1.2 Cultura şi civilizaţia Greciei antice
Prima civilizaţie din istoria continentului s -a dezvoltat pe insula Creta. Aceasta s-a numit civilizaţia minoică şi a fost influenţată de civilizaţiile Orientului Mijlociu. Cultura minoică a fost una dintre cele mai evoluate ale antichităţii pre elene precum şi leagănul civilizaţiei antice greceşti. Nivelul de dezvoltare al acestei culturi s-a caracterizat prin cunoaşterea metalurgiei aramei şi a bro nzului, civilizaţia scrisului, construirea de palate impunătoare, vaste locuinţe aristocratice, fiind superior celui din Grecia continentală. Flota cretană a dominat Mediterana Orientală având strânse legături comerciale cu Grecia, Siria şi Egiptul. Cu circa 1 200 – 1 000 de ani a. Chr., lumea mediteraneană a fost pute rnic zdruncinată de marile migraţii care s-au produs în acel interval de timp. Triburile doriene au pătruns în Grecia şi au nimicit civilizaţia miceniană. Legendarul război al Troiei este un argument ştiinţific ştiinţific în acest sens. Începând cu secolul al X-lea, grecii au declanşat un amplu proces de colonizare provocat de creşterea demografică, de expansiunea economică, de conflictele sociale şi politice din lumea greacă. Procesul de colonizarea a cuprins, iniţial, ţărmul de nord – vest – vest al Asiei Mici şi insulele din nordul Mării Egee, unde au fost întemeiate numeroase oraşe: Mytilene, Milet, Efes, Halicarnas, Rhodos etc. Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea a. Chr. procesul de colonizare s-a intensificat. Principali promotori ai procesului de colonizare a u fost oraşele – stat: Corint, Milet, Chalcis, Megara . Colonizarea greacă s-a desfăşurat pe direcţiile: nord – est (Hellespont şi Pontul Euxin), vest (Italia şi Sicilia) şi sud (Egipt şi Cineraica)1. Forma de organizare statală a fost cea a oraşului – stat (polis) autonom şi autarh, model care, o dată cu colonizarea, a devenit o caracteristică a întregii lumi antice greceşti. Polisul, ca tip de instituţie social – politică politică şi administrativă, a fost o creaţie originală a grecilor, unică în întreaga lume a Antichităţii. A ntichităţii. În cadrul acestui tip de comunitate teritorială cetăţenii participau direct la treburile comunităţii lor, cunoşteau nemijlocit realităţile, necesităţile, problemele, faptele şi oamenii acesteia. Polisul a fost creuzetul în care s-au cristaliza t viaţa politică, artele, cultura, ştiinţa şi dreptul grecilor antici. Aceste domenii de activitate şi -au adus un aport decisiv la formarea şi dezvoltarea umanităţii pentru că au marcat cultura şi ştiinţa civilizaţiei europene moderne. În acest sens, Herder afirma: „Ceea ce avem mai de preţ nu este creat de noi, am moştenit de la greci până şi forma mentală cu care şi în care continuăm să gândim şi astăzi”2. 1
Guido A. Monsuelli, Civilizaţiile Europei vechi , Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 122 – 134. 2 Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice , Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 220.
În plan politic, două modele politice greceşti – democraţia şi oligarhia - au influenţat evoluţia ulterioară a Europei. În Grecia antică, regimul politic a suferit schimbări radicale, prin alternanţa la conducerea polisurilor a modelului oligarhic – care însemna guvernarea printr-o minoritate, cu modelul democratic – care presupunea guvernarea prin part iciparea tuturor cetăţenilor liberi. Originile sistemului democratic grecesc se află în formele de guvernare colectivă ale polisului, forme care s-au consolidat în decursul secolele VI – VI a. Chr. Solon a dat prima constituţie adevărată a Atenei în anul 594 a. Chr., constituţie care a rămas în vigoare timp de 86 de ani şi, care, deşi avea un caracter democratic, conţinea multe concesii pentru clasa aristocratică. Clistene, adept convins al democraţiei ateniene, a modificat radical constituţia lui Solon reducând semnificativ atribuţiile Areopag-ului (consiliu cu rol hotărâtor în administrarea statului şi a justiţiei, format din aristocraţi). Totodată a transformat funcţia de arhonte într -o funcţie onorifică. Ulterior, arhonţii nu au mai fost aleşi numai din rândurile aristocraţiei, funcţia devenind accesibilă fiecărui cetăţean liber cu condiţia să fie propus de deme (circumscripţii teritoriale). Ca urmare s-a produs transferul prerogativelor supreme de conducere către Adunarea Poporului, instituţia Areopag – ului pierzându-şi astfel autoritatea avută anterior. Adunarea poporului a devenit autoritatea suverană a statului. Apogeul democratizării statului atenian a fost atins în timpul lui Pericle (circa 500 – 429 a. Chr.), care în perioada 461 – 429 a. Chr. a fost principalul artizan al acestui mod de guvernare. În Adunarea poporului toţi membrii erau egali, cu drept de vot şi cu libertate de exprimare. Modelul democratic atenian a fost primul model politic din spaţiul european care a exprimat ideea că cetăţeanul este cel care trebuie să participe la dezbaterea legilor şi să îşi manifeste opinia prin vot liber. În Atena antică, cetăţeanul se simţea legat de problemele comunităţii şi apare astfel, pentru prima dată, sentimentul public de identitate şi conştiinţa apartenenţei la o comunitate şi responsabilitatea faţă de destinul acesteia. Polisul grecesc a transmis ideea libertăţii cuvântului şi a egalităţii indivizilor liberi în faţa legii. Cetăţenii atenieni aveau aceleaşi drepturi şi reprezentau un corp civic, care se va regăsi în epoca modernă în formarea opiniei publice şi a societăţii civile. Pericle a definit democraţia ateniană ca fiind nu doar „o rânduială politică ce nu are de r âvnit legile altora” ci, mai degrabă poate fi „o pildă pentru unii. Numele său este democraţie fiindcă orânduirea statului nu se reazemă pe puţini ci pe cât mai mulţi. În afacerile lor personale, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legilor; drumul la onoruri în viaţa publică este deschis fiecăruia în
