CUPRINS CUPRINS.............. ............................. .............................. .............................. .............................. .............................. .............................. ........................ .............. ........... ........... .....1 ARGUMENT.............. ............................. .............................. .............................. .............................. ............................. ........................... .................. ........... ........... ........... ......2 I. Conceptul şi termenul de „categorie gramaticală“ gramaticală“ în limba română ............... ...................... ............. ............ ........4 I.1. Definirea Definirea „categoriei gramaticale“............... .............................. .............................. .............................. ........................ .............. ........... ......55 I.2. Categoriile gramaticale specifice specifice verbului.............. ............................. .............................. ......................... ............... ........... ........10 II. Categoria gramaticală a „diatezei“- concept, terminologie, terminologie, definire........ .............. ........... ........... ............ ...... 12 II.1. Diateza- categorie categorie morfologică morfologică sau sintactică? sintactică?.............. ............................. ..................... ........... ........... ........... ........... ......12 12 II.2. Tradiţie si inovaţie în interpretarea conceptului de „diateză“............. .................... ............. ........... ......... ....16 16 II.3. Criterii pentru identificarea categoriei gramaticale a diatezei. Conţinutul... ...... ...... ..... 19 şi forma forma categorială categorială............... .............................. .............................. .............................. ............................. ........................ ............... .....19 19 II.4. Subcategorizarea Subcategorizarea diatezelor diatezelor.............. ............................. .............................. .............................. .............................. ........................... ................24 24 II.5. Clasificarea verbelor din punctul de vedere al diatezelor............... .............................. ........................ ............ ...26 26 III. Diateza activă.............. ............................. .............................. .............................. .............................. .............................. .......................... ................ ........... .......... ....28 28 III.1. Definirea diatezei active............. ............................ .............................. .............................. .............................. .............................. ................... ....28 28 III.2.Conţinut şi formă categorială categorială............... .............................. .............................. .............................. .............................. ........................ ...........30 30 IV.Diateza pasivă.............. ............................. .............................. .............................. .............................. .............................. ........................ .............. ........... ........... ......36 3. 6 IV.1. Definirea diatezei pasive............. ............................ .............................. .............................. .............................. ............................. .................. ....36 36 IV.2. Conţinut Conţinut şi formă formă categorială categorială.............. ............................. .............................. ............................ ................... ........... ........... ........... ......... ....41 41 Numele-su Nume le-subiec biectt + verbul-pr verbul-predic edicat at + comple complement mentul ul de agent.......... ....................................... .............................45 45 V. Diateza reflexivă............... .............................. .............................. .............................. .............................. ......................... ................ ........... ........... ............ ......... ...47 47 V.1. Definirea Definirea diatezei reflexive............... .............................. .............................. .............................. .............................. ..................... ........... .........47 47 V.2. Conţinut şi formă categorială categorială............. ............................ .............................. .............................. .............................. ....................... ............ ....55 55 V.3. Consideraţii Consideraţii asupra aspectelor aspectelor reflexivului reflexivului.............. ............................. ........................ .............. ........... ........... ........... ......... ...58 58 V.3.1. « Valoarea obiectivă » , activă sau reflexivă? reflexivă?.............. ............................. ......................... ............... ........... ..........62 62 V.3.2.Aspecte ale « valorii dinamice dinamice » a unor verbe verbe............. ......................... .................. ........... ........... ........... .......... .....64 64 V.3.3.Expresivitatea verbelor la diateza reflexivă.............. ............................. .............................. ............................ .............72 72 VI. Diateza reciprocă-definire, conţinut şi formă categorială.............. ............................ .......................... ................. .........79 79 VII. Diateza impersonală............... .............................. .............................. .............................. .............................. ...................... ............ ........... ........... .......... .....87 87 VII.1. Definire, Definire, conţinut şi formă categorială categorială............. ............................ ............................ .................. ........... ........... ........... .......... ....88 88 VII.2. Verbe impersonale impersonale şi construcţia lor............... .............................. .............................. .............................. ...................... ........... ....93 93 VIII. CONSIDERAŢII FINALE............... .............................. .............................. .............................. ....................... .............. ........... ........... ........... .....97 97 ANEXĂ: PREZENŢA FLECTIVULUI „SE” ÎN MARCAREA DIATEZELOR....... .........102 102 ÎN LIMBA ROMÂNĂ............... .............................. .............................. .............................. .............................. .............................. ........................ ............ ...102 102 BIBLIOGRAFIE............... .............................. .............................. .............................. .............................. .............................. ......................... ............... ........... ......... ...105 105 SIGLE /ABREVIERI............... .............................. .............................. .............................. ............................. ............................. ....................... ............. .......... .....109 109 IZVOARE.............. ............................. .............................. .............................. .............................. .............................. ......................... ................ ........... ........... ............ ..........109 109
1
ARGUMENT
Lucrarea de faţă are ca obiect un aspect controversat al gramaticii limbii române, şi anume, problema categoriei gramaticale a diatezei, care a suscitat în decursul timpului, numeroase dezbateri, unele contradictorii. Luând Luând în consid considera erare re natura natura catego categorie riei: i: mo morfol rfologi ogică, că, sintac sintactic tică, ă, grama gramatic ticală ală,, lexico lexico-gra -grama matic tical ală, ă, pragm pragmati atică, că, crite criteriil riilee de clasif clasifica icare re a diatezelor, felurile diatezelor, prin precizarea conţinutului categorial şi a expr ex pres esie ieii cate catego goria riale le,, se co cont ntat atăă inco incoer eren enţe ţe în inte interp rpre retă tări ri.. Aces Aceste teaa se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmăreşte consecvent distincţia dintre teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea lingvistică şi realitatea extralingvistică (planul ontic, al existenţei).
Anali An aliza za întrep întreprin rinsă să are drept drept premi premisă să co consi nsider derare areaa diate diatezei zei ca o categorie morfo-sintactică şi pragmatică, ceea ce înseamnă că exprimă, în plan lingvistic, relaţia nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect, nume/obiect, expresie a relaţiei ontice autor-acţiune-obiect. autor-acţiune-obiect. Pornind de la definirea categoriei gramaticale în general şi a diatezei în special, şi admiţând teoriile mai noi din literatura de specialitate, începem demersul nostru de cercetare de la criteriile de identificare a diatezei, adică de la conţinutul categorial (raportul (raportul gramatica gramatical) l) spre forma prin care se exprima acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este acelaşi. În lucrarea de faţă vom întreprinde o analiză diacronică a categoriei gram gramat atic ical alee a diatezei, care se constituie trep reptat, fiecare teorie-
2
ARGUMENT
Lucrarea de faţă are ca obiect un aspect controversat al gramaticii limbii române, şi anume, problema categoriei gramaticale a diatezei, care a suscitat în decursul timpului, numeroase dezbateri, unele contradictorii. Luând Luând în consid considera erare re natura natura catego categorie riei: i: mo morfol rfologi ogică, că, sintac sintactic tică, ă, grama gramatic ticală ală,, lexico lexico-gra -grama matic tical ală, ă, pragm pragmati atică, că, crite criteriil riilee de clasif clasifica icare re a diatezelor, felurile diatezelor, prin precizarea conţinutului categorial şi a expr ex pres esie ieii cate catego goria riale le,, se co cont ntat atăă inco incoer eren enţe ţe în inte interp rpre retă tări ri.. Aces Aceste teaa se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmăreşte consecvent distincţia dintre teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea lingvistică şi realitatea extralingvistică (planul ontic, al existenţei).
Anali An aliza za întrep întreprin rinsă să are drept drept premi premisă să co consi nsider derare areaa diate diatezei zei ca o categorie morfo-sintactică şi pragmatică, ceea ce înseamnă că exprimă, în plan lingvistic, relaţia nume/subiect- verb/predicat- nume/obiect, nume/obiect, expresie a relaţiei ontice autor-acţiune-obiect. autor-acţiune-obiect. Pornind de la definirea categoriei gramaticale în general şi a diatezei în special, şi admiţând teoriile mai noi din literatura de specialitate, începem demersul nostru de cercetare de la criteriile de identificare a diatezei, adică de la conţinutul categorial (raportul (raportul gramatica gramatical) l) spre forma prin care se exprima acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este acelaşi. În lucrarea de faţă vom întreprinde o analiză diacronică a categoriei gram gramat atic ical alee a diatezei, care se constituie trep reptat, fiecare teorie-
2
constituindu-se într-un stadiu important în conturarea conceptului actual de diateză. Având ca punct de sprijin teorii mai vechi şi mai noi din literatura de spec specia iali lita tate te,, an anal aliz izaa no noas astr trăă îşi îşi prop propun unee de deli limi mita tarea rea un unor or „zon „zone” e” de manifestare a noului, a inovaţiei, faţă de poziţia mai veche, tradiţională, luân luândd în co cons nsid ider erar aree şi schi schimb mbare areaa op opti tici ciii în an anal aliz izaa gram gramat atic ical alăă din din Gramatica limbii române (2005) Editura Academiei Române.
Faţă de poziţia veche, tradiţională, potrivit căreia în gramatica limbii române ar exista trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, părere părere acceptat acceptatăă de major ma jorita itatea tea specia specialiş liştil tilor, or, în noile noile interp interpret retări ări ale gramat gramatici iciii s-a ad adus us în discuţie existenţa, în afara celor trei sus-menţionate, a diatezei reciproce, impersonale şi dinamice.
Porn Pornin indd de la cri criteri teriil ilee de iden identi tifi fica care re a diat diatez ezel elor or şi urm urmân ândd cons co nsec ecve vent nt prin princi cipi piul ul du după pă care care oric oricee cate catego gorie rie gram gramat atic ical ală, ă, în speţ speţă, ă, diateza, se defineşte dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală. Teoria Teoria limb limbii ii urmăre urmăreşte şte respec respectare tareaa princi principiu piului lui consec consecven venţei ţei în iden identi tifi fica carea rea diat diatez ezel elor or,, pe pent ntru ru ca inte interp rpret retar area ea să fie fie fără fără rest rest şi fără fără contradicţii şi incoerenţe (sau cu minimum de contradicţii şi inconsecvenţe). Vom recurge apoi la explicarea punctelor de vedere ale unor lingvişti (M. Avram, D. Irimia, C. Dimitriu, V. Guţu- Romalo, G. Pană- Dindelegan), Dindelegan), oprin oprindu-n du-nee asupra asupra fiecă fiecărei rei teorii teorii în pa parte rte (cu do două, uă, trei, trei, pa patru tru,, cinci cinci şi respectiv cu şase diateze); identificăm incoerenţele şi inconsecvenţele ce generează diversitatea de opinii. Prez Prezen enta ta lucr lucrar aree vizea izează ză prec preciz izar area ea co conţ nţin inut utul ului ui şi a form formei ei categoriale a fiecărei diateze în parte, propunându-şi un studiu comparativ în 3
definirea acestora şi având în vedere tradiţia şi inovaţia în delimitarea conceptului de diateză. Dacă în privinţa diatezei active şi a celei pasive, lucrurile sunt clare, diateza reflexivă, a generat cele mai vii dispute în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori strict formal, „verbe însoţite de pronume reflexiv”, ignorându-se raportul categorial. Vom analiza unele aspecte ale reflexivului, valoarea obiectivă şi valoarea dinamică, şi vom aduce în discuţie îndeosebi noile interpretări ale Gramaticii Academiei, care, în raport cu inventarul tradiţional de diateze, în această nouă ediţie elimină reflexivul dintre valorile de diateză, „întrucât nu îndeplineşte caracteristica definitorie a diatezei, şi anume, particularitatea de a schimba ierarhiile sintactice”. Cercetarea de faţă are în vedere perspectiva diacronică şi sincronică în abordarea problemelor diatezelor şi dezvoltă, pornind de la opiniile deja exprimate în literatura de specialitate, observaţii, nuanţări, precizări, care conduc la o analiză fără rest şi noncontradictorie sau cu cât mai puţine contradicţii a realităţilor lingvistice în discuţie.
I. Conceptul şi termenul de „categorie gramaticală“ în limba română
4
I.1. Definirea „categoriei gramaticale“
În literatura de specialitate, cei doi termeni de bază cu care operează gramatica, tipare conceptuale- categorie gramaticală şi clasă, parte de vorbire- se definesc unul prin celălalt, fiecare fiind considerat gen proxim pentru celălalt. Problema în ce măsură putem distinge între unităţile prin care se exprimă părţile de vorbire implică evaluarea conţinutului semantic şi specialitatea utilizării fiecărei noţiuni: categoria gramaticală referindu-se la sensul gramatical sau la valoarea gramaticală1 (gen, număr, caz, persoană,
diateză, mod, timp, comparaţie) realizată prin opoziţii paradigmatice în flexiune, fiind semnificate de morfeme. Fenomenul de clasă face referire la organizarea unităţilor lingvistice cu aceleaşi proprietăţi semantice
distribuţionale. Notă. Valoarea sau sensul gramatical ţine de sistem şi este
definit de poziţia în sistemul gramatical, fiind determinabil prin mărci. Sensul lexical îşi are sursa în referent, este deschis pe polisemie şi, aparţinând sistemului limbii, se particularizează în vorbire. Sensul gramatical şi sensul lexical se interferează în sfera categoriei şi a clasei.2 Categoria gramaticală guvernează comportamentul gramatical al
cuvintelor unei limbi şi creează astfel clase de cuvinte care se caracterizează 1
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978 [= Iordan- Robu, LRC ], p. 330, 331 2 Jean Dubois, Dictionnaire de lingvistique et des sciences du langage, Paris, Larousse, 1994 [= Dubois DL] apud Adriana- Zâna Ioniţă, Tradiţie şi inovaţie în morfologia limbii române, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2004 [= Ioniţă, TIM ], p. 150
5
prin reacţii identice. O categorie e un tipar conceptual care nu aparţine unei limbi, ci se întrupează într-o limbă. 3
În Gramatica Academiei4, categoriile gramaticale sunt numite noţiuni morfologice fundamentale care exprimă modificările formale ale părţilor de vorbire.
În Gramatica pentru toţi5, Mioara Avram defineşte în mod asemănător categoriile, ca fiind, noţiuni morfologice fundamentale exprimate prin flexiune.
Valeria
Guţu- Romalo6 subliniază
reprezentarea
categoriilor
gramaticale prin variaţii flexionare la nivel morfologic, prin deosebiri de organizare a grupului de cuvinte la nivel sintactic, implicând o corelare a evenimentelor de expresie cu o anumită informaţie semantică.
C. Dimitriu 7 defineşte categoriile gramaticale nişte datumuri ce constau în expresia lingvistică a relaţiilor stabilite de mintea omului între noţiuni, care relaţii corespund relaţiilor existente în realitatea sau numai între entităţi, sau între entităţi şi caracteristicile lor (calitatea, cantitatea, acţiunea considerată ca proces) sau numai între caracteristicile entităţilor.
Pentru a exista o categorie gramaticală, atât conţinutul cât şi forma
categorială trebuie sa realizeze cel puţin o opoziţie internă la unul şi acelaşi cuvânt sau cel puţin două aspecte opozabile la cuvinte diferite cu particularităţi semantico-gramaticale comune. 3
Eugenio Coşeriu, Teoria limbajului şi lingvistica generală, Ed. a III-a, Madrid, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura Gredos, retiparita în 1989 [= Coşeriu, Teoria], apud . Ioniţă, TIM , p. 151 4 Gramatica limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei, 1963 [= Gram. Acad., 1963. ], p. 36 5 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 [= Avram, Gramatica], p. 37 6 Valeria Guţu- Romalo, Limbă şi literatură I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1989 [= GuţuRomalo, LL], p. 5 7 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, 1.Morgologia, Iaşi, Institutul European, 1999 [=Dimitriu, Tratat, 1], p.483
6
Identificarea unei categorii gramaticale are în vedere pe de o parte
conţinutul categorial- care vizează relaţiile stabilite de mintea omului între noţiuni- şi de la care se pleacă, şi pe de altă parte, forma categorială, expresia lingvistică, marca relaţiilor dintre noţiuni stabilite de mintea
omului 8. Valorile, semnificaţiile gramaticale, pentru o limbă dată, îşi găsesc o marcă flexionară clară şi, în funcţie de care, părţile de vorbire, clasele de lexeme, îşi schimbă forma în cursul flexiunii. Notă. Caracteristicile9 definitorii ale unei categorii gramaticale
sunt: •
Categoria gramaticală presupune un sistem de opoziţii, corelând cel puţin doi termeni
•
Categoria gramaticală corelează una sau mai multe distincţii din planul semnificaţiei cu una sau mai multe distincţii din planul expresiei.
•
Raportul dintre o corelaţie în planul semnificaţiei şi una din planul expresiei este valabil pentru o clasă omogenă şi numeroasă de cuvinte.
•
Distincţiei din planul semnificaţiei gramaticale îi corespunde o marcă gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile.
În fiecare limbă, categoriile gramaticale, ca tipare conceptuale, se manifestă diferit (prin inventar diferit de termeni opozabili, pentru categorii comune, prin marcare analitică sau sintetică, redundantă sau redusă la o 8
Dimitriu, Tratat 1, p. 485 Angela Bidu- Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană- Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii , Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997 [= DŞL], s.v. 9
7
singură marcă). Orice categorie gramaticală trebuie să fie exprimată prin mijloace lingvistice. O categorie nemarcată deloc nu poate fi socotită ca existentă10.
În tradiţia gramaticii, s-au propus mai multe criterii de clasificare a
categoriilor gramaticale: •
După manifestarea relaţională a categoriei: există categorii cu
o determinare predominant paradigmatică (sau internă) cuvintele situându-
se prin forma lor, într-o anumită zonă a paradigmei (de exemplu, aparţin singularului sau pluralului); alte categorii au determinare sintagmatică (sau externă), adică forma nu este suficientă pentru încadrarea cuvântului într-o anumită categorie, recurgându-se la context, la manifestare sintagmatică. Grupului paradigmatic îi corespunde numărul şi genul; celui sintagmatic, cazul şi comparaţia. •
După tipul de flexiune (după părţile de vorbire pe care le
caracterizează) se deosebesc: categorii gramaticale specifice verbului:
modul, timpul, diateza ; categorii specifice numelui- inflexiunea nominală, distincţiei dintre substantiv, adjectiv, pronume îi corespunde distincţia dintre categoria comparaţiei specifică adjectivului şi categoria persoanei specifică pronumelui. Categoriile comune mai multor părţi de vorbire prezintă diferenţe de conţinut : numărul reflectă la substantiv o distincţie din planul ontic, în vreme
ce la adjectiv sau la verb, numărul este impus formal prin acord. În limba română sunt recunoscute de majoritatea specialiştilor următoarele categorii gramaticale: numărul, cazul, persoana, comparaţia, diateza, modul şi timpul (unele specifice, care apar numai la o clasă lexico-
gramaticală- cum ar fi diateza, care apare doar la verb- altele comune, care 10
Al. Graur, Studii de lingvistică generală , Bucureşti, 1960, f.e. [=Graur, SLG], p. 347
8
apar, cu diferenţele de conţinut menţionate, la mai multe clase lexicogramaticale (număr, care apare la substantiv, pronume, adjectiv, verb). În accepţia mai nouă a specialiştilor 11, prin constanta lor lexicală, cuvintele analizează, în interiorul raportului limbă-gândire şi denumesc obiectele care alcătuiesc lumea extralingvistică, sau, mai exact, reflectarea
lor în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor. Rezultatul analizei îl reprezintă sensul lexical al cuvintelor, sinteză între realitatea obiectivă a lumii şi realitatea subiectivă a reflectării lumii în conştiinţă. În analiza realităţii extralingvistice, cuvântul poate reţine reflectarea obiectului în sine, ca reprezentant al unei anumite clase de obiecte, cu individualitate distinctă între alte obiecte sau poate reţine în prim plan trăsături ale obiectului sau situaţiei în care obiectul se află. Prin componenta variabilă, cuvintele interpretează diferitele raporturi în care se află înscrise sau pe care le conţin obiectele din realitatea extralingvistică, în procesul de reflectare în conştiinţa vorbitorului sau raportul dintre subiectul vorbitor şi lumea despre care el comunică. Interpretarea acestor raporturi se realizează prin intermediul categoriilor
gramaticale şi generează sensurile gramaticale . Dumitru Irimia12 consideră categoriile gramaticale drept modalităţi specifice de reflectare, în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor unei limbi, a variatelor moduri de a fi ale componentelor lumii extralingvistice, în funcţie de diferite raporturi în care sunt înscrise ele înseşi sau numai cuvintele care le denumesc: semantic (cazul, diateza), pragmatic (determinarea, modul).
Cu originea în aceste raporturi externe, categoriile gramaticale îşi dezvoltă conţinutul lingvistic specific prin desfăşurarea unor raporturi 11 12
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române , Iaşi, Editura Polirom, 1997 [= Irimia, Gramatica], p. 8-9 Irimia, Gramatica, p. 8
9
interne, de opoziţie, între doi sau mai mulţi termeni. Intervenind în desfăşurarea flexiunii specifice diferitelor clase lexicogramaticale, categoriile gramaticale îşi diferenţiază conţinutul în funcţie de acestea. Pornind de la termenul general de categorie ce desemnează o noţiune logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general 13 se ajunge la ideea potrivit căreia categoriile gramaticale se actualizează în planul vorbirii , în structura textului, printr-unul din termenii
corelativi, iar acest termen dezvoltă sensul gramatical categorial. În organizarea textului, morfemul, unitate lingvistică biplană, este concomitent purtător al sensului gramatical categorial, prin opoziţia pe care o manifestă în planul expresiei 14. Admiterea existenţei diverselor categorii gramaticale depinde de exprimarea lor formală15. La categoriile recunoscute există situaţii marcate
clar şi altele interpretate prin analogie, după funcţiunea identică cu aceea a unor forme specifice. Categoriile gramaticale se exprimă prin diferite mijloace pur morfologice (modificarea structurii morfologice a cuvântului în cauză), fonetice şi analitice sau sintactice (îmbinări cu cuvinte ajutătoare) 16
I.2. Categoriile gramaticale specifice verbului
13
Gheorghe Constantinescu- Dobridor, Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 1980 [= Dobridor, MDTL], s.v. 14 Irimia, Gramatica, p. 9 15 Gram. Acad., 1963, p. 37 16 Avram, Gramatica, p. 36
10
Considerând categoriile gramaticale nişte datum-uri ce constau în expresia lingvistică a relaţiilor stabilite de mintea omului între noţiuni, care relaţii corespund relaţiilor existente în realitate sau numai între entităţi sau între entităţi şi caracteristicile lor (prin excelenţă calitatea, cantitatea, acţiunea considerată ca proces), sau numai între caracteristicile entităţilor ,
urmează că la identificarea categoriilor gramaticale în general, interesează pe de o parte, conţinutul categorial (« relaţiile » stabilite de mintea omului între noţiuni), iar pe de altă parte forma categorială (« expresia lingvistică » sau « marca » relaţiilor dintre noţiuni create de mintea omului). Conţinutul categorial şi forma categorială trimit la categorii gramaticale numai când se realizează cel puţin o opoziţie internă, ceea ce
înseamnă că la unul şi acelaşi cuvânt sau la cuvinte diferite cu particularităţi semantico-gramaticale comune, există cel puţin două aspecte opozabile. În funcţie de aceste caracteristici de conţinut şi de formă/marcă, suntem de părere că la verbul românesc există cinci categorii gramaticale: diateza, modul, timpul, persoana şi numărul (cf. Dimitriu, Compendiu). Notă. În unele lucrări apărute în ultimele decenii ale secolului al
XX-lea s-a încercat să se susţină că la verbul românesc ar exista şi categoria gramaticala a aspectului. În încercarea de a identifica categoria gramaticală a aspectului în limba română se poate justifica conţinutul aspectului (verbe momentane şi verbe durative sau perfective şi imperfective), însă conţinutul nu este suficient pentru existenţa unei categorii gramaticale, ci trebuie să existe şi o formă categorială. Limba română nu dispune de un sistem de mărci organizat pentru exprimarea aspectului.
