6 Cultura si Civilizatie Crestina.pdf

CUPRINS 8

INTRODUCERE Unitatea de învăţare 1 CREŞTINISMUL 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3.1. Lumea în momentul apariţiei creştinismului 1.3.2. Întemeierea Bisericii Creştine (Pogorârea Duhului Sfânt) 1.3.3. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor Apostoli şi organizarea Bisericii 1.3.4. Sfântul Apostol Pavel 1.4. Îndrumar pentru autoverificare Unitatea de învăţare 2 ARIILE GEOGRAFICE ALE PRIMELOR BISERICI CREŞTINE 2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 2.3.1. Sfânta Biserică 2.3.2. Însuşirile Bisericii 2.3.3. Membrii Bisericii 2.3.4. Răspândirea creştinismului pe teritoriul ţăii noastre 2.3.5.Sfântul Apostol Andrei în Dacia 2.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 3 PERSECUŢIILE 3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 3.3.1. Preliminarii 3.3.2. Cauzele persecuţiilor 3.3.3. Legislaţia, procedura de judecată şi pedepsele 3.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 4 RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN EUROPA 4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3.1. Creştinarea geto-daco-romanilor şi a goţilor 4.3.2. Creştinarea francilor şi germanilor 4.3.3. Creştinismul în Marea Britanie 4.4. Îndrumător pentru autoverificare

5

12

12 13 13 13 14 15 17 18 21

21 22 22 22 24 25 26 26 27 30

30 30 30 30 31 33 34 37

37 38 38 38 43 45 45

Unitatea de învăţare 5 ŞCOLILE CATEHETICE 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Cultul şi viaţa creştină până la Constantin cel Mare 5.3.2. Împăraţii Constantin şi Elena şi Edictul de la Milan din 313 5.3.3. Răspândirea creştinismului după Edictul de la Milan 5.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 6 ROLUL MONAHISMULUI ÎN CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ 6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 6.3.1. Cei mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii 6.3.2. Monahismul creştin 6.3.3. Monahismul în secolele XI - XIV 6.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 7 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLELE XI – XV 7.1 Introducere 7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 7.3 Conţinutul unităţii de învăţare 7.3.1. Situaţia bisericească a românilor înainte de organizarea lor politică 7.3.2. Schisma de la 1054 – dezbinarea dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit 7.3.3. Încercări de unire a celor două Biserici în secolele XII – XV 7.3.4. Încercări de unire în secolul XV – lea 7.3.5. Căderea Constantinopolului sub turci (1453) 7.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 8 REFORMA PROTESTANTĂ (SECOLUL AL XVI-LEA ) 8.1. Introducere 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare: 8.3.1. Martin Luther şi reforma protestantă 8.3.2. Cultele religioase după Reformă 8.3.3. Ortodoxia şi Ecumenismul 8.3.4. Uniaţia: Biserica Uniată din Transilvania 8.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 9 ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE 9.1. Introducere 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare, . 9.3.1. Arta Imperiului Roman la apariţia creştinismului şi Arta Imperiului Bizantin 9.3.2. Arta în Apusul Europei 9.3.3. Arta religioasă în Renaştere 9.4. Îndrumător pentru autoverificare

6

49

49 50 50 50 54 56 58 61

61 62 62 62 64 66 67 71

71 72 72 72 76 78 79 80 83 88

88 89 89 89 92 93 95 97 101

101 102 102 102 103 105 106

Unitatea de învăţare 10 ARHITECTURA RELIGIOASĂ 10.1 Introducere 10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 10.3 Conţinutul unităţii de învăţare 10.3.1. Stilul bizantin 10.3.2. Stilul romantic 10.3.3. Stilul gotic 10.4. Îndrumător pentru autoverificare Unitatea de învăţare 11 PICTURA RELIGIOASĂ ÎN BISERICĂ ŞI ÎN ICONOGRAFIE. VALOAREA SPIRITUALĂ ŞI ARTISTICĂ 11.1. Introducere 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 11.3. Conţinutul unităţii de învăţare 11.3.1. Pictura religioasă în Biserică. Evoluţie istorică 11.3.2. Icoana – realitate spirituală 11.3.3.Programul iconografic 11.4. Îndrumar pentru autoverificare Unitatea de învăţare 12 ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE 12.1. Introducere 12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 12.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12.3.1. Argintăria şi broderia religioasă 12.3.2. Muzica bisericească şi mesajul ei spiritual 12.3.3. Monumente reprezentative de artă religioasă din Europa răsăriteană şi apuseană 12.3.4. Monumente reprezentative de artă religioasă în România 12.4. Îndrumar pentru autoverificare Unitatea de învăţare 13 MITROPOLIŢI ROMÂNI – CTITORI DE CULTURĂ ŞI PATRIOŢI LUMINAŢI 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Mitropoliţii celor trei provincii româneşti între secolele XVII – XVIII 13.3.2. Primele manuscrise şi tipărituri 13.3.3. Apariţia tiparului – moment important în cultura română 13.3.4. Pelerinaje religioase şi unitate naţională 13.4. Îndrumar pentru autoverificare Unitatea de învăţare 14 DIMITRIE CANTEMIR ÎN CULTURA ŞI SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ, UNIVERSALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

110

110 111 111 111 112 114 114 118

118 119 119 119 122 123 125 129

129 130 130 130 134 136 142 149 155

155 156 156 156 161 163 164 166 169

14.1. Introducere 14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 14.3. Conţinutul unităţii de învăţare 14.3.1. Viaţa şi cariera politică 14.3.2. Dimitrie Cantemir - cărturar 14.4. Îndrumar pentru autoverificare

169 169 170 170 171 172

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

177 7

INTRODUCERE

Creştinismul poate fi abordat ca fenomen psiho-socio-cultural, ca element constitutiv al grilei culturale a societăţilor unde a existat. Profilul individualităţilor modelate în zona sa de iradiere are o anumită structură cognitivă şi afectivă, o anumită percepţie a vieţii, un anumit tip de mentalitate. Cristalizarea creştinismului de-a lungul istoriei nu a reprezentat un proces fastuos, ci o suită de diviziuni, rupturi, alegeri de multe ori dramatice, lupte şi schimbări la nivelul conştiinţelor şi structurilor sociale. Dincolo de vicisitudine şi eroare, acest fenomen religios secular a oferit o patrie spirituală pentru milioane de oameni: creştinătatea desemnează calitatea de a fi creştin, de a simţi comuniune cu cei care au aceleaşi valori. Creştinismul a oferit posibilitatea oamenilor de a se exprima şi marilor spirite de a aprofunda intuiţiile lor asupra realităţilor şi misterelor existenţei şi efemerului. Din momentul în care s-a cristalizat a reprezentat dincolo de doctrină şi luptă, şi agonie, şi pregătire pentru viaţă şi sensul acesteia. Creştinismul nu oferă modele prefabricate, gata finisate dar oferă însă libertatea de a găsi sensul, pentru că, pacea vine după luptă, iar lumina după întuneric. A trăi, a lupta pentru viaţă şi a trăi prin luptă reprezintă un profil uman. Creştinismul a creat premisele unui model cultural axat pe libertatea de a alege, iubire necondiţionată, luptă şi trăire pentru un sens. Oamenilor le rămâne să perceapă vigoarea a ceea ce acest curent uman a propus, să privească realist şi lucid, nedeformat, esenţa mesajului creştin. Notele de curs se doresc a reprezenta un suport informaţional pentru studenţii Facultăţii de Management Turistic şi Comercial la disciplina Cultură şi civilizaţie creştină, disciplină care conturează anumite repere fără de care fiinţa umană, într-o societate a multidimensiunii informaţiei, nu s-ar putea insera, nu ar putea descifra noul, nu ar putea modela sensul prezent fără a articula trecutul către viitor.

Obiectivele cursului Obiectivul general al disciplinei Cultură şi civilizaţie creştină constă în formarea personalităţii în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structurarea de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Prin cunoştinţele, atitudinile şi valorile promovate, această disciplina contribuie la formarea competenţelor cheie, cu precădere la formarea celor care vizează domeniile: a învăţa să înveţi, competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice şi „sensibilitate la cultură”. De asemenea la finalul acestui curs studenţii vor putea fi capabili sa cunoască trecutul Bisericii Creştine în vederea înţelegerii situaţiei actuale a Creştinismului. Competenţe conferite a învăţa să înveţi - abilităţi: manifestarea autonomiei, a perseverenţei şi a disciplinei în procesul de învăţare, reflecţia critică asupra diferitelor aspecte ale învăţării, din perspectiva propriei identităţi religioase şi a atitudinii ecumenice; - atitudini: aprecierea pozitivă a învăţării şi a importanţei acesteia pentru dezvoltarea proprie; adaptabilitate şi flexibilitate în raportarea la cele învăţate; automotivaţie şi iniţiativă în procesul de învăţare; dorinţă de dezvoltare şi perfecţionare permanentă; competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice - cunoştinţe: informaţii despre propria credinţă şi despre alte credinţe şi convingeri; cunoştinţe referitoare la principalele evenimente din istoria Bisericii; noţiuni referitoare la atitudini şi comportamente creştine în relaţia cu aproapele şi în raportarea la comunitate; modele biblice de comportament şi de viaţă; 8

- abilităţi: asumarea şi susţinerea propriei identităţi religioase; integrarea în comunităţi variate din punct de vedere al convingerilor; respectarea opiniilor şi a comportamentelor semenilor; eliminarea din comportament a oricărei forme de violenţă pe criterii religioase; medierea situaţiilor conflictuale care pot apărea la nivelul comunităţii; - atitudini: înţelegerea diferenţelor dintre valorile specifice diferitelor religii; respectul faţă de cei de alte credinţe şi convingeri; responsabilitate în raport cu propriul comportament; acceptarea diversităţii şi susţinerea coeziunii la nivelul comunităţii; implicarea în viaţa comunităţii; „sensibilitate la cultură” - cunoştinţe: contribuţia religiei la cultura şi civilizaţia universală (istorie, limbă, literatură, artă, civilizaţie etc.); - abilităţi: analizarea, compararea şi dezbaterea vizând rolul religiei în cultura universală; - atitudini: asumarea propriei identităţi religioase şi manifestarea respectului pentru alte credinţe; manifestarea unor atitudini pozitive faţă de formele de expresie culturală. După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură: să conştientizeze rolul învăţăturilor Bisericii în viaţa personală şi a comunităţii; să-şi dezvolte respectul faţă de cele sfinte să-şi asume propria identitate religioasă să cunoască semnificaţia şi importanţa culturii şi civilizaţiei creştine; să identifice elementele definitorii ale culturii şi civilizaţiei creştine; să-şi formeze abilităţi de identificare a factorilor care au influenţat cultura şi civilizaţia creştină; • să-şi formeze abilitatea de identificare a orientărilor tehnologice actuale în cercetarea culturii şi civilizaţiei creştine; • să manifeste atitudini pozitive şi responsabilitate faţă de valorile culturii şi civilizaţiei creştine; • să promoveze un sistem de valori culturale, morale şi civice.

• • • • • •

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe: 1. Sfârşitul civilizaţiei greco-romane. Elenismul şi filosofia precreştină. 2. Religiile monoteiste înainte şi după Hristos. 3. Creştinarea Europei. Aportul Sf. Apostol Petru în activitatea sa misionară, Sf. Apostol Pavel supranumit “Ap. Neamurilor” – cele trei călătorii misionare. 4. Principalele dispute în literatura hristologică. Legislaţia – factor important al civilizaţiei creştine. Poziţia Bisericii în stat. Cristalizarea centrelor de cultură. Cristalizarea dogmei creştine; reflectarea ei în literatura şi filosofia creştină. Despre natura divină a lui Iisus Hristos, “Cel de o fiinţă cu tatăl”. 5. Latina şi greaca – limbi de cult şi de cancelarie în Evul Mediu timpuriu. Cultura bizantină între secolele VII şi XI în România Orientală. 6. Arta cuvântului în lit. Ecleziastică. Creaţii lit. cu caracter religios şi profan în limbile naţionale; periodizare şi caracteristici generale. Arta creştină, specific şi periodizare.

9

Structura cursului Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. Unitatea de învăţare 2. Unitatea de învăţare 3. Unitatea de învăţare 4. Unitatea de învăţare 5. Unitatea de învăţare 6. Unitatea de învăţare 7. Unitatea de învăţare 8. Unitatea de învăţare 9. Unitatea de învăţare 10. Unitatea de învăţare 11. Unitatea de învăţare 12. Unitatea de învăţare 13. Unitatea de învăţare 14.

Creştinismul Ariile geografice ale primelor biserici creştine Persecuţiile Răspândirea creştinismului în Europa Şcolile catehetice Rolul monahismului în cultura şi civilizaţia creştină Biserica ortodoxă română în secolele XI – XV Reforma protestantă (secolul al XV-lea) Arta creştină în contextul culturii universale Arhitectura religioasă Pictura religioasă în Biserică şi în Iconografie. Valoarea spirituală şi artistică Arta creştină în contextul culturii universale Mitropoliţi români – ctitori de cultură şi patrioţi luminaţi Dimitrie Cantemir în cultura şi spiritualitatea creştină, universală şi românească

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte: 1. Terminologia grecească. Ariile geografice ale primelor biserici creştine. Conciliul sau Sinodul I de la Ierusalim. 2. Profeţiile Vechiului Testament şi viziunea lor despre Mesia. 3. Aportul celor 70 de Apostoli în organizarea Bisericilor primare din Orientul Mijlociu şi Asia Mică. 4. Începuturile culturii bizantine. Cultul şi viaţa creştină până la Constantin cel Mare. Constantin cel Mare şi statornicirea dogmei creştine. Împăratul Iustinian şi dreptul canonic. Schisma din 1054, prima ruptură a unităţii creştine. 5. Originile monahismului creştin. Tradiţia creştină medievală în sistemul de învăţământ public din Europa până la 1789. 6. Arta carolingiană. Arta romană. Arta gotică. Arta în Peninsula Balcanică. Arta bizantină în Ţările române.

Bibliografie obligatorie: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1990. 2. CHIłESCU, Prof. N., TODORAN, Pr.Prof. Isidor, PETREUłĂ, Pr.Prof. I., Teologia Dogmatică si Simbolică, vol. I-II, Renasterea, Cluj-Napoca, 2005 3. *** CredinŃa Ortodoxă, Trinitas, Iasi, 2007. Bibliografie facultativă 1. BRIA, Ioan, Tratat de Teologie dogmatică si ecumenică, Editura România crestină, Buc. 1999 2. P.S. Dr. IRINEU, Prof. Univ. Slătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, România crestină, Bucuresti, 2000 3. STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I - III, Bucuresti, 1978 si ediţiile ulterioare. 10

4. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993 5. EVDOCHIMOV, Paul, Ortodoxia, Ed. IMBOR, Bucuresti, 1997 6. FELMY, Karl Christian, Dogmatica experienŃei ecleziale, înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, trad. de prof. dr. Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 1999 Metoda de evaluare: Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub formă de întrebări grilă, ţinânduse cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

11

Unitatea de învăţare 1 CREŞTINISMUL

Cuprins 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3.1. Lumea în momentul apariţiei creştinismului 1.3.2. Întemeierea Bisericii Creştine (Pogorârea Duhului Sfânt) 1.3.3. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor Apostoli şi organizarea Bisericii 1.3.4. Sfântul Apostol Pavel 1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.1. Introducere Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[3] Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[4] În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, 12

dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să înţeleagă noţiune de creştinism; - să conştientizeze momentul apariţiei Bisericii Creştine prin pogorârea Duhului Sfânt; - să înţeleagă noţiunea de Apostoli; - să exemplifice noţiunea de Apostoli; - să descrie noţiunea de Apostoli fondatori Competenţele unităţii de învăţare: – – –

studenţii vor putea să definească noţiunile de Creştinism, Biserică Creştina, Apostoli; studenţii vor cunoaşte atribuţiile Apostolilor şi vor înţelege astfel rolul şi utilitatea acestora în viaţa crestină; studenţii vor putea identifica relaţia dintre Creştinism – Biserică – Apostoli .

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3.1. Lumea în momentul apariţiei Creştinismului „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galaleni 3, 27) ,,Să veghem asupra noastră înşine pentru a câştiga pe păgâni” (Sfântul Ioan Gură de Aur) După cum ne învaţă Sfânta Scriptura, Domnul Iisus Hristos a venit îh Iunie la „plinirea vremii' adică atunci când lumea era pregătită pentru venirea Lui. Palestina, ţara în care S-a născut Domnul Iisus, făcea parte la începutul erei creştine din Imperiul Roman. Iniţial, un stat mic, concentrat în jurul Romei, în urma cuceririlor succesive acesta s-a dezvoltat într-un puternic stat universal în jurul Mării Mediterane. Populaţia Imperiului Roman era foarte numeroasă pentru vremea aceea: 60-120 milioane de locuitori. Deoarece între statele ce formau Imperiul Roman circulaţia era nestingherită, schimburile comerciale, culturale şi chiar mutarea cu totul a unor mase de oameni au dus cu 13

timpul la omogenizarea Imperiului. Cu excepţia poporului evreu, toate celelalte pogoare se închinau la unul sau la mai mulţi zei, deci erau idolatri. Fiecare popor avea religia sa, acceptată de statul roman. Religia romană se găsea într-o stare de decadenţă, împăratul August ajungând chiar să se numească pe sine însuşi şef religios suprem. Şi religia greacă era în aceeaşi situaţie. Ea era cunoscută mai ales prin influenţele pe care le suferise de la religiile orientale. De la greci s-au răspândii în tot Imperiul Roman elemente de magie, de astrologie şi alte practici religioase noi. Pentru că fiecare popor se închina la zeităţi proprii, în Imperiu fiind acceptate toate, se tindea spre o religie universală, adică absolut toate zeităţile sa fie cinstite de către toată lumea. Viaţa morală era determinată de religiozitatea poporului, care era însă foarte scăzută. Religia romană era plină de imoralitate, familia nu era protejată, femeile şi copiii erau socotiţi inferiori, sinuciderea era practicată din ce în ce mai mult. În ceea ce priveşte poporul evreu, din anul 63 Î.H., acesta a trebuit să plătească tribut romanilor, căci generalul Pompei ocupase Ierusalimul. În anul 30 Î.H., romanii numesc ca rege al iudeilor pe Irod cel Marc care introduce practici păgâne, slăbind cultul iudaic. După moartea lui, regatul a fost împărţit între fiii săi, rămânând în cele din urmă. ca unic conducător Irod Antipa. Clasa conducătoare a poporului evreu se împuţise în mai multe grupări religioase, fiecare cu idei şi practici proprii, ceea ce a slăbit cultul unitar de mai înainte. Şi elenismul a adus unele modificări la acest cult, astfel încât ideea de Mesia nu mai era cea tradiţională, de Mesia ca Mântuitor al sufletelor; iudeii aşteptau un Mesia politic, lumesc, menit să elibereze Palestina de sub stăpânirea romană. Starea religioasă a întregii lumi era deci foarte decăzută. Cu toate acestea; Dumnezeu nu a îngăduit ca să dispară cu totul credinţa. Fiecare religie avea câte unul sau mai multe elemente în acord cu creştinismul de mai târziu: grecii cunoşteau ideea de păcat, de nemurire, de curăţire, celelalte religii păgâne mai ştiau câte ceva despre mântuire, răspundere morală, iar iudeii păstrau încă un sâmbure de credinţă adevărată în Mesia. Astfel, din marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a hotărât că atunci era momentul potrivit ca să-L trimită pe Însuşi Fiul Său pe pământ, să ridice lumea din păcat. Prin viaţa Sa, prin sfaturile şi învăţăturile pe care le-a dat, Domnul Iisus Hristos a reuşit să trezească de multe ori conştiinţa oamenilor. În plus, minunile Sale şi mai ales învierile din morţi au făcut ca şi mulţi neîncrezători în El să vadă că au greşit. Trezirea sufletelor oamenilor a început şi va fi desăvârşita apoi în Biserică. 1.3.2. Întemeierea Bisericii Creştine (Pogorârea Duhului Sfânt) "Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete " (Fapte 2, 41). ,,Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e şi Biserica" (Sfântul Irineu) 14

A) Elemente de conţinut Biserica creştină a fost înfiinţată de Domnul Iisus Hristos prin vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care îl urmau pretutindeni, erau pregătite deja pentru înfiinţarea Bisericii, credeau deja în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Biserica propriu-zisă va fi înfiinţată însă mai târziu, ia Pogorârea Duhului Sfanţ peste Apostoli, după făgăduiala Domnului Hristos. La răstignirea Sa pe cruce, la moartea Sa pământească, cerul s-a întunecat şi catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două. Aceste evenimente i-au cutremurat pe unii din cei prezenţi pe muntele Golgota, căci ele arătau că Iisus Hristos a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Apoi, la învierea Sa din morţi, „lumea s-a bucurat", cum spune o cântare de Paşti, căci prin înviere ni se dăduse şi nouă oamenilor posibilitatea de a câştiga Raiul, pe care l-au avut cândva Adam şi Eva. Acest lucru trebuia făcut însă cu sfătuire multă, cu ascultarea smerită a poporului credincios către unii oameni cu autoritate. Şi cine alţii puteau învăţa pe mai departe lumea cum să se mântuiască, dacă nu chiar cei doisprezece Apostoli care au stat atâţia ani pe lângă Domnul Iisus şi au fost învăţaţi la rândul lor de către El? Timp de patruzeci de zile după înviere, Domnul Iisus Hristos a mai stat pe pământ, alături de Apostolii Săi, spre a-i învăţa desăvârşit. Apoi S-a înălţat la ceruri, făgăduind lumii că va fi mereu cu ea. Apostolilor Săi le-a mai făcut o făgăduinţă: că nu peste mult timp Dumnezeu Tatăl le va trimite pe Duhul Sfanţ. La doar zece zile de la înălţarea la cer a Domnului, Apostolii stăteau împreună când, deodată, „s-a făcut im vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duh Sfanţ şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi." (Fapte 2, 2-4). Cum era acest dar al vorbirii în limbi? Fiecare Apostol vorbea o singură dată, în limba pe care o știa, dar cei care îl ascultau, deși erau din popoare diferite, cu limbi diferite, fiecare îl înţelegea pe limba lui. După primirea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc, Sfanţul Apostol Petru, care era cel mai în vârstă şi căruia îi revenea des sarcina de a vorbi cel dintâi mulţimilor, a început să predice. învăţăturile sale, pe care le primise de la Domnul Iisus Hristos, au tăcut ca atunci, imediat după predică trei mii de oameni să se boteze în numele Sfintei Treimi şi să intre astfel cei dintâi în Biserica creştină, cea care crede în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.

Sfântul Botez a rămas până astăzi calea de intrare în Biserica adevărată, după cuvintele lui Iisus Hristos, Care a spus:,, De nu se va naşte cineva din apţi şi din Duh, nu va putea intra in împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). Cei trei mii de oameni botezaţi atunci au format deci prima comunitate creştină, miezul Bisericii creştine. Lor îi se vor adăuga în curând mii şi mii de alţi creştini. 1.3.3. Răspândirea creştinismului prin predica Sfinţilor Apostoli şi organizarea Bisericii Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19) 15

„ Cei trei mii de primi creştini martori ai evenimentului din ziua Pogorârii Sfântului Duh dovedesc succesul extraordinar al predicii apostolice. ... Cuvântul cald şi puternic al Apostolilor era crezut, încât numărul credincioşilor a crescut în curând ca la cinci mii de bărbaţi" (prof. I. Rămureanu) După ce la Pogorârea Duhului Sfanţ, prin predica Sfanţului Apostol Petru, au fost botezaţi trei mii de oameni, aceştia au plecat în locurile de unde erau, ducând cu ei cuvântul Evangheliei lui Hristos şi vestindu-1 şi altora. În Ierusalim, numărul celor ce credeau în Hristos era tot mai mare, la un moment dat Apostolii nemaiputând face faţă cu sfatul. Aşa că au hirotonit şapte diaconi, ca ajutători. Sfinţirea lor ca diaconi a fost făcută prin punerea mâinilor Apostolilor peste capetele lor şi prin rugăciune. Mai-marii evreilor şi cei necredincioşi au început deja să-i prigonească, Sfanţul Ştefan fiind chiar ucis cu pietre pentru credinţa lui. Saul din Tars, viitorul Apostol Pavel, era unul din cei mai mari prigonitori ai creştinilor. Din cauza greutăţilor făcute de el, mulţi credincioşi au părăsit Ierusalimul, ba chiar şi unii Apostoli. Apostolul Iacob, fiul lui Zevedeu, a rămas însă în Ierusalim, predicând cuvântul Domnului, până ce, în jurul anului 61 a fost arestat de conducătorul roman de atunci şi, nedorind să se lepede de credinţa lui, a fost aruncat de pe aripa templului şi ucis cu pietre. Sfanţul Apostol Ioan, care a primit-o în grijă pe Maica Domnului, a rămas şi el în Ierusalim până la moartea ei. în anul 50 a luat parte la Sinodul apostolic din Ierusalim unde s-au luat unele hotărâri importante pentru cei dintâi creştini. Apoi a predicat cuvântului Domnului prin Asia, întemeind în mai multe oraşe de acolo Biserici importante, precum cea din Efes. A murit în timpul împăratului Traian, fiind în exil pe insula Patmos. Despre activitatea celorlalţi Apostoli aflăm din Tradiţia bisericească. Pe unde a mers, fiecare a predicat Evanghelia lui Hristos, iar mulţi dintre oamenii din acele locuri se încreştinau, primindu-1 ca părinte duhovnicesc pe Apostolul care L-a arătat lor pe Hristos. Astfel, Apostolii au întemeiat multe Biserici creştine locale cu care rămâneau în legătură, de multe ori prin intermediul scrisorilor. Saul, marele prigonitor al creştinilor, a fost convertit în chip minunat de către Domnul Iisus Hristos. Astfel, pe când mergea la cetatea Damasc, unde urma să fie conducător al celor ce-i chinuiau pe creştini, i S-a arătat în nor de lumină însuşi Hristos, musfrându-1 blând pentru prigoana la care îl supune. Din acel moment, Saul s-a încreştinat, devenind Pavel, şi a pornit a învăţa pe oameni cuvântul Evangheliei. El a fost unul din cei mai mari apostoli creştini, călătorind prin foarte multe ţări şi întemeind foarte multe Biserici creştine. în anul 67, împreună cu Sfanţul Apostol Petru, a murit la Roma prin moarte martirică. Ca să poată avea o bună orânduire, Biserica creştină trebuia să se organizeze. Trebuie să amintim aici că ea s-a numit de la început Biserică, aflând înţelesul de frăţie, de comunitate creştină. La Ierusalim, comunitatea era grupată în jurul Apostolilor şi trăia în învăţătura lor, în comuniune frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciune. Celelalte comunităţi creştine erau organizate asemănător şi erau conduse de Apostolii fondatori, care le vizitau sau le 16

supravegheau prin unii bărbaţi cu viaţă aleasă, care erau hirotoniţi episcopi, preoţi şi diaconi. Vedem deci că ierarhia bisericească există de la Apostoli, iar cei care făceau parte din ea erau hirotoniţi prin punerea mâinilor de către Apostoli în timp ce se rosteau anumite rugăciuni. Viaţa primilor creştini era plină de iubire, de rugăciune şi de credinţă, unii chiar murind pentru Hristos. 1.3.4. Sfântul Apostol Pavel Din Faptele Apostolilor, scrisă de ucenicul său Luca, şi din unele epistole proprii, putem descrie cu aproximaţie viaţa şi activitatea Sfântului Apostol Pavel, care a dominat mai bine de două decenii viaţa şi activitatea Bisericii. Pavel, cu numele său iudaic Saul (cel dorit), s-a născut în Tars, capitala provinciei Cilicia, între anii 1 - 5 d.Hr. Provenind dintro familie înstărită, care poseda probabil un atelier de .ţesut stol a-din păr de capra (meserie practicată în această zonă şi învăţată şi de el), a primit educaţie în familie şi apoi în şcoala sinagogală după tradiţia riguroasă a iudaismului. în Tars erau şcoli renumite ca şi în Alexandria şi Atena, Saul însuşindu-şi atât limba cât şi cultura grecească, ceea ce-1 deosebea de ceilalţi apostoli şi i-a folosit în activitatea misionară de mai târziu. Tot din familie poseda şi dreptul de cetăţean roman. De la Tars, a plecat la Ierusalim unde avea o soră, mama lui Ioan Marcu. A învăţat la şcoala rabinică, avându-1 ca dascăl pe vestitul Gămăliei studiind exegeza, dreptul, istoria, dogmatica şi morala. Din punct de vedere fizic nu era o persoană deosebită şi suferea.de o boală supărătoare (probabil malaria), cunoscută şi în ţinutul Tarsului. Saul nu 1-a cunoscut personal pe Iisus, căci în timpul activităţii misionare a Mântuitorului el terminase şcoala şi se întorsese la Tars, fiind probabil rabin. Nu se ştie când şi de ce a venit la Ierusalim însă este cunoscut ca persecutor al creştinilor, funii prezent; la martiriul Sfântului Ştefan. De la Ierusalim a plecat cu scrisori către sinagoga din Damasc pentru a aresta pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim, stăpânit de o. cruzime şi un fanatism rar întâlnite, căci „sufla cu ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului" şi „pustia Biserica" (F. Ap. 8, 1-3). Mergând spre Damasc, cu scrisori şi gardă dată de sinedriu, a fost întâmpinat în mod miraculos de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de intrarea în oraş. Căzut la pământ şi orbit, se supune Domnului. După ce a fost dus în cetate, a primit botezul de la preotul Anania şi ca „vas ales" a început apostolatul, fiind chemat direct de Iisus Hristos. Convertirea lui a uimit pe creştini, căci se temeau de el şi i-a indignat pe iudei, care plănuiau moartea lui. Scăpat din mâinile lor cu ajutorul creştinilor, s-a refugiat în Arabia unde a petrecut trei ani, întărindu-se în credinţă. Urât, urmărit şi ameninţat permanent de iudei pentru renegarea legii iudaice, Saul apostolul lui Hristos, deşi şi-a iubit neamul şi a suferit pentru el, a vestit Evanghelia la păgâni, împlinind misiunea sa ca un desăvârşit apostol creştin. În călătoriile sale misionare prefera să propovăduiască în oraşe mari, mai întâi iudeilor 17