măsura în care opinia publică îi apreciază talentele mai mult după merit decât după clasa socială”3. Democraţia ateniană antică, chiar în forma ei cea mai evoluată, a avut unele limite. Astfel femeile, străinii stabiliţi în Attica, sclavii şi cetăţenii ai căror părinţi nu erau de origine ateniană, erau excluşi de la viaţa politică. Este o realitate faptul că viaţa şi constituţia democratică a Atenei au realizat pentru prima dată în istoria lumii idealul libertăţii civile a cetăţeanului, ideal care s-a transmis peste veacuri şi stă la baza concepţiei moderne a drepturilor fundamentale ale omului. Spre deosebire de Atena, polisul spartan a fost un stat organizat după modelul aristocratic, unde cetăţeanul nu era implicat în discutarea şi aplicarea legilor. Sparta oferă exemplu tipic al unui stat extrem de conservator. Nici un alt stat grecesc nu a avut un sistem de viaţă atât de inuman (viaţa personală şi familială fiind complet sacrificate şi subordonate militarismului dur care a făcut din Sparta cea mai mare putere militară greacă), nici un alt oraş – stat grec nu a dus o politică de izolare voită precum Sparta interzicând cetăţenilor săi să călătorească în afara graniţelor şi supraveghindu-i sever pe străini. Nici un alt stat grec nu a avut un sistem social atât de rigid cu cele trei clase sociale: „egalii” – aristocraţii, periecii şi hiloţii, atât de net şi de categoric ierarhizate4. Constituţia spartană a fost pur oligarhică, deşi formal prevedea ca organe de conducere trei instituţii: Adunarea Poporului, Consiliul celor 5 efori şi Consil iul bătrânilor (gerusia). Adunarea poporului nu exercita în mod real o putere suverană având doar rol consultativ. În Adunarea Poporului aveau dreptul de a lua cuvântul şi de a face propuneri doar eforii şi membrii consiliului bătrânilor. Rolul adunării era de a ratifica propunerile, ratificare ce trebuia să fie făcută în unanimitate şi care se exprima nu prin vot, ci prin aclamaţii şi bătăi de picioare. Sistemele politice opuse au generat războaie devastatoare între cele două oraşe – stat etalon: Atena şi Sparta, dar şi modele educaţionale diferite. Sistemele educaţionale în cele două state erau fundamental opuse şi corespundeau modului civic promovat de fiecare parte. 3
Apud. Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 127. „egalii” – singurii care aveau drepturi politice, erau în număr de 9 000 şi îşi dedicau toată viaţa serviciului militar. Educaţi de stat încă din copilărie, trăiau din veniturile obţinute de pe lotul de pământ lucrat de perieci şi hiloţi şi le era interzisă orice activitate agricolă, comercială sau meşteşugărească. Clasa periecilor includea proprietarii de teren sau crescători de vite, pe meşteşugari şi negustori, oameni liberi lipsiţi de drepturi cetăţeneşti şi obligaţi să contribuie la susţinerea „egalilor”. Hiloţii, numeric erau de 10 ori mai mulţi decât „egalii”, proveneau din străvechii băştinaşii subjugaţi de către spartani, erau lipsiţi de pământ, lucrau pe terenurile statului plătind dijme echivalente cu 50% din recolta obţinută, nu aveau statut juridic, nu erau apăraţi de nici o lege, trăiau în mare mizerie şi într -o permanentă teroare. (Vezi pe larg Ovidiu Drâmba, „ Istoria Culturii şi civilizaţiei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995, vol. I, capitolul „Grecia Antică”). 4
În statul spartan, copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani după care era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar permanent care urmărea să formeze tineri (ulterior cetăţeni) foarte disciplinaţi, brutali, buni luptători, caracterizaţi printr-o supunere oarbă faţă de regulamentele militare şi faţă de legile statului. Educaţia fizică era completată cu o instrucţie intelectuală minimă: scris – citit şi noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. În Atena (şi aproape în toate celelalte oraşe – stat greceşti) sistemul educaţional era cu totul altul şi avea ca scop esenţial formarea tinerilor ca membrii ai comunităţii, cetăţeni implicaţi activ şi dinamic în viaţa cetăţii. Familia impunea educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. La vârsta de 7 ani copii începeau şcoala care era încurajată de stat sub forma şcolilor particulare şi era privită ca o problemă civică esenţială, fapt care a făcut ca la începutul secolului al V -lea a. Chr. puţini ţărani din statul atenian să fie analfabeţi. În şcoli, tinerilor li se predau noţiuni de: scris, citit, aritmetică şi muzică , până la vârsta de 14 ani, după care accentul se punea pe educaţia fizică. Educaţia intelectuală urmărea, în primul rând, formarea morală şi politică a viitorului cetăţean prin: dezvoltarea autocontrolului şi moderaţiei, participarea la viaţa colectivităţii, cultivarea sentimentelor cetăţeneşti, dar şi educaţia estetică, mai ales prin muzică şi poezie. Educaţia fizică le fortifica corpul pentru a face faţă îndatoririlor militare şi pentru a combate laşitatea. Copii familiilor bogate îşi continuau studiile în şcolile sofiştilor şi ale retorilor, aceste şcoli marcând prima formă de învăţământ superior în spaţiul cultural european. Aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor. Educaţia fetelor se făcea exclusiv în familie şi, abia în perioada elenistă, fetele au început să primească o uşoară educaţie culturală. La vârsta de 18 ani, tânărul era verificat de adunarea demei sale 5 şi de către Senat dacă aparţinea unei familii de cetăţeni liberi şi apoi depunea jurământul din care reieşea că va lupta pentru „zei şi vatra sacră”. Timp de doi ani tânărul urma pregătirea militară învăţând mânuirea armelor şi studiind legile şi funcţiunile statului. La sfârşitul stagiului militar, tânărul primea o lance şi un scut şi, din acel moment, el devenea un cetăţean. În plan cultural grecii au lăsat o bogată moştenire europenilor. Ceea ce a diferenţiat într -un mod aparte cultura greacă de cultura altor popoare antice a fost umanismu l, acesta fiind şi marele său titlu de glorie care a fundamentat şi influenţat în mod decisiv dezvoltarea ulterioară a culturii europene. „Multe lucruri minunate sunt în lume, dar nimic nu e mai minunat decât omul” 6 afirmaţie făcută de Sofocle cu mai mult de două milenii în urmă. 5 6
Demă – formă de organizare echivalentă cu circumscripţiile electorale contemporane. Sofocle, Antigona, v. 332 – 333.
