Introducere Limba este condiţia existenţei omuiui existenţei omuiui ca fiinţă raţională, pentru raţională, pentru că prin că prin ea omul judecă, prin judecă, prin ea comunică şi în şi în ea îşi ea îşi păstrează comoara păstrează comoara spirituală pe spirituală pe care aacumulat-o din cele mai vechi timpuri.Dar ce ar însemna limba cu toată importanţa ei importanţa ei dacă nu dacă nu ar avea funcţia decomunicare? funcţia decomunicare? Să ne Să ne imaginăm pentru imaginăm pentru un moment că societatea că societatea umană nu umană nu comunicăabsolut nimic comunicăabsolut nimic timp de o zi. Apoi două zile, două zile, o săptămână, o săptămână, o lună, un lună, un an. Ce s-arîntâmpla oare? Ar putea oare oamenii lucra şi edifica şi edifica ceva în comun? S-ar mişcaoare mi şcaoare societatea societatea înainte? Probabil că toate că toate s-ar pierde. Fireşte că da! că da! Nici societatea de azi, cu realizările şi viciile şi viciile ei, nu ar fi apărut, nu apărut, nu s-ar fidezvoltat şi nu şi nu ar exista dacă nu dacă nu ar fi comunicarea.Comunicarea comunicarea.Comunicarea în scris este supusă unor supusă unor exigenţe mai exigenţe mai riguroase decât cea orală.Interlocutorii nu orală.Interlocutorii nu sunt de fată la fată la actul comunicării, de comunicării, de aceea intonaţia, gesturile şimimica sunt şimimica sunt excluse, ele necesitând a fi compensate prin mijloace stilistice.Oricum, comunicarea orală şi cea şi cea scrisă au scrisă au atât trăsături comune, trăsături comune, cât şi specifice,ambele specifice,ambele supunându-se unor norme de etică, de etică, de logică şi de şi de limbă.
I. COMUNICAREA ORALĂ NORMELE DE ETICĂ ALE COMUNICĂRII ORALE Orice activitate umană, oricât de simpla ar fi, presupune respectarea anumitor reguli, numite norme, fără de care nu se poate atinge scopul dorit. Comunicarea îngeneral şi cea orală în special de asemenea se desfăşoară în cadrul unor norme, acăror respectare asigură buna înţelegere. Normele elementare ce trebuie respectate în actul comunicării ţin de etică.Viaţa demonstrează, prin nenumărate exemple, că nu este prea simplu ca acestenorme să fie respectate. Uneori face impresia că în societatea noastră (mai ales ceadintre Nistru şi Prut) una din cauzele relelor constă în faptul că oamenii nu ştiu acomunica civilizat.
§ 1. Ascultarea până la capăt a interlocutorului Norma etică elementară a comunicării orale prevede ascultarea până la capăt ainterlocutorului. Un om bine educat îşi ascultă atent interlocutorul, dand dovadă detact şi respect pentru el. In cazurile în care timpul sau alte condiţii nu-i permit să ofacă în modul cerut de normele de politeţe, îşi cere scuze, rugând să i se comunicedoar esenţialul sau promiţând să revină la subiectul respectiv cu altă ocazie.La prima vedere s-ar părea că nu e nimic mai simplu decât a tăcea şi a asculta atent persoana cu care vorbim, dând dovadă de respect şi e interes pentru celecomunicate. Dar aceasta e doar la prima vedere, dovadă că o parte destul de maredin oameni nu respectă această cerinţă a comunieării. "unul din cele mai importante secrete ale diplomaţiei este de a le arăta interesat de ceea ce spunecineva, chiar dacă nu te interesează cu adevărat. Tendinţa de a nu acordaîntreaga atenţie persoanei care vorbeşte este o formă comună de impoliteţe în ziuade astăzi. Probabil că nu prea multe mame ale cadrelor de conducere şi-au educat copiii spunându-le: "Ascultă ceea ce spune el. Fii atent!" ! Trăim într-un secol grăbit (vorba poetului Grîgore Vieru), supranumit secol alvitezelor. Faptul că fiecare se grăbeşte să-şi realizeze programul zilnic a devenit oobişnuinţă a noastră care se manifestă chiar şi atunci când avem timp suficient pentru a asculta o persoană. Factorii nocivi ai acestui sfârşit de secol, inclusivgraba, l-au determinat pe homo sapiens să fie nu numai grăbit, ci şi stresat,nerăbdător, agitat, nervos, intolerant fată de alte păreri etc. Din aceste motive, precum şi din multe altele, omul nostru nu-1 ascultă până la capăt (sau nu-1 ascultădefel) pe interlocutorul său. Uneori îl întrerupe cu o d oză de tact, prin diferiteformule ("de exemplu, mă iertaţi că vă întrerup; pardon; dar...), alteori în modimpertinent, fără scuze. O face fie din motivul ca nu are timp să asculte, fie că se plictiseşte, fie că i se pare că ştie deja ce va spune interlocutorul etc. Indiferent careeste motivul, interlocutorul este întrerupt, reuşind să-şi expună mesajul doar fragmentar sau nereuşind să-şi formuleze cel puţin tema.Sunt şi mai triste cazurile când sunt