Metode şi tehnici de culegere a informaţiilor Noţiunea de eveniment este foarte divers definită: - când desemnează un fenomen care se produce în lume, - când un fapt ieşit din comun, - când se confundă cu ştirea însăşi, când este un dat natural, - când este provocat. Când vorbim despre eveniment, trebuie să precizăm mai întâi în ce plan se poartă discuţia: - în cel al realului :În planul realului, în amonte de mass-media, evenimentul este ocurenţa spaţio-temporală, „antecedentul cronologic” (Mouilland Tétu, 1989), materia care alimentează, din afară, sistemul mediatic. - sau în cel al informaţiei. În aval de mass-media, avea de-a face cu informaţia, produsul, punerea în formă (discursivă) Opoziţia eveniment – informaţie, sfârşeşte la nivelul practicilor profesionale, justificare a deontologiei presei: fidelitatea faţă de fapte. Cu totul alta este situaţia la nivelul conceptelor: dualitatea evenimentinformaţie se traduce prin opoziţia „real” – „discurs”. Textele ziaristice nu înregistrează un real dotat cu un sens unic şi imuabil, nu îl redau în forme de limbaj transperante şi nu au scop unic de a informa. Este vorba despre reprezentări sociale, percepţii orientate de concepţii implicite asupra realităţii. Prin urmare, este vorba despre existenţa evenimentului prin discurs (prefigurarea unor moduri diferite de a relata acelaşi eveniment). În sfârşit, este vorba despre alegeri,de operaţii de selecţie şi ierarhizare. Evenimentele,în planul informaţiei, al discursului, nu sunt faptele din real reflectate fidel, ci construcţii simbolice ale acestora, materializând discursuri sociale preexistente şi larg împărtăşite. Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii massmedia le aleg pe cele care li se pare că merită să fie făcute publice, creditându-le cu o valoare de informaţie. Ele formează evenimente mediatice. În această viziune despre eveniment, acceptul se deplasează d la noţiunea de „ceva care s-a petrecut / se petrece în mod neprevăzut” – o ocurenţă unică, neprevăzută şi irepetabilă, în planul realului – la ideea de „ceva care se transformă în eveniment”, ceva care dobândeşte pertinenţă în funcţie de o perspectivă şi face obiectul atenţiei publice. Harvey Molotch şi Marilyn Lester (1996, p. 28) apreciază că evenimentele sunt constituite de trei instanţe principale: a) cei care promovează informaţii (surse care identifică o ocurenţă demnă de interes pentru ceilalţi, din diferite motive), b) cei care asamblează informaţii (ziariştii care prelucrează materialul furnizat de promotorii de informaţii şi transformă ocurenţele identificare de aceştia în evenimente publice);
c) cei care consumă informaţii (publicul receptor), care acordă atenţie unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoştinţa lor şi care îşi creează astfel, în mintea lor, un sens al timpului public. Privirea care structurează evenimentul public este, prin urmare, dublă: privirea subiectului comunicator, care transformă evenimentul brut în eveniment semnificativ, şi privirea subiectului interpretant, care restructurează evenimentul, deja dotat cu o primă semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere. Mass-media au capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile pe care le fac în privinţa actorilor sociali cărora le acordă cuvântul şi prin punerea în scenă care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informare de masă îi aduc la rampa mediatică nu sunt în mod obligatoriu şi cei direct implicaţi în fapte, ci cei care au o anumită vizibilitate socială. Obligaţia de alege conform notorietăţii transformă mass-media într-un receptacul al discursului autorităţii. Astfel, evenimentul nu mai rezidă în faptele însele, ci în reacţia oamenilor politici sau a personajelor importante. Tipologia evenimentelor publice realizată de Molotch şi Lester (1996), evenimente legate de gradul de intenţionalitate al faptului şi de identitatea celui care se ocupă de activitatea de promovare: 1. Evenimentele de rutină: - faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate; - iniţiatorii lor sunt aceeaşi care le promovează la rang de evenimente. Evenimentul de rutină prototip este conferinţa de presă (conferinţele diferitelor partide politice, briefing-ul săptămânal de la Guvern, ceremonii-celebrări, inaugurări). 2. Accidentele: - faptele subiacente nu au un caracter intenţional; - cei care le promovează ca eveniment public nu unt şi cei care le-au provocat. Accidentele se bazează pe o eroare de calcul, pe o ruptură în ordinea firească a lucrurilor. 3. Scandalurile: - implică transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu caracter intenţional ca şi evenimentele de rutină; - cei care declanşează aceste evenimente nu sunt la originea promovării lor. Ca şi accidentele, (scandalurile masacre ale civililor, sânge contaminat etc.) scot la iveală aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale. 4. Hazardul fericit: - se bazează pe un fapt neprevăzut, ca şi accidentele; - dar este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiază (ex: cel care realizează un act fără să-l prevadă, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din punct de vedere social).