Tema unică a artei a devenit omul. „Omul este măsura tuturor lucrurilor” a fost dictonul care a sintetizat cel mai complet semnificaţia artei şi a culturii greceşti. Omul, reflectat de arta elină, realizat artistic în expresia perfectă a clasicismului grec, era echilibrat şi armonios; nici un zbucium nu strica unitatea, frumuseţea şi armonia dintre trup şi suflet. Semnificativ pentru spiritul artei greceşti este faptul că aceasta nu a fost expresia vanităţii sau a autoglorificării unui suveran, ca în marile monarhii ale Egiptului, sau ale Asiei. Astfel, în arhitectură, locul central îl ocupă templul, construcţie a cărei arhitectură nu caută să impună prin dimensiuni colosale, ci prin armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică sau echilibrul formelor. Aceste caracteristici ale artei greceşti erau în perfect acord cu normele societăţii. În acelaşi timp erau şi o consecinţă a regimului democratic care a dat cetăţeanului o demnitate şi un înalt simţ civic de responsabilitate atât faţă de sine cât şi faţă de societate. Grecii antici preţuiau sculptura şi mai ales pictura. Contribuţia adusă de ei în aceste domenii ale artei a fost deosebită pentru cultura europeană. Cu toate aceste, domeniile care au avut un impact deosebit asupra mentalului european au fost reprezentate de filozofia şi gândirea ştiinţifică. În cadrul filosofiei şi gândirii ştiinţifice greceşti antice au fost formulate întâi marile întrebări care frământă cugetarea filozofică până astăzi şi au fost inventate instrumentele logice de bază ale gândirii contemporane. Pitagora (circa 580 – 500 a. Chr.) a adus contribuţii importante la dezvoltarea matematicii, medicinii, teoriei muzicii etc. Pentru viitorul ştiinţei, concepţia lui Pitagora despre matematică a avut o importanţă excepţională, matematica fiind considerată de acesta ca fundament al tuturor ştiinţelor, întrucât numărul – în expresie absolută - stă la baza matematicii, explică şi stă şi la baza lumii, fiind principiul tuturor lucrurilor 7. Socrate (469 – 399 a. Chr.) a fost cel care a delimitat domeniul gândirii ştiinţifice de cel al gândirii filosofice. Adept al maximei înscrise pe frontispiciul templului din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, Socrate a afirmat că scopul omului nu este acumularea unui mare număr de cunoştinţe, ci dragostea de înţelepciune – „filosofia”. Această virtute (de fapt ştiinţa despre bine şi adevăr) constă în efortul omului de a se studia pe sine, spre a descoperi în propriu său suflet, în însăşi firea sa, valoarea universală şi eternă a binelui. Căutarea neîntreruptă a binelui şi a adevărului va da naştere comportamentelor drepte şi virtuoase. „Nimeni nu face rău voit, ci din neştiinţă, din faptul că ignorează căutarea binelui şi a adevărului”, a spus Socrate. Prin această afirmaţie, Socrate a pus în evidenţă o legătură intimă între virtute, ştiinţă, bine şi adevăr, în sensul că 7
Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşt i, 1995, p. 561.
omul îşi poate procura fericirea sufletească printr -un comportament echilibrat şi corect, prin respectarea aproapelui, a legilor cetăţii şi a zeilor. Socrate nu numai a afirmat dar a şi demonstrat prin destinul său tragic concordanţa dintre vorbe şi fapte, fiind considerat cea „mai mare personalitate a istoriei gândirii greceşti, din care au derivat, direct sau prin intermediari, toate curentele ulterioare ale filosofie i”8. Prin Anaxagora, Leucip din Milet, dar mai ales prin Democrit din Abdera (n. circa 400 a. Chr.) au fost iniţiate începuturile raţionalismului grec, curent care a avut o contribuţie decisivă la formarea raţionalismului european. Concepţia atomistă a lui Democrit, expresie a unui sistem de gândire coerent, unitar, al unei capacităţi de sinteză deosebită, a avut „o contribuţie extrem de importantă la dezvoltarea ştiinţei europene”9. Remarcabile au fost progresele făcute de gândirea ştiinţifică greacă antică în domeniile; matematică, astronomie, optică, medicină, mecanică, fizică, biologie, istoriografie etc. Caracteristicile principale ale matematicii greceşti şi care i -a conferit acesteia o superioritate asupra celei orientale – au fost depăşirea evidenţei sensibile sau experimentale şi acceptarea exigenţei demonstraţiei raţionale. Matematicienii greci au urmărit în cercetările lor probleme speciale de matematică superioară precum: cuadratura cercului 10, dublarea