şi prozeliţilor, apoi păgânilor. După ce întemeia comunităţi creştine, aşeza în ele preoţi şi episcopi şi menţinea legătura prin scrisori sau prin alţi ucenici. În acelaşi timp a rămas în legătură permanentă cu Biserica mamă din Ierusalim. În activitatea sa pastorală a întreprins trei călătorii misionare (45-48, 51-54; 54-58), ultima fiind la Ierusalim în anul 58. A mers apoi la Roma (60-61), fiind arestat în anul 63. După ultima călătorie misionară, probabil în Spania, a fost din nou arestat, murind ca martir, după tradiţie, la 29 iunie 67, împreună cu Sfântul Apostol Petru. El a fost decapitat şi îngropat pe via Ostia, iar Sfântul Petru răstignit cu capul în jos. Prin activitatea sa misionară, prin călătoriile sale, prin râvna sa neobosită de a sluji lui Hristos „făcându-se tuturor toate", Sfântul Apostol Pavel a asigurat universalitatea creştinismului. Prin epistolele sale (14 la număr) şi prin învăţătura sa a pus bazele teologiei creştine, lăsând Bisericii o teologie de o rară frumuseţe şi o experienţă misionară şi pastorală de neîntrecut.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1 „Cultul creștin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise și prin Profeți și apoi complet, în Noul Testament, prin însuși Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea ființei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găsește una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietățile Dumnezeirii sunt și ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naște din veci pe Fiul și purcede din veci pe Duhul Sfânt, Fiul este născut din veci de Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veci de Tatăl. Dumnezeu a adus din neființă la ființă toată lumea, pe cea văzută cât și pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina semeției. Ea a format împărăția întunericului. Odată cu lumea începe și timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea. În bunătatea și iubirea Sa față de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh și din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat și om adevărat și a sălășuit printre oameni, învățându-i care este calea cea adevărată, care este adevărul și care este viața. După cum prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în păcat, se depărtase de Dumnezeu și ca urmare porțile împărăției cerurilor îi fuseseră închise, prin ascultarea care a mers până la supunerea de bună voie morții de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându-i din nou porțile Împărăției cerurilor. Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos și jertfa de pe cruce cu corolarul Învierii din morți și Înălțării la ceruri sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creștine. Pentru ca oamenii sa se poată împărtăși din mântuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfințitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmașii Săi, Sfinții Apostoli, ca și pe urmașii acestora, episcopi și preoți, de asistența și conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de șapte. În „Noul Testament” apostolii sunt cei aleși de Iisus, numiți și cei doisprezece apostoli. Numărul 12 are o semnificație tradițională simbolică, fiind similar cu numărul triburilor israelite din 18

Pentateuch. Evangheliile lui Luca și Marcu amintesc faptul că Isus a ales cei 12 apostoli (Luca 6,13 și Marcu 3,14). Lista cu numele apostolilor din evanghelii, prin comparare între ele, nu corespund (ca nume) întotdeauna una cu cealaltă. Astfel de diferențe se pot observa între evangheliile lui Matei (10,2 ff) și Marcu (3,18 ff) (aici numele apostolilor corespund) cu evanghelia lui Luca (6,13 ff) unde în loc de Iuda-Tadeul apare fratele lui Iuda cu numele de Iacob cel Tânăr, iar în locul numelui lui Simon apare numele de Zelot. În Evanghelia lui Ioan (Fapte 1,13) nu există o listă propriu-zisă (Ioan 1,45 ff; 21,2); în schimb, sunt menționate Învierea lui Iisus și episoade din viețile apostolilor.

Concepte şi termeni de reţinut • • • • •

creştinism Biserica Creştină Sfinţii Apostoli teologie creştină activitate pastorală

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4.

Cine a fost marele prigonitor al creştinilor? Care era numele adevărat al Sfântului Pavel? Care este calea de intrare în Biserica adevărată? Cine a asigurat universalitatea creştinismului?

Teste de evaluare/autoevaluare 1. Ca să poată avea o bună orânduire, Biserica creştină trebuia să se: a) organizeze; b) modeleze; c) adapteze; d) finanţeze. 19

2. Prin predica Sfântului Apostol Petru, au fost botezaţi: a) 5 000 de oameni; b) 4 000 de oameni; c) 3 000 de oameni; d) 1 000 de oameni. 3. Trezirea sufletelor oamenilor a început şi va fi desăvârşita apoi în: a) Sinagogă; b) Biserică; c) Credinţă; d) Civilizaţie. 4. Viaţa primilor creştini era plină de iubire, de rugăciune şi de credinţă, unii chiar murind pentru: a) Biserică; b) Apostolul Pavel; c) Apostolul Ioan; d) Hristos.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1990. 2. CHIłESCU, Prof. N., TODORAN, Pr.Prof. Isidor, PETREUłĂ, Pr.Prof. I., Teologia Dogmatică si Simbolică, vol. I-II, Renasterea, Cluj-Napoca, 2005 3. *** CredinŃa Ortodoxă, Trinitas, Iasi, 2007. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. BRIA, Ioan, Tratat de Teologie dogmatică si ecumenică, Editura România crestină, Buc. 1999 2. P.S. Dr. IRINEU, Prof. Univ. Slătineanul, Iisus Hristos sau Logosul înomenit, România crestină, Bucuresti, 2000 3. STĂNILOAE, pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I - III, Bucuresti, 1978 si ediţiile ulterioare. 4. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Omniscop, Craiova, 1993 5. EVDOCHIMOV, Paul, Ortodoxia, Ed. IMBOR, Bucuresti, 1997 6. FELMY, Karl Christian, Dogmatica experienŃei ecleziale, înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, trad. de prof. dr. Ioan Ică, Deisis, Sibiu, 1999

20

Unitatea de învăţare 2 ARIILE GEOGRAFICE ALE PRIMELOR BISERICI CREŞTINE

Cuprins 2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2.3.1. Sfânta Biserică 2.3.2. Însuşirile Bisericii 2.3.3. Membrii Bisericii 2.3.4. Răspândirea creştinismului pe teritoriul ţăii noastre 2.3.5. Sfântul Apostol Andrei în Dacia 2.4. Îndrumar pentru autoverificare

2.1. Introducere Acum mai bine de 2.000 de ani, Domnul nostru Iisus Hristos a intervenit direct în istoria omenirii. Deşi era Dumnezeu (împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh), El s-a făcut om – sau, aşa cum spunem de obicei, s-a întrupat – a luat trup. Omenirea, chiar de la începuturile ei cu Adam şi Eva, se depărtase de viaţa dumnezeiască, alegând păcatul şi căzând sub puterea morţii. Dar Domnul Iisus, prin întruparea Sa, prin moartea pe Cruce şi prin învierea din morţi a treia zi, a rupt puterea morţii care era asupra oamenilor. Prin învăţătura şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare, Hristos a împăcat cu Dumnezeu o omenire care se depărtase de Dumnezeu1 şi care se robire păcatului2. El a pus capăt stăpânirii pe care diavolul o căpătase asupra oamenilor3 şi a reînnoit şi re-creat atât omenirea, cât şi întregul univers4. Înlăturând prăpastia care îl separa pe om de Dumnezeu, prin unirea omului cu Dumnezeu în propria lui Persoană, Hristos Mântuitorul nostru a deschis calea către o viaţă veşnică şi fericită după moarte, pentru toţi cei care vor crede în ea.5 Nu toţi cei din Iudeea – iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu (Deut 7:6; Is 44:1) – au fost gata să audă aceste lucruri, aşa că Domnul nostru le-a vorbit lor cel mai mult în parabole şi imagini. Pentru a-şi arăta toată învăţătura Sa, El a ales doisprezece oameni simpli pe care i-a învăţat mai în amănunt6. Cei doisprezece se numesc Apostoli7. Ca parte a mântuirii lumii, Hristos a înfiinţat o Biserică (Mat 16:18; Mat 18:17). El i-a numit pe Apostoli la conducerea ei şi le-a încredinţat o putere preoţească (Mat 16:19; Ioan 20:21), suflând asupra lor şi spunând „Luaţi Duh Sfânt. Celor cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi” (Ioan 20:21-23). I-a trimis apoi să propovăduiască Evanghelia (vestea bună) despre moartea şi învierea Sa mântuitoare, spunând „Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat 28:19). Tradiţia creştină este unanimă în a afirma că în timpul celor patruzeci de zile după 21

înviere, până s-a înălţat la ceruri, Domnul Iisus i-a învăţat pe cei doisprezece despre întemeierea Bisericii Sale pe pământ, o Biserică despre care El a spus că porţile locuinţei morţilor nu o vor birui (Dan 2:44; Mat 16:18). Domnul a promis că Sfântul Duh va fi cu Biserica şi o va călăuzi, ferind-o de neadevăr.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să definească noţiunea de Sfânta Biserică; - să cunoască trăsăturile principale ale Bisericii; - să înţeleagă însuşirile Bisericii; - să cunoască membrii Bisericii; - să înţeleagă noţiunile de încreştinare şi ortodoxie. Competenţele unităţii de învăţare: – – – –

studenţii vor putea să definească noţiunile de Sfânta Biserică şi Ortodoxie; studenţii vor cunoaşte membrii Bisericii; studenţii vor putea identifica relaţia dintre Biserică – Apostoli . studenţii vor face diferenţa dintre încreştinarea poporului şi convertirea individuală.


2.3. Conţinutul unităţii de învăţare 2.3.1. Sfânta Biserică Mântuirea subiectivă sau; personală a fiecăruia constă în cuprinderea în Trupul tainic a lui Hristos, deci unirea harică cu Hristos. Dar locul şi modul de adevărată unire duhovnicească şi vieţuire cu Hristos este Biserica pentru că ştim că ea este „trupul"' tainic al Lui, iar El este „Capul" ei (Efeseni 1, 23). Biserica nu este altceva decât extensiunea comunitară, istorică-a lui Hristos şi, prin aceasta, organul sau instituţia întemeiată de Iisus Hristos pentru împărtăşirea harului divin, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Din Sfânta Biserică, cea una şi adevărată a lui Iisus Hristos, fac p,arte credincioşii botezaţi în numele Sfintei Treimi, care-L mărturisesc pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în veşnicie, se împărtăşesc de aceleaşi Sfinte Taine şi stau sub ascultarea ierarhiei bisericeşti de succesiune apostolică. In Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie nu este specificată o 22

definiţie precisă a Bisericii, dar ne sunt înfăţişate foarte clar toate însuşirile ei. Biserica a fost întemeiată tainic, duhovniceşte şi nevăzut, prin jertfa de pe cruce, conform Sf. Ap. Pavel: ,,ca să-păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său" (Fapte 20, 28) şi în chip văzut, istoric, la Cincizecime, când s-a format prima comunitate creştină de 3.000 de suflete. Fiinţa Bisericii Biserica este, aşa cum am spus, extensia vieţii divine sau a harului în persoanele umane. Analiza fiinţei Bisericii comportă câteva elemente principale. 1. Biserica este un organism teandric (Theos = Dumnezeu, andros = om), adică divino-uman. în ea, viaţa divină se împleteşte cu cea umană, pentru că Biserica este întreţinută de prezenţa Duhului Sfânt. De fapt, viaţa ei previne, toată, din viaţa Sfintei Treimi, de care se împărtăşeşte şi cu care stă în unitate, conform Mântuitorului care a spus: „ca toţi să fie una aşa cum Tu, Părinte eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi." (Ioan 17, 21) 2. Comunitatea bisericească se întemeiază şi pe unitatea firii umane. Omul este chip al lui Dumnezeu, adică al Sfintei Treimi, „comunitatea supremei iubiri". Biserica este, deci, comunitatea umană care ne mântuieşte. 3. Biserica cuprinde oameni drepţi, dar şi păcătoşi. Ea nu este o instituţie a-istorică. ci supra-istorică, care nu face abstracţie^le viaţa istorică şi condiţia umană, misiunea ei fiind tocmai de a şi le încorpora şi a le transfigura. 4. Biserica poate fi comparată cu un spital în care bolnavii şi bolile nu afectează puterea medicamentelor şi efectul lor. dimpotrivă, efectul sigur al acestora depinde numai de voinţa bolnavilor. Păcătoşenia celor neîndreptăţiţi nu atinge puritatea şi sfințenia Bisericii, pentru că sfinţenia ei izvorăşte neîncetat din capul ei nedespărţit. Iisus Hristos, Sfinţenia absolută. El însuşi a afirmai că Fiul omului n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, pentru că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vina' şi pentru că „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci,să se întoarcă şi să fie viu". De altfel, Revelaţia ne arată că starea de păcătoşenie este proprie, într-o măsură mai mică sau mai mare,'tuturor oamenilor: „Dacă zicem că nu avem păcat. ne amăgim pe noi înşine .şi adevărul nu este întru noi". (1 Ioan 1, 8) 5. Biserica este instituţie, dar nu numai în sensul juridic, ci şi în sensul viu uman. o instituţie total diferită de celelalte, dar o instituţie cu un caracter real. 6. Biserica are un dublu aspect: văzut şi nevăzut. Biserica văzută e formată din oameni vizibili şi din actele cultice vizibile, iar Biserica nevăzută e formată din capul ei. Hristos, şi harul invizibil. 7. Biserica este infailibilă, adică nu greşeşte niciodată. Calitatea aceasta vine de la capul ei nevăzut, Hristos: „Calea, Adevărul şi Viaţa". Ea este mediul, locul hotărât expres de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, este „stâlpul şi temelia adevărului" (I Timotei 3, 15). 8. Permanenţa Bisericii este nu numai istorică în lumea aceasta, ci trece în veşnicie. Biserica formată din oameni vii se 23

numeşte Biserică luptătoare, iar Biserica celor trecuţi dincolo se numeşte Biserică triumfătoare^ Intre ele există o legătură neîntreruptă, fiinţială, căci Biserica este unitară, indivizibilă Legătura Bisericii luptătoare cu cea triumfătoare este legătura dragostei divine, indestructibile, numită „comuniunea sfinţilor". 9. Biserica asigură în mod obişnuit, expres, mântuirea oamenilor, adevăr exprimat prin formula extra Ecclesia nulla salus („în afara Bisericii nici o mântuire"). Aceasta nu înseamnă că nu se pot mântui unii şi în afara Bisericii, dar aceştia sunt excepţii care confirmă regula. 2.3.2. Însuşirile Bisericii Conform simbolului credinţei Biserica are patru însuşiri speciale: una, sfântă, sobornicească (universală, mondială) şi apostolică. 1. Unicitatea Biserica este unică, pentru că a fost întemeiată de Hristos: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea" (Matei 16, 18).Formula „Biserici" se referă la comunităţile bisericeşti locale ce nu afectează unicitatea Bisericii. Biserica este unică pentru că unul este Dumnezeu, unul este Iisus Hristos, Capul ei, unul este Duhul Sfânt prezent în ea şi unul este harul divin împărtăşit în ea. „Un singur Trup şi un singur Duh, aşa cum aţi fost chemaţi la o singură Nădejde a chemării voastre,un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez..." (Efeseni 4, 4-6). Unicitatea Bisericii se exprimă în mod vizibil prin unitatea dogmatică, canonică şi cultică a comunităţilor bisericeşti locale, precum şi prin conducerea sinodală supremă unică, sinodul ecumenic. 2. Sfinţenia Biserica este sfântă în mod esenţial, pentru că sfânt este harul divin pe care-1 împărtăşeşte oamenilor, sfinte sunt mijloacele cu care lucrează (Sf. Taine) şi sfânt este scopul pe care-1 urmăreşte (mântuirea şi sfinţirea oamenilor). Aşa cum am arătat mai sus, sfinţenia Bisericii nu e afectată de existenţa păcătoşilor1 din ea. Biserica cuprinde şi păcătoşi, aşa cum vedem din pilda neghinelor, unde ţarina cuprinde şi grâu, şi neghină (Matei 13, 24-30) din pilda năvodului care prinde şi peşti buni, şi peşti răi (Matei 13, 47-50), din imaginea Sf. Ap. Pa vel care înfăţişează Biserica drept o casă în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste (11 Timotei 2, 20) şi mai ales din cuvântul Mântuitorului: „N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi" (Matei 9, 12). „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, cu rărind-o prin baia apei prin cuvânt şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită, neavând pată sau zbârci tură, ori altceva de felul acesta, ci' ca să fie sfântă şi fără de prihană. " (Efeseni 5, 25-27) 3. Universalitatea (sobornscitatea, catolicitatea) Universalitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv. Sub aspect extensiv, înseamnă că Biserica.'este universală în timp şi spaţiu ca un întreg unitar, viu şi activ. Sub aspect intensiv, înseamnă că viaţa şi conţinutul doctrinar 24

al Bisericii sunt conforme cu toată existenţa şi cu tot adevărul. Universalitatea mai înseamnă că Biserica se conduce şi stă pe temeiul sinoadelor ecumenice, adică universale. 4. Apostolicitatea Apostolicitatea arată că Biserica este întemeiată de Iisus Hristos şi aşezată pe temelia Apostolilor. Apostolii nu sunt numai cei care au întemeiat istoric Biserica, ci şi cei care au transmis Bisericii revelaţia Mântuitorului, întemeind Sfânta Tradiţie, conform Sf. Ap. Pavel: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15). Apostolii sunt cei care au primit de la Mântuitorul porunca: „Propovăduiţi Evanghelia Ier toată făptura" (Marcu 16, 15) şi „învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei 28, 19-20). Tot de apostolicitatea Bisericii ţine şi succesiunea apostolică neîntreruptă, adică transmiterea neîntreruptă a harului episcopal de la Apostoli, din episcop în episcop, până astăzi, la episcopii de azi sfinţiţi în mod canonic. Această succesiune nu trebuie înţeleasă numai istoric, extern, ci ca o continuitate reală de har şi de credinţă. 2.3.3. Membrii Bisericii Pentru exercitarea funcţiilor, a slujirilor specifice Bisericii, Mântuitorul a ales expres 12 Apostoli şi 70 de Ucenici. La rândul lor, aceştia au împărtăşit prin hirotonie puterea preoţească şi altora, pentru transmiterea acestor slujiri în Biserică. Deci, de la început, în Biserică au existat două categorii de membri: - clerul sau ierarhia bisericească; - poporul credincios sau mirenii. Ierarhia bisericească este parte esenţială şi strict necesară a Bisericii, pentru că este de neconceput Biserica fără un sistem propriu specific de administrare a Sf. Taine. întrucât Apostolii au murit şi şiau încetat activitatea, în mod firesc urmaşii lor au primit prin hirotonie puterea de, a împărtăşi harul divin, pentru că Biserica nu era menită să funcţioneze numai până la moartea Apostolilor, ci până la sfârşitul veacurilor, iar „porţile iadului nu o vor putea birui". Ierarhia bisericească cuprinde trei trepte: diacon, preot şi episcop. Sf. Clement Romanul, Sf. Policarp şi mai ales Sf. Ignatic dc Antiohia arată clar deosebirea dintre ierarhie şi poporul simplu, prezentând demnitatea excepţională a ierarhiei bisericeşti. Faptul că, la început, atât episcopul-cât şi preotul erau desemnaţi prin acelaşi cuvânt „presbiteros" (bătrân) şi „episcopos" (supraveghetor) este o simplă problemă lingvistică istorică şi nu înseamnă o confuzie între cele două trepte. Episcopatul reprezintă cea mai înaltă treaptă ierarhică, exprimată în mod curent prin Sinodul ecumenic; preoţii au puterea de a săvârşi Sf. Taine şi împărtăşi harul divin, dar numai din încredinţarea episcopiilor, iar diaconii reprezintă treapta inferioară, neavând dreptul de a săvârşi nici o Sf. Taină, ci numai de a-i ajuta pe preoţi şi pe episcopi. Faptul că, în decursul timpului', au apărut şi grade ierarhice 25

noi, distincţii şi titluri, nu înseamnă că s-au înmulţit cele trei trepte ierarhice; gradaţiile noi sunt numai de ordin administrativ, onorific şi nu sacramental. Între membrii Bisericii fac parte 'şi mirenii. Aceştia contribuie efectiv la viaţa Bisericii nu numai în mod material, administrativ, ci şi misionar prin apostolatul lor laic, prin trăirea adevărurilor de credinţă, receptarea şi valorificarea lor vie, istorică a învăţăturii de credinţă. Ei nu sunt membri pasivi, de calitate inferioară, ci sunt mădulare specifice la fel de vii şi active ca şi ierarhia, ale aceluiaşi trup unic şi unitar care este Biserica. 2.3.4. Răspândirea creştinismului pe teritoriul ţăii noastre Când Dacia a fost cucerită de Traian (în 10,6) şi transformată în provincie romană, aici au fost aduşi colonişti din toate părţile lumii: din Siria, din Asia Mică, din Peninsula Balcanică. Cum aceste teritorii fuseseră deja încreştinate de Sfinţii Apostoli, e foarte probabil ca mulţi din aceşti colonişti să fi fost creştini. De asemenea, pentru paza militară, Traian şi împăraţii care iau urmat au adus în Dacia unităţi militare numite legiuni (legiunea a XIII-a "Gemina" la Apulum - Alba Iulia, legiunea a V-a "Macedónica" la Potaissa - Turda). Mulţi dintre aceşti soldaţi erau creştini. (Nu trebuie uitat că primul roman încreştinat a fost sutaşul Corneliu). în secolul al III-lea, când au fost înregistraţi primii martiri ai ţării noastre, printre ei erau şi mulţi soldaţi romani. Până în 271, cât a durat stăpânirea romană în Dacia, aici au venit şi negustori, fie din Asia, fie din Grecia; mulţi dintre aceştia, la rândul lor, au contribuit la răspândirea creştinismului în ţara noastră. Dovada că noi am fost încreştinaţi încă din timpul stăpânirii romane este faptul că multe cuvinte de bază din vocabularul religios sunt de origine latină: biserică (basilica); Dumnezeu (Domine Deus); Florii (Floralia, o sărbătoare de primăvară la păgâni ); creştin (christianus); a închina (înclinare); cruce (crux-crucem) etc. De asemenea, în Tatăl Nostru şi în Simbolul de credinţă foarte multe dintre cuvinte sunt latine. 2.3.5. Sfântul Apostol Andrei în Dacia Sfântul Apostol Andrei a predicat „ în regiunile care se întind până la Dunăre (Sinaxarul Bisericii din Constantinopol) A) Elemente de conţinut înaintea înălţării Sale la cer, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit ucenicilor Săi zicând: „ ...Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (...) Şi iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului, amin". (Matei 28, 19) împlinirea acestei misiuni date de Mântuitorul Iisus Hristos a început imediat după Cincizecime, ziua în care Duhul Sfânt a coborât în chip de limbi de foc peste Apostoli şi în care a luat fiinţă Biserica. Odată întemeiată Biserica de către Capul ei care este Hristos, ea a trebuit întărită şi propovăduită în toată lumea. Sfinţii Apostoli s-au răspândit pretutindeni: în Peninsula Balcanică, în Asia, în Africa. Istoria nu ne-a lăsat prea multe ştiri despre activitatea primilor 26

propovăduitori ai Evangheliei. Cele mai multe lucruri le ştim despre Sfântul Apostol Pavel, numit şi „Apostolul neamurilor", pentru că el, împreună cu ucenicii lui, a încreştinat întreaga Peninsulă Balcanică. Totuşi Tradiţia, consemnată de binecunoscutul scriitor bisericesc Eusebiu de Cezareea (sec. IV), ne, spune că din Asia Sfântul Apostol Andrei a venit în Sciţia Mare (Ucraina de azi) şi apoi în Sciţia Mică (Dobrogea de azi). El a fost propovăduitor al creştinismului pe teritoriul ţării noastre. Cele două mii de ani de istorie c poporului român se pot vedea şi astăzi în numele locurilor păstrate de tradiţie pe teritoriul E „peştera Sfanţului Andrei", "pârâiaşul Sfântului Andrei". Există şi unele colinde şi creaţii 1 dobrogene care pot întări mărturiile prezenţei Sfântului Andrei în ţara noastră. Nu este dificil de că, asemenea celorlalţi Apostoli, Sfântul Andrei a rânduit episcopi şi preoţi în cetăţile de \ Pontului Euxin (Mării Negre).