2
Raţionalizarea producerii de informaţie Mizând pe cartea eficienţei şi a rentabilităţii, sistemul de producere a informaţiei, asemenea unui proces industrial, tinde să-şi raţionalizeze metodele curente de: -reperare,(nu doar în sensul unei aşteptări a informaţiei distribuite sau anunţate, ci şi rod al investigaţiei a ziaristului) -selectare (nu doar prin prisma calităţilor intrinsece ala evenimentelor, ci şi ţinând cont de scopurile, resursele şi structura de organizare ale întreprinderilor de presă) şi -tratare şi prezentare a materiei prime evenimenţiale. • Selecţia mesajelor emise de sursă se face după: a) criterii intrinseci Grila de lectură pe care ziariştii o aplică realităţii are în compunere caracteristicile care definesc o ştire bună: -actualitatea evenimentului său a mesajului sursei, - impactul sau consecinţele în funcţie de numărul actorilor implicaţi în eveniment, - sau personalitatea, celebritatea lor, - starea de conflict, - proximitatea spaţială, - elementele de interes uman. Ziariştii aleg: - evenimentele care se remarcă prin originalitate (frecvenţă nulă), prin caracterul senzaţional, spectaculosul. - evenimentele remarcabile: anumite surse, de obicei cele care ţin de sfera puterii sau de lumea starurilor, nu au cum să nu producă evenimente remarcabile. - temele majore: acestea sunt subiecte legate de viaţa politică, fenomenele sociale şi economice, problemele de sănătate şi educaţie, faptul divers. b) criterii organizaţionale sau de funcţionare a întreprinderilor de presă: Acest aspect consacră - criteriile costurilor de exploatare a mesajelor ce urmează a fi selectate sau de acoperire a evenimentelor, - costurile de comunicare a acestora (timpul, distanţa şi fidelitatea transmisiei) care au în vedere funcţionarea cât mai rentabilă a suporturilor de informare, - relaţia dintre întreprinderile de presă şi sursele lor. • Selectarea surselor Ziaristul este dependent de surse, dar această dependenţă nu are un sens unic. La rândul lor, sursele au nevoie de ziarişti pentru a-şi aduce mesajele la cunoştinţa publicului. Sursele de informare sunt multiple şi de importanţă inegală. 3
I După statutul sursei, Michael Matlien propune cinci tipuri de surse: instituţionale, oficiale, grupurile de presiune, liderii de opinie, „olimpienii”. Sursele instituţionale întreţin relaţiile stabile cu mass-media. Aceste surse sunt: - instanţele alese şi organele executive,(ex. consilii municipale, generale) - administraţiile de stat (ex. prefecturi) - mari instituţii ale statului: ex. Armata, Biserica - organisme permanente care au ca scop o manifestare periodică: ex. târguri, expoziţii, colocvii - partide politice şi grupări profesionale - tribunale, servicii de poliţie şi jandarmerie, pompieri, salvare - grupări asociative: ex. cluburi sportive, case ale studenţilor Sursele oficiale emit mesaje a priori credibile. Grupurile de presiune, „surse de interferenţe”, „se manifestă direct în câmpul evenimentelor, ca orice actor al vieţii sociale, sau indirect, exercitând o presiune asupra întreprinderii de presă, a conducătorilor săi, a redacţiei, sau a unui ziarist”. Ele doresc să se facă remarcate de m-m şi, prin intermediul acestora, să aibă un impact asupra opiniei publice. Liderii de opinie, aceşti oameni „influenţi” în procesul de elaborare a deciziilor publicului receptor al mesajelor mass-media şi surselor de informare pentru propriile lor grupuri constituie, de asemenea, surse importante pentru ziarişti. „Olimpienii” sunt vedetele din orice domeniu, „fabricate de cultura de masă”, valori „apriori sigure” pentru mass-media fiindcă „ţin de proximitatea culturală şi, mai ales, afectivă” II În funcţie de modalitatea de acces al ziariştilor la surse, acestea sunt: - directe (contactate direct în cursul anchetelor, al reportajelor) - indirecte (intermediarii informaţiei, la care ziariştii ajung pe căi de rutină). III După criteriul duratei colaborării : - surse permanente - surse ocazionale. IV dupa starea fizică sursele sunt: - umane - scrise/fizice(agenţii de presă, bănci de date, ziare..) V În funcţie de domeniul de activitate: sursele sunt specifice: