrenate toate componentele domeniului argumentativ - argumente, tehnici de argumentare, procedee retorice - de către ambii parteneri. Această etapă cuprinde şase reguli, câte două, pentru fiecare, din componentele de mai sus, astfel: ►cele care vizează argumentele sunt: (3) orice abordare trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă. Încălcarea acestei reguli duce la apariţia sofismelor reprezentării punctelor de vedere. (4) nici un partener nu poate apăra punctul său de vedere decât avansând argumente cu privire la acest punct de vedere. Încălcarea acestei reguli duce la sofismele de apărare. ► cele ce vizează tehnicile de argumentare sunt: (5) nici un partener nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat în mod convingător dacă această apărare nu este realizată după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată. Nerespectarea acestei reguli duce la apariţia sofismelor schemelor de argumentare. (6) nici un partener nu poate utiliza decât argumente logic valide sau susceptibile de a fi valide. Nerespectarea acestei reguli duce la instalarea sofismelor de logică. ► cele ce vizează modurile de expresie ale polemicii sunt:
199
CONSTANTIN STROE (7) partenerii nu trebuie să utilizeze formulări neclare sau de o obscuritate susceptibilă de a determina confuzii. (8) fiecare dintre parteneri trebuie să interpreteze expresiile celuilalt partener într-un mod cât mai adecvat şi cât mai pertinent posibil.Nerespectarea regulilor (7) şi (8) duce la sofismele de limbaj. d) Etapa concluziei este cea care închide disputa critică şi, ca urmare, soluţionarea, într-un fel sau altul, a conflictului de opinie. Această etapă cuprinde două reguli: (9) dacă un punct de vedre nu a fost apărat (susţinut) în mod convingător, atunci cel care l-a propus trebuie să-l abandoneze. (10) dacă un punct de vedere a fost apărat (susţinut) în mod convingător, atunci preopinentul nu trebuie să-l mai pună la îndoială, şi, deci, trebuie să renunţe la obiecţiile sale asupra punctului de vedere susţinut. Nerespectarea acestor ultime două reguli (9) şi (10) duce la sofismele de închidere. În mod ideal, respectând cele zece reguli ale sale, modelul pragma-dialectic de soluţionare pe cale negociată a conflictelor de opinie ar trebui să fie o procedură decidabilă capabilă să închidă conflictul de opinie. În finalul tuturor acestor consideraţii cu privire la modelul pragma-dialectic de analiză a argumentării se degajă ideea că autorii lui propun politeţea ca principiu complementar principiului cooperării în rezolvarea conflictelor de opinie; ba mai mult, o consideră în relaţie intimă cu sentimentul responsabilităţii faţă de interlocutor pe tot parcursul argumentării.
200
CONSTANTIN STROE *
*
* Ca o concluzie implicită a acestui periplu retoric, se impune faptul că argumentarea, în cadrul acţiunii comunicative, trebuie să constituie obiectul unei învăţări sociale care să asocieze acţiunea şi educaţia, teoria şi practica în perimetrul general şi generos al unei pedagogii a comunicării. Aceasta, desigur, ca un corolar al faptului că reabilitarea actuală a argumentării - retorica rediviva, amplificată de mediatizarea universului social şi politic, dominat de competenţa strategică a comunicării, implică necesitatea unei didactici a argumentării ce îşi propune formarea sistematică a specialiştilor în domeniul tehnicilor argumentative utilizate în comunicarea orală şi scrisă Este tocmai ceea ce fac atât Cursul de Retorică şi argumentare, cât şi suportul acestuia - lucrarea de faţă!