2.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteaza unităţii de învăţare 2 Este important să înţelegem că Biserica era şi este atât pământească, cât şi cerească. Existând pe pământ, ea a fost şi este afectată de slăbiciuni omeneşti. De pildă, deşi capul Bisericii este Hristos9, de-a lungul timpului, în cadrul ei, au existat oameni nevrednici care au ocupat posturi de conducere. Totuşi, ca adunare cerească, ea este întemeiată pe făgăduinţa Domnului care a spus că „porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (Mat 16:18); cu alte cuvinte, Harul şi mântuirea10 pe care Dumnezeu doreşte să le dea oamenilor nu vor fi afectate de cei nevrednici. Biserica pe care a întemeiat-o Domnul Iisus avea anumite trăsături, care sunt aplicabile şi astăzi, la fel ca în vremea Apostolilor. Ea era... ... UNA. Deşi era alcătuită din adunări locale, ea reprezenta un trup unic, împărtăşind în mod vizibil aceeaşi credinţă şi har. Nu existau mai multe denominaţii diferite care afirmau toate că îl urmează sau că sunt întemeiate de Iisus, fiind astfel unite doar prin această pretenţie. Rugăciunea făcută de Hristos, în noaptea de dinaintea răstignirii Sale pe Cruce (Ioan 17:11, 21-23) a fost ca Biserica Sa să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Haina fără cusătură a lui Hristos, căreia în Evanghelia după Sf. Ioan i se acordă o atenţie deosebită (Ioan 19:23-24), reprezintă unitatea Bisericii lui Hristos. De asemenea, ea era... ... SFÂNTĂ. Biserica este sfântă pentru că conducătorul – Capul ei – Domnul Iisus Hristos, este sfânt (Efes 1:22-23; Efes 2:19-22). Printre membri ei, ea includea oameni care erau păcătoşi, dar acesta era felul ales de Dumnezeu pentru a le da acelor păcătoşi iertarea de păcate (Mat 16:19), Harul şi sfinţirea. Învăţătura ei era calea către sfinţenie şi aşa este şi astăzi. „Sfânt” înseamnă, etimologic, „pus deoparte”, iar Biserica era sfântă pentru că nu mergea în felul lumii, ci după căile dorite de Domnul Iisus. Ea era... ... SOBORNICEASCĂ. Cuvântul sobornicesc este traducerea a două cuvinte greceşti, kata holos, care înseamnă „potrivit cu întregul”. Biserica era ferită întregii omeniri; ea exista pentru toate seminţiile, limbile şi popoarele, nu numai pentru evrei11. Ea îmbrăţişa toate învăţăturile Apostolilor, împărtăşite popoarelor lumii. Nimic din ceea ce ne-a lăsat Domnul nu s-a pierdut, pentru că totul a fost păstrat de Biserică de-a lungul timpului. Ea era... ... APOSTOLICĂ. Ea a fost întemeiată de cei doisprezece Apostoli şi a rămas credincioasă tuturor învăţăturilor lor. Nu doar acelor învăţături care sunt scrise în Scriptură, ci tuturor învăţăturilor12. Biserica era apostolică şi în forma ei de conducere; ea a fost întotdeauna condusă de 27

urmaşii Apostolilor. Aceşti urmaşi se numesc episcopi13 şi sunt în mod vizibil uniţi într-un singur trup alcătuit din biserici locale care împărtăşesc aceeaşi credinţă şi au părtăşie una cu alta. Încreştinarea poporului român s-a făcut o dată cu formarea lui, în timp, prin convertiri individuale, şi nu dintr-odată, printr-un eveniment istoric, cum s-a întâmplat la celelalte popoare creştine din Apus. De asemenea, poporul român este singurul popor de origine latină în care s-a impus şi s-a păstrat Ortodoxia. O parte din teritoriul României de astăzi a fost vizitat, păstorit şi evangheliza două mii de ani de unul dintre ucenicii Mântuitorului însuşi, Sfântul Apostol Andrei.

Concepte şi termeni de reţinut • biserică • apostoli • încreştiare • convertire individuală • episcop • cler • unicitate • universalitate Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt cele două categorii de membrii ai Bisericii? 2. Câte însuşiri speciale are Biserica, conform simbolului credinţei? 3. Ce înseamnă că Biserica este infailibilă? 4. Ce fel de oameni cuprinde biserica? 5. Care este dublul aspect al Bisericii? 6. Cum s-a realizat încrestinarea poporului român?

28

Teste de evaluare/autoevaluare Notaţi cu adevărat sau fals următoarele afirmaţii: A. Între membrii Bisericii fac parte 'şi mirenii. B. Ierarhia bisericească cuprinde trei trepte: diacon, preot şi episcop. C. Apostolicitatea arată că Biserica se conduce şi stă pe temeiul sinoadelor

ecumenice, adică universale. D. Biserica este instituţie, dar nu numai în sensul juridic, ci şi în sensul viu uman. o instituţie total diferită de celelalte, dar o instituţie cu un caracter real. E. Universalitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv. Sub aspect extensiv, înseamnă că viaţa şi conţinutul doctrinar al Bisericii sunt conforme cu toată existenţa şi cu tot adevărul. (F)

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. CHIFĂR, N., Istoria Crestinismului, vol. I-IV, Trinitas, Iasi 2. RĂMUREANU, I, BODOGAE, T., SESAN, M., Istoria bisericească universală, vol.I, ed.III, EIBMBOR, Bucuresti, 1987, vol.II, EIBMBOR, Bucuresti, 1993 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. LEB, Ioan Vasile, Teologie si istorie, Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 2000 2. DAVID, Dr. Petru I., Ecumenismul. Factor de stabilitate în lumea de astăzi, ed. Gnosis, Bucuresti, 1998 3. STEVEN Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. StiinŃifică, Bucuresti, 1971

29

Unitatea de învăţare 3 PERSECUŢIILE

Cuprins 3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare 3.3.1. Preliminarii 3.3.2. Cauzele persecuţiilor 3.3.3. Legislaţia, procedura de judecată şi pedepsele 3.4. Îndrumar pentru autoverificare

3.1. Introducere Persecutiile propriu-zise, cele îndurate de crestini din partea autoritatilor romane si ale multimii pagâne au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica în grea cumpana. Ele au început în anul 64, sub împaratul Nero (54-68), si au durat pâna la anul 313, când împaratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan. Persecutiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumatate din timpul aratat.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să înţeleagă primele conflicte cu păgânii;; - să înţeleagă cauzele apariţiei persecuţiilor; - să cunoască legislaţia, procedura de judecată şi pedepsele Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea să definească noţiunea de persecuţie; studenţii vor cunoaşte cauzele apariţiei persecuţiilor;


3.3. Conţinutul unităţii de învăţare 3.3.1. Preliminarii Biserica creştină a fost persecutată mai întâi de iudei iar apoi, 30

timp de aproape trei secole, de către romani. Sfinţii Apostoli au fost persecutaţi de iudei (ameninţaţi, închişi, bătuţi și chiar martirizaţi) pentru că nu au respectat interdicţia dată de sinedriu de a nu mai vorbi despre Iisus Hristos. Primul martir creştin a fost arhidiaconul Ștefan urmat apoi de Sfântul Iacob al lui Zevedeu, fratele Sfântului Ioan Evanghelistul. Datorită faptului că în diasporă creştinii s-au îndepărtat de sinagogă,,iar în Ierusalim nu s-au solidarizat cu conaţionalii lor în războiul iudaic; ura faţă de creştini a crescut şi mai mult. Au urmat noi arestări, bătăi, ameninţări cu moartea soldându-se chiar cu ucideri. Totuşi numărul martirilor în timpul persecuţiilor iudaice a fost mic, la aceasta contribuind autoritatea romană, care la început a procedat legal, neamestecându-se în furia iudaică iar pe unii dintre apostoli scoţându-i chiar de pericolul condamnării la moarte. Primele conflicte cu păgânii, de pe urma cărora Sfinţii Apostoli şi unii creştini au avut de suferit, s-au datorat în special violenţei manifestate în momentul când a fost afectat venitul material provenit din speculaţii pe seama superstiţiei poporului (magie, ghicit, vrăjitorie, idolatrie). Împăratul Claudiu, prin expulzarea evreilor din Roma, care se agitau din cauza lui Hristos în anul 49, a atins indirect şi pe creştini, care erau asimilaţi lor. Persecuţiile propriu-zise din partea autorităţii romane, îndreptate direct împotriva creştinilor, au început în anul 64 prin împăratul Nero (54-68) și au luat sfârşit în urma Edictului de la Mediolanum din anul 313 dat de împăratul Constantin cel Mare (306337). Timp de aproape trei secole, creştinii au fost persecutaţi de împăraţii romani, numărul persecuţiilor variind după părerile istoricilor între 7 (Lactanţiu vorbea de 6) şi 10 (Augustin şi Paul Orosiu). După caracterul, forma şi gravitatea lor, ele se pot împărţi în două sau trei perioade: de la Nero la Deciu (249-251), fiind incidentale şi locale şi de la Deciu la Diocleţian (285-305), respectiv Galeriu (305-311) cu caracter sistematic şi general, aplicate pe baza unui edict imperial. De la Nero la Domiţian (81-96) creştinii erau socotiţi o sectă iudaică, dar începând cu Domiţian au fost persecutaţi ca practicând o religie nouă şi ilegală (religia illicita). În timpul împăratului. Septimiu Sever (193-211) se introduce o noutate în istoria persecuţiilor şi anume este interzis prozelitismul creştin. Dacă până la împăratul Deciu persecuţiile erau susţinute de populaţia păgână şi de unii guvernatori, după anul 249 ele erau dictate de împărat şi aveau caracter general, cuprinzând întreg Imperiul roman. Până la începutul domniei împăratul Traian (98 117) nu se cunoaşte o legislaţie persecutoare propriu-zisă. Abia după aceea se făcea uz de rescripte (dispoziţii oficiale temporale limitate la o cetate sau o provincie), iar începând cu împăratul Deciu apare primul edict (o lege de stat, generală şi obligatorie în tot imperiul), creştinismul fiind persecutat ca religie nepermisă. Au fost unii împăraţi romani care n-au persecutat pe creştini, fie pentru că erau indiferenţi şi dezinteresaţi, fie că aveau o,atitudine tolerantă, uneori chiar favorabilă. 3.3.2. Cauzele persecuţiilor Cauze religioase. Creştinismul a intrat de la început în conflict cu păgânismul, deoarece contrastul dintre cele două religii 31

era evident şi fundamental. Păgânismul idolatru tolera toate religiile, chiar şi iudaismul monoteist, însă creştinismul ca religie nouă, monoteistă, morală şi absolută, era considerat drept o „superstiţie nouă şi dăunătoare'' (Suetoniu). Creştinismul era urât de păgâni deoarece prin viaţa şi credinţa nouă, pe care le propovăduia, dădea lovitura de graţie religiilor imorale, idolatre, vechi şi decăzute practicate de ei. Necunoscând şi neînţelegând noua învăţătură, ei considerau creştinismul ca apostazie de la religia strămoşilor, o blasfemie la adresa zeităţilor protectoare, un cult secret şi periculos, bazat pe magie şi vrăjitorie. Orice nenorocire care se abătea asupra populaţiei era considerată ca pedeapsă zeilor pentru că au fost insultaţi şi blasfemiaţi de refuzul creştinilor de a-i adora şi a le aduce sacrificii. Toate acestea îl îndreptăţeau pe Tertulian să scrie: ..Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă pământul se cutremură, dacă e foamete, dacă se iveşte vreo molimă îndată se strigă: La leu cu creştinii! Atâţia la unul singur? Vă întreb: înainte de Tiberiu, adica înainte de venirea lui Hristos, câte nenorociri s-au abătu? asupra pământului şi asupra oraşelor?""(Apologeticum XL, 2-3). Cauze politice. În Imperiul Roman exista o strânsă legătură între religie, stat şi viaţa publică. Obligaţiile religioase (participarea la cult, la diferite manifestări şi acte religioase) făceau parte integrantă din îndatoririle civice ale oricărui cetăţean roman şi cu atât mai mult ale demnitarilor de stat. De aceea, creştinismul, ca religie antipoliteistă şi antiidolatră, era considerat de lumea păgână periculos statului şi societăţii. Neparticiparea la cultul zeilor, protectorii imperiului, cărora le datora toată puterea şi gloria lui, atrăgea condamnarea creştinismului ca religie duşmănoasă. Statul putea suferi din cauza mâniei zeilor insultaţi şi blasfemiati de creştini. Aceeaşi atitudine o manifestau şi filosofii şi preoţii păgâni, văzând în creştinism un pericol atât pentru cultură, care era împletită cu religia, cât şi pentru societatea romană, bazată pe principiile promovate de păgânism. Cauze moral-sociale. Creştinii erau urâţi de păgâni şi datorită vieţii lor morale, principiile căreia neînţelegându-le se hazardau în aprecieri şi insinuări necontrolate. Astfel, creştinii erau acuzaţi că sunt consumatori de carne şi sânge de om, considerând Sfânta Euharistie drept ospăţ canibalic. Erau acuzaţi de imoralitate, afirmând că la ospeţele lor practică desfrâul, comit incesturi, că adoră soarele (Hristos - soarele dreptăţii). Acuzaţiile calomnioase de crime secrete constituiau un mare pericol pentru creştini, fapt consemnat de apologeţi (Te r t u 1 i a n, "Apologeticum, VII-IX, 16; Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia 1,26; Dialog cu iudeul Trifon, 10; Atenagora Atenianul, Rugăciunea pentru creştini, 3 l-36; Teofil al Antiohiei, Către Antolic, III, 4-15; Minucius Felix, Octavius, 9, 30, 31). Creştinismul era dispreţuit şi pentru faptul că propovăduia egalitatea dintre oameni, indiferent de poziţia lor socială. De aceea era socotit ca religie a sclavilor, a săracilor, a ignoranţilor. Pentru că ei nu râvneau la funcţii administrative înalte, la demnităţi senatoriale şi,guvernamentale, se abţineau de la practicarea unor meserii nedemne de viaţa creştină şi criti-cau viaţa imorală a societăţii romane, erau consideraţi nefolositori şi ostili statului şi societăţii. Cultul împăratului. Cultul împăratului constituia la romani 32

religie de stat, refuzul creştinilor de a practica acest cult atrăgea persecutarea lor, fiind acuzaţi de sacrilegiu şi ofensă adusă maiestăţii imperiale care era mai înaltă decât zeităţile. Creştinismul era socotit periculos, ofensând atât religia, cât şi divinitatea (Tertulian, Apologeticum, XXVII, 1). Pentru toate aceste cauze, creştinii erau persecutaţi şi urâţi, fiind consideraţi atei, conspiratori, imorali, periculoşi statului şi societăţii romane, superstiţioşi şi criminali, în concluzie un pericol public. Astfel, mulţimile erau uşor instigate împotriva creştinilor şi cereau cu uşurinţă moartea lor. 3.3.3. Legislaţia, procedura de judecată şi pedepsele Orice cult, pentru a funcţiona, avea nevoie de o aprobare conferită prin lege. Creştinismul neprimind o astfel de aprobare era considerat religie nepermisă şi deci adepţii lui puteau fi urmăriţi făcându-se uz de unele legi şi decrete referitoare la religii. Legea celor 12 table interzicea cultele străine şi pedepsea magia. Un decret senatorial din anul 189 d.Hr. şi o lege dată de împăratul Traian împotriva asociaţiilor nelegale interziceau adunările nocturne. O altă lege (lex Julia de majestate) pedepsea manifestările dăunătoare faţă de poporul roman. Făcându-se uz de aceste legi şi decrete, creştinii puteau fi urmăriţi şi persecutaţi, invocându-se un motiv sau altul. Creştinii puteau fi judecaţi fie după procedura regulată (judicatio) a procesului de crimă, aplicându-se pedepse capitale (pierderea libertăţii, cetăţeniei sau vieţii), folosită pentru cetăţenii romani, fie procedura reprimării delictelor (coercitio) aplicată de funcţionarii romani superiori, care pedepsea pe necetăţeni, suspectaţi sau vinovaţi de tulburarea ordinii publice. La aplicarea ei se foloseau de momentele procesului de crimă, însă aveau libertatea de a decide singuri, uneori influenţaţi de mulţime sau ambiţii personale. Se pare că în primele două secole s-au folosit împotriva creştinilor măsuri administrative şi poliţieneşti şi mai puţin legile penale de drept comun sau legi speciale pentru religii. Primele erau mai ales pentru necetăţeni, cele din urmă însă pentru cetăţenii romani. În sprijinul acestei păreri vin scrierile apologeţilor; caro afirmă că creştinii nu erau acuzaţi de crime prevăzute de lege, ci doar pentru simpla apartenenţă la creştinism (Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia 1, 4; Tertulian, Apologeticum. II, 3, 11; Scoropiace, IX-X). Cu siguranţă au existat legi şi decrete speciale pe baza cărora creştinii erau persecutaţi. Tertulian şi Sulpiciu Sever vorbesc despre un decret din timpul împăratului Nero, din anul 64, concretizat în formula „non licet esse vos" (nu este permis ca voi să existaţi) numit şi Institutum Neronianum (Apologeticum, IV, 4; Ad nationes, 1,7). În Martiriul lui Apollonius, din timpul împăratului Comod (181-192), se vorbeşte de un decret senatorial: „Non licet esse christianos" (nu este permis să existe creştini). Pe baza acestor formule, creştinii erau persecutaţi ca practicând o religie nepermisă (religio illicita) până la împăratul Constantin cel Mare care prin Edictul de la Mediolanum (313) a dat libertate creştinismului. La Roma judecarea era făcută de prefectul oraşului, iar în provincii de guvernatori. Pedepsele aplicate erau în funcţie de poziţia socială a inculpatului. În general se respecta principul: cei de neam 33

nobil erau deportaţi, cei simpli decapitaţi. Creştinilor întotdeauna li se confiscau averile. Pedeapsa capitală însemna pierderea libertăţii, cetăţeniei sau moartea, cea din urmă aplicată prin decapitare, răstignire, aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori. Privarea de libertate însenina exilul în locuri neprielnice, munca în mină sau cariere, creştinii fiind trataţi ca sclavi. Femeile şi fetele erau în general vândute la casele de toleranţă. Înaintea aplicării pedepsei, erau ţinuţi în închisoare şi torturaţi pentru a apostazia. Uneori mureau înainte de a fi executaţi datorită condiţiilor inumane în care erau ţinuţi (fără lumină, aer, hrană, apă, în lanţuri sau în butuci). Torturile erau grele: flagelare, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâşierea corpului cu unghii de fier sau cu cioburi de sticlă, arderea cu fierul înroşit, întinderea corpului, târârea de cai fugăriţi; tăierea limbii sau a unor membre ale corpului, răstignirea, scoaterea ochilor, smulgerea unghiilor, turnarea de plumb topit sau de smoală încinsă pe corpul gol etc. Începând cu Deciu timpul de detenţie s-a prelungit, însoţit de torturări groaznice în vederea apostazierii, sub Diocleţian şi urmaşii săi imediaţi cunoscându-se apogeul.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteaza unităţii de învăţare 3 Cauzele persecutiilor au fost de mai multe feluri. a. Cauze religioase. Intre crestinism si religia greco-romana era o mare deosebire. Crestinismul era o religie noua, monoteista, spirituala, morala, în timp ce pagânismul era o religie veche, politeista, idolatra si decazuta. Pagânii nu aveau o întelegere pentru o religie spirituala, fara temple, fara zei si jertfe, fara reprezentarile zeilor prin statui, în care oamenii de rând credeau ca locuieste puterea lor - numen. Credinta crestina era socotita de pagâni o apostasie de la religia si traditia stramosilor - mos majorum, dispretul zeilor, ateism si nelegiuire. Orice calamitate abatuta asupra Imperiului roman, navalirea altor popoare, cutremure, furtuna, vreme rea, inundatii, seceta, foamete, epidemii, toate erau atribuite crestinilor, fiindca au parasit cultul zeilor, iar zeii mâniosi trimit aceste nenorociri asupra oamenilor. b. Cauze politice. Strânsa legatura dintre religie, stat si viata publica scotea si mai mult în evidenta contrastul dintre crestinism si pagânism. Politeismul era în adevar amestecat în toate manifestarile vietii publice si de stat. Ideea pagânilor ca Imperiul roman este ajutat si protejat de zei si ca lor li se datoreaza cresterea si puterea lui si ca, pe de alta parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza crestinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc si supara pe zei, au facut ca pagânii sa vada în crestini dusmanii statului. Cultul împaratului si al zeitei Roma, care constituia de fapt o manifestare de lealitate politica fata de puterea Romei si a împaratului, de la care crestinii se sustrageau, caci ei adorau pe Dumnezeul cel adevarat, Creatorul cerului si al pamântului, a constituit una din cauzele principale ale persecutiilor. Refuzul crestinilor de a adora pe împarat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrileghim - aoepEia) si ofensa adusa majestatii imperiale - crimen laesae majeslatis. Refuzând sa accepte cultul zeilor, în general, crestinismul era învinuit si pentru crima de ofensa a religiei si a divinitatii - crimen laesae reli-gionis el divinitatis (Tertullian, Apologeticum, XXVII, 1). c. Cauze moral-sociale. Prejudecatile si ura pagânilor se manifestau si în aprecierile lor asupra vietii morale a crestinilor. Neîntelegând Taina Sfintei împartasanii, în care pâinea si vinul sunt prefacute, prin Sfântul Duh, în Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, crestinii erau acuzati ca ucid copiii 34

la cul 232w227c tul lor si se hranesc cu sângele si carnea acestora. Neîntelegând rostul si sensul agapei crestine, crestinii erau socotiti imorali, fiind acuzati ca la ospetele comune se dedau la desfrâu si comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei. Cei de sus, aristocratii, vedeau în crestini elemente vulgare si-i dispretuiau, pentru ca ei erau recrutati mai mult din clasele modeste. Crestinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranti, de oameni inferiori. Prin abtinerea lor de la anumite meserii si functiuni legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armata, crestinii erau socotiti de pagâni inutili societatii, nefolositori în afaceri - infructuosi negotiis (Tertullian, Apologeticum, XLII, I).

Concepte şi termeni de reţinut • persecuţii; • păgâni; • cultul împăratului; • legislaţie; • procedura de judecată; • pedepsele. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. De ce creştinii erau persecutaţi şi urâţi? 2. După ce proceduri erau judecaţi creştinii? 3. De ce era dispreţuit creştinismul? 4. Care sunt cauzele ce au stat la baza apariţiei persecuţiilor? 5. În ce an au început persecuţiile împotriva creştinilor?

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare: 1. Creştinismul era ................ şi pentru faptul că propovăduia egalitatea dintre oameni, indiferent de poziţia lor socială. De aceea era socotit ca religie a ..................., a săracilor, a ignoranţilor. Pentru că ei nu râvneau la funcţii administrative înalte, la demnităţi senatoriale şi,guvernamentale, se abţineau de la practicarea unor meserii nedemne de viaţa creştină şi 35

2.

3.

criticau ................. a societăţii romane, erau consideraţi nefolositori şi ostili statului şi societăţii. La Roma judecarea era făcută de ..........................., iar în provincii de ..................... Pedepsele aplicate erau în funcţie de ............................. a inculpatului. În general se respecta principul: cei de neam nobil erau .........................., cei simpli ........................... În Imperiul Roman exista o strânsă legătură între ..................... Obligațiile religioase (participarea la cult, la diferite manifestări şi acte religioase) făceau parte integrantă din ............................. ale oricărui cetăţean roman şi cu atât mai mult ale demnitarilor de stat.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. 2. 3.

Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol.I Persecuţiile (Istoria Bisericii in primele trei secole) Pr.Dr. Ioan Rămureanu, Persecuţiile religioase din primele patru secole

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Origen,”Contra lui Celsum”,I,3,27,P.G.11,pag 672-662 Origen,”Contra lui Celsum”,VII,26,P.G.11,pag 1457-1458 Pr.Dr.Marius Tepelea,Biserica si statul roman in primele trei secole, pag 73. Tertulian,Apologetica.Cap XXXVIII,pag 368 Sfanta Scriptura, Iesire,cap 20,1-16 “Mica enciclopedie de istorie universala” , Marcel D.Popa , Horia Matei , Ed.Politica 1988,pag.182 7. Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, "Istoria bisericeasca universala", manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992, pag. 56-64. 8. Sfanta Scriptura,IBMBOR,Evg.Matei,cap 26 9. Giurescu C. Constantin – „Formarea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973,pag 76. 10. Horia C. Matei, Enciclopedia Antichitatii, editia a V-a, Meronia,2004,pag 257-288 11. Drimba Ovidiu – „Istoria culturii şi civilizaţiei III”, editura Saeculum I.O. şi editura Vestala, Bucureşti, 1997,pag.538 12. Iosif Constantin Dragan,Mileniul Imperial al Daciei,Ed.Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti 1986,pag 90-97. 13. Iosif Constantin Dragan,Mileniul Imperial al Daciei,Ed.Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti 1986,pag 134-140. 14. Eusebiu din Cezareea,Istoria Bisericeasca,VIII,2 15. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 28-29. 16. “Antichitatea şi Evul Mediu” de pr. Ioan Bota, Casa de Editură Viaţa Creştină 36

Unitatea de învăţare 4 RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN EUROPA Cuprins 4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3.1. Creştinarea geto-daco-romanilor şi a goţilor 4.3.2. Creştinarea francilor şi germanilor 4.3.3. Creştinismul în Marea Britanie 4.4. Îndrumar pentru autoverificare

4.1. Introducere Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt, în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, aflaţi în Ierusalim. Au fost botezaţi atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obşte de credincioşi (cf. Faptele Apostolilor, cap. II). Noua învăţătura s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte oraşe ale Ţării Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinţii Apostoli şi-au început lucrarea misionară şi în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mântuitorul însuşi înainte de înălţarea Sa la cer, de a învăţa şi a boteza "toate neamurile" (Mat. 28, 19). Avem ştiri doar despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a celor trei "călătorii misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înşişi. Trebuie să reţinem că Sfântul Apostol Pavel şi unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos şi în Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci şi o populaţie tracogetică romanizată. Pentru o vreme, Carol cel Mare a cerut de la fiecare preot din Imperiul sau sa cunoasca invataturile de baza ale credintei crestine si sa le poata explica poporului, in limba lui proprie, insa, mai tarziu, missa latina si reformele cultice romane vor fi acelea care vor exclude din cult toate particularitatile nationale ale popoarelor din vastul Imperiu roman, renascut in noaptea de Craciun al anului 800. Reformele civile si bisericesti s-au desfasurat fara prea mare rezistenta. La alemanii din sud-vestul Germaniei, la bavarezii din sud, la francii de pe Rin si la Frizii din Tarile de jos, pretutindeni se organizasera episcopate (vreo 15 pe la anul 750). Acolo unde a trebuit sa se faca, insa, si uz de forta in masura mai mare, a fost la convertirea saxonilor, care locuiau in nord, intre Rin si Elba.

