52904206 Radu Tehnici de Colectare a Informatiilor

Tehnici de colectare a informaţiilor

1

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării ID

TEHNICI DE COLECTARE A INFORMAŢIILOR

Raluca RADU


CUPRINS Descrierea cursului …………………………………….…………….…… p. 3 1. Unitatea de învăţare 1 Evenimente mediatice. Surse de informare Obiectivele unităţii de învăţare 1 1.1. Presiuni culturale şi instituţionale asupra procesului de strângere a informaţiilor ………………………………………………………….………p. 4 1.2. Evenimentul - definiţie, tipologii………………………………………p. 10 1.3. Sursele - definiţie, tipologii………………………………………...… p. 12

2. Unitatea de învăţare 2 Sursele fizice. Observaţia Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.1. Familiarizarea cu un nou domeniu……………………………………p. 20 2.2. Consultarea surselor fizice.……………………………………………p. 21 2.3. Ancheta sociologică vs. vox populi…………………………………...p. 25 2.4. Comunicarea instituţională……………………………. ……………...p. 26 2.5. Observaţia. Definiţie. Tipuri de observaţie…………………………...p. 30 3. Unitatea de învăţare 3 Sursele umane. Interviul 3.1. Sursele umane…………………………………………………………. p. 38 3.2. Intervievarea ………………..…………………………………………. p. 40 3.3. Tipuri de întrebări ………………..……………………………………. p. 44

2


3

Descrierea cursului: Colectarea informaţiilor este un proces esenţial în munca jurnalistului. O documentare bună, pe care se bazează o informare bună a publicului, face diferenţa dintre un jurnalist apreciat de breaslă şi de public şi un jurnalist obişnuit. Cursul „Tehnici de colectare a informaţiilor” are ca scop familiarizarea studentului cu instrumentele necesare unei bune documentări şi cu raţionamentele care fundamentează alegerea acestor tehnici de colectare. Nota de examen este formată din: • nota celor trei lucrări de verificare, de la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare (50%) • nota de la examenul final, scris (50%). Dacă una dintre teme nu este făcută de către student, ci este copiată, nota finală este 1 (unu).


4

1. Unitatea de învăţare 1 Evenimente mediatice. Surse de informare Obiectivele unităţii de învăţare 1 1.1. Presiuni culturale şi instituţionale asupra procesului de strângere a informaţiilor ……………………………………………………………… p. 4 1.2. Evenimentul - definiţie, tipologii……………………………………p. 10 1.3. Sursele - definiţie, tipologii……………………………………...… p. 12

Obiectivele unităţii de învăţare 1 După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi putea să: - explicaţi care este diferenţa dintre ocurenţă şi eveniment mediatic - să identificaţi actorii sociali care influenţează un eveniment mediatic - să faceţi o listă de surse posibile, în funcţie de evenimentul mediatic vizat de voi.

1.1. Presiuni

culturale şi instituţionale asupra procesului de strângere a informaţiilor Alături de familie, de şcoală, de grupul de prieteni, presa participă la fenomenul de enculturale, prin care un membru al unei comunităţi interiorizează, rând pe rând, comportamentul acceptat pentru a rezista în acea comunitate (vezi, de exemplu, DeFleur şi Ball-Rokeach, 1999, sau Coman, 1999). Presa furnizează modele de urmat şi modele de blamat, oferind explicaţii mai mult sau mai puţin raţionale pentru acceptarea sau respingerea acelor modele. Unele explicaţii pot fi descifrate din exemple asemănătoare ca mesaj. Promovarea acestor modele poate lua forma unor mitologii moderne - prin mit înţelegându-se o povestire simbolică prezentată ca o redare factuală a unor evenimente, indiferent de legătura dintre acea naraţiune şi realitatea experimentată de individ în viaţa de zi cu zi. Aici vom folosi termenul de mit într-un sens lărgit, de povestire care susţine o ideologie în general. Printre miturile promovate de presă se pot număra: mitul femeii puternice, mitul jurnalistului obiectiv, mitul tehnologiei sau chiar mitul democraţiei şi al economiei de piaţă care salvează omenirea, ca să amintim numai despre câteva dintre ideile dragi presei din zona capitalistă a lumii. Cercetătorii Bird şi Dardenne (1997) fac o sinteză a lucrărilor despre mituri în mass-media. Astfel, ei remarcă: „Poveştile jurnaliştilor se leagă de cultura pentru care constituie şi o reflexie, şi o reprezentare” (Bird, Dardenne, 1997, p. 334). Mitul, spun Bird şi Dardenne, nu reflectă în mod necesar o realitate obiectivă, ci


5

construieşte o lume a lui. Ştirile creează ordine în dezordinea care ne înconjoară şi transformă ceea ce ştim în poveste. Poveştile se încadrează într-o poveste mai mare - Bird şi Dardenne vorbesc despre un fenomen de rezonanţă - scriem şi citim aceleaşi poveşti la nesfârşit. Pentru că avem nevoie de consonanţă (Galtung şi Ruge, 1965, apud Bird şi Dardenne): evenimentele, chiar dacă sunt diferite, sunt codificate în cadre care sunt deja înţelese şi anticipate, atât de către jurnalist, cât şi de către audienţă. Există aşadar presiuni culturale asupra jurnalistului în procesele de selecţie şi prezentare a informaţiilor. Aceste presiuni culturale nu sunt întotdeauna resimţite ca atare de jurnalist - el selectează informaţia care i se pare potrivită pentru o temă dată şi pentru nevoile de informare pe care îşi închipuie că le are publicul său. În selectarea informaţiilor, jurnalistul acţionează fără să vrea sub presiunea stereotipurilor legate de personajul / personajele şi situaţia prezentate. Informaţiile reţinute de public sunt cele pe care jurnalistul le alege conştient de limitele sale culturale şi, totodată, conştient că lumea din jurul nostru este mai interesantă decât ne lasă stereotipiile şi miturile moderne să vedem.

Exemplu Urmăriţi modul în care un caz de retrocedare de proprietăţi este interpretat de jurnalist ca un caz posibil de furt prin: a)folosirea unei singure surse, credibile (avocatul uneia dintre părţile în dispută) b)lipsa poziţiei persoanei acuzate (Mircea Dinescu) c) lipsa poziţiei unui expert independent (care să poată spune câţi ani pot fi folosite nişte butoaie de vin; dacă proprietăţile sunt retrocedate cu toate bunurile cu care au fost luate de comunişti în anii ’40; ce spune exact hotărârea judecătorească de retrocedare) d)folosirea unui titlu care identifică drept realizată o acţiune posibilă, în viitor (Dinescu este numai ameninţat că va fi dat în judecată, în articol, dar titlul spune că Mircea Dinescu a fost dat în judecată) e) ce înseamnă exact „metal scump”, „vechi de zeci de ani”. Mircea Dinescu, dat în judecată Mircea Dinescu este acuzat de moştenitorii boierului Petre Durlănescu că le-ar fi luat "în jur de 40-50 de butoaie" de la conacul-cramă din localitatea doljeană Galicea Mare, pe care poetul îl închiriase. În acele butoaie, făcute din lemn lăcuit, cu cercuri din metal scump, vechi de zeci de ani, poetul Mircea Dinescu păstra vinul din ultima sa colecţie. „Noi am fost îngăduitori cu el şi i-am mai dat răgaz câteva zile să elibereze crama, dar domnul Dinescu a sărit calul. Săptămâna trecută, a venit cu muncitori şi au golit vinul şi au scos afară toate butoaiele din cramă, printre care şi vreo 40-50


6

ale noastre", a declarat avocatul Mihai Negoiţă, precizând că îl va acţiona în judecată pe poet. Avocatul moştenitorilor boierului Petre Durlănescu a mai spus că i-a solicitat lui Mircea Dinescu returnarea butoaielor. "Mi-a spus că el, când a luat crama, a înlocuit multe dintre butoaie. Că un butoi nu poţi să-l foloseşti mai mult de 50 de ani. Dar nu e adevărat. M-am interesat şi se poate folosi chiar şi 100 de ani. Domnul Dinescu ne-a spus că nu putem dovedi că sunt ale noastre", a mai spus Negoiţă. Moştenitorii boierului Petre Durlănescu au câştigat în instanţă retrocedarea conacului-cramă de la Galicea Mare, închiriat de Mircea Dinescu, sentinţa definitivă fiind dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (Mediafax)

http://www.adevarul.ro/articole/mircea-dinescu-dat-in-judecata/335607, accesat 26 dec. 2007

Alături de aceste presiuni culturale, jurnalistul suportă şi alte tipuri de presiuni în timpul procesului de selectare şi de punere în formă a informaţiilor (Coman, 1999): • Lipsa de timp - jurnaliştii trebuie să furnizeze informaţii zilnic. Ca urmare, pe de o parte, au de respectat termene limită foarte strânse, care scurtează timpul dedicat documentării. Pe de altă parte, trebuie să selecteze permanent informaţia pertinentă din cea oferită de sursele pe care le cultivă redacţia (de la agenţii de presă la birouri de relaţii publice), • Presiuni economice - manifestate la nivelul unui jurnalist prin: • limitatea subiectelor care pot fi abordate, pentru că ar deranja diverşi factori din jurul sau din interiorul instituţiei de presă (pe patron, pe cumpărătorii de spaţiu publicitar), • limitarea spaţiului editorial (spaţiu tipografic sau timpi de antenă), în favoarea publicităţii, şi • reduceri de personal în interiorul redacţiei; • Presiuni din partea instituţiilor politice sau sociale: • măsuri legislative (Constituţia, Codul penal, Codul civil, legi organice), • intervenţii ale structurilor puterii (critici exprimate în public vezi cazul Traian Băsescu - Sorin Roşca Stănescu din 2005, declanşarea unor procese juridice), • iniţiative ale organizaţiilor non-guvernamentale sau ale diverselor grupuri de presiune (care apără drepturile minorităţilor, de exemplu), • presiuni din partea audienţei - tirajul unei publicaţii şi indicii de audienţă ai unei emisiuni în audiovizual. „Generalizarea sistemelor şi tehnologiilor moderne de măsurare a audienţei


7

(îndeosebi în audiovizual) transformă publicul în <>, dacă nu al valorii, cel puţin al succesului de moment” (Coman, 1999, p. 195), • presiuni din partea breslei, aşa cum sunt ele descrise, de exemplu, în diverse coduri deontologice.

Extrase din Codul Deontologic al Jurnalistului adoptat de către Convenţia Organizaţiilor de Media din România în iulie 2004 (pentru o analiză, vezi Hogea, Radu, 2005) Faceţi o listă în cu regulile pe care trebuie să le respectaţi în procesul de selectare a informaţiei, folosind informaţiile de mai jos. 1.2. Jurnalistul este dator să caute, să respecte şi să comunice faptele - aşa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat. 1.3. Jurnalistul este dator să exprime opinii pe o bază factuală. În relatarea faptelor şi a opiniilor, jurnalistul va acţiona cu bună-credinţă. 1.4. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijenţa, injustiţia şi abuzul de orice fel. 1.5. În demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul şi diversitatea ei, acordând acces în presă şi opiniilor minoritare şi individuale. Publicul are dreptul să cunoască nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează. În exercitarea rolului său de garant al democraţiei, presa are datoria primordială de a respecta drepturile omului. Astfel : 2.1.1. Jurnalistul este dator să respecte prezumţia de nevinovăţie. 2.1.2. Jurnalistul este dator să respecte viaţa privată a persoanei (inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă). Amestecul în viaţa privată este permis atunci când interesul public de a afla informaţia prevalează. În acest context este irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să dobândească această calitate. O activitate nu este privată doar pentru motivul că nu este desfăşurată în public. 2.1.3. Jurnalistul este dator să ţină cont de interesul legitim al minorului. El va proteja identitatea minorilor implicaţi în infracţiuni, ca victime sau ca autori, cu excepţia situaţiei în care interesul public cere ca aceştia să fie identificaţi, sau la solicitarea expresă a părinţilor sau a reprezentanţilor lor legali, în vederea protejării interesului superior al minorului. 2.1.4. Identitatea victimelor accidentelor, calamităţilor, infracţiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia


8

situaţiei în care există acordul acestora sau când un interes public major prevalează. De acelaşi regim beneficiază şi persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilităţi, refugiaţi, etc.). 2.1.5. Jurnalistul este dator să nu discrimineze nici o persoană pe motive de rasă, etnie, religie, sex, vârstă, orientare sexuală ori dizabilităţi şi să nu instige la ură si violenţă atunci când relatează fapte sau îşi exprimă opiniile. 2.2.2. Jurnalistul va verifica informaţiile în mod rezonabil înainte de a le publica şi va exprima opinii pe o bază factuală. Informaţiile vădit neadevărate, sau cele despre care jurnalistul are motive temeinice să creadă că sunt false nu vor fi publicate. 2.2.3. În chestiunile despre care relatează, jurnalistul trebuie să facă eforturi pentru a prezenta punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate. 2.2.4. Jurnalistul va respecta în redactare regulile citării. În cazul citării parţiale a unei persoane, jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul acelei persoane. 2.3.1. Jurnalistul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea acelor surse care solicită să îşi păstreze anonimatul sau a acelor surse a căror dezvăluire le poate pune în pericol viaţa, integritatea fizică şi psihică sau locul de muncă. 2.4.1. Jurnalistul va obţine informaţii în mod deschis şi transparent. Folosirea tehnicilor speciale de investigaţie este justificată atunci când există un interes public şi când informaţiile nu pot fi obţinute prin alte mijloace. Se recomandă ca utilizarea tehnicilor speciale de investigaţie să fie menţionată explicit în momentul publicării informaţiilor. 2.7.1. Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi scuze. 2.7.2. Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind îndreptăţită şi rezonabilă. 3.3. Protecţia secretului profesional şi a confidenţialităţii surselor este în egală măsură un drept dar şi o obligaţie al jurnalistului. 3.6. Jurnalistul se bucură, potrivit legii, de protecţia drepturilor de autor. 3.7. Jurnalistul îşi afirmă dreptul de a fi apărat de către instituţia de presă unde îşi exercită profesia, precum şi de către asociaţia profesională ori sindicală care îi reprezintă interesele împotriva oricărei presiuni exercitate contra sa, de natură să determine o încălcare a conduitei profesionale prevăzute de Statutul Jurnalistului şi de prezentul Cod Deontologic.

