Ioan Pop-Curseu, Magie si vrajitorie in cultura romana Alex Goldis Ioan Pop-Curșeu , Magie și vrăjitorie în cultura română , Editura Cartea RomâneascăRomânească -Polirom, Iași,
2013, 512 p. Un motto extrem de riscant stă pe prima pagină a celei mai recente cărți semnate de Ioan PopCurșeu, „Magie și vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități”: „Etnografii, psihologii, filologii ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amănunțit se impune. Câte obiceiuri, câte cuvinte, câte expresii, câte povești, câte jocuri mai păstrează, încă, în ele, urme de concepții magice despre rosturile lumii și ale omului? (…) Problema își are ispitele ei. Poate se găsește vreun tânăr îndrăzneț să ia această luptă cu zmeii subterani” (Lucia n Blaga, „Artă și magie”). Nu-i Nu-i tocmai clar dacă e vorba aici de un joc autoironic sau tânărul cercetător chiar nu -și vede lungul nasului, însă e adevărat că pentru proiectul de a scrie o carte despre magie în cultura română, populară și livrescă, de la originile ei până azi, e nevoie de un gest inițial de autosuperbie. Sau, mă rog, care necesită, de nu un pact cu forțele subterane, măcar o încredere vizionară în propriile capacități. Căci, infinit mai periculoasă decât lupta cu zmeii, strigoii, moroii sau vârcolacii inventariați pedant de Ioan Pop-Curșeu, Pop-Curșeu, e confruntarea cu pericolele, mult mai concrete, ale unui studiu atât de vast. Nici etnologia, nici istoria literară, nici comparatismul și – aș îndrăzni să spun – nici măcar antropologia culturală, luate separat, nu oferă un instrumentar adecvat unei astfel de abordări. Apoi, un cercetător rațional ar trebui săsă-și delimiteze cât de cât obiectul studiului, fixându-se fixându-se asupra surselor scrise, orale, picturale, filmice ș.a.m.d., fiecare dintre ele clar delimitate delimit ate istoric. Hasdeu & bovarismul
Ei bine, Ioan Pop-Curșeu Pop-Curșeu ocolește calea rațională, deși nu ss -ar putea spune nici că e chiar un vânător de fantome metodologice, sursologice sau de alt soi. El preferă, în schimb, să le mixeze pe toate într o narațiune integratoare (era să zic epopeică) de aproape 500 de pagini, scrise mărunt. Încrederea tânărului autor în capacitatea de a cuprinde totul își are originea, oricât de ciudată ar putea părea afirmația, în suflul vizionar al cercetătorului de secol XIX. De aici, simpatia extraordinară pentru personalitățile românești romantice – un – un Hasdeu e, pentru Pop-Curșeu, Pop- Curșeu, cea mai semnificativă personalitate românească a secolului – și reticența față de modernii „specializați” într-un într -un domeniu sau altul. Dacă, în cele mai pure momente de bovarism, Ioan Pop-Curșeu Pop- Curșeu se visează un Hasdeu contemporan, e pentru că tânărul cercetător nu suferă de nicio boală a criticului modern: nu-l nu -l sperie nici anvergura proiectelor, nici incompatibilitățile rezultate din amestecul criteriilor și al instrumentelor, nici acumularea fără fund a informațiilor și cu atât mai puțin angoasa precedențelor. „Magie și vrăjitorie în cultura română”, acest melting-pot de metode și de surse, e o reușită din orice unghi l-ai l-ai privi, datorită capacității sintetice a autorului. Fostă teză de doctorat, încheiată acum câțiva ani la Cluj, cartea e rodul unei documentări de peste un deceniu. Ioan PopPop -Curșeu a citit și a văzut, într-adevăr, într-adevăr, totul cu privire la subiectul său. Bibliografia de specialitate, adusă la zi, e depășită doar de curiozitatea (cu totul neobișnuită la un cercetător de azi) pentru documentele vechi, de interes literar-cultural sau istoric-politic, istoric-politic, cu privire la „instituția” vrăjitoriei în Evul Mediu românesc. Pe lângă scotocirea prin arhive, volumul atestă atestă impresionanta muncă de teren a unui intelectual tânăr care nu
se teme (de) și nu disprețuiește factologicul: Ioan Pop-Curșeu a cules informații din mediul rural (câteva anecdote foarte pitorești își au originea chiar în localitatea natală a cercetătorului, Ocoliș) și a strâns material iconografic din peste 500 de biserici. Toate aceste surse se topesc firesc într-o narațiune dotată cu ritm, nerv și expresivitate. „Economia supranaturalului”