11
II. Categoria gramaticală a „diatezei“- concept, terminologie, definire II.1. Diateza- categorie morfologică sau sintactică?
Dintre categoriile verbului, diateza1 a suscitat cele mai numeroase dezbateri, luându-se în discuţie: natura categoriei (morfologică 2, sintactică 3, gramaticală4, lexico-gramaticală5), identificarea criteriilor de clasificare, felurile diatezelor, precizarea conţinutului categorial şi al expresiei categoriale. 1
Al. Graur, Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1972, f.e. [= Graur, Introd.], p. 185: diateza< ap. diathesis „aşezare”, „orientare”, „situare”, „dispunere a verbului”. 2 Gram. Acad., 1963, p. 209, Avram, Gramatica, p.184 3 Iordan- Robu, LRC , p.345, Irimia, Gramatica, Coteanu, LRC , p. 169 4 Dimitriu, Tratat , p.326 5 DŞL, s.v.
12
Incoerenţele în interpretările date se datoresc faptului că nu întotdeauna se urmăreşte consecvent fondul problemei ce vizează distincţia între teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea lingvistică în viziunea saussuriană, langue-parole, sau coşeriană, vorbire-normă-sistem şi realitatea extralingvistică ( planul ontic). Notă. Diateza6, felul în care verbul îşi orientează acţiunea în
raport cu intenţiile subiectului şi cu obiectul, a fost concepută, gramatical, în mai multe feluri: într-un sens mai restrâns, ca o categorie care exprimă
•
raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi obiectul său (subiect
gramatical diferit de obiect sau identic cu obiectul; subiect gramatical care dispune de un obiect sau care nu dispune de un obiect; procesul realizat de subiectul gramatical se răsfrânge direct asupra obiectului); într-un sens mai larg, ca o categorie care exprimă
•
raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi proces, dintre proces şi autorul lui (subiect gramatical interesat în mod special în realizarea
procesului sau neinteresat special de acest proces, subiect gramatical care realizează procesul sau care nu realizează procesul, ci îl suferă; subiect gramatical care realizează şi suportă procesul; subiect gramatical existent în raport cu procesul sau inexistent în raport cu procesul). Concluzia unor lingvişti este că diateza este o categorie sintactică a verbului7.
În literatura de specialitate, problema diatezei cunoaşte interpretări diferite. În studiile de gramatică « mai vechi » 8, diateza este definită 6
H. Tiktin, Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică. vol. II: Sintaxa, Bucureşti, (ed. I 1893, ed. a II-a 1895), ed. a III-a 1945, partea II, Sintaxa, Iaşi, 1895 [= Tiktin, Gramatica], nu defineşte această categorie deşi operează cu ea denumind-o fie „conjugare”, fie „formă de conjugare”, p. 97 7 Idem, p. 97 8 Gram. Acad., 1963, p.109
13
avându-se în atenţie expresia raportului sintactic, formele verbale care arată raportul dintre subiect si complement direct , (caracterul unilateral al acestei
definiţii fiind evident: sunt vizate verbele tranzitive la diateza activă, nu şi cele intranzitive şi nici diatezele pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală, care comportă numai în parte complement direct). În a doua ediţie [ Gram. Acad., 1966, p.208] se revine asupra formulării conceptului de diateză ca expresie a raportului sintactic, formă pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea, pe care o exprimă, cu ajutorul acestei acţiuni.
În alte lucrări 9 se „amestecă” realitatea lingvistică şi cea ontologică, diateza fiind forma verbului care marchează raportul dintre subiect care face acţiunea şi complement, obiectul asupra căruia sau în favoarea căruia se execută această acţiune. Observăm că subiectul nu face acţiune decât la
diateza activă şi la unele reflexive, în plus, nu toate verbele au complement direct şi/sau complement indirect. O definiţie « discutabilă » 10 delimitează categoria diatezei la fiecare din formele verbale care indică raportul dintre acţiune şi cel care o săvârşeşte, dar între acţiune şi autorul ei nu poate exista decât un singur fel
de raport, indiferent dacă autorul acestuia are funcţia gramaticală de subiect (ca la diateza activă şi la unele categorii de reflexive) sau de complement de agent (ca la diateza pasivă şi la reflexivele cu sens pasiv). În alte opinii 11, diateza este considerată între coordonatele cadrului situaţional, distingându-se între activ, pasiv, reflexiv, impersonal şi reflexiv dinamic în funcţie de importanţa arătată de vorbitor autorului sau acţiunii în 9
Sorin Stati, Problema diatezelor , LR, 1958, nr. 2 [= Stati, Probl.], p. 43, apud. Ioniţă, TIM , p. 156 Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, f.e. [= DLRC ], s.v.
10
11
Marina Combinescu, Despre definirea diatezei în limba română , LR, nr. 1, 1968
14
desfăşurarea raportului autor-acţiune. Aceste valori ale verbelor însoţite de pronume reflexiv ( pasiv, reciproc, mediu, eventiv, impersonal ) apar pentru prima oară într-o gramatică românească în lucrarea lui Al. Rosetti, Gramatica limbii române, ed. I, 1943; ed. a II-a, 1945 având ca autori Al.
Rosetti, J. Byck [=Rosetti, Byck, GLR], p. 70. Într-o altă interpretare12 se subliniază, în definiţia diatezei, reflectarea în planul semantic al verbului a raportului extralingvistic subiect-acţiuneobiect, iar în descrierea organizării interne a categoriei se are în vedere şi raportul sintactic verb- subiect şi verb- complement direct. Alţi specialişti13 au în atenţie relaţiile dintre poziţiile sintactice subiect- verb/predicat- complement obiect, pe de o parte, şi, pe de altă parte, raportul dintre referinţele lor semantice corespunzătoare: agent/destinataracţiune- proces enunţat- pacient/ destinatar. Exprimarea unor puncte de vedere diferite asupra conceptului de diateză este determinată atât de complexitatea clasei lexico- gramaticale a
verbului- pentru care reprezintă o categorie specială- cât şi diferenţelor în delimitarea, încadrarea ei. După cum am arătat, unii lingvişti definesc diateza drept categorie morfologică, întrucât guvernează flexiunea verbului marcându-se prin
mijloace morfologice (auxiliarul a fi, la diateza pasivă, pronumele reflexivcu funcţie de marcă- forme neaccentuate de acuzativ sau dativ). Alţi specialişti sunt interesaţi mai ales de conţinutul categorial al diatezei reprezentat de raportul nume/subiect- acţiune- nume/obiect şi
consideră diateza o categorie definită sintactic 14. 12
Al. Graur, Diatezele, în SCL, nr. 1, 1969, p. 13-22: „Diateza este dispoziţia verbului marcând răsfrângerea asupra obiectului, lipsa subiectului, participarea specială a subiectului, identitatea subiectului cu obiectul” p. 21 13 Iordan-Robu, LRC , p. 464 14 I. Iordan, Valeria Guţu-Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane , Bucureşti, 1967 [=SMLRC ], consideră „discutabil caracterul de categorie morfologică deoarece, în expresia
15
Prin definirea exclusivă (diateza- categorie morfologică vs. Categorie sintactică) fără a lua în discuţie şi planul semantic, se ignoră complexitatea conţinutului categorial al diatezei ce impune un grad complex de organizare a planului expresiei într-un raport morfologico-sintactic cu dezvoltarea specifică (D. Irimia , Morfosintaxa, p. 91).
II.2. Tradiţie si inovaţie în interpretarea conceptului de „diateză“
În interpretarea autorilor Gramaticii Academiei15, diateza este forma pe care o îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu autorul acestei acţiuni.
Iorgu Iordan şi Vladimir Robu 16 consideră diateza drept categorie gramaticală specifică verbului, ce arată raportul dintre conţinutul procesului comunicat şi protagoniştii acestui proces, adică subiectul gramatical şi obiectul acţiunii.
În dicţionarele de specialitate 17 diateza este definită ca o categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces şi obiectul acestuia.
valorilor de diateză se recurge nu la sufixe şi desinenţe, ci la cuvinte, ceea ce reprezintă o depăşire a limitelor nivelului morfologic”, în plus, e vorba despre, „grupări de elemente a căror sudură nu este deloc uşor de dovedit […]”. Multiplele observaţii scot la iveală mai ales caracterul sintactic sau lexical al grupărilor verb + pronume reflexiv, dar şi pasivul care păstrează „caracter sintactic”, p. 196 15 Gram. Acad., 1963, p. 208 16 Iordan- Robu, LRC , p. 345 17 Dobridor, MDTL, cf. fr. diathèse, lat. gr. diathesis „dispoziţie”, „orientare”, „aşezare”, „situare”, s.v.
16
Definiţia cea mai cunoscută şi unanim acceptată 18 de majoritatea specialiştilor se referă la raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical. În accepţia mai nouă a lingviştilor 19, diateza este expresia lingvistică a raportului dintre relaţia semantică autor- acţiune- obiect şi relaţia sintactică subiect- verb(predicat)- complement .
Cea mai nouă interpretare asupra categoriei gramaticale a diatezei o găsim în Gramatica Academiei,( 200520 ) unde este considerată o categorie sintactică şi pragmatică , interesând atât verbul, cât şi ansamblul propoziţiei,
întrucât angajează verbul şi actanţii lui (cu rolurile şi funcţiile sintactice atribuite acestora): Subiectul- Agent şi Complementul- Pacient. Sintactic,
exprimă relaţia Verb- Subiect- Complement direct, respectiv Verb- Subiect, iar pragmatic realizează o deplasare a interesului comunicativ de la Agentul- subiect (diateza activă) spre Pacientul-subiect (diateza pasivă), spre procesul însuşi, fără referire la actanţi/ argumente (diateza
impersonală). Fiecare termen al diatezei se manifestă printr-o construcţie sintactică proprie şi reprezintă, în raport cu diateza activă , considerată termenul
nemarcat al opoziţiei, o reorganizare a structurii sintactice (ca ierarhie
sintactică, respectiv ca ierarhie tematică a componentelor). Efectul acestei reorganizări este orientarea interesului comunicativ spre unul dintre cele trei componente ale propoziţiei (sau două, dacă verbul este monovalent): subiect, verb, complement direct/subiect, verb, variind, pentru fiecare diateză, componentul tematizat, iar, din altă perspectivă, componentul aflat în centrul interesului comunicativ. 18
Avram, Gramatica, p. 202, Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Bucureşti, Editura Albatros, 2000 [=Brâncuş, Gram.], p.82 19 Irimia, Gramatica, p. 197 20 Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul , Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005 [= Gram. Acad. , 2005], p. 480
17
În opinia noastră, diateza este o categorie gramaticală (înţelegând prin aceasta atât nivelul morfologic reprezentat prin « morfemele » prin care se realizează opoziţiile categoriale (cuvinte- flectiv: a fi, se, îşi…) cât şi nivelul sintactic (ce vizează raportul între nume/subiect- verb/predicat- nume/
obiect). Adăugând plurisemantismul care se manifestă mai productiv în cadrul diatezei, decât în cadrul altor categorii, considerăm diateza ca fiind o categorie gramaticală ce exprimă, în plan lingvistic, relaţia nume/subiectverb/predicat- nume/obiect expresie a relaţiei ontice autor-acţiune-obiect 21
Dintre categoriile verbale, categoria diatezei a suscitat cele mai numeroase dezbateri teoretice 22, antrenând diferenţe semnificative de interpretare, atât sub aspectul modului de concepere a diatezelor şi al domeniului de extindere a fiecărei diateze, cât şi sub aspectul numărului de diateze. Toate aceste dezbateri au plecat, într-un fel sau altul, de la constatarea că diateza este o categorie diferită de celelalte categorii verbale, specificul ei fiind dat de următoarele trăsături: •
are o manifestare predominant sintactică, prin angajarea construcţiei verbale în ansamblul ei (verb + actanţi/argumente);
•
are o marcare diferită de a celorlalte categorii, fiecare diateză distingându-se, pe lângă turnura proprie de construcţie, prin mărci extraverbale, mărci care au în comun natura lor analitică;
•
cunoaşte diferenţe mari de manifestare de la un termen la altul al categoriei, detaşându-se, pe de o parte, pasivul şi impersonalul, iar, pe de alta, reflexivul. Pasivul şi impersonalul au în comun efectul de reorganizare ierarhică a tiparului
21
C. Dimitriu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg” 2004 [= Dimitriu, Compendiu], passim. 22 Gram. Acad., 2005, p. 481
18
sintactic, determinând organizări sintactice diferite faţă de tiparul de bază (activ), în timp ce reflexivul păstrează neschimbată ierarhia sintactică a construcţiei active (vezi eliminarea reflexivului dintre termenii diatezei, infra V.3.2.) •
se distinge prin neparticiparea tuturor lexemelor aparţinând verbului la opoziţiile de diateză. În raport cu celelalte categorii
gramaticale, care, cu nesemnificative excepţii (cazurile de defectivitate), angajează clasa verbului cu întregul ei inventar, diateza nu antrenează toate verbele. Nu participă la opoziţiile de diateză clase întregi de verbe: verbele intrinsec impersonale (atât verbele fără subiect, cât şi cele cu subiectul realizat prin propoziţie conjuncţională sau prin forme verbale nepersonale); verbele obligatoriu reflexive; verbele copulative; verbele cu subiect nonanimat . La aceste restricţii generale, fiecare diateză
îşi adaugă propriile restricţii: unele sintactice (legate de trăsăturile de construcţie ale verbului), altele sintactico semantice (legate de prezenţa/ absenţa anumitor roluri tematice
în/din schema de roluri a verbului), altele selecţionale (privind trăsături lexicale ale subiectului şi/sau ale complementului 23.
II.3. Criterii pentru identificarea categoriei diatezei. Conţinutul şi forma categorială
23
Ibidem
19
gramaticale a
Diversitatea de opinii exprimate în lucrările de gramatică românească în privinţa numărului de diateze şi felului acestora din limba română este generată de varietatea criteriilor folosite în identificarea unei diateze , de modul de utilizare a acestora precum şi de consecvenţa în utilizarea acestor criterii. Unii specialişti24 fac apel la criteriul semantic- cine face acţiunea (subiectul sau complementul de agent), cine suferă acţiunea (când se vizează subiectul) într-un mod convenţional de grupare a verbelor sugerând existenţa a două diateze, activă şi pasivă. La această teorie, există tendinţa de consecvenţă în utilizarea criteriilor pentru identificarea diatezelor, în sensul că ambele diateze acceptate sunt recunoscute după atitudinea numelui- subiect în cadrul raportului cu verbul- predicat: la diateza activă, subiectul gramatical face acţiunea, iar la cea pasivă subiectul gramatical suferă acţiunea. Cum din punctul de vedere al atitudinii numelui- subiect în cadrul raportului cu verbul- predicat la verbul românesc există mai multe posibilităţi decât ca subiectul să facă şi să sufere acţiunea (pe lângă raporturile activ şi pasiv existând şi raporturile reflexiv, reciproc, impersonal ) la teoria în discuţie, s-a optat pentru încadrarea la diateza activă nu numai a verbelor-predicat ce contractează cu subiectul gramatical impersonal (a ninge, a se însera), raportul gramatical reflexiv (a se spăla) şi raportul
gramatical reciproc (a se certa), ceea ce reprezintă o analiză cu contradicţii. În altă opinie 25, faptul că subiectul suferă acţiunea (care este făcută de complementul de agent, că verbul este însoţit de pronumele reflexiv în acuzativ sau în dativ motivează existenţa a trei diateze, activă, pasivă şi 24 25
Avram, Gramatica, p. 203 Gram. Acad., 1963, p. 208.
20
reflexivă. Această teorie respectă consecvenţa criteriului în identificarea
diatezei active şi a diatezei pasive, luându-se în seamă criteriul atitudinii numelui subiect în cadrul raportului gramatical cu verbul predicat (la activ, subiectul face acţiunea şi la pasiv, o suferă). La diateza reflexivă, se ignoră uneori conţinutul categorial utilizându-se exclusiv criteriul formal, al folosirii pronumelui reflexiv ca marcă morfologică a diatezei reflexive 26 .
În studii mai « vechi » se precizează că din mulţimea verbelor reflexive- verbe însoţite de pronumele reflexiv- în acuzativ sau în dativ- sunt la diateza reflexivă numai acelea la care pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit cu un pronume personal sau cu un substantiv în acelaşi caz, pronumele reflexiv- marcă morfologică ca nu poate fi înlocuită desemnând diateza reflexivă [ Gram. Acad., 1963, p. 208]
Această teorie nu este convenabilă, întrucât prezintă, pe lângă inconsecvenţa criteriilor de identificare a diatezelor şi contradicţii: la verbe de tipul a se îmbrăca, raportul nu este activ, ci reflexiv (numele subiect face acţiunea dedublându-se în nume/obiect exprimat prin reflexivul se), verbe ca fulguieşte, fulgeră, neintegrate nici unei diateze: în verbe de tipul se împrimăvărează, raportul este impersonal (raportul categorial fiind zero).
Teoria cu patru diateze27 are în vedere raportul dintre acţiunea verbului şi subiectul ei gramatical, la care se adaugă şi obiectul, cu apelul la structura verbului/ prezenţa/ absenţa pronumelui reflexiv sau a verbului
auxiliar a fi susţinând existenţa diatezelor: activă, pasivă, reflexivă şi reciprocă.
26 27
Gram. Acad., 1963, p. 209; Dubois, DL apud. Ioniţă, TIM , p. 160 D. Irimia, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, 1997 [= Irimia, Morfosint.]
21
Acelaşi autor 28 va susţine ulterior existenţa a şase diateze (adăugând celor patru diateze diateza impersonală şi cea dinamică) pe baza criteriului semantic şi planului expresiei (concretizat în marcă zero, verbul a fi, morfem analitic şi marca pronumelui reflexiv se, îşi). Variantele raportului dintre interpretarea semantică autor- acţiuneobiect şi relaţia sintactică subiect- verb complement sunt dezvoltate de subiectul vorbitor din punctul de vedere din care interpretează realitatea extralingvistică într-o structură sintactică de tipul nume, pronume (subiect)verb(predicat)- nume/pronume obiect sau se explică prin structura sintactică
atunci când îşi are originea doar în realitatea extralingvistică. Având în vedere că identificarea unei diateze 29, în general şi a diatezei reflexive, în special, se face pornindu-se de la conţinutul categorial, (raport categorial pentru care apar, recurent, mărci specifice, constatăm că verbe de tipul a se construi, a se nota, la care pronumele reflexiv este în acuzativ, sunt la diateza pasivă, raportul fiind pasiv. Identificarea valorii pasive ca reflexiv s-a făcut numai formal, luându-se în consideraţie doar marca morfologică prin pronumele reflexiv. Reconsiderându-se construcţiile de tipul a se construi prin prisma raportului categorial pasiv, rezultă că verbele de acest
tip aparţin diatezei pasive, reprezentând o altă formă a acesteia.
Diateza, definită drept categorie morfosintactică şi pragmatică 30 se manifestă în construcţiile opozabile: activ (relaţia verb- agent-pacient, se realizează o deplasare a interesului comunicativ spre Agentul- Subiect); pasiv (interesul comunicativ sau focus-ul e deplasat spre Pacientul-Subiect); impersonal (interesul comunicativ e concentrat pe acţiune); reflexiv (spre
Agent şi Pacient schimbându-şi rolurile). Diateza activă este „termenul 28
Irimia, Gramatica, p. 210 Dumitriu, Tratat 1, p. 142 30 DŞL, s.v. 29
22
nemarcat”, de fapt marcat cu zero, faţă de care celelalte diateze ( pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală) se disting prin construcţii sintactice
proprii şi implicit prin deplasarea de componente, deplasarea al cărei obiect este interesul comunicativ, altul de fiecare dată. Rezultă, pentru limba
română, construcţiile opozabile: Ion apără pe Gheorghe/ Gheorghe este apărat de Ion/ Ion se apără pe el însuşi/ Ion şi Gheorghe se apără unul pe altul/ Aici, se apără.
Luând în considerare importanţa verbului- predicat purtător al categoriei gramaticale a diatezei, alţi cercetători 31, în intenţia de a evita contradicţiile, fac apel la conceptele de persoană reală, cu statut de entitate, şi persoană gramaticală, proiecţie (manifestare) lingvistică a entităţii. Urmând consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speţă, diateza, se defineşte pornind de la raportul categorial spre formă , expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), ajungem la delimitarea următoarelor cinci raporturi: activ, pasiv, reflexiv, reciproc şi impersonal. Admiţând că o categorie gramaticală presupune un conţinut categorial şi o formă categorială (Dimitriu, Tratat 1, p. 483) definitoriu, pentru categoria gramaticală a diatezei, este conţinutul categorial în primul rând şi apoi forma categorială. Analizat diacronic, conceptul de diateză se conturează treptat, prin semnalarea inconsecvenţelor în definirea acestuia, mai ales în ceea ce priveşte alegerea criteriilor de definire (sintactic, semantic, morfologic) şi a aplicării acestora din punctul de vedere al conţinutului categorial . Acesta vizează raportul gramatical dintre verbul predicat (element întotdeauna existent), numele subiect (de obicei, exprimat
sau neexprimat, iar uneori inexistent), şi numele obiect (existent sau
31
cf. Dimitriu, Tratat 1, Dubois, DL
23
inexistent)32. Analiza urmăreşte şi forma categorială reprezentată „printr-un sistem de mărci concrete (formele neaccentuate de acuzativ sau dativ ale pronumelui reflexiv (în unele opinii), verbul auxiliar a fi, complementul de agent, complementul circumstanţial sociativ, atributul circumstanţial completiv şi abstracte, zero)”33.
În opinia aceluiaşi specialist 34 în identificarea categoriei diatezei, este necesar să plecăm de la raportul gramatical pentru care există o marcă. Aceeaşi părere este împărtăşită şi de alţi lingvişti 35 care apreciază că nu forma, aspectul exterior determină felul diatezei, ci conţinutul raporturilor reale, obiective şi logice care apar în cadrul comunicării respective.