ex. poliţia, judecătoriile, preşedinţia etc.. VI După criteriul calităţii sursele sunt: - bune, - rele, - îndoielnice Nimic nu garantează că sursele bune, ale căror informaţii s-au dovedit valabile în trecut, nu s pot înşela într-o bună zi sau că sursele rele, de la care s-au obţinut dor informaţii false, vagi ori deformate, nu pot furniza la un moment dat informaţii care să se verifice. VII Criteriul costurilor,care îi determină pe ziarişti să recurgă la agenţiile de presă, serviciile de presă sau de relaţii publice, este corelat cu cel al productivităţii surselor (cantitatea şi calitatea mesajelor furnizate cu regularitate, la un cost minim). 4
VIII Credibilitatea este şi ea la fel de importantă în selectarea surselor. O dată în plus, sunt plasate în poziţie privilegiată: - agentiilor de presă: ştirile furnizate de acestea sunt în general reproduse fără modificări majore şi fără verificarea informaţiei - şi sursele oficiale / instituţionale: mesajele acestora poartă marca autorităţii. În acelaşi spectru al surselor credibile se situează şi mijloacele de informare concurente. • Standardizarea producţiei de ştiri Agenţiile de presă se află întotdeauna în centrul sistemului mediatic din fiecare ţară. Ele joacă rolul de angrosişti cu o funcţie triplă de colectare, tratare şi distribuire în flux continuu a informaţiei. După categoriile de informaţii colectate şi distribuite agenţiile se împart: a) Agenţiile de informaţii generale sunt grupate în trei categorii după întinderea relaţiei geografice de colectare: - Agenţiile naţionale se cantonează la culegerea şi difuzarea ştirilor despre ţara lor de origine. - Agenţiile mondiale au ambiţioasa vocaţie de a-şi ţine abonaţii la curent cu toate evenimentele importante care se întâmplă la nivel planetar. - Agenţiile specializate în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel economic, bursier, comercial, juridic etc, difuzează buletine zilnice sau săptămânale, articole şi chiar pagini integrale pe care le pot prelucra ziarele. b) Agenţiile specializate: în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel economic, bursier, comercial, juridic, ştiinţific, turistic etc. difuzează buletine zilnice sau săptămânale, articole şi chir pagini integrale pe care le pot prelua ziarele. Din ceastă categorie mai fac parte şi agenţiile fotografice. Consecinţele fireşti ale funcţionării agenţiilor de presă în regim de „producţie de serie” sunt normarea operaţiunilor de selectare, triere, tratare şi formatare a informaţiei, precum şi diviziunea strictă a sarcinilor ziariştilor. Logicile care stau la baza raţionalizării producerii de informaţie sunt: - cea comercială (rentabilizarea cu costuri reduse) şi - cea tehnologică (informatizarea facilitând conectarea la reţele de distribuire a informaţiei de către agenţiile de presă, precum şi simplificarea operaţiilor de selectare şi tratare. CULEGEREA INFORMAŢIEI • Accesul la informaţie A culege informaţia înseamnă fie a o primi, fie a o căuta. Uşile sunt deschise ziariştilor când sursele au mesaje de transmis. Accesul devine mai complicat în momentul în care ziaristul încearcă o investigaţie La noi, în absenţa unei legi a presei şi a unei legi privind accesul la informaţie, reglementări în acest sens apar în două texte legislative.: Constituţia României şi Legea Audiovizualului. Constituţia, adoptată în 1991 prevede: 5
- dreptul neîngrădit al oricărei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Acest drept nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. - obligativitatea unei informări corecte a opiniei publice - dreptul fiecărei persoane la libertatea de expresie, libertatea de a o căuta, de a primi şi de a transmite informaţii şi idei prin orice mijloace, fără vreun amestec din partea autorităţilor publice şi independent de frontierele de stat. • Atribuirea de informaţii unei surse Potrivit unei recomandări a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, bazată pe art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ziariştilor li se admite dreptul de a nu-şi divulga sursele confidenţiale. Este obligaţia ziaristului să stabilească din primele momente ale colaborării