Diversele presiuni care acţionează asupra jurnalistului contrazic ideologia pozitivistă, care vorbeşte despre jurnalistul obiectiv, despre realitatea evidentă, din care jurnalistul decupează faptele cele mai relevante pentru publicul său, şi pe care le transmite prin intermediul unui limbaj transparent. Este adevărat că mulţi jurnalişti nu vor să denatureze sensul faptelor pe care le transmit, dar


9

însuşi procesul de documentare şi de selectare a informaţiilor, de înţelegere a informaţiilor pentru o punere în formă coerentă conferă un sens articolului de presă, doar unul dintre sensurile care pot fi date aceluiaşi fapt. Jurnalistul construieşte realul pentru publicul său şi poate căpăta deprinderile profesionale necesare pentru a nu-şi dezamăgi cititorii sau audienţa, care se aşteaptă la o prezentare onestă a faptelor din lumea care îi înconjoară. Urmăriţi diferenţele între următoarele relatări: 8 decembrie 2007, 19:16, Pro Tv Târgul Ţăranului Român şi-a deschis porţile în Capitală! Slănină afumată, muşchi, cârnăciori şi caltaboşi, toate produse ecologice au adunat sute de oameni gata să-şi deschidă larg punga. Mai ales că este pentru prima dată când Târgul Ţăranului Român se desfăşoară într-o piaţă adevărată şi nu într-un muzeu. Evenimentul a avut loc în memoria celebrului bucătar şi ziarist Radu Anton Roman. Micile incidente au fost inevitabile. Bunătăţile dispăreau văzând cu ochii, iar cozile creşteau la fiecare tarabă. [...]

Atmosferă de Crăciun în Amzei 2007 12 09| de Diana Radu, Maria Belu , Jurnalul Naţional Târg - Produse tradiţionale româneşti la Bucureşti Icoane pe sticlă, cozonaci, caş dulce, pâine de casă, afumătură, nuci, prune uscate, vin fiert, toate acestea le găsim în Piaţa Amzei în fiecare zi de sâmbătă şi duminică până în Ziua Naşterii Domnului, la Târgul Ţăranului Român. Cortina de ceaţă se ridică uşor şi ne dezvăluie o lume de poveste: cea a ţăranului român, a costumelor populare, a bucatelor de sărbătoare şi a lemnului sculptat. Suntem pe 8 decembrie, în Piaţa Amzei din Capitală. Piaţă care s-a metamorfozat în târg. Târgul Ţăranului Român. [...]

Târgul Ţăranului Român din Piaţa Amzei, murdar şi sărac Scris de Andreea Anghel Curentul, 9 decembrie 2007 Plăcintă de casă, caş afumat, zacuscă, gem de rubarbă, cozonaci, pâine de casă, cârnaţi de Pleşcoi, mămăligă, afumătură, ciuperci marinate, nuci şi prune


10

uscate, palincă, vin fiert, icoane pe sticlă şi ceramică. Toate acestea, plus atmosfera de Crăciun, ar fi trebuit să ocupe Piaţa Amzei în fiecare sâmbătă şi duminică, până de Crăciun. Însă ceea ce ar fi trebuit să fie un adevărat ospăţ al ochilor şi al papilelor gustative s-a dovedit a fi un târg format din câteva tarabe unde produsele precum carnea, brânza erau neacoperite şi expuse în aer liber, acel aer de Bucureşti renumit pentru faptul că este cel mai poluat. [...]

1.2. Evenimentul - definiţie, tipologii Mai devreme am folosit „fapte”, nu „evenimente”, pentru a numi incidentele în aval de munca de colectare de informaţie şi de redactare a jurnalistului. În realitate există ocurenţe, întâmplări, transformate în evenimente, adică în „întâmplări importante” (Mic Dicţionar Enciclopedic, 1978) de trei actori ale vieţii publice (Molotch şi Lester, 1996, citaţi de Lazăr, 1999): • cei care promovează informaţiile (sursele), • cei care asamblează informaţiile (jurnaliştii) şi care transformă ocurenţele identificate de către primul grup în evenimente publice, • cei care consumă informaţiile (publicul), şi care acordă atenţie unuia sau altuia dintre evenimentele pe care i le-a prezentat mass-media. Datorită acestor actori, unele ocurenţe sunt puse în lumină, iar altele sunt trecute cu vederea, în funcţie de interesele fiecărui actor implicat. Un birou de presă, de exemplu, vrea ca publicul să afle numai faptele bune legate de o organizaţie. Jurnalistul este dator să expună toate amănuntele de interes public major - dacă organizaţia are efecte pozitive sau negative asupra unei comunităţi, acea comunitate trebuie să afle. Bombardat de informaţii, publicul poate alege numai pe acelea pe care le consideră interesante/ distractive şi relevante. Harvey Molotch şi Marilyn Lester împart evenimentele în patru categorii, în funcţie de gradul de intenţionalitate a celor implicaţi şi de identitatea celui care se ocupă de promovarea ocurenţei (Lazăr, 1999): Evenimente de rutină • Sunt întâmplări construite deliberat, • Iniţiatorii le promovează la rangul de eveniment,


11

• Exemple: conferinţele de presă, celebrările, ceremoniile comemorative, inaugurările, Accidentele • Nu sunt deliberate, • Cei care le promovează nu sunt cei care le-au provocat; mai mult, cei care le-au provocat ar vrea chiar să nu se vorbească despre aceste întâmplări în spaţiul public, • Exemple: accidente de muncă, accidente rutiere, dezastre naturale, Scandalurile • O întâmplare este transformată în eveniment în mod deliberat, • Cei care le-au provocat diferă de cei care le promovează, • Exemple: masacre ale civililor, sânge contaminat, fapte care pun în lumină aspecte ascunse ale activităţii unor persoane sau instituţii, Hazardul fericit • Un fapt neprevăzut, • Promovat de iniţiator, • Exemplu: naşterea a şase gemeni sănătoşi.

Identificaţi, într-un cotidian pe care îl citiţi în mod obişnuit, ce tip de ocurenţe (în funcţie de tipologia propusă de Harvey Molotch şi Marilyn Lester) sunt prezentate într-o ediţie la alegere în următoarele pagini: -

politic externe sport social eveniment/ anchete monden.

Cum explicaţi diferenţele găsite, dacă acestea există?


12

1.3. Sursele - definiţie, tipologii Aşa cum am văzut, evenimentele pot fi provocate şi pot îndepărta publicul de o percepţie corectă a realităţii înconjurătoare. În plus, jurnalistul este supus unor presiuni diverse, care influenţează activitatea de colectare a informaţiei şi de punere în formă. Cu toate acestea, jurnalistul nu se poate baza numai pe observaţie (1), ca metodă de colectare a informaţiei, ci este dependent de surse, fie ele fizice (2), fie ele umane (3). Sursele umane sunt şi ele dependente de jurnalist, care are rol de mediator între diverse organizaţii şi public. În sens larg, sursele sunt „ansamblul mijloacelor la care recurg jurnaliştii pentru a fi la curent cu evenimentele” (Francis Balle, 1997, citat de Coman, 1999, p. 192). Un catalog al surselor unei redacţii ar fi (Coman, 1999, p. 192-193): • agenţiile de presă şi alte instituţii specializate în producerea, arhivarea şi distribuirea de informaţii: biblioteci, arhive, institute de sondare a opiniei publice, centre de documentare; • diverse instituţii mass-media, ca urmare a concurenţei acerbe dintre ele; • articolele aduse de angajaţii respectivei instituţii; • articole oferite de colaboratori constanţi sau ocazionali; • informaţii primite de la cititori sau de la alte persoane; • materiale furnizate de birourile de presă. Sursele de informare sunt multiple şi de importanţă inegală, şi pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii (Lazăr, 1999): În funcţie de costuri - Michel Mathien - şi de productivitate (cantitatea şi calitatea mesajelor difuzate) se remarcă: • Agenţiile de presă, ca furnizori industriali de informaţie, pe care o preiau de la o reţea dezvoltată de corespondenţi şi o vând, în fluxuri de articole scrise, de fotografie, de sunet şi de imagini video, generaliste sau pe domenii, unor organizaţii (instituţii de presă, în principal, alături de organizaţii ca instituţiile din zona guvernamentală, firmele de relaţii publice), • Birourile de presă sau de relaţii publice ale organizaţiilor sau persoanelor publice, ca furnizori gratuiţi de informaţie, care, spre


13

deosebire de agenţiile de presă, au ca obiectiv promovarea mesajului clientului lor în spaţiul public. Un alt criteriu la care răspund aceste două tipuri de surse este credibilitatea. • Agenţiile de presă au ca angajaţi jurnalişti care lucrează pentru alţi jurnalişti, ca urmare, presiunea asupra lor, pentru a colecta informaţia cât mai corect şi mai complet posibil, şi pentru a o ambala cât mai puţin tendenţios posibil este foarte mare. • Pe de altă parte, birourile de presă sau de relaţii publice au angajaţi, de multe ori, foşti jurnalişti, sau profesionişti de relaţii publice care au făcut cursuri de jurnalism. În plus, mesajele lor poartă marca autorităţii: sunt comunicate ale guvernului sau comunicate ale partidelor, sau poziţia unui minister într-o anumită problemă, declaraţia unui prefect, ca exemple în zona instituţiilor publice, sau declaraţia unui director de firmă sau comunicate de presă ale unor organizaţii. În plus, în funcţie de natura lor, sursele pot fi: • Umane - persoane • Fizice - documente scrise, imagini, arhive pe suport electronic. Aşa cum am văzut, jurnalistul nu poate prezenta în mod obiectiv realitatea, dar publicul aşteaptă ca materialele de presă să fie corecte. Publicul se aşteaptă ca jurnalistul să facă toate demersurile rezonabile pentru a culege corect informaţiile relevante. De aceea, o regulă de bază este verificarea informaţiilor din cel puţin două surse. Dacă actorii unui material de presă au versiuni contradictorii asupra faptelor, aceste versiuni trebuie prezentate în materialul de presă. În mod ideal, afirmaţiile unei surse umane ar trebui susţinute cu documente. Gripa aviară în România - declaraţii contradictorii ale oficialităţilor 15 sept. 2005- „Autorităţile” (http://www.evenimentulzilei.ro) se arată îngrijorate pentru că păsările migratoare ar putea aduce virusul gripe aviare din Rusia la noi în ţară. 26 sept. 2005- Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, Gabriel Predoi, anunţă că, în următoarele zile, ar putea fi interzisă vânătoarea în Delta Dunării şi în şapte judeţe din vestul ţării. Autoritatea a interzis importurile de carne din Rusia şi Kazahstan şi a intensificat controalele sanitar-veterinare la frontieră (Radio Romantic, preluat de www.hotnews.ro). 30 sept. 2005- „Un oficial al Ministerului Agriculturii” (www.antena3.ro) spune că păsările migratoare din Asia nu fac escală în România şi că, oricum, s-a instituit carantina în Delta Dunării.


14

Agenţia Naţională Sanitar Veterinară nu ştie să fi instituit carantina deja. 1 oct. 2005- Ministrul Agriculturii, Gheorghe Flutur, afirmă că autorităţile române sunt pregătite să intervină la primele semne de apariţie a gripei aviare. Ministrul afirmă că mesajele anterioare ale autorităţilor au fost interpretate greşit de presă (http://www.antena3.ro).