201
CONSTANTIN STROE
GLOSAR de termeni privind figurile de stil oratorice Stil (din grecescul „stylos“ = andrea, băţ, folosite pentru a scrie pe tăbliţă şi din latinescul „stylus“ = condei, compoziţie) = modul propriu de a se exprima al unei persoane. Noţiunea de „figurat“ se referă la sensul unor cuvinte sau al unor expresii şi constă în faptul că acestea sunt folosite cu alt înţeles decât cel obişnuit. Figură de stil = mlădiere a stilului, care prin modul de a exprima un gând îi dă forţă şi graţie. Tropi = schimbarea înţelesului cuvintelor (de la grecescul „tropos“ = a întoarce, a schimba). Tropii constituie o abatere , o deviere de la normă, cu o mutaţie de sens, semnificativă şi sugestivă cu trimitere precisă către auditoriu. A. Tropii cei mai importanţi sunt: Metafora (din grecescul „metaphora“ = transport, strămutare, transfer) = substituţie a unui cuvânt printr-un altul pe temeiul unei analogii sau mai multor caractere comune. în esenţă se strămută înţelesul propriu al unui cuvânt într-altul figurat. Este o comparaţie prescurtată.Ex. „vulpoi bătrân”, „Soarele şi luna/Mi-au ţinut cununa” (Mioriţa).
202
CONSTANTIN STROE Metonimia (din grecescul „metonymia“) = înlocuirea unui nume cu altul complet diferit. Specificul metonimiei constă în înlocuirea efectului cu cauza şi invers, a operei cu autorul şi invers, a conţinutului cu conţinătorul etc. Ex: „Imperiul otoman” = Înalta poartă, „Flamura verde = Islam, „Am achiziţionat un Grigorescu”, „Posed un Renault”, „fiicele Evei = femei”, etc.) Sinecdoca (de la grecescul „sunekdoke” = „cuprinderea mai multor lucruri deodată“) = un fel de metonimie care trimite spre înţelegere, pricepere, comprehensiune. Sinecdoca se realizează prin situarea părţii în loc de întreg, a întregului în loc de specie, a speciei în loc de gen. Ex: „Dintre sute de catarge, care lasă malurile...“ aici „catarge“ semnifică „corăbii“; „toată lumea” cu referire la multe persoane; „setea de putere” cu sensul de tendinţă de a stăpâni. Alegoria (din latinescul „allegoria“ = vorbire figurată) este o metaforă prelungită în cadrul căreia exprimarea unei idei abstracte se face prin mijloace concrete. Alegoria mai înseamnă şi o aluzie ascunsă; ceva exprimat în pilde; sens ascuns. Ex. „Brazi şi păltinaşi/I-am avut nuntaşi” (Mioriţa) este o alegorie exprimată printr-o metaforă. Catachreza (din grecescul „katachrezis” = „folosire abuzivă“) = o metaforă în care cuvântul este folosit „abuziv“, dincolo de sensul său strict, pe temeiul unei analogii. Ex: piciorul scaunului, poalele muntelui, gura cămăşii, baie de mulţime etc.. Litota (din grecescul „lytotes“ = simplitate, modestie, scurtime) constă în negarea sau diminuarea unei idei sau a unui sentiment pentru a le pune mai
203
CONSTANTIN STROE puternic în lumină. Ex: „Şi ce fată frumuşică are mama“, „fata e hărnicuţă şi curăţică”. Hiperbola (din grecescul „hyper“ = dincolo şi „ballein“ = a arunca) = constă în folosirea unui adjectiv vădit disproporţionat cu substantivul pe care-l determină în scopul exagerării trăsăturilor unei fiinţe, a unui lucru, a întări efectul unei întâmplări pentru a impresiona pe ascultător. Ex: „Iar barda-i din stânga ajunge la cer/ Şi vodă-i un munte“ (G. Coşbuc); „a muri de râs”.. Antonomaza (din grecescul „antonomasia“ = un nume pentru alt nume) = varietate a metaforei ce constă în folosirea unui substantiv comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu, sau invers. Ex. „Luceafărul poeziei româneşti”, pentru Eminescu; Oraşul luminilor pentru Paris; Palatul Cotroceni pentru presedinţie. B. Figurile de idei (sau figuri de gândire) sunt figuri care nu se schimbă oricare ar fi cuvintele prin care sunt exprimate. Formele principale ale figurilor de gândire (de idei) a) Figuri ale gândirii referitoare la descrierea obiectelor: Hipotipoza (din grecescul „hipotyposis“ = închipuire, imaginare) = prezintă, descrie, pictează în culori vii, însufleţite, încât par că se văd aievea.Ex. fragmente din „Pe drumuri de munte” (C. Hogaş) sau din „România pitorească” (Alecu Russo).