II.4. Subcategorizarea diatezelor
Complexitatea pe care o comportă categoria gramaticală a diatezei impune delimitarea unor „zone” de concentrare controverselor (de manifestare a « noului », în interpretare, faţă de « vechi ») în vederea eliminării inconsecvenţelor de felul: •
neconcordanţa dintre conţinutul categorial şi forma categorială a unei diateze (ex: diateza activă cuprinde verbele ce au conţinut categorial activ, dar nu numai « forma » marcată zero, cum se considera prin « tradiţie » îşi aduce aminte, se gândeşte);
32
Dimitriu, Tratat 1, p. 505 Idem, p. 506 34 C. Dimitriu, Observaţii în legătură cu diateza reflexivă şi verbele pronomiale în limba română contemporană, AUI, XI, 1965, fasc. 2, p. 125-146; Dimitriu, Tratat 1, p.234 35 N. Goga, Observaţii şi sugestii teoretice şi metodice cu privire la diateza verbului în limba română, LR, VI, 1975, nr. 5, p. 64- 72 33
24
•
formulările cvasigenerale ( subiectul face acţiunea şi tot el o suferă) (Gram. Acad., 1963 pentru diateza reflexivă);
•
realizarea raportului pasiv36 prin două forme cu verbul auxiliar a fi: este construit de cineva şi cu pronumele reflexiv se: se construieşte de cineva, forme folosite diferit (la ultima,
complementul de agent poate lipsi) şi cu pondere diversă în diferitele registre ale limbii; •
diateza impersonală, având raport categorial zero, realizată cu
marcă concretă, reflexivul se (se zice) şi cu marcă zero (Ø fulguieşte Ø); •
inconsecvenţa în aplicarea criteriilor de clasificare (de exemplu, definirea diatezei active şi pasive (Gram. Acad., 1963) pe baza
criteriului semantic, neluând în discuţie planul ontologic- cine face acţiunea şi cine o suferă, iar a diatezei reflexive, pe baza criteriului formal 37 (verbe însoţite de pronume reflexiv ) în planul exclusiv lingvistic; •
valoarea « obiectivă » a reflexivului (verb pronominal) sau diateză reflexivă, reflexiv dinamic vs. activ.
Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numelesubiect şi numele obiect cinci raporturi gramaticale marcate, considerăm că mulţimea verbelor româneşti se repartizează, inegal în cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală, ţinând cont de respectarea
principiului consecvenţei iar rezultatul să fie fără rest şi fără contradicţii şi inconsecvenţe (sau cu minimum de contradicţii şi inconsecvenţe).
36
Tiktin, Gramatica, afirmă că în limba română, construcţia cu reflexivul reprezintă modalitatea firească de exprimare a pasivului, construcţia cu a fi fiind rezultatul unor imitaţii străine, p. 129 37 Dubois, DL, apud. Ioniţă, TIM , p. 159
25
Pornind de la faptul că: în literatura de specialitate românească şi universală diatezele sunt identificate din punctul de vedere al conţinutului raportual prin raportul gramatical ; că verbele considerate ca aparţinând « diatezei dinamice » ( a se îngriji, a se speria) exprimă raportul gramatical activ, în sensul că subiectul « face acţiunea » reţinem că în limba română nu există diateza dinamică, verbele despre care se spune 38 că ar aparţine acestei diateze încadrându-se la diateza activă. La inconvenientele acestei teorii se
adaugă şi analiza cu rest (rămân în afara diatezelor verbe ca a se însera, a ploua, a tuşi, a conserva, a durea, a deveni, a avea), verbe care se încadrează
la diateza impersonală sau la diateza activă 39.
II.5. Clasificarea verbelor din punctul de vedere al diatezelor
Întrucât verbul-predicat din limba română poate contracta cu numelesubiect şi numele-obiect cinci raporturi gramaticale marcate, remarcăm că mulţimea verbelor româneşti se repartizează, inegal, în cinci diateze : activă,
pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală . La diateză nu este obligatoriu ca aspectele opozabile de conţinut şi de formă, indispensabile, teoretic, oricărei categorii gramaticale, să apară la unul şi acelaşi verb, ci aceste aspecte opozabile pot apărea şi la verbe diferite, ceea ce altfel spus înseamnă că, din punctul de vedere al diatezelor
38
Irimia, Gramatica, susţine că diateza dinamică se opune diatezei active prin prezenţa morfemului se: El a îngrijit copilul - activ; El s-a îngrijit de copil - dinamic, p. 208-209 39 Dimitriu, Compendiu, p. 316
26
pe care pot să le aibă în utilizarea lor curentă, verbele româneşti se grupează în40: •
verbe ce au întotdeauna o singură diateză (puţine la număr), fie cea activă (a abdica, a se abţine, a abunda, a deveni, a se sfii etc: regele abdică), fie cea reciprocă (a se ciondăni, a se ciorovăi etc: copiii se ciondănesc), fie cea impersonală (a fulgui, a se împrimăvăra, a se lăsa ger, a ninge etc: afară ninge)
•
verbe ce pot avea două diateze (cele mai multe), fie cea activă şi cea pasivă (a abilita, a acapara, a acredita, a rezolva etc: Directorii au rezolvat problema în comisie- Problema a fost rezolvată de directori în comisie) fie cea
activă şi cea
impersonală (a abuza, a absenta, a fi, a părea etc: Studenţii absentează de la cursuri- Se absentează la cursuri) •
verbe ce pot avea trei diateze (nu prea numeroase), fie cea
activă, cea pasivă şi cea reflexivă (a abona, a evalua, a premia : Profesorul evaluează elevul- El este evaluat de profesor, El se evaluează), fie cea
activă, cea pasivă şi cea impersonală (a
gândi, a calcula: Omul calculează- Exerciţiile sunt calculate Acolo se calculează) •
verbe ce pot avea patru diateze (reduse la număr); cea activă, cea pasivă, cea reflexivă şi cea reciprocă (a abandona, a accepta, a acompania: Şeful acceptă propunerea- Propunerea este acceptată- El se acceptă pe sine însuşi- Rudele se acceptă
unele între ele) •
verbe ce pot avea toate cele cinci diateze (foarte puţine), cea
activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală (a bate, a 40
Ibidem
27
pedepsi etc: Tatăl pedepseşte copilul- Copilul este pedepsit Uneori omul se pedepseşte singur, Copiii se pedepsesc adesea Acolo se pedepseşte întotdeauna.
III. Diateza activă III.1. Definirea diatezei active
28
În accepţia Gramaticii Academiei1 , diateza activă arată că acţiunea este făcută de subiectul gramatical. Aceeaşi definiţie este împărtăşită şi de
Mioara Avram2 şi de alţi specialişti 3 care fac totuşi distincţia dintre subiectul gramatical şi subiectul logic: diateza activă arată coincidenţa dintre autorul acţiunii (subiectul logic) şi subiectul gramatical (acţiunea este îndeplinită de subiectul gramatical).
Alexandru Graur 4 afirmă că verbele active se împart în tranzitive şi intranzitive, după cum efectul acţiunii se răsfrânge sau nu asupra unui obiect,
numit complement direct (exemplu: citesc o carte- tranzitiv; dormintranzitiv). Verbul tranzitiv poate fi folosit absolut , atunci când lipseşte complementul direct (exemplu: Ioana stă la masă şi mănâncă- se înţelege: mâncare) În tradiţia gramaticii 5 se susţine că diateza activă este forma de bază a paradigmei marii majorităţi a verbelor şi este nemarcată cu morfeme specifice şi constituie, în descriere, baza opoziţiei, semnificând că unitatea aflată în poziţia subiect este activă, deci se referă la agentul sau destinatorul procesului enunţat. Orice apariţie a mărcii se, plasează verbul din sistemul diatezei active în cea reflexivă sau în cea pasivă, încadrându-l în ordinea de flexiune a acestora, iar despre verbe ca a se cuveni, a i se năzări, a se avânta, a se burzului, a se lăfăi, a se zice etc, se susţine că sunt reflexive nonpersonale sau reflexive pronominale. Părerea aceasta nu mai este 1
Gram. Acad., 1963, p. 208 Avram, Gramatica, susţine că diateza activă arată că acţiunea este săvârşită de subiectul gramatical „atunci când există un asemenea subiect, deci la verbe personale, situaţie în care se încadrează formal şi verbe ca a îndura, a pătimi, a suferi, a suporta ”; „verbele impersonale care nu au sens pasiv sunt incluse în mod convenţional în diateza activă: a ninge, a se însera ”, p.203 3 Grigore Brâncuş, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române. Morfologia, Bucureşti, Editura Atos, 2000 [= Brâncuş, Gramatica] de asemenea susţin că „în mod convenţional sunt incluse la diateza activă şi verbele impersonale cu subiect vid, ca de pildă: ninge, plouă, se întunecă”, p. 83 4 Alexandru Graur, Gramatica azi , Bucureşti, Editura Academiei, 1973 [=Graur, Gramatica azi ], p. 115 5 Iordan- Robu, LRC , p.465 2
29
acceptată astăzi de majoritatea specialiştilor, prezenţa flectivului se fiind posibilă la orice diateză, inclusiv cea activă. În accepţia mai nouă a specialiştilor, sintagma 6 în spaţiul căreia se poate dezvolta diateza activă este constituită din doi sau trei termeni, toţi autonomi sub aspect lexical şi toţi dezvoltând funţii sintactice. Sunt alcătuite din doi termeni, necesari ş suficienţi, sintagmele generate de verbe intranzitive, caracterizate printr-un singur „gol” în planul lor semantic, o
singură valenţă sintactică (S. Stati), satisfăcută prin asumarea funcţiei de subiect de către un nume/pronume sau o propoziţie. Sunt alcătuite din trei termeni sintagmele generate de verbe tranzitive, caracterizate prin două „goluri” în planul lor semantic, două valenţe sintactice, satisfăcute prin asumarea funcţiilor de subiect şi de complement direct de către nume/pronume sau propoziţii. Exemple: Mama merge -Mama-subiect gramatical -merge- predicat (verb intranzitiv) Copiii au citit cartea -Copiii-subiect gramatical -au citit- predicat (verb tranzitiv) -cartea-complement direct
III.2.Conţinut şi formă categorială
6
Irimia, Gramatica, susţine că „structura sintagmei în spaţiul căreia se dezvoltă opoziţia de diateză este în funcţie de prezenţa/absenţa morfemelor specifice; numărul termenilor necesari/suficienţi pentru realizarea sensului de diateză; extinderea acordului în număr, persoană, gen la termenii sintagmei”, p.199
30
Diateza activă este diateza de bază a verbului românesc pentru că
apare la aproape toate verbele noţionale, predicative şi nepredicative şi pentru că, în uz, verbele la diateza activă au frecvenţa cea mai mare. La diateza activă7, raportul gramatical (= conţinutul categorial al diatezei) presupune existenţa obligatorie a minimum doi termeni –
verbul-predicat şi numele-subiect. Numele-subiect poate fi în afară de subiect-gramatical şi subiectvorbitor, principial persoană umană, concretizabilă în persoana I gramaticală la singular , ce poate apărea doar la verbele tripersonale cu
subiect existent (eu din eu vorbesc). De asemenea poate şi să nu aibă calitatea de subiect- vorbitor, ci doar de subiect-gramatical, situaţie în care se află celelalte persoane gramaticale la singular sau plural. Indiferent de faptul că este sau nu şi subiect-vorbitor, numele-subiect de la diateza activă este activ- în sens generic- ceea ce înseamnă că persoana reală pe care o reprezintă face acţiunea ca proces în calitate de autor, (omul merge, Ion bea, fata iubeşte, etc) sau că persoanei reale pe care o reprezintă îi este proprie o anumită acţiune ca proces (copacii înfloresc, oamenii mor )
sau că persoanei reale pe care o reprezintă i se poate atribui o anumită acţiune ca proces (avionul zboară, maşina merge/ se defectează)8.
La raportul gramatical activ de la diateza activă poate exista- pe lângă verbul- predicat şi numele-subiect- şi un al treilea termen, numele « obiect » /numele-circumstanţial, posibil la verbele cu două şi trei valenţe
obligatorii.
7
Dimitriu, Compendiu, p. 317 C. Dimitriu explică acţiunea ca proces atât ca acţiune propriu-zisă ( a merge, a alerga ) cât şi ca stare ca proces (a se afla, a sta, a exista ), voinţă ca proces ( a vrea, a tinde ), dorinţă ca proces ( a dori, a pofti ), posesie ca proces (a avea, a poseda, a deţine ), p. 317 8
31
La verbele cu două valenţe obligatorii, numele « obiect »/numele circumstanţial este simplu si poate indica: •
« obiectul » direct/intern al acţiunii ca proces: citesc o carte, „Torcea fus după fus”( Şt. O. Iosif, Bunica);
•
beneficiarul acţiunii ca proces, cu funcţia de complement indirect: Cântecul este dedicat îndrăgostiţilor, Omul este sortit vieţii;
•
autorul acţiunii ca proces: ogorul e arat de ţărani;
•
anumite împrejurări în care se desfăşoară acţiunea ca proces: locul (el locuieşte la bunici), timpul (am ajuns devreme), măsura (am băut două beri) etc.
La verbele cu trei valenţe obligatorii, numele-obiect este complex, putând indica: •
« obiectul » direct concretizat în două nume în acuzativ ( mama o învaţă pe fată un cântec);
•
« obiect » direct şi un autor al acţiunii ( fata este învăţată de mama un cântec);
•
un autor al acţiunii şi un beneficiar ( bărbatul i-a fost sortit femeii);
•
un « obiect » direct şi un beneficiar ( mama i-a dat fetei o jucărie).
Folosirea absolută a verbelor nu vizează numai complementul direct, ci şi alte determinări completive şi circumstanţiale, astfel, că cel de-al treilea termen al raportului gramatical activ poate fi lăsat neexprimat,
ceea ce
înseamnă că verbul la diateza activă este folosit absolut . În afară de conţinutul categorial , ceea ce interesează la diateza activă este forma categorială, ce constă într-un micro-sistem de mărci concrete şi 32
abstracte ce ies în evidenţă prin opoziţia formelor verbale ce exprimă
raportul gramatical activ cu formele verbale ce exprimă celelalte raporturi gramaticale (pasiv, reflexiv, reciproc, impersonal). La identificarea mărcilor oricărui raport în general cuvintele-flectiv trebuie dispuse în varianta obiectivă a topicii (de exemplu, auxiliarul a fi precede verbul de bază, complementul de agent urmează verbului de bază etc). Mărcile pentru raportul gramatical activ se stabilesc astfel pe categorii de verbe. Cele mai multe verbe noţionale predicative ce exprimă raportul gramatical activ au ca marcă tipică zero discontinuu9(Ø…Ø), primul zero, care precede verbul de bază, opunându-se auxiliarului a fi de la diateza pasivă sau acuzativului neaccentuat al reflexivului de la celelalte diateze. Al doilea zero, care urmează verbului de bază se opune complementului de agent, care există, indiferent dacă este sau nu exprimat, la diateza pasivă sau circumstanţialului sociativ, complementului indirect ori atributului circumstanţial/ completiv de la diateza reciprocă. Exemplu: lumea Ø există Ø omul Ø vede Ø lumea ……………………………………. lumea este văzută de om el se bate cu ea ea se desparte de el 9
cf. Dimitriu, Tratat 1. Părerea este împărtăşită şi de Irimia, Gramatica, care vorbeşte despre „morfemul de diateză”: „raportată la sintagme cu morfemul- pronume reflexiv, sau cu morfemul- verb auxiliar, s-ar putea vorbi de un morfem Ø, propriu activului Maria îl iubeşte pe Andrei activ-Ø Maria se iubeşte pe sine înseşi reflexiv- se Maria l-a întâlnit pe Andrei activ-Ø Andrei a fost întâlnit de Maria pasiv- „a fost”, p. 200
33
ei se iubesc unul pe altul La mai puţine verbe noţionale predicative ce exprimă raportul gramatical activ, marca acestui raport – prin opoziţie cu mărcile de la celelalte raporturi- este constituită de forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv, dicontinuu zero (îşi…Ø)
Exemplu: •
copilul îşi aminteşte Ø o poveste din copilărie
…………………………………………………………… problema este amintită de reporteri în toate ziarele •
copilul, Ø amintindu-şi povestea, o spune frumos problema, fiind amintită de reporteri (când verbele se află la gerunziu)
Marcă a raportului gramatical activ poate fi de asemenea forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv, discontinuu zero (se…Ø).
Exemplu: •
omul se gândeşte Ø
………………………………. lumea este gândită de om •
omul, Ø gândindu-se, îşi explică lumea lumea, fiind gândită de om, este explicabilă
34
Aprecierile de mai sus sunt valabile şi în cazul verbelor noţionale nepredicative (copulative, semiauxiliare), marca fiind cel mai des zero discontinuu (Ø…Ø): Fata Ø este Ø frumoasă …………………………. Casa se construieşte de om sau forma neaccentuată de acuzativ/ dativ a pronumelui reflexiv, discontinuu zero (se/ îşi…Ø)
băiatul se face Ø doctor copilul îşi bate Ø joc de şcoală ………………………………… relele sunt făcute de oameni Concluzionăm că raportul gramatical activ presupune un nume subiect principial nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic persoana reală care execută acţiunea, fie că există un nume obiect în acuzativ care indică persoana reală ce suferă acţiunea (ex: Copilul cunoaşte lumea), fie că nu există acest nume obiect. Raportul gramatical activ este marcat printr-un sistem de mărci ce ies în evidenţă prin opoziţie cu celelalte mărci. De aceea nu este convenabilă aprecierea că diateza activă este nemarcată, raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu zero (ex: bătrânul Ø priveşte Ø marea) şi mai rar, pronumele reflexiv discontinuu zero (ex: copilul îşi aminteşte Ø).
35
IV.Diateza pasivă IV.1. Definirea diatezei pasive
36
În accepţia tradiţională a gramaticii 1, diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acţiunea, iar autorul, când este exprimat, e redat prin complementul de agent :
„Drumurile sunt păzite de soldaţi şi oamenii calcă uşor ca pisicile” (Z. Stancu, Desculţ ) În cadrul diatezei pasive, subiectul suferă acţiunea fără a o face el însuşi2, de ex: Cartea fusese aşezată în raft. Diateză pasivă au numai verbele tranzitive. Ea se formează cu verbul a fi în calitate de auxiliar, iar modurile şi timpurile lui a fi sunt şi modurile şi timpurile verbelor la diateza pasivă. La pasiv trebuie în general precizat care e autorul 3, de ex: poarta a fost deschisă de vânt, deoarece se poate crede că deschisă e un participiu cu
valoare adjectivală, în acest caz verbul fiind activ, exprimând o stare. Diateza pasivă4 arată că acţiunea (îndeplinită de un autor neprecizat
sau redat printr-un complement de agent) este suferită de subiectul gramatical. Există, deci, o neconcordanţă între subiectul logic şi subiectul gramatical.
Diateza pasivă presupune o permutare de roluri5: complementul direct (al verbului activ) devine subiect gramatical (în construcţia pasivă), iar subiectul (logic şi gramatical) de la diateza activă devine complement de agent al verbului la diateza pasivă. Astfel verbul la diateza pasivă îşi pierde tranzitivitatea. În limba română diateza pasivă se dezvolta în spaţiul a două tipuri de structuri sintagmatice: 1
Gram. Acad., 1963, p.209 Ion Coteanu, Gramatică.Stilistică.Compoziţie , Bucureşti, Editura Ştiinţifică 1990 [= Coteanu, Gramatică], p. 88 3 Graur, Gramatica azi , p.116 4 Brâncuş, Gramatica, p. 85 5 Idem, p. 86 2
37
•
cu auxiliarul a fi, ca marcă specifică (pasivul perifrastic 6)
•
cu pronumele reflexiv se (pasiv reflexiv7)
Pasivul cu auxiliarul a fi, numit uneori pasiv analitic8, nu se confundă cu (cea)laltă diateză, dar poate fi confundat adesea cu un predicat nominal alcătuit din verbul copulativ a fi şi un participiu cu valoare adjectivală, distincţia făcându-se in plan semantic (ex: Individul acela este (cam) limitat şi Durata discuţiei a fost limitată) şi cu ajutorul contextului, în primul rând prin prezenţa sau posibilitatea apariţiei unui complement de agent: Durata discuţiei a fost limitată (de către organizatori). Confuzia cu un predicat
nominal este mai frecventă la pasivul cu a fi al verbelor momentane. De aceea pentru asemenea verbe ( a deschide, a găsi, a închide, a opri, a rupe ) se preferă folosirea reflexivului pasiv. Pasivul cu a fi dă impresia că exprimă o stare ca rezultat al unei acţiuni anterioare: Planul este îndeplinit (de toate unităţile) şi Planul se îndeplineşte.
O restricţie gramaticală specifică pasivului cu a fi este relativa sa incompatibilitate cu un subiect la singular exprimat printr-un substantiv nearticulat situaţie în care se preferă pasivul reflexiv: se spune Nu se bea cafea pe nemâncate şi nu Nu este băută cafea.
În concepţia mai nouă a specialiştilor 9, sintagma cu auxiliarul a fi este alcătuită din patru termeni, reprezentând trei unităţi lexicale autonome, dezvoltând trei funcţii sintactice: nume(pronume)-subiect- auxiliarul a fi variabil + tema de participiu a verbului (totdeauna verb tranzitiv), realizând împreună funcţia de predicat-nume(pronume)-complement de agent. 6
Brâncuş, Gramatica, p.85 cf. Avram, Gramatica, Brâncuş, Gramatica, Gram.Acad., 1963 8 Avram, Gramatica, p. 203 9 Irimia, Gramatica, p. 201 7
38
Sintagma cu pronumele reflexiv se este alcătuită din trei termeni: substantiv(pronume)-subiect gramatical-pronumele morfem se împreună cu verbul realizând funcţia de predicat. Exemplu : Porţile se închid.
Gramatica Academiei 10 menţionează diferenţele dintre pasivul cu a fi şi pasivul reflexiv: •
cele două tipuri de pasiv lasă de obicei în umbră autorul acţiunii (activul atrage atenţia asupra subiectului);
•
la verbele cu caracter momentan, reflexivul pasiv arată că acţiunea se face în momentul vorbirii: târgul de carte se deschide (astăzi), iar pasivul cu a fi exprimă o acţiune durativă: târgul de carte este deschis (toată luna).