Care ar fi informaţiile relevante? Ken Metzler (1986, pp. 3940) spune că, alături de cele şase întrebări de bază, mai trebuie puse două întrebări adiţionale: 1. Cine? - nume şi date de identificare care creionează personajul în situaţia dată. Anumite date nu pot fi făcute publice, dacă nu sunt relevante în cazul dat - etnie, situaţie materială, funcţie, stare de sănătate. În exemplul de mai sus, cu gripa aviară, ar fi fost nepotrivit un enunţ de genul „Gheorghe Flutur, tatăl a doi copii, afirmă că autorităţile române sunt pregătite să intervină la primele semne de apariţie a gripei aviare”, cu toate că Gheorghe Flutur este căsătorit şi este tatăl a doi copii, aşa cum arată CV-ul de pe site-ul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. 2. Ce? - ce s-a întâmplat, cu detalii din mai multe surse. 3. Unde? – o întrebare al cărei răspuns nu poate lipsi, chiar dacă suntem obişnuiţi să vedem adesea imagini ale dezastrelor, fără să ştim dacă este vorba despre zone înecate de ape din Banat, Statele Unite ale Americii sau Thailanda. 4. Când? – cu toate că pare evident că orice material de presă ar trebui să răspundă la această întrebare, a fost nevoie de o decizie a Consiliului Naţional al Audiovizualului pentru ca, pe imaginile filmate cu mult timp în urmă, să fie notat „arhivă”. 5. Cum? – dacă această întrebare ar fi pusă mai des, faptele ar fi mult mai clare pentru reporteri, astfel încât materialele lor să fie mult mai clare pentru cititori. Câteodată nici jurnalistul nu pare că a înţeles despre ce este vorba. 6. De ce? – o întrebare care merge mai adânc decât „Cum?”, şi prin care reporterul încearcă să pună în lumină istoria unui fapt şi legăturile cauzale. Lipsa întrebărilor „Cum?” şi „De ce?” în timpul procesului de culegere a informaţiilor duce la materiale de presă de neînţeles: Ministrul Administraţiei şi Internelor a arătat că nu va mai accepta nici un transfer de autoritate către administraţiile locale fără indicarea sursei financiare. "Până acum neam bătut joc de administraţia publică locală. Când am avut presiuni din partea Bruxelles-ului pentru a face reforma şi a transfera responsabilităţi, s-au făcut, dar


15

fără indicarea sursei, din dorinţa de a rămâne în deficit, cât mai aproape de deficitul bugetar negociat cu FMI", a explicat Vasile Blaga. Ziua, 21 iunie 2005, p. 7, „O nouă asumare”. A se vedea şi Jurnalul Naţional, 21 iunie 2005, „Guvernul încearcă şi la toamnă” 7. Context - căutarea legăturilor cauzale în reţeaua de circumstanţe ale unui fapt, pentru a crea o perspectivă generală asupra unui fapt. Este vorba despre o tendinţă? Poate fi susţinută statistic? A sesizat cineva această tendinţă, pentru a acţiona în consecinţă? Daca da, de ce? Dacă nu, de ce? Arhivele cu documente scrise sunt adesea foarte folositoare în contextualizarea unui fapt. Unele instituţii, cum ar fi Televiziunea Română, au servicii de documentare dedicate sprijinirii jurnalistului în demersul de contextualizare a faptelor considerate relevante pentru public. Punctele 5, 6 şi 7 se referă la trecutul unui fapt. 8. Şi ce dacă? – acest punct explorează implicaţiile unui fapt, indicând publicului, pe cât posibil, de ce un fapt oarecare are semnificaţie pentru el şi de ce este un eveniment de presă. Cum mă afectează un fapt? Există o problemă - atunci care ar fi soluţia sau soluţiile posibile? Ce se va întâmpla de acum încolo? Ce ar trebui să facă publicul? Dar jurnalistul? Procesul de contextualizare a informaţiei este deosebit de important. Melvin Mencher (1991, pp. 267-277) identifică două tipuri de informaţii de context: • Informaţii generale, bazate pe lectură şi pe experienţa jurnalistului, • Informaţii specifice, care îl ajută pe jurnalist să scrie materiale într-un anumit domeniu, pe care s-a specializat (agenda cu care un om politic vrea să fie amintit ca ministru, de exemplu). „Stăpânirea informaţiei de context în ajută pe reporter să facă diverse conexiuni între fapte şi incidente, iar această grupare a materialelor duce adesea către articole care sunt mai relevante decât simpla povestire a unui eveniment în desfăşurare. Ne aşteptăm ca reporterul să ştie multe lucruri. Un reporter nu poate scăpa prin explicaţii de o eroare, de omisiunea unui fapt sau de o interpretare greşită […] nu iertăm un jurnalist care greşeşte din ignoranţă.” (Mencher, 1991, p. 267). În plus, „context” mai înseamnă (Mencher, 1991, p. 269): • Material într-un articol care explică circumstanţele unui eveniment; • Material furnizat de o sursă, care vrea să rămână anonimă, şi care poate fi folosit sau nu, în funcţie de indicaţiile date de sursă. Din punctul de vedere al dorinţei unei surse de a rămâne sau nu anonimă şi de a fi sau nu de acord cu publicarea unei informaţii pe care o furnizează jurnalistului există (Metzler, 1986, pp. 180-181):


16

• informaţii off the record - numai pentru urechile jurnalistului, • informaţii not for attribution - adică informaţii care pot fi publicate, dar fără o identificare clară a sursei, şi • informaţii on the record - care vor fi publicate cu identificarea clară a sursei. Informaţiile off the record sunt puncte de plecare sau de relansare a muncii jurnalistului. Acesta trebuie să găsească alte surse care le confirmă şi care pot fi citate. Informaţiile din categoria celor care nu pot fi atribuite sunt informaţiile care apar alături de surse identificate ca „surse bine informate din guvern”, „surse din interiorul organizaţiei”. Din păcate, în această categorie, alături de oamenii bine intenţionaţi care vor să ajute un jurnalist fără a-şi pune în pericol cariera sau viaţa, intră şi manipulatori, care aruncă baloane de încercare. Informaţii care nu pot fi atribuite sunt şi „la modernizarea autostrăzii X nu se respectă compoziţia standard a asfaltului”, dar şi „pensiile vor fi diminuate, în termeni reali, cu 20%, spun surse din interiorul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale”. Jurnalistul trebuie să fie atent la aceste încercări de manipulare şi, pe de altă parte, să poată proteja sursele inocente care îl ajută în munca sa. Nevoia de informaţii de context şi definiţia jurnalistului ca o persoană cu o curiozitate de tip enciclopedic sunt fundamentate de felul în care funcţionează mintea umană - informaţiile noi nu pot fi înţelese decât dacă sunt legate de informaţii pe care le deţinem deja. Punerea în context a informaţiilor este şi o chestiune de antrenament: etimologic, inteligent înseamnă persoană care poate face legături.

Sâmbătă, 1 octombrie 2005, trei bombe au explodat în Bali, Indonezia, ucigând 26 de oameni şi rănind mai mult de 120. A doua zi, agenţia de presă Reuters transmite declaraţia unui reprezentant al poliţiei indoneziene, care lansează ipoteza unor atacuri sinucigaşe. Între informaţiile care apar în material (http://news.yahoo.com/s/nm/20051002/ts_nm/indonesia_dc) se numără: Informaţii despre evenimentul în sine • Locul exploziilor - trei restaurante, pline de oameni care luau cina, pe plaja Jimbaran (2) şi pe plaja Kuta (1), • Numele reprezentantului poliţiei, liderul brigăzii antiteroriste, şi un citat, care indică faptul pe care se bazează presupunerea sa, • Declaraţia unui martor, despre una dintre explozii, Informaţii de context • Istoric: cu trei ani în urmă, militanţi legaţi de gruparea al Qaeda au produs explozii care au ucis 202 oameni, în marea lor majoritate turişti, în cluburile


17

de noapte din Bali, • Economia regiunii este dependentă de turism, • Informaţii despre Jemaah Islamiah, organizaţia bănuită că ar sta la baza atacurilor împotriva „ţintelor vestice”, în zonele populate de musulmani, • Alte speculaţii, • Atacurile în Bali sunt greu de prevenit, spun surse din poliţie, • Naţionalitatea celor răniţi sau ucişi, care au fost identificaţi, • Două surse care se contrazic, despre plecarea turiştilor din Bali, • Informaţii despre geografia zonei (la 960 de km la est de Jakarta, cea mai populară destinaţie turistică a Indoneziei), • Informaţii despre ajutorul australian. Cum sunt selectate toate aceste informaţii, fie pentru corpul materialului, fie pentru contextualizare? Există mai mulţi indici al valorii de informaţie (Mencher, 1991, p. 54): • impactul, consecinţele sau importanţa unor fapte pentru publicul-ţintă - întâmplări care pot afecta viaţa multor oameni, • proximitatea temporală - fapte care s-au petrecut recent, eventual astăzi sau ieri sau fapte despre care am aflat astăzi sau ieri (din arhive la care publicul nu avea acces), • proeminenţa persoanelor sau instituţiilor implicate într-o întâmplare - declaraţia preşedintelui este, de cele mai multe ori, mai importantă decât declaraţia unui prefect, în funcţie, desigur, de contextul unei întâmplări, • proximitatea spaţială a locului faptelor de publicul-ţintă procesul poartă numele de localizarea unui fapt; între informaţiile despre exploziile din septembrie 2005 din Bali, una dintre cele mai importante pentru români a fost inexistenţa unor victime din România identificate, • conflictul - întâmplări care reflectă confruntări între oameni sau instituţii. Acest tip de întâmplări sunt mai uşor de povestit, au o evoluţie dramatică, deci sunt mai uşor de urmărit şi de înţeles, • elementele de inedit - întâmplări care deviază foarte puternic de la ceea ce este de aşteptat - relatările despre Uraganul Katrina care a lovit sudul Statelor Unite ale Americii în septembrie 2005 au pus accentul mai ales pe lipsa de eficienţă a autorităţilor americane, lipsă de eficienţă la care se aşteptau foarte puţini, • interesul uman - situaţii despre care se vorbeşte, la un moment dat, fie datorită unei campanii de presă (despre problemele unei comunităţii, de exemplu - foametea, SIDA), fie datorită unor fapte care pun în lumină o anumită stare de fapt (moartea unui lider). Sintagma cheie este „publicul-ţintă”- informaţiile interesante la nivel local sunt diferite de cele interesante la nivel naţional. Este foarte important pentru o persoană să afle la timp că nu va avea apă potabilă la robinet, în oraşul său, în următoarele două zile, dar un locuitor din Arad nu va fi la fel de interesat de informaţie ca un


18

locuitor din Galaţi, dacă apa se opreşte în Galaţi (pe criteriile impact, proximitate temporală şi proximitate spaţială). Mencher oferă două linii de ghidare în identificarea subiectelor de ştiri (1991, p. 57): • „Ştirile sunt informaţii despre o întrerupere a cursului normal al evenimentelor, o întrerupere a ceea ce este de aşteptat. • Ştirile sunt informaţia de care au oamenii nevoie pentru a lua decizii bune pentru vieţile lor.” Există mai multe etape ale documentării: • predocumentarea, în care jurnalistul se familiarizează cu datele problemei, înainte să ajungă pe teren (căutând în arhive, de exemplu), • documentarea efectivă, pe teren, • postdocumentare, etapa după întoarcerea de pe teren, în care sunt verificate datele (inclusiv numele persoanelor) şi se încearcă, de exemplu, contextualizarea informaţiei.


19

Lucrarea de verificare a Unităţii 1:

Alegeţi subiectului unui dosar de documentare (de exemplu câinii vagabonzi, procesul Bologna, fondurile Phare pentru zona rurală), pentru care, până la sfârşitul trimestrului, veţi face o predocumentare, o observaţie şi două interviuri cu două surse diferite. Arătaţi: a) de ce acel subiect este unul de interes (ce tip de instituţie de presă ar putea să-l foloseasca, pentru ce public), b) la ce surse puteţi apela şi ce informaţii vă interesează de la acele surse.

Bibliografie pentru Unitatea 1: BIRD, S. Elisabeth, DARDENNE, W. Robert, 1997, „Myth, Chronicle and Story”, în Berkowitz, Dan, Social Meaning of News, Sage. COMAN, M., 1999, Introducere în sistemul mass-media, Polirom, Iaşi. DEFLEUR, M., BALL-ROKEACH, S., 1999, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi. HOGEA, A., RADU, R, 2005, “Autoreglementarea presei în România – Statutul şi Codul Deontologic al Jurnalistului”, Jurnalism & Comunicare, 4 (1), pp. 3-10. LAZĂR, M., 1999, „Evenimentul şi mass-media” în Coman, M. (coord.), Manualul de jurnalism, vol. II, Polirom, Iaşi. MENCHER, M, 1991, News Reporting and Writing, ed. V, Wm.C. Brown, Dubuque. METZLER, K., 1986, Newsgathering, ed. II, Prentice-Hall, New Jersey.


20

2. Unitatea de învăţare 2 Sursele fizice. Observaţia Obiectivele unităţii de învăţare 2 2.1. Familiarizarea cu un nou domeniu……………………………………p. 20 2.2. Consultarea surselor fizice.……………………………………………p. 21 2.3. Ancheta sociologică vs. vox populi…………………………………...p. 25 2.4. Comunicarea instituţională……………………………. ……………...p. 26 2.5. Observaţia. Definiţie. Tipuri de observaţie…………………………...p. 30

Obiectivele unităţii de învăţare 2 După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi putea să: - explicaţi care este diferenţa dintre surse fizice şi surse umane - să identificaţi ce tip de observaţie a fost folosit pentru a face un text de presă - să faceţi voi înşivă o colectare de informaţii folosind sursele fizice şi observaţia.

2.1. Familiarizarea cu un nou domeniu Un reporter căruia i se atribuie un nou domeniu trebuie să faţă unor provocări: să producă imediat materiale cu care să câştige respectul şi atenţia cititorilor, a surselor şi a şefilor şi să aibă timp să se familiarizeze cu noile surse şi probleme (Mencher, 1991, Metzler, 1986). • Ce instituţii publice şi private sunt responsabilitatea voastră? Ce subiecte şi probleme este probabil să fie în responsabilitatea voastră? Ce întâlniri şi evenimente regulate va trebui să acoperiţi? Ce evenimente sau întâlniri va trebui să monitorizaţi permanent? Care vor fi priorităţile voastre? Care vor fi aspectele mai puţin importante? Ce oportunităţi de investigaţie există? • Identifică potenţialele conflicte. Unde se va întâlni domeniul tău cu cel al altor reporteri? Poţi evita astfel să pierzi subiecte şi oportunităţi de materiale. • Discută cu predecesorul tău. Dacă nu e un domeniu nou, roagă-l pe cel dinaintea ta şi pe alţi reporteri să-şi dea nişte sfaturi. Întreabă ce materiale intenţionau să facă şi nu a mai reuşit, întreabă care sunt sursele dificile şi care sunt cele cooperante. • Pune întrebări idioate. Poţi să ştii multe despre domeniu, dar se poate întâmpla să nu ştii la fel de multe despre fiecare bucăţică a lui, aşa cum ştiu sursele tale sau consumatorii obişnuiţi.