sale cu sursa aceste convenţii de atribuire a informaţiei. Informaţia „off the record”: - este dată în „afara înregistrării”, confidenţial, doar pentru ştiinţa reporterului - îi deschide ziaristului noi piste de investigaţie, - îi ajută să înţeleagă mai bine un eveniment, o situaţie. Informaţia obţinută „on deep background”(„de context ascuns”): - nu se poate folosi prin citare directă şi nici nu i se poate atribui sursei. - ziaristul poate să o preia pe cont propriu Informaţia de „context”, „on background”: - se poate cita ca atare fără a i se identifica sursa. -formulările prin care aceasta îşi păstrează anonimatul sunt, de obicei: un oficial, un înalt funcţionar, o sursă demnă de încredere, un apropiat al preşedenţiei etc. Metode de culegere a informaţiei Demersul ziariştilor de culegere a informaţiei, se bazează pe trei metode esenţiale: documentarea, observaţia şi intervievarea. 1. Documentarea Se poate face prin consultarea unor surse scrise, dar şi prin intervievare şi observaţie. Sursele de documentare pot fi: - publice : printre acestea se numără centrele de informare şi documentare, publicaţiile oficiale (Monitorul oficial),serviciile de documentare ale ziarelor, bibliotecile, fototecile, băncile de date instituţionale,internetul etc. - particulare: acestea sunt documente precum arhive personale, jurnale intime, dosarele şi fişierele proprii ale ziaristului etc. Pentru a face accesibilă publicului informaţia pe care o desprinde din documentele consultate, ziaristul decodează limbajul instituţional al acestora, potrivit grilei sale de lectură.
6
2. Observaţia Observaţia poate fi practicată cu sau fără dezvăluirea identităţii reporterului. Dezvăluirea identităţii poate modifica atitudinea grupului sau a persoanei observate. Situaţia de „incognito” ridică unele probleme de etică şi anume: cât se poate dezvălui dintr-o informaţie obţinută sub identitate falsă? Principalele tipuri de observaţie sunt: 1 Participantă: - se poate realiza cu sau fără dezvăluirea reporterului - reporterul se alătură unui grup sau unei persoane despre care doreşte să scrie, - el trăieşte astfel o experienţă pe pielea lui, - reporterul poate valorifica mai bine latura dramatică şi evita şabloanele - se poate implica mai mult alături de sursele sale, dând dovadă de subiectivitate în aprecieri. 2 Neparticipantă: - reporterul priveşte, este martor, dar nu şi actor al evenimentului. - îşi declină sau nu identitatea, - stă de vorbă cu persoanele implicate, dar prezenţa sa trebuie să aibă un impact redus asupra cursului evenimentelor. În aceste două tipuri de observaţie, persoanele observate sunt conştiente de prezenţa observatorului, deşi nu întotdeauna şi de identitatea sa. 3 Discretă: - reporterul este ca o „muscă pe perete”, este un observator detaşat, neluat în seamă de cei pe care îi observă. - el trage cu urechea, se uită pe gaura cheii, violând – în opinia multora – intimitatea unui grup. - acest tip de observaţie este folosit pentru a reda culoarea 3. Intervievarea Intervievarea oferă prin pluralitatea vocilor, perspective multiple asupra unui subiect. - organizarea preliminară este crucială. Reporterul trebuie să stabilească ordinea în care doreşte să strângă informaţiile, cu ce şi cu cine îşi începe explorarea. - stăpânirea principiilor intervievării este esenţială. Cele 4 principii formulate de Melvin Mencher sunt: a)pregătirea temeinică a intervievării;b) stabilirea unei relaţii conversaţionale cu sursa; c)formularea unor întrebări de natură să stimuleze sursa să vb.; d)ascultarea atentă a interlocutorului. Pregătirea presupune cinci etape: – alegerea obiectului şi /sau a subiectului – documentarea prealabilă asupra interlocutorului – studierea prealabilă a temei – formularea întrebărilor – fixarea întâlnirii. 7