Ion Coteanu 11 specifică deosebirile de înţeles dintre diateza activă şi cea pasivă. Între o construcţie cu verbul la diateza activă şi una cu verbul la
diateza pasivă nu sunt mari deosebiri de înţeles. Propoziţiile : Vântul a deschis poarta şi Poarta a fost deschisă de vânt comunică acelaşi fapt. Dar
prima pune în lumină subiectul care face acţiunea, pe când a doua pune în lumină rezultatul, subliniind consecinţa pentru subiect a acţiunii întreprinse de altcineva sau de altceva. Dintr-o asemenea deosebire decurge şi utilizarea diatezei pasive în locul celei active, mai ales în situaţiile în care : •
cel ce face lucrarea este necunoscut, nu poate să fie precizat sau nu dorim să-l precizăm; ex: Cartea este scrisă frumos (este scrisă de cineva, dar nu ştim, nu vrem sau nu este nevoie să o spunem);
10 11
Gram. Acad., 1963, p.209 Coteanu, Gramatica, p. 88
39
•
se consideră mai important pentru comunicare starea subiectului: Fratele meu a fost internat în spital;
•
ajută la realizarea unei variaţii a felului în care se combină ideile, de ex: Ion Creangă a scris „Amintiri din copilărie”. Este o carte frumos scrisă (în loc de: El a scris-o frumos).
În ceea ce priveşte frecvenţa diatezei pasive, atât Gramatica Academiei, cât şi Mioara Avram susţin că pasivul cu a fi este livresc, folosit
mai ales în limba literară contemporană, bucurându-se de o răspândire mai mare, în timp ce pasivul reflexiv este popular. În concepţia mai nouă a gramaticilor 12, diateza pasivă este tratată şi în plan semantic, unde verbul la diateza pasivă se caracterizează prin trăsătura +pasivitate, în înţeles sintactic, preluată de la subiectul gramatical:
„obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele)- subiect suportă, „suferă” acţiunea (ex: Copacii au fost tăiaţi de Mihai ) sau este chiar rezultatul acţiunii verbului (ex: Copacii au fost desenaţi de Mihai ). Tot în interpretarea semantică, subiectul şi complementul de agent , care satisfac cele două valenţe libere ale verbului tranzitiv, descriu două limite distincte ale acţiunii verbale, corespunzând la două „obiecte” diferite din planul referenţial: A―„obiectul” pasiv→ subiect gramatical; B- „obiectul” activ→ complement de agent. Astfel, raportul sintactic de la baza diatezei pasive este: Subiect gramatical―Verb- predicat―Complement (de agent), fiind expresia inversată, prin interpretarea lingvistică a locutorului. 12
Irimia, Gramatica, p. 201
40
Sintagma cu auxiliarul a fi 13 se dezvoltă pe baza temei de participiu a
verbului; sensul temporal de „perfect” al temei de participiu trece în sensul de „pasiv”, opoziţia de timp fiind asigurată de verbul auxiliar. Ex: El laudă El este lăudat. Sintagma cu auxiliarul se se dezvoltă pe baza structurii verbului de la
diateza activă, pe fondul inversării poziţiilor sintactice de subiect şi complement .
Ex: Directorii au semnat cererea. Cererea s-a semnat de directori. (subiect)
(complement direct/de agent)
Astfel, se observă că în planul expresiei, în paradigma termenilor corelativi ai diatezei, diateza pasivă este termenul marcat , la ambele niveluri (prezenţa morfemului14 specific, acordul în persoană şi număr al termenilor sintagmei).
IV.2. Conţinut şi formă categorială
Diateza pasivă are o frecvenţă foarte redusă în comparaţie cu cea
activă şi poate apărea la un număr redus de verbe, şi anume la acelea care la diateza activă au minimum două valenţe obligatorii, una consumabilă de numele-subiect şi alta de numele-complement direct/intern şi care sunt compatibile semantic cu pasivizarea (de exemplu verbul a bate, cu două
valenţe obligatorii la activ, acceptă semantic pasivizarea, spre deosebire de 13
Idem, p. 202 Dobridor, MDTL, morfemul, cf. fr. morphème, gr. morphe „formă”, gramatical este morfemul care ajută la evidenţierea unei categorii gramaticale , s.v. 14
41
verbul a durea, de asemenea cu două valenţe obligatorii la activ, care nu poate fi pasivizat din motive semantice). Raportul gramatical pasiv15 se realizează obligatoriu în trei termeni, pe lângă verbul-predicat-insuficient, cu cel puţin două valenţe obligatorii- fiind necesar să existe, exprimate sau rezultând din context, atât un nume-subiect care să sufere acţiunea verbului-predicat, cât şi un nume-complement de agent, care să execute acţiunea verbului-predicat.
Din punct de vedere semantico-sintactic, aceste trei elemente ale raportului pasiv sunt echivalente cu cele trei elemente ale raportului activ de la verbele cu două valenţe obligatorii consumabile de un nume-subiect şi de un nume-complement direct/intern, la ambele raporturi existând şi un element activ, executant al acţiunii (care la raportul activ este numele-subiect
iar la pasiv este numele-complement de agent) şi un element pasiv, pacient al acţiunii (care la raportul activ este numele-complement direct/intern, iar la
pasiv este numele-subiect): Exemplu: Maria
a scris
o poezie.
Tatăl
ceartă
copilul.
(nume-subiect activ) Poezia Copilul
(nume-complement pasiv) a fost scrisă este certat
de Maria. de tată.
(numele-subiect pasiv) (nume-complement de agent activ) Având în vedere că: în limba română nu există verbe care să fie numai pasive, ci diateza pasivă se construieşte cu elemente ale diatezei active; pasivizarea unui verb activ nu este posibilă fără un element pasiv (care să 15
Dimitriu, Compendiu, p. 322
42
sufere acţiunea, subiectul) şi un element activ (care să execute acţiunea, complementul de agent); la diateza activă singurul element pasiv este numele-complement direct/intern ce poate deveni subiect pasiv la diateza pasivă, reiese că echivalenţa raportuală există numai între elementele raportului gramatical activ al verbelor cu două valenţe obligatorii şi elementele raportului gramatical pasiv.
Astfel, diateza pasivă poate apărea doar la un număr redus de verbe, majoritatea din rândul acelora care la diateza activă pot avea atât un numesubiect în nominativ, cât şi un nume în acuzativ―complement direct/intern, de tipul: a bate, a auzi, a vedea, a prinde, a elibera, a căuta, a găsi, a ara. Notă. Verbele active care nu au două valenţe obligatorii nu pot
apărea şi la diateza pasivă. În această situaţie se află verbele active cu o singură valenţă obligatorie pentru numele-subiect, de tipul a exista, a fi. La aceste verbe nu există un numecomplement direct/intern pasiv care să sufere acţiunea. De asemenea în aceeaşi situaţie de a nu putea fi pasivizate se află şi verbele cu valenţă unică obligatorie (* ninge brazi, plouă florile ) şi verbele care nu au nici o valenţă obligatorie, de tipul a fulgui, a se împrimăvăra.
Diateza pasivă poate apărea şi la câteva verbe, mai ales de informare, care la diateza activă au un nume în nominativ-subiect, şi două nume în acuzativ―complement direct (unul trimiţând la persoană şi altul la nonpersoană): a întreba, a asculta, a anunţa, a chestiona. Prin trecerea la diateză pasivă se consumă fie unica valenţă obligatorie pentru complementul direct/intern, fie numai valenţa obligatorie pentru complementul direct al persoanei.
43
Raportul gramatical pasiv la care există trei termeni: verbul-predicat, numele-subiect, numele-obiect (reprezentând conţinutul categorial al diatezei pasive) se poate concretiza în două tipuri de structuri: •
pasivul cu auxiliarul a fi;
•
pasivul cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv.
La diateza pasivă cu auxiliarul a fi , utilizată cu predilecţie în limba literară, cei trei termeni ai raportului sunt dispuşi în varianta obiectivă a topicii:
Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent Copiii
sunt certaţi
de părinţi
Toate aceste elemente există, fiecare dintre ele putând fi exprimate sau neexprimate.
„…Mi-a fost şi mie scris Să mă deştept plângând din vis, Din lumea mea!” (G. Coşbuc, op. cit.)
„Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă” (Mihai Eminescu, op cit.)
44
Nu toate elementele a căror existenţă este indispensabilă diatezei pasive cu a fi reprezintă mărci pentru această structură pasivă. În această situaţie se află participiul verb-adjectiv, deoarece el este elementul ce poate avea diateză pasivă. Acestuia i se anexează anumite cuvinte-flectiv16 ce marchează diateza pasivă prin opoziţie cu alte cuvinte-flectiv sau cu zero
adăugate altor forme ale verbului de bază. Exemplu: Poeziile sunt recitate de copii. Poeziile se recită de copii. Copiii Ø recită Ø.
La diateza pasivă cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv cei trei termeni ai raportului sunt de asemenea dispuşi în varianta obiectivă a topicii:
Numele-subiect + verbul-predicat + complementul de agent
Cartea
se citeşte
de (către) elevi
În afară de forma neaccentuată a pronumelui reflexiv17 care se exprimă întotdeauna, ceilalţi doi termeni ai raportului pot fi lăsaţi neexprimaţi: Păcatele se pedepsesc (de Dumnezeu). Dobridor, MDTL, (cf. fr. fléctif), flectivul este o unitate morfemică indivizibilă sau divizibilă- rezultată din prima analiză în constituenţi imediaţi ai unui cuvânt, asemănătoare cu un morfem dependent, s.v. 17 De obicei se; excepţie în acest sens constituie verbul a se naşte, la care reflexivul poate fi de orice persoană (m-am născut, te-ai născut ) şi verbul a se vedea în contexte de tipul: Unde-ai fost de nu te vezi cu anii?, Dimitriu, Tratat 1, p. 510 16
45
Poezia se învaţă şi (ea, poezia)se recită.
„O fi viaţa chin răbdat Dar nu ştiu, ea ni s-a dat [de către Dumnezeu] Ca s-o trăim” (G. Coşbuc, op. cit.) Dintre cele trei elemente ale raportului gramatical pasiv nu reprezintă marcă a pasivului numele-subiect , întrucât acesta apare şi la alte diateze, şi verbul-predicat considerat unitar întrucât acest verb are diateză şi lui i se
adaugă cuvintele-flectiv prin care se marchează raportul gramatical pasiv. Celelalte două elemente se constituie în mărci- discontinui, în opoziţie cu mărcile discontinui ale celorlalte diateze: •
forma neaccentuată a pronumelui reflexiv este marcă secundară
(pentru că poate apărea şi la alte diateze); •
complementul de agent, neexprimat sau exprimat este marcă principală.
Reţinem că raportul pasiv indică un nume-subiect pasiv oglindire a faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acţiunea executată de un alt nume în acuzativ, obiect (ex: marea este văzută de bătrân) Raportul pasiv18 este marcat prin cuvinte-flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi şi complementul de agent discontinui intre acestea, verbul auxiliar se constituie, datorită omonimiei posibile cu copulativul a fi, în construcţie cu un participiu adjectiv- în marcă secundară, în vreme ce complementul de agent, indispensabil construcţiei pasive se constituie în marcă principală).
18
Dubois, DL, apud. Ioniţă, TIM , p. 163
46
V. Diateza reflexivă V.1. Definirea diatezei reflexive
Aşa cum este descrisă în gramatici 1, diateza reflexivă a verbului românesc reprezintă raporturi şi valori semantice atât de variate, încât încadrarea lor în aceeaşi categorie poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel se face o delimitare detaliată a valorilor formelor marcate cu reflexivul se, 1
Iordan- Robu, LRC , p. 467
47
distingându-se: reflexivele obiective (propriu-zise)- a se culca, a se îmbrăca, a se încălţa, a se scula; dinamic― a se gândi, a-şi închipui, a se ruga, a se teme; eventive―a se îmbogăţi, a se îngălbeni, a se întrista; de
reciprocitate―a se bate, a se certa, a se saluta; pasive―a se citi, a se lucra, a se nota; posesive―a-şi da, a-şi găsi, a-şi opri, a-şi pune;
impersonale―a se crede, a se spune, a se zice. Acest potenţial semantic al reflexivului, atât de productiv, a dat naştere la numeroase discuţii contradictorii: unii consideră că aparţin diatezei reflexive numai reflexivul obiectiv şi cel de reciprocitate (Ecaterina Teodorescu), alţii apreciază că aceste valori sunt combinaţii sintactice libere (Gram. Acad., 1963); reflexivul dinamic şi cel eventiv ar fi lipsite de sens gramatical specific prin care să se opună formelor corespunzătoare active ori pasive şi ar aparţine, deci, nivelului lexical. În interpretarea autorilor Gramaticii Acamdemiei2, diateza reflexivă este definită din perspectiva formei; verbul este în permanenţă însoţit de un pronume reflexiv: Verbele reflexive se caracterizează prin aceea că se conjugă după conjugarea diatezei active dar sunt întotdeauna însoţite de pronume reflexive în acuzativ sau în dativ.
Introducând perspectiva sensului, în discutarea reflexivului autorii capitolului observă: •
dintre verbele reflexive puţine au conţinut specific, distinct de al diatezelor activă şi pasivă , de aceea puţine pot constitui o diateză aparte;
•
când verbul împreună cu pronumele reflexiv , poate fi înlocuit cu acelaşi verb la diateza pasivă cu a fi, el aparţine diatezei pasive;
2
Gram. Acad, 1963, p. 209
48
•
când pronumele reflexiv care stă pe lângă verb poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el, are funcţie de complement direct sau indirect şi nu avem a face cu verbe la diateza reflexivă, ci cu verbe active însoţite de complemente exprimate prin pronume reflexive:
•
din punctul de vedere al sensului, diateza reflexivă nu este o categorie omogenă şi identifică două valori ale reflexivului3 •
reflexiv dinamic (subiectul participă cu intensitate/
intens la acţiune): a se teme, a se rupe, a-şi bate joc, a se gândi, a-şi uita etc.; •
reflexiv impersonal (subiectul nu prezintă interes):
se pare, se vorbeşte.
Dacă în definirea categoriei diatezei autorii capitolului păstrează, fie şi din perspectiva stabilirii unui raport direct între forma verbului şi realitatea lingvistică, identitatea celor două realităţi: ontologică şi lingvistică, în descrierea diatezelor, cele două planuri se amestecă: subiectul gramatical (realitate lingvistică) este raportat la acţiune (realitate extralingvistică). Confundarea planurilor a fost determinată de incapacitatea definiţiei dată diatezei de a distinge diferitele variante de actualizare a categoriilor; în plan ontologic, raportul dintre acţiune şi autorul ei este întotdeauna acelaşi; de vreme ce e autorul ei, acţiunea este totdeauna făcută de acesta ( autorul ei).
Absenţa unei concepţii clare despre raportul dintre formă (lingvistică) şi conţinut (lingvistic) a determinat şi modul de interpretare a verbelor (diatezei) reflexive.
3
Ibidem
49
Exemplele date pentru susţinerea criteriului formal (verbe însoţite în permanenţă de un pronume reflexiv) şi valorile identificate în planul semantic al diatezei reflexive lasă confuz raportul dintre conţinutul lexical şi conţinutul gramatical şi, în legătură cu aceasta, conceptul de morfem.
Opoziţia dintre îşi revine şi revine, se roagă (în biserică) şi roagă este de natură lexicală şi nu gramaticală; în consecinţă pronumele reflexive îşi, se nu pot îndeplini rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive 4, aşa cum se interpretează în Gramatica Academiei. Reflexivul dinamic se caracterizează prin imposibilitatea înlocuirii
pronumelui reflexiv cu un pronume personal în acelaşi caz, dar aceste verbe nu permit nici comutarea cu Ø a pronumelui sau dacă această comutare se face, ea are consecinţe în planul semantic al verbului; fără pronume reflexiv (când comutarea este posibilă) verbul este un alt termen lexical: Exemplu: El a revenit („se întoarce”) de la munte. El şi-a revenit („şi-a schimbat starea”) din starea de şoc.
Imposibilitatea comutării pronumelui reflexiv cu un pronume personal sau cu Ø caracterizează şi alte verbe care nu dezvoltă sens „dinamic”: a se
uita= sens activ, a se autoguverna = sens reflexiv. Reflexivul impersonal este derutant prin exemplele date; verbul se pare nu permite înlocuirea pronumelui reflexiv în nici un context, în timp ce
verbul se vorbeşte poate fi întrebuinţat şi în formă activă, cu sau fără complement direct: El vorbeşte întruna, El te vorbeşte de rău peste tot. Verbul românesc prezintă două variante de realizare (manifestare) a sensului impersonal, condiţionat de prezenţa unui pronume reflexiv: •
cu pronume reflexiv obligatoriu, necomutabil, nici cu Ø, nici cu
un pronume personal: a se întâmpla, a se înnopta, a se face ziuă, 4
Ibidem
50
a (i) se cuveni etc.; •
cu pronume reflexiv comutabil cu Ø sau cu un pronume personal: (el) spune- se spune etc.
După Gramatica Academiei5, există anumite interferenţe între
diateza reflexivă şi cea activă , interferenţe ce sunt explicate după cum urmează. Se consideră diateză reflexivă când: •
verbul respectiv nu poate apărea în limba română decât însoţit de un pronume reflexiv: a se acomoda, a se cuveni etc. sau când forma reflexivă a verbului are alt sens faţă de forma activă: a se aştepta la ceva―a aştepta pe cineva, a se uita- a uita. Aceste
verbe formează aşa-numita categorie a verbelor reflexivedinamice. Din punct de vedere sintactic, acelaşi statut îl au şi verbele eventive (care arată că subiectul se transpune în altă stare decât cea în care se găsea6) ca: se întristează, se învineţeşte; •
verbele sunt reflexive-impersonale: se pare, se zice;
•
apar formele reflexive-pasive (care aparţin de fapt diatezei pasive) de tipul se speră (de către organizatori).
Se consideră diateză activă când: •
pronumele reflexiv cu formă neaccentuată poate fi dublat de un pronume reflexiv la forma accentuată sau poate fi înlocuit cu un pronume personal şi cu un substantiv. Aceste situaţii sunt o dovadă a faptului că verbul respectiv există în limba română
5
Ibidem Dicţionarul explicativ al limbii române , ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic”, Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998 [=DEX], verb reflexiv eventiv= verb reflexiv care arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că subiectul se transpune în altă stare decât aceea în care se găsea , Din fr. èventif , s.v. 6
51
independent de pronumele reflexiv, şi pronumele reflexiv nu este parte componentă a formei verbale: Ea se îmbracă (pe sine), Ea îl îmbracă (pe copil.); •
pronumele reflexiv are sens reciproc. Ei îşi dau bună ziua (unul altuia)/ Ei se iubesc (unul pe altul). etc.;
•
pronumele reflexiv are valoare de dativ posesiv, altfel spus pronumele reflexiv, deşi este în cazul dativ, are sens posesiv, determinând―din punct de vedere semantic- un substantiv, nu un verb, având astfel funcţia de atribut pronominal.
Când verbul este la diateza reflexivă, (propriu-zisă, reflexiv-pasiv, reflexiv-impersonal) pronumele reflexiv care îl însoţeşte nu are funcţie sintactică de parte de propoziţie, fiind marcă a diatezei reflexive a verbului. Când verbul este la diateza activă , pronumele reflexiv care îl însoţeşte are funcţie sintactică de parte de propoziţie (complement direct sau complement indirect). În toate aceste cazuri, funcţia sintactică a pronumelui reflexiv se află prin întrebare (găsind în A-CD iar în D-CI/ATR). Potrivit accepţiei lui Iorgu Iordan 7, aparţin diatezei reflexive toate formele marcate cu se (mă, te, ne, vă, îmi, îţi, îşi) care se opun formelor corespunzătoare ale diatezei active: a culca/ a se culca, a îmbrăca/ a se îmbrăca, a ruga/a se ruga, a îngălbeni/ a se îngălbeni, a bate/a se bate. Diateza reflexivă se opune ca formă paradigmatică nu diatezei pasive- cu
care se aseamănă prin direcţia tranzitivităţii, ci celei active, al cărei subiect nu este pacientul procesului. Sunt totdeauna reflexive cca 60 de verbe 8: a se avânta, a se baza, a se bălăci, a se bâlbâi, a se burzului, a se căi, a se căţăra, a se dumiri, a se 7
Iordan- Robu, LRC , p.467 Idem, p.468
8
52
erija, a se fandosi, a se frăsui, a se fuduli, a se gudura, a se hlizi(reg.), a se hodini(reg.), a se ivi, a se iţi, a se jelui, a se lamenta, a se lăfăi, a se mândri, a se mocăi(reg.), a se ofili, a se poticni, a se preta, a se pripi, a se ramoli, a se răzgândi, a se reculege, a se ruşina, a se sfii, a se sclifosi, a se văicări, a se văieta, a se zvârcoli. Unele dintre acestea se folosesc (rar) şi la diateza activă
(sau la cea pasivă), dar cu un sens diferit, formând serii de omonime: a se teme (=a-i fi teamă)/ a(-şi) teme (soţul, soţia)= a fi gelos şi a fi temut= a fi un om de care se teme lumea; a se ciondăni (reflexiv de reciprocitate= a se certa)/ a ciondăni (pe cineva)= a bate la cap, a sâcâi. Alte verbe au un sens
diferit dacă sunt marcate cu se, formând serii de omonime cu formele nemarcate: a arăta/ a se arăta, a amărî/a se amărî, a dedica/ a se dedica, a imagina/ a-şi imagina, a jeli/ a se jeli, a jena/ a se jena, a lăsa/a se lăsa, a lumina/ a se lumina, a plânge/a se plânge, a prinde/ a se prinde, a ocupa/ a se ocupa, a pricepe/ a se pricepe, a stăpâni/ a se stăpâni, a uita/ a se uita.
Majoritatea lor sunt verbe subiective care, marcate cu se, devin reflexice dinamice (cf. Gram. Acad, 1963).
Verbele eventive la diateza reflexivă alimentează subclasa verbelor care semnifică devenirea, opunându-se formelor lor active care exprimă acţiuni cauzative: a se albăstri, a se albi, a se ameţi, a se dubla, a se îmbogăţi, a se îmbolnăvi, a se împuţina, a se încreţi, a se îndârji, a se îngălbeni, a se înghesui, a se îngreuna, a se însufleţi, a se întrista, a se mări, a se micşora, a se reduce, a se subţia, a se înveseli. Motivarea structural-
derivativă a acestor verbe explică şi modificările semantice care au loc prin reflexivizarea lor cu morfemul se; în dependenţă de conţinutul lor semantic, la unele dintre ele reflexivizarea semnifică devenirea progresivă, la altele
53
regresivă, la altele, redevenirea; la altele devenirea este totală, la altele
parţială9. Reflexivizarea se intersectează cu valoarea activă la verbele pe care Gramatica Academiei10
le numeşte active construite cu complemente
exprimate prin pronume reflexive, adică obiective, reciproce şi posesive, care
nu ar aparţine diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el.