cubului, trisecţiunea unghiului, metode de calcul infinitezimal, dar şi probleme de geometrie plană şi în spaţiu, teoria generală a proporţiilor şi a numerelor întregi, clasificarea numerelor iraţionale, bazele algebrei geometrice ş. a. Printre cei mai importanţi matematicieni s -au numărat Democrit, Hipocrat din Chios, Platon, Aristotel, Euclid, Arhimede ş. a. În domeniul astronomiei au fost formulate teorii care susţineau că Pământul este rotund, că el nu se află în centrul universului şi că se mişcă în jurul unui Foc Central (Philolaos, sec. V a. Chr.). Teoria geocentrică a avut mai mulţi adepţi precum: Heracleides din Pont, Platon, Aristotel, Anaxagora, Eudonox din Cnidos (circa 408 – 355 a. Chr.). Teoria sferelor concentrice privind mişcarea corpurilor cereşti elaborată de Eudonox din Cnidos a fost acceptată în astronomie timp de 2 000 de ani. Medicina grecilor antici a stimulat, influenţat şi îndrumat medicina arabă şi europeană fiind caracterizată printr -un remarcabil sentiment de responsabilitate profesională, socială şi umană care este exprimat perfect prin „jurământul lui Hipocrat”. Medicii greci au practicat cu succes trepanaţia, inciziile renale, puncţiile pleurale, ascultaţia pentru depistarea unei pleurezii, au realizat 8
Ibidem, f. 624. Ibidem, f. 615. 10 Problemă a cărei imposibilitate de soluţionare a fost demonstrată abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. 9
descrierea foarte exactă a maladiilor, precum şi folosirea foarte exactă a medicaţiei. Cel mai mare medic al antichităţii, Hipocrat din Cos (născut în insula Cos către anul 460 a. Chr.) a formulat şi aplicat principiile medicinii hipocratice care stau şi azi la baza medicinii moderne. Apariţia istoriografiei în cultura greacă se explică prin spiritul pozitiv, specific democraţiei ateniene, dar şi prin cercetarea empirică a trecutului, a legăturii dintre fapte şi cauzele lor. Hecate din Milet (născut circa 540 a. Chr.), Herodot (circa 485 – 425 a. Chr.) şi Tucidide sunt cei mai de seamă autori de texte istoriografice. Herodot, considerat „părintele istoriei”, a susţinut că rolul istoricului este de a delecta auditoriul prin respectarea adevărului, de a-l informa corect şi imparţial, iar scrierea istoriografică trebuie să trezească sentimente de patriotism, de dragoste de libertate, fără a dispreţui alte popoare. Tucidide a fost primul dintre istoricii antici care, în analiza evenimentelor a introdus influenţa condiţiilor economice şi sociale şi nu a admis ideea fatalităţii. Gândirea filosofică şi ştiinţifică greacă (şi a întregii lumi antice greceşti), a atins apogeul dezvoltării sale prin opera lui Platon, dar mai ales a lui Aristotel. Platon (circa 427 – 347 a. Chr.), discipol a lui Socrate, a fundamentat în anul 387 a. Chr. Academia din Atena – cel mai important centru de cultură a l Greciei antice, care şi-a continuat activitatea până în anul 529 p. Chr. A predat timp de 30 de ani în mod gratuit lecţii la Academia pe care a înfiinţat -o şi a avut preocupări ştiinţifice şi artistice multiple. A studiat pictura, muzica, fizica, astronomia, a scris tragedii şi poezie, dar a excelat în matematică şi filosofie. Filozofia lui Platon a avut o influenţă remarcabilă asupra multor concepţii filozofice idealiste europene din trecut până în zilele noastre (fenomenologie, personalism). Aristotel (384 – 322 a. Chr.) născut în Stagira - Macedonia ( motiv pentru care i se mai spunea şi Stagiritul), a fost timp de 20 de ani discipol al lui Platon şi apoi maestru al lui Alexandru Macedon, căruia i-a trezit interesul pentru ştiinţă şi cultură11. A fondat cu sprijinul material a lui Filip al II-lea gimnaziul Lykeion, faimoasa şcoală pe care a condus-o timp de 13 ani şi care ajunsese să aibă până la 2 000 de discipoli, un adevărat institut de învăţământ superior, dotat cu o bogată şi bine organizată bibliotecă şi având un vast program de studii filozofice şi ştiinţifice. 11
În scrisoarea pe care Filip al II-lea a trimis-o lui Aristotel în acest scop, regele macedonean scria, printre altele: „...Destinul m -a învrednicit cu un fiu. Mulţumesc zeilor, nu atât pentru că mi l-au dăruit, ci mai cu osebire că a văzut lumina zilei în timpul vieţii tale. Fără îndoială că învăţat şi crescut de tine, va fi vrednic şi de tatăl său şi de împărăţia pe care, într -o zi, va trebui să o cârmuiască”. (Vladimir Hanga, Alexandru cel Mare, Editura Albatros, 1974, p. 21).