Cercetătorul are la degetul mic distincții de reglaj fin cu privire la temă și le distribuie convingător contextului românesc: dacă vrăjitoria e negativă, complet irațională și, așa-zicând, concretă (fără o fundamentare teoretică), în schimb magia e o „instituție supranaturală” superioară, ce supraviețuiește din multe puncte de vedere pozitivismului modern. După revoluția iluministă a Școlii Ardelene, la noi „vrăjitoria” e înghițită de sensurile mult mai largi – și mai nobile! – ale magiei. În general, degustătorii de „superstiții” românești vor găsi în cartea lui Ioan Pop-Curșeu un excelent manual, ce așază definitiv fenomenul din unghi istoric (de la 1463 până la revistele douămiiste „de magie”) și tipologic. Autorul se amuză să refacă cu acribie întregul bestiar al fantasmelor românești, cercetate deopotrivă etimologic și fizionomic. Cine citește cartea lui Ioan Pop-Curșeu nu va mai face niciodată confuzia între fantomă, strigoi, moroi, vârcolac, vampir ș.a.m.d. Spuneam „se amuză”, pentru că de cele mai multe ori erudiția se consumă într-un spectacol de ostentație – î nscenat și jucat stilistic – perfect consonant cu tema în cauză. Ioan Pop-Curșeu reține, de pildă, cam toate denumirile eufemistice aplicate diavolului în imaginarul românesc… ordonate al fabetic (dintre care le transcriu, desigur, pe cele mai expresive): Aghiuță, Antihrist, Bală, Bată-l Sfântul, Bălosul, Bălțatul, Bedă, Benghisul, Boieru-lumii, Carcandilă, Cel de pe comoară, Cel din baltă, Cel din scorbură, Chioru, Chirilă, Codică, Cornea, Dodielnicu, Ducă-se pe pustii, Eosfor, Faraon, Făcăduța, Frângă, Găvozditul, Iaca-cui, Împiedicătorul, Moflea, Mutul, Năpustul, Nefărtatul, Neprietenul, Pârlea, Piedicașul, Pârdalnicul, Sarsailă, Săcretul, Slutul, Spurc, Tărtărău, Triscatarat, Vătaful, Vicleanu, Zgâmbea etc. Deficitară rămâne, deocamdată, doar încercarea lui Ioan Pop-Curșeu de a extinde discuția despre magie și vrăjitorie la nivelul expresivității literare. Nu sunt în cauză aici autorii de secol XIX – lui Hasdeu și lui Eminescu li se dedică fragmente consistente –, ci scriitorii moderniști și postmoderni, tratați expeditiv. E de acceptat (deși nu neapărat de înțeles) „lipsa acută de afinitate cu discursul” lui Tudor Arghezi, însă a nega substratul magic – probabil cel mai consistent din toată poezia interbelică – al inspirației sale e o eroare de critic/istoric literar. În schimb, Bacovia e numai printr-un efort de suprainterpretare un poet alchimic. Dincolo de evoluția poeziei sale spre tranzitiv, cotidian și imanent, surprinzător și original e la autor „Plumbului” tocmai refuzul metamorfozelor imaginare și al corespondențelor simbolice. Totul există ca atare, grav și ponderabil, nimic nu se transformă în poezia lui Bacovia. Dincolo de aceste interpretări și judecăți de valoare discutabile (îi lipsește autorului perspectiva de critic literar), cartea lui Ioan Pop-Curșeu se constituie, pe măsură ce avansezi în lectură, într-o excelentă meditație asupra „economiei supranaturalului” în spațiul românesc… și nu numai. Discursul despre magie și vrăjitorie face loc unei reflecții mai largi cu privire la sistemul mentalitar-cultural din ultimele patru-cinci secole: cum evoluează acest discurs despre supranatural în contextul modernizării și ce spune el despre capacitatea românilor de a accepta alteritatea în comparație cu alte societăți europene. Autorul nu obosește să insiste asupra observației că la noi n-a existat o adevărată „demonizare” socială a magiei și, deci, nici o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Mai exact spus, „diabolismul care apare la noi *în Munteni și în Moldova+ în cadrul proceselor de vrăjitorie e
mult mai moderat decât în Transilvania, acesta fiind la rândul său mai moderat decât în Occident și nu atinge deloc proporțiile unei veritabile psihoze demoniace”. Dacă studiul permite astfel de observații, e pentru că Ioan Pop-Curșeu optează pentru o viziune teoretică îndeajuns de încăpătoare – chiar ecumenică – încât să înglobeze toate „fantasmele” cercetării sale. Urmărind să aplice teoria riscului (elaborate în special în sfera economiei) în științele umaniste, tânărul privește fenomenul magiei și vrăjitoriei în societatea românească printr-un filtru foarte larg: pentru instituțiile raționalității, tot mai influente începând cu secolul al XVIII-lea, admiterea explicațiilor supranaturale reprezintă un „factor de risc” considerabil. Invers, adepții ritualurilor vechi – practicate sau doar mărturisite public – riscă să fie excluși social. Ceea ce face, așadar, ca „Magie și vrăjitorie în cultura română” să depășească contribuțiile etnologice de până acum e tocmai proiectarea pe un ecran mentalitar și politic complex, capabil să transforme fenomenul într-un unghi privilegiat de înțelegere a unui segment important din istoria ideilor românești. Dintre studiile culturale, interdisciplinare, din ultimii ani, doar „Narcoticele în literatura română” a lui Andrei Oișteanu are anvergura, mobilitatea și claritatea ideatică a cărții lui Ioan PopCurșeu.