Substituirea pronumelui reflexiv este într-adevăr posibilă şi nu numai la aceste verbe, ci şi la altele: mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac etc., ne salutăm, vă salutăm, îi salutăm; îmi dau, îţi dau, îi dau etc. În această situaţie
însă, ne aflăm în paradigma unităţii ocurente în poziţia complement direct coreferent cu formele accentuate ale pronumelor ori cu un nume, deoarece verbul rămâne în aceeaşi diateză (activă), iar în poziţia subiectului se află aceeaşi unitate, denotând acelaşi agent (altul decât pacientul),realizându-se şi acordul specific de persoană. Dacă însă prin mărcile pronominale mă, te, se, ne, vă, îmi, îţi, îşi se realizează şi identitatea dintre agent şi pacient, ne aflăm în paradigma diatezei reflexive şi este evident că mă îmbrac, te îmbrac, îl îmbrac nu reprezintă opoziţii ale verbului a îmbrăca, în timp ce mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă alcătuiesc o paradigmă în cadrul diatezei reflexive.
Situaţia verbelor reflexive de reciprocitate este diferită la cele două numere. Verbe ca a căsători, a certa, a contrazice, a iubi etc. semnifică reciprocitatea numai la plural, deoarece la singular acest sens se explică sintactic prin complementul sociativ. Astfel, mă căsătoresc, te căsătoreşti, se căsătoreşte, ne căsătorim sunt sinonime pentru bărbaţi cu mă însor, te însori 9
Ibidem Gram. Acad., 1963, p.120
10
54
etc. iar pentru femei cu mă mărit, te măriţi; Ion se ceartă înseamnă că Ion este certăreţ, nu neapărat că acum se ceartă cu cineva la fel ca Ion se bate= este bătăuş.
La plural însă, formele ne căsătorim, ne împăcăm, ne certăm, ne salutăm, ne iubim, vă căsătoriţi, vă împăcaţi, vă certaţi, vă salutaţi, vă iubiţi
au sensul de reciprocitate şi de obicei, pluralul presupune doi (ori mai mulţi) parteneri. Nu este exclus ca pronumele ne să semnifice posesia numelui aflat în poziţia complementului direct: ne căsătorim (băiatul), vă certaţi (copiii voştri), situaţie în care ne, vă, îşi, semnifică posesia, apartenenţa, dependenţa obiectului direct de subiect. Aceasta însă nu
schimbă funcţia reflexivă specifică a mărcii pronominale.
V.2. Conţinut şi formă categorială
Diateza reflexivă e aseamănă cu cea pasivă în privinţa frecvenţei (care
este foarte redusă) şi a verbelor la care poate apărea: dacă majoritatea verbelor româneşti pot avea diateza de bază, adică diateza activă, diateza reflexivă, la fel cu cea pasivă, este posibilă la un număr mai mic de verbe,
acelea care la diateza activă pot avea cel puţin două valenţe obligatorii, una pentru numele-subiect şi alta pentru numele-complement direct/intern. Diateza reflexivă11 se realizează în trei termeni: verbul considerat unitar, numele-subiect şi numele-complement direct de tip special. Aceşti trei
termeni ai reflexivului au echivalenţă semantico-sintactică/funcţională cu 11
Dimitriu, Compendiu, p 328
55
termenii raportului activ numai de la verbele care, compatibile semantic cu reflexivitatea au obligatoriu şi nume-subiect şi minimum un numecomplement direct/intern. Notă. Ca şi la pasiv (vezi supraIV.2), şi la reflexiv este necesară
sublinierea compatibilităţii semantice cu reflexivizarea, întrucât un verb ca
a durea are condiţia formală pentru diateza
reflexivă, dar nu poate apărea la diateza reflexivă pentru că este incompatibil semantic cu reflexivitatea.
Potrivit concepţiei lui C. Dimitriu 12, au compatibilitate semantică cu reflexivitatea mai ales verbele ce privesc persoana fizică umană, pentru că aceasta poate fi dedublată lingvistic într-un nume-subiect activ şi un pronume-complement de tip special pasiv (de felul a se spăla, a se pieptăna, a se ruja, a se îmbrăca, a se încălţa, a se descălţa etc. )
De asemenea, pot deveni compatibile semantic cu reflexivitatea şi verbe ce exprimă acţiuni ce vizează orice activitate a persoanei umane (verbe
ca: a se abona, a se reabilita, a se recuza, a se droga, a se acoperi, a se apăra etc.)
La raportul gramatical reflexiv numele-subiect activ şi numelecomplement direct de tip special trimit la o singură persoană reală (A) care
apare dedublată gramatical într-un nume în nominativ: Maria (A) cunoaşte se=(A)
După cum explică C. Dimitriu, prin trecerea de la activ la reflexiv se consumă de către complementul direct de tip special se, valenţa obligatorie pentru complementul direct « persoană ». 12
Dimitriu, Tratat 1, p. 512
56
Exemplu: Ion nu-l întreabă pe Mihai ce fac vecinii (verbul nu întreabă are două
complemente directe: îl… pe Mihai; ce fac vecinii) Ion nu se întreabă ce fac vecinii (verbul nu se întreabă are numai o
determinare completivă directă, propoziţia ce fac vecinii) Valenţa pentru cea de-a doua determinare completivă este consumată de se. În legătură cu exprimarea/neexprimarea celor trei termeni care există obligatoriu, numai subiectul poate fi neexprimat: fata se piaptănă şi (ea, fata) se rujează.
În ceea ce priveşte forma categorială a diatezei reflexive, forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ- complement direct de tip
special- care există şi este întotdeauna exprimată- constituie marca diatezei
reflexive prin opoziţie cu mărcile celorlalte diateze, împreună cu zero discontinuu (prin raportare la diateza pasivă, acesta din urmă se opune complementului de agent: se scarpină Ø – Ø scărpinându-se. Condiţia esenţială pentru identificarea diatezei reflexive este asocierea formei (pronumele reflexiv neaccentuat în acuzativ) cu conţinutul, fapt ce se
recunoaşte prin posibilitatea virtuală de dublare a formei neaccentuate a pronumelui reflexiv în acuzativ prin forma accentuată a aceluiaşi pronume ,
posibilitate ce nu există la celelalte diateze: compară omul se îmbracă > (virtual) omul se îmbracă (pe sine) cu omul se hotărăşte>*omul se hotărăşte (pe sine), poeziile se recită >*poeziile se recită (pe sine), ei se căsătoresc (pe sine), se face frig >*se face frig (pe sine). După cum afirmă D. Irimia 13 în plan semantic, verbele la diateza reflexivă se caracterizează prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în 13
Irimia, Gramatica, p.203
57
interiorul relaţiei verb (predicat) ↔ nume (subiect), coexistenţa, în sfera subiectului, a trăsăturilor +activ şi +pasiv, în raport semantic cu un acelaşi, „obiect” în realitatea extralingvistică: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele) subiect face acţiunea exprimată prin verbul predicat ( Maria recunoaşte) şi suferă tot el aceeaşi acţiune (…recunoaşte pe sine): Maria recunoaşte pe sine → Maria se recunoaşte (pe sine). Acţiunea pleacă de la
subiect şi se întoarce la subiect (Maria/ea→ pe ea/ pe sine).
V.3. Consideraţii asupra aspectelor reflexivului
În cadrul categoriei gramaticale a diatezei, diateza reflexivă suscită cele mai vii dispute, determinate, pe de o parte de diferenţe în utilizarea criteriilor de definire, pe de altă parte, de funcţiile variate ale cliticului reflexiv, fapt ce determină, „subcategorizările” reflexivului (obiectiv, pasiv, eventiv etc.) Având în vedere complexitatea problemei, nu ne propunem, în lucrarea noastră, un demers exhaustiv, ci reliefarea unor aspecte discutabile. Notă. Cliticul reflexiv14 este o clasă de forme neaccentuate de
pronume reflexiv prezentă în limba română nu numai pe lângă suportul verbal (se gândeşte, îşi dă seama), ci şi pe lângă substantive ( plânsu-şi ) sau prepoziţii (asupră-şi ). La raportul 14
DŞL, s.v.
58
gramatical reflexiv15, aceeaşi persoană reală, la singular sau plural se dedublează gramatical într-un nume în nominativ subiect, care în realitate este activ, executând acţiunea şi un nume/pronume reflexiv neaccentuat în acuzativ, complement direct de tip special, care, în realitate, suferă acţiunea (ex: El se spală). Fiind unul dintre termenii opozabili ai diatezei, indică reflexivul , în raport cu activul - coreferenţialitatea cu doi
participanţi la acţiune (agentul şi pacientul sau actualizarea Ion se laudă) fie agentul şi beneficiarul ( Ion îşi impune).
Reinterpretarea într-un cadru teoretic mai larg a reflexivului, privit diacronic dar şi sincronic, reflectă o dihotomie în demersul cercetării: unii
lingvişti concep reflexivul în afara opoziţiilor, singura condiţie fiind prezenţa flectivului (pronumele reflexiv în acuzativ), şi concluzionează că aparţin reflexivului toate verbele însoţite de reflexiv. Alţi lingvişti 16 identifică reflexivul pornind de la conţinut categorial justificând apariţia cu valoare deosebită a mărcii reflexive.
Forma diatezei, (interpretată inconvenabil ca aspect exterior al verbului diferit de la o diateză la alta), trebuie înţeleasă ca o anumită marcă prezentă în structura morfologică a verbului când raportul gramatical este acelaşi. În acest context pronumele mă, te, se reprezentând aceeaşi persoană gramaticală cu subiectul (în construcţii de tipul mă spăl, te speli) sunt considerate complemente directe de tip special, adică mărci ale diatezei reflexive, esenţiale şi pentru intenţia comunicării, ca mărci ale categoriilor gramaticale de persoană şi număr la verb.
15 16
Dimitriu, Tratat 1, p.449 Dimitriu, Tratat 1, p. 492
59
Dacă diateza poate fi concepută în afara opoziţiilor, singura condiţie fiind prezenţa fiind prezenţa cliticului reflexiv, atunci- susţin unii cercetători17- aparţin reflexivului toate verbele însoţite de pronume reflexivclitic reflexiv sau anaforă reflexivă 18, acceptându-se, deci, criteriul formal pentru delimitarea diatezei. Notă. Anafora reflexivă este un component lipsit de referinţă
proprie, care cere obligatoriu concurenţa unei surse referenţiale, prin legare, cu antecedentul nominal (în categoria ei guvernantă). De exemplu, în fraza Profesorul crede că elevii nu se ajută destul (unul pe altul, reciproc) se este anaforă fiind
legat de nominalul referenţial elevii în limitele aceleaşi propoziţii. (În limba română, limba ce se caracterizează prin dublarea
obiectului,
reflexivul
leagă
trei
termeni:
subiectul―cliticul reflexiv―obiectul direct/indirect. Ex: Ion se laudă pe sine./ Ion îşi impune sieşi. ).
Adoptându-se criteriul formal- însoţirea verbului de pronumele reflexiv- se subliniază totodată (în Gram. Acad., 1963, p. 209) că diateza reflexivă, din punctul de vedere al sensului, nu este o categorie omogenă, subcategoriile sale se deosebesc între ele în aşa măsură, încât nu pot fi reduse la o definiţie unitară, valabilă pentru toate , propunându-se ca valori
ale reflexivului. La reflexivul dinamic acţiunea este făcută cu participarea intensă din partea subiectului sau cu un interes special. Această categorie este proprie atât verbelor reflexive cu acuzativul cât şi celor cu dativul a se teme, a se 17
Gram. Acad., 1963, în cadrul diatezei reflexive, intră numai verbele însoţite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în acelaşi caz […] căci pronumele reflexiv îndeplineşte rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive, p. 209 18 DŞL, s.v.
60
ruga, a-şi bate joc ( „Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înştiinţăm pe
Măria-sa”, Sadoveanu): •
verbe reflexive (cu subdiviziunile reflexiv dinamic (se gândeşte, îşi închipuie19 ), la care pronumele neînlocuibil este
marcă a reflexivului la acţiune) şi reflexiv impersonal (se pare), verbe la care reflexivul are valoare de marcă, neinteresând autorul acţiunii. Reflexivizarea, în opinia Gramaticii Academiei, se intersectează cu valoarea activă la verbele numite active construite cu complemente exprimate prin pronume reflexive, ,
cu valorile obiective, reciproce şi posesive care nu ar aparţine diatezei reflexive întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el; •
verbe active pronominale (verbe active însoţite de complemente exprimate prin pronume reflexiv în datic sau în acuzativ) cu subdiviziunile: •
verbe pronominale obiective (pronumele poate fi în
acuzativ şi atunci subiectul face acţiunea şi tot el o suferă: m-am îmbrăcat ); •
verbe pronominale reciproce- acţiunea e făcută în
acelaşi timp de două sau mai multe subiecte, fiecare suferind efectele acţiunii făcute de celălalt (celelalte): se ceartă; •
Verbe pronominale posesive (subiectul e posesorul
obiectului, reflexivul fiind în dativ): îşi dădu pălăria jos;
19
Iordan- Robu, LRC , p. 467
61
•
Verbe eventive(subiectul se transpune în altă stare
decât cea iniţială): se îngraşă; Această teorie este neconvenabilă, întrucât nu respectă principiul consecvenţei în utilizarea criteriilor de delimitare se porneşte de la criteriul formal (verbe însoţite de pronume reflexiv), recurgându-se pe parcurs, la criteriul semantic- cine face acţiunea, cine o suferă) şi al raportului gramatical (subiect-acţiune-obiect). Inconsecvenţa se menţine şi la nivelul terminologiei (subiectul face acţiunea şi tot el suferă efectele), confundându-se planul entităţilor (entitatesubiect, din planul referentului) cu planul lingvistic nume-subiect din planul lingvistic; entitate-obiect, din planul ontic, cu nume-obiect (dedublare a numelui subiect), în planul lingvistic.
V.3.1. « Valoarea obiectivă » , activă sau reflexivă?
În lucrările mai « vechi » se consideră ca « valoare obiectivă » a diatezei reflexive verbe de tipul a se îmbrăca, a se spăla deoarece forma
neaccentuată de acuzativ sau dativ a pronumelui reflexiv nu este marcă a diatezei reflexive, putând fi înlocuită cu forma neaccentuată a pronumelui personal (omul se îmbracă/ omul îl îmbracă). Cum pronumele personal, formă neaccentuată de acuzativ, are funcţie de complement direct, urmează că şi pronumele reflexiv forma de acuzativ neaccentuată este complement direct, ceea ce, în această opinie, ar însemna
62
că pronumele reflexiv o forma neaccentuată de acuzativ ar fi complement direct, iar verbul determinat de acesta ar fi la diateza activă. Aşa cum demonstrează C. Dimitriu, Tratat 1, p. 499, nu pot fi egale două structuri de tipul omul se îmbracă şi omul îl îmbracă, întrucât în prima structură există o singură persoană reală participantă la acţiune, dedublată lingvistic într-un nume subiect activ, omul , şi un pronume reflexiv, neaccentuat în acuzativ complement direct de tip special pasiv se, pe când în a doua structură, există două persoane reale participante la acţiune, concretizate- prima- în numele subiect activ omul şi a doua în pronumele personal în acuzativ- complement direct propriu-zis pasiv îl , fapt ce demonstrează că a doua structură prezintă un raport activ, iar prima reflexiv. Întrucât raportul gramatical, în acest caz, este evident reflexiv în sensul că subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect gramatical -
aşa cum precizează C. Dumitriu, Tratat 1, p. 489: la verbele de tipul a se spăla, sublinierea identităţii în realitate a persoanei subiectului cu cea a
obiectului este posibilă teoretic şi practic- prin dublarea formei neaccentuate cu forma accentuată a aceluiaşi pronume ( eu mă spăl pe mine). Apoi mă, te, se, (din mă spăl, te speli) reprezintă aceeaşi persoană gramaticală cu
subiectul şi sunt complemente directe, trimiţând la raportul gramatical reflexiv, fiind, prin urmare, complemente directe de tip special . Acesta se
exprimă prin acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv care poate fi dublat doar în principiu ( se spală pe sine) şi se deosebeşte de complementul direct propriu-zis exprimat prin pronume personal care poate fi substituit cu substantivul fără a modifica intenţia comunicativă a vorbitorului ( îl vede→ vede pe om)(faţă de se spală→spală pe copil unde substituţia
complementului direct de tip special modifică intenţia comunicativă a vorbitorului. 63
O altă problemă o constituie cazul pronumelui reflexiv cu care se construieşte diateza reflexivă. Formele marcate cu pronume reflexiv în dativ sunt în opoziţie de diateză cu formele nemarcate, aparţinând paradigmei verbului. Dar verbele marcate cu pronume reflexive în dativ nu sunt adevărate reflexive20 întrucât nu marchează raportul de identitate între subiect şi obiect, ci indică interesul subiectului ( ex: îmi râd de proşti şi râd de proşti sunt construcţii active)
Singurul care se justifică ca marcă a reflexivului este pronumele se în acuzativ, marcând identitatea între unităţi, respectiv, dedublarea numelui subiect în nume obiect, un complement direct de tip special 21. Unele verbe reflexive formează serii de omonime cu formele lor nemarcate (formele active ale verbelor reflexive fiind folosite cu sens diferit): a se teme/ a-i fi frică şi a-şi teme (soţul) sau, invers, verbe active, care capătă alt sens dacă sunt marcate cu se (ex: a arăta şi a se arăta, a amărî şi a se amărî, a dedica şi a se dedica, a plânge şi a se plânge, a uita şi a se uita).
În acest caz elementul reflexiv priveşte nivelul lexical-semantic al limbii diferenţiind (lexical) pe a uita (=a nu-şi aminti) de a se uita (=a privi).
V.3.2.Aspecte ale « valorii dinamice » a unor verbe
O discuţie specială necesită reflexivul dinamic, ca valoare a reflexivului ce sugerează o participaţie intensă din partea subiectului în concepţia Gramaticii Academiei, ceea ce a generat opinii diferite în rândul lingviştilor, strâns legate de interpretările date diatezei reflexive şi, în 20 21
Iordan- Robu, LRC , p.462 Dimitriu, Tratat 1, p.499
64
general, verbelor însoţite de pronume reflexive, verbe care pot fi la diateza activă (îşi aminteşte), pasivă (se crede), reflexivă (se spală), impersonală (se înserează).
Bazându-se pe concepţii diferite asupra planului formei (mărcii), criteriului reflexiv, în definirea diatezei, lingviştii au dat soluţii diferite (pornind de la aceeaşi particularitate şi anume, caracterul nesubstituibil al pronumelui reflexiv cu valoare de marcă ( pronumele reflexiv nu păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct 21, fapt care fie că
încadrează verbele de tipul a se teme, a se gândi în reflexiv dinamic, fie le situează în diateza activă) În Gramatica Academiei22, după precizarea conţinutului diatezei reflexive (în cadrul diatezei reflexive intră numai verbele însoţite de pronume reflexive care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu substantive în acelaşi caz).
În aceste situaţii, pronumele reflexiv îndeplineşte rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive. Exemplele se roagă faţă de roagă, îşi revine
faţă de revine subcategorizează diateza reflexivă în următoarele categorii: •
Reflexiv dinamic;
•
Reflexiv impersonal.
Reflexivul dinamic este definit prin participarea intensă din partea subiectului sau cu un interes special 23 fiind marcat atât cu pronume reflexiv
formă neaccentuată de acuzativ ( mă gândesc), cât şi cu dativul (închipuieşte ţi ).
21
E. Câmpeanu, Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL, 1960, fasc. 1-2, p. 88 [= Câmpeanu, Funcţ.], apud. Dimitriu, Tratat 1, p.244-245 22 Gram. Acad., 1963, p.209 23 Ibidem
65
În aceeaşi opinie 24 verbele de la : diateza activă sau de la pasivul reflexiv pot deveni reflexive dinamice cu acuzativul ( a se ambiţiona, a se afla în cu sensul de a exista; eventivul a se veseli (cu sensul de a se înveseli)
devine a fi vesel, a petrece. Existenţa reflexivului dinamic, în care pronumele reflexiv nu păstrează nimic din valoarea lui primitivă de complement direct p. 244-245, apare şi în
alte studii25 cu menţiunea că reflexivul dinamic poate fi numit şi mediu. Alţi lingvişti26 numesc dinamicul reflexiv mediu cu un conţinut specific reprezentat prin verbele reflexive, la activ tranzitive şi intranzitive care fiind folosite împreună cu un pronume reflexiv arată participarea afectivă a subiectului la acţiunea pe care o săvârşeşte, arată că această acţiune este săvârşită cu o deosebita intensitate (a-şi bate joc, a-şi lua zborul ).
La fel cu Gramatica Academiei, se consideră că imposibilitatea înlocuirii pronumelui reflexiv se întăreşte nuanţa afectivă subliniind că acţiunea îl priveşte direct pe autorul ei.
În DŞL27 se precizează că reflexivul dinamic, în gramatica limbii române, desemnează o specie sintactico-pragmatică de verbe reflexive cu clitic reflexiv, cu formă de acuzativ sau dativ obligatoriu 28 , a cărui ocurenţă
înseamnă nu numai o trăsătură sintactică inerentă, ci şi o încărcătură pragmatică specială: participarea intensă şi interesată a subiectului. Prezentă în toate variantele limbii ( a se gândi, a-şi imagina), apare cu predilecţie în variantele marcate stilistic ( a se holba). 24
Idem Câmpeanu, Funcţ., p.88 26 S. Stati, Verbe reflexive construite cu dativul, SCL, V, 1954, nr. 1-2, p.143, apud. Ioniţă, TIM , p.169 27 DŞL, s.v. 28 Ecaterina Teodorescu, Reflexiv şi pronominal în LR, 1965, nr.5, verbele însoţite de reflexiv în dativ sunt scoase în afara diatezei sau sunt situate la activ, termen de referire pentru pasiv şi reflexiv, întrucăt pronumele este un simplu formant lexical, p. 549 25
66
În Irimia29, subliniindu-se complexitatea diatezei dinamice în raport cu celelalte diateze, se arată că: •
Unele verbe pot dezvolta diateza ca o categorie lexicogramaticală;
•
Altele ca o categorie gramaticală.
Trăsătura definitorie pentru verbele dinamice este subiectivitatea
conţinutului semantic, trăsătură care se manifestă diferit în sintagmele de doi termeni autonomi lexical şi sintactic ( Mihaela s-a speriat ) faţă de sintagmele cu trei termeni ( Mihaela s-a îngrijit de trandafiri)30. Verbele din prima sintagmă ar putea fi folosite şi activ, dar folosirea lor curentă este reflexivă, variante primare (la diateza dinamică). Folosirea activă a acestor verbe dezvoltă variante ale subiectivităţii: eventiv (a (se) cuminţi), pasiv (a se speria), factitiv (a-l cuminţi).