37

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să înţeleagă cum s-a răspândit Creştinismul în Europa; - să cunoască predicatorii Creştinismului în Europa; - să realizeze o legătura interdisciplibară între istorie şi religie; - să conştientizee misiunea popoarelor migratoare, aceea de a introduce Creştinismul în Europa. Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa realizeze o legătură puternică între formarea popoarelor şi creştinarea acestora; studenţii vor cunoaşte misionarii ce au introdus Crştinismul în Europa.


4.3. Conţinutul unităţii de învăţare Creştinarea geto-daco-romanilor şi a goţilor După publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milan de Constantin cel Mare, în 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul roman. Enclave de păgânism au rămas, însă, în localităţile şi satele mai depărtate de .oraşe. în cetăţile şi centrele mai populate, creştinismul a pătruns mai repede datorită mijloacelor de comunicaţie şi schimbului de idei dintre oameni. Termenul paganus, care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor, rămaşi pagani păgâni, adică cei ce mai ţineau cultul zeilor. La geto-daco-romani, strămoşii românilor care sunt cel mai vechi popor creştin din Europa după greci şi romani, creştinismul a pătruns încă din secolul I prin predica Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor Sfântului Apostol Pavel. Poporul român, rezultat deci, din fuziunea geto-dacilor cu romanii din sudul şi nordul Dunării, apare în istorie, de la început, ca popor romanic şi creştin, adică poporul geto-daco-roman. Procesul de formare şi creştinare a geto-daco-romanilor a fost complex şi îndelungat şl a durat de la finele secolului I până în secolul al VI-lea. După o veche tradiţie păstrată de istoricul Eusebiu de Cezareea, după informaţiile mai vechi de un secol ale scriitorului alexandrin Origen, reluate în secolul al XIV-lea de istoricul bizantin 38

Nichifor Calist, în Sciţia, pe care cei mai mulţi istorici o identifică cu Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), de la sud de gurile Dunării, a predicat credinţa creştină Sfântul Apostol Andrei, «cel dintâi chemat» (Matei 10, 2; Eusebiu, Ist. bis., III, l; Origen, E Tomo Commentariorum Origenis in Genesim, 24, 9, P.G., XII, 92 A). Unele creaţii folclorice şi unele toponimice din Dobrogea şi din stânga Prutului atestă, de asemenea, propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în aceste părţi. A doua cale de pătrundere a creştinismului la geto-dacoromanii de la sudul şi nordul Dunării au fost provinciile sud-dunărene ale Imperiului roman. Se cunoaşte din Faptele Apostolilor că Sfântul Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în oralele Macedoniei, mai întâi în anii 51-52, în călătoria a doua misionară, apoi în anul 57. În a treia sa călătorie misionară, până în Illyricum, cum spune el însuşi în Epistola către Romani 15, 19 (Cap. Fapte. 16, 10-40; 17, 18, 19 şi 20, 1-2). Din Macedonia şi Illyricum creştinismul a pătruns la nord, în provinciile sud-dunărene Moesia Inferior (Secunda), din care făcea parte şi Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), până la reforma administrativ-teritorială a lui Diocleţian (284-305) din 292, Moesia Superior (Prima), Pannonia Inferior (Secunda), iar la nordul Dunării. Dacia Carpatică, teritoriu care constituie aria de formare a poporului român, în legătură directa cu romanitatea sau latinitatea orientală. Din aceste provincii, creştini izolaţi au pătruns şi la nordul Dunării, în Dacia Carpatică, chiar mai înainte de, cucerirea Daciei regelui Decebal, în 105-106, de către împăratul Traian. În timpul stăpânirii Daciei Traiane de către romani, care a durat din 106 până la 274, religia creştină s-a răspândit de la om la om prin contactul, direct al populaţiei geto-daco-romane cu adepţii noii credinţe. Unii dintre soldaţii legiunilor romane, dintre colonişti şi negustori împământeniţi în Dacia, mulţi dintre, ei veniţi din Palestina, Siria şi provinciile Asiei Mici, unde creştinismul era cunoscut de la sfârşitul secolului I, erau creştini. Pe lângă informaţiile istorice arătate, dispunem şi de câteva mărturii ale unor scriitori creştini, ca: Sfanţul Iustin Martirul şi Filosoful, în Dialogul cu iudeul Trifon, XVII, Origen, amintit deja, şi Tertulian, în Adversus Judaeos, 7, din care se poate constata că religia revelată a pătruns la geto-daco-romanii de la sudul şi nordul Dunării încă din secolul al II-lea. În timpul grelei persecuţii contra creştinilor de către împăraţii Diocleţian, Galeriu (293, Cezar; 305-31 1, august) şi Liciniu (308-323), un mare număr de creştini din cetăţile Sciţiei Minor (Dobrogea) şi din cetăţile situate în dreapta Dunării din provinciile sud-dunărene au suferit martiriul. La Sirmium (azi Mitroviţa, în Iugoslavia), metropola civilă a provinciei romane Pannonia Inferior şi reşedinţa prefecturii Iliricului a suferit martiriul la 6 aprilie 304, sub împăraţii Diocleţian şi Galeriu, tânărul episcop daco-roman Sf. Irineu de Sirmium. Actul său martiric este primul model de limbă latină creştină vorbită la sudul şi nordul Dunării, în provinciile dunărene ale Imperiului roman. Menţionăm că patru mucenici, Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, au suferit martiriul la 4 iunie în cetatea Noviodunum (Isaccea), fie între 30339

305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian şi Galeriu, fie între 320-323 în timpul persecuţiei lui Liciniu. Trupurile lor au fost aduse şi îngropate, în secolul al IV-lea, în cripta basilicii de la Niculiţel, deasupra moaştelor altor doi martiri, al căror nume nu se cunoaşte, iar azi osemintele celor patru se află în biserica mănăstirii Cocoş, judeţul Tulcea, în Dobrogea. La începutul secolului al IV-lea, poate chiar şi mai înainte, existau în provinciile romane sub-dunărene peste 40 de scaune episcopale, dintre care 12 erau situate pe malul drept al Dunării în Iugoslavia şi Bulgaria de azi: Sigidunum (Belgrad), Margum (Dobroviţa), Vaminacium (Costolaţ), Aquae (Negotin), Bononia (Vidin), Ratiaria (Arcer), Castra Marlis, Oescus (Gigen), Novac (Sviştov), Sexanta Prista (Russe), Appiaria (Riahovo), Durostorum (Silistra). E de la sine înţeles ca episcopii lor au putut organiza «misiuni» şi la nordul Dunării prin preoţi, dar mai ales prin aşa numiţii «horepiscopi» (episcopi de ţară), dintre care unii aveau hirotonie de episcopi, alţii erau doar preoţi. În provincia romană Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea) exista un scaun episcopal la Tomis (Constanţa) unde păstorea pe la 290 episcopul cu nume latin Evangelicus, cum aflăm din Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion, care au pătimit pentru Hristos în timpul împăratului Diocleţian, în cetatea Halmyris (Halmiridensis), sau Salmorus, din Sciţia Mică (azi cetatea Zaporojenilor), sărbătoriţi la 8 iulie. Un episcop, care ar putea fi Titus sau Philius, a suferit martiriul la Tomis între 320-323 în timpul persecuţiei lui Licinius.. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne transmite ştirea importantă că un episcop «scit», adică daco-roman, fără să-i spună numele, a participat la Sinodul I ecumenic de la Niccea, din 325 (Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 7). Se cunosc, de asemenea, şi alţi episcopi până în secolul al VI-lea, care au păstorit la Tomis, ca Betranion după care au urmat: Gherontius, numit mai corect Terentius sau Terrennius (380-390), care a participat la sinodul al III-lea ecumenic de la Efes, din 431. Ioan (448), Alexandru (449), Teotim II (458), Patemus (418 – 420) numit «episcopus mitropolitanus» Valenlinian. În secolele VI -VII titularul scaunului de Tomis a ajuns «mitropolit», având sub jurisdicţia sa 14 episcopii sufragane în cetățile principale ale Sciţiei Mici. Pentru nevoile cultului creştin se aflau in Sciţia Mica, în secolele IV-VII, numeroase basilici creştine, 34 descoperite până acum. Doi mari teologi care au lăsat un nume în istoria literaturii creştine: Sfântul Ioan Cassian (c. 360 - c. 436), autorul unor lucrări, întemeietorul a doua mănăstiri la Massalia (azi Marseille - Franţa), şi Dionisie Exigul adică «cel mic» sau «smeritul» (c. 460-545), care a trăit ca monah la Roma între 500-545, creatorul erei creştine, stabilind în 525 pentru prima dată anul naşterii lui Hristos, erau originari din Scythia Minor. La geto-daco-romanii din sudul Dunării. cunoaştem, de asemenea, doi renumiţi episcopi, care au fost şi scriitori de prestigiu: Sf. Niceta de Remesiana (367-414), care a desfăşurat o frumoasă activitate misionară la geto-daco-romanii din Dacia Mediterannea (Interioară) şi Dacia Ripensis, şi episcopul Laurenţiu de Novae ( 40

Şiştov). De la sfârşitul secolului al III-lea creştinismul s-a răspândit în Dacia Carpatică şi prin captivii aduşi de goţi din provinciile suddunărene şi Illyricum, şi din provinciile romane ale Asiei Mici, mai întâi în incursiunile dintre anii 250-253, apoi între 257-264. După informaţiile date de Sf. Epifanie, existau la mijlocul secolului al IV-lea, la nordul Dunării, episcopi şi mănăstiri. El relatează că Audius din Mesopotamia, exilat de împăratul Constanţiu (337-361), în Sciţia Mică sau Dacia Pontică pentru unele erori dogmatice, a trecut împreună cu aderenţii săi la nordul Dunării, «în părţile cele mai dinlăuntru ale Goției», unde a instruit pe mulţi şi «a înfiinţat aici mănăstiri, în care se practică viaţa monahală, fecioria şi asceza». Existau, după mărturia Sf. Epifanie, în Dacia Carpatică. în părţile de Răsărit ale Munteniei de azi şi în sudul Moldovei, episcopi ortodocşi şi mănăstiri pentru populaţia autohtonă geto-daco-romană precum şi episcopi şi mănăstiri pentru audieni şi goţi (Fontes Historiae Dacoromanae, t. II. p. 172; Pr. Prof. I. Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord-dunăreană, (sec. IV-V), în «Biserica Ortodoxă Română», XCVI (1978), nr. 9-10, p. 10531070, aici p. 1063). În a doua jumătate a secolului al IV-lea a făcut misiune în răsăritul Daciei Carpatice Eutihie din Capadocia, cum aflăm din Scrisoarea 164 a Sfanţului Vasile cel Mare. Între 341-348 a predicat creştinismul la nordul Dunării episcopul get Ulfila apoi, între anii 348-383, la geto-daco-romanii din sudul Du nări i stabilindu-şi reşedinţa la Nicopolis ad Istrum (Nikup). În a doua jumătate a secolului al IV-lea, se cunosc numele unor creştini martirizaţi în nordul Dunării din ordinul unor conducători goţi păgâni, dintre care mai cunoscut este Sfântul Sava, înecat, la 12 aprilie 372, în râul Buzău. Un important număr de inscripţii creştine în limbile-greacă şi latină din secolele II—VI, descoperite pe teritoriul Sciţiei Mici şi pe teritoriul Daciei Carpatice, confirmă, de asemenea, vechimea creştinismului la români (Prof. Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine clin secolele IV—XIII, descoperite în România, Bucureşti, 1976). Menţionăm că cea mai importantă este inscripţia creştină de la Biertan, jud. Sibiu, datată din secolul al IV-lea, descoperită în 1775, redescoperită în 1941, de arheologul Kurt Horedt, având un disc cu monogramul lui Hristos şi o «tabella ansata», cu inscripţia EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI = «Eu, Zenovius, am pus darul». Există, de asemenea, pe teritoriul Sciţiei Mici şi al Daciei Carpatice alte mărturii creştine din secolele III—VI, ca: monumente funerare, opaiţe creştine, lămpi de bronz cu semnul crucii, reliefuri şi simboluri creştine geme şi inele cu scena «Bunului Păstor», care atestă vechimea creştinismului la români. Au existat basilici creştine în secolele IV-VI nu numai în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), ci şi pe teritoriul Daciei Traiane. În 1963 s-a descoperit pe ruinele fostului centru roman de la Slăveni, comuna Gostavăţ, jud. Olt, o biserică paleocreştină. În 1946-1947 şi 1949, în unghiul nord-vestic al cetăţii Sucidava (Celei-Corabia), judeţul Olt, s-au descoperit o mare basilică 41

creştină şi unele obiecte cu inscripţii creştine care datează de la sfârşitul secolului al Vl-lea. În nordul Transilvaniei, s-a descoperit o biserică paleocreştină, ridicată peste construcţiile fostului municipiu Porolissum, azi Moigrad, jud. Sălaj, iar alta în vestul Banatului, la Morisena. azi Cenad jud. Timiş, ambele din secolele IV-VI. În secolul al VI-lea, comunităţile creştine din stânga Dunării întreţineau legături cu arhiepiscop autocefală Justiniana Prima, înfiinţată aici de împăratul Justinian (527—565), în 535, în aşezarea în care se născuse, azi localitatea Ţaricin-Grad, în Iugoslavia. Un argument indiscutabil pentru vechimea creştinismului la români şi pentru relaţiile lui cu latinitatea orientală îl constituie termenii de limbă latină creştină, care se foloseau în provinciile romane sud-dunărene şi în Dacia nord-dunăreană, pătrunşi între secolele II-VI, care fac parte din fondul principal de cuvinte al limbii române, care se folosesc până azi, ca: altarium (altar), angelus (înger), basilica (biserică), baptizare (a boteza), benedictio (binecuvântare), caelum (cer), coemeterium (cimitir), Christus (Hristos), communicare (a cumineca), Dominus - Deus (Dumnezeu), draco (drac), Filius şi filius (Fiul lui Dumnezeu), frater (frate), homo (om), înclinare (a se închina), invivere (învia), lex, ac. legem (lege), paganus (păgân), pater (părinte), repaus are (a răposa şi repauza), peccatum (păcat), rogatio, ac. rogationem (rugăciune), sanctus (sfânt) la diferite sărbători: Sânpetru, Sântilie, Sâmedru (Sf. Dumitru) şi numeroase alte cuvinte din latineşte. Sărbătorile principale au nume din latineşte, ca: dies Dominica (Duminica), Incarnatio şi Creatio (Crăciun), Quadragessima (Păresimi), Pascha şi Paschae (Paşte), Floralia (Floriile), Rosalia (Rusaliile). În cea mai veche rugăciune, Tatăl nostru, şi în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), 90% din cuvinte sunt de origine latină, fapt care demonstrează pătrunderea creştinismului la geto-daco-romani încă din primele secole. Începând din secolul al III-lea, Biserica a trebuit să facă eforturi mari pentru creştinarea noilor popoare migratoare, venite din nordul şi estul Europei şi din Asia centrală, în căutarea de noi aşezări pe teritoriul Imperiului roman. Creştinarea goţilor Primele popoare migratoare au fost goţii, care, coborând din Scandinavica, s-au aşezat la început în stepele de la nordul Mării Negre şi în Crimeea, unde au cunoscut creştinismul prin legăturile lor cu locuitorii oraşelor din Crimeea, care se creştinaseră în secolele I— III. De la nordul Mării Negre au avansat spre apus şi s-au stabilit pe la 270, în timpul împăratului Aurelian (270-275), în părţile de răsărit ale Daciei. Creştinismul s-a răspândit printre ei datorită legăturilor cu populaţia autohtonă geto-daco-romană creştină de la nordul şi sudul Dunării şi prin robii creştini aduşi în incursiunile lor de pradă din provinciile sud-dunărene şi ale Asiei Mici, unde creştinismul pătrunsese din secolele I—II. „ La Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, goţii creştini au fost reprezentaţi prin doi episcopi, Cadmus de Bosphorus în Crimeea şi Teofil, cunoscut sub numele de Theophilus Gothiae. În prima jumătate a secolului al III-lea a făcut misiune 42

creştină în Scythia Minor (Dobrogea) şi la geto-daco-romanii şi goţii de la nordul Dunării episcopul Audiu din Mesopotamia, exilat în aceste părţi de împăratul Constanţiu (337-361) pentru morala sa rigoristă şi ideile sale antropomorfice. Au mai făcut misiune creştină printre goţii din Dacia Carpatică şi la populaţia geto-daco-romană, pe la 350, misionarul Eutihie (Eutyches) originar din Cezareea Capadociei, venit din propriul său imbold sau trimis de Sfanţul Vasile cel Mare. Merite deosebite pentru creştinarea goţilor are episcopul Ulfila, hirotonit la Antiohia în 341, la vârsta de treizeci de ani, episcop pentru goţi. După mărturia ucenicului său, episcopul Auxenţiu de Durostor, el a predicat credinţa creştină fără întrerupere patruzeci de ani printre goţii de la nordul şi sudul Dunării şi printre geto-daco-romani, între 341-383 (Epistola lui Auxenţiu, 53). La început, el a predicat credinţa niceeană (ortodoxă) apoi arianismul. Primii şapte ani, între 341-348, a predicat la nordul Dunării, iar după 348, din cauza persecutării creştinilor de către goţii păgâni, s-a retras cu goţii creştini în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman de Răsărit, numit Romania, şi s-a stabilit, cu aprobarea împăratului Constanţiu, la Nicopolis ad Istrum (Nicup), la poalele munţilor Haemus (Balcani), în provincia Moesia Inferior. Pentru meritele sale misionare. Ulfila a fost numit «Apostolul goţilor». Un alt merit al lui Ulfila a fost alcătuirea alfabetului got, făcută după alfabetul grecesc, latin şi scrierea runică a germanilor, și traducerea Bibliei in limba gotică, care este cel mai vechi monument al limbii germane, din care s-au păstrat unele fragmente. În persecuţia care a izbucnit din nou la nordul Dunării, între 368 -372, în Goţia nord-dunăreană, Biserica Goţiei a dat mai mulţi martiri. între aceştia este şi Sfântul Sa va Gotul. Înecat în apele Buzăului, la 12 aprilie 372, al cărui act martine, în limba greacă, ni sa păstrat în întregime (Vezi trad. în lb. română, la Pr. Prof. I. Rămureanu, Actele martirice, Bucureşti, 1982, p. 319-324). La 375, hunii, popor nomad din Asia, au atacat la nordul Mării Negre pe ostrogoţi şi vizigoţi, două ramuri mai mari ale goţilor, pe care i-au învins. De teama hunilor, vizigoţii, sub conducerea lui Atanaric, trec în sudul Dunării, pe teritoriul Imperiului roman, de Răsărit, cu învoirea împăratului Constanțiu (337—361), în provincia Tracia, cu condiţia să îmbrăţişeze creştinismul de formă ariană pe care l-au dus apoi peste tot pe unde au trecut, până în Spania. De aici au trecut în Iliric, iar pe la 402, sub,conducerea regelui Alaric, năvălesc în Italia. La 24 august 410 au atacat şi cucerit Roma, pe care au jefuit-o cu sălbăticie, săvârşind multe orori şi masacre. În 412, vizigoţii atacă sudul Galiei, iar o parte din ei trec în Spania, unde au înfiinţat în secolele V-VI un puternic regat. Statul vizigot din Spania a căzut sub stăpânirea arabă în 711. Creştinarea francilor şi germanilor Creştinismul a pătruns în Galia încă de la începutul secolului al II-lea. În 177, a izbucnit în oraşele Vienna şi Lugdunum (Lyon) de pe valea Ronului o violentă persecuţie contra creştinilor, în timpul împăratului Marcu Aureliu (160-181), în care s-au încoronat cu moarte martirică patruzeci de creştini, bărbaţi, femei şi fecioare. 43

Din sudul Galiei, creştinismul s-a răspândit la nord până în regitmea Rinului unde s-au format comunităţi în secolul al III-lea la Treveri (Augusta Treverorum) până la Colonia Agrippina (Köln). În 485, francii, populaţie germană, au năvălit în nord-vestul Galiei şi au cucerit statul galo-roman al generalului Siagriu. Peste franci, însă, a năvălit o altă populaţie germană, alamanii. În lupta care s-a dat între franci şi alamani la Tolbiac, în 496, Clovis (Chlodwig) (4H1-512), regele francilor, căsătorit cu Clotilda, principesă creştină de origine burgundă, a făcut jurământul că, de va obţine victoria, va trece cu armata sa la creştinism. În urma victoriei, Clovis împreună cu 3.000 de nobili şi soldaţi au primit botezul în noaptea de Crăciun a anului 496, în catedrala din Reims, din partea episcopului Remigius de Reims. Cu această ocazie, episcopul ar fi exclamat memorabilele cuvinte: «Apleacă-ţi capul, blânde Sicambru, adoră ceea ce ai ars si arde ceea ce ai adorat». Actul regelui Clovis a fost urmat în curând şi de restul francilor. Biserica francă, numită şi galicană, a ajuns în secolele următoare la mare înflorire. Creştinarea germanilor De la franci, creştinismul a pătruns şi la triburile germanice vecine, ale alamanilor şi şvabilor. În Alamania au predicai creştinismul misionari zeloşi ca: Columban şi Gall (645), ambii călugări irlandezi, iar mai târziu Sf. Pirmin (753), iar în urmă, Sf. Bonifaciu. În Bavaria vecină, au predicat creştinismul, la începutul secolului al VII-lea, misionari franci şi irlandezi, dintre care mai însemnaţi sunt Ruprecht, episcop de Worms (690-696), episcopul Emeran de Poitiers şi episcopul misionar Corbinian. La frizi, aşezaţi între Weser şi gurile Rinului (Olanda de azi), au predicat Wilfrid, anglo-saxon de origine, apoi Willibrord, compatriotul său, care a înfiinţat episcopia de Utrecht (t 690). Meritul cel mai mare în răspândirea creştinismului printre neamurile germane îl are călugărul anglo-saxon Winfrid, căruia papa Grigorie al II-lea (715-731), în prima călătorie făcută la Roma în 719, i-a dat numele de Bonifaciu. Între 719 şi 722 el a făcut misiune în Turingia şi Hessa superioară. În a doua călătorie făcută la Roma, papa Grigorie al II-lea 1-a numit în 722 episcop al germanilor. Bonifaciu se îndreaptă din nou spre Turingia şi Hessa şi reuşeşte să dărâme la Geismar, în Hessa inferioară, faimosul stejar închinat zeului Thor (zeul tunetului), iar din lemnul stejarului construieşte o biserică. Pentru meritele sale papa Grigorie al III-lea (731-741) a numit pe Bonifaciu în 732 arhiepiscop al întregii Germanii. El organiză, după a treia călătorie la Roma (737-738), Biserica Germaniei în 10-13 episcopii, cu o arhiepiscopie la Mainz şi o renumită mănăstire la Fulda. Spre sfârşitul vieţii, Bonifaciu porni cu 52 de discipoli şi însoţitori spre ţara frizilor (Olanda), spre a-i creştina. în ziua de 5 iunie 755, în săptămâna Rusaliilor, pe când aşteptau un grup de frizi botezaţi de curând, să-i ungă cu Sfântul Mir, a năvălit asupra lor o ceată de frizi păgâni şi i-au omorât pe toţi pe malul râului Boarn, unde se găseşte astăzi oraşul Dockum. Trupul lui Bonifaciu a fost înmormântat în mănăstirea Fulda, centrul activităţii sale. Posteritatea i-a acordat pe drept lui Bonifaciu numele de «Apostolul germanilor». 44