Influenţat, iniţial, de platonism, Aristotel a dezvoltat o operă impresionantă, circa 400 de lucrări, caracterizate prin originalitatea şi profunzimea observaţiilor. Opera lui Aristotel constituie o sinteză a tuturor cunoştinţelor acumulate până la acea dată în toate domeniile ştiinţei şi filosofiei (fizica, matematica, geometria, astronomia, botanica, biologia, psihologia, etica, logica, politica, morala, arta etc.) şi a avut o influenţă excepţională de-a lungul veacurilor. În unele domenii cum au fost: ştiinţele naturale, teoria cunoaşterii, logica ş.a, autoritatea teoriilor aristotelice s- a menţinut până în secolul al XIX-lea. Succinta trecere în revistă a celor mai cunoscute aspecte ale societăţii antice greceşti, a creaţiei materiale şi spirituale realizată de aceasta, permite desprinderea unor considerente privind rolul jucat de această civilizaţie în istoria Europei. O primă observaţie are în vedere faptul că civilizaţia greacă a fos t predominant o civilizaţie urbană. Cetatea grecească nu a fost doar o simplă aglomerare de oameni uniţi prin necesităţi comune, ea a avut o structură complexă, în cadrul căreia viaţa materială şi viaţa spirituală formau o unitate, un organism viu, susceptibil de a continua dezvoltarea. Modelul de dezvoltare oferit de polisul grecesc a putut fi atins abia la sfârşitul Evului Mediu de către oraşele europene. Abia atunci comunităţile urbane europene au putut îndeplini aceleaşi funcţii din punct de vedere politic, economic, spiritual şi artistic ca şi cetăţile antice greceşti În planul vieţii politice, civilizaţia greacă a lăsat posteriorităţii două modele clasice, opuse ca mod de manifestare: modelul democratic atenian şi modelul oligarhic spartan. Cele două modele au prefigurat disputa din Europa modernă dintre democraţie şi autoritarism, cu toate momentele sale de evoluţie şi de manifestare. Grecia, dar mai ales Atena antică, au lăsat lumii o moştenire culturală nepieritoare care nu a putut fi egalată de nici o altă civilizaţie antică. Din valoroasa moştenire pe care grecii au lăsat-o posterităţii, nimic nu a marcat atât de puternic şi durabil civilizaţia europeană ca filozofia şi gândirea ştiinţifică a acestora. Epocile şi generaţiile care au urmat au avut drept reper esenţial sistemul de valori şi informaţii creat de civilizaţia antică greacă, civilizaţie care a plasat, în permanenţă, omul în centrul sistemului său de reprezentare, făcând din el măsura oricărui lucru. Prin această caracteristică esenţială, cultura şi civilizaţia greacă antică au influenţat decisiv destinul culturii şi civilizaţiei europene, fiind în egală măsură izvor şi element de unitate al acesteia. Elenismul
Aportul Greciei antice la civilizaţia europeană s -a identificat şi prin intermediul elenismului12. Acesta a reprezentat prima mare sinteză dintre valorile unei civilizaţii de natură europeană (cea greacă) cu valorile civilizaţiei asiatice. Alexandru Macedon (336 – 323 a. Chr.) sau Alexandru cel Mare a iniţiat o nouă filozofie politi că. Înaintea sa, filozofia politică era cantonată fie în cercul strâmt, uniform şi autarhic al cetăţii greceşti (polis), fie în incertitudinea organizatorică, în lipsa de contur a imperiilor despotice. Omenirii îi lipsea perspectiva largă a istoriei, totul era local şi particular. Generalizarea, chiar sub veşmânt empiric, nu era pe deplin posibilă din cauza dimensiunilor reduse ale arenei pe care se desfăşurau evenimentele. Alexandru Macedon a proiectat şi, parţial a şi realizat, conceptul statului universal unitar, cel puţin sub aspect politic şi cultural. Prin acţiunile sale, Alexandru cel Mare a anulat limitele impuse de obştile orientale şi polisurile greceşti, de izolarea religioasă şi etnică şi a deschis contemporanilor săi perspectiva unităţii întregii lumi13. Pax macedonica instaurată de ilustrul general macedonean a favorizat circulaţia bunurilor, a ideilor şi a oamenilor şi a obişnuit lumea din vreme sa cu un nou concept: acela de stat cosmopolit. Dacă sub aspect etnic statul creat de Alexandru Ma cedon a fost extrem de eterogen, sub aspectul civilizaţiei şi a culturii a prezentat surprinzător de multe aspecte unitare. Ca limbă oficială în întregul imperiu s -a impus elina comună, cu dialectul său cel mai de seamă – cel atic. În privinţa civilizaţiei, diferenţele locale s-au estompat semnificativ înregistrându-se anumite omogenizări. Cronologic, perioada elenistică a durat de la anul 323 a. Chr. (anul morţii lui Alexandru Macedon) până în anul 30 a. Chr., (anul sinuciderii Cleopatrei, ultima regină a Egiptului elenistic). Denumirea perioadei vine de la numele de „elenişti”, termen dat orientalilor elenizaţi. A fost o perioadă cu numeroase elemente de cultură şi civilizaţie originale datorate caracteristicilor de natură politică şi economică mult diferite de ale Greciei clasice. Lumea elenistică se întinde pe un imens teritoriu, din Sicilia până în India şi din Egipt până în ţinuturile Mării Negre, acesta fiind spaţiul supus influenţei greceşti. Marele imperiu a lui Alexandru Macedon s-a destrămat în state imense ca teritoriu şi populaţie comparativ cu micile polis-uri greceşti. În plan politic s-au manifestat preponderent regimurile monarhice absolutiste. Viaţa politică liber organizată, lipsită de alte constrângeri în afara celor impuse de lege s-a mărginit la un cadru mult mai restrictiv. „Supusul” a luat locul cetăţeanului, iar locul Adunării poporului a fost luat de către sfetnicii din palatul regal. Viaţa economică s-a intensificat considerabil, legăturile comerciale 12
Conceptul de elenism a fost elaborat în anul 1836 de către istoricul german Johann Gustav Droysen (1808 – 1884), autorul unor lucrări reprezentative asupra epocii. 13 Vladimir Hanga, op. cit . p. 5.