21

• Recunoaşte-ţi ignoranţa. Dacă nu ştii subiectul, nu te preface că ştii. Roagă oamenii să te înveţe. Îţi vor respecta sinceritatea şi, pe măsură ce înveţi, îţi vor respecta cunoştinţele. Dacă pretinzi că eşti un expert înainte de a fi, oamenii îşi vor da seama. Îţi vei pierde respectul şi îţi va fi greu să-l câştigi. • Dacă este vorba despre o regiune nouă, vezi cum e pe drumurile principale şi pe cele lăturalnice. Opreşte-te şi pune întrebări. Desfăşoară hărţile. Vizitează locurile de referinţă. Vizitează locurile sociale. Vizitează instituţiile cele mai mari şi unele dintre cele mai mici. Dacă domeniul tău e definit ca subiect, geografia este la fel de importantă. Dacă este vorba de educaţie, vizitează şcolile. Dacă te ocupi de social, vizitează instituţiile. • Învaţă jargonul. Fiecare domeniu are jargonul său, acronime şi procese pe care reporterul trebuie să le înveţe. Citeşte, întreabă, astfel încât să poţi învăţa terminologia şi procesele. Dar ţine minte că scrii pentru oameni care poate nu cunosc jargonul. Trebuie să înveţi să-ţi înţelegi sursele. Dar trebuie să înveţi să traduci în română pentru cititorii tăi. • Fii curios. Urmăreşte tendinţele şi schimbările. Dacă vezi ceva ciudat, întreabă. Dacă vezi ceva nou, întreabă. • Citeşte exhaustiv. Identifică periodicele naţionale sau locale cu care ar trebui să rămâi la curent fiindcă îţi furnizează materiale pe domeniul tău. Identifică şi fă rost de orice carte sau articol care te va ajuta să afli care e istoria unei probleme, jargonul domeniului sau despre o personalitate. • Navighează pe Internet. Găseşte şi ţine minte care sunt site-urile agenţiilor, organizaţiilor, naţionale sau locale, care au legătură cu domeniul. Vezi care dintre ele are statistici, informaţii detaliate, forumuri şi care ar fi cel mai folositor. Principalele tehnici de colectare a informaţiilor sunt: • consultarea surselor fizice; • observaţia; • intervievarea surselor umane. În paginile următoare, vom analiza fiecare din aceste tehnici. 2.2. Consultarea surselor fizice Cea mai obişnuită sursă de informaţii, atunci când căutăm o persoană sau o instituţie, este internetul sau cartea de telefoane Pagini albe (persoane fizice şi instituţii, organizate în ordine alfabetică) sau Pagini Aurii - instituţii organizate în funcţie de obiectul de activitate.


22

Instituţiile finanţate din surse publice sunt obligate prin Legea Accesului la Informaţiile de Interes Public să ofere o mulţime de documente, care sunt importante surse de informaţii: statute, organigrame, fişe de post, regulamente de ordine interioară, rapoarte lunare, trimestriale sau anuale, bilanţuri, bugete, proiecte, statistici.

Accesul liber la informaţiile de interes public este protejat acum în România nu numai prin Constituţie, ci şi prin Legea 544/2001. Art. 1 Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul din principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.

Art. 2 a. Prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei. b. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau modul de exprimare a informaţiei. Următoarele tipuri de informaţii nu intră în sfera informaţiilor de interes public, la care poate avea acces orice persoană (articolul 12): a)informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; b)informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii; c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii; d)informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (cum ar fi cazul fişei medicale); Articolul 14 adaugă: informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. e)informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;


23

f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces; g)informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor. Articolul 13 arată că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.

În plus, există instituţii specializate în producerea de informaţii. Institutele de sondare a opiniei publice, Institutul Naţional de Statistică şi Eurostat- institutul de statistică al Uniunii Europene realizează adesea sondaje şi statistici interesante. Cifrele sunt aride şi greu de urmărit. Diversele rezultate ale statisticienilor trebuie înţelese, în primul rând, şi traduse din jargonul profesional în limbajul publicului-ţintă, care are nevoie de informaţie relevantă. De exemplu, unele statistici măsoară percepţia în legătură cu gradul de corupţie sau cu gradul de sărăcie dintr-o ţară. Când ar trebui un om să nu se mai simtă sărac - când venitul său depăşeşte 1 euro pe zi, sau 10, sau 100? Ce înseamnă că România a pierdut două locuri în indexul global al percepţiei populaţiei despre corupţie – că instituţiile sunt mai corupte, că românii cred că în ultimul an au întâlnit mai mulţi funcţionari corupţi, că apar mai des în presă cazurile legate de identificarea corupţilor şi astfel oamenii se gândesc mai des la acest subiect? La aceste întrebări jurnalistul nu poate oferi un răspuns de unul singur. Din păcate, jurnaliştii de multe ori nici nu ajung să-şi pună aceste întrebări. Informaţia unei statistici trebuie pusă în context - cine a comandat un sondaj de opinie despre intenţiile de vot, partidele de la putere sau opoziţia? Pe ce eşantion a fost făcut sondajul - un eşantion de orăşeni sau din întreaga populaţie a României? Exemplu Miercuri, 28 septembrie 2005, două institute de sondare a opiniei publice anunţă rezultatele unor sondaje despre intenţia de vot a românilor. În sondajul realizat de Gallup România la comanda Societăţii Academice Române, 53% dintre români ar vota cu Alianţa D.A. În sondajul IMAS, Alianţa este cotată cu 43% dintre opţiuni. Diferenţele au apărut din cauza modului de proiectare a cercetării. „În chestionarul IMAS, variantele de răspuns oferite respondenţilor au fost Alianţa D.A., PSD, PRM, UDMR etc. În chestionarul Gallup, acestor variante le-au fost adăugate, la solicitarea clientului, variantele PNL şi PD (separat de Alianţa D.A.). La prelucrarea datelor, SAR a prezentat valoarea intenţiei de vot pentru Alianţa D.A. prin cumularea opţiunilor exprimate pentru Alianţă cu cele pentru PNL şi PD.


24

În eşantionul IMAS, proporţia respondenţilor cu studii superioare a fost de 10,3%, iar în cel al Gallup – de 12,1%. Cunoscând faptul că proporţia votanţilor Alianţei este sensibil mai mare în rândul acestei categorii de populaţie, diferenţa dintre eşantioane explică o parte din diferenţa înregistrată. IMAS a înregistrat o proporţie a celor care nu şi-au declarat intenţia de vot sau au declarat că nu ar vota, de 20% din totalul eşantionului, în timp ce la Gallup această proporţie a fost de 30%. Cifrele raportate de ambele institute se referă la procente din totalul opţiunilor exprimate. Deci la IMAS este vorba de 43% din 80% (adică 35% din totalul eşantionului), iar la Gallup este vorba de 52% din 70% (adică 36% din totalul eşantionului).” Jurnalul Naţional, http://www.jurnalul.ro/

1

octombrie

2005,

„Diversiunea

Mungiu”,

Institutul Naţional de Statistică publică “Anuarul Statistic al României”, cu diverse cifre legate de geografie, mediu, populaţie, forţa de muncă, venituri, cheltuieli, consum, agricultură etc. În plus, există anuare tematice şi dicţionare. Agenţiile de presă au, în afara fluxului de ştiri zilnic, o serie de materiale de contextualizare: reportaje, documentare, cronologii, sinteze (ale unui eveniment de mai lungă durată sau sinteze anuale pe domenii). O sursă importantă de informaţii o constituie website-urile şi bazele de date de pe Internet, folositoare în funcţie de data ultimei actualizări şi de autor. Bazele de date de tip wiki, de exemplu, ar trebui tratate cu grijă, deoarece sunt baze de date deschise, în care oricine poate publica orice informaţie, adevărată sau nu (chiar şi informaţii despre el însuşi). Nici numărul de pagini pe care apare o anumită informaţie nu este o garanţie că acea informaţie este adevărată poate fi vorba despre o legendă urbană, cum ar fi crocodilii din canal de exemplu. Mythbusters de la Discovery Channel este un show de televiziune care încearcă să afle, prin experiment, cât de adevărate sunt legendele şi zvonurile cel mai des întâlnite. Surse foarte importante de documentare sunt dosarele de revista presei (arhiva propriei instituţii sau materiale de presă făcute de alte organizaţii mass-media). Metzler (1986, p. 145-146) oferă câteva sugestii: • Sintetizaţi. Căutaţi informaţia esenţială din document partea de concluzii din finalul unui raport, de exemplu. Apoi căutaţi pasajele care sprijină acele concluzii. Adesea cele două elemente esenţiale sunt banii şi serviciul făcut comunităţii - impactul: ce costuri, de unde vin banii, pe cine serveşte, ce impact, ce problemă rezolvă sau ce problemă ridică; • Completaţi. Dacă nu înţelegeţi un anumit lucru, întrebaţi-l pe autorul sau un alt expert. În cazul unui document controversat este nevoie de interviuri care să acopere punctele de vedere relevante; • Evitaţi jargonul. Documentele sunt inevitabil scrise în jargonul profesiei sau domeniului din care derivă;


25

• Folosiţi judicios citatele. Citatele scurte adaugă culoare, dar citatele lungi sunt plictisitoare şi adesea confuze; • Folosiţi cifre, în grafice, care sunt mai uşor de înţeles rapid, dar cu economie; • Atribuiţi. Citaţi-vă sursele documentare la fel ca pe cele umane; • Dacă aveţi statistici, furnizaţi şi un exemplu uman concret, chiar dacă etica profesională vă împiedică să daţi nume (o familie care are un bolnav de tuberculoză, de exemplu); • Reamintiţi-vă principalul: care este legătura între materialul vostru şi viaţa cititorilor. 2.3. Ancheta sociologică vs. vox populi Există sondaje efectuate de instituţii specializate, care lucrează cu metode sociologice, dar există şi ancheta de stradă a reporterului - vox populi. Tipuri de sondaje specializate Eşantionul pe care se aplică chestionarele reprezintă populaţia din care sunt extrase un număr de persoane, care sunt reprezentative din punct de vedere statistic pentru întreaga populaţie, procentual: bărbaţi – femei, din mediul urban - din mediul rural, cu studii medii sau superioare, şi aşa mai departe. Pentru a înţelege un sondaj jurnalistul trebuie să ştie: 1. cât de mare este eşantionul; 2. care este universul de eşantionare (adică populaţia din care s-a extras eşantionul. Ex: populaţia României, populaţia oraşului Bucureşti, populaţie urbană, etc.); 3. care este metoda de eşantionare: a. aleatoare – există mai multe practici. De exemplu, ruta aleatoare: se extrag 100 de puncte dintr-un oraş (adresa este baza), se merge la adresa x extrasă şi se alege a 20-a casă de pe strada respectivă. Avantajul acestui tip de eşantionare este că orice individ are şanse egale de a fi inclus; b. pe cote – se formează un eşantion care combină mai multe caracteristici ale populaţiei de bază. De exemplu, dacă populaţia României are 7% maghiari, 49% bărbaţi şi 51 % femei, aceste procente trebuie să se regăsească şi în eşantion. Criteriile principale sunt naţionalitatea, sexul, instruirea şi vârsta; 4. marja (maximă) de eroare; Dacă marja de eroare anunţată este de +/- 3%, înseamnă că rezultatele pot fi mutate cu 3 % în oricare direcţie. De exemplu, dacă un partid obţine ca intenţii de vot, în urma unui sondaj de opinie, 5,5%, iar pragul electoral pentru Parlament, adică procentul pe care trebuie să-l obţină la vot, pentru a intra în Parlament, este de 5%,


26

sondajul nu indică intrarea sigură a acelui partid în forul legislativ. Partidul ar putea avea, ca intenţii de vot, între 2,5 şi 8,5%. 5. metoda de intervievare (în scris, faţă în faţă, telefonic); 6. cum arată chestionarul – întrebările (ce cuvinte folosesc – neutre sau cu răspuns inclus?) şi opţiunile de răspuns. Dar şi 7. cine a comandat sondajul; 8. ce instituţie l-a realizat. Vox populi Anchetele de stradă ale televiziunilor, radiourilor sau cotidianelor nu pot indica procentul de public care are o anumită opinie. Ele nu pot decât să ilustreze mai multe puncte de vedere, selectate în funcţie de preferinţele celui care a înregistrat miniinterviurile. Nici statisticile făcute în urma telefoanelor sau taloanelor primite la redacţia unui ziar, radio sau a unei televiziuni, sau pe siteurile de ştiri, nu sunt valide - numai persoanele foarte active iau legătura cu redacţia. Astfel, anchetele de tip vox populi (lat. pentru vocea poporului) nu furnizează informaţii cu siguranţa unei anchete sociologice făcută de sociologi şi de statisticieni specializaţi, ci ilustrează puncte de vedere selectate de jurnalist.

2.4. Comunicarea instituţională În principiu, profesioniştii de relaţii publice învaţă să scrie şi să vorbească după aceleaşi principii ca şi jurnaliştii: accesibilitate, coerenţă, concizie. Şi ei au în vedere impactul, conflictul, neobişnuitul, proximitatea şi proeminenţa personalităţii. Diferenţa este că prezintă mesajul clientului lor - o organizaţie sau o persoană. Adesea, ştirile se fac pe baza mapelor de presă, a comunicatelor de presă, a conferinţelor de presă, a discursurilor şi declaraţiilor. Materialele scrise pe baza acestor surse de informaţii au cel puţin un punct slab: prezintă un singur punct de vedere, neverificat dintr-o altă sursă. Jurnalistul ar trebui să fie sceptic, să pună la îndoială ceea ce i se spune. Să verifice informaţiile oferite. Să se bazeze pe ceea ce i se oferă, dar să completeze solicitând informaţii suplimentare, vorbind cu mai mult de o singură persoană, cercetând surse scrise. Comunicatul de presă este instrumentul fundamental al comunicării instituţionale. Este modul cel mai simplu de a anunţa noutăţi despre organizaţie, despre produsele şi serviciile ei. Are


27

forma unui material de presă, dar prezintă o chestiune numai din punctul de vedere al organizaţiei pe care o descrie.