204
CONSTANTIN STROE Etopeea este descrierea sau zugrăvirea trăsăturilor morale ale unui personaj (virtuţile şi viciile). Ex. „Era acest Ştefan cel Mare om nu mare la stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat....” (Grigore Ureche). Prosografia sau portretul este descrierea completă a unui obiect sau persoane.Ex. „Acceleratul” (G. Topârceanu). Topografia (din grecescul „topos“ = loc şi „graphein“ = a descrie) este procedeul de descriere a locului (localităţi, edificii, peisaje) prin evidenţierea a ceea ce are el frumos, sublim sau înfricoşător. Comparaţia (din latinescul „comparatis“ = asemănare, împerechere) = alăturarea a două idei, fapte, locuri pentru a scoate în evidenţă graţia, claritatea, forţa unuia dintre ele.Există comparaţii filosofice, comparaţii poetice ş.a, cum ar fi, spre exemplu: Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric/ Ca două patimi fără saţ/Şi pline de-ntuneric”: (M. Eminescu) Aluzia (din latinescul „allusis“ = glumă, joacă) = cuvântul, expresia sau fraza prin care se sugerează o idee cu referire la o persoană, o situaţie sau o altă idee fără a o exprima direct, lăsând să se înţeleagă altceva.Ex. „Dispreţ solomonic”, „Eşti un Cresus”, „Se simte cu musca pe căciulă”. Antiteza (din grecescul „antithesis“ = opoziţie) constă în opoziţia dintre două idei, cuvinte, fapte, persoane care se pun reciproc în relief. Ex. „Vreme trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate”. (M. Eminescu).
205
CONSTANTIN STROE b) Figuri ale gândirii care exprimă pasiunile Exclamaţia = izbucnirea stării noastre afective pentru a arăta bucuria, întristarea, mirarea, frica, supărarea etc. Ex. „O tempora! O mores! (Cicero). Epifonema sau sentinţa = exclamaţie sentenţioasă prin care se termină un discurs, o povestire. Ea cuprinde o reflecţie profundă sau un adevăr concentrat într-un număr redus de cuvinte. Ex: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece“(M. Eminescu). Apostrofa = procedeul prin care oratorul întrerupându-şi brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. Ex. „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” (M. Eminescu). Prosopopeea este figura oratorică prin care oratorul pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau un personaj alegoric. c) Figuri ale gândirii care înfăţişează jocurile spiritului. Ironia = figura de stil prin care cuvintele exprimate sunt opuse înţelesului; trebuie înţeles pe dos. Ex. „Păi, nu se vede cât de harnic eşti!”; „Hai, că nu e mare filosofie”! Sarcasmul = ironia aspră, usturătoare, batjocoritoare evidentă, vizibilă, pe faţă. Ex. „Toate merg prost, în rest e foarte bine”; „Operaţia a reuşit, dar pacientul a murit”.