dintre Asia şi bazinul oriental al Mării Mediterane devenind frecvente. Urbanismul a cunoscut o dezvoltare deosebită. Pentru acea vreme au fost întemeiate un număr impresionant de noi oraşe începând din Macedonia până în delta Nilului şi până la Indus. Construcţia oraşului s -a făcut, pentru prima dată, pe baza unor planuri urbanistice unitare şi de o amploare nemaiîntâlnită14. Epoca elenistică a deschis perspective nelimitate vieţii culturale, ştiinţei, filosofiei, artei şi literaturii. Au fost create instituţii ştiinţifice de cercetare denumite „muzee” (locuri dedicate Muzelor15), care dispuneau de biblioteci importante. De exemplu, biblioteca din Alexandria avea circa 700 000 de volume ( volumina = rulouri de papirus sau de pergament), cea din Pergam aproximativ 200 000 de volume, dar şi cele din Rhodos, Antiohia, Pella, Efes şi aveau un mare număr de volume. În asemenea condiţii, cercetarea ştiinţifică a cunoscut o perioadă de excepţională intensitate şi diversitate. Progrese tehnice importante s-au realizat în domeniul militar (au fost construite maşini de asediu gigantice, balestre, catapulte, nave de război de până la 3 000 de tone care puteau să transporte 600 de marinari şi 300 de soldaţi), în domeniul amenajărilor portuare (farul din Alexandria şi digul de 1 300 m care leagă insula Pharos de port), dar şi în alte domenii. În această perioadă, în domeniul productiv, au fost inventate: pedala de la roata olarului, moara de apă, maşinării de aer comprimat, producerea pergamentului, tehnica suflatului sticlei etc. Ctesibios (circa 310 – 240 a. Chr.), fondatorul şcolii de mecanică din Alexandria, a inventat un ceasornic cu apă, pompa compresoare şi alte echipamente hidraulice. Arhimede (287 – 212 a. Chr), cea mai reprezentativă personalitate ştiinţifică a perioadei elenistice, este considerat inventatorul roţii dinţate, angrenajului, şurubului fără sfârşit, macaralei cu scripete triplu, al „focului grecesc” etc. În celelalte domenii au fost înregistrate cuceriri importante. S-a creat geografia ştiinţifică (Pytheas din Massilia, Hiparcos, Pt olemeu), s-a creat trigonometria şi s-a perfecţionat algebra (Euclid, Arhimede, Apollonios). Au fost elaborate studii fundamentale privind anatomia şi fiziologia omului: Herophilos şi Erasistratos au emis observaţii ştiinţifice care au rezistat 18 secole, s-a dezvoltat fizica şi astronomia etc. Rezultatele ştiinţei elenistice au fost transmise Europei prin intermediul romanilor şi apoi al arabilor şi au rămas modele de investigaţie ştiinţifică acceptate multă vreme, uneori 15 – 18 secole. Filozofia elenistică şi-a pus o consistentă amprentă asupra multor aspecte ale doctrinei etice creştine, mai ales asupra doctrinei stoicismului. 14
Guido A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi , Editura Meridiane, Bucureşti, vol. 1, p. 220 221. 15 Muzele – au fost fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei – în număr de 9 – şi patronau artele şi ştiinţele şi pe slujitorii acestora.
Cultura elenistică a contribuit în mod hotărâtor la formarea culturii latine şi prin aceasta elenismul s-a constituit în elemen t de bază, formativ şi normativ al culturii europene. Ideea unităţii lumii, în sensul elenistic al termenului, adică existenţa statului imperial combinată cu omogenizarea supuşilor a fost preluată pe un alt plan şi cu mai multă certitudine organizatorică de către Caius Iulius Caesar, ilustrul om politic roman. Tradiţiile elenistice au fost dezvoltate în imperiul roman, a cărui capitală – Roma, avea puternice trăsături elenistice. Ideea imperială a stârnit puternice nostalgii în epocile feudale şi moderne fiind regăsită în gândirea politică şi faptele unor suverani precum Carol cel Mare, Carol Quintul sau Napoleon Bonaparte. 1.3 Cultura şi civilizaţia Romei antice Roma, care va realiza prima unificare a unei importante părţi din spaţiul european, prinde contur, ca entitate politică statală, în peninsulă Italică. În secolul al VII-lea aceasta se prezenta ca un adevărat mozaic de populaţii, unele autohtone, altele venite aici din epoci şi spaţii diferite. Legenda atribuie naşterea Romei în anul 753 a. Chr., în centrul Câmpiei Latium, celor doi fraţi gemeni – Romulus şi Remus, hrăniţi de o lupoaică16. Arheologii şi istoricii moderni au încercat să deosebească adevărul istoric de legendă. Primele aşezări stabile, atestate arheologic pe colinele Romei actuale, datează încă din secolul al X-lea a. Chr. Începuturile Romei, ca oraş – stat ţin esenţialmente de istoria etruşcilor. Însăşi numele oraşului, al Tibrului şi al colinelor se consideră a fi de origine etruscă. Regii etruşci care au condus Roma de la fondarea ei până în anul 509 a. Chr., au înconjurat oraşul cu un zid de 7 km., au creat un sistem de canalizare şi asanare al mlaştinilor, i-au dat o adevărată structură urbanistică precum şi o organizare social – politică, religioasă şi militară. La sfârşitul secolului al VI-lea (anul 509 a. Chr.), ca urmare a înfrângerii etruscilor de către romani, Roma a înlăturat regimul monarhic al regilor etrusci şi a instaurat un regim politic republican. În prima perioadă a Republicii, Roma a fost condusă de o oligarhie a marilor proprietari de pământuri, care deţinea în mod real puterea politică, legislativă şi executivă. Împotriva puterii politice şi economice tot mai evidente a patricienilor s-au opus plebeii, al căror rol a crescut considerabil datorită războaielor tot mai dese, întrucât ei constituiau principalul suport al armatei romane. Roma a fost obligată să stingă acest conflict social prin acordarea de drepturi politice plebeilor în urma unor dure confruntări, numite „secesiuni” care s-au derulat aproape două secole. 16
Această legendă a fost agreată şi încurajată de familia Iulia pentru a -şi etala nobleţea genealogică, familie din care făcea parte şi Iulius Caesar.