Cum (nu) se culeg ştirile Rolul reporterului În ierarhia redacţională, reporterii formulează baza piramidei. Deasupra lor se află editorii: şefii de secţii sau departamente, secretarul general de redacţie, redactorii şefi adjuncţi, redactorul şef, directorii. Cu toate acestea, munca reporterului este cea mai importantă în economia unei redacţii, pentru că de ştirile colectate de el depinde conţinutul şi calitatea fiecărei publicaţii. Iar prima selecţie a evenimentelor îi aparţine chiar lui. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, reporterul este un „ziarist însărcinat să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii.” Reporterii generalişti, reporterii specializaţi De regulă, reporterii sunt „arondaţi tematic”. Munca lor este, cel mai adesea, repetitivă, de rutină. În general, reporterii se împart în două categorii: - specializaţi: răspund de un anumit domeniu (social, economic, politic, sportiv etc).Multe instituţii de presă practică „o rotaţie a cadrelor”: reporterii sunt repartizaţi unei alte secţii sau li se cere să acopere un alt domeniu, după ce o perioadă s-au ocupat de o anume felie a actualităţii. În acest fel se încearcă să se evite căderea în rutină şi subiectivismul. - şi generalişti: acoperă orice fel de subiect, nefiind arondaţi unui anume domeniu. Li se încredinţează, adesea, sarcina de a scrie „marele reportaj”ori reportaje de investigaţie. Fireşte, reporterii sunt, în primul rând, oameni de teren. Ei nu se nasc şi nu se fac „specializaţi” sau „generalişti”. În redacţiile mari, reporterii sunt împărţiţi pe secţii şi domenii. Organizarea internă diferă de la o instituţie de presă la alta. Generalişti ori specializaţi, reporterii sunt „nomazii” redacţiilor, spre deosebire de „sedentarii” ei, redactorii şi editorii din desk, care rareori părăsesc sediul, şi nici atunci pentru a culege informaţii, ci pentru a reprezenta ziarul. Însuşirile unui bun reporter Unii cred că nu este nevoie de mult talent sau de multă pregătire de specialitate pentru a fi reporter. Oricine are ochi, mâini, picioare , carneţel, pix şi, eventual, un reportofon poate fi reporter. Cu toate acestea, un bun reporter are nevoie de mult mai mult; de o serie de însuşiri şi competenţe care să-i permită să treacă peste greutăţile acestei meserii şi să înregistreze întotdeauna ceea ce este mai important, mai relevant şi interesant, fără să facă rabat de la obiectivitate. Însuşirile de care trebuie să dea dovadă un ziarist pentru a fi un bun reporter: a) Simţul ştirii (flerul) Un bun reporter trebuie să aibă o doză din ceea ce oamenii numesc „fler” sau „instinct gazetăresc”, care îi permite să „adulmece” un subiect atrăgător şi să discearnă ceea ce este relevant de amănuntul nesemnificativ. 8
b) Simţul urgenţei Un bun reporter trebuie să ştie că de rapiditatea sa în culegerea şi transmiterea informaţiei depind atât succesul personal şi al redacţiei, cât şi, în primul rând informarea promptă a publicului. c) Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor Fie că lucrează într-un cotidian, post de radio, televiziune, ori agenţie de presă, reporterul este mereu presat de închiderea ediţiei. Informaţiile trebuie să prindă pagina înainte ca aceasta să fie definitivată şi trimisă la tipografie, înainte ca jurnalul de ştiri să înceapă sau ca fluxul de informaţii al agenţiei să se închidă. d) Capacitatea de încadrare a ştirilor în spaţiul disponibil După culegerea informaţiilor, ziaristul trebuie să fie capabil să se încadreze în dimensiunea hotărâtă pentru un articol. Pentru că spaţul tipografic este restrâns, gazetarii trebuie să aibă abilitatea de a reda, în cât mai puţine cuvinte, informaţiile cele mai importante, relevante şi interesante legate de subiect. Acelaşi lucru este valabil şi pentru jurnaliştii din audiovizual. e) Bunul simţ sau simţul comun ne ajută la: - selectarea detaliilor celor mai semnificative ale unui eveniment - sau chiar a ceea ce este sau nu este demn de a fi relatat într-un ziar. - ne ajută să evităm situaţii penibile şi să ne menţinem în limitele bunei cuviinţe şi ale deontologiei. - Lipsa bunului simţ poate duce la situaţii jenante. f) Obsesia preciziei – unul dintre lucrurile pe care un bun reporter trebuie să le facă neapărat este observarea şi notarea atentă şi corectă a tuturor elementelor care dau contextul unui anumit eveniment, inclusiv a numelor şi funcţiilor persoanelor pe care le-a intervievat şi a instituţiilor pe care acesta le reprezintă. g) Toleranţa – cei care practică jurnalismul