206
CONSTANTIN STROE Asteismul (de la gr. „asteimos“ = urbanitate) = deghizarea unei laude în reproş sau a unui reproş în laudă. Eufemismul (din gr. „eu“ = bine şi „phemi“ = spun) = înlocuirea unui cuvânt dur, jignitor, vulgar, obscen prin altul mai blând, mai accesibil, mai tolerat, mai puţin scandalos. Ex. Comod pentru putoros; prostituată pentru curvă şa. Suspensia = întreruperea intenţionată a şirului gândirii, a frazei cu scopul de a ţine publicul într-o nesiguranţă şi încordare profundă. Este un fel de enigmă a cărei rezolvare se amână la sfârşitul discursului. Epanostoza sau corecţia este atunci când aparent se retractează ceea ce s-a afirmat sau negat, pentru a spune ceva şi mai puternic. Ex. „Intelectualul nu trebuie să fie cu poporul..., ci în mijlocul poporului”.(G. Călinescu). Reticenţa constă în întreruperea bruscă şi intenţionată a discursului şi trecerea la o altă idee, lăsând ascultătorul să completeze gândul oratorului. Fiind o omisiune voită reticenţa este folosită când trebuie să se evite rostirea unor lucruri scandaloase, vulgare. Ex. „....aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti....umblând vara cu băieţii după...bureţi”. (Ion Creagă) Concesia = oratorul îngăduie adversarului sau lui însuşi ceva opus intereselor sale cu scopul ca mai apoi să poată inculpa cu mai multă tărie sau să-şi întărească propriile susţineri.
207
CONSTANTIN STROE Pretereţiunea = oratorul atrage atenţia că nu vrea să aducă în discuţie un anumit lucru despre care totuşi vorbeşte. Comunicaţia = oratorul creează impresia că se amestecă cu ascultătorii săi, sfătuindu-se cu ei şi cerându-le aprobarea, fiind sigur de răspuns sau că nu i se poate răspunde. Interogaţia exprimă ideea sub forma dubitativă, a îndoielii, a nedumeririi. Constă în una sau mai multe întrebări de la care nici nu se aşteaptă răspuns. Imprecaţia (de la lat. „imprecatio“ = blestem). Este manifestarea sentimentelor de ură, de furie, de dispreţ, ajunse la cel mai înalt grad.Prin intermediul ei oratorul cere cu insistenţă pedepsirea unei persoane. Ex. „Blesteme” de T. Arghezi. Deprecaţia = se recurge la ajutorul rugăminţilor, implorărilor, al lacrimilor pentru a obţine o favoare. Dubitaţia = exprimarea unei nehotărâri, unei îndoieli, unei nedumeriri sau bănuieli. Oratorul se întreabă şi îşi răspunde singur neantizând opinia adversarului. Ex. „Cu ce să încep mai întâi?”; „Spuneţi, dumneavoastră ce aţi fi făcut altceva, dacă eraţi în locul meu?”. d) Figurile de cuvinte Elipsa = exprimarea prescurtată, prin suprimarea unuia sau mai multor cuvinte, cerute de construcţia gramaticală, care sunt uşor de subînţeles.