Prima „secesiune17” a plebeilor a avut loc în anul 494 a. Chr. şi conflictul social s-a încheiat în anul 287 a. Chr. prin recunoaşterea deplină a egalităţii plebeilor în cadrul statului roman18. Plebeii au obţinut rând pe rând drepturi politice în urma cărora s -a stabilit un echilibru social între patricieni şi plebei, echilibru care a dus la formarea unei noi aristocraţii – nobilimea (nobilitas). Aceştia din urmă au obţinut crearea instituţiei magistraţilor plebei, a dreptului de căsătorie între plebei şi patricieni, accesul la diverse magistraturi (consuli, pretori, cenzori) ceea ce a dus la ştergerea distincţiilor dintre cele două categorii sociale. Lupta pentru drepturi politice dusă de către plebei poate fi considerată, păstrând proporţiile de rigoare, ca prima formă de manifestare a partidismului. Odată restabilită ordinea socială internă, Roma a trecut la o politică externă agresivă, caracterizată prin cuceriri succesive de teritorii şi subjugări de popoare, politică ce a transformat-o într-un timp relativ scurt (340 – 275 a. Chr.) în cea mai mare putere din peninsula Italică. Odată cucerită Italia, Roma s-a angajat din anul 264 a. Chr. într- o lungă suită de operaţiuni războinice, ce au avut ca rezultat cucerirea lumii mediteraneene şi apoi a unei însemnate parţi din Europa de vest. Între sfârşitul secolului al III -lea şi prima jumătate a secolului al II -lea (în urma celor trei războaie punice), Roma a distrus Cartagina, (teritoriul acesteia devenind provincia romană Africa) şi întreaga Mare Meditera nă occidentală a intrat sub stăpânirea romană. În cursul secolului al II -lea a. Chr. armatele romane au cucerit Macedonia şi Grecia. În secolul I a. Chr. Roma a devenit cea mai mare putere mediteraneană, a cucerit Asia Mică şi Egiptul în paralel Spania şi a Galia (cuceriri desăvârşite de Caesar între anii 58 şi 51 a. Chr.) În interior, Roma a cunoscut numeroase crize şi răscoale, mai ales cele din Sicilia şi cea condusă de Spartacus (73 – 71 a. Chr.). Crizele care au marcat ultimul secol al Republicii au fost provocate pe de o parte de dezechilibrele şi conflictele sociale generate de afluxul imens de bogăţii adus la Roma în urma cuceririlor, iar pe de altă parte, de constrângerile politice care impuneau ca un imperiu atât de întins să fie condus de un executiv puternic. Fraţii Gracchus au sfârşit prin a fi masacraţi pentru că au luptat pentru reformarea Republicii romane. Mizând pe tulburările interne, generalii învingători pe câmpurile de luptă au început să pună mâna pe puterea politică folosindu-se de diversele grupuri de putere adverse, existente în societatea romană. În secolul I a. Chr, Roma a cunoscut o accentuată instabilitate politică din cauza acţiunilor unor generali precum Marius, „Secesiune” – a reprezentat o formă de revoltă nonviolentă a plebeilor. Aceştia se retrăgeau pe o colină în afara Romei ameninţând că vor construi un alt oraş. Acţiunea lor a paralizat întreaga viaţă economică, politică şi socială a Romei. 18 Istoria lumii în date, coord. Andrei Oţetea, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969, p. 37. 17
Sylla, Crassus, Pompei, Caesar, Marcus Antonius şi Octavian. În an ul 27 a. Chr. odată cu fondarea principatului de către Octavian, a încetat şi agonia Republicii romane, chiar dacă aparenţele acesteia au fost menţinute. În epoca Imperiului, vechile instituţii Senatul şi Adunarea poporului şi -au pierdut puterea efectivă. Împăraţii romani au concentrat în mâinile lor prerogativele puterii militare, executive, politice şi religioase, instituind o autoritate centrală puternică, au reorganizat administraţia, societatea şi armata. În secolele I – II p. Chr, sub conducerea uno r împăraţi abili, Imperiul roman a cunoscut o lungă perioadă de pace, iar Roma a atins apogeul dezvoltării sale. Imperiul, care transformase Marea Mediterană într -o „mare nostrum”, ale cărui graniţe în Europa ajungeau până în Scoţia, dincolo de Rin şi de Dunăre (în Dacia), era apărat de legiuni puternice şi de limes – uri fortificate, era condus de o administraţie eficace, dispunea de o reţea densă de drumuri care asigurau un comerţ viu şi o economie activă. În secolul al III-lea p. Chr Imperiul roman a in trat în criză, popoarele vecine barbare îi atacau tot mai frecvent şi mai puternic graniţele iar situaţia internă era tot mai instabilă. Anarhia militară din perioada anilor 235 – 284 a adus pe tronul Romei nu mai puţin de 50 de împăraţi, dintre care 22 au fost asasinaţi, iar în anul 259 p. Chr. la tronul imperial candidau nu mai puţin de 18 pretendenţi. În anul 271 împăratul Aurelian a retras trupele şi administraţia din Dacia, iar în anul 286 p. Chr. împăratul Diocleţian a hotărât scindarea imperiului în două părţi: Orientul şi Occidentul, menţinând însă principiul unităţii romane. În anul 330 capitala imperiului s-a mutat de la Roma la Bizanţ, oraş căruia împăratul Constantin i-a dat numele de Constantinopol. După un lung şir de războaie şi de dezordini interne, unitatea imperiului roman s-a destrămat în anul 395; provinciile din Răsărit îl aveau ca împărat pe Arcadius şi capitala la Constantiopol, iar cele din partea occidentală, ce aveau capitala la Ravenna, era condusă de Honorius. Imperiul roman de Apus a fost atacat în continuare de popoarele migratoare (vizigoţi, ostrogoţi, vandali, alani, suevi, huni ş. a). În anul 410, vizigoţii au cucerit Roma fiind pentru prima dată în opt sute de ani când „Cetatea Eternă” a fost cucerită şi jefuită de către o armată barbară. În anul 451, pe Câmpiile Catalaunice (lângă Troyes, în Franţa de astăzi), armatele romane, alături de contingente vizigote, france şi alane, comandate de Aetius, au înfrânt armatele hunilor conduse de Attila. A fost ultima victorie a romanilor deoarece în anul 455, Roma a fost pustiită de către vandali. Câţiva ani mai târziu, în anul 476 Romulus Augustus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, a fost detronat de către Odoacru, căpetenia herurilor, care a trimis la Constantinopol insign ele imperiale, fapt ce a marcat instaurarea dominaţiei germanice asupra Italiei.