Exemplu De ce informaţii mai aveţi nevoie şi la ce alte surse aţi apela pentru a scrie un material de presă plecând de la acest comunicat? (legislaţie, alte companii, organizaţii de protecţie a consumatorului? articole de presă mai vechi? de ce?) Revedeţi regulile legate de colectarea informaţiilor, prezentate în primul tutorat. +

Blue Air introduce orarul de vara 2008 la preturi începând de la 1 euro taxe!

Bucureşti, 21 Decembrie 2007 - Blue Air introduce orarul de vara 2008 la preturi începând de la 1 euro + taxe! În pragul Sfintelor Sărbători de Iarnă, compania Blue Air aduce în dar pasagerilor săi 30.000 de bilete de avion la preţuri începând de la 1 euro*/ segment + taxe, pentru orarul de vară 2008 [...] *locuri limitate la acest tarif Milioane de români dependenţi de alcool! Bucureşti - 20 Decembrie 2007 - Conform unui studiu dat recent publicităţii, 10% din populaţia Romaniei este dependentă de alcool. Deşi întrunirile Alcoolicilor Anonimi au loc şi la noi în ţară, românii ocupă un loc de frunte printre europeni, la consumul de alcool. Media europeană este de 15 litri de alcool pe cap de locuitor, cifra pe care românii au depăşit-o cu o medie de 18,5 litri de acool pe locuitor, consumaţi într-un an. Ministerul Sănătăţii susţine că 16% dintre români sunt consumatori obişnuiţi de alcool iar peste 2 milioane au probleme cu alcoolul, iar cifra pare să fie în continuă creştere. [...] Pentru a descoperi şi descuraja consumul de alcool vă punem la dispoziţie o gamă largă de aparate alcooltest electronice. Alcooltestul evidenţiază rapid prezenţa alcoolului în organism prin testarea aerului expirat. Aparatele alcooltest electronice pot fi achiziţionate acum fără nici un fel de restricţii de orice firmă care vrea să elimine neajunsurile determinate de consumul de alcool. Detalii la www.detectie.ro. www.comunicatedepresa.ro, accesat 26 decembrie 2007.

Media kit-ul este un ansamblu de materiale pentru uzul potenţial al instituţiilor de presă. De obicei conţine un comunicat de


28

presă, date de contextualizare (backgrounder), o listă de date importante despre organizaţie (fact sheet), fotografii, uneori şi un CDROM. Acest tip de pachet încearcă să răspundă aproape tuturor întrebărilor pe care le-ar putea avea media în legătură cu anunţul făcut de organizaţie, cu informaţii favorabile pentru organizaţie. Date de contextualizare (backgrounder) furnizează informaţii suplimentare pentru comunicatele de presă mai scurte. Aceste informaţii abordează un subiect care să-l asiste pe jurnalist în scrierea ştirii (pot discuta sistemul din spatele anunţului, pot povesti cum s-a ajuns la ce se anunţă etc.). O listă de date importante despre organizaţie (fact sheet) Document scurt care desenează compact profilul unei organizaţii. Sprijină în general informaţia dintr-un comunicat sau dintr-un backgrounder. Furnizează o schiţă a unei organizaţii, a unui eveniment, a unei persoane. De exemplu, un fact sheet al unei companii conţine o scurtă descriere a companiei şi a liniei ei de produse, numele top-managerilor, locul unde se află, cifrele curente de vânzări şi un rezumat al istoriei sale. Mai există materialele pe formula întrebare - răspuns, numite punctaj. Se listează întrebările cele mai frecvente care se pun în legătură cu subiectul şi se furnizează răspunsurile. Acest tip de material sprijină un personaj cu funcţie înaltă în organizaţie în documentarea dinaintea unui interviu. Adesea, şi discursurile directorilor, ale miniştrilor sau ale şefilor de stat sunt scrise tot de un profesionist în relaţii publice. Conferinţele de presă sunt asemănătoare discursurilor, doar că întrebările reporterii ar putea fi mai importante decât comentariile pregătite de vorbitor. Răspunsurile la aceste întrebări sunt o parte importantă a unui articol jurnalistic, iar uneori furnizează informaţia esenţială din materialul de presă. Materialele despre conferinţele de presă includ informaţii relevante pentru public, cum ar fi: • punctele principale anunţate, • inclusiv răspunsurile la întrebări, • dacă s-a întâmplat ceva neobişnuit, • cine a condus conferinţa de presă, • motivul pentru care a fost convocată, • locaţia, dacă e relevantă, • reacţia de la sursele cu puncte similare şi opuse de vedere. O conferinţă de presă ar putea fi considerată un interviu general, ceea ce înseamnă că toţi reporterii vor avea aceeaşi informaţie. De obicei, cei care organizează conferinţele ştiu dinainte ce vor să spună. Îşi vor prezenta mesajul şi nimic mai mult, mai ales dacă au experienţa adversităţii reporterilor care pun întrebări incomode. De aceea, înaintea conferinţei, reporterul trebuie să se


29

documenteze asupra subiectului şi asupra vorbitorului. Aşa vor fi siguri că întrebările sunt bine ţintite. Toţi reporterii au acelaşi rol într-o conferinţă de presă: sunt acolo pentru a pune întrebări şi a determina persoana să dea răspunsuri care să merite să fie transformate în ştire. Din cauza limitei de timp reporterii se află acolo pentru a obţine răspunsuri la doar câteva întrebări exacte. De asemenea, ascultă şi celelalte întrebări şi răspunsuri, în caz că apare ceva nou sau neaşteptat. Depinde de reporter să provoace vorbitorul să dea mai multe informaţii şi să clarifice anumite aspecte. Discursuri Sursele care ţin discursuri sau conduc conferinţe de presă folosesc adesea mijloacele de comunicare în masă pentru a transmite mai departe propriile lor mesaje. Jurnalistul trebuie să se documenteze cu privire la istoricul problemei, la persoana care vorbeşte (personalitate, temperament, stil comunicaţional, interese, discursuri anterioare etc.) şi cu privire la contextul general al problemei. Specialistul de relaţii publice va fi documentat în privinţa jurnaliştilor (temperament, nivel profesional), a politicii editoriale a instituţiilor de presă pentru care scriu (favorabilă/nefavorabilă, stil de abordare, spaţiu acordat diverselor tipuri de evenimente etc.), în privinţa declaraţiilor şi punctelor de vedere ale adversarilor. Pe baza acestor informaţii trebuie să ştie să anticipeze întrebările şi să aibă pregătite, în avans, variantele de răspuns. • Pregătiţi o listă cu întrebări la care speraţi că va răspunde discursul. Dacă discursul lasă unele întrebări fără răspuns folosiţi-vă abilităţile pentru a afla acele răspunsuri după discurs. • Încercaţi să obţineţi înainte o copie a discursului – vă foloseşte, pentru că furnizează marea parte a informaţiei pe care vorbitorul va încerca să o furnizeze. Nu folosiţi însă copia în locul discursului real, fiindcă, de cele mai multe ori, vorbitorii se îndepărtează de textul scris. Vor adăuga şi vor omite unele lucruri. Folosiţi-l ca ghid pentru ştirea pe care o veţi scrie şi pentru a vă asigura că citatele sunt exacte. • În finalul discursului încercaţi să clarificaţi punctele din discurs pe care nu le-aţi înţeles. Rugaţi-l pe vorbitor să repete, să explice o declaraţie confuză. • Tot la sfârşitul discursului este timpul să puneţi întrebări pe subiectele pe care le-aţi fi vrut acoperite, dar care n-au fost abordate. Fără informaţie în exclusivitate, ştirea voastră va arăta la fel ca celelalte. Ştirile despre discursuri trebuie să includă câteva informaţii fundamentale: • numărul celor prezenţi, • unde s-a ţinut discursul, • motivul, • punctele importante (accentele),


30

• reacţia audienţei, în special faţă de punctele dramatice ale discursului. Întruniri, şedinţe Deciziile prin care este afectată viaţa cititorului sunt luate de autorităţile în şedinţe care pot fi publice. Punctele esenţiale ale unei întâlniri sunt (Mencher, 1991, p. 347): • Scop, locaţie şi perioadă, • Punctele pe ordinea de zi, • Principalele procese: voturi, decizii, adoptarea de politici, • Discuţii şi dezbateri; durata sesiunii, • Citate de la martori şi experţi, • Comentarii şi declaraţii ale autorităţilor şi ale celor afectaţi, • Context, • Abateri neobişnuite de la ordinea de zi, • Ordinea de zi pentru următoarea sesiune. 2.5. Observaţia. Definiţie. Tipuri de observaţie Observaţia este o metodă de strângere a datelor relevante pentru public, prin care jurnalistul acţionează ca sursă pentru publicul său, transmiţându-i ce a înregistrat prin intermediul tuturor simţurilor sale (văz, auz, miros, pipăit, gust) la locul desfăşurării unei întâmplări. Metzler (1986) împarte detaliile care pot fi observate în patru categorii: decorul, personajele, acţiunea şi sensul sau înţelesul unor evenimente. Decorul Câteva schiţe descriptive ale scenei furnizează un context pentru materialul jurnalistic. Relatările, portretele şi reportajele utilizează mai mult descrierea decât ştirile. Şi totuşi, şi ştirea, ca gen jurnalistic, poate conţine câteva elemente descriptive. Ca observator antrenat veţi căuta detalii pe care un ochi neexperimentat le scapă. Ce culoare, cât de înalt, cât de mulţi, ce mirosuri. În articolele despre oameni, detaliile descriptive sunt foarte importante. Figurile de stil, cu moderaţie, condimentează descrierile şi îl fac pe cititor sau pe ascultător să simtă cum a fost, ce ar fi simţit dacă ar fi fost şi el martor. Atenţie însă, în funcţie de tipul materialului, prea multe detalii descriptive pot fi plictisitoare. Prea puţine, în schimb, produc texte plate, lipsite de culoare.

Personajele


31

Majoritatea articolelor implică oameni. Observarea personajelor nu se limitează la descrierea fizică: cum se mişcă, cum vorbeşte, ce temperament, ce obiceiuri, eventuale ticuri, ce face cu mâinile când vorbeşte, cum este îmbrăcat, ce bijuterii, tatuaje, coafură. Un personaj ar trebui să fie viu, surprins în mişcare. Acţiunea În fiecare moment se întâmplă câte ceva, dar jurnalistul cel care decide care acţiuni ajută la caracterizarea unei persoane sau a unei situaţii. Este nevoie însă de înţelegerea personajului – prin interviuri şi documentare preliminare, şi prin întrebări puse în timpul observaţiei. Sensul Înţelegerea sensului operează pe două nivele. Primul este să te asiguri că o scenă ilustrează clar ceva – timiditate, indecizie etc. Cu alte cuvinte, să te asiguri că scena, acţiunea, gestul semnifică ceea ce spui că semnifică. Al doilea nivel al sensului este unitatea tematică întreagă – lucrul care leagă toate elementele împreună în materialul jurnalistic. Cu alte cuvinte, răspunsul la întrebarea “şi ce-i cu asta?”. Exemplu Urmăriţi decorul, personajele, acţiunea şi sensul în pasajele următoare. Încercaţi să identificaţi: • sensul, motivul pentru care doi jurnalişti au hotărât să scrie acest text; • modul în care sunt individualizate personajele şi în care detaliile fac personajele credibile; • creionarea decorului prin accentul pe detaliile relevante pentru sensul textului; • detaliile de acţiune care măresc interesul cititorului şi subliniază sensul textului. "Bombe" pe Aeroportul Băneasa (Oops! Am ajuns şi pe FoxNews!) | 03 Decembrie 2007, Academia Caţavencu Ne-am îmbrăcat în ţinuta clasică a unui zilier constructor. Pentru teroriştii care vor planul mură-n gură, ne vedem forţaţi să dăm nişte detalii. Adica una bucată salopetă peste flanela decolorată şi maiou, spălăcit, made in China (eu, Alexandru Căuţiş) şi halat muncitoresc bleumarin peste una bucată geacă luată cu trei milioane din Metro Băneasa, pe care o găsea cu doar 50 de euro la Tati-Paris, dar s-a grăbit (eu, Cătălin Prisăcariu). Hai, nu ziceţi că-i scump, că are Al-Qaeda bani. Am luat doua lopeţi cu noi (din păcate, n-avem detalii tehnice pentru AlQaeda, sînt nişte lopeţi clasice), ca să arătăm ireproşabil a muncitori puşi pe treabă.


32

Plus una bombă. Bombă tare, dar de jucărie, pentru care mă vad nevoit să-i mulţumesc lui Rareş, fiu-meu de şase ani, care mi-a îngăduit să folosesc în interes naţional grenada lui de plastic. [...] Ne-am plimbat nestingheriţi pe lînga cisterne cu kerosen. Le-am filmat şi fotografiat. Am mers cu maşina, dar şi pe jos, pe pista pe care veneau şi plecau avioane. O situaţie unică în lume! Am lipit una bombiţă, de plastic, de coada unui Boeing. Ne-am filmat nonşalanţi într-o zonă de maximă securitate, unde nu e permis să faci poze nici cu aparate de jucarie. Am făcut schimb de camere. Prisăcariu l-a filmat pe Căuţiş cînd punea bomba la Boeing, apoi Căuţiş l-a filmat pe Prisăcariu plimbîndu-se pe pista de rulare. Un avion al My Air se pregătea în spatele lor de decolare. Deci regia a fost excelentă, sincronizarea perfectă, n-a fost nevoie să tragem duble. [...] Ce puteam face de 1 Decembrie dacă eram cu adevarat terorişti – În bena maşinii, care nu a fost deloc controlată la intrare, ca şi pasagerii din interior, puteam avea niste bazuci, un aruncător de rachete, 100 de kilograme de Semtex, 50 de kilograme de C4, 50 de kilograme TNT. Nu rîdeţi, colegul Ştefan Agopian chiar ştie să prepare TNT. [...] www.catavencu.ro, accesat 26 decembrie 2007. 2.5.1. Tipuri de observaţie Observaţia participativă Ca metodă de a înţelege un grup sau o situaţie din interiorul ei, reporterul se inserează ca membru cu drepturi depline al unui grupul sau al unei scene care se află sub observaţie. Avantaje: unii oameni nu vor să dea detalii despre ce fac şi nu doresc să vorbească, dar acţiunile lor pot fi dezvăluite astfel; nu depinzi de observaţiile altora; eşti foarte aproape de situaţia despre care scrii. Dificultăţi: trebuie să decizi dacă îţi dezvălui sau nu identitatea şi scopul, cu evidente implicaţii de etică jurnalistică; altă hotărâre importantă pe care trebuie s-o iei este în ce măsură te implici în situaţie, pentru că o implicare prea mare poate afecta obiectivitatea; şi, nu în ultimul rând, trebuie să ştii când îţi iei notiţe şi cum (cel mai bine este să faci însemnările în timpul observaţiei sau la scurt timp după aceea).