În cazul unor verbe (a-şi aminti) şi locuţiuni (a-si aduce aminte) subiectivitatea nu anulează tranzitivitatea impusă de nevoia descrierii unor limite exterioare sferei subiectului, ceea ce şi face ca sintagma diatezei dinamice să cuprindă trei termeni obligatorii, în semantica verbului coexistând trăsătura subiectiv cu trăsătura obiectiv31. Trăsătura obiectivitate, autonomă faţă de conţinutul lexical al verbului este dezvoltată de flectiv ( a îngrijit vs. s-a îngrijit ) accentuând interesul faţă de subiectul acţiunii. Rezultă, în opinia specialistului, că diateza dinamică este o categorie lexico-gramaticală pentru verbele la care pronumele reflexiv
este cvasiobligatoriu (a se întrista) şi este o categorie gramaticală întrebuinţate, de regulă la active (a achita/ a se achita). Se disting, astfel, 29
Irimia, Gramatica, p.207 Ibidem 31 Idem, p.208 30
67
după deosebirile în plan semantic şi în plan sintactic, trei valori ale dinamicului: •
Dinamic obiectiv (cu un subiect obligatoriu): El se foloseşte de naivitatea mea.;
•
Dinamic subiectiv (absolutizarea subiectivităţii): El se fâstâceşte.;
•
Dinamic pasiv (diateza medie, există o cauză exterioară): El se sperie de orice.
Indiferent de poziţia pe care s-au situat lingviştii, în discutarea valorii dinamice, s-au adus în discuţie, ca definitorii, două trăsături:subiectivitatea
(subiectul este interesat de desfăşurarea acţiunii sau este punctul de interes în comunicare) şi existenţa obligatorie a pronumelui reflexiv, nesubstituibil. Se impun, de asemenea, două constatări: •
Nu toate verbele însoţite de pronume reflexiv sunt dinamice ( a se uita este obiectiv);
•
Nu toate verbele pronominale rămân în afara diatezei reflexive (a se sinucide este reflexiv).
Faptul că unui număr mare de verbe pronominale le corespund verbe nepronominale produce un reviriment al discuţiei despre valoarea dinamică. Într-o altă opinie 32, verbele dinamice aparţin diatezei active deoarece raportul gramatical existent la aceste verbe nu este nici într-un caz reflexiv, întrucât subiectul nu suferă acţiunea făcută de el însuşi ( ea se gândeşte): Ceea ce este evident la verbele în discuţie este faptul că subiectul este întotdeauna activ- executând acţiunea ( eu mă gândesc, tu te bizui) care, uneori, trece asupra unui obiect ( el s-a jurat un jurământ ). De asemenea admiterea reflexivului cu pronume reflexiv în dativ ( a-şi aminti), se bazează, 32
Dimitriu, Tratat 1, p.512
68
în exclusivitate, pe criteriul formal, fapt ce contrazice esenţa raportului categorial reflexiv, care constă în coincidenţa persoanei subiectului cu persoana obiectului. Prin urmare, nici una dintre întrebuinţările reflexivului cu dativul nu exprimă raportul reflexiv şi deci, aceste întrebuinţări nu pot reprezenta diateza reflexivă33.
Reţinem opinia că valoarea dinamică reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate. Se constată, aşadar, că există şi verbe ca a se abţine, a se codi, a se cuveni, care nu apar în limbă decât însoţite de pronume reflexiv: asocierea
constantă cu pronumele reflexiv îi anulează acestuia calitatea de element lexical şi sintactic independent, având statutul unui component de tip special al verbului, aşa cum n-ar putea ignora prefixul în cazul derivatelor a preface, a desface, tot astfel nu putem omite reflexivul în verbe ca a se căi, a se baza, a se burzului, a se sfii (cca 60 de verbe totdeauna reflexive) 34.
S-ar putea admite două tipuri de construcţii verbale cu conţinut
categorial reflexiv (înţelegând prin conţinut reflexiv trecerea acţiunii săvârşite de numele subiect tot asupra acestuia, dedublat cu reflexivul se sau semantic, identitate referenţială a două argumente distincte ca funcţie sintactică): •
Construcţii reflexive obligatorii, constituite în jurul unor verbe
intrinsec reflexive (a se bosumfla, a se burzului, a se lamenta, a se căciuli, a se codi, a se crampona, a se eschiva, a se sinchisi)
Notă. Părerea unor lingvişti 35 este că, întrucât aceste verbe au în toate apariţiile trăsătura obligatorie a reflectivităţii, nu participă la opoziţia de diateză. Se ignoră astfel statutul special al 33
Dimitriu, Tratat 1, p.492 Iordan- Robu, LRC , p.468 35 cf. Gram. Acad, 1963 34
69
categoriei diatezei, care, spre deosebire de celelalte categorii ce antrenează clasele morfologice (părţile de vorbire) în ansamblul lor, diateza nu antrenează toate lexemele aparţinând clasei verbelor. Apoi, la diateză, nu este obligatoriu să apară aspectele opozabile de conţinut şi de formă la unul şi la acelaşi verb, ci aceste aspecte opozabile pot apărea şi la verbe diferite, de unde rezultă existenţa unor verbe cu singură diateză ( activă- a abdica, reflexivă- a se căi, reciprocă- a se ciondăni )36; •
Construcţii reflexive caracterizate prin identitate referenţială subiect-obiect (el se amăgeşte, el se apără) reflexivul se
funcţionând ca substitut dispunând de capacitatea unei duble exprimări: prin formă neaccentuată ca marcă de reflexiv şi prin formă accentuată, marcă facultativă, suprimabilă ( Ion se spală pe sine.).
În raport cu inventarul tradiţional de diateze, în cadrul Gramaticii Academiei37, se observă schimbarea opticii în identificarea diatezelor, categoria diatezei limitându-se, în această nouă ediţie, la opoziţiile activ-
pasiv, activ-impersonal. Explicaţiile aduse de autori ediţiei în discuţie pentru eliminarea
reflexivului dintre valorile de diateză sunt: •
Eterogenitatea sintactică a reflexivului în limba română;
•
Niciuna dintre ipostazele reflexivului, exceptând reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal (ultimele ca realizări ale celorlalte diateze), nu îndeplineşte caracteristicile definitorii ale categoriei diatezei.
36 37
Dimitriu, Tratat 1, p.510 Gram. Acad., 2005, p.481
70
Cum categoria diatezei se distinge prin particularitatea de a
schimba ierarhiile sintactice 38 ale structurii nemarcate (active), reflexivul propriu-zis nu satisface condiţiile acestei definiţii. Construcţiile cu reflexiv obligatoriu, cele considerate prin tradiţie,
aparţinând diatezei reflexive, nu satisfac opoziţiile de diateză, întrucât după cum se aplică în Gramatica Academiei, în orice apariţie a centrului lor verbal, prezenţa cliticului reflexiv este obligatorie, cliticul aparţinând ca formant al verbului sau al locuţiunii verbale.
Din punct de vedere teoretic, este imposibil a admite existenţa unei categorii gramaticale şi a unui termen distinct al categoriei dacă aceste termen nu intră, cu o anumită regularitate, într-un sistem de opoziţii. Astfel, nu s-ar putea niciodată accepta existenţa în limba română, pentru flexiunea verbală, a categoriei gramaticale a persoanei dacă toate verbele româneşti ar avea statut unipersonal. Pe acela9i tip de raţionament se
aplică faptul că nu se poate accepta existenţa termenului reflexiv al diatezei numai pe baza construcţiei obligatorii a verbului cu un clitic reflexiv. De asemenea, construcţiile cu reflexiv propriu-zis 39 (reflexiv ocupând poziţia de complement direct sau indirect), considerate şi ele de unii cercetători ca aparţinând categoriei diatezei reflexive, graţie calităţii lor de a intra în structuri opozabile (Ion îl apără pe Gheorghe vs. Ion se apără pe sine; Ion pregăteşte ceva lui Gheorghe vs. Ion îşi pregăteşte ceva sieşi) se
deosebesc de ceilalţi termeni ai diatezei prin caracteristica de a nu produce
o reorganizare ierarhică a structurii sintactice de bază 40. Construcţiile reflexive (propriu-zise), rezultate printr-un mecanism specific de 38
Idem, p. 482 Idem , „reflexivul propriu-zis se realizează în construcţii în care cliticul reflexiv are statut anaforic sau deictic”, p.482 40 Ibidem. 39
71
pronominalizare, păstrează intactă ierarhia sintactică de bază a construcţiei
nonreflexive. Schimbarea de topică (de aşezare a complementului realizat prin clitic
reflexiv) în raportul cu verbul este normală în cazul pronominalizării prin clitic, indiferent de faptul că acest clitic este reflexiv sau personal. Această schimbare de topică nu se asociază insă cu o reorganizare ierarhică a structurii active nonreflexive (ex: Ion apără pe Gheorghe-
subiect-verb- OD→ Ion îl apără subiect- verb- OD; Ion apără pe Ion→Ion se apără- subiect-verb- OD).
Pe baza, explicaţiilor bazate pe specificul sintactic al categoriei diatezei (interesând construcţia verbală în ansamblul ei ), şi în aceeaşi măsură bazate pe specificul ei pragmatic- enunţiativ (posibil a se surprinde numai într-un ansamblu transfrastic şi prin urmărirea construcţiei din perspectiva intenţiei comunicative) autorii ediţiei noi a Gramaticii Academiei susţin că se subordonează diatezei numai termenii opozabili activ-pasiv, activimpersonal.
Pasivul şi impersonalul sunt singurele categorii care îndeplinesc condiţia reorganizării ierarhice, dar subordonează însă şi unele tipuri de
reflexiv: reflexivul pasiv şi reflexivul impersonal, primul ca realizare posibilă a diatezei pasive, alături de realizarea cu operatorul a fi , celălalt ca unică realizare a diatezei impersonale.
V.3.3.Expresivitatea verbelor la diateza reflexivă
72
În legătură cu posibilitatea verbelor de a fi întrebuinţate la mai multe diateze, şi mai cu seamă posibilitatea interferenţei dintre diateze (confuziile ce apar la nivelul identificării diatezelor), se impune discuţia privitoare la expresivitatea nor verbe, sursa expresivităţii aflându-se în atitudinea
locutorului faţă de acţiune. O construcţie de felul ei se cunosc este susceptibilă de a primi o interpretare reflexivă ( fiecare se cunoaşte pe sine), o altă interpretare reciprocă ( se cunosc unul pe altul ) şi o alta pasivă (ei sunt cunoscuţi de alţii ). Dezambiguizarea enunţului se poate face prin mijloace lexicale ( ei se autocunosc), mijloace morfologice (adăugarea adverbului- ei se cunosc reciproc- a adjectivului posesiv- îmi scriu lecţiile mele), prin mijloace
sintactice (dublarea prin formă accentuată de pronume reflexiv- ei se cunosc fiecare pe sine; dublarea prin formă pronominală cu valoare reciprocă- ei se cunosc unul pe altul- introducerea complementului de agent în cadrul
semnificaţiei pasive- ei se cunosc de cei din jur că-s necinstiţi ). Prin urmare, grupurile < pronumele reflexiv + verbe > reprezintă unităţi lingvistice diferite ca organizare internă şi sub aspectul conţinutului, al informaţiei pe care o poartă. Aceste deosebiri explică omonimia construcţiilor de acest fel, compatibilitatea cu sensuri diferite, în funcţie de context a aceleaşi grupări: se citeşte uşor cartea (reflexiv pasiv); el se citeşte pe sine (dinamic); ei se citesc din priviri (reflexiv reciproc).
O altă problemă care s-ar impune a fi discutabilă şi în situaţia verbelor reflexive ar fi categoria determinării obligatorii 41. Verbe precum a se căi, a se cuveni nu pot apărea ca enunţuri pentru că au nevoie de sprijinul semantic
al altui cuvânt, demonstrându-se astfel că, uneori, cuvintele regente pot avea o relativă inferioritate semantică, întrucât nu pot exista singura, ci doar cu 41
cf. Dmimitriu, Tratat 1
73
determinanţi obligatorii (infirmându-se teoria că termenul subordonat poate lipsi). Existenţa unei paradigme complete a pasivului-reflexiv este remarcată în registrul popular al limbii române moderne 42. „Te cunoşti de la o poştă că eşti mincinos!”, „mă cunosc când mint”. Specialiştii recunosc producerea
unor omonimii între valorile reflexivului ( ex: se cunosc poate fi obiectivă- se cunosc pe ei înşişi), reciprocă (ei se cunosc unul pe celălalt ), pasivă (se cunosc de către alţii)
Invocând acest factor de sistem (omonimiile), în literatura de specialitate se motivează ponderea deosebită a pasivului cu auxiliar în registrul literar al limbii şi a pasivului reflexiv în registrul popular. Prin caracterul lor abstract, faptele de limbă par mai puţin apte de a genera fapte de expresie selectate în raport cu norma. Resursele poetice, după cum observa R. Jakobson43 ascunse în structura morfologică şi sintactică a limbajului, adică poezia gramaticii, au fost de cele mai multe ori ignorate de lingvişti deşi există o perfectă armonie între gândirea poetică şi formele gramaticale. A concepe limba ca un sistem abstract de funcţii şi relaţii, o formă existentă prin sine, înseamnă a elabora o formulă matematică, din care dispare viaţa, psihologia şi istoria. Efortul vorbitorului de a evita caracterul material al cuvântului44se
traduce prin plusul de informaţie adus prin afectivitate, folosirea particulară a limbajului, adică prin expresivitate. Termenul expresiv are o sferă mai largă, incluzând trăsături lingvistice virtuale. 42
Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975, p.127 3 Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, .120, apud. Ioniţă, TIM , p.176 44 A. Meillet, în Graur, SLG, p. 182 4
74
Dacă expresivitatea este o trăsătură particulară prezentă sau nu în comunicare, stilul e o formă complexă şi organizată a unui mod de a reflecta realitatea. Definit ca „alegere”, „abatere” de la normă (Paul Valery) ca o „greşeală”(„…dar nu orice greşeală este stil”, J. Cohen), ca „adaos” la comunicare (Ch. Bally) „atitudinea” pe care o ia cel care se foloseşte de limbă scriind, stilul se redefineşte în raport cu stadiul de evoluţie a limbii (de exemplu arhaismele, care pot fi variante neutre la momentul istoric corespunzător). Potrivit cu intenţia de comunicare, vorbitorul adaugă conotaţii variantelor neutre şi nuanţează mesajul, de exemplu expresii ca a se da pe brazdă, a se scurge ochii, a-şi lua inima în dinţi, care reprezintă alături de
informaţiile a se îndrepta, a privi, a se hotărî şi atitudinea afectivă a vorbitorului. O formulă expresivă este şi întrebuinţarea unui verb reflexiv la forma activă: mişcă de aici în loc de mişcă-te de aici. Prin renunţarea la pronumele
reflexiv, verbul capătă aspect dativ, dar nu şi tranzitiv. Formula fără pronume este mai expresivă, poate şi datorită, scurtării ei, de fapt ce o face mai categorică, mai laconică, mai apropiată de apostrofă. Sursa expresivităţii se află în atitudinea locutorului faţă de acţiune: lipsa pronumelui te în formula mişcă de aici ambiguizează verbul, fiind posibilă interpretarea: mişcă-te, adică pleacă tu singur, dă-te la o parte, iar mişcă, pare a însemna dispari din ochii mei, marcând şi nemulţumirea,
dispreţul. Acest fenomen poate fi constatat şi la alte verbe: în loc de m-am chinuit o lună de zile se spune am chinuit, convertindu-se sensul în am suferit, am pătimit.
75
Întrebuinţarea activă a verbelor dinamice (a găsi, a-şi închipui): Eroul gândeşte la cele trăite. Scriitor e cel ce poate închipui o lume, poate conduce
la considerarea acestor verbe ca fiind verbe active, expresivitatea unor astfel de întrebuinţări fiind minimă, implicând o uşoară modificare de sens. A gândi apare şi cu sensul de a crede (în contexte ca „Gândesc că n-a
mai fi el voia stăpânului” Ion Creangă), după cum a naşte capătă sensul de a apărea („Nasc şi în Moldova oameni”, M. Costin). Verbe active apar, mai ales în vorbire, ca reflexive (ex: Ce te râzi?, Cum se miorlăie!), în care nuanţa expresivă e evidentă, insistându-se pe
starea de nemulţumire a vorbitorului, verbele căpătând, prin reflexivizare, valoare peiorativă. Pornind de la modelul reflexivelor obligatorii, prin contaminare, se folosesc, ca reflexive, verbe active înrudite ca sens (ex: Ce, te crezi buricul pământului?), intenţia comunicării fiind de a apostrofa. Apariţia redundantă a reflexivului se pe lângă verbe personale folosite impersonal este un fapt de limbă aproape generalizat ( Nu se merită să trecem).
În limbajul oral, o particularitate a flexiunii verbale o constituie frecvenţa deosebită a cliticului reflexiv, acesta depăşindu-şi valoarea morfologică, de marcă a diatezei şi având rol lexical. Dacă unele verbe sunt reflexive absolute (obligatorii, intrinseci)- a se smiorcăi, a se văicări, a se otărî, - cu pronume reflexiv constant în structură,
există mai multe verbe care prezintă în paralele forme pronominale şi forme nepronominale, reflexivul apărând ca modificator al sensului lexical al planului semantic prin accentuarea componentei afective: A trece(=a traversa)- a se trece (=a se vindeca)
76
A lua(= a prinde)- a se prinde(= a se lua de cineva, dar şi a realiza, a înţelege ceva) A prosti(= a înşela)- a se prosti(=a se copilări) A ajunge(=a apuca)- a se ţine(=de cineva) Pronumele reflexiv folosit ca marcă, devine puntea, instrumentul de
comunicare/traducere a unei stări afective într-un conţinut semantic reflectând participarea intensă a locutorului ( a se obosi, a se munci, a se omorî, a se râde).
Acestora li se adaugă verbe care, în mod obişnuit se folosesc doar la persoana a III-a, dar conţinutul lor plastic le face utilizabile (metaforic) şi la celelalte persoane (a se schelălăi, a se mieuna, a se miorlăi- un rol expresiv îl poate avea şi sugestia fonetică, rămăşiţă a motivării cuvintelor). Generalizarea mărcii reflexive cu nuanţă expresivă, reflex al
subiectivităţii, determină apariţia construcţiilor nu se merită, nu se există!. Sensul este absolut imprevizibil în construcţii exprimând subtila ironie- tot prin reflexivizare: Eşti deştept, dar nu te cauţi (adică e ceva neregulă de vreme ce, sporadic, dai dovadă de isteţime). Aceeaşi concentrare a nuanţei ironice, apare în structurile reflexivului care se îndepărtează de reflexivul obiectiv (apropiindu-se de valoarea reflexivului dinamic): Se crede mare şi tare! Un spaţiu al abaterilor/devierilor/al agramaticalităţii generatoare de expresivitate este poezia. La Nichita Stănescu, poet inventiv ş neconformist, sub aparenţa rigorii formale, se dezvoltă abateri morfologice, al căror efect stilistic este amplificat la nivel semantic dând curs unor reale invenţii lexicale- prin crearea de reflexive: „De mult negru mă albisem 77
De mult soare mă-nnoptasem de mult viu mă mult murisem” (Nichita Stănescu, Dezîmblănzirea, op. cit.) Configuraţiile gramatical-semantice inedite care fisurează rigorile normei, suplinesc hiperbola- prin cele mai neaşteptate alunecări de la o clasă morfologică (substantiv) la alta (verb activ): „Dacă mi-e foame şi mănânc ghindă Dacă mi-e aur şi mănânc aur Dacă mi-e sticlă şi mănânc oglindă(…) Dacă mi-e apă şi mănânc râuri” (Nichita Stănescu, Foamea de cuvinte, op. cit.) Încălcarea deliberată a normei gramaticale şi semantice instaurează o nouă normă- cea poetică (secvenţele deviante lingvistic fiind modalităţi de sugerare a imposibilului, ca stare de spirit).
78
VI. Diateza reciprocă-definire, conţinut şi formă categorială
Desprinderea diatezei reciproce din cadrul diatezei reflexive a generat numeroase dispute. Verbele considerate la diateza reciprocă sunt încadrate în Gramatica Academiei1 în categoria verbelor pronominale reciproce. Când pronumele e în acuzativ, acţiunea e făcută în acelaşi timp de două sau mai multe subiecte şi fiecare din ele suferă efectele acţiunii făcute de celălalt sau celelalte: ex: Hai mândro, să ne iubim/ C-amândoi ne potrivim (Jarnik-
Bârseanu). Când pronumele e în dativ, acţiunea e făcută tot de două sau mai multe subiecte în acelaşi timp şi este atribuită întotdeauna de unul din subiecte, subiectului sau subiectelor opuse: ex: Se cunoşteau din copilărie, îşi ziceau tu2.
În noile interpretări ale gramaticii 3, diateza reciprocă reprezintă o diateză distinctă de cea reflexivă, ce se realizează în trei termeni: numele subiect + acuzativul/dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv + verbul predicat. Diateza reciprocă cunoaşte două tipuri de forme: cu forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ, şi, respectiv, în dativ la
fiecare dintre acestea distingându-se structurile cu verbul-predicat din structura predicatului la plural şi, respectiv, la singular. 1
Gram. Acad., 1963, p. 210 Gram. Acad., 1963, consideră astfel de verbe ca aparţinând diatezei active, întrucât pronumele reflexiv poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz cu el, în aceste situaţii pronumele reflexiv având funcţie sintactică de complement direct sau indirect, p. 210 3 Dimitriu, Compendiu, p. 330 2
79
Construcţia cu forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ poate apărea la un număr redus de verbe active care, fiind compatibile semantic cu reciprocitatea, au minimum două valenţe obligatorii, una pentru numele-subiect şi alta pentru numele-complement direct.(ex: băieţii le salută pe fete >băieţii şi fetele se salută).
La unele verbe, de felul a se dispreţui, a se vedea, a se auzi , la care semanticul nu impune mai mulţi participanţi la acţiune, structura este ambiguă, putând trimite fie la raportul reflexiv, fie la raportul reciproc. După cum explică C. Dimitriu 4, dezambiguizarea se face printr-o determinare completivă cu existenţă virtuală sau atributiv-circumstanţială/completivă, a cărei existenţă este obligatorie (indiferent de faptul că este sau nu
exprimată). Astfel, când complementul direct de tip special exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ poate fi dublată virtual prin forma accentuată, verbul respectiv este la diateza reflexivă: ex ei se dispreţuiesc/ se văd/ se aud (+ pe ei înşişi)
Când, însă, la verbul însoţit de complementul direct de tip special se există- exprimat sau dedus din context, un atribut circumstanţial/completiv pentru reciprocitate de felul unul pe altul , atunci verbul respectiv este la diateza reciprocă. Notă. O îmbinare de felul unul pe altul 5 nu poate fi analizată
termen cu termen, pentru că: •
Pronumele în nominativ singular unul nu poate fi considerat subiect al verbului-predicat se dispreţuiesc, întrucât acest verb este la plural şi are deja subiect ( ei)
4 5
Dimitriu, Compendiu, p.331 C. Dimitriu, Compendiu, numeşte această îmbinare parte de vorbire cu determinare obligatorie, p.332
80
•
Pronumele la acuzativ pe altul nu poate fi considerat complement direct al verbului se dispreţuiesc , întrucât acesta nu mai are valenţa obligatorie pentru complement direct liberă, acesta fiind consumată de se.