întrerupte sau neascultate comunicările dincadrul unor aud ienţe solicitate special şi aşteptate mult timp sau cele în care suntabordate probleme importante, ce au ajuns la momentul oportun de examinare. Nimerind în situaţia penibilă de a nu fi ascultat, de a fi întrerupt sau de a fiînşelat, interlocutorul nu trebuie să-şi piardă cumpătul, ci să dea de înţeles, prinformule echilibrate, că înţelege prea bine în ce situaţie este pus.Unele persoane au, în procesul audierii înterlocutorului, falsa impresie că ar ştitot ce are de gând să spună acesta. Mai mult chiar, dirijate de un temperamentimpulsiv, îşi întrerup interlocutorul, formulează pentru el teza principală (caredefel nu este a interlocutorului), apoi critică cu toată asprimea această teză.Când în fine ni se va oferi cuvântul, vom putea beneficia din plin şi de posibilitateade a face o sinteză a părerilor
celorlalţi.Ultima remarcă la această chestiune se referă la persoanele nerăbdătoare care suntgata să sară cu vorba şi să răspundă, nesolicitate, la toate întrebările care apar într-odiscuţie cu mai mulţi participanţi. De regulă, întrebările din cadrul unei conversaţiisunt adresate unor persoane concrete, de aceea ar fi normal să răspundă anume persoanele respective. Intervenţia ar putea fi formulată în felul următor: Măiertaţi de intervenţie. Dacă îmi permiteţi, aş avea de completat ceva (sau: de precizat ceva; de obiectat ceva etc./Din cele de mai sus am putea deduce că în actul comunicării ascultareainterlocutorului are o
importanţă deosebită.
§ 2. Alegerea temei (subiectului) pentru comunicare Uneori insuccesul din capul locului al unei discuţii poate fi cauzat de faptul căînainte de aceasta nu a fost obţinută disponibilitatea tuturor părţilor de a discutasubiectul respectiv. Alteori, deşi discutarea subiectului este necesară şi chiar interesantă pentru părţi, ea nu este oportună din unele motive, cum ar fi prezenţasau absenţa anumitor persoane, teama descoperirii sau dezvăluirii unor adevărurinedorite etc. Pentru a preîntâmpina un eventual "rateu", este recomandabil aasigura cât mai bine, în prealabil, condiţiile viitoarei comunicări. Dacă subiectul eimportant, este necesar a i se acorda o atitudine serioasă şi a i se rezerva timpsuficient. S-ar mai cere a se conveni cu viitorii interlocutori asupra tuturor condiţiilor conversaţiei şi, în primul rând, asupra formulării subiectului.E folositor în acest sens a urmări felul în care comunică majoritatea personajelor din filmele-seriale latinoamcricane, date de către mai multe posturi de televiziune,sau şi din unele filme europene. Atunci când o persoană doreşte să discute cucineva un subiect important, numaidecât încearcă în prealabil să obţină atentia persoanei respective şi se adresează de obicei cu o formulă de tipul: aş dori să- ţicomunic ceva, am ceva important, trebuie să vorbim ceva, e necesar să abordămun subiect etc.Dacă în cazul unei conversaţii libere, de relaxare, fără mare importanţă ş i fără unsubiect stabilit anterior, dorim să punem în discuţie o problemă, este bine să neasigurăm că persoana (sau persoanele) de faţă este dispusă să discute problemarespectivă.
§ 3. Volumul timpului destinat comunicăriiUn mare gânditor spunea că a vorbi prea mult înseamnă a atenta la timpul celuicare te ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conţinând doar informaţia strict necesară.înainte de a ne angaja într-o comunicare şi a ne expune mesajul, trebuie să ţinemcont de câteva circumstanţe:- gradul de interes al celor prezenţi (celui prezent) faţă de subiectul pe care dorimsă-1 expunem;- oportunitatea abordării subiectului;- timpul de care dispun cei prezenţi (cel prezent) pentru a asculta şi a discutamesajul.Fireşte că atunci când subiectul nostru prezintă mult interes pentru persoanele cucare ne întreţinem, suntem în situaţia cea mai bună. Dar şi acest tip de situaţie poate fi de două feluri:a) când interlocutorul nostru este obligat să ne asculte (de exemplu, el este o persoană oficială); b) când interlocutorul nu manifestă interes pentru subiectul respectiv şi nu esteobligat să ne asculte.Volumul de timp de care dispune ascultătorul (ascultătorii) trebuie să fie un factor care să-1 determine pe vorbitor în structurarea mesajului, în selectarea faptelor,argumentelor etc. Uneori timpul limitat permite doar expunerea rezumativă a
subiectului Chiar şi în cazurile în care avem timp mai mult decât suficient trebuiesă-l folosim cât mai raţional, fără a uita că şi cei din societatea noastră ar puteaavea de spus lucruri importante.