33

Observaţia participativă la cazarea în cămine - două jurnaliste încearcă să cumpere un loc de cazare „Scrie-te pe listă şi te rezolvăm!” Într-unul din căminele mediciniştilor, biroul administratorului e la mare căutare, dar... în linişte. Intri, ciocăni la o uşă şi întrebi dacă mai au cumva vreun loc în cameră. „La noi nu... dar, sigur, mai sunt. Du-te la administrator. Ia-l şi tu cu frumosu', du-i o sticla de whisky, lui aşa îi place, şi vezi că o să îţi mai ceară şi bani. Să nu îţi fie ruşine, că aşa face toată lumea. Eu am reuşit că stau de mult aici şi nu am mai dat nimic. Te rezolva, îţi zic eu... faza e că trebuie să-l găseşti singur, ca altfel nu ai făcut nimic, nu te ajută, trebuie să-i zici între patru ochi”, spune Oana, anul V Medicină. Biroul administratorului e un du-te vino. Fetele intră cu punguţe colorate, numai una şi una, băieţii, mai tupeişti, bagă plasa cu băutură în faţă şi duşi sunt. Ai ceva de aşteptat să îl găseşti pe administrator singur […] ,În aşteptare la domnu' administrator, îngrijitoarea Cornelia te trage la piept ,cu bunăvoinţă… Adevărul, 29 septembrie 2005, fragment din „Şpăgi în rate sau cash la cazarea în căminele studenţeşti”

Observaţia neparticipativă Este tipul de observaţie practicat cel mai des. În camera de gardă a unui spital, la un meci de fotbal sau în culise, jurnalistul este atent la ce se întâmplă în jurul său, pune deschis întrebări, ceilalţi ştiu exact ce statut are şi că informaţiile oferite de ei ar putea fi făcute publice. Pentru a fi eficient, impactul personal asupra situaţiei trebuie să fie cât mai mic. Jurnalistul este spectator, nu participant, iar comportamentul actorilor este deja alterat pentru că se ştiu observaţi.

Observaţia discretă Dacă în cazurile precedente, oamenii sunt conştienţi de prezenţa jurnalistului şi de identitatea sa, în cadrul observaţiei participative şi a observaţiei neparticipative, observaţia discretă operează pe principiul “şoarecelui din colţ”. Jurnalistul nu participă la o acţiune, nu spune, într-o primă fază, că strânge infirmaţii. Acest tip de observaţie este eficientă mai ales pentru contextualizare, dar sensul pe care îl dă reporterul informaţiilor adunate în acest fel trebuie verificat prin metode alternative de strângere a datelor (din interviuri ulterioare cu participanţii la acţiunea observată, din consultarea unor surse fizice relevante).


34

Observaţia neparticipativă, fie ea discretă sau nu, oferă un plus de culoare şi de credibilitate unui material jurnalistic Ba o pungă transparentă prin care se vede clar „sticluţa” de whisky, ba o plasă adevărată, bine închisă la gură, „să nu răsufle” nimic, ba o maşină de Timişoara din care coboară hotărât tata cu diplomatul şi cu fata de mână, îmbujorată, mandră că e studentă, având în braţe pachetul de cafea şi sticla de vin... Licitaţii, anunţuri, vânzări, cumpărări, şpăgi, şuşoteli, bârfe pe la colţuri... căminele studenţeşti din Regie sunt în plină tranzacţie cu „euroi”. Unii studenţi şi-au găsit deja loc. Îi vezi trecând cu găleţi, cu mături proaspăt cumpărate, vopsele şi detergenţi. Înjură gândacii şi geamurile sparte, saltelele şi mochetele arse […] Adevărul, 29 septembrie 2005, fragment din „Şpăgi în rate sau cash la cazarea în căminele studenţeşti” 2.5.2. Observaţii relevante În general, reporterul este confruntat cu o mare cantitate de fapte. O conferinţă de presă poate dura două ore, poate acoperi mai multe teme şi poate include patru hotărâri. Un vorbitor poate ţine un discurs care are 4.500 de cuvinte. Un eveniment poate avea multiple aspecte şi mai mulţi actori. Ce reţin jurnaliştii din toate câte se perindă prin faţa ochilor? Mencher (1991, p. 248) trasează trei linii majore care să ghideze observaţia: Cunoaşte comunitatea! Reporterul trebuie să ştie ce vor şi ce au nevoie să afle cititorii săi. Fapte relevante pentru unii pot fi total irelevante pentru alţii. Această înţelegere a nevoilor cititorilor este parte intuiţie, parte bun simţ şi parte cunoaştere dobândită ca urmare a traiului în comunitate. Găseşte tema! Orice ştire, relatare, reportaj, orice material jurnalistic este, în esenţă, afirmarea unei teme sau a unei idei centrale. Reporterul trebuie să-şi concentreze observaţia pe acele fapte care sprijină, scot în evidenţă şi amplifică tema. Articolele nu trebuie să fie îngreunate de detalii care sunt irelevante pentru temă. Caută acţiunea! Reporterul trebuie să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de unic, faţă de neaşteptat, faţă de rupturile dintre normal şi neobişnuit. Mencher spune că ar trebui ca reporterul să privească lumea cu ochii unui copil, pentru care totul este nou şi diferit, dar, în acelaşi timp, cu ochii unui adult care poate face diferenţa dintre semnificativ şi nesemnificativ.


35

Notiţe Jurnalistul are nevoie de detalii, de citate exacte, de numere corecte, de sensurile cuvintelor aşa cum au fost ele rostite. Metzler (1986, p. 170) notează trei deprinderi esenţiale: • să ştii despre ce să iei notiţe; • să-ţi dezvolţi un sistem de prescurtări; • să-ţi antrenezi memoria de scurtă durată pentru a reţine citate, povestiri şi detalii. Majoritatea vorbitorilor, inclusiv cei care răspund la un interviu, caută să demonstreze un punct central. Orice discurs se organizează în jurul unui punct de vedere, fie el explicit, mai mult sau mai puţin, sau nu. Ar trebui notat acel punct de vedere şi detaliile/ argumentele pe care le prezintă sursa. Dacă nu sunt prezentate detalii factuale şi argumente, atunci acestea trebuie cerute de reporter. În plus, pentru culoare şi un plus de credibilitate, ar trebui notate citate esenţiale. Reportofon Reportofonul are marele avantaj că produce o probă materială a ceea ce a fost spus, dar se poate strica, i se poate termina bateria, intimidează pe unii dintre interlocutori, iar transcrierea de pe bandă ia timp. De aceea: • ar trebui luate notiţe în timp ce se face înregistrarea cu reportofonul, • aparatul ar trebui pus într-un loc care să nu deranjeze, preferabil în afara unghiului privirii celor doi interlocutori, • ar trebui notate momentele în care apar citate interesante (reportofoanele au un contoar pe una dintre feţe, în acest scop). Telefonul Telefonul este un mijloc rapid şi eficient în documentare, dar este folositor mai ales în situaţia în care jurnalistul îşi cunoaşte sursa. Pentru surse cu care se vorbeşte prima dată, telefonul ar trebui folosit numai pentru stabilirea unei întâlniri pentru un interviu, nu pentru interviul propriu-zis. Camera de luat vederi şi aparatul de fotografiat Datorită evoluţiei tehnologiei, este din ce în ce mai uşor să faci filme şi fotografii digitale, care pot fi ulterior folosite ca document în materialele de presă. Grupurile de presă din România, care cuprind şi radiouri, şi televiziuni, şi publicaţii şi site-uri folosesc imaginile înregistrate de către reporterii lor, fie ei de presă scrisă sau nu, pentru a promova produsele grupului mai bine. Un exemplu este cazul informaţiilor culese de către doi jurnalişti de la Academia Caţavencu despre securitatea scăzută a Aeroportului Băneasa, care


36

au luat forma unui reportaj cu fotografii în Academia Caţavencu, reportaj, fotografii şi film, pe www.catavencu.ro, reportaj video pe Realitatea TV, serie de articole de informare şi de opinie în Cotidianul.


37


1. Prezentaţi notele de predocumentare din dosarul de semestru, obţinute din surse fizice. Aceste note trebuie să cuprindă: a) cadrele generale în care se va desfăşura observaţia voastră b) unghiul de abordare pe care intenţionaţi să-l urmaţi c) termeni tehnici explicaţi. (De exemplu, tema câinilor vagabonzi este foarte largă, cuprinzând următoarele posibile teme: tratamentul câinilor în centrele deţinute de către autorităţile locale în Bucureşti, un oraş bogat al României, sau tratamentul câinilor în centrele deţinute de către autorităţile locale ale unei comunităţi mai sărace din România sau îngrijirea câinilor de către fundaţiile de profil. Predocumentarea va arăta exact ce înseamnă un câine vagabond şi în responsabilitatea cui se găseşte). 2. Prezentaţi notele de observaţie obţinute în urma unei observaţii neparticipative sau participative (identificaţi ce tip de observaţie aţi făcut şi care au fost elementele care v-au ajutat să faceţi identificarea corectă). Observaţia este parte din dosarul de semestru (în urma unei vizite la un centrul de primire pentru câini, de exemplu). Identificaţi răspunsul la întrebările: cine, ce, unde, când, cum, de ce. Dacă simpla observaţie se dovedeşte insuficientă, sunteţi obligaţi să faceţi scurte interviuri cu cei pe care îi observaţi sau cu o altă persoană, care are informaţii relevante despre situaţia observată.

Bibliografie pentru Unitatea 2: MENCHER, M, 1991, News Reporting and Writing, ed. V, Wm.C. Brown, Dubuque. METZLER, K., 1986, Newsgathering, ed. II, Prentice-Hall, New Jersey.


38

3. Unitatea de învăţare 3 Sursele umane. Interviul 3.1. Sursele umane……………………………………………………………. p. 38 3.2. Intervievarea ………………..……………………………………………. p. 40 3.3. Tipuri de întrebări ………………..………………………………………. p. 44

Obiectivele unităţii de învăţare 3 După parcurgerea acestei unităţi de învăţare veţi putea să: - să identificaţi problemele principale care pot apărea în timpul efectuării sau redactării unui interviu - să identificaţi soluţiile la principalele probleme care pot apărea în timpul efectuării sau redactării unui interviu - să faceţi voi înşivă un interviu publicabil.

3.1. Sursele umane Un bun reporter îşi păstrează o legătură regulată cu sursele sale - şi când are nevoie de informaţie, dar şi când nu are nevoie. Nu există nimic care să ţină locul contactului personal. Una dintre cele mai importante calităţi ale unui reporter este să se simtă în largul său în preajma persoanelor pe care nu le cunoaşte. Sursele au nevoie de jurnalişti, aşa cum jurnaliştii au nevoie de surse - atât ca să-şi transmită mesajele, cât şi ca să afle ceea ce ştie deja jurnalistul. Pentru o mai bună colaborare, esenţială este predocumentarea şi o curiozitate reală şi evidentă a jurnalistului în ceea ce priveşte informaţiile pe care le deţine sursa sa. Există însă o linie foarte fină între a te apropia şi a te apropia prea mult. Jurnalistul trebuie să-şi amintească faptul că este în slujba interesului public şi al audienţei sale, nu a sursei. Un fapt adesea evident pentru jurnaliştii specializaţi pe un anumit domeniu este că încep să aibă surse preferate (acelaşi expert neutru, de exemplu, în problema terorismului internaţional), că adoptă jargonul profesional şi, câteodată, că apără punctele de vedere ale surselor lor. Jargonul ar trebui învăţat şi tradus pentru publicul-ţintă, care nu ar trebui uitat niciodată. Fii politicos, dar insistent cu sursele tale. Insistă să primeşti un răspuns serios la întrebările tale. Urmăreşte poveştile cu o desfăşurare lentă verificând stadiul lor cu sursele. Şi cere alte surse, pentru a îţi mări reţeaua şi a îţi diversifica informaţiile. Sursele ostile sau evazive necesită o abordare specială. Pentru a depăşi ostilitatea, primul pas este identificarea sursei