208
CONSTANTIN STROE Pleonasmul (din grecescul „pleonasmus“ – mai mult) = repetarea unei idei folosind cuvinte cu acelaşi înţeles. Ex: „avansaţi înainte”. Hiperbata sau inversiunea (din grecescul „hyperbaton“ = depăşire, inversare) este procedeul ce constă în inversarea ordinii naturale a cuvintelor sau propoziţiilor. Cuvintele nu sunt înşirate după ordinea sintactică presupusă de topica normală. Ex: „Iar ale Evei fiice dau buzna în livadă/ Din merele oprite să facă marmeladă“. Perifraza sau circumlocuţiunea = o idee simplă se exprimă prin mai multe cuvinte; un cuvânt este redat prin mai multe cuvinte, complicat, pompos. Ex: „Soarele“ este înlocuit cu „părintele luminii“, „astrul zilei“. Silepsa (din grecescul „syllepsis“ = cuprindere, luare împreună) = construcţie sintactică în care acordul cuvintelor nu se face după normele gramaticale obişnuite, ci după ideea pe care o exprimă. Ex: „majoritatea s-au dus la spectacol”. Repetiţia (din latinescul „repetitio“ = repetare) = constă în folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt sau a aceluiaşi grup de cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie (durata, intensitatea, succesiunea etc.) Ex: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară” (V. Alecsandri), „Mircea însuşi mână-n luptă vejeliangrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” (M. Eminescu) Chiasmul = opunerea a doi termeni, al doilea fiind inversul celui dintâi sau repetarea inversată a două funcţii gramaticale: Ex: „Unii trăiesc ca să uite, alţii
209
CONSTANTIN STROE uită ca să poată trăi“; „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim“. Epanalepsa (din grecescul „epanalepsis“ = reluare, repetiţie) = reluarea unui cuvânt sau grup de cuvinte, întreruptă prin interpunerea altui cuvânt sau grup de cuvinte. Este o repetiţie lipsită de simetrie. Anafora = reluarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte la începutul unor versuri sau unor fraze succesive. Epifora = repetarea unui cuvânt la sfârşitul unei propoziţii sau fraze. Este opusul anaforei. Conversia constă în reluarea în ordine inversă a termenilor unei sintagme care îşi păstrează înţelesul. Ex. „Ori baba Rada, ori Rada baba”. Epanoda = specie de repetiţie constând în revenirea, cu explicaţii detaliate asupra fiecărui termen al unei enumerări, ori al unui enunţ. Anadiploza = reluarea la începutul unei propoziţii a ultimului cuvânt din propoziţia precedentă în scopul accentuării unei idei. Ex. „Mergem înainte ca'nainte”. Poliptotă (din grecescul „polyptoton” = repetare la diferite cazuri) = formă de repetiţie ce constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sub forme flexionare diferite. Ex: „E stăpânul fără margini peste marginile lumii“.(M. Eminescu) Parigmenon (în greacă „care revine alături”) = construcţie pleonastică excesivă realizată prin preluarea unor părţi de vorbire cu aceeaşi rădăcină. Ex: „Privea ţintă cu ochii lui vii şi zâmbea cu zâmbetul lui misterios“.
210
CONSTANTIN STROE Antanaclaza (din grecescul „antanaklasis“ = răsfrângere, ecou) = figură de stil bazată pe omonimie constând în repetarea unui cuvânt cu sensuri schimbate, graţie contextului. Ex: „Când îşi pun copilu-n leagăn/ C-un picior încet îl leagăn.“ Asindeton (din grecescul „asindetos“ = nelegat) sau disjuncţia constă în suprimarea conjuncţiilor copulative (şi, dar, iar, însă, ci) dintre părţile unei propoziţii sau dintre propoziţiile unei fraze pentru ca discursul să capete o mai mare vioiciune şi rapiditate.
211
CONSTANTIN STROE
Bibliografie generală 1. Demostene, Eschine, Licurg, Pagini alese din oratori greci, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969 2. Platon, Opere, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1974 (Dialogurile „Gorgias” şi „Apărarea lui Socrate”) 3. Aristotel, Retorica, Editura IRI, Bucureşti, 2004 4. Cicero, Opere alese, vol. I – III, Editura Univers, 1973 5. Quintilian, Arta oratorică, vol. I – III, Editura Politică, Bucureşti, 1972 6. x x x Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985 7. x x x Cărţi româneşti de artă oratorică, Scrieri alese, Editura Minerva, 1990 8. Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1972 9. Mihail Kogălniceanu, Opere, Editura Academiei, 1987 10. Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I – V, Editura Albatros, 2000 - 2003 11. Barbu Delavrancea, Discursuri, Editura Minerva, 1977 12. Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Ştiinţifică, 1967 13. Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare (1907 – 1917), Editura Politică, Bucureşti, 1981 14. Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica, Editura Academiei, Bucureşti, 1973
212