Această parte de vorbire cu determinare obligatorie se subordonează atât semantic, cât şi gramatical numelui subiect ei , la care indică o caracteristică şi cu care se acordă în gen (ex: Alexandru şi Dumitru se dispreţuiesc unul pe altul- Mihaela şi Luminiţa se dispreţuiesc una pe alta ), şi
se subordonează numai semantic verbului. Dubla subordonare simultană- de un regent de tip nominal şi de un regent de tip verbal îndreptăţesc considerarea acestei părţi de vorbire ca atribut circumstanţial/completiv, mai puţin convenabilă fiind aprecierea că ar fi un complement de reciprocitate6 . La verbele active avute aici în vedere, de tipul a saluta, a bate, a întâlni, a dispreţui, la care au o singură valenţă obligatorie pentru
complement direct, prin trecerea de la diateza activă la diateza reciprocă se pierde insuficienţa completivă: ex ei salută pe cineva. Ei se salută.
Cu excepţia acuzativului neaccentuat al pronumelui reflexiv, care se exprimă întotdeauna, celelalte elemente ce există în structura de plural a diatezei reciproce pot fi neexprimate. (ex: tinerii se ceartă şi apoi [ei, tinerii] se împacă, tinerii se sărută [unul pe altul])
De asemenea, la verbele ce pot avea diateză reciprocă ( a se saluta, a se săruta, a se bate, a se certa, a se întâlni, a se despărţi) este obligatorie,
pentru evitarea ambiguităţii, exprimarea determinării circumstanţiale sociative introduse prin cu sau a determinării completive indirecte introduse prin de : el se salută/sărută/se bate cu ea. 6
Irimia, Gramatica, numeşte cel de-al treilea constituent sintactic complement de reciprocitate , p.204
81
Băiatul se desparte de fată.
Aceasta se întâmplă în cazul verbelor ce pot avea diateză reciprocă la singular, iar complementul indirect sau cel sociativ poate fi lăsat neexprimat. Notă. În construcţia reflexivă reciprocă 7 formată din subiect +
verb + complement sociativ, subiectul, ca şi complementul
sociativ respectiv, desemnează fiinţe sau lucruri care realizează şi suferă simultan acţiunea exprimată la verb: ex. băiatul s-a întâlnit cu fata. Asemenea enunţuri derivă din structura de
adâncime băiatul a întâlnit fata şi fata a întâlnit băiatul=> băiatul şi fata s-au întâlnit (A)(generată printr-o transformare de
coordonare a constituenţilor) => băiatul s-a întâlnit cu fata (B), obţinută printr-o transformare facultativă de asociere. Spre deosebire de reflexivul obiectiv, autorul şi obiectul reflexivului reciproc nu coincid: fiecare membru al grupului exprimat prin subiect şi sociativ este autor al acţiunii pe care o suferă celălalt membru al grupului (sau ceilalţi membri ai grupului) şi obiect al aceleaşi acţiuni, efectuate de celălalt membru al grupului (sau de ceilalţi membri ai grupului). Forma cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv poate apărea la un număr mic de verbe, compatibile semantic cu reciprocitatea (ex: a-şi da întâlnire, a-şi da palme, a-şi da bună ziua, a-şi face cu ochiul, a-şi face necazuri, a-şi pune coarne, a-şi scoate ochii, a-şi spune pe nume ), verbe ce
sunt în cele mai multe cazuri perifrastice (excepţie a-şi aminti, a-şi plăcea).
7
Gh. D. Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale , Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1982, [=Trandafir, Probleme], p.55
82
Astfel, elementele necesare raportului reciproc sunt aceleaşi ca la raportul activ: numele-subiect + forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în dativ + verbul considerat unitar. (ex: tinerii îşi dai întâlnire ).
Deosebirea raportului reciproc de raportul activ se face prin atitudinea entităţilor ce fac parte din pluralul numelui-subiect şi al dativului neaccentuat- atribut al pronumelui reflexiv.
a. tinerii
îşi
fac cu ochiul
(A+B)
(lui A lui B)
b.Copiii
îşi
(grup unitar, A)
(A)
spun pe nume
83
La verbe de felul a-şi aminti, a-şi plăcea, structura conţinând numai numele-subiect, dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv şi verbul unitar este ambiguă, putând trimite şi la raportul reciproc, dar şi la raportul activ. Dezambiguizarea se realizează prin dublarea formei neaccentuate a pronumelui reflexiv. Când dublarea se face printr-un complement indirect pronominal indicând aceeaşi persoană reală cu nominativul numelui-subiect şi dativul neaccentuat a pronumelui reflexiv, atunci raportul este activ: ex. Ei îşi dau palme lor înşişi. Când, însă, dublarea se face printr-un atribut
circumstanţial/completiv ca unul altuia, unul la altul, atunci raportul gramatical este reciproc: ex Ei îşi dau palme unul altuia. Diateza reciprocă8 are numărul cel mai mare de tipuri de forme
(patru): două cu acuzativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( una la plural şi alta la singular) şi două cu dativul neaccentuat al pronumelui reflexiv ( de asemenea una la plural şi una la singular). Datorită numărului mare de tipuri de forme, găsim că la diateza reciprocă mărcile pot fi concretizate în: •
forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I, a II-a, a III-a plural, discontinuu zero (a se ciondăni, a se întâlni): ei de ciondănesc - Ø ; ei se întâlnesc – Ø ; deci se… Ø ;
•
forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I,
a II-a, a III-a plural, discontinuu atribut
circumstanţial/completiv (a se săruta, a se dispreţui) ex: ele se sărută unele cu altele, ei se dispreţuiesc unul pe altul , deci se…unul cu altul; •
forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I,
8
a II-a, a III-a singular, discontinuu circumstanţial
Dimitriu, Compendiu, p.336
84
sociativ ( a se ciondăni, a se bate), ex: tu te ciondăneşti (cu el), tu te întâlneşti (cu ea), tu te baţi (cu cineva), deci te…cu el/ea, cineva; •
forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele I,
a II-a, a III-a singular – discontinuu complement
indirect (a se despărţi): ea se desparte de el , deci se … de el; •
forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a plural - discontinuu zero (a-şi da întâlnire) ex: ei îşi dau întâlnire – Ø, deci îşi … Ø;
•
forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a plural – discontinuu atribut circumstanţial/completiv (a-şi da palme): ei îşi dau palme unul altuia , deci îşi … unul altuia;
•
forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu circumstanţial sociativ (a-şi da întâlnire) ex: ea îşi dă întâlnire ( cu el ), deci îşi … cu el;
•
forma neaccentuată de dativ a pronumelui reflexiv pentru persoanele a I-a, a II-a, a III-a singular – discontinuu complement indirect ( a-şi lua ziua bună) ex: ea îşi ia ziua bună de la părinţi , deci îşi… de la părinţi . În plan semantic9, verbul la diateza reciprocă se caracterizează prin
trăsătură + reciprocitate, întrucât nu mai este vorba de o singură acţiune, ci doar de aceeaşi acţiune săvârşită şi referită în mod alternativ de două subiecte care sunt în mod alternativ şi două complemente.
După cum explică D. Irimia10, acţiunea prezintă două sensuri de desfăşurare, dinspre obiect „ activ – subiect – un prim punct de plecare ( Mihai şi Ion se ironizează) şi ajunge la un „obiect” pasiv – complement – 9
Irimia, Gramatica, p.204, Trandafir, Probleme, p.56 Irimia, Gramatica, p.204;
10
85
punct de sosire (unul pe altul ), care devine subiect activ – punct de plecare (2), transformând în obiect pasiv – complement, punct de sosire(2), subiectul gramatical. acţiune (activ) A1
B1 (pasiv)
(activ) A2
B2 (pasiv)
Mihai şi Ion
unul pe altul .
se ironizează
(complement de reciprocitate11)
(subiect) Mihai (unul) A1
ironizează
pe Ion (altul) B1
Mihai (altul) A2
este ironizat
pe Ion (unul) B2.
Aşa cum precizează D. Irimia, morfemul se (îşi ) se încarcă ţi încarcă verbul cu sensul de reciprocitate , prin raportul semantic de interdependenţă pe care îl dezvoltă cu complementul. În planul expresiei, diateza reciprocă intră în raport cu diateza activă ,
ca termen marcat prin prezenţa morfemului se (îşi ). Ex: El a certat-o pe Ioana – activ El s-a certat cu Ioana – reciproc Ei ne fac cu ochiul – activ Ei îşi fac cu ochiul – reciproc.
Prin morfemul se, sintagma diatezei reciproce este omonimă cu sintagma diatezelor reflexivă şi pasivă. Distincţia este asigurată de termenul al patrulea, aşa cum şi C. Dimitriu 12 explică dezambiguizarea prin dublarea formei neaccentuate a pronumelui reflexiv cu forma accentuată. Ex.: Mihai nu se mai recunoaşte pe sine (reflexiv). 11
C. Dimitriu, Compendiu, numeşte această parte de vorbire cu determinare obligatorie, şi explică dubla subordonare simultană faţă de regentul de tip nominal şi regentul de tip verbal, considerând această parte de vorbire atribut circumstanţial/completiv , p.333; 12 Dimitriu, Compendiu, p.335.
86
Copilul se recunoaşte uşor de către părinţi (pasiv). Copiii se recunosc între ei (reciproc).
De asemenea, distincţia este asigurată prin constituenţi dezvoltaţi cu structuri relativ fixe, după trei modele 13: •
pronumele nehotărâte unul (în nominativ) şi altul (acuzativ), precedate de prepoziţia cu sau pe: Ex.: Copiii se înţeleg unul cu altul / unul pe altul.
•
pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de dativul pronumelui nehotărât altul: Ex.: Copiii îşi aruncă mingea unul altuia.
•
pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de pronumele nehotărât altul (în acuzativ), precedat de prepoziţia de sau de la: Ex.: Copiii se îndepărtează unul de altul. Copiii îşi iau la revedere unul de la altul .
Reţinem că raportul gramatical reciproc, persoana reală reprezentată prin nume subiect este în acelaşi timp activă – efectuând acţiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată prin nume – subiect şi pasivă – suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume
– subiect. Ca mărci, se remarcă anumite cuvinte flective, cuvinte foneticolexicale ce intră în componenţa cuvântului morfosintactic, şi anume, pronumele reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se şi dativ îşi.
VII. Diateza impersonală
13
Irimia, Gramatica, p.205;
87
VII.1. Definire, conţinut şi formă categorială
În Gramatica Academiei1 , diateza impersonală nu este delimitată clar, ci se vorbeşte despre reflexivul impersonal . Definiţia dată este ambiguă: subiectul subiectul este neexprimat neexprimat;; important important este că acţiunea acţiunea are loc, neinteresân neinteresând d cine o face. Reflexivele impersonale se construiesc numai cu pronumele în
acuzativ. Ca şi unele verbe impersonale active, reflexivele impersonale se pot construi cu propoziţie propoziţie subiectivă. Ex.: „Aici se vorbeşte vorbeşte mult. Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad” (Eminescu, op. cit.) Ca şi în alte alte lucr lucrări ări de spec specia iali lita tate te,, diat diatez ezaa impe imperso rsona nală lă nu este este desprinsă de diateza reflexivă. Reflexivul Reflexivul impersonal 2 constituie o categorie distinctă de verbe, conţinând: verbe reflexiv impersonale proprii ( se cade, se cuvine, se întâmplă, se pare, se poate) şi verbe reflexiv impersonale improprii
(derivate de la verbe intranzitive): se călătoreşte, călătoreşte, se vorbeşte vorbeşte. Subi Subiec ectu tull nu este este şi nici nici nu po poat atee să fie fie ex expr prim imat at,, din cauz cauzaa caracterului lui general, de ex.: Se călătoreşte bine pe această linie şi cu clasa a II-a. Rugăm să nu se se scrie cu creionul. creionul.
Verbele Verbele imperson impersonale ale3 ca plouă, ninge indi indică că acel acelaş aşii rapo raport rt ca şi reflexivul impersonal, dar, pe de o parte, nu cu ajutorul pronumelui reflexiv, 1
Gramatica Academiei , 1963, p.210 Brâncuş, Gram., p.85 3 Coteanu, Gramatica azi, p.89 2
88
iar pe de altă parte, nu cu posibilitatea de a exprima şi altfel de relaţii. Adesea impersonalul este confundat cu pasivul 4: formula aici se vând măsline devenea pe vremuri în limbajul băcanilor „se vinde măsline” („căci
doar măslinele nu se vând singure!”). De fapt, avem aici un pasiv, se vând fiind echivalent cu sunt vândut vândutee, deci e corect pluralul. Astfel, aceeaşi construcţie poate fi folosită cu trei valori diferite: câinele se scutură de apă , obiectiv, sticla se scutură scutură înainte înainte de folosire, folosire, pasiv; nu se scutură covoarele ziua-n amiaza mare, impersonal.
Chiar aceeaşi formulă poate fi înţeleasă în toate trei felurile: - se scutură scutură salcâmii salcâmii (o ploaie de miresme) – obiectiv;
scutură salcâmii salcâmii (de ploaie şi de vânt) – pasiv; - se scutură - se scutură scutură salcâmii salcâmii (pentru a se culege florile) – impersonal;
În gramaticile mai noi 5, diateza impersonală este o categorie distinctă, sintag sintagma ma fiind fiind forma formată tă din din do doii terme termeni, ni, reprez reprezent entând ând o singur singurăă unitat unitatee lexicală autonomă şi o singură funcţie sintactică – de predicat predicat : morfemul se şi verbul: se merge, merge, se tace, tace, când verbul este intranzitiv, sau din trei termeni, când verbul este tranzitiv, reprezentând două unităţi lexicale autonome şi două funcţii sintactice: morfemul se + verbul verbul + un substantiv substantiv (se citeşt citeştee ziarul = predicat < => subiect). În plan semantic semantic, diateza impersonală exprimă absolutizarea acţiunii
verbale în interpretarea lingvistică a realităţii. Subiectul vorbitor reţine doar desfăşurarea acţiunii. În consecinţă, suspendă total relaţia cu un subiect gramatical în cazul verbelor intranzitive: se trăieşte greu, sau o situează în sfer sferaa sema semant ntic icăă a subi subiec ectu tulu luii – ag agen entt ne nede dete term rmin inat at,, în cazu cazull ve verb rbel elor or tranzitive: se spun multe. multe. 4 5
Graur, Gramatica azi, p.118 Irimia, Gramatica, p.206
89
În planul planul expresi expresiei, ei, impersonalul intră în opoziţie directă cu: •
diateza activă, ca termen marcat prin morfemul se : Se respiră din ce în ce mai greu – impersonal Ei respiră respiră din ce în ce mai greu - activ
•
cu toate diatezele, în structura cărora intră pronumele – morfem se, prin incompatibilitatea incompatibilitatea sintagmei cu un pronume personal în nominativ: El hotărăşte/ hotărăşte/ respiră/ respiră/ doarme/ doarme/ înoată înoată greu. greu. Se trăieşte/ respiră/ doarme/ înoată greu.
La diateza impersonală, verbul se poate afla numai la persoana a III-a. Verbele intranzitive stau întotdeauna la persoana a III-a singular: Se doarme Verbele tranzitiv tranzitivee realizeaz realizeazăă opoziţia opoziţia singular/p singular/plural lural când al bine acolo. Verbele treilea termen al sintagmei este un substantiv (pronume) şi rămân la singular dacă acesta are dezvoltare propoziţională: Se spune ceva / Se spun multe. Se spune că va fi eclipsă de lună.
La diateza impersonală6 nu există nume-subiect în limitele propoziţiei, ci, prin opoziţi opoziţiee cu raportu raportull activ, activ, pasiv, pasiv, reflex reflexiv iv,, recipr reciproc, oc, la raportul raportul impersonal subiectul subiectul are realizare realizare zero, şi ca urmare, atitudinea acestuia este virtual tot zero.
În situaţia de a avea subiect zero (inexistent) se află verbele suficiente semantico-gramatical, verbe unipersonale fără subiect existent, întotdeauna suficiente, care nu au nici o valenţă obligatorie şi funcţionează ca predicate în propoziţii stabile: fulguieşte, fulguieşte, lapoviţează, lapoviţează, se împrimăvăr împrimăvărează ează. În al do doil ilea ea rând rând,, la diat diatez ezaa impe impers rson onal alăă se înca încadre dreaz azăă ve verb rbel elee uniperson unipersonale ale fără subiect subiect existent existent perifrastice întotdeauna întotdeauna suficiente suficiente ce 6
Dimitriu, Compendiu, p.338.
90
conţin un fost predicat şi un fost subiect 7 , de felul se lasă ger/noaptea, se face frig/întuneric, e soare/lună şi, de asemenea, perifrazele care se atribuie
dativului neaccentuat al pronumelui personal – complement indirect ce indică persoana gramaticală interesată: ( mi, ţi, i) se urcă părul în vârful capului/se face părul măciucă, s-au înecat corăbiile; (mi, ţi, i)e foame/sete, frig; (îmi, îşi, îi) saltă inima de bucurie/cântă cucul în faţă, crapă obrazul de ruşine.
De asemenea, se încadrează la diateza impersonală verbele unipersonale fără subiect existent, care numai uneori sunt suficiente, de felul: plouă, ninge, viscoleşte şi perifrasticile de felul e bine, e rău. Ex.:”Nu e
soare, dar e bine”. (Coşbuc, op. cit.). În afara verbelor a căror apartenenţă la diateza impersonală este tipică, în limba română există un număr nu prea mare de verbe a căror încadrare la diateza impersonală se poate face prin opţiune. Interesează aici verbele determinate numai de o propoziţie subiectivă la dreapta lor. Ex.: „Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi…, n-ar mai avé cine să ne tragă ciubotele” (Ion Creangă, op. cit.) „ Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă” (M. Eminescu, op. cit.)
Aceste structuri permit două interpretări, din punctul de vedere al diatezei, ambele cu inconveniente: •
dacă se ia în consideraţie corespondenţa semantică dintre subiect şi subiectivă, atunci, prin deducţie, se poate spune că propoziţia subiectivă este activă iar verbele care acceptă numai propoziţie sunt la diateza activă;
7
Ibidem
91
dacă se ţine cont că raportul gramatical (conţinutul categorial al
•
diatezei) contractat de verbul – predicat cu subiectul şi cu obiectul trebuie să se realizeze în limitele propoziţiei, pentru că aici se poate
identifica atitudinea (activă, pasivă) a entităţilor, se poate considera că toate aceste verbe aparţin diatezei impersonale. Astfel, găsim că la această diateză este necesară o subcategorizare 8: •
verbe intrinsec impersonale, care fiind suficiente, au subiect
inexistent şi funcţionează ca predicate în propoziţii stabile monomembre
suficiente:
fulguieşte,
lapoviţează,
se
împrimăvărează, se lasă ger, (mi) se face foame; •
verbe impersonale prin opţiune care în anumite tipuri de
structuri sunt insuficiente, fiind determinate numai de propoziţii subiective şi funcţionează ca predicate în propoziţii instabile monomembre insuficiente: nu-i cum vrea omul, e bine că vine vara, se întâmplă să-mi placă, se zice că trenul întârzie.
La toate verbele la diateza impersonală, există, în limitele propoziţiei, un singur termen important, verbul predicat sintetic/perifrastic, care poate conţine numai verbul considerat unitar sau verbul considerat unitar şi forma neaccentuată de acuzativ se/s - a pronumelui reflexiv: fulguieşte, pare, e bună, nu-i …; se + împrimăvărează, întâmplă, zice. Aceste elemente, care
există, se şi exprimă întotdeauna, în regulă generală.
Mărcile diatezei impersonale se identifică prin raportarea lor la mărcile celorlalte diateze, întotdeauna discontinui, şi anume: Ø … Ø (Ø fulguieşte Ø, Ø e soare Ø) se / s- … Ø (se împrimăvărează Ø, se întâmplă Ø).
8
Ibidem
92
Reţinem că la raportul gramatical impersonal, principiul, nu există persoane reale participante la acţiune, şi, prin urmare, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizării zero, exprimând acţiunea ca proces gramatical, verb – predicat analogic ( fulguieşte, se înserează).
VII.2. Verbe impersonale şi construcţia lor
Varietatea formelor verbale impersonale şi complexitatea lor impune o discuţie aparte în acest capitol. Verbele şi expresiile ce aparţin diatezei impersonale pot fi grupate în mai multe categorii, în funcţie de particularităţile sintactice de detaliu.
Verbele şi expresiile intrinsec impersonale 9 de tipul ninge, plouă, tună, viscoleşte, geruieşte, fulgeră, burează, burniţează, se înnoptează, se înserează, se întunecă, se luminează constituie o clasă semantic omogenă ce
se caracterizează sintactic prin absenţa subiectului din construcţia lor normală. Existenţa acestor construcţii cu subiect vid, lipsite de expletivul 10 corespunzător este o particularitate a limbii române. Este interesantă extinderea tiparului sintactic la verbe din alte clase, atunci când acestea sunt folosite cu sensuri legate de fenomene atmosferice ex: „Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă în frig şi ninsoare”, Creangă, unde, alături de impersonalul a bura , sunt folosite fără subiect a o întoarce (în lapoviţă) şi a o da (în frig şi ninsoare). 9
Gabriela Pană Dindelegan, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1994 [=Pană Dindelegan, Teorie], p.66 10 DEX, din fr. explétif, „care este de prisos din punctul de vedere al înţelegerii conţinutului unui enunţ”, s.v.
93
Verbele şi expresiile îmi pasă de ceva (de cineva), i s-a urât de ceva (de cineva), îi pare bine (rău) de ceva (de cineva), îi arde de plimbare se
caracterizează prin absenţa poziţiei subiect din enunţurile pe care le formează, dar prezintă particularitatea construcţiei cu doi determinanţi obligatorii: un nominal în dativ, prin care se realizează referirea la persoană şi un nominal proporţional. Este un tipar sintactic preferat în registrul popular şi de limbă vorbită (ex. „mie nu mi-a venit în cap de una ca asta”, „ca să ne treacă de râie”, „i se făcu omului de chef şi de băutură”) (Creangă, op. cit.).
Verbul a fi existenţial din construcţiile: E noapte/dimineaţă, întuneric, soare, frig, arşiţă, secetă, vară, iarnă/ E nevoie să… se caracterizează prin
prezenţa poziţiei subiectului şi o restricţie de articulare (preferinţa pentru forma nearticulată sau, în prezenţa unui determinant, preferinţa pentru un articol nehotărât: E un frig năpraznic, E o mare nevoie de… ). Fac parte din aceeaşi serie construcţii ca: E vorba să…, E cazul să…, unde substantivul îşi păstrează, parţial, autonomia prin folosirea lui articulată, dar intră şi în construcţii ca: Nu-i vorbă că…, Nu-i chip să…, unde substantivul, nearticulat, îşi pierde aptitudinea de a primi determinanţi adjectivali. Verbele din construcţiile: Se cade să faci asta, Era să rămână repetent, Se părea/Părea/că este obosit, Trebuie să plec admit poziţia subiect,
dar cer ca această poziţie să se realizeze proporţional. Verbele din construcţiile: Mi se cuvine partea asta, Nu-mi strică o plimbare, Îmi place munca, Mă avantajează plecarea, Mă interesează cartea, Mă miră rezultatul, Mă doare fapta ta, Nu contează rezultatul, S-a întâmplat un accident admit poziţia sintactică a subiectului, referirea la persoană
făcându-se prin nominal în dativ şi prin nominal în acuzativ.