39

ostilităţii. Vrea să ascundă ceva? Îi este frică? Predocumentarea oferă adesea indicii despre atitudinea pe care o va aborda o sursă, şi despre motivele acelei atitudinii. În plus, există, desigur, negocierea condiţiilor intervievării - Va fi făcut public numele sursei? Vor fi făcute publice informaţiile? Informaţiile fără sursă sunt aproape de nefolosit, iar informaţiile pe care un jurnalist nu le află decât pentru el sunt, practic, inutile, de aceea o asemenea negociere este ultima soluţie la care ar trebui să se apeleze. Metzler (1986, pp. 179-180) oferă câteva sugestii pentru comunicarea cu sursele ostile: 1. Manifestaţi empatie şi înţelegere. Puneţi-vă în locul celuilalt: cum v-aţi simţi într-o situaţie similară? 2. Explicaţi exact care este scopul vostru şi de ce sursa este importantă pentru materialul dumneavoastră. 3. Încercaţi să identificaţi motivul ostilităţii şi faceţi eforturi pentru a o diminua, contraatacând motivul. Dacă motivul este legat de persoana voastră, de ceva ce aţi făcut sau spus, atunci trebuie să lămuriţi problema. Este foarte important gradul de sinceritate. Un reporter onest şi sincer are de obicei mai puţine probleme de acest fel decât unul orgolios, iar problemele care apar pot fi rezolvate mai uşor. Sursele percep uriaşele diferenţe dintre reporteri, cu cei care ştiu să asculte fiind mult mai cooperante decât cu cei aroganţi. 4. Dacă motivul ostilităţii nu poate fi ghicit, atunci întrebaţi. Lăsaţi sursa să vă vorbească despre ea. De obicei este vorba despre ceva fără legătură cu voi, ceva în legătură cu care nu puteţi face nimic. Doar să ascultaţi – e folositor. Uşurată de povară şi apreciind bunăvoinţa voastră, sursa va începe să vă răspundă la întrebări. 5. Puneţi întrebări despre context. Dacă îi daţi ocazia unei surse să explice întreaga situaţie, ostilitatea va dispărea sau chiar va fi împiedicată să se nască. Întrebările tăioase şi întreruperile frecvente pot cauza ostilitate. 6. Disociaţi-vă, ca o chestiune de principiu, de ceilalţi jurnalişti, tendenţioşi şi ostili. 7. Încercaţi să vă păstraţi dispoziţia veselă sau deschisă, chiar dacă răspunsul este posomorât. Majoritatea surselor răspund chiar dacă nu le-aţi câştigat întru totul. Sursele umane au rolul de a completa informaţia şi, adesea, de a aduce partea de poveste, umană, a problemei în cauză. Însă au un rol important şi în a furniza idei de materiale.


40

3.2. Intervievarea “Un interviu este o conversaţie, de obicei între două persoane, pentru a obţine informaţie pentru o audienţă nevăzută. Este adesea un schimb conversaţional de date care poate produce un nivel de informaţie la care nici una dintre părţi nu poate ajunge singură” (Metzler, 1986, p. 106). Din punct de vedere terminologic, interviul este un gen publicistic, iar intervievarea una dintre cele mai importante tehnici de colectare a informaţiilor, alături de observaţie. Cele mai uzuale greşeli ale jurnaliştilor sunt: • vorbesc prea mult, • îşi întrerup interlocutorul, • pun întrebări lungi şi întortocheate, • nu ascultă cu atenţie, scăpând sensurile ascunse şi aluziile şi ca atare • nu pun întrebările de urmărire potrivite. Interviul reuşit cere antrenament, pregătire, abilităţi de comunicare interpersonală şi flexibilitate. Regulile obişnuite în intervievare, aşa cum sunt prezentate de Mencher (1991, p. 299) sunt următoarele: • Reporterul trebuie să se identifice la începutul intervievării. • Să spună care este motivul/ subiectul interviului. • Să precizeze clar pentru sursele care nu sunt obişnuite cu reporterii că informaţia va fi folosită într-un material de presă. • Să facă sesiunea cât mai scurtă cu putinţă. • Să pună întrebări scurte şi specifice, la care sursa este competentă să răspundă. • Să ofere sursei timp suficient să răspundă. • Să ceară sursei să clarifice răspunsurile complexe sau vagi. • Să recitească răspunsurile, dacă i se cere acest lucru, sau dacă nu este sigur că un citat crucial a fost bine structurat. • Să insiste să obţină răspunsuri, dacă publicul are dreptul să ştie acele răspunsuri. • Să evite să dea lecţii sursei sau să se certe cu sursa. • Să respecte cererea de păstrare a anonimatului sau de nepublicare a informaţiei, dacă sursa cere acest lucru.


41

Documentarea înaintea unui interviu are un rol foarte important: ajută la formularea unor întrebări pertinente şi poate aduce respectul interlocutorului care va vedea în interviu o provocare. Structura interviului Metzler (1986, p. 107) identifică zece paşi în realizarea unui interviu: 1. Defineşte un scop, pe care îl vei face cunoscut intervievatului. Intervievatul trebuie ales, aşa cum am arătat, în funcţie de capacitatea lui de a răspunde la chestiunea propusă. 2. Fă o predocumentare, atât folosind surse fizice, cât şi folosind alte surse umane. Nici chiar pentru un interviu portret jurnalistul nu se poate rezuma la o singură sesiune de intervievare ar trebui cunoscut personajul şi din descrierile oferite de anturajul său - prieteni, familie, duşmani, colegi de muncă. 3. Stabileşte o întâlnire şi fă atrăgătoare ideea interviului. 4. Planifică strategia de intervievare - la ce întrebări ai vrea să ai răspuns, în ce ordine. Predocumentarea ar trebui să-ţi indice cum poate fi abordată sursa. 5. Întâlneşte-te cu intervievatul. Reia scopul interviului şi arată-ţi entuziasmul şi interesul. 6. Stabileşte un raport conversaţional şi treci la întrebările serioase. 7. Ascultă. Foloseşte întrebări de urmărire şi renunţă la întrebările pregătite dinainte, dacă nu mai este nevoie de ele. 8. Întreabă chestiunile delicate către sfârşit, pentru a fi sigur că, în cazul în care interviul va fi întrerupt, nu vei rămâne fără nici o informaţie. 9. Restabileşte, dacă este cazul, un raport conversaţional, după întrebarea delicată. 10. Rezumă interviul. Deschiderea interviului. Primele secunde sau minute ale interviului sunt adesea hotărâtoare. Principala funcţie a introducerii este să motiveze ambele părţi să participe şi să comunice. O introducere nereuşită poate duce la un interviu superficial, la obţinerea unei informaţii incorecte. Dacă îi displace modul în care a fost abordată, persoana poate refuza interviul, vă poate întoarce spatele, vă poate închide uşa sau telefonul. Stabilirea raportului de comunicare este în acelaşi timp un proces de creare a bunăvoinţei şi a încrederii între cel care ia interviul şi intervievat. Adesea se începe prin salut şi prezentare, atât a jurnalistului, cât şi a temei, însoţite de acţiuni non-verbale, cum sunt strângerea mâinii, contact vizual, un zâmbet.


42

Se va explica scopul, lungimea şi natura interviului, modul în care informaţia va fi folosită şi motivul pentru care persoana care dă interviul a fost selectată. Diverse situaţii ar putea servi drept punct de plecare al discuţiei - situaţii în care jurnalistul poate demonstra că ştie despre ce vrea să facă interviul şi că este interesat de un anumit subiect şi de ce are de spus un anumit interlocutor. • Rezumaţi problema – mai ales când cel intervievat nu cunoaşte încă problema sau are foarte puţine detalii despre ea (de exemplu atunci când aveţi nevoie de o reacţie sau când aveţi nevoie de opţiuni de rezolvare a unei probleme din partea unui specialist, a unei voci autorizate). În unele cazuri declararea explicită a scopului interviului ar putea să facă imposibilă realizarea lui (un interviu într-o anchetă de investigaţie). Se poate întâmpla să simţiţi nevoia să vă mascaţi scopul pentru a putea obţine răspunsuri sincere, fără ca persoana în cauză să stea în gardă. • Explicaţi cum a fost descoperită problema. Această tehnică are în vedere să explice cum cel care ia interviul a descoperit problema şi face un rezumat. • Menţionaţi o recompensă/beneficii pentru faptul că interviul vă este acordat: intervievatul este martor, personaj principal, expert în acea chestiune. • Cereţi sfat sau asistenţă. • Referiţi-vă la persoana care v-a trimis la cel căruia îi luaţi interviu. • Referiţi-vă la organizaţia pe care o reprezentaţi şi la motivele pentru care va folosi materialul de presă rezultat în urma documentării. Ghidul interviului este o schiţă a temelor şi subtemelor care vor fi abordate. În funcţie de subiectul interviului, puteţi avea diferite tipuri de structurare: 1. o structură expozitivă urmăreşte diviziunile naturale ale unui subiect. De exemplu, dacă vă interesează repararea unei străzi, veţi avea trei părţi: buget, proiecte majore şi echipament. Sau pe baza întrebărilor jurnalistice: cine, ce, cum, când, unde, de ce. 2. o structură temporală tratează subiectul în ordine cronologică. De exemplu, un interviu care are ca subiect un eveniment cu o desfăşurare mai amplă în timp sau un proces (care se poate descrie fază cu fază). 3. o structură spaţială va avea în vedere diviziunile spaţiale: de la stânga la dreapta, de sus în jos, de la est la vest (spre exemplu atunci când vă interesează o construcţie sau o sală nouă, aşezarea unui oraş etc.).


43

4. o structură cauză - efect, după cum îi spune şi numele, va trata subiectul din perspectiva cauzelor şi a efectelor unei probleme, unui accident sau a unui eveniment. 5. structura problemă - soluţie constă într-o fază a problemei (care este problema şi cum arată ea) şi o fază a soluţiei (care sunt acestea şi cum se pot pune în aplicare). Planul interviului.. După ce aţi completat ghidul interviului veţi face o schiţă a zonelor sau întrebărilor pe care le veţi avea în interviu – acesta va fi planul interviului. În funcţie de cât de exact şi în detaliu sunt schiţate întrebările şi ordinea lor, putem avea un interviu nestructurat (o listă de teme generale) şi interviuri structurate în grade mai mici sau mai mari (aveţi în minte sau pe hârtie, în mod clar, ce întrebări vreţi să puneţi). Exemplu Urmăriţi diferenţele între cele două texte. Urmăriţi mai ales cum, într-un interviu nestructurat sau slab structurat, jurnalistul urmăreşte răspunsurile interlocutorului său şi pune întrebările în funcţie de răspunsurile anterioare. Nume întreg: Anna Lesko Data naşterii: 1979 10 ianuarie Locul naşterii: Chişinău Zodie: Capricorn Înălţime: 1.70 Culoarea ochilor: verzi Culoarea părului: şaten - deschis Profesii anterioare/ studii: Facultatea de Drept Alte formaţii (de orice gen): pictura Sportul preferat: tenis de câmp Filmul preferat: Eyes Wide Shut Actorul preferat: John Malkovich Actriţa preferată: Nicole Kidman Locul de relaxare preferat: atelierul meu de pictură www.bumerang.ro, accesat 27 decembrie 2007 Eugen Istodor, Cotidianul Glorie&Televiziune - 12-12-2007 Prigoană ştie că e ţăcănit Pentru 2.000 de euro pe emisiune, Silviu Prigoană „stă cu nasul în rahat“ şi face „Meserii prigonite“ pe Prima TV. De ce vă place pe teve?


44

Cui nu-i place? Ţie nu-ţi place fiindcă nu ai fost chemat şi nu ai fost chemat fiindcă nu faci audienţă. Uite, de azi-dimineaţă am primit şase telefoane pentru emisiuni. Ce vor? Rating. „Meserii prigonite“ a avut dublu rating decît orice emisiune de acolo. [...]

Încheierea. Oferiţi-vă să răspundeţi la întrebările pe care vi le-ar putea pune intervievatul. Folosiţi întrebări de clarificare – acestea vă permit să vă daţi seama dacă aţi acoperit toate temele sau dacă sursa ar mai vrea să vă mai spună ceva. Faceţi un rezumat al interviului. Vă ajută să verificaţi acurateţea informaţiei obţinute şi vă ajută să determinaţi dacă ce aţi reţinut este şi ceea ce a vrut să spună interlocutorul de fapt. 3.3. Tipuri de întrebări Întrebările deschise şi închise Întrebările deschise sunt cele care permit interlocutorului libertatea de a hotărî cantitatea şi felul informaţiei pe care o furnizează. De exemplu, „Ce puteţi să-mi spuneţi despre programul de Învăţământ la Distanţă al FJSC?” este o întrebare deschisă, însă mult are o arie de referinţă mult prea largă. Interviul ar putea să scape de sub controlul jurnalistului. Dacă jurnalistul vrea să afle ce schimbări va aduce noua structură universitară, după aplicarea procesului Bologna, ar trebui să întrebe, de exemplu: „Care sunt diferenţele între structura academică a programului de Învăţământ la Distanţă al FJSC vechi şi cel care va fi lansat în 2005?” Întrebările deschise lasă interlocutorii să vorbească liber şi să ofere voluntar informaţii, permiţându-le să dezvăluie ce cred că este important. În acelaşi timp, acest tip de întrebări comunică interesul şi încrederea în discernământul interlocutorului. Răspunsurile la întrebări deschise pot dezvălui incertitudinea, intensitatea sentimentelor, cadrul de referinţă, prejudecăţile sau stereotipurile interlocutorului. În schimb, consumă timp preţios cu informaţii nerelevante. Pe de altă parte, interlocutorul poate cenzura informaţia care i se pare irelevantă sau evidentă. Întrebările închise sunt de natură restrictivă - cer un răspuns scurt şi la obiect: • Câţi ani aveţi? • De cât timp ocupaţi acest post?