Roma antică, printr -o adevărată epopee militară, desfăşurată metodic timp de şapte secole, s-a transformat dintr-un mic oraş - stat în cea mai marea putere a lumii antice, stăpâna celui mai întins imperiu cunoscut în istoria antică introducând elemente de civilizaţie care au influenţat benefic şi durabil istoria Europei, Asiei şi Africii de Nord. O astfel de realizare a fost opera geniului politic şi organizatoric roman care, preluând valorile şi creaţiile spirituale greceşti, a adus în spaţiul european şi cel extra – european o perioadă de stabilitate cunoscută sub numele de „Pax romana”. Romanitatea, în perioada imperiului, a atins forma şi complexitatea sa maximă, fiind cea mai fastă din întreaga sa istorie. Perioada cea mai reprezentativă a „păcii romane” a constituit-o primele două secole ale erei noastre, percepţie care a rămas în memoria colectivă şi care a inspirat lumea medievală europeană. Tot în planul ideilor polit ice, romanii au dezvoltat conceptul de „cetăţenie” acordându-l succesiv locuitorilor Romei, apoi locuitorilor Italiei (în anul 89 a. Chr. când Roma din stat – cetate a devenit stat teritorial) şi în anul 218 p. Chr. a acordat acest titlu tuturor oamenilor liberi din imperiu. În acel an împăratul Caracalla a dispus, prin Constituţia Antoniană, ca toţi oamenii liberi să devină „cives romanus”. Chiar dacă noul statut nu implica drepturi politice esenţiale, semnificaţia simbolică a fost imensă pentru că a favo rizat procesul de romanizare. Începând din anul 212 p. Chr., Roma a abandonat definitiv concepţia discriminatorie a statului cetate şi a recunoscut o realitate deja existentă: crearea unui imperiu imens ale cărei provincii au fost aşezate pe picior de egalitate cu metropola19. Romanizarea a fost un proces complex care a antrenat nu numai asimilarea în plan politic, ci şi cea în plan cultural. Acest proces a fost sprijinit şi prin organizarea administrativă a statului, domeniu în care geniul organizatoric nu a avut echivalent în lumea antică, datorită diferitelor formule utilizate. Teritoriile cucerite erau anexate imperiului, vechile structuri administrative, politice religioase, culturale erau distruse, populaţia era transplantată sau nu la Roma (în situaţiile în care nu era masacrată sau vândută la târgurile de sclavi), pământul era confiscat pe jumătate, două treimi sau în totalitate şi devenea bun public. În unele cazuri, o parte din oraşele – state din teritoriile cucerite erau transformate în municipii iar locuitorii acestora primeau unele drepturi civile. Limba romană era limba oficială a întregului imperiu, administraţia instaurată era după modelul roman şi exercitarea ei se făcea cu funcţionari romani. O dată cu expansiunea teritorială, Roma a „exportat” un urbanism care a influenţat considerabil procesul de romanizare. Civilizaţie esenţialmente urbană, Roma a impus un program urbanistic bazat pe folosirea planului geometric inspirat 19
Ovidiu Drâmba, op cit . p. 715.
de urbanismul elenistic. Oraşele erau construite după planuri arhitectonice, cu amfiteatre, băi publice, depozite, apeducte, sisteme de canalizare, temple etc. Modul de viaţă urban a stârnit admiraţia autohtonilor care au fost şi pe această cale atraşi spre civilizaţia romană. Acţiunea de romanizare a dat naştere popoarelor neolatine (francez, portughez, spaniol, român), popoare care reprezintă cea mai trainică şi vizibilă moştenire a Romei în istoria Europei, fenomen pe care Iorga l-a numit „sigiliul Romei”. Prin romanizare, în istoria lumii a apărut ideea de stat universal, ideea unei lumi dominate de o forţă care s -a impus prin realizarea lui „orbis romanus” (lumea romană, caracterizată prin uniformizare teritorială şi lingvistică). Romanii au fost excelenţi organizatori, tehnicieni şi jurişti, înclinaţi spre austeritate şi disciplină, cu un deosebit simţ al datoriei civice şi al dragostei faţă de patrie. Aceste calităţi s-au regăsit nu numai în moştenirea politică şi organizatorică pe care au lăsat-o posterităţii, dar şi în domeniul normelor juridice. Romanii sunt cei care au inventat noţiunea de drept privat şi drept public, dreptul penal şi dreptul civil.
Principii juridice formulate încă din antichitate inspiră şi astăzi procesul de elaborare al legilor, fapt ce constituie încă un argument convingător privind apor tul Romei la continuitatea civilizaţiei şi culturii europene. Lipsit de fantezie, de spirit inventiv, de aplicaţie spre speculaţie teoretică, geniul roman a fost eminamente pozitiv şi organizat, aspru şi rece, tradiţionalist şi sceptic, lucid şi ordonat, sever şi meticulos, calităţi specifice care şi -au pus amprenta asupra întregii vieţi sociale, politice, intelectuale artistice şi morale ale romanilor. În artă, sculptură, literatură, filosofie romanii nu au avut contribuţii originale, influenţa greacă fiind deosebit de puternică. Începând cu secolul al II-lea p. Chr. se poate vorbi de o artă romană originală20. Trei au fost domeniile ştiinţifice în care savanţii romani s -au remarcat: astronomia, geografia (prin Ptolemeu şi Strabon) şi medicina (prin Galenius, Rufus din Efes, Discoride şi Celsus). Ca element fondator al civilizaţiei şi culturii europene, Roma antică are contribuţii incontestabile la formarea şi afirmarea acestui proces. Romanii au lăsat ca moştenire o bogată civilizaţie, rod a sintezei culturilor greacă, etruscă, italică, orientală, celtică iudeo-creştină, la care s-a adăugat propriu lor geniu creator. Ei au marele merit de a fi transmis generaţiilor viitoare impresionanta civilizaţie elenistică, care, împreună cu civilizaţia romană, constitu ie pentru Europa cultura „greaco – latină”.
20
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit . p. 319 – 320.
Tot romanilor li se datorează faptul că au extins aria culturii greco -latine, apoi pe cea a creştinătăţii nu numai în spaţiul european ci şi în cel extra -european, atât în teritoriile cucerite, cât şi în cele din afara imperiului. Romanii au lăsat posterităţii modelul politic roman, acea ideea de imperiu unificat, ideea care va străbate secole de-a rândul lumea europeană, medievală şi modernă.