94
Un tipar sintactic apropiat este: Mi-e foame/ sete/ frig/ frică/ lene/ somn/ greaţă etc., având structura cu doi determinanţi.
Verbele şi construcţiile impersonale derivate sunt forme impersonale obţinute contextual de la verbe personale. Aici avem în vedere paradigma diatezei impersonale, bazată pe poziţia personal/impersonal 11.
Clasificarea acestei categorii de verbe şi construcţii impersonale se face după relaţia cu verbul de bază şi după caracteristicile construcţiei impersonale obţinute contextual: •
verbele impersonale a căror paradigmă stabile9te relaţia cu un verb personal intranzitiv: Oricine călătoreşte mult/ Se călătoreşte mult; Oricine merge pe jos/ Se merge pe jos; Nu se calcă pe iarbă, Se doarme mult, Nu se întârzie, Se insistă asupra…Trecerea de la statutul sintactic de verb personal la cel
impersonal antrenează modificări ale întregii construcţii: includerea unei mărci personale (se), absorbţia poziţiei sintactice a subiectului, verbele devenind inapte sintactic de a se combina cu subiectul. Analizând un exemplu ca: S-a procedat cum se căzuse de acord, se constată că el este intranzitiv, putând fi folosit atât în construcţii personale, cât şi în altele impersonale ( El procedează bine/ Se procedează bine). Prin impersonalizare, a proceda îşi pierde capacitatea combinării cu subiectul, la fel ca orice verb intranzitiv. •
Verbele impersonale a căror paradigmă stabileşte relaţia cu un verb personal tranzitiv, de tipul: Oricine ştie faptul că…/ Se ştie faptul că…; Oricine doreşte faptul să…/ Se doreşte faptul să…
11
Pană- Dindelegan, Teorie, numeşte această diateză servindu-se de unul din termenii ei opozabili, ca şi în cazul pasivului , reflexivului, reciprocului, p.71
95
Trecerea verbului tranzitiv de la statutul personal la cel impersonal antrenează modificarea construcţiei: forma verbului se schimbă din activă în reflexivă ( Se ştie faptul că…) sau în pasivă cu auxiliar ( Este ştiut faptul că…); poziţia vechiului subiect este „absorbită”; obiectul direct este „mişcat” în poziţia de subiect, un subiect sau o subiectivă postpuse verbului ( Se ştie faptul că ai plecat ). Impersonalizarea construcţiei s-a
realizat simultan cu pasivizarea ei. La verbele impersonale ce stabilesc relaţia cu un verb intranzitiv, se îndeplineşte funcţia de marcă impersonală , în timp ce la verbele impersonale ce stabilesc relaţia cu un verb tranzitiv se funcţionează concomitent ca marcă pasivă şi impersonală. Spre deosebire de prima categorie de verbe, unde verbul îşi pierde capacitatea de combinare cu poziţia subiectului, la a doua categorie verbul îşi pierde capacitatea de combinare cu obiectul direct, păstrând, însă aptitudinea de combinare cu subiectul (sau cu subiectiva). Trebuie făcută sublinierea că poziţia noului subiect nu este atribuită de verbul de bază, ci este o poziţie dobândită contextual, din partea formei pasive a verbului. Deşi sursa valorii impersonale este atât de diferită: inerentă verbului vs. dobândită contextual; dobândită prin impersonalizare vs. pasivizare, există un element comun pentru toate aceste verbe şi construcţii, care permite reunirea lor în clasa verbelor şi a construcţiilor impersonale 12. Nota lor comună este o restricţie combinatorie: imposibilitatea referirii la persoană prin subiect, indiferent că această poziţie există sau nu există. Din această restricţie sintactică decurge trăsătura unipersonalităţii, deci apariţia verbului numai cu formă de persoana a III-a. 12
Idem, p.73
96
Includerea acestor verbe şi construcţii impersonale la diateza impersonală este dovadă a faptului că, principial, nu există persoane reale participante la acţiune, prin urmare, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizări zero exprimând acţiunea ca proces gramatical.
VIII. CONSIDERAŢII FINALE
În literatura de specialitate, categoria gramaticală a diatezei a suscitat numeroase dezbateri (luându-se în discuţie natura acestei categoriimorfologică vs. sintactică, precizarea conţinutului categorial, a formei categoriale şi chiar a terminologiei folosite).
97
•
Contradicţiile din gramatica clasică modernă mai veche sunt
generate de inconsecvenţa folosirii criteriilor (în delimitarea conceptului, în clasificări) şi de faptul că nu întotdeauna se urmăreşte distincţia între teoria limbii (ce operează cu idei, concepte, definiţii, taxinomii), realitatea lingvistică şi realitatea extralingvistică. •
Rezolvări parţiale date problemei diatezei sunt determinate de
amestecul planului ontic cu planul lingvistic (în formulări de tipul diateza exprimă raportul dintre acţiune şi subiectul gramatical ).
Analizată diacronic şi sincronic, categoria gramaticală a diatezei se conceptualizează treptat, fiecare teorie―valoroasă pentru momentul în care a fost formulată, constituindu-se într-un stadiu important în conturarea viziunii actuale asupra diatezei , viziune care se constituie în bază pentru cercetarea ulterioară. •
Având în vedere teoriile mai noi din literatura de specialitate,
am pornit demersul de cercetare a diatezei de la conţinutul categorial (raportul gramatical) spre forma prin care se exprimă acestea, expresia fiind o marcă recurentă la forma verbului, când raportul gramatical este acelaşi. •
Diateza, felul în care verbul îşi orientează acţiunea în raport cu
intenţiile subiectului şi cu obiectul, a fost definită ca o categorie care exprimă raportul sintactic dintre subiectul gramatical şi proces, dintre proces şi autorul lui (subiect gramatical interesat sau neinteresat special de acest proces, subiect gramatical care realizează sau nu procesul, subiect care suferă procesul, existent sau inexistent în raport cu procesul). •
Câteva probleme ce ne-au atras atenţia au fost:
―neconcordanţa dintre conţinutul categorial şi forma categorială (de ex. diateza activă cuprinde verbe ce au conţinut categorial activ, dar sunt însoţite de pronume reflexive, îşi aduce aminte, se gândeşte); 98
―formulări cvasigenerale ( subiectul face acţiunea şi tot el o suferăfiind vorba în plan lingvistic, despre unele subiecte care se dedublează într-un complement direct de tip special se: omul se spală); ―diateza pasivă realizată prin două forme (cu verbul auxiliar a fi şi cu pronumele reflexiv se) etc. •
Aplicând criteriile de clasificare a diatezelor şi urmând
consecvent principiul după care orice categorie gramaticală, în speţă, diateza, se defineşte dinspre raportul categorial spre formă, expresia acestuia (concretizată în flective, mărci), am reţinut existenţa a cinci diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi impersonală. •
Având în vedere tradiţia şi inovaţia în delimitarea conceptului
de diateză, am recurs la definirea fiecărei diateze în parte, bazându-ne pe un studiu comparativ. •
Pentru evitarea unei analize cu rest şi cu contradicţii reţinem
opinia că nu există diateza dinamică, verbele despre care se spune că aparţin diatezei dinamice încadrându-se la diateza activă; valoarea dinamică reprezintă un tip special de raport categorial activ, marcat semantic prin subiectivitate. •
atenţie deosebită a acordat-o diatezei reflexive, care a generat
cele mai vii dispute, în studiile de lingvistică, fiind definită, uneori, strict formal, verbe însoţite de pronume reflexiv , ignorându-se raportul categorial. Am analizat câteva aspecte ale reflexivului, obiectiv şi dinamic, precum şi expresivitatea unor astfel de verbe, încercând să evidenţiem resursele stilistice ascunse în structura morfologică a limbajului, conotaţiile adăugate de vorbitor variantei neutre. Am urmărit prezenţa flectivului se în marcarea diatezelor, făcând distincţia între diateze prin exemple care să releve opoziţia dintre conţinutul categorial al acestora. Forma cu pronumele reflexiv se este 99
întâlnită astăzi la orice diateză, constituindu-se în marcă definitorie, dar nu suficientă pentru identificarea acestora. •
Definirea diatezei în general, ca o categorie ce exprimă raportul
sintactic dintre subiectul gramatical şi proces, dintre proces şi autorul lui, a condus la formularea unor consideraţii pe care le notăm după cum urmează. •
Raportul gramatical activ presupune un nume subiect principal
nominativ, principial activ, reprezentând în plan lingvistic persoana reală care execută acţiunea, fie că există un nume obiect în acuzativ care indică persoana reală ce suferă acţiunea. (ex. Copilul cunoaşte lumea), fie că nu există acest nume obiect. Raportul gramatical activ este marcat printr-un microsistem de mărci (reprezentând raportul gramatical pasiv, reflexiv, reciproc, impersonal). De aceea, aşa cum reiese din bibliografia consultată (C. Dimitriu, D. Irimia), nu este convenabilă aprecierea că diateza activă este nemarcată, raportul gramatical activ având ca marcă tipică zero discontinuu (ex. bătrânul Ø priveşte Ø marea) şi mai rar, pronume reflexiv discontinuu zero
(ex. copilul îşi aminteşte Ø ). •
Raportul pasiv indică un nume subiect pasiv, reprezentare a
faptului că persoana reală pe care o reprezintă suferă acţiunea executată de un alt nume în acuzativ, obiect (ex. marea este văzută de bătrân). Raportul pasiv este marcat prin cuvinte
flectiv cu realizare concretă (auxiliarul a fi şi complementul de agent). •
Raportul reflexiv presupune o singură persoană reală
participantă la acţiune, subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect gramatical (numele subiect realizează şi 100
suportă procesul). La raportul gramatical reflexiv cunoaştem două tipuri de consrtucţii : construcţii reflexive obligatorii şi
construcţii reflexive identitate referenţială subiect-obiect, care se identifică prin dublarea formei accentuate a pronumelui reflexiv prin forma accentuată (verbe ce privesc persoana fizică umană: a se spăla, virtual pe sine). Pronumele reflexiv reprezintă marca diatezei reflexive. •
Raportul gramatical reciproc impune ca persoana reală
reprezentată prin nume subiect să fie în acelaşi timp activă, efectuând acţiunea răsfrântă asupra altei persoane reprezentată prin nume- subiect- şi pasivă, suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume subiect. Ca mărci , se consideră anumite cuvinte flectiv, cuvinte fonetico-lexicale ce intră în componenţa cuvântului morfosintactic, şi anume, pronume reflexiv, formă neaccentuată de acuzativ se. •
Raportul impersonal la care, principial, nu există persoane reale
participante la acţiune, persoanele gramaticale sunt considerate ca realizări zero, exprimând acţiunea ca proces gramatical verbul-predicat analogic ( fulguieşte, se înserează, etc.). Lucrarea noastră a avut în vedere perspectiva diacronică a abordării problemelor diatezelor şi a dezvoltat, pornind de la opiniile deja exprimate în literatura de specialitate, observaţii, nuanţări, prin numeroase exemple proprii şi prin comentarii asupra diferitelor structuri verbale ale realităţilor lingvistice în discuţie. Fără a fi epuizat problematica complexă a temei, în lucrarea noastră, am încercat o deschidere spre ceea ce este nou în teoria limbii, respectând principiul consecvenţei şi al raportului dintre tradiţie şi inovaţie. 101
ANEXĂ: PREZENŢA FLECTIVULUI „SE” ÎN MARCAREA DIATEZELOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Acţiunea este făcută de subiectul gramatical ( Gram. Acad., p.208 ); subiectul gramatical realizează procesul (Numele – subiect = persoana reală execută acţiunea).
Diateza activă
Conţinut categorial : 2 termeni: Nume – subiect + verb – predicat Omul se gândeşte Ø (activ) Lumea Băiatul Fata
este gândită de om (pasiv) se face Ø inginer (activ) se apucă Ø de citit (activ)
Mărci: se ... Ø (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.321 )
102
Subiectul gramatical suferă acţiunea iar autorul e redat prin complement de agent ( Gram. Acad.,1963, p.208) (Numele – subiect pasiv = persoana reală care suferă acţiunea executată de un alt nume în Ac.)
Diateza pasivă
Conţinut categorial : 3 termeni: Nume – subiect + verb – predicat + nume – Complement de agent (pasiv) (activ) Poeziile se recită de către copii . sunt recitate de către copii. Poeziile Copiii (nume-subiect activ)
Ø
recită
Ø
poezii. (nume-complement pasiv)
Mărci: se ...complement de agent (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.327 )
Subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect gramatical (Numele – subiect realizează şi suportă procesul – există o singură pesoană reală participantă la acţiune). Conţinut categorial : 3 termeni: Nume–subiect + Nume – Complement direct de tip special se + verb–predicat se vede Ø (pe sine) - reflexiv Omul
Subiectul gramatical suferă acţiunea iar autorul e redat prin complement de agent ( Gram. Acad.,1963, p.208) (Numele – subiect pasiv = persoana reală care suferă acţiunea executată de un alt nume în Ac.)
Diateza pasivă
Conţinut categorial : 3 termeni: Nume – subiect + verb – predicat + nume – Complement de agent (pasiv) (activ) Poeziile se recită de către copii . sunt recitate de către copii. Poeziile Copiii (nume-subiect activ)
Ø
recită
Ø
poezii. (nume-complement pasiv)
Mărci: se ...complement de agent (forma categorială) (Dimitriu, Compendiu, p.327 )
Subiectul gramatical face acţiunea şi tot el o suferă ca obiect gramatical (Numele – subiect realizează şi suportă procesul – există o singură pesoană reală participantă la acţiune).
Diateza reflexivă
Conţinut categorial : 3 termeni: Nume–subiect + Nume – Complement direct de tip special se + verb–predicat se vede Ø (pe sine) - reflexiv Omul Ø vede Ø Omul lumea - activ Lumea este văzută de om - pasiv El se îmbracă Ø – o singură persoană reală participantă El Ø îmbracă Ø – 2 persoane participante (activ) îl a). Construcţii reflexive obligatorii = verbe intrinsec reflexive (cca 60 verbe cf. Iordan-Robu – LRC, p.468): a se baza, a se căi, a se bosumfla, etc. b). Construcţii reflexive – identitate referenţială subiect-obiect ( el se amăgeşte, el se apără) – dublarea formei neaccentuate a pronumelui reflexiv se prin forma accentuată (verbe ce privesc persoana fizică umană: el se spală >virtual pe sine)
103
Diateza reciprocă
Persoana reală reprezentată prin numele-subiect este în acelaşi timp activă ( efectuând acţiunea răsfrântă aupra altei persoane) şi pasivă (suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume-subiect). Mărci: se …Ø orma cate orială imitriu Com endiu .32 Conţinut categorial : 3 termeni: Nume–subiect + Verb–predicat + Nume – atribut circumstanţial/ complement de reciprocitate Ei se salută unul pe altul. (activ)A1 B1 (pasiv) (pasiv) A2 B2 (activ) Mihai şi Ion ironizează se unul pe altul. Mihai(unul) A1 Ø ironizează Ø pe Ion (altul) B1 Mihai(altul) A2 este ironizat de Ion (unul) B2 (Irimia, Gramatica, p.204) Ei se dispreţuiesc/se aud pe ei înşişi – reflexiv unii pe alţii – reciproc (Dimitriu, Compendiu, p.331)
El se ceartă cu ea (complement sociativ) El se desparte de ea (complement indirect)
Mărci: se ... atribut circumstanţial/ complement de reciprocitate se ...complement sociativ se ...complement indirect (formă categorială)
Nu există persoane reale participante la acţiune (numele – subiect are realizare zero) – ( Dimitriu Compendiu,
Diateza reciprocă
Persoana reală reprezentată prin numele-subiect este în acelaşi timp activă ( efectuând acţiunea răsfrântă aupra altei persoane) şi pasivă (suferind acţiunea făcută de numele persoanei obiect devenită nume-subiect). Mărci: se …Ø orma cate orială imitriu Com endiu .32 Conţinut categorial : 3 termeni: Nume–subiect + Verb–predicat + Nume – atribut circumstanţial/ complement de reciprocitate Ei se salută unul pe altul. (activ)A1 B1 (pasiv) (pasiv) A2 B2 (activ) Mihai şi Ion ironizează se unul pe altul. Mihai(unul) A1 Ø ironizează Ø pe Ion (altul) B1 Mihai(altul) A2 este ironizat de Ion (unul) B2 (Irimia, Gramatica, p.204) Ei se dispreţuiesc/se aud pe ei înşişi – reflexiv unii pe alţii – reciproc (Dimitriu, Compendiu, p.331)
El se ceartă cu ea (complement sociativ) El se desparte de ea (complement indirect)
Mărci: se ... atribut circumstanţial/ complement de reciprocitate se ...complement sociativ se ...complement indirect (formă categorială)
Nu există persoane reale participante la acţiune (numele – subiect are realizare zero) – ( Dimitriu , Compendiu, p.338).
Diateza impersonală
Conţinut categorial : Verbul – predicat considerat unitar Se împrimăvărează Ø. Se face Ø frig. Se pare Ø că va ploua. Se ştie Ø că e timid. Mărci: se ... Ø (formă categorială)
104
105
BIBLIOGRAFIE
1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1997 [Avram, Gramatica] 2. Bidu-
Vrânceanu,
Angela,
Călăraşu,
Cristina,
Ionescu-
Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, PanăDindelegan, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii române
reşti Edit
BIBLIOGRAFIE
1. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1997 [Avram, Gramatica] 2. Bidu-
Vrânceanu,
Angela,
Călăraşu,
Cristina,
Ionescu-
Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, PanăDindelegan, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii române ,
Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1997 [=DŞL] 3. Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române.
Morfologia, Bucureşti, Editura Albatros, 2000
[=Brâncuş, Gram.] 4. Câmpeanu, E., Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv, CL,
1960, fasc. 1-2, p.88 5. Combinescu, Marina, Despre definirea diatezei în limba română, LR,
nr.1, 1968 6. Constantnescu- Dobridor, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie
lingvistică, Bucureşti, Editura Albatros, 1980
[=Dobridor, MDTL] 7. Coşeriu, Eugenio, Teoria limbajului şi lingivstica generală , Ed. a III-
a, Madrid, Biblioteca Romanica Hispanica, Editura Gredos, retipărită în 1989 [=Coşeriu, Teoria] 8. Coteanu, Ion, Gramatică.Stilistică.Compoziţie, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1990 [=Coteanu, Gramatică] 105
9. Creţu- Toderiţă, Ecaterina, Unităţi, raporturi şi funcţii sintactice în
limba română, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”,
2004 10. Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti [=DLRC] 11. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
„Univers
enciclopedic”,
Academia
Română-
Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, 1998 [=DEX] 12. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române ,
Bucureşti,
Editura
„Univers
enciclopedic”,
Academia Română- Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan-Al.Rosetti”, 2005 [=DOOM] 13. Dimitriu, Corneliu, Obersvaţii în legătură cu diateza reflexivă şi
verbele pronominale în limba română contemporană,
AUI, XI, 1965 14. Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă
clasică, Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2004
[=Dimitriu, Compendiu] 15. Dimitriu, Corneliu,
Tratat de gramatică a limbii române,
1.Morfologia, Iaşi,
Institutul European, 1999
[=Dimitriu, Tratat 1] 16. Dubois, Jean, Giancomo Mathee, Guespin, Louis, Marcellesi,
Christiane Marcellesi, Jean- Baptiste Mevel, Jean-Pierre, Dictionnaire de lingvistique et des sciences du langage, Paris,
[=Dubois, DL]
106
Larousse, 1994
17. Ducrot, Oswald, Schaffer, Jean- Marie, Noul dicţionar enciclopedic
al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel,
1996 18. Goga, N., Observaţii şi sugestii teoretice şi metodice cu privire la
diateza verbului în limba română , LR, VI, 1975, nr.5 19. Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol.I, 1963, vol. II, 1966,
Bucureşti, Editura Academiei, 1963 [= Gram. Acad., 1963] 20. Gramatica limbii române, vol.I,
Cuvântul , Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005 [= Gram. Acad., 2005] 21. Graur, Alexandru, Diatezele, în SCL, nr.1, 1969 22. Graur, Alexandru, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei,
1973 [=Graur, Gramatica azi] 23. Graur, Alexandru, Introducere în lingivistică, Bucureşti, 1972
[=Graur, Introd.] 24. Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală , Bucureşti, 1960
[=Graur, SLG] 25. Guţu- Romalo, Valeria, Limbă şi literatură I, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1989 [=Guţu-Romalo, LL] 26. Ioniţă, Adriana- Zâna, Tradiţie şi inovaţie în morfologia limbii
române, Iaşi, Casa Editorială “Demiurg”, 2004
[=Ioniţă, TIM ] 27. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978 [=Iordan-Robu, LRC ] 28. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române , Bucureşti, 1975
107
29. Iordan, Iorgu, Guţu-Romalo, Valeria, Niulescu, Al., Structura
morfologică
a
limbii
române
contemporane,
Bucureşti, 1967 [=SMLRC ] 30. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române , Iaşi, Editura Polirom,
1997 [=Irimia,Gramatica.] 31. Irimia, Dumitru, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, 1997
[=Irimia, Morfosint.] 32. Pană- Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală,
Bucureşti, Editura Coresi, 1994 [=Pană- Dindelegan, Teorie] 33. Stati, Sorin, Problema diatezelor, LR, 1958, nr.2 [=Stati, Probl.] 34. Stati, Sorin, Verbe reflexive construite cu dativul, SCL, V, 1954, nr.1-
2 35. Teodorescu, Ecaterina, Reflexiv şi pronominal, în LR, 1965, nr.5 36. Tiktin, H., Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie
şi practică, vol II: Sintaxa, Bucureşti, ed a III-a
1945, partea III, Sintaxa Iaşi 1895 [=Tiktin, Gramatica] 37. Trandafir, Gh. D, Probleme controversate de gramatică a limbii
române
actuale,
românesc ”, 1982
108
Craiova,
Editura
„Scrisul
SIGLE /ABREVIERI
CL – Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca LL – Limbă şi literatură, Bucureşti LLR – Limbă şi literatură română, Bucureşti LR – Limba română, Bucureşti SCL – Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti SC Şt – Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi SG – Studii de gramatică, Bucureşti
IZVOARE
Arghezi, Tudor, Versuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980 Bacovia, George, Poezii, Bucureşti,Editura Minerva, 1980 Blaga, Lucian, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, 1986 Coşbuc, George, Versuri, Bucureşti, Editura Minerva, 1961 Creangă, Ion, Opere, Iaşi, Editura Junimea, 1962 Eminescu, Mihai, Versuri, Bucureşti, EPL, 1969
109