În Saxonia şi Bavaria creştinismul a fost introdus cu forţa de împăratul Carol cel Mare (768-814). Creştinismul în Marea Britanie În Britania creştinismul era cunoscut încă de la începutul secolului al III-lea, când Tertullian scrie că «locurile britanilor, inaccesibile romanilor, s-au supus lui Hristos» (Adversus Judaeos, 7 ). Britania a trimis episcopi la sinodul de la Arelate (314). În Irlanda (Hibernia) creştinismul a pătruns din Britania. Papa Celestin I al Romei (422-432) a trimis la 431 ca episcop pentru Irlanda pe Paladiu. Creştinarea deplină a celor din Irlanda s-a făcut de Sfântul Patrie sau Patriciu, un britan. În Caledonia sau Scoţia, adică în ţara picţilor, creştinismul a pătruns în secolul al IV-lea. Meritul convertirii picţilor şi scoţienilor revine abatelui irlandez Columban. Când trupele romane au părăsit Britania în 407, peste britani au năvălit picţii şi scoţii. Atunci britanii au chemat în ajutor, în secolul al V-lea, pe anglo-saxoni, dar aceştia s-au făcut, după înfrângerea picţilor şi scoţilor,, stăpânii ţării, împărţind-o în şapte provincii. Creştinarea anglo-saxonilor s-a făcut în timpul papei Grigorie cel Mare (590-604), care a trimis, la 596, pe egumenul benedictin Augustin, împreună cu 40 de călugări, ca misionari în Anglia. Regele Ethelbert din Kent, căsătorit cu Bertha, principesă franceză creştină,a primit bine pe misionari, ajutându-i să creştineze ţara. După sosirea lui Augustin şi a însoţitorilor săi, regele şi majoritatea poporului au primit Taina Botezului, probabil în ziua de Crăciun a anului 597.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteaza unităţii de învăţare 4 Poporul român s-a format treptat prin simbioza populatiei autohtone cu colonistii romani adusi în Dacia si asimilarea popoarelor migratoare ce au venit aici dupã retragerea aurelianã. Odatã cu acest proces se cristalizeazã si o limbã proprie pe scheletul limbii latine ce se vorbea în Dacia-limba românã. Bineînteles cã vorbim despre o latinã popularã. Limba românã este cea mai frumoasã si cursivã limbã romanicã. Nãvãlirea popoarelor barbare în asa zisa lume civilizatã romanã s-a produs pe fondul crizei interne pe care o traversa Roma si slãbirea armatei. Acest lucru a fãcut sã cadã si granitele ce protejeau imperiul de cealaltã lume. Dupã întemeierea propriu-zisã a Bisericii crestine care a avut loc conform Scripturii Sfinte în ziua Cincizecimii-la Rusalii-ucenicii lui Iisus Hristos au început sã predice în întreaga lume (evident este vorba de lumea cunoscutã de ei pe atunci) învãtãtura nouã. Apostolul Pavel împreunã cu o seamã de ucenici ai sãi propovãduiesc cuvîntul Evangheliei în Peninsula Balcanicã: Macedonia, Grecia, Illyricum. Acest lucru se întelege chiar din epistolele sale. În anul 58 d.Hr. el scria romanilor: ,,Am plinit propovãduirea Evangheliei lui Hristos pînã în Illyricum“ (Romani 15,19). Prin anii 65-66 d.Hr. a petrecut o iarnã întreagã în Nicopole, în Epir, în nordul Greciei de unde îl cheamã si pe ucenicul sãu Tit-apostolul Cretei. În toamna anului 66 îl informeazã pe Timotei, un alt ucenic al sãu care era 45

episcop în Efes cã Tit predica în Dalmatia. Conform Traditiei Biserica din Sirmium, Mitrovita de astãzi din actuala Serbie, a fost întemeiatã de Epenet si Andronic pe care Pavel îi aminteste în epistola sa cãtre romani: ,,Spuneti sãnãtate lui Epenet, prea iubitului meu, care a fost cel dintîi rod al Asiei pentru Hristos“ (Romani 16,5). ,,Din toate acestea, se desprinde constatarea cã regiunile sud-dunãrene, învecinate cu Dacia, locuite de o populatie traco-moesicã romanizatã, au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel si de ucenicii lui, cu alte cuvinte, crestinismul sud-dunãrean este de origine apostolicã. La fel s-au petrecut lucrurile si în teritoriile dintre Dunãre si Marea Neagrã (Dacia Ponticã, Dobrogea de azi), unde învãtãtura crestinã a fost adusã tot de un apostol al Mîntuitorului. Cîteva incursiuni vor contura si mai pregnant conditiile în care s-a putut desfãsura activitatea de evanghelizare aici. Teritoriul respectiv a fost înlocuit din timpuri îndepãrtate de geti, peste care, prin secolul IV î.Hr. s-au asezat grupuri însemnate de sciti, populatie nomadã venitã din teritoriile nordpontice. Acestia au reusit sã creeze chiar mici state, în frunte cu cîte un rege. Cu timpul, scitii au fost asimilati de populatia localã, lucru pe care-l desprindem din versurile poetului Ovidiu, exilat la Tomis între anii 8î.Hr-17 d.Hr. ,,Iatã-s în a getilor tarã. Ei bine, sã mor printre dînsii!“. Amintirea prezentei scitilor aici a rãmas în numele de Scythia Minor, pe care-l va purta întreg teritoriul dintre Dunãre si mare dupã anul 279, desi mai corectã ar fi fost denumirea de Dacia Ponticã. Pornind de la statul franc la începutul secolului al nouălea, Carol cel Mare a unificat cea mai mare parte a Franței de astăzi, Germaniei de răsărit și Italiei de nord în cadrul Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a avut loc așa-numita Renaștere carolingiană, declanșată de crearea unui mediu propice studiului. În anii 840 s-a revenit la starea de haos, o dată cu strămarea Imperiului francilor și cu începutul unui nou ciclu de invazii barbare, întâi din partea vikingilor, apoi din partea maghiarilor. La mijlocul secolului al cincilea, mai multe triburi din Germania, Olanda și Danemarca de astăzi au început să invadeze sporadic și cu succes limitat Anglia, în acel moment o provincie romană neglijată. Tradiția spune că regele britanic Vortigern a promis pământ la două căpetenii iute, Hengest și Horsa, cerându-le în schimb ajutor în războiul său împotriva picților. După Cronica anglo-saxonă, după ce i-au învins pe picți, au chemat întăriri de pe continent, informându-i de bogăția Angliei și de incapacitatea locuitorilor ei de a o apăra. Au început decenii de invazii și cuceriri a teritoriilor din sudul și centrul Angliei, de către germanici, în principal angli, iuți și saxoni, de la romano-celți. Cel puțin 50% din locuitorii celți ai Angliei au fost uciși în acest proces.[11] În cele din urmă, anglo-saxonii au creat mai multe regate, de importanță și longevitate diferite. Unificarea Angliei a luat sfârșit în 926, când regele Athelstan a anexat Northumbria. Creștinismul a fost prima dată introdus prin romani(Mitologia engleză leagă introducerea creștinismului în Anglia,la Glastonbury de legenda lui Iosif din Arimatea,a se vedea și legenda Sfântului Lucius).Dovezile arheologice pentru comunitățile creștine încep să apară în secolele III și IV.Populația romano-britanică,după retragerea legiunilor romane,a fost în cea mai mare parte creștină. Sosirea anglo-saxonilor a introdus Politeism Anglo-Saxon la ceea ce este acum Anglia. Creștinismul a fost reintrodus în Anglia prin misionari din Scoția și Europa Continentală;era Sfântului Augustin(primul arhiepiscop de Canterbury) și a misionarilor creștinismului celtic în nord(în special,Sfântul Aidan și Sfântul Cuthbert).Sinodul din Whitby,în cele din urmă,în 664 a dus Biserica Angliei a fi în totalitate romano-catolică.Cele mai recente documente creștine care au supraviețuit timpurilor includ "Al 7-lea secol iluminat al Evangheliilor Lindsfarne" și conturile istorice scrise de Bede Venerabilul. Nobilii normanzi și episcopii au avut o influență înainte de Cucerirea Normandă din 1066 și influențele normande au afectat arhitectura anglo-saxonă,de mai târziu.Eduard Confesorul a fost adus în Normandia,și în 1042 a adus zidari pentru a lucra la Westminster Abbey,prima clădire romanică din Anglia.Bisericile de arhitectură normandă în formă de cruce au avut modificări profunde și turnul de trecere a rămas în Anglia o caracteristică a arhitecturii ecleziastice.Sute de biserici de parohie au fost construite,dar și prima mare catedrală din Anglia.Anglia are multe catedrale timpurii,printre care:York Minster(1080),Catedrala Durham(1093) și Catedrala Salisbury(1220).După un incendiu,Catedrala Cantenbury a fost deteriorată și în 1174 masonii normanzi au introdus noua arhitectură gotică.În jurul anului 1191 Catedrala Wells și Catedrala Lincoln au fost aduse în stilul englezesc gotic. 46

Papa Inocențiu al III-lea a plasat Regatul Angliei în cadrul unei interdicții timp de șapte ani,între 1208 și 1215 după ce regele Ioan a refuzat să accepte propunerea Papei ca Arhiepiscop de Canterbury.

• • • • • • •

Concepte şi termeni de reţinut creştinism geto-daci goţi franci germani anglo-saxoni inscripţii creştine

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Ce episcop a predicat creştinismul în nordul Dunării între 341 – 348? 2. În ce secole a pătruns Creştinismul la geto-daco-romani? 3. Episcopul Ulfila ce credinţe a predicat înaitea Creştinismului? 4. În ce secol a pătruns Creştinismul în Galia? 5. Ce misionari au predicat Creştinismul în Alamania? 6. În ce secol a pĂtruns Creştinismul în Caledonia?

Teste de evaluare/autoevaluare Afirmaţi dacă următoarele enunţuri sun adevărate sau false: 1. În Saxonia şi Bavaria creştinismul a fost introdus cu forţa de împăratul Carol cel Mare 2. În Bavaria vecină, au predicat creştinismul, la începutul secolului al V-lea, misionari franci şi irlandezi, dintre care mai însemnaţi sunt Ruprecht, episcop de Worms (690-696), episcopul Emeran de Poitiers şi episcopul misionar Corbinian. 3. Ulfila a fost numit „Apostolul goţilor”. 4. Primele popoare migratoare au fost goţii, care, coborând din Scandinavica, s-au aşezat la început în stepele de la nordul Mării Negre şi în Crimeea, unde au cunoscut catolicismul prin legăturile lor cu locuitorii oraşelor din Crimeea, care se creştinaseră în secolele I—III. 47

5. În cea mai veche rugăciune, Tatăl nostru, şi în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan (381), 90% din cuvinte sunt de origine latină, fapt care demonstrează pătrunderea creştinismului la geto-daco-romani încă din primele secole.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Geoffrey Barraclough, (1947) 1988. The Origins of Modern Germany (Oxford: Blackwell) Peter Hunter Blair, (1956) 1966. An Introduction to Anglo-Saxon England (Cambridge University Press) 2. John Bagnell Bury, (1928) 1967. The Invasion of Europe by the Barbarians The traditional view. 3. Cambridge Economic History of Europe, vol. I 1966. Michael M. Postan, et al, editors. 4. Norman F. Cantor, The Medieval World 300 to 1300 5. Christopher Dawson, 1956. The Making of Europe: An Introduction to the History of European Unity (New York: Meridian) 6. Georges Duby, 1974. The Early Growth of the European Economy: Warriors and Peasants from the Seventh to the Twelfth Centuries (New York: Cornell University Press) Howard B. Clark, translator. 7. Georges Duby, editor, 1988. A History of Private Life II: Revelations of the Medieval World (Harvard University Press) 8. Heinrich Fichtenau, (1957) 1978. The Carolingian Empire (University of Toronto) Peter Munz, translator. 9. Charles Homer Haskins, (1915) 1959 etc. The Normans in European History The foundation of Norman studies, superseded in details. 10. Richard Hodges, 1982. Dark Age Economics: The Origins of Towns and Trade AD 600-1000 (New York: St Martin's Press) 11. Edward James, 1988. The Franks (Oxford: Basil Blackwell) 12. David Knowles, (1962) 1988. The Evolution of Medieval Thought 13. Richard Krautheimer, 1980. Rome: Profile of a City 312-1308 (Princeton University Press) 14. Robin Lane Fox, 1986. Pagans and Christians (New York: Knopf) BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. John Marenbon (1983) 1988.Early Medieval Philosophy (480-1150): An Introduction ((London: Routledge) 2. Rosamond McKittrick, 1983 The Frankish Church Under the Carolingians (London: Longmans, Green) 3. John Morris, 1973. The Age of Arthur: A History of the British Isles from 350-650 (New York: Scribner's) 4. Karl Frederick Morrison, 1969. Tradition and Authority in the Western Church, 300-1140 (Princeton University Press) 5. Pierre Riché, (1978) 1988. Daily Life in the Age of Charlemagne 6. P.H. Sawyer, (1962) 1972. The Age of the Vikings (New York: St Martin's press) 7. Richard Southern, 1953. The Making of the Middle Ages (Yale University Press) 8. Susanne Wemple, 1981. Women in Frankish Society: Marriage and the Cloister (University of Pennsylvania) 48

Unitatea de învăţare 5 ŞCOLILE CATEHETICE Cuprins 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3.1. Cultul şi viaţa creştină până la Constantin cel Mare 5.3.2. Împăraţii Constantin şi Elena şi Edictul de la Milan din 313 5.3.3. Răspândirea creştinismului după Edictul de la Milan 5.4. Îndrumar pentru autoverificare

5.1. Introducere Din punctul de vedere al instruirii religioase, Catehetica a fost prezentă dintru început în sistemul învăţământului religios românesc, atunci când el a căpătat forme organizate. Ca ştiinţă, însă, această disciplină este tributară, sub aspectul terminologiei şi al structurării materialului didactic, teologiei apusene, fapt pe care arhimandritul cărturar Juvenal Ştefanelli, autorul primului tratat ştiinţific de Catehetică în literatura noastră ortodoxă1, îl recunoaşte fără complexe. Format în disciplina şcolilor germane, Ştefanelli ne oferă prin tratatul său o mostră de erudiţie şi acrivie ştiinţifică, pilduitoare chiar pentru exigenţele didactice din zilele noastre. În acest tratat se menţionează, între altele, că în Germania apar primele manuale de nivel superior, din domeniul de care ne ocupăm. După ce prezintă câteva încercări mai timide, dar prezente încă din secolul al XVI-lea, Ştefanelli îl nominalizează pe F. H. Schwarz, care “cumpenind însemnătatea catecheticei, şi înţelegând necesitatea şi folosul ei pentru crescerea religioasă şi morală în biserică a scris: Katechetik oder Anleitung zum Unterrichte der Jugend im Christentum2, Gissen, 1818”3. Revenind în aria preocupărilor catehetice româneşti, se cuvine să mai pomenim câteva nume de rezonanţă ale câtorva dascăli de Teologie, care au ostenit şi ostenesc cu multă dăruire, prin cuvântul rostit şi scris: dr. Dumitru Boroianu, pr. dr. Nicolae Terchilă, arhim. dr. Iuliu Scriban, pr. Nicoale Petrescu (toţi trecuţi în veşnicie), dimpreună cu reprezentanţi în viaţă şi activitate: pr. dr. Sebastian Şebu, pr. dr. Costachi Grigoraş, arhim. dr. Veniamin Micle, dr. Ioan Toader, pr. dr. Eugen Jurcă etc.

1

Cernăuţi, 1880; ediţia a II-a, îmbogăţită, 1904, 342 p. Catehetica sau îndrumarea în învăţământ a tineretului în creştinism. 3 Op. cit. , p. 8. 49 2

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să înţeleagă noţiunile de botez, liturghie, sclacie, Taina sf. Maslu, etc. - să definească noţiunea de catehetică; - să realizeze o legătură între viaţa creştină-familială-publică. - să conştientizee misiunea lui Origen; Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa definească concepte şi noţiuni legate de catehism. studenţii vor cunoaşte contribuţia Împăratului Constantin la apariţia CReştinismului


5.3. Conţinutul unităţii de învăţare Cultul şi viaţa creştină până la Constantin cel Mare

Cultul a îndeplinit în viaţa creştină, în primele trei secole, un rol foarte important, menţinând unitatea şi solidaritatea credincioşilor între ei. Viaţa primilor creştini era o rugăciune continuă. La început, cultul se făcea zilnic seara, în case particulare. Liturghia. Cultul epocii apostolice s-a dezvoltat în epoca următoare pe baza Liturghiei Sfântului Iacob. Centrul lui a rămas tot Sfânta Euharistie, cunoscută în epoca apostolică şi sub denumirea de frângerea pâinii (Fapte 2, 42) şi de Cina domnească (I Cor. 11, 20). În epoca post-apostolică, ea s-a mai numit binecuvântare; jertfă sau sacrificiu; ofrandă; Taină; lucrare sfântă; ceremonie, slujbă ş.a. În Biserica Apusului a primit şi alte numiri. Încă înainte de sfârşitul secolului I, Euharistia nu se mai săvârşea seara, în fiecare zi, ci duminica dimineaţa, pe nemâncate, şi s-a despărţit de agapă. În învăţătura celor doisprezece Apostoli, scrisă probabil către anul 100, se spune: «Când vă adunaţi în Ziua Domnului frângeţi pâinea .si mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisii păcatele voastre, ea jertfa voastră să fie curată» (cap. XIV, 1). De asemenea, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, în Scrisoarea trimisă împăratului Trai an (98-117), către 111-112, ne informează că creştinii se adunau «într-o anumită zi (duminica) înainte de răsăritul soarelui şi cântau cântece lui Hristos ca unui 50

Dumnezeu» - stolo die ante lucem et carmen Christo quasi Deo dicere. La Cartagina, şi probabil şi în alte locuri (Roma, Spania), Euharistia se mai săvârşea zilnic la jumătatea secolului al III-lea. În alte locuri, se mai săvârşea miercurea şi vinerea (Egipt). Se săvârşea, de asemenea, la botezul catehumenilor şi în zilele de comemorare a Sfinţilor. În epoca primară Sfânta Liturghie consta din două părţi: prima parte era didactică, numită liturghia catehumenilor, în care se făceau citiri din Vechiul şi Noul Testament, după care urma o predică sau omilie, în care se explica Evanghelia zilei. După aceea, diaconii invitau pe catehumeni şi pe penitenţi să părăsească locaşul şi urma partea a doua. În partea a doua, liturghia numită liturghia credincioşilor, se săvârşea Sfânta Euharistie, adică sfințirea darurilor, a pâinii şi a vinului de către episcop sau preotul liturghisitor. Diaconii duceau Sfânta Euharistie celor bolnavii celor absenţi şi celor închişi. Credincioşii aduceau la cult daruri benevole, pentru ajutorarea săracilor şi întreţinerea clerului: bani, alimente, veşminte, încălţăminte. Pe temeiul cuvintelor Domnului Iisus Hristos (Matei 26, 2628; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-19) şi mărturiilor Sfinţilor Apostoli, Sfânta Euharistie avea caracter de Taină, iar credincioşii primeau la împărtăşire Trupul şi Sângele Domnului. «Pâinea euharistică» era dospită; azima s-a introdus în Biserica Apusului mult mai târziu, secolele VIII-IX. Vinul era curat, de obicei roşu. În vin se punea şi apă. Acest amestec era uzual şi obligatoriu, având în vedere că din coasta Mântuitorului, când a fost străpuns pe cruce cu suliţa, a ieşit «sânge şi apă» (Ioan 19, 34). Obiceiul unor creştini de a săvârşi Sfânta Euharistie numai cu apă, iară vin, numiţi hydroparastaţi sau encratiți, a fost condamnat de Biserică. Pentru vin se întrebuinţa un potir sau pahar, «potirul Euharistiei - calix», la început de lemn, apoi de sticlă sau de metal, aur sau argint. Botezul, era actul de credinţă şi de cult prin care se intra în sânul Bisericii. El avea caracter sacramental, de Taină, prin care se ştergeau picatele şi se acorda darul Duhului Sfânt, după cuvintele Mântuitorului către Nicodim: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5). Botezul era numit baie sau spălare, renaştere, baia renaşterii, luminare, pecetea credinţei. Botezul se făcea în numele Sfintei Treimi. De regulă, el era săvârşit de episcop, iar din însărcinarea lui de preoţi şi chiar de diaconi. La mare nevoie, el putea fi săvârşit şi de credincioşi. De obicei, botezul se făcea prin cufundare, dar se putea săvârşi şi prin vărsare de apă pe cap sau prin stropire, mai ales în caz de boală: Baptismus clinicorum = Botezul clinicilor (celor culcaţi în pat). Se pare că în unele locuri se mai săvârşea Botezul reprezentativ, pentru cei morţi nebotezati, cunoscut dintr-o aluzie a Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 15,29). Botezul copiilor era obişnuit. Ca încredinţare că aceia care se botează aveau să rămână totdeauna în sânul Bisericii se luau martori sau garanţi, numiţi naşi. 51

La botez, adulţii schimbau numele lor vechi cu unul creştin, iar copiii primeau un nume. Se preferau nume biblice, simbolice sau de martiri. De la Constantin cel Mare (306-337) numele creştine s-au generalizat. Catehumenatul. Cu timpul, începând din secolul al II-lea, sa stabilit că pot fi primiţi la botez numai cei iniţiaţi sau pregătiţi mai profund în adevărurile fundamentale ale creştinismului. Astfel, a luat naştere catehumenatul, care dura 2-3 ani. Unii catehumeni îl prelungeau mai mult, alţii chiar până la sfârşitul vieţii, din concepţia că Botezul iartă toate păcatele înainte de moarte. Biserica, însă, a restrâns acest termen. În secolele II - III, catehumenii se împărţeau în două categorii: „auditori”, care învăţau adevărurile mai simple ale credinţei creştine, şi "luminaţi" sau "aleşi, care învăţau adevărurile de credinţă mai importante şi erau pregătiţi să primească în curând Botezul. La începutul secolului al IV-lea se constată în Răsărit trei categorii de catehumeni. Sinodul de la Neocezareea (între 314-325) îi numeşte "auditori" "îngenunchetori" care se rugau şi primeau în genunchi binecuvântarea episcopului sau preotului, şi "luminaţi". Cu organizarea catehumenatului, Botezul se săvârşea de obicei în grup, ceea ce îl făcea mai solemn şi mai important. La primirea Botezului, candidaţii, erau îmbrăcaţi în haine albe ca semn al curăţirii lor sufleteşti. Deşi Botezul putea să se săvârşească în orice timp al anului, practica Bisericii a stabilit ca zile speciale ajunul Paştelui şi ai Cincizecimii sau Rusaliilor. În Răsărit el se făcea şi la Epifanie sau Botezul Domnului, la 6 ianuarie. După botez urma îndată Ungerea cu untdelemn sfinţii sau Taina Mirungerii, care înlocuia punerea mâinilor Apostoli lor, prin care se da candidatului harul Sfântului Duh. Ca şi Botezul, Mirungerea purta numiri simbolice, dintre care mai obişnuite sunt: pecete, pecetea Duhului Sfânt, confirmarea credinţei, ungere, ş.a. Botezul şi Mirungerea nu se repetau. Mărturisirea păcatelor sau pocăința a fost unită de la început cu cele două Taine, Botezul şi Euharistia. Ea se numea Confessio, Poenitentia. În primele trei secole mărturisirea putea fi: a) secretă, făcută în faţa episcopului sau preotului; b) semipublică făcută în faţa clerului întreg; c)publică, făcută în faţa clerului şi a credincioşi1or. Mărturisirea păcatelor era urmată de îndeplinirea faptelor de îndreptare (epitimie): post, rugăciuni, fapte de milostenie. Hirotonia este între cele dintâi Taine săvârşite şi cunoscute în Biserică. Numele obişnuit este punerea mâinilor. Sfinţii Apostoli au hirotonit pe episcopi, iar aceştia pe preoţi şi diaconi. S-a stabilit prin uz şi canoane ca hirotonia unui episcop să se facă, de cel puţin trei episcopi. (Sinodul de la Arelate, 314; Can. I apostolic). În mod excepţional acolo unde nu exista decât un singur episcop, în caz de vacanţă episcopală, hirotonirea o făcea colegiul presbiterilor, în număr de doisprezece, cum s-a practicat la Alexandria pentru un timp. Căsătoria, a fost de la început Taină şi instituţie sfântă, pe 52

temeiul cuvintelor Mântuitorului (Matei 5, 32; 19, 1-6) şi ale Sfântului Apostol Pavel (Efes. 5, 32). Sfântul Ignaţiu, episcopul Antiohiei, în Scrisoarea către Policarp) scrie: «Trebuie» ca cei ce se însoară şi cele ce se mărită să facă unirea lor cu aprobare a episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstirea lui Dumnezeu» (V, 2). Tertulian dă mărturie despre căsătoria creştină, sfătuind ca ea să se încheie bisericeşte = matrimonium quod ecclesia conciliat (Aci uxorem, II, 9) «et conjunget vos in ecclesia» (De monogamia, II). Taina Sfântului Maslu se administra atât celor sănătoşi, dar mai ales celor bolnavi, spre tămăduirea de boli şi iertarea păcatelor. Ea se întemeiază pe puterea pe care a dat-o Mântuitorul Apostolilor de a vindeca orice boală şi orice neputinţă, iar ei ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoși (Marcu 6,13). De asemenea, Sfântul Apostol Iacob scrie că de este cineva bolnav să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului... şi i se vor ierta lui păcatele (Iacob 5, 14-15). Cultul s-a săvârşit la început în case particulare. în catacombe, care erau galerii săpate în pământ, sub Roma şi în alte localităţi, în cimitire, la mormintele martirilor. Din secolul al II-lea, creştinii au avut locaşuri speciale de cult. Clement Alexandrinul numeşte locaşul de cult - casa lui Dumnezeu, iar Tertulian, templum. Comunitatea creştinilor, ca şi locaşul de cult s-a numit printr-un termen comun biserică. De la începutul secolului al IV-lea s-a numit basilica (biserica), care imita forma tribunalelor romane, termen care s-a păstrat până azi în limba română. De teama idolatriei icoane nu erau la început. Găsim în schimb în catacombe, chipuri simbolice, dintre care mai folosite erau: monogramul lui Hristos, format din încrucişarea literelor X şi P; peştele ale cărui litere erau iniţiale pentru expresia - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul; mielul; păstorul cel bun, în care apare chipul Mântuitorului cu mielul pe umeri; porumbelul, simbolul Sfântului Duh; ancora, simbolul speranţei creştine ş.a. În catacomba Domitillei se află zugrăvit pentru prima dată chipul Sfintei Fecioare Maña cu pruncul Iisus în braţele sale. Cultul Sfinţilor şi al moaştelor a început de la jumătatea secolului al II-lea. Prima mărturie ne-o dă Martiriul Sfântului Policarp (Pr. Prof. I. Rămureanu, Cinstirea Sfintelor icoane în primele trei secole, în «Studii teologice», XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-678). b) Viaţa creştină. În general, viaţa, morală a creştinilor s-a menţinut la nivelul vieţii morale din epoca apostolică. Frumuseţea vieţii morale a creştinilor este dovedită în toate laturile - individuală, familială şi socială. Intrând în Biserică prin Taina Botezului, creştinii dobândeau o stare de curățenie care trebuia păstrată, formând spre deosebire de lumea păgână, o societate nouă: «Biserica lui Hristos», sau «oastea lui Hristos» = miliţia Christi sau christiana, care trebuia să lupte împotriva păcatului şi a răului din lume, singura luptă legitimată de creştinism. Credinţa în nemurirea sufletului, în judecata viitoare, în învierea morţilor şi răsplătirea celor buni şi drepţi menţinea moralitatea creştină. Pregătirea pentru Botez, prin catehumenat, 53

participarea frecventă la cult, instituirea penitenţei, mărturisirea păcatelor, educaţia familială, aşteptarea parusiei Domnului, persecuţiile şi chinurile la care au fost supuşi creştinii în timpul împăraţilor romani, în primele trei secole, au menţinut la un înalt nivel viaţa morală a creştinilor. Rugăciunea particulară zilnică, dimineaţa, la prânz şi scara, citirea Sfintei Scripturi, a actelor martirice .şi a scrierii or creştine, evitarea spectacolelor şi a manifestărilor antice imorale, practica postului, întăreau continuu viața morală a creştinilor. În afară de zilele de miercuri şi vineri, creştinii posteau în zilele dinaintea Paştilor în secolul al III-lea, 6 zile, apoi s-a lungit, ajungând la 40 de zile. Viaţa familială s-a menţinut în genere în toată curăţia. Soţii erau socotiţi «mădulare» egale ale lui Hristos, uniţi prin binecuvântarea Bisericii, în aceeaşi credinţă, speranţă, dragoste şi suferinţă. Copiii nu erau socotiţi o povară, ci o binecuvântare dumnezeiască. Biserica n-a admis şi nu admite avortul; copiii nu puteau fi ucişi în pântecele mamelor şi nici aruncaţi, cum se petrecea în lumea păgână. Biserica a permis şi căsătoria între soţi de rang social diferit, deşi statul roman n-o recunoştea, spre a evita concubinajul şi imoralitatea. Adulterul și alte păcate contra căsătoriei erau aspru pedepsite de Biserică. Biserica a procedat de la început cu multă severitate contra păcatelor grave, dintre care cel mai grav se socotea lepădarea de credinţă în timpul persecuţiilor. Pentru reprimirea păcătoşilor în Biserică, ea a rânduit trepte de penitenţa, după gravitatea faptelor lor, despre care am amintit. Ele erau: plângătorii, auditorii, îngenunchetorii şi împreună-şezătorii În viaţa publică, morala creştină întâmpina mai multe ispite şi greutăţi, în comparaţie cu viaţa familială, deoarece multe ocupaţii şi funcţiuni erau în legătură directă cu viaţa păgână, ca: luptele de gladiatori, luptele cu fiarele, alergările, jocurile scenice, obscene, şi diferite alte distracţii. De obicei, creştinii îşi păstrau profesiunea sau meseria, dacă ea nu-i punea în contact direct cu păgânismul, altfel, ei trebuiau să renunţe la ea (Sinodul de la Elvira, 300, can. 62). Mai periculoase erau profesoratul, sculptura, argintăria, fiind legate de cultul şi mitologia păgână. Funcţiile publice, magistratura, serviciul militar, deşi erau legate de unele acte de cult păgâne, au fost uneori acceptate de creştini pe cât le permitea credinţa lor. Ei erau buni cetăţeni şi-şi îndeplineau corect datoriile faţă de stat. Sclavia a fost cea mai grea problemă care s-a pus Bisericii. Creştinismul a acordat sclavilor creştinaţi demnitatea de oameni. Ei au fost primiți, ca toţi ceilalţi, în sânul Bisericii şi s-au bucurat de aceeaşi cinste de creştini. Biserica a avut un rol important în eliberarea sclavilor. Împăraţii Constantin şi Elena şi Edictul de la Milan din 313