§ 4. Tonul comunicării Tonul comunicării este un factor care în unele cazuri poate determina bunaînţelegere şi dispoziţia majoră a celor implicaţi într-o conversaţie, iar în alte cazuri poate cauza dificultăţi, tensiune sau chiar conflicte. Evident, tonul comunicării serealizează în mare măsură prin vocea vorbitorului. Intensitatea vocii celui car evorbeşte trebuie să fie suficientă pentru a fi auzită normal de către interlocutor. Ovoce prea slabă, la care se mai adaugă unele cuvinte pronunţate neclar (sub nas), îl poate enerva pe ascultător.Un adevărat defect de vorbire (apărut din neglijenţă) îl constituie pronunţareaaproape fără voce a unor silabe sau trunchierea unor cuvinte cum ar fi, de exemplu, dimneaţa în loc de dimineaţa, văzt în loc de văzut , Chişnâu în loc de Chişinău etc.în general, pronunţarea constituie un obiectul principal intr-o comunicare.E cu totul nerecomandabil a vorbi cu o voce prea ridicată sau, cu atât mai mult, astriga. Fireşte, e vorba nu de cazurile în care cineva vorbeşte cu o voce puternicăsau depune eforturi pentru a fi auzit de un auditoriu marc (când lipseştemicrofonul), ci de cazurile în care vocea ridicată e folosită în locul probelor, ca"metodă" de argumentare. O asemenea "metodă" nu va da efectul asteptat, ci maidegrabă va declanşa ridicarea vocii altor vorbitori, provocând astfel zarvă şitensiune.Unele persoane utilizează frecvent tactica vocii ridicate, având convingerea că prinaceasta vor avea câştig de cauză şi vor rămâne învingătoare.Convingerea aceasta este înşelătoare.In general, vocea ridicată nu a contribuit niciodată la rezolvarea problemelor. Nuîn zadar expresia a schimba tonul are sensul de "a-şi schimba atitudinea", iar zicătoarea tonul face muzica se foloseşte pentru a sublinia importanţa felului încare se spune ceva.Deci, tonul unei comunicări trebuie să fie moderat, fără excese enervante.Aşadar, observăm că atât tonul, cât şi vocea, cu toate caracteristicile lor, constituieun factor hotărâtor în comunicarea orala, determinând calitatea transmiteriimesajului de la emiţător la receptor.§ 5. Intervenţia în comunicarea interlocutoruluiIn situaţiile normale intervenţiile în comunicarea interlocutorului suntnerecomandabile, ele dând dovadă de lipsa de educaţie a autorului lor. Accentuămcă aceasta e în situaţiile normale, când vorbitorul are simţul măsurii, îşistructurează corect comunicarea, vorbeşte laconic şi nu face risipă de timp. încelelalte situaţii intervenţiile sunt motivate, dar pot fi făcute numai în momentele potrivite şi cu respectarea normelor de bună cuviinţă.Caracterul şi locul intervenţiilor depind de caracterul comunicării şi de atmosferaîn care se desfăşoară ea. Mesajele programate din timp şi comunicate în faţa unuiauditoriu, într-o situ aţie oficială, de regulă nu suportă intervenţii. Dacă pe parcursul audierii unei asemenea comunicări ne apar întrebări sau idei cu care am putea interveni, le putem nota pentru a nu le scăpa din memorie şi a faceintervenţiile necesare la sfârşit. In cazurile în care vorbitorul a depăşit cu multtimpul ce i s-a
oferit, s-a abătut cu totul de la temă sau a încălcat alte norme,intervenţia necesară o poate face doar moderatorul.Intervenţiile se fac în următoarele scopuri:- a întreba sau a clarifica un aspect din mesaj, care a fost desfăşurat insuficient sauevaziv (acest tip de intervenţie echivalează cu o întrebare);- a completa mesajul audiat cu unele detalii suplimentare;- a expune punctul de vedere, indiferent dacă el este compatibil sau nu cu opiniileformulate în mesajul audiat.Orice intervenţie, indiferent de caracterul ei, trebuie făcută în limitele buneicuviinţe. Chiar şi atunci când suntem în situaţia de a pune la îndoială unele teze dincomunicare, unele argumente sau chiar mesajul întreg, trebuie s-o facem delicat, politicos, arătând mai întâi, dacă ne permite timpul. SALUTUL