pot întâlni tot felul de oameni, ei trebuie trataţi la fel, fără iritare şi, mai ales, fără prejudecăţi. Fără prejudecăţi: acesta ar trebui să fie moto-ul tuturor ziariştilor independenţi. h) Capacitatea de a schimba registrele Un bun reporter reuşeşte, de obicei, să nu intre în dispute u interlocutorii. Acesta presupune alegerea unui limbaj diferenţiat şi/sau a unei vestimentaţii adecvate în funcţie de interlocutori şi de loc. i) Disponibilitatea şi abilitatea de a asculta A fi reporter înseamnă a asculta, a fi reporter nu înseamnă, în niciun caz, a vorbi. j) Curiozitatea Mulţi plasează această calitate în capul listei de însuşiri ale jurnaliştilor. Un reporter este, prin definiţie, dornic să afle totul, iar curiozitatea şi-o manifestă în numele datoriei de a informa publicul. k) Perseverenţa În jurnalism, perseverenţa devine o condiţie esenţială a succesului. De ex., este nevoie de perseverenţă pentru a contacta o personalitate prea ocupată, care evită cu obstinaţie întâlnirea cu reporterul în vederea unui interviu. Unii jurnalişti păcătuiesc adesea neglijând aşa-numitele follow-up-uri: ei nu urmăresc cursul evenimentelor ce decurg din faptul relatat. Perseverenţa în urmărirea firului unui subiect sau al altuia reprezintă unul din secretele reporterilor de succes. 9
l) Fapte nu presupuneri O tentaţie căreia îi cad pradă uneori jurnaliştii este aceea de a se lansa rapid în presupuneri, pornind de la anumit fapte, fără a verifica, în prealabil, dacă ceea ce oferă ele ca informaţie cititorul este sau nu adevărat. Mijloacele de documentare Documentarea este activitatea cea mai importantă a reporterilor, mult mai anevoioasă şi mai cronofragă decât scrierea propriu-zisă. Colectarea informaţiilor se face prin intervievare şi prin observare, prin consultarea documentelor oficiale, cărţilor, ziarelor, internetului şi chiar a coşurilor pentru hârtii. a) Observaţia este metoda de documentare cea mai la îndemână a reporterului. Bine strunită, ea te poate ţine într-o alertă permanentă. Uneori, pentru a observa e bine să ştii să asculţi. (lasă-te pisălogit. S-ar putea să ai noroc.). Cu ochii mereu la pândă, un reporter va observa cu uşurinţă un amănunt care scoate în evidenţă chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj. El se obişnuieşte, treptat, să reţină concretul b) Reconstituirea Ideal ar fi ca reporterul să se afle „atunci când trebuie, acolo unde trebuie.” De regulă însă, reporterul se află în situaţia de a reconstiutui evenimentul pe care tocmai l-a ratat şi de a scrie, de aceea, „povestea unei povestiri.” Adică să se bazeze pe relatările martorilor sau să dea telefon care trebuie, când trebuie şi cui trebuie. c) Reţeaua de surse Reporterul trebuie să îşi construiască o reţea cât mai întinsă de surse. Aceste surse trebuie avizate, nu neapărat supuse. d) Metode neconvenţionale de colectare a informaţiilor Cu toate acestea e bine ca jurnalistul să se ferească de metode ce l-ar putea pune într-o situaţie penibilă dacă ar fi dezvăluite: „Reportofoane ascunse, travestiuri, denaturări, minciuni etc. sunt mijloace jalnice care repugnă majorităţii oamenilor şi creează îndoieli în privinţa moralei şi credibilităţii ziarului precum şi calităţii informaţiilor relatate.” Oricum ar fi, găsirea sursei celei mai potrivite la momentul potrivit rămâne partea cea mai vulnerabilă a muncii reporterului. De aceea, reporterii treb. să ştie „să întindă o plasă cât mai mare.” e) Intervievarea Identificarea surselor potrivite la momentul potrivit este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru succesul reporterului. Mai treb. să ştii si cum să le faci să vb. Răspunsurile cele mai bune le primesc reporterii care pun cele mai bune întrebări. Înainte de a fi un gen publicistic, interviul este un mijloc de documentare al reporterului, unul complementar observaţiei. f) Predocumentarea Interviul nu este decât finalul procesului de documentare, care începe cu identificarea surselor şi continuă cu punerea la cale a unui scenariu de chestionare a 10