După trei sute de ani de suferinţe şi de prigoniri, Biserica creştină s-a putut bucura şi de zile mai senine, mai ales în zilele de domnie ale împăratului Constantin cel Mare. 54

Îndemnat şi de împărăteasa Elena, mama sa, care era o creştină cu frică de Dumnezeu, Constantin cel Mare a arătat multă dragoste pentru creştini şi a oprit persecuţiile împotriva lor. Constantin cel Mare stăpânea numai partea apuseană a împărăţiei Romane. Spre sud, în părţile Italiei de azi, domnea Maxenţiu, care era un mare duşman al creştinismului. Maxenţiu îl duşmănea de moarte şi pe Constantin şi, în ascuns, lucra la dărâmarea puterii lui. Din aceste pricini, între cei doi împăraţi i-a iscat un război; Constantin cel Mare a pornit către Maxenţiu. Oastea lui nu era prea numeroasă, dar avea cu ca nădejde în victorie, căci ostaşii lui Constantin erau în cea mai mare parte creştini. În drum spre câmpul de bătălie, lui Constantin i s-a arătat la amiază, deasupra soarelui, o cruce strălucitoare pe care sta scris: „Prin acest semn vei învinge”. În noaptea următoare Mântuitorul Hristos i S-a arătat în vis împăratului şi îi spuse că Sfânta Cruce are să-i fie semn de izbândă. A doua zi, la porunca lui Constantin, pe toate steagurile s-a cusut semnul crucii, iar ostaşii l-au aşezat pe coifurile şi pe scuturile lor. Într-adevăr, Constantin cel Marc a ieşit biruitor din luptă şi, în chipul acesta, a ajuns stăpân peste partea din sud a împărăţiei Romane. În semn de preţuire pentru creştini, Constantin a alcătuit un act foarte important, cunoscut sub numele de „Edictul de la Milan" (în anul 313). Prin el li se dădea creştinilor dreptul de a se închina în libertate deplină. Constantin cel Mare avea un cumnat cu numele Liciniu. El stăpânea în răsăritul imperiului. După o vreme, Liciniu s-a îndepărtat de împăratul Constantin şi îi persecutare creştinii din partea locului. De aceea Constantin a pornit război şi împotriva lui, 1-a învins şi i-a luat tronul. Liciniu a murit, iar Constantin cel Mare a ajuns singur stăpânitor peste întreaga împărăţie Romană. Cu biruinţa lui Constantin cel Mare a izbândit şi creştinismul. Împăratul i-a scos pe creştini din temniţe, le-a restituit averile pe care ci le pierduseră în vremea prigoanelor, i-a aşezat pe mulţi în slujbe de seamă şi le-a ridicat biserici măreţe, chiar pe cheltuiala imperiului. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, împăratul procedă cu mult tact şi treptat (el însuşi s-a botezat numai înainte de a muri). La fel de multă vrednicie a arătat şi mama sa, Elena. Ea s-a aşezat cu locuinţa tocmai la Locurile Sfinte şi şi-a cheltuit averea întreagă pentru ajutorarea celor necăjiţi şi neputincioşi şi pentru înălţarea unor lăcaşuri sfinte. împărăteasa Elena a pus lucrători să sape pe Golgota şi să dezgroape crucea Mântuitorului. Săpând, ei au aflat trei cruci, dar nu ştiau pe care a fost răstignit Domnul. Tradiţia spune că o femeie foarte bolnavă, atingându-se de cele trei cruci, se tămădui îndată atunci când atinse Crucea lui Iisus. Sfânta Cruce a fost apoi ridicată de acolo şi înălţată cu toată cinstea în una din bisericile Ierusalimului. De atunci, la 14 septembrie din fiecare an, prăznuim sărbătoarea „înălţarea Sfintei Cruci. Mama împăratului, Elena, împreună cu soţia şi sora acestuia, a acordat sprijin material şi moral creştinismului. Astfel s-au construit 55

uncie biserici creştine, unele din ele monumentale (amintim pe cele din Palestina, Roma, Nicomidia), iar unele temple au fost transformate în Biserici creştine. Construirea unei noi capitale, Constantinopol, fără edificii păgâne, cu biserici creştine, a arătat că împăratul Constantin a dorit să dea Imperiului o capitală creştină. Noua capitală a avut o deosebită importanţă atât din punct de vedere politic, cât şi religios. Constantinopolul era mai aproape de centrele creştine şi astfel punea în umbră vechea capitală. Un alt mare sprijin acordat Bisericii de împăratul Constantin a fost convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Sinodul a combătut erezia ariană şi a deschis calea Ortodoxiei, pe care împăratul Teodosie cel Mare o va decreta ca religie oficială şi de stat a întregului Imperiu Roman. Împăratul Constantin cel Mare a fost botezat cu puţin timp înainte de a muri. Pentru meritele sale şi pentru sprijinul acordat creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica 1-a trecut în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, Elena, numindu-i pe amândoi cei întocmai cu Apostolii. Răspândirea creştinismului după Edictul de la Milan

După publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milan de către Împăratul Constantin cel Mare în anul 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul roman. La geto-daci, strămoşii românilor, care sunt cel mai vechi popor creştin din Europa după greci şi romani, creştinismul a pătruns încă din secolul I, prin predica Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor Sfântului Apostol Pavel. Procesul de formare şi încreştinare a geto-daco-romanilor a fost complex şi îndelungat şi a durat de la finalul secolului I până în secolul al VI-lea. Unele creaţii folclorice şi unele toponime din Dobrogea şi din stânga Prutului atestă (= arată) propovăduirea Sfântului Apostol Andrei în aceste părţi: Pârâiaşul şi Peştera Sfântului Andrei. A doua calc de încreştinare a geto-dacilor de la sudul şi nordul Dunării au fost provinciile sud-dunărene ale Imperiului roman. Din ţinuturile evanghelizate de Sfântul Apostol Pavel în provinciile Macedonia şi Illyricum, creştinismul a pătruns în provinciile sud-dunărene - Moesia Inferior din care făcea parte Dacia Pontică (Dobrogea) - şi chiar la nordul Dunării, în Dacia Carpatină. Printre primele popoare migratoare ş-au aliat goţii, care, coborând din Scandinavia, s-au aşezat la început în stepele de la nordul Mării Negre şi al Crimeii, unde au cunoscut creştinismul prin legăturile lor cu locuitorii oraşelor din Crimeea, care se creştinaseră în secolele I-III. Episcopul goţilor, care a avut merite deosebite pentru creştinarea lor, a fost Ulfila. Acesta a predicat credinţa creştină timp de patruzeci de ani fără întrerupere printre goţii de la nordul şi de la sudul Dunării şi printre geto-daco-romani. Un alt merit al lui Ulfila a fost traducerea Bibliei în limba gotică, traducere din care s-au păstrat unele fragmente. Dar deoarece nici o faptă bună şi nici o lucrare bineplăcută lui Dumnezeu nu se săvârşeşte iară jertfa, nici creştinarea goţilor nu 56

s-a făcut fără martiri - sfinţi mucenici. Aşa a fost martirizat Sfanţul Sava Gotul, înecat în apele Buzăului (12 aprilie). In Spania, creştinismul a pătruns chiar de la sfârşitul secolului I, datorită legăturilor ci cu Roma şi Italia. Din ceea ce ne mărturiseşte Tradiţia, credinţa creştină a fost adusă aici de Sfântul Apostol Pavel. Francii au fost încreştinaţi încă de la începutul secolului al IIlea După aceasta a urmat o persecuţie cruntă în timpul împăratului Marcu Aureliu, însă creştinismul s-a răspândit până în regiunea Rinului unde în secolul III s-au format comunităţi creştine. În secolul al V-lea peste franci a năvălit o populaţie germană, alamanii. În lupta dintre ei, Clovis, regele francilor, căsătorit cu Clotilda, principesă creştină burgundă, a jurat că dacă va câştiga lupta se va converti la creştinism. Astfel, în urma victoriei Clovis împreună cu 3000 de nobili şi Ridaţi au fost botezaţi în catedrala din Reims, actul său fiind urmat şi de ceilalţi franci. De la franci, au primit credinţa în Mântuitorul Hristos triburile germanice vecine, alamanii şi şvabii. Meritul cel mai mare în răspândirea creştinismului printre triburile germanice îl arc călugărul anglo-saxon Windfrid, pe care papa Grigorie al II-lea l-a numit Bonifaciu, episcopul germanilor. În Marea Britanie creştinismul a fost cunoscut încă de la începutul secolului al II-lea, de unde a pătruns şi în Irlanda, prin Sfântul Patrick sau Patriciu. în Scoţia credinţa creştină a fost propovăduită în secolul al IV-lea de abatele irlandez Columban. Anglo-saxonii au fost creştinaţi două secole mai târziu de egumenul benedictin Augustin şi de alţi 40 călugări. Palestina, vatra creştinismului, ţara în care S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, îşi pierduse importanţa misionară din epoca primară a Bisericii, datorită ruinării templului din Ierusalim. Capitala ei politică, Cezareea Palestinei, a devenit în secolul al III-lea un mare centru creştin. În Fenicia s-au înfiinţat biserici la Tyr, unde a murit un mare scriitor creştin (Origen), la Sidon şi la Beirut. Mai mult, capitala Siriei, Antiohia, a fost un important centru creştin - existând aici o şcoală renumită în care se tâlcuia Evanghelia Mântuitorului Hristos. Din Siria şi din Mesopotamia, credinţa creştină a pătruns în Persia şi de aici în Asia Centrală până în India şi China. Din Sfânta Tradiţie ştim că Sfântul Apostol Toma a fost cel care a creştinat India, căci nu dorea Bunul Dumnezeu să lase vreun colţişor din această lume care să nu-L fi cunoscut pe El, Adevăratul Dumnezeu şi împărăţia Sa. ■ În provinciile Asiei Mici, creştinismul a fost propovăduit de Sfinţii Apostoli Pavel, Ioan, Andrei şi Petru. În Capadocia a existat în secolul al III-lea o Biserică înfloritoare la Cezareea. De aici împărăţia lui Dumnezeu a fost vestită şi armenilor. Apostolul acestora este considerat Sfântul Grigorie Luminătorul. ■ În Alexandria (Egipt), Sfânta Evanghelie a fost propovăduită de Sfântul Evanghelist Marcu, iar la sfârşitul secolului al II-lea exista aici o renumită şcoală creştină condusă de Origen, apoi de Sfântul Clement Alexandrinul. ■ Din Egipt creştinismul s-a răspândit în Etiopia, tânărul Frumenţiu (nepotul filosofului Meropin) fiind considerat Apostolul 57

naţional al etiopienilor. ■ În Africa proconsulară, creştinismul e cunoscut din secolul al II-lea şi ca peste tot el a dat un număr mare de martiri, printre care Sfânta Perpetua şi sclavul ei, Felicitas.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteaza unităţii de învăţare 5 Ca o concluzie, putem spune că învăţătura şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos s-a răspândit mai mult în Răsărit, decât în Apus, mai mult în provinciile maritime, decât în cele interioare Imperiului roman, mai mult în provinciile cucerite de romani şi mai mult la oraşe, decât la sate.

Concepte şi termeni de reţinut • liturghie; • botez; • catehumenat; • căsătoria; • scavia. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Cine a fost discipolul şi succesorul lui Clement? 2. În ce rugăciune Origen comentează pe larg Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru? 3. Cine a întocmit „Edictul de la Milan”? 4. Când a fost botezat Împăratul Constantin? 5. În ce limbă a tradus Ulfila, Biblia? 6. Cui se administrează Taina Sf. Maslu?

58

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare din următorul text: Cultul a îndeplinit în viaţa creştină, în primele trei secole, un rol .......... important, menţinând unitatea şi solidaritatea credincioşilor între ei. Viaţa primilor creştini era o ................................ La început, cultul se făcea zilnic seara, în case particulare. ......................, era actul de credinţă şi de cult prin care se intra în sânul Bisericii. El avea caracter .........................., de Taină, prin care se ştergeau picatele şi se acorda darul Duhului Sfânt, după cuvintele Mântuitorului către Nicodim: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5). Botezul era numit ...................................., renaştere, baia renaşterii, luminare, pecetea credinţei. După botez urma îndată Ungerea cu untdelemn sfinţii sau ..................................., care înlocuia punerea mâinilor Apostoli lor, prin care se da candidatului harul Sfântului Duh. Ca şi Botezul, Mirungerea purta numiri simbolice, dintre care mai obişnuite sunt: pecete, ............................................., confirmarea credinţei, ungere, ş.a. Botezul şi Mirungerea nu se repetau. Căsătoria, a fost de la început Taină şi instituţie sfântă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului (Matei 5, 32; 19, 1-6) şi ale Sfântului Apostol Pavel (Efes. 5, 32). Sfântul Ignaţiu, episcopul Antiohiei, în Scrisoarea către Policarp) scrie: «Trebuie» ca cei ce se însoară şi cele ce se mărită să facă unirea lor cu aprobare a episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstirea lui ...........................» (V, 2). Tertulian dă mărturie despre căsătoria creştină, sfătuind ca ea să se încheie bisericeşte = matrimonium quod ecclesia conciliat (Aci uxorem, II, 9) «et conjunget vos in ecclesia» (De monogamia, II).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Teodor M. Popescu, Primii didascali creştini, în „S.T.” nr. 2/ 1932, p. 140-211, sau în vol. Biserica şi cultura, Bucureşti, 1996, p. 79-182: instituirea, atribuţiile, calităţile, mărturii scripturistice şi patristice cu privire la slujirea lor, didascalii scriitori etc.. 2. Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1982 (vol. 4 P.S.B.): date generale despre autor şi lucrare, cu atenţie asupra elementelor cu impact în pedagogia actuală: a. Portretul pedagogului ideal; b. Atitudinea faţă de bunurile materiale; c. Sfaturi morale pentru comportamentul creştin; 3. Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, partea I, 1943; partea a II - a, 1945 (colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”); de asemenea, ediţia IBMBOR, Bucureşti, 2003: date generale despre autor şi catehezele sale; cunoaşterea conţinutului “Procatehezei”; 4. Sf. Vasile cel Mare, Omilia către tineri, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1986, vol. nr. 17 din colecţia P. S. B, p. 566-582: cunoaşterea conţinutului, cu atenţie specială asupra acelor sfaturi care corespund exigenţelor catehezei contemporane; 5. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, în vol. „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”, trad. pr. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 389-427. 59

6. Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, trad. diac. Ioan Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999; 7. Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere, Editura "Humanitas", Bucureşti, 1999 (ediţie revizuită), primele şase capitole: 1. Introducere în bunele maniere; 2. Cum arată un om manierat; 3. Salutul; 4. Prezentarea; 5. Formule de adresare; 6. Arta conversaţiei şi comportamentul în societate ; 8. Pr. Vasile Gordon, Bibliografia Catehetică (orientare generală). BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Danielou, R. P. Jean, La catéchèse aux premiers siècles, Cours rédige par Régine du Charlat, Ecole de la Foi, Paris, 1968. 2. Fossion, André, Manuel de catéchèse pour jeunes et adultes, Desclée, Paris, 1985. 3. Petrescu, pr. Nicolae, Catehetica, Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1978. 4. Stanciu, I., Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti, Bucureşti, 1977. 5. Stefanelli, Juvenal, Catehetica, Cernăuţi, 1904. 6. Idem, Cateheze tratând învăţături dogmatice şi morale al Bisericii drept-credincioase răsăritene, Manual, Tom III, Sibiu, 1881. 7. Tarangul, Oreste, Manual de catehizaţie pentru instrucţia religioasă a adulţilor în duminici şi sărbători, Arad, 1930.

60

Unitatea de învăţare 6 ROLUL MONAHISMULUI ÎN CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ Cuprins 6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3.1. Cei mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii 6.3.2. Monahismul creştin 6.3.3. Monahismul în secolele XI - XIV 6.4. Îndrumar pentru autoverificare

6.1. Introducere Monahismul reprezintă forma de viaţă creştină întemeiată pe o vocaţie duhovnicească specială, având ca ţintă unirea cu Dumnezeu, cu Hristos, în marea comunitatea a Bisericii. Monahismul are la bază organizarea practică a trăirii sfaturilor evanghelice, pentru ca cei ce doresc să ajungă la desăvârşire, să îşi dedice întreaga viaţă acestui scop. Din primele momente ale creştinismului au existat asceţi ce şi-au închinat întreaga viaţă dobîndirii desăvîrşirii, urmînd cuvântul biblic al Mântuitorului Hristos: „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23; Marcu 8,34), urcînd pe treptele virtuţiilor pentru a dobîndii asemănărea cu Dumnezeu sau sfinţenia, la care Hristos ne îndeamnă zicând: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”(Matei 5,48). Monahismul este stare harică, prezentă în comunitatea Bisericii, în marea masă a creştinilor, a Trupului tainic al lui Hristos, cu multe mădulare, în care El este „plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efeseni 1,22-23; 4, 4-6) prin Duhul Sfânt (Efeseni 4,11-12), Viaţa ei. Biserica, cuprinde în sine pe toţi credincioşii încorporaţi prin Sfintele Taine: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, în unitatea de viaţă şi credinţă a Duhului Sfânt, în Trupul tainic al lui Hristos. În componenţa comunităţii Bisericii intră: preoţia sacramentală şi preoţia obştească, (I Petru 2,9-10;5,1-3). Monahul face parte din marea masă a creştinilor- mădularele Trupului tainic al lui Hristos, unite cu El, prin harul Duhului Sfânt (Efes.,1, 23; 5,23), avînd ca lucrare misiunea Bisericii, în funcţie de consacrarea harică (ca membru al preoţiei sacramentală sau al preoţiei obşteşti), contribuind la sporirea şi întărirea comunităţii eclesiale. În Biserică pentru fiecare mădular, Hristos este jertfa în veci, ce prin jertfa euharistică, infiuzează tuturor membrilor, Trupului Său tainic, duhul de jertfa, dar în acelaşi timp este şi locaşul în care este sălăşluită toată slava şi puterea dumnezeiască, prin Duhul Sfînt. Monahismul întemeiat de Hristos, dar organizat pe practica şi trăirea sfaturilor evanghelice, prin consacrare este o stare harică, prezentă şi lucrătoare în comunitatea Bisericii. În comunitatea teandrică a Bisericii, membrele ce practică sfaturile evanghelice, slujesc şi slăvesc pe Dumnezeu lucrând asiduu în vederea dobândirii desăvârşirii sau 61

sfinţeniei, acesta fiind de fapt scopul omului dat de Creatorul său. Sfinţenia este dobândită prin participarea harică, la jertfa lui Hristos, prin includerea lor în ea în Sfintele Taine ale Bisericii, în care cei credincioşi însuşesc roadele Răscumpărării, înfăptuite de Mîntuitorul, pentru ei şi cu ei. Monahismul, ca stare harică eclesială, este implicat, în slujirea Mîntuitorul realizată de comunitatea Bisericii, căci „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea viaţa răscumpărarea pentru mulţi” (Matei 20,28). Hristos, Cap al Bisericii (Coloseni I, 18), este factorul care uneşte pe credincioşi cu Sine, în calitate de izvor de putere şi model, sau Arhetip după şi în care se sfinţesc cei cuprinşi, încorporaţi în El. De aceea: „spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârsirea credinciosului în Hristos. Şi cum desăvârsirea nu se poate dobinâdi în Hristos, decât prin participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că ţinta spiritualitaţii ortodoxe este desăvârşirea omului credincios prin unirea lui cu Hristos şi întiparirea lui tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos îndumnzeită, plină de Dumnezeu”.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să definească termenul de „Părinţi” ai bisericii; - să enumere pe cei mai cunoscuţi părinţi ai Bisericii; - să definească noţiunea de monah; - să cunoască pe cei mai imprtanţi monahi din secolele IV şi XI; Competenţele unităţii de învăţare: – – –

studenţii vor putea fi capabili sa definească concepte şi noţiuni legate de nomahism. studenţii vor cunoaşte contribuţia monahilor la creştinarea popoarelor; studenţii vor putea face legătura între Muntele Athos şi Biserica Ortodoxă.


6.3. Conţinutul unităţii de învăţare Cei mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii De foarte multe ori auzim de Sfiiţii Părinţi ai Bisericii. Dar, cine sunt ei? 62

De obicei cuvântul "părinte" are acelaşi înţeles cu strămoş. În Antichitate însă, cel ce transmitea o înţelepciune (un sistem de idei, dar şi o disciplină de viaţă) era numit tot părinte. Cu acest înţeles este folosit şi în Sfânta Scriptură: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos" (I Corinteni 4, 15). Părinţii sunt martorii privilegiaţi ai Tradiţiei Bisericii, adică ai Evangheliei trăite încă din primele veacuri. Cei mai mulţi dintre ei au adus contribuţii importante la dezvoltarea culturii şi a literaturii bisericeşti. Un loc aparte îl deţin, prin viaţa şi scrierile lor, marii Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea - secolul al V-lea (epoca de aur a literaturii creştine). Pentru a fi socotit „Părinte Bisericesc” se are în vedere : a) doctrina (învăţătura) ortodoxei; b) sfinţenia vieţii; c) recunoaşterea Bisericii; d) vechimea. Cei mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii sunt: 1) Sfântul Atanasie cel Mare numit părintele Ortodoxiei; rol deosebit de important în stabilirea Crezului; timp de 45 de ani episcop al Alexandriei (Egipt), fiind exilat de cinci ori în timpul luptelor cu arienii. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru a ne îndumnezei prin El". Prăznuirea: 18 ianuarie. 2) Sfântul Vasile cel Mare, a fost nu numai un mare învăţat şi un aspru ascet, ci şi un mare episcop filantrop înfiinţând azile şi alte instituţii sociale; opere deosebit de importante: Regulile monahale mărişi mici, Filocalia (= iubire de frumos, despre frumuseţea vieţii spirituale), Canoane şi Liturghia cave îi poartă numele; a tâlcuit admirabil dogma Sfintei Treimi. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, i-a completat opera. Prăznuirea: 1 ianuarie şi 30 ianuarie (Sfinţii Trei Ierarhi: Grigorie, Vasile şi Ioan). 3) Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), prieten cu Sfântul Vasile; episcop al Constantinopolului; preşedinte al Sinodului al II-lea ecumenic; a lăsat multe cuvântări, poezii şi scrisori; a stabilit cel dintâi raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi: „Tatăl, Fiul si Sfântul Duh au în comun fiinţa, necrearea şi Dumnezeirea, formând un singur Dumnezeu în trei persoane". Prăznuirea: 25 ianuarie si 30 ianuarie. 4) Sfântul Ioan Hrisostom (Gură de Aur), marc predicator şi ascet, a ajuns patriarh al Bisericii din Constantinopol. Prin uneltiri, a fost depus din scaunul patriarhal de două ori, apoi a fost exilat; sfintele sale moaşte au fost depuse (după 30 de ani) în Biserica „Sfinţii Apostoli" din Constantinopol; cel mai mare j patriarh al timpului său; a fost cel mai mare predicator creştin „De la începutul lumii nu a posedai nimeni altul un astfel de talent oratoric, în care el singur era aşa de bogat, ba încă numai el a primit, fără exagerare, supranumele Gură de Aur şi orator divin" (se scria în secolul al Xlea); opera sa este considerabilă: 150 de Omilii (predici) asupra 63

Vechiului Testament şi 428 asupra Noului Testament, cuvântări (peste 14 cărţi), scrisori (aproximativ 240), Despre preoţie (6 cărți); (Este autorul Liturghiei care îi poartă numele şi care este cel mai des întrebuinţată în cultul ortodox). Prăznuirea: 30 ianuarie si 13 noiembrie. 5) Sfântul Chirii al Alexandriei (f444), patriarh al Alexandriei timp de 32 de ani, a luptai împotriva ereziilor lui Nestorie (patriarh al Constantinopolului); preşedinte al Sinodului al III-lea ecumenic; opera sa: scrieri, comentarii la Evanghelii, Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime, scrisori etc. „După întruparea Sa din Fecioara Maria, Iisus Hristos a avut o singură persoană divino-umană şi două firi"; „Sfânta Fecioară Maria merită cu adevărat să fie numită Născătoare de Dumnezeu". Prăznuirea: 18 ianuarie si 9 iulie. 6) Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai mare teolog al secolului al VII-lea, a luptat cu mult curaj împotriva ereticilor (chiar şi împotriva patriarhului eretic, care căzuse el însuşi în erezie); a fost legat în lanţuri, a fost exilat, apoi din nou judecat că a mărturisit credinţa ortodoxă, suportând chinuri grele: i s-a tăiat mâna dreaptă, limba (ca să nu mai poată scrie şi vorbi contra ereticilor); a scris aproape în toate domeniile teologiei; centrul teologiei sale este Hristos, modelul de urmat pentru toţi creştinii. Prăznuirea: 21 ianuarie. 7) Sfântul Ioan Damaschin, cel mai mare teolog al secolului al VIII-lea, încheie perioada patristică; cel mai mare apărător al cultului sfintelor icoane. Prăznuirea: 4 decembrie. Alţi părinţi şi scriitori bisericeşti: Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al Milanului, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Leonţiu de Bizanţ, Sfântul Ioan Cassian (loc. Cassiaci – Dobrogea), Casiodor, Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul; i se atribuie şi Sfânta Liturghie cu acest nume). Monahismul creştin „Monahii aceştia cugetă şi trăiesc chiar de pe pământ viaţa îngerilor. Nu se însoară, nu dorm mult, nu se îmbuibează; puţin le mai lipseşte ca să fie fără trup."(Sfântul Ioan Gură de Aur). În primele trei secolele după înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la ceruri, după întemeierea Bisericii creştine prin Pogorârea Duhului Sfânt, creştinii . (oamenii credincioşi ce primiseră Botezul creştin în numele Sfintei Treimi) căutau să se apropie cât mai mult de modelul de viaţă oferit de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi Apostoli. Unii dintre creştini, dorind a fi desăvârşiţi, trăiau viaţă curată în feciorie, căutând să practice Virtuţile creştin^ în fiecare clipă a vieţii. Urmând această chemare interioară a sufletului lor către sfinţenie şi fiind ameninţaţi de primejdia persecuţiilor în mijlocul societăţii în care trăiau, ei s-au retras în locuri pustii, unde îşi petreceau zilele şi nopţile în post şi rugăciune. Astfel, s-a întemeiat monahismul, iar ei au devenit monahi. Acolo, în locurile izolate, neştiute de lume, dar, ştiute de 64