CONSTANTIN STROE 15. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Retorica – texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993 16. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Cornel Bistriceanu, Introducere în retorică, 2002 17. Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Editura All, Bucureşti, 1998 18. Olga Duţu, Retorică, Editura Europolis, Constanţa, 2000 19. Mitu Movilă, Retorica, Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996 20. Constantin Stroe, Prelegeri de retorică, Editura ERA, 2001 21. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1995 22. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura All, 2000 23. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Introducere în teoria argumentării, Editura Universităţii din Bucureşti, 1994 24. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003 25. Drăgan Stoianovici, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005 26. Mariana Tuţescu, L’argumentation, Editura Universităţii Bucureşti, 1996 27. Perelman Chaïm, Olbrechts-Tyteca Lucie, La Nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation, PUF, Paris, 1958 28. Perelman Chaïm, Rhétorique, Bruxelles, PUB, 1989 29. Reboul Oliver, La Rhétorique, PUF Paris, 1967 30. Barthes Roland, L’ancienne rhétorique, 1970, în Communications 16
213
CONSTANTIN STROE 31. Morier Henri, Dictionnaire de poetique et de rhétorique, PUF, Paris, 1975 32. Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi, 2003
214
CONSTANTIN STROE
CUPRINS Cartea întâia RETORICA (Retorica clasică tradiţională) Capitolul 1 - Obiectul şi originea retoricii................. 8 1. Definirea retoricii ................................................. 8 2. Originea retoricii ................................................ 11 Capitolul 2 - Incursiune în diacronia retoricii..........14 1. Retorica în antichitate ........................................ 14 1.1. Retorica în spaţiul socio-cultural grecesc antic................................................................ 14 1.2. Retorica în spaţiul socio-cultural roman antic 22 2. Retorica în Evul mediu creştin european ............. 25 3. Retorica în perioada Renaşterii ........................... 33 4. Retorica în Epoca modernă ................................. 34 5. Retorica în Epoca contemporană......................... 37 6. Etapele evoluţiei retoricii în România .................. 44 Capitolul III - Raporturile retoricii cu alte domenii 47 1. Raportul dintre retorică şi teoria cunoaşterii („gnoseologie”) ........................................................ 47 2. Raportul dintre retorică şi logică ......................... 52 3. Raportul dintre retorică şi filosofie ...................... 53 4. Raportul dintre retorică şi estetică ...................... 56 5. Retorică şi comunicare ....................................... 57 Capitolul IV - Discursul retoric ................................59 1. Definirea şi specificitatea discursului retoric............ 59 2. Clasificarea discursului retoric ........................... 62
215
CONSTANTIN STROE Capitolul V - Genurile retorice.................................65 Capitolul VI - Părţile retoricii ..................................73 1. Invenţiunea........................................................ 73 2. Dispositiunea ..................................................... 85 3. Elocuţiunea ....................................................... 92 4. Acţiunea .......................................................... 103 Capitolul VII - Pledoaria -specie a genului retoric judiciar..................................................................113 Cartea a doua TEORIA ARGUMENTĂRII (Neoretorica – teorie logică a persuasiunii) Capitolul VIII - Conceptul argumentării .................128 Capitolul IX - Conţinutul argumentării ..................142 Capitolul X - Forma argumentării ..........................157 1. Tehnici de argumentare deductive şi inductive .. 158 2. Pragmatica procesului de argumentare ............. 163 3. Pragmatica procesului de contraargumentare .... 168 Capitolul XI - Evaluarea argumentării....................174 Capitolul XII Patologia argumentării şi contraargumentării ...............................................179 1. Ce sunt sofismele. Taxonomia sofismelor ............. 179 2. Practicarea sofisticii ......................................... 182 3. Modelul pragma-dialectic de soluţionare pe cale negociată a conflictelor de opinie....................................................................198 GLOSAR de termeni privind figurile de stil
216
CONSTANTIN STROE oratorice ..............................................................202 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ....................................212 CUPRINS ...............................................................215
217