acestora. Momentul se numeşte preinterviu sau predocumentare. Preinterviu înseamnă, printre altele, un set de întrebări dinainte construite. Reporterul se va acomoda, flexibil, la mersul convorbirii, dar întrebările pregătite îl vor ajuta să nu piardă firul ideii, să ţină interviul sub control. Reporterul trebuie să se predocumenteze. Ca să poată pune întrebări pertinente, dar şi ca să nu se facă de râs reporterul treb. să cunoască opera şi activitatea personalităţii în cauză. El va trebui să consulte: - colecţia şi arhivele, de hârtie sau cibernetice, ale redacţiei - arhive - cărţile de telefon. g) Verificarea informaţiilor Un element esenţial al documentării este verificarea acurateţei informaţiilor pe care le deţin. Reporterii trebuie să se asigure că informaţiile pe care le deţin sunt corecte, adevărate şi complete. Jurnaliştii nu trebuie să neglijeze niciodată încrucişarea surselor. h) Încrucişarea surselor Presupune găsirea a cel puţin două surse de la care jurnalistul culege informaţii în legătură cu un anumit eveniment. Această regulă este valabilă mai ales în cazul unor fapte şi evenimente de a căror desfăşurare şi implicaţii nu suntem siguri sau în legătură cu care există păreri şi relatări contradictorii. Este recomandată contactarea, pe cât posibil, a tuturor celor implicaţi în desfăşurarea faptelor, pentru a consemna toate punctele de vedere şi opiniile acestora. Textul jurnalistic Pentru a redacta articole, jurnalistul extrage cuvinte in repertoriul lexical, formează enunţuri folosind prescripţiile sintactice în vigoare, construieşte texte cu ajutorul modelelor retorice însuşite prin învăţare sau prin lectura altor texte. Condiţiile specifice de producere a textului jurnalistic: Textul jurnalistic : este redactat de un jurnalist angajat, prin contract permanent sau de colaborare, al unei publicaţii, care îşi asumă toate responsabilităţile privind respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din contract. Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul activităţii de colectare, de selecţie, ierarhizare şi condensare a informaţiei. Producerea textelor jurnalistice se supune constrângerilor generate de difuzarea şi receptarea lor într-un timp şi spaţiu identificate cu precizie. Textul jurnalistic nu oferă informaţia brută, ea este în prealabil tratată sau „filtrată”de jurnalist în aşa fel în cât să răspundă aşteptărilor publicului. Filtrarea informaţiilor ţine de natura informaţiei, a canalului de transmisie şi de tipul de text dorit de realizat. Criterii de analiză a filtrării informaţiei: 1) Originalitatea mesajului: presa de informare consideră demne de interesul publicului doar acele evenimente care conţin elemente de actualitate, neaşteptate, neobişnuite care trimit la schimbări în raport cu o tradiţie statuată convenţional sau care modifică percepţia comună a realităţii. 11
2) Gradul de inteligibilitate a mesajului: o informaţie, oricât de indedită ar fi, nu este receptată de cititori, decât dacă textul este redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia i se adresează. Se recomandă folosirea termenilor simpli, frazelor scurte şi evitarea termenilor abstracţi, frazele lungi structurile sintactice arborescente, inversiunile cu valoare stilistică. 3) Gradul de implicare a publicului: o informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, poate implica reacţii imediate, îndepărtate sau nu stârneşte nici un fel de ecou. În funcţie gradul de implicare a publicului jurnalistul va alege genul jurnalistic: ştire sau reportaj, anchetă, interviu şi va solicita alocarea unui spaţiu tipografic mai mic sau mai mare. 4) Impactul pe care informaţia în are în psihicul uman: cu cât informaţia atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reţinută este mai mare. Astfel, referirile la violenţă, sex, viaţă de familie ating straturile profunde ale psihicului uman, ceea ce explică exploatarea acestor teme de presa de senzaţie, care se adresează unui public larg, cu un nivel de instrucţie mediu şi sub-mediu. Informaţiile care tratează probleme economice, sociale, politice, afectează structuri superficiale ale psihicului uman, iar receptarea lor se realizează într-un grad mai mare, cu cât nivelul de instrucţie al publicului este mai ridicat.
12