In viata tribala oamenii strigau sau faceau semne pentru a-i feri pe ceilalti de un pericol sau pentru a-si anunta semenii ca au gasit hrana. Dar , ca multe lucruri carela origine au fost vitale , salutul a devenit un simbol. Insa , chiar si astazi seimpune un anume ceremonial care ridica multe probleme. Sa stii sa saluti este ,intr-adevar , dovada ca stii sa respecti uzantele. Salutul este prima manifestare decurtoazie cu care intimpini pe cineva. Desi formulele de salut sunt vechi de cindlumea , salutul insine are mimica , pozitia corpului , tinuta , o infinitate denuantecare-i modifica sau ii completeaza sensul. Un simplu salut poate demonstra cuiva ,de pilda , in ce masura il stimezi , cu conditia sa mai adaugi inca un mic gest.FORMELE DE SALUTLa tara , in orasele mici sau la periferia marilor orase , exista inca bunul sistravechiul obicei de a-i salute pe toti cei pe care ii intilnesti , fie cunoscuti , fienecunoscuti. In aceste locuri , sentimentul de apartenenta la aceeasi comunitateeste inca viu si sa nu saluti inseamna sa-ti atragi antipatia tuturor.In general , salutul inseamna sa-ti scoti palaria , aproximativ cu doi metri inainteaintilnirii , sa o inclini usor , privind fara insistenta in ochii persoanei salutate , iar apoi sa iti pui palaria la loc pe cap. Nu-mi explic de ce acest obicei , de a tedescoperi in semn de respect fata de cineva , a disparut aproape cu desavirsire si afost inlocuit cu pastrarea caciulii pe cap in orice imprejurare ! Observam ca se tinecaciula pe cap in salile de expozitie , la cinematografe , sau in restaurante. Frigulnu este o scuza ! Este strict interzis sa stai cu palaria pe cap in toate aceste locuri.Glumesc , nimic nu este strict interzis in comportamentul cuiva , dar riscul de a ficatalogat drept prost crescut este inevitabil.
Exista totusi imprejurari in care am prefera sa ne facem ca nu vedem anumite persoane pentru a le saluta , deoarece am avut cu ele un conflict. Aceste cazuri cer mult tact si o mare prezenta de spirit pentru a gasi o solutie onorabilaSe intimpla adesea ca unele persoane - al caror cerc de relatii este foarte intinssau , pur si simplu , a caror memorie este slaba - sa aiba impresia ca recunosc pecineva si sa o salute sau sa nu recunoasca.SALUTUL VERBAL. STRINGEREA MIINII.Se pune intrebarea daca trebuie sa adaugam la gesturile descrise si mai sus oformula de salut. De la caz la caz , da.. De pilda , exista persoane pe care le cunoastem din vedere si carora timp dedecenii le adresam un salut prin inclinarea capului , fara sa pronuntam nici uncuvint.Daca intilnim rude , prieteni , sau cunostinte apropiate , vom schimba un " Bunaziua!" chiar daca nu ne oprim pentru o conversatie. In schimb , daca intilnim alte persoane , formula obisnuita va fi " Buna ziua! " sau " Buna seara! " la careadaugam obligatoriu " Doamna " sau " Domnule ". Nu este insa necesar sa spunemnumele persoanei pe care o intilnim. Astfel , nu trebuie spus in nici un caz : " Bunaziua domnule Popescu! ".Interlocutorul dumneavoastra isi s tie foarte bine numele si nu tine , poate , sa-l stietoata strada.Situatia se schimba daca este vorba despre un director al unei mari uzine saudespre un ofiter. Acestia se pot adresa subalternilor pronuntindu-le numele. Acestava echivala cu un compliment.Daca cei intilniti sunt un domn si o doamna este bine sa spunem mai intii " Bunaziua doamna! " si apoi " Buna " " ziua domnule! " , chiar daca este vorba despre o necunoscuta. Veti evita formulele de tipul : " Hello! " sau " Ciao! " sau " Adio!
" permise doar adolescentilor.Cind ne despartim de cineva , formulele de salut sunt : " La revedere! " , " Buna seara! "," Noapte buna! " .Stringerea miinii se practica mai ales cind cele doua persoane care se intilnescurmeaza sa se opreasca si sa stea putin de vorba. Este o forma de salut care dateazadin antichitate si care este incarcata de un simbolism profund. Sa saluti pe cinevastringindu-i mina este un semn de mare stima. In acest caz , regulile sunt inverse :cel care intinde mina primul este doamna , persoana mai in virsta sau superiorul.Tot persoanei de rang superior ii revine initiativa formulei de salut. Se intimpla cadin graba sau din necunoasterea acestei reguli , tinarul sa fie primul care intindemina.Ca o conversatie a Dvs. sa decurga cu succes aveti mare grija la normele cerute, siin special atrageti atentia la inceputul si finalul discutiei.