45

Întrebările închise bipolare limitează răspunsul la două opţiuni: • Sunteţi sau nu de acord cu legalizarea prostituţiei? • Fumaţi? Trebuie să aveţi grijă cu această polaritate, pentru că implicitul acestor întrebări este că există doar acele două posibilităţi pe care le-aţi pus în ele. Dar interlocutorul poate fi indecis sau poate să nu aibă o poziţie clară. Întrebările închise permit celui care ia interviul să controleze răspunsurile şi să ceară informaţii exacte. Ocupă mai puţin timp, permiţând, ca urmare, investigarea mai multor zone. Se pot pune mai multe întrebări într-o perioadă de timp mai mică, iar răspunsurile sunt uşor de analizat. Dar răspunsurile la întrebările închise conţin, adesea, prea puţină informaţie, necesitând întrebări în plus şi, ce este mai important, nu arată de ce interlocutorul are o anumită atitudine. Întrebările primare şi secundare Întrebările primare introduc teme sau zone noi într-o temă şi au sens şi în afara contextului. Întrebările secundare încearcă să obţină informaţie suplimentară faţă de răspunsul la o întrebare primară sau la o altă întrebare secundară. Pot fi deschise sau închise şi sunt adesea numite “de urmărire”. Sunt folositoare când interlocutorii nu răspund sau când răspunsurile par incomplete, vagi, superficiale, irelevante, incorecte. Pentru a impulsiona interlocutorul să detalieze se pot folosi formule de tipul: Înţeleg. / Continuaţi, vă rog. / Şi, după aceea? / Serios? Pentru clarificare – pentru a vă asigura că aţi obţinut întreaga informaţie importantă sau disponibilă: Credeţi că am uitat vreo întrebare importantă? / Mai e ceva important de spus în legătură cu asta? Dacă răspunsul este superficial: Spuneţi-mi mai multe despre… / Ce s-a întâmplat după… ? / Şi ce reacţie aţi avut când… ? / Cum adică… ? Dacă răspunsul este vag: Nu sunt sigur că înţeleg ce vreţi să spuneţi. / La ce v-aţi referit când aţi spus… ? / Ce-aţi vrut să spuneţi cu “…”? Dacă răspunsul sugerează un sentiment sau o atitudine: De ce aveţi senzaţia asta? / Ce credeţi că s-a întâmplat? Dacă răspunsul este irelevant, repetaţi întrebarea într-o nouă formă sau accentuând cuvântul esenţial din ea. Dacă răspunsul este incorect (o dată sau o cifră greşită, un citat greşit, cuvinte amestecate), puteţi folosi întrebări reflexive: Vreţi să spuneţi 1986, nu? / Acest venit este net, nu brut? Dacă nu sunteţi sigur de ce a vrut să spună sau să sugereze interlocutorul, întrebările reflexive vă pot înlătura această


46

nesiguranţă: Aţi spus că aţi fost păcălit ca să semnaţi cererea? / Şi acest 10 % vi se pare o creştere mare? Întrebările rezumative sunt legate de cele reflexive rezumă o serie de răspunsuri sau schimburi de replici pentru a asigura o înţelegere corectă a celor spuse: Dacă interlocutorul nu răspunde la una dintre întrebări, repetaţi-o sau reformulaţi-o, întrebaţi cu tact care este motivul pentru care nu vă răspunde la respectiva întrebare sau abandonaţi-o pe aceea şi treceţi la următoarea. Poate este nevoie să explicaţi mai amănunţit ce fel de informaţie vă trebuie, de ce sau cum o veţi folosi. Întrebările neutre şi persuasive Toate întrebările despre care am discutat până acum sunt neutre. Interlocutorul poate decide asupra răspunsului fără să fie direcţionat sau presat de cel care ia interviul. Chiar şi în cazul întrebărilor bipolare, poate alege între două variante egale: da/nu, aprobaţi/dezaprobaţi, bun/rău. Întrebările care sugerează implicit sau explicit răspunsul aşteptat sau dorit sunt întrebări persuasive, care conţin şi răspunsul sau o parte din răspuns. • De ce aţi demisionat din minister? în loc de • În ce condiţii aţi plecat din minister? • Când aţi luat mită ultima oară? în loc de • Luaţi mită?

Exemplu Urmăriţi cum sunt prezentate două poziţii opuse pe tema globalizării. Jurnaliştii de la Cotidianul lasă cititorul să decidă singur cine are dreptate. Spectaculosul şi ineditul se obţine tocmai printr-o documentare corectă. Fotografiile care însoţesc interviul au rolul de a face materialul de presă mai credibil, prin oferirea de informaţii la nivel vizual. Acelaşi tip de informaţii poate fi dat şi în text, prin descrierea personajului, a gesturilor, a decorului. Interviu Thomas Friedman: de ce pamîntul este plat Oana Popescu Apărut în ediţia din 31 martie 2007, Cotidianul În cartea “The World Is Flat", proaspăt apărută şi în limba română, Thomas Friedman susţine ca Pamîntul e plat, iar globalizarea redefineşte fiecare aspect al vieţii noastre. Pamîntul e plat? Aşa mică-i lumea? A devenit din ce în ce mai mică. A intrat la apa în trei etape: între 1492 şi 1820, de la măsura L a ajuns la măsura M, graţie exploratorilor. Între 1820 şi 2000, a


47

trecut de la măsura M la S, cînd s-au globalizat companiile şi au ajuns multinaţionale. Iar după 2000 a ajuns de la S la... mititică-mititică. Şi ceea ce o turteşte şi o face plată sînt lucruri de genul 11 septembrie 2001 sau 9 noiembrie 1989, cînd a căzut Zidul Berlinului, iar şase luni mai tîrziu a fost lansat pe piaţa sistemul de operare Windows. Windows a turtit Pamîntul? O dată cu răspîndirea Windows, indivizii au devenit autorii propriului conţinut, pe propriul calculator, în format digital, iar acest lucru a fost manipulat în atîtea noi feluri. Apoi a apărut alt „compresor": browser-ul pentru Internet Netscape, care putea fi folosit şi de bunicul, şi de bunica, şi de nepot, şi de nepoata. Într-un cuvînt, a simplificat Internetul şi l-a adus în casele tuturor. Lumea „.com" a făcut ca oamenii din Bangalore şi Beijing să fie vecinii noştri. În trei ani s-a instalat cablu din fibră optică de un trilion de dolari! Este acelaşi lucru ca atunci cînd calea ferată a împînzit America şi a unit un continent - doar că acum a fost interconectată întreaga lume. Paralel, a avut loc şi o revoluţie în software. În anii '90, cînd a apărut HTML, toate programele au devenit interoperabile. Statuia Libertăţii intră la apă Magellan a facut ocolul Pamîntului şi a dovedit că e rotund. Dumneavoastră ce dovezi aveţi că nu-i aşa? Mediul, educaţia şi energia. Pînă acum, felul nostru de viaţă avea un impact scăzut asupra mediului înconjurător. Acum, am trecut la un fel de viaţă cu un impact uriaş. Masele de oameni sufocă planeta. Vă daţi seama? În fiecare lună, în Beijing apar 30.000 de maşini noi! Impactul asupra mediului este enorm. Întrebarea “E reală încălzirea globală?" e stupidă. Evident că e reală! Întrebarea e dacă e prea tîrziu să mai facem ceva. Un gheţar din Bolivia, care era centrul industriei de schi, e acum crăpat total. Uraganele Katrina şi Rita au trecut de la categoria 2 la 5, după ce au traversat Golful Mexic, unde apa era încălzită pîna la 320Celsius. O creştere de 25 de centimetri a nivelului oceanului planetar va îneca ţările din zone joase, cum e Bangladeshul. Dacă totul continuă însă în ritmul de pîna acum, vom cauta şi Florida, şi Manhattanul sub ape în urmatorii 100 de ani! “Foreign Policy" îl contrazice pe Friedman: lumea e înca rotundă Claudia Ciobanu Apărut în ediţia din 31 martie 2007, Cotidianul Revista de relaţii internaţionale “Foreign Policy" îi dă replica lui Thomas Friedman, susţinînd că acesta nu are dreptate. Celebrul jurnalist de la “New York Times", Thomas Friedman, a făcut deja înconjurul lumii pentru a-şi promova ultima carte, “Lumea e plată" (“The World Is Flat"). Friedman susţine că trăim într-o eră în care globalizarea conectează oamenii,


48

ţările şi pieţele mai strîns ca niciodată, făcînd graniţele irelevante. În aceste condiţii, omenirea va scăpa de sărăcie, pentru că statele din lumea a treia vor putea folosi tot mai uşor informaţii la care nu au avut acces pîna acum. În ultimul număr al publicaţiei “Foreign Policy", profesorul Pankaj Ghemawat, de la Harvard Business School, combate optimismul lui Friedman şi susţine că, fie că percepem globalizarea ca pe o evoluţie pozitivă sau ca pe una negativă, fenomenul nu e nici pe departe atît de generalizat pe cît se crede. Care globalizare? Ghemawat începe prin a declara că viziunea lui Friedman despre “lumea plată" este la fel de exagerată ca şi cea a lui Fukuyama despre “sfîrşitul istoriei". Teorii fascinante, dar cu puţină legatură cu realitatea. Unul dintre principalele contraargumente aduse la viziunea lui Friedman este că, chiar dacă există un grad mare de interconexiune, acesta se manifestă mai degrabă la nivel local decît global. [...] www.cotidianul.ro, accesat 27 decembrie 2007.

3.3.1. Intervievarea propriu-zisă Chiar dacă are o structură de interviu pregătită, jurnalistul nu trebuie să fie dependent de planul făcut, ci ar trebui să lase interviul să curgă şi să-şi asculte interlocutorul. Numele corecte Primul lucru important este să scrii corect numele celui cu care vorbeşti şi pe care, cel mai probabil, intenţionezi să-l citezi. Dacă nu cu propriile lui cuvinte, cel puţin ca sursă a informaţiei. Oricât ar părea de caraghios, trebuie să te asiguri, întrebându-l şi rugându-l să verifice el însuşi în caietul tău de notiţe, că ai înţeles exact cum îl cheamă, cum se scrie corect numele lui şi care este funcţia sau calitatea lui precisă în contextul evenimentului, subiectului despre care scrii. Contacte Ori după ce afli numele exact, ori la sfârşitul interviului, roagă sursa să-ţi dea contactele sale: număr de telefon, adresă de e-mail etc. De multe ori, după ce ai ajuns în redacţie şi începi să-ţi scrii materialul ori când confrunţi informaţiile obţinute de la intervievat cu informaţiile obţinute din alte surse, vei descoperi că mai ai de clarificat un punct. În plus, o dată contactată o sursă valoroasă, ar trebui păstrată.


49

Nu nota chiar tot Este interesantă esenţa unui interviu. Trebuie să începi să decizi şi să selectezi lucrurile importante în timp ce îţi iei notiţe. Nu îţi irosi energia sau hârtia notând lucruri despre care ştii că nu sunt destul de interesante pentru a le integra în materialul tău. Diferenţiază informaţia de citate Când colectezi informaţii, trebuie să reţii cifre şi nume proprii exacte. Dar cuvintele exacte ale vorbitorului nu sunt atât de importante, pentru că, adesea, cuvintele care transmit informaţii nu sunt şi cuvinte puternice, care merită citate. Concentrează-te mai degrabă pentru a reţine corect faptele, decât pentru a reţine formulările precise ale interlocutorului. Concentrează-te pe citate puternice Când cineva spune ceva care implică emoţii sau opinii importante sau când auzi ceva relevant, încearcă să reţii formularea cât mai exact. Încetineşte ritmul vorbitorului Dacă cel cu care vorbeşti îţi oferă informaţii, opreşte-l pentru a cere detalii suplimentare sau pentru a pune întrebări cu privire la sursele lui. De unde ştiţi asta? Cum se scrie? E o aproximare sau este suma exactă? Aveţi documente care să dovedească ceea ce spuneţi? Întrebări de “recuperare” Dacă rămâneţi în urmă cu notiţele, puneţi întrebare al cărei răspuns îl ştiţi deja din documentarea preliminară sau o întrebare care vă oferă o informaţie personală de care nu sunteţi foarte interesat. Veţi avea astfel şansa să vă notaţi tot ce aveţi nevoie, înainte să uitaţi lucrurile importante sau interesante pe care le-a spus intervievatul. Solicitaţi documente Rugaţi-vă interlocutorul să vă furnizeze documente, fotografii, casete video şi orice altceva care poate suplimenta sau nuanţa ceea ce vă spune el însuşi. Treceţi prin ele împreună, pentru a primi explicaţii suplimentare. Întrebaţi dacă le puteţi copia sau împrumuta. Notiţe despre decor Notaţi-vă detalii despre casa sau biroul personajului sau despre încăperea în care se petrece evenimentul. Scrieţi un paragraf sau două despre decor. Cereţi detalii despre obiecte sau alte aspecte observate în birou sau casă.


50

Indicaţiile de regie În timpul interviului, notaţi atitudinea interlocutorului vostru, deoarece indicii non-verbali completează adesea informaţia pe care aţi primit-o verbal. În plus, în cazul redactării unui interviu, cititorul are şansa de a vedea un om viu, care se mişcă, nu de a citi stenograma unei întâlniri.


51


Faceţi două interviuri legate de tema dosarului vostru de trimestru. Cele două interviuri trebuie să prezinte două opuncte de vedere diferite legate de tema voastră, deci vor fi interviuri cu persoane cu roluri diferite. Toate informaţiile din interviu trebuie explicate, dacă sunt neclare, prin contextualizarea oferită de jurnalist sau prin explicarea termenilor tehnici, după caz. Fiecare interviu trebuie să aibă titlu şi un şapou, în care oferiţi detalii despre sursă şi despre relevanţa temei abordate. În corpul interviului inseraţi note despre înfăţişarea şi atitudinea interlocutorului şi despre decor.

Bibliografie pentru Unitatea 3: MENCHER, M, 1991, News Reporting and Writing, ed. V, Wm.C. Brown, Dubuque. METZLER, K., 1986, Newsgathering, ed. II, Prentice-Hall, New Jersey.

52904206 Radu Tehnici de Colectare a Informatiilor

Recommend Documents