Dumnezeu, Care-i ocrotea şi-i întărea în drumul pe Care şi l-au ales în viaţă, ei se rugau pentru ei şi pentru toţi oamenii de pe pământ, ca toţi să-L cunoască, să-L iubească şi să urmeze chemării pe care Dumnezeu o făcuse omenirii prin Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos. Viaţa acestor creştini, plină de renunţări (renunţau la avere, la anumite alimente şi băuturi), plină de greutăţi, era respectată de ceilalţi credincioşi creştini care se străduiau să împlinească voia lui Dumnezeu în cadrul societăţii acelor vremuri, în şi prin viaţa de familie binecuvântată de Dumnezeu. Între secolele al IV-lea şi al XI-lea monahismul creştin a cunoscut cea mai mare înflorire. În Răsărit, primul ascet care a devenit celebru a fost Paul Tebeul. originar din Teba, în Egipt, după exemplul căruia monahii trăiau ca pustnici izolaţi. Organizatorul vieţii monahale a fost Sfântul Antonie cel Mare (secolele III-IV) care i-a adunat pe călugări în diferite lavre, trăind acolo o viaţă retrasă în rugăciune şi în muncă. Prima aşezare monahală a fost la Fanim, în Tebaida, pe un braţ al Nilului. Urmaşul său a fost Sfântul Pahomie (secolele III-IV) care i-a adunat pe călugări pe o insulă de pe Nil (Tabena). Monahismul întemeiat de el este de obşte (chinovial), căci monahii trăiau în comun, în mănăstiri. Alţi călugări s-au aşezat în munţii Nitriei, în Egiptul de Jos, precum: Sfântul Macarie din Alexandria, Sfântul Macarie cel Marc (Egipteanul). În Palestina, Ilarion a întemeiat o colonie de monahi, în regiunea Gaza. La scurt timp după începuturile monahismului pentru bărbaţi, s-au întemeiat şi un număr de mănăstiri pentru femei. Ele puteau duce o viaţă de obşte, dar şi viaţă eremitică (pustnicele), precum a dus Sfânta Maria Egipteanca (secolul al V-lea). Sfântul Vasile cel Mare a mutat mănăstirile lângă oraşe şi sate, ca acestea să fie de folos creştinilor prin rugăciune şi slujbele săvârşite fără încetare de monahi. Tot Sfântul Vasile cel Marc a alcătuit şi regulile de organizare monahală: Regulile mari şi mici, valabile până azi în toată Biserica Ortodoxă. În fruntea unei mănăstiri se afla un conducător numit părinte stareţ sau egumen, căruia călugării trebuie să i se supună, respectând cele trei voturi monahale: fecioria, sărăcia de bună voie şi ascultarea. ■ În Apus, monahismul a fost introdus de Sfântul Atanasie cel Mare (373), arhiepiscopul Alexandriei în timpul refugiului său la Roma, în timpul papei Iuliu I. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, Sfântul Ambrozie, episcop de Milan şi Fericitul Ieronim, preot şi învăţător renumit al Bisericii, au contribuit mult la răspândirea monahismului în Biserica Romei. Preotul Ioan Casian, sfânt originar din Dobrogea, a înfiinţat lângă Massalia (Marseille) o mănăstire de călugări şi una de călugăriţe, cărora le-a dat şi primele reguli monahale din Apus, după modelul regulilor monahismului răsăritean. În Africa romană, Fericitul Augustin, episcop de HippoRegius a înfiinţat o comunitate de monahi. În secolul al VI-lea, Sfântul Benedict de Nursia a înfiinţat o 65

mănăstire celebră pe Monte Cassino, în Italia, căreia i-a dat reguli proprii după modelul regulilor Sfântului Vasile cel Mare. Astfel s-au înfiinţat în Apus două ordine monahale: ordinul călugărilor vasilieni, care respectau regulile monahismului răsăritean şi ordinul călugărilor benedictini, care respectau regulile date de Benedict de Nursia (mai uşoare). Unii monahii asceţi se nevoiau foarte mult, de pildă monahii stâlpnici, care trăiau o viaţă foarte aspră în vârful câte unui stâlp. Dintre ei foarte cunoscut este Sfântul Simion cel Bătrân, din Antiohia, numit şi Simeon Stâlpnicul (30 ani vieţuit pe un stâlp de 20 m. înălţime), Simeon cel Tânăr şi Daniil de Constantinopol. În mănăstiri, în afară de rugăciune şi muncă, se studia intens şi teologia. Astfel s-a întâmplat la mănăstirea Studion din Constantinopol, unde a vieţuit Sfântul Teodor Studitul, apărător neînfricat al sfintelor icoane. Monahismul în secolele XI – XIV Centrul vieţii monahale pentru Biserica Ortodoxă a fost Sfântul Munte Athos, numit „Grădina Maicii Domnului". Până în 1375 s-au clădit aici 17 mănăstiri mari, apoi numărul lor a crescut până la 20. Ruşii au aici o mănăstire: Russikon, călugării bulgari au mănăstirea Zograful. Mănăstirea Ivir este pentru călugării din Iviria (Georgia), mănăstirea Hilandar pentru călugării sârbi, Cutlumuş pentru călugării români. La români, monahismul a fost introdus cu mult înainte de venirea în Ţara Românească a Sfântului Nicodim, care a ridicat în judeţul Mehedinţi mănăstirea Vodiţa. Mărturii pentru aceasta sunt diferitele schituri şi sihăstrii precum: peştera de la Bistriţa, judeţul Vâlcea, schitul din peştera de la Nămăeşti, bisericile rupestre de la Murfatlar. Numeroase mănăstiri s-au construit şi în Ţara Românească: Mănăstirea Vodiţa, Mănăstirea Tismana (judeţul Gorj, secolul XIII), Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte şi frumoasa Mănăstire Curtea de Argeş. În Moldova s-au înfiinţat de asemenea numeroase mănăstiri: Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Voroneţ. în Transilvania foarte cunoscută este Mănăstirea Râmeţ (secolul al XIV-lea), de unde unii călugări mergeau spre Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Peri, în Maramureş. În Rusia, viaţa monahală a fost puternic influenţată de Muntele Athos. La Kiev a fost organizată în secolul al XI-lea Lavra Perceskăia ( a Peşterilor), de Sfântul Antonie, părintele monahismului rusesc. Lângă Moscova, există de asemenea o lavră - Lavra Sfanţul Serghie, ridicată în cinstea Sfântului Serghie, eroul naţional al ruşilor în luptele contra tătarilor. În Apus, monahismul a luat o mare dezvoltare în secolele XIXIV, căci s-au organizat multe ordine monahale şi unele militare în Italia, Franţa, Spania, Germania şi Anglia. Monahismul apusean s-a impus în Biserica Romano-Catolică prin asceză, mai puţin aspra decât în Răsărit, prin caritate şi prin lupta contra imoralităţii clerului şi a credincioşilor. Din marile ordini monahale, amintim ordinul Cartusienilor, 66

al Cistercienilor şi al Carmeliţilor. Ordinul Cartusienilor, numit astfel după pustietatea Cartusium din sud-estul Franţei, a fost înfiinţat de Bruno de Rejms pentru întărirea disciplinei monahale şi clericale. De aceea, cartusienii duceau o viaţă ascetică, trăind în mare sărăcie, se hrăneau doar cu pâine şi apă, legume şi fructe. Ei recomandau lupta continuă contra luxului, a lenei şi lăcomiei. Ordinul Cistercienilor a fost întemeiat de egumenul benedictin Robert în Valea Cistercium, în Franţa. Ei trăiau retraşi în comunităţi monahale, ducând o viaţă simplă, câştigându-şi existenţa lucrând pământurile necultivate. Refuzau să primească donaţii în case, bani şi dijme. Ordinul Carmeliţilor a fost întemeiat de cruciatul Berthold de Calabria, pe Muntele Cârmei (Palestina). Patriarhul latin de Constantinopol a recunoscut ordinul şi i-a impus: sărăcie completă, abţinerea de la carne şi I acer cu de la Vecernie până la o treime din a doua zi. În afara de marile ordine monahale, în Apus au mai apărut o serie de ordine cerşetoare şi altele militare sau cavalereşti. Din ordinele monahale fac parte: franciscanii şi benedictinii. Ambele au apărut ca o reacţie la acuzaţiile de îmbogăţire aduse monahismului. Cel dintâi, întemeiat în sec. al XIII-lea de Francisc de Assisi, dădea exemplu călugărilor franciscani să predice pretutindeni, să împartă indulgenţele, să facă misiune şi teologie. Ordinul dominicanilor a fost organizat de Dominic Guznan, în sudul Franţei. Ei au dreptul de a mărturisi, a săvârşi Sfintele Taine şi de a predica. Ordinele cavalereşti au apărut din dorinţa de a apăra cauza Bisericii de Apus şi a Locurilor Sfinte. Acestea sunt: ordinul ioaniţilor, templierilor şi al teutonilor. Cel dintâi a luat fiinţă prin zidirea unui azil la Ierusalim pentru găzduirea pelerinilor şi îngrijirea bolnavilor sub patronajul Sfântului Ioan Botezătorul. El era împărţit în: cavaleri, preoţi şi infirmieri. Ordinul templierilor - înfiinţat de un grup de 9 cavaleri francezi, slujeau lângă piaţa vechiului templu al lui Solomon (ceea ce justifică numele de templieri). Înfiinţat în timpul cruciadei a III-a (secolul XII), ordinul teutonilor se ocupa de pelerinii şi cavalerii germani bolnavi din lumea slavă şi germană.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteaza unităţii de învăţare 6 Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului 67

împărat Constantin cel Mare la creștinism si al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că asceza a început să devină un mod de viață distinct. Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean. Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -, după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie). Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) - individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în română avva. În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.

Concepte şi termeni de reţinut • • • • • • •

monahism; monarh; ordin; creştinism; părinte; călugăr; sfinţi.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4. 5.

Cine a întemeiat Ordinul Cistercienilor? Cine a influenţat puternic viaţa monahală în Rusia? Cine a înfiinţat o comunitate de monahi în Africa romană? În ce perioadă monahismul creştin a cunoscut cea mai mare înflorire? Care sunt cei mai cunoscuţi Părinţi ai Bisericii? 68

Teste de evaluare/autoevaluare 1. În Răsărit, organizatorul vieţii monahale a fost: a. Sfântul Apostol Andrei; b. Sfântul Apostol Pavel; c. Sfântul Antonie cel Mare; d. Sfântul Macarie cel Mare. 2. Sfântul Vasile cel Mare: a. mutat mănăstirile numi lângă oraşe, ca acestea să fie de folos creştinilor prin rugăciune şi slujbele săvârşite fără încetare de monahi. b. mutat mănăstirile numai lângă sate, ca acestea să fie de folos creştinilor prin rugăciune şi slujbele săvârşite fără încetare de monahi. c. mutat mănăstirile lângă oraşe şi sate, ca acestea să fie de folos creştinilor prin rugăciune şi slujbele săvârşite fără încetare de monahi. 3. În Apus, monahismul a fost introdus de: a. Sfântul Apostol Andrei; b. Sfântul Apostol Pavel; c. Sfântul Antonie cel Mare; d. Sfântul Atanasie cel Mare 4. Ordinul dominicanilor: a. a fost organizat de Dominic Guznan, în sudul Franţei; b. a fost întemeiat de cruciatul Berthold de Calabria, pe Muntele Cârmei (Palestina); c. a fost întemeiat de egumenul benedictin Robert în Valea Cistercium, în Franţa; d. a fost înfiinţat de Bruno de Rejms pentru întărirea disciplinei monahale şi clericale. 5. Din ordinele monahale fac parte: a. carmeliţii şi benedictinii b. franciscanii şi benedictinii c. ioaniţii, templierii şi teutonii.

69

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII către tineri, VI, trad. Pr. D.Fecioru, PSB 17, ed. cit., p. 576. 2. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a II-a, Edit. IBM. al BOR., Bucureşti, 1991, p. 60 3. Vasile Andru, Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2002, p. 105. 4. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă”,. Ed. a II-a, Edit. I.B.M.al B.O.R., Bucureşti 1994, p.213 5. Vladimir Losski, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit traducere Pr. V. Răducă Editura Anastasia1994, p. 243 6. Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Teologia morală ortodoxă ( Manual pentru facultăţile de teologie ) vol. I ediţia a II-a, edit. Reintregirea, Alba- Iulia 2003, p. 160 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Antonie Guillaumont, Originile vieţii monahale, trad. Constantin Jinga Ed. Anastasia, Bucuresti, 1998, p. 93; 2. Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreştii, în „Filocalia”, vol. VII traducere, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Eit. I.B.M. al BOR., Bucureşti, 1977, p. 43. 3. Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zagrean, Teologia morală ortodoxă, ed. cit, pp. 91-92 4. Irina Gorinov, Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov, trad. Paulin Lecca, edit. Schitul Sfântului Serafim se Sarov, Galaţi 1999, p. 126 5. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1997, p. 147

70

Unitatea de învăţare 7 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLELE XI – XV Cuprins 7.1. Introducere 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare 7.3.1. Situaţia bisericească a românilor înainte de organizarea lor politică 7.3.2. Schisma de la 1054 – dezbinarea dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit 7.3.3. Încercări de unire a celor două Biserici în secolele XII – XV 7.3.4. Încercări de unire în secolul XV – lea 7.3.5. Căderea Constantinopolului sub turci (1453) 7.4. Îndrumar pentru autoverificare

7.1. Introducere În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare şi încreştinare fiind încheiat, strămoşii noştri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască. Iar credinţa creştină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reuşit să o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. În schimb, slavii au reuşit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea – şi care s-a menţinut până în secolul al XVII-lea. După cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formaţiuni politice româneşti sau creat aşa-numitele "comitate" (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu instituţiile bisericeşti ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naştere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu reşedinţa în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt recunoscut şi de unii istorici maghiari. Tot aşa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat şi o episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ştefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus şi călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat fiinţă pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia şi Morisena - Cenad. Fenomenul înlocuirii unor biserici şi mănăstiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit şi în alte părţi ale Transilvaniei. În ciuda acestor schimbări şi a politicii de catolicizare a 71

românilor dusă de regii Ungariei, de multe ori instigaţi de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocşi a supravieţuit. De pildă, într-o scrisoare a papei Inocenţiu III către arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era menţionată o episcopie ortodoxă "pe moşiile fiilor cneazului Bâlea". Episcopia respectivă putea fi ori în părţile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici. O organizaţie bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată de însăşi existenţa unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la Hodoş - jud. Arad, câteva biserici rupestre în părţile Silajului şi la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocenţiu al III-lea, că unele biserici "ale călugărilor greci", adică ortodocşi, din regatul său, se ruinează "din lipsa de grijă a episcopilor diecezani şi din pricina acelor greci înşişi". Înseamnă că în Transilvania fiinţau încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viaţă monahală ortodoxă, care presupun şi existenţa unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să înţeleagă marea Schismă din 1054; - să enumere cele două faze ale Schismei din 1054; - să conştientizeze diferenţele doctrinate dintre cele două Biserici; - să cunoască momentele în care s-a încercat unirea cu papa. Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili să explice diferenţele dogmatice dintre cele două Biserici; studenţii vor cunoaşte cauzele ce au stat la despărţirea celor două Biserici;


7.3. Conţinutul unităţii de învăţare Situaţia bisericească a românilor înainte de organizarea lor politică Situaţia bisericească a românilor înainte de organizarea lor politică în principatele Ţara Românească, Moldova şi Transilvania este puţin cunoscută. Ceea ce se poate afirma precis este faptul că în, 72

ciuda tuturor eforturilor regilor unguri şi ale papalităţii de a atrage pe români la catolicism, ei au păstrat şi întărit legăturile lor cu popoarele ortodoxe din Peninsula Balcanică şi răsăritul Europei, iar după întemeierea principatelor s-au organizat în mitropolii, cu consimţământul patriarhiei ecumenice de Constantinopol. Până la organizarea politică a principatelor Ţara Românească şi Moldova, izvoarele arheologice şi unele documente istorice ne dau ştiri preţioase despre existenţa unor episcopate în Transilvania, în secolele IX-XIII. O primă episcopie se crede că a putut exista încă din secolul al X-lea în nordul Transilvaniei, la Dăbăca la circa 30 km nord-est de Cluj-Napoca, centrul stăpânirii ducelui Gelu. O altă episcopie va fi existat în părţile de Apus ale Transilvaniei, în cetatea Bihariei circa 10 km nord de Oradea, centrul politic al ducelui Menumorut în secolul al X-lea. O altă episcopie a putut exista în secolull al X-lea la AlbaIulia, pe lângă conducătorul formaţiei politice româneşti din centrul Transilvaniei. În urma săpăturilor arheologice dintre anii 1972-1975 s-a descoperit la fundaţia din est-vest a catedralei romano-catolice din Alba-Iulia un baptisteriu-rotondă ortodox, existent din a doua jumătate a secolului al IX-lea, deci înainte de venirea ungurilor în Transilvania între secolele X-XIII, ceea ce confirmă continuitatea şi existența românilor ortodocşi în Transilvania. Episcopiile catolice maghiare din Alba-Iulia şi Oradea au luat fiinţă pe locul unor vechi episcopii româneşti. Un alt ducat românesc se afla în secolul al X-lea între Mureş şi Dunăre, în Banat, cârmuit de ducele Gelu, apoi de urmaşul acestuia, Ohtum sau Achtum,jcu reşedinţa în cetatea Morisena (româneşte Mureşana, Cenadul de azi, jud. Timiş), lângă Sânnicolaul Mare. Având încuviinţarea grecilor în Bizanţ, Ohtum sau Achtum, care era ortodox, fiind botezat la Vidin în 1002, a înfiinţat la începutul secolului al XI-lea o mănăstire ortodoxă de călugări «greci» (adică ortodocşi) în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, care a devenit un puternic centru ortodox în Banat. Nimic nu ne împiedică să afirmăm că aceşti călugări ortodocşi erau români. Unii istorici „susţin că la Morisena a existat chiar o episcopie ortodoxă.. Între anii 1028-1030, regele Ştefan cel Sfânt al Ungariei (1001-1038) a atacat pe Ohtum, care a fost învins şi ucis în luptă datorită trădării sfetnicului său Chanadinus, de la numele, căruia cetatea Morisena s-a numit «Cianadina», azi Cenad. Acesta a mutat pe călugării ortodocşi în mănăstirea Sfântul Gheorghe, în localitatea Oroszlanus, azi Maidan, în Iugoslavia, în apropiere de graniţa ţării noastre. O altă episcopie românească exista la începutul secolului al XI-lea în Banat la Dibișkos – Tibiscum (Timiş), azi Jupa, situată după unii istorici aproape de Caransebeș sau mai degrabă la Timişoara, dependentă de arhiepiscopia greco-bulgară de Ohrida, după cum reiese dintr-o diplomă sau hrisov din anul 1019, dat de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), în legătură cu reorganizarea arhiepiscopiei de Ohrida. Un episcopat ortodox, nesupus nici unei mitropolii, exista pe 73

la 1205 pentru românii din părţile Bihorului, sau ale Hunedoarei şi ale Banatului de nord pe pământul fiilor cneazului Bela - de fapt Bâlea. după cum aflăm din scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216). din 3 mai 1205, trimisă arhiepiscopului catolic de Calocea. în Ungaria. Existau episcopi ortodocşi români în secolul al XIII-lea şi la sudul Carpaţilor Ştirea o aflăm din scrisoarea papei Grigorie al IX-lea (1227-1241), trimisă din Perugia la 14 noiembrie 1234 principelui de coroană al Ungariei Bela fiul regelui Andrei al II-lea (1205-1225), moştenitorul tronului, în care aminteşte de românii (Walathi-Valahi) de la sudul curburii Carpaţilor, din episcopia catolică a cumanilor, existentă între 1278 şi 1228 și 1241, care atrag la ritul grec (ortodox), prin episcopii lor ortodocși numiţi de papă «pseudoepiscopi», pe unguri şi teutoni (geramani), făcând cu ei un singur popor, nesocotind pe episcopul catolic al cumanilor. Între 1250 şi 1359 nevoile religioase ale credincioşilor români din thema bizantină Paristiom popular Paradunavon, corespunzătoare vechii provincii romane Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea) cum şi ale celor din răsăritul Ţării Româneşti şi sudul Moldovei, au fost împlinite de mitropoliții Vicinei, localitate situată, după părerea celor mai mulţi istorici români şi străini, pe Dunăre, aproape de oraşul Isaceea de azi, vechea cetate Noviodunum, înainte, de desfacerea marelui fluviu în cele trei braţe ale Deltei. Mitropolia Vicinei se afla sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I cel Mare (1310 1352) a reuşit, prin lupta victorioasă de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, contra regelui Ungariei Carol Robert de Anjou (1308-1342), să asigure independenţa politică a ţării. Potrivit rânduielilor politice şi religioase ale evului mediu, el va fi avut lângă sine vreun episcop sau mitropolit care să-1 «ungă» ca domn şi să satisfacă nevoile religioase ale credincioșilor români, hirotonind preoţi şi sfinţind bisericile din Ţara Românească. O ierarhie bisericească, recunoscută de Patriarhia ecumenică, n-a existat în timpul lui Basarab I Întemeietorul. Această lipsă a împlinit-o cu mult tact diplomatic şi după stăruinţe îndelungate fiul său, Nicolae Alexandru Basarab (13521364). El a reuşit să obţină în mai 1359 aprobarea patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) şi a Sfântului sinod al Patriarhiei ecumenice, centrul spiritual al Ortodoxiei şi autoritatea supremă în cele bisericeşti în Răsăritul ortodox, prin două gramate patriarhale pentru mutarea ultimului mitropolit al Vicinei, Iachint (1359-1372), în reședinţa Țării Româneşti, la Curtea de Argeș, sau mai întâi, după cercetări mai noi, la Câmpulung, unde se afla atunci prima capitală a Țării Româneşti. Cu Iachint începe lungul şir de mitropoliţi ai Ţării Româneşti, care s-au aflat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol până la 25 aprilie 1885, când Biserica Ortodoxă Română a obţinut autocefalia din partea Patriarhiei ecumenice, devenind din Biserică-fiică, Biserică-soră. În cadrul Patriarhiei ecumenice, mitropolitul Țării Românești s-a bucurat de la sfârşitul secolului al XIV-lea de o prerogativă de întâietate, exercitând unele atribuţiuni patriarhale asupra românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, puşi sub jurisdicţia sa, după 74

cum indică titulatura sa din 1401, fără îndoială mai veche, care este aceasta: Prea Sfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei (al Ţării Româr neşti), prea cinstit şi Exarh al Ungariei și Plaiurilor. Prin termenul plaiuri se înțeleg plaiurile Transilvaniei. În august 1370, a luat fiinţă în vestul Ţării Româneşti a doua mitropolie, cu reşedinţa la Severin, prin hirotonirea ca mitropolit, cu numele de Antim (1370-1380), a dicheofilaxului Daniil Critopol, de către patriarhul ecumenic Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind trimis de voievodul Vladislav-Vlaicu ( 1364-1377) şi de boierii munteni la Patriarhia ecumenică de Constantinopol. Înfiinţarea noii mitropolii a Severinului în 1370, dincolo de necesităţile religioase ale credincioşilor români, era o măsură de apărare a Ortodoxiei faţă de insistenta propagandă catolică în Ţara Românească. Zece ani mai târziu, în 1380, sub voievodul Radu I (1377-1385) al Ţării Româneşti, se întemeiază episcopia catolică de Severin, iar la 9 mai 1381, episcopia catolică de Argeş. Moldova, care exista ca stat independent din 1359 s-a orientat, de asemenea pentru trebuințele ei religioase către Patriarhia ecumenică de Constantinopol. În timpul voievodului Petru Muşat (1375-1391), înainte de septembrie 1380, sau la începutul domniei fratelui său Roman (1391-1394), moldovenii au început tratative cu patriarhul ecumenic Antonie (1389-1390; 1391-1397) pentru înfiinţarea mitropoliei Moldovei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Au fost trimişi succesiv în Moldova de către Patriarhia Ecumenică ieromonahii greci Teodosie, apoi Ieremia, dar moldovenii voiau, un ierarh de origine română. După tratative îndelungate şi obositoare, prin gramata din 26 iulie 1401, trimisă de Patriarhia ecumenică evlaviosului domn al Moldovei Alexandru cel Bun (1400-1432), patriarhul ecumenic Matei (1397-1410) şi sinodul său patriarhal au recunoscut pe Iosif I Muşat, român de origine, rudă cu domnitorii, ca mitropolit al Bisericii Moldovei (1401-1408), cu reşedinţa în capitala ţării, la Suceava, hirotonit de mitropolitul Antonie al Haliciului (1371-1391) înainte de 1386. Mitropolitul Bisericii Moldovei purta în plus titlul - ca şi mitropolitul Ţării Româneşti - de «prea cinstit şi exarh al Plaiurilor», adică ei avea dreptul să păstorească peste unele ţinuturi din Transilvania, care din punct de vedere politic depindeau de Moldov, ca cetatea şi domeniul Ciceiului, în comitatul Dăbâca, şi domeniul şi Cetatea de Baltă, în comitatul Târnavei. Transilvania a avut de asemenea mitropoliţii şi episcopii ei în secolele X-XIV, cum am văzut mai înainte. După cum se constată de pe al doilea strat de pictură în ordinea vechimii de la biserica mănăstirii Râmeţ (jud. Alba), păstorea în Transilvania, la 1376, arhiepiscopul Ghelasie, fapt care dovedeşte în mod evident existenţa unei vieţi bisericeşti bine organizate în această provincie la sfârşitul secolului al XIV-1ea. Vlahii sau românii din Peninsula Balcanică au avut şi ei în secolele XI-XIV organizarea lor bisericească. La sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea în Bulgaria s-au petrecut importante evenimente politice şi bisericeşti. În 971, împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes (969-976) a cucerit partea de răsărit a Bulgariei, pe care a supus-o bisericeşte Patriarhiei de Constantinopol. Partea de apus a Bulgariei a fost cucerită între anii 1015-1019 de 75

împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), încât din 1019 până la răscoala fraţilor români (vlahi) Petru şi Asan, din 1185-1186, întreaga Bulgarie a devenit provincie bizantină. Pentru nevoile religioase ale populaţiei din Bulgaria, prin trei diplome sau hrisoave, date între 1019-1020, Vasile al II-lea Bulgaroctonul a reorganizat arhiepiscopia autocefală de Ohrida. Dintr-o listă a eparhiilor supuse arhiepiscopiei de Ohrida, de la începutul secolului al XI-lea, aflăm că a 24-a dintre ele, ultima, se numea «episcopia vlahilor», fără să i se de delimiteze teritoriul de jurisdicţie. Prin hrisovul al doilea din 20 mai 1020, împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul stabileşte că arhiepiscopul Ohridei are dreptul «să ia darea canonică ... şi de la vlahii care sunt (răspândiţi) în toată Bulgaria». Dintr-o altă listă din secolul al XIII-lea, inserată în Notitia episcopatuum, aflăm că această episcopie purta acum titlul de tronul Vreanotei sau al Vlahilor». Vreanota poate fi oraşul Vranje, aşezat pe râul Morava de sud, în Iugoslavia (ambele liste au fost publicate de H. Gelzer, în «Byzantinische Zeitschrift», I (1982), p. 256-257). Schisma de la 1054 – dezbinarea dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit "Nu poate exista concesie în materie de credinţă" (Sf. Marcu al Efesului) Până în secolul al IX-lea Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului au format împreună o singură Biserică, Biserica Sobornicească a Domnului Iisus Hristos. Însă începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea s-a ajuns la unele neînţelegeri de ordin dogmatic, cultic şi canonic între aceste două mari Biserici. Aceste neînţelegeri au contribuit, împreună cu unele cauze politice, la ruptura dintre Biserici, cunoscută sub numele de Schisma cea Mare, survenită în ziua de 16 iulie 1054. Cauze politice: În anul 286, împăratul Diocleţian şi generalul Maximian au împărţit Imperiul în două: Imperiul de Răsărit (capitala la Nicomidia) şi Imperiul de Apus (capitala la Roma). Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, care din anul 330 a devenit „Roma Cea nouă" sau „a doua Romă", primind numele Constantinopol (oraşul lui Constantin). În aceiaşi timp, Roma a devenit victimă a năvălirii popoarelor migratoare (Imperiul Roman de Apus a căzut sub loviturile popoarelor migratoare în anul 476, iar ultimul împărat roman a fost înlăturat de regele unui trib german). Din anul 476, Imperiul Roman de Răsărit (numit din secolul al VII-lea Imperiul Bizantin, căci Răsăritul se elenizează, iar Occidentul se latinizează) a fost considerat unicul continuator legitim al fostului Imperiu Roman universal. (Chiar dacă Imperiul s-a reunificat în parte sub împăcatul Iustinian cel Mare, după moartea împăratului Italia a rămas în grija episcopilor Romei, iar popoarele migratoare au format pe teritoriu italic un mare regat). În anul 754-755 papa şi-a creat un stat terestru pe teritoriul dăruit de regele francilor, teritoriu pe care acesta 1-a cucerit de la migratorii longobarzi. Astfel încât papa a scăpat de sub puterea 76

politică a Bizanţului, ba, mai mult, a făcut concurenţă Imperiului Bizantin, căci papa este şef al unui stat nou denumit Patrimonium Sancti Petri; pentru susţinerea şi justificarea unui stat papal terestru, papii s-au bazat pe două documente care s-au dovedit mai târziu a fi neautentice fiind plăsmuite sau falsificate de slujitori ai papei. O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a dus la măsura din 731 prin care patru provincii, printre care şi Iliricul, au fost trecute de sub conducerea papei sub cea a patriarhului de Constantinopol (inclusiv moşiile şi veniturile acestora). În anul 800, s-a întâmplat un eveniment de răsunet european, care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus: încoronarea regelui franc Carol cel Mare ca împărat roman al Apusului de către papa Leon al III-lea. Prestigiul de care se bucurase până atunci Imperiul Bizantin, ca singur moştenitor al Imperiului Roman universal din trecut, a fost ştirbit. Cauze religioase Cele două popoare, grecii şi romanii, cu înclinaţii diferite, deosebiţi prin limbă, cultură şi civilizaţie, au ajuns în secolul al IXlea să nu se mai înţeleagă. Chiar când unitatea creştină era înţeleasă şi exprimată la fel, au existat totuşi unele deosebiri ale Apusului faţă de Răsărit (primatul papal - papa arogându-şi puterea şi autoritatea atât asupra civitas Dei, cât şi asupra civitas terena; acceptarea tezei despre purgatoriu; introducerea în Apus a missei romane, mai scurte, în locul Liturghiei ortodoxe etc.). O nouă răceală s-a produs în relaţiile dintre Roma şi Constantinopol în anul 588, când, la sinodul local, patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul şi-a luat titlul de patriarh ecumenic, fapt ce 1-a supărat pe papă (Grigorie cel Mare) care se considera, prin titlul de papă (Pater patrum), patriarh al întregului Apus creştin. Mai târziu, apusenii au fost acuzaţi de către greci de alte practici condamnate în sinoade: celibatul clericilor, mâncarea de ouă, lapte şi brânză în Postul Mare, nerecunoaşterea ungerii cu Sfanţul Mir făcută de preoţi, ci numai de episcopi etc. Lista inovaţiilor latine în domeniul cultului şi a dogmelor părea iară sfârşit, ea mărindu-se treptat de-a lungul veacurilor: folosirea azimei (a pâinii nedospite) la săvârşirea Sfintei Euharistii, în locul pâinii dospite („fermentum"), folosite întotdeauna în Răsărit; falsificarea învăţăturii despre Sfânta Treime, prin susţinerea învăţăturii că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque), deşi însuşi papa Leon al. III-lea a protestat împotriva acestui adaos arbitrar la Crez (Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan). Acest adaos a fost unul dintre motivele principale ale Schismei din 1054 (el a fost introdus în întreaga Biserică Romano-Catolică de papa Benedict al VIII-lea, în 14 februarie 1014). Temelia schismei o constituie străduinţa papalităţii de a acapara exclusiv universalitatea Bisericii, în dauna dreptei credinţe creştine (Ortodoxia), precum şi pretenţia papilor la jurisdicţia universală asupra tuturor creştinilor. Schisma de la 1054 a avut două faze: a) Disputa dintre Sfântul Patriarh Fotie şi papa Nicolae I (desfăşurată în secolul al IX-lea) Printr-o scrisoare, Fotie a înştiinţat frăţeşte pe papa Nicolae I despre alegerea sa ca patriarh de Constantinopol, dar papa, dorind să 77

regizeze universalismul roman („papocrat"), nu a recunoscut această alegere, ci 1-a excomunicat pe Sfântul Fotie şi tot clerul său acceptându-1 în aparenţă pe patriarhul Ignatie, rivalul lui Fotie. La cererea principelui Bulgariei, papa (Nicolae I) a trimis episcopi şi preoţi latini în această parte, iar preoţii greci au fost alungaţi. Aflând de aceste acţiuni, Sfântul Fotie a convocat Sinodul la Constantinopol, la care, ţinându-se seama şi de „inovaţiile" latine din domeniul învăţăturii creştine, s-a hotărât ca papa Nicolae I să fie excomunicat. b) Disputa dintre Patriarhul Mihail Cerularie şi papa Leon al IX-lea (Schisma propriu-zisă) Împăratul bizantin Constantin IX Monomahul, vrând să împace lucrurile, a hotărât să convoace un sinod la care papa Leon al IX-lea a trimis o delegaţie în frunte cu cardinalul Humbert. Patriarhul Mihail Cerularie, stabilind că toate neînţelegerile dintre cele două Biserici se vor discuta în sinod, 1-a supărat pe cardinalul Humbert care, nemaiavând răbdare, a compus, fără autorizarea papei, un act de excomunicare. Prin acest act, aruncat în 16 iulie 1054 pe masa altarului Bisericii Sfânta Sofia,. el 1-a anatemizat pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe (acuzându-i de erori inexistente). La opt zile de la acest eveniment trist, patriarhul Mihail Cerularie a convocat un Sinod în Biserica Sfânta Sofia, în timpul căruia a rostit anatema contra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert, a delegaţilor papali şi a Bisericii Romane. Contemporanii acelor zile n-au acordat importanţa cuvenită acestor evenimente, dar acestea aveau să fie cunoscute în istorie sub numele de Schisma cea Mare de la 1054. Prin „Declaraţia comună" din 7 decembrie 1965, citită simultan în catedrala Sfântul Petru din Roma şi în catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, patriarhul ecumenic Atenagora I şi papa Paul al VI-lea au ridicat reciproc anatemele din 1054. În momentul de faţă deosebirile dogmatice, cultice şi canonice dintre cele două mari Biserici sunt discutate în cadrul Unor reuniuni mixte, care au ca scop revenirea la unitatea primelor veacuri creştine. Încercări de unire a celor două Biserici în secolele XII – XV "Nu există nimic mai plin de iubire decât Adevărul" (Sf. Fotie cel Mare) După Schisma cea Mare din 16 iulie 1054, situaţia Bisericii Ortodoxe a depins în mare măsură de situaţia politică a Imperiului Bizantin. Cel mai grav pericol pentru acest imperiu a fost apariţia turcilor. Aceştia, în secolul al XI-lea, au pătruns în Persia şi Mesopotamia şi au înaintat în centrul Asiei Mici. În acelaşi timp, unele cruciade (cruciada - fenomen complex care a urmărit eliberarea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea musulmanilor, dar şi acapararea bogăţiilor fabuloase ale Orientului) au zdruncinat şi chiar fărâmiţat unitatea Imperiului (este cazul celei de-a IV-a cruciade, care a avut loc între anii 1202 - 1204). Astfel, în anul 1204 cavalerii latini au cucerit 78

Constantinopolul pe care l-au jefuit în mod barbar şi au creat Imperiul, Latin de Constantinopol, iar restul Imperiului Bizantin a fost împărţit în mai multe formaţiuni politice. Grecii s-au retras în Asia Mică, unde au înfiinţat Imperiul Grec de Niceea (1208-1261). La Niceea s-a stabilit şi Patriarhia Ecumenică. Această fărâmiţare a Imperiului Bizantin a contribuit deci şi la căderea Constantinopolului sub turci în 1453. Înfiinţarea Imperiului Latin de Constantinopol, alungarea patriarhului ortodox şi înlocuirea lui cu un patriarh latin, precum şi izgonirea clericilor ortodocşi a mărit ura , grecilor contra latinilor. Încercări de unire în secolele XII şi XIV Împăraţii greci de Niceea urmăreau să obţină plecarea latinilor din Constantinopol, de aceea au dus tratative de unire cu papa (Grigorie al IX-lea şi Alexandru al IV-lea), dar nu s-a ajuns la împăcare. După restabilirea Imperiului Bizantin la Constantinopol (prin luptă - 1261), împăratul (Mihail al VIII-lea Paleologul) a intrat în tratative de unire bisericească cu papii pentru a evita formarea unei noi coaliţii contra Bizanţului. Papa Grigorie al X-lea, care socotea momentul favorabil pentru impunerea primatului papal şi ortodocşilor, a prezentat împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul unirea Bisericilor ca singurul mijloc de scăpare a Bizanţului. Patriarhul ecumenic Iosif I, nevoind să audă de unire, 1-a însărcinat pe Ioan Beccos, un om erudit, să apere doctrina Bisericii de Răsărit. Acesta însă, după ce a fost închis, a afirmat că deosebirea dintre greci şi lăţirii neînsemnată şi că grecii trebuie să accepte trei puncte: 1. primatul papal;. 2. dreptul papei de a primi apeluri din întreaga Biserică; 3. dreptul de a fi pomenit la Liturghie şi în Răsărit. Împăratul a trimis la Sinodul de la Lyon (1274) o delegaţie formată din fostul patriarh Gherman al III-lea, mitropolitul Teofan de Niceea şi ministrul Gheorghe Acropolitul pentru a încheia unirea, fără să li se impună grecilor adaosul Filioque. Această condiţie a fost respectată şi, după jurământul de unire, s-a considerat că unirea celor două Biserici este realizată pe deplin. Unirea, însă, nu s-a putut pune în practică, fiindcă era urâtă de poporul grec şi detestată de unii membri ai familiei imperiale. Încercări de unire în secolul XV – lea Mai târziu, în secolul al XV-lea, alte cauze - tot politice - au ridicat din nou problema unirii Bisericilor. Presiunea din ce în ce mai ameninţătoare a turcilor otomani 1-a determinat pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul să ceară ajutorul Apusului creştin, oferind în schimb unirea Bisericilor, deşi ştia că încercările de unire precedente doar adânciseră ruptura dintre greci şi latini. La Sinodul de la Ferrara - Florenţa - au participat patriarhul ecumenic Iosif al II-lea, fratele împăratului, Dimitrie Paleologul, preoţi, diaconi, mireni de seamă. Dintre clerici, mai însemnaţi erau: 79

Visarion, mitropolitul Niceii şi Sfântul Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului, adversar al unirii. La acest sinod a participat şi mitropolitul Damian al Moldovei. Sinodul propriu-zis a fost precedat de şedinţa la care au participat reprezentanţii celor două Biserici pentru pregătirea terenului unirii. Problema cea mai discutată a fost cea a purgatorului. Latinii susţineau că sufletele drepţilor după moartea trupului merg la fericirea definitivă, sufletele celor care au făcut păcate de moarte primesc osânda definitivă, iar sufletele care au săvârşit păcate uşoare se pot curăţi de ele printr-un foc material în purgatoriu, după care sunt primite în cer. Această învăţătură contrazice însă Sfânta Scriptura şi Sfânta Tradiţie. Sinodul de la Ferrara - Florenţa s-a deschis oficial în 1438 cu discuţii despre cele patru puncte care constituiau diferenţele doctrinare cele mai importante (numite şi puncte florentine): 1. dogma purcederii Sfântului Duh sau „Filioque"; 2. doctrina despre purgatoriu; 3. folosirea azimei la Sfânta Euharistie; 4. primatul papal. Majoritatea ortodocşilor prezenţi la sinod au acceptat aceste patru dogme, în afară de mitropoliţii Marcu Eugenicul al Efesului şi Antonie al Heracleei. Doctrina despre purgatoriu a fost acceptată şi de greci, iar în ceea ce priveşte uzul de a săvârşi Sfânta Liturghie cu pâine dospită sau nedospită s-a admis ca fiecare Biserică să facă după practica sa. Asupra primatului papal, grecii au admis că papa este succesorul Sfântului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pământ, judecător şi învăţător al întregii Biserici, dar că al doilea rang după el este patriarhul de Constantinopol. Prin această formulare înţeleaptă grecii au evitat recunoaşterea primatului jurisdicţional al papei în Biserica universală, însă în privinţa celorlalte puncte ei au săvârşit concesii imense, abdicând de la dreapta credinţă. Decretul de unire a fost semnat de 115 delegaţi latini şi de numai 33 de răsăriteni. Proclamarea oficială a unirii s-a făcut în Catedrala Santa Maria del Fiore (Florenţa) în prezenţa papei Eugeniu al IV-lea. Unirea de la Florenţa a fost cea din urmă încercare de împăcare dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică prin tratative şi sinoade unioniste. În fapt, Decretul de Unire a Bisericilor de la Ferrara a rămas până azi un simplu document în dosarele Vaticanului. Într-un sinod ţinut la Constantinopol în 1483, la care au participat patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, unirea de la Florenţa a fost socotită „falsă şi străină de Biserica Răsăritului". După căderea Constantinopolului, asemenea încercări de unire au devenit imposibile, căci turcii nu doreau întărirea creştinilor, fie ei ortodocşi sau catolici. Căderea Constantinopolului sub turci (1453) „O, Constantinopol, Constantinopol, cap al tuturor cetăţilor... O, biserică, o, cerule pe pământ, o, dumnezeieşti şi sfinte locaşuri... astăzi vă chem pe toate şi plâng dimpreună ca şi când aţi fi însufleţite ...” (Ducas, Istoria turco-bizantină) 80

Cauzele pentru care a capitulat vestitul Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, au fost multiple. După cum vă reamintiţi din lecţiile anterioare, declinul Imperiului Bizantin a început în urma Cruciadei a IV-a a cavalerilor latini (1202-1204), care au jefuit în mod barbar Constantinopolul. Atunci s-a înfiinţat Imperiul latin de Constantinopol, simultan cu fărâmiţarea Imperiului Bizantin. Strălucitorul Bizanţ, fragmentat în mai multe unităţi politice, şi-a pierdut vigoarea, devenind centru de interes şi o tentaţie irezistibilă pentru bulgari, sârbi, latini, dar mai ales pentru turcii din Asia Mică. La cauzele politice s-au adăugat şi cele de ordin religios: disputele dintre latini şi ortodocşi şi nereuşita încercărilor de unire a celor două Biserici, de Apus şi de Răsărit Bizantinii, fărâmiţaţi în mai multe state şi imperii, au manifestat indiferenţă faţă de pericolul otoman, care creştea văzând cu ochii. Furcii otomani, au trecut astfel nestingheriţi din Asia Mică pe pământ european, întemeindu-şi întâia reşedinţă din Europa la Galipoli. Este primul pas în cucerirea măreţei cetăţi. Zece ani mai târziu (13/55), sultanul Murad I a mutat capitala la Adrianopol, mărind pericolul de cucerire a Europei. Popoarele balcanice nu erau unite în faţa acestui pericol, căzând pe rând sub dominaţia otomană: întâi Serbia, apoi Bulgaria, Tesalonicul (Grecia), al doilea oraş ca mărime al Imperiului Bizantin, cade şi el în mâinile turcilor. Deşi creştinii au organizat o cruciadă împotriva turcilor (1444), ei nu au reuşit să stăvilească expansiunea acestora Mai mult, Apusul latin nu a făcut nimic pentru salvarea Constantinopolului, privind ceea ce se întâmplă cu o indiferenţă nemaiîntâlnită. În aceste condiţii politico-religioase, Mahomed al II-lea a închis strâmtoarea Bosfor dinspre - Răsărit, oprind astfel legătura cu Marea Neagra prin care se aproviziona Constantinopolul. Următorul pas a fost pregătirea unei flote puternice şi procurarea unor tunuri neobişnuit de mari în stare să tragă proiectile de piatra, grele de 600-900 kg, la distanţă de o milă. Prezenţa tunului cel mare, ajuns în faţa Constantinopolului fiind tras de 70 de perechi de boi şi 2000 de bărbaţi, precum şi a celorlalte tunuri şi arme de foc, alături de numărul uiriaş de soldaţi (circa 160.000) au descurajat pe apărătorii capitalei bizantine. La 5 aprilie 1453 a început asediul Constantinopolului, pe uscat şi pe mare, şi a durat până în zorii zilei de 29 mai. Forţele erau inegale, căci împăratul Constantin al IX-lea Dragases avea doar 9000 soldaţi conduşi de viteazul genovez Giovani Giustiniani Longo. În aceste condiţii, speranţele apărătorilor erau zidurile puternice ale oraşului, care au rezistat de-a lungul timpului. De asemenea, ei au sperat în ajutorul papei Nicolae al V-lea, care ar fi trimis sprijin din Apus dar cu condiţia de a se-confirma oficial unirea Bisericilor. Cum unirea era considerată de patriarhii ortodocşi „falsă şi străină de Biserica Răsăritului”, populaţia capitalei a rămas în luptă iară sprijin extern. La acţiunea de apărare au participat, alături de bărbaţi, 81

femeile, copii şi călugării. Cu toate acestea, ultima Liturghie solemnă din Catedrala Sfânta Sofia a avut loc în noaptea de 28 spre 29 mai, la oare au participat autorităţile Constantinopolului în frunte ai împăratul: Ei şau împărtăşit şi apoi au plecat în apărarea oraşului. Între orele 1 şi 2 noaptea, turcii au atacat din trei locuri deodată slăbind rezistenţa creştinilor, împăratul însuși a luptat vitejeşte alături de soldaţii săi, de care, 1-a despărţit doar sacrificiul suprem. În zorii zilei de marţi 29 mai 1453, a treia j zi după Rusalii, turcii şi-au făcut apariţia în oraş, ocupând cetatea. Populaţia creştină a fost înspăimântată de urgiile turcilor, căci aceştia se năpustiseră prin case, biserici, mănăstiri. Au prădat obiecte, podoabe şi bunuri, mulţime de tineri au fost ucişi. Femeile şi copii au fost vânduţi în pieţele Orientului sau au fost batjocoriţi. (Istoricii spun că în momentul în care au văzut pe turci îndreptânduse asupra lor, unii dintre preoţii care slujeau la altar în Sfânta Sofia au luat Sfintele (Sfânta împărtăşanie) şi s-au îndreptat cu ele spre pactele de miazăzi, spre a nu fi profanate. În momentul acela, peretele s-a deschis şi i-a cuprins şi vor rămâne acolo până ce clădirea va fi iarăşi biserică sfinţită). A doua zi, Mahomed al II-lea a intrat armare alai în Sfânta Sofia, declarând-o moschee. În acelaşi timp el a interzis soldaţilor să se atingă de monumente, clădiri şi edificii. De atunci, scaunul măririi lui Dumnezeu, Catedrala Sfânta Sofia, a rămas moschee până în 1924, când a fost declarată muzeu naţional. După câţiva ani au căzut şi celelalte state greceşti, frânturi desprinse din Imperiul Bizantin în vremea cruciadei a IV-a, astfel încât Mahomed al II-lea a reuşit să creeze, din fărâmiturile şi ruinele Imperiului Bizantin, un Imperiu turc care se întindea din Mesopotamia până la Marea Adriatică şi râul Sava. Prin căderea Constantinopolului, dincolo de măcelul şi urgiile din rândul populaţiei creştine, s-a prăbuşit cel mai important centru politic, religios şi cultural, deoarece Imperiul Bizantin a răspândit creştinismul în tot spaţiul Mediteranei Orientale, în Africa de nord, răsăritul Europei şi în Asia. El 1-a apărat contra ereziilor şi islamismului, a reprezentat Ortodoxia şi a susţinut-o cu toate forţele lui, a fost un centru de cultură şi civilizaţie care a iradiat asupra tuturor popoarelor Europei. Moştenirea religioasă şi culturală a Bizanţului a fost primită de popoarele ortodoxe din Peninsula Balcanică şi din răsăritul Europei, pe care o păstrează până azi. Constantinopolul a rămas până în zilele noastre, împreună cu o mică porţiune de teritoriu din jurul Dardanelelor, în stăpânirea Turciei. După cucerirea Constantinopolului, sultanul a luat măsuri pentru restabilirea liniştii şi reconstruirea oraşului, mutând capitala aici (şi schimbându-i numele în Istanbul). La îndemnul lui, ortodocşii şi-au ales un patriarh ecumenic (Ghenadie) cu reşedinţa patriarhală la Biserica „Sfinţii Apostoli" (s-a mutat apoi la Biserica „Sfântul Gheorghe", unde se află şi astăzi). După 1512 şi ţări din Asia Mică (Persia, Mesopotamia, Siria, 82

Palestina), precum şi Egiptul, Tunis, Algeria din Africa au intrat sub stăpânirea Imperiului Otoman, astfel că şi creştinii ortodocşi din vechile patriarhate apostolice ale Răsăritului (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) depindeau de patriarhul de Constantinopol şi din punct de vedere politic. Sultanul a acordat patriarhului ecumenic dreptul şi demnitatea de şef religios şi politic al creştinilor din Imperiul Otoman.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Se consideră, în general, că anul 1054 când a avut loc aşa numita „Mare schismă", reprezintă o dată de referinţă în istoria creştinătăţii, inclusiv a ramurii sale răsăritene. În realitate, o serie de deosebiri de natură dogmatică şi mai ales de natură ierarhică organizatorică etc. apăruseră mai de mult, generând şi o serie de controverse, inclusiv „schisme" ce au fost lichidate fără probleme deosebite. Biserica răsăriteană, unde se creaseră în principal dogmele de bază şi unde se desfăşuraseră marile concilii ecumenice patronate de regulă de Marii Părinţi ce au trăit, de asemenea, practic, toţi în Orient, avusese un rol extrem de important în generalizarea creştinismului la nivel continentului european. Rând pe rând, sârbii, bulgarii, moravii, ruşii, (parţial şi ungurii) se creştinaseră prin activitatea misionară a patriarhiei ecumenice de Constantinopol şi sub egida acesteia. Ca instituţie în Imperiul Bizantin, Biserica juca un rol însemnat. Incontestabil că împăratul Bizanţului exercita o anumită tutelă asupra Bisericii. în Bizanţ împăratul era considerat drept locţiitor al lui Dumnezeu şi deci protector înnăscut al Bisericii. Conform doctrinei imperiale, el era înainte de toate un apărător al credinţei creştinei. A ataca religia însemna a ataca însăşi autoritatea statală, pentru că nu se concepea ca Biserica să existe fără Imperiu. Aceste două erau considerate ca alcătuind un singur organism condus atât de împărat, cât şi de patriarh, unul domnind asupra trupurilor celălalt asupra sufletelor. într-o asemenea relaţie rol primordial revenea împăratului, fără a fi existat în Bizanţ cezaro-papism aşa cum se afirmă în mod greşit, nu o dată. împăratul patrona, fără îndoială, principalele manifestări ale Bisericii, impunea chiar în destule ocazii o serie de decizii, atât în materie dogmatică, cât şi în materie disciplinară în legătură cu funcţionarea instituţiei ecleziastice, desemnarea ierarhiei de la episcopi la patriarhi, această tutelă imperială provenea dintr-un principiu preluat apoi în statele slave ca şi în Ţările române de monarhii ortodocşi. împăratul, în calitate de credincios, era obligat să se supună legilor Bisericii, al cărei protector devenea prin încoronarea sa. El era obligat să apere Biserica împotriva infidelilor, a ereticilor, a schismaticilor. Veghea la menţinerea privilegiilor Bisericii şi îi mărea continuu averea prin daruri regulate sau extraordinare, prin întemeierea de mânăstiri şi de aşezăminte caritabile prin protecţia acordată misionarilor ce au lărgit multă vreme aria creştinismului. Era aşadar o protecţie izvorâtă şi din pietate creştină şi din raţiuni de stat şi nu o conducere autocratică în plan religios. Biserica, mai ales în anumite împrejurări, a îngrădit puterea împăratului obligându-l să ţină seama de ea. Astfel nici unul dintre împăraţi, pe termen lung nu a reuşit să impună dogme considerate contrare ortodoxiei (cazul împăraţilor iconoclaşti e cel mai elocvent fără a fi singular). Ulterior împăraţii din dinastiile comnenilor şi paleologilor, deşi uneori au dorit-o, nu au reuşit să impună Bisericii ortodoxe unirea cu Roma şi recunoaşterea primatului papal). Invers nici o serie de conducători ambiţioşi ai Biserici, precum patriarhul Mihail Kerularios nu au reuşit, în bună măsură după model occidental, să dobândească în raport cu puterea imperială o deplină independenţă şi chiar o supremaţie. 83

Separarea, dezbinarea cum este denumită nu o dată, a celor două ramuri ce alcătuiseră până atunci o Biserică universală, a avut la bază atât cauze politice, cât şi cauze religioase. în Occident, episcopul de Roma, căruia i s-a generalizat denumirea de papă, a încercat să-şi impună autoritatea politică, inclusiv supremaţia asupra monarhilor, program politic devenit deosebit de pregnant în secolul al XI-lea şi sintetizat în celebrul document Dictatus Papaie al lui Grigore VII. Au fost, de asemenea şi o serie de cauze de natură religioasă, unele ţinând de dogmă (euharistie, teleoleogie, respectiv chestiunea purgatoriului şi mai cu seamă raporturile din Sfânta Treime, celebra problemă „filioque", adaosul apusean la Crezul niceano-constantinopolitan etc.), precum şi la o serie de aspecte de organizare a clerului şi chiar a credincioşilor (celibatul/noncelibatul clerului, organizarea vieţii monahale, divorţul credincioşilor, împărtăşania etc.). Conflictul latent şi rezolvabil dintre scaunele episcopale ale Romei şi Constantinopolului a căpătat în veacul al XI-lea în mod primordial o coloratură politică, ceea ce a dus în fond la ruptura rămasă apoi în istorie. La 16 iulie 1054 şi, respectiv, opt zile mai târziu, reprezentanţii celor două Biserici s-au anatemizat reciproc, acţiune ce nu a fost atunci consemnată ca un eveniment deosebit (mai fuseseră destule acte asemănătoare şi în trecut), dar care a durat apoi prin veacuri până la anularea oficială abia în anul 1965. Patru veacuri au existat o serie de tentative de refacere a unităţii creştine. Prima dintre ele a fost făcută după 19 ani de la anatemizarea reciprocă, iar ultima cu mai puţin de un deceniu înainte de cucerirea Constantinopolului. Tentativele de unire ale Bisericii au fost generate din partea Bizanţului întotdeauna de raţiuni politice, respectiv de dobândirea într-un fel sau altul al ajutorului papalităţii şi statelor occidentale împotriva duşmanilor monarhilor de pe malurile Bosforului. În cursul negocierilor, pontifii romani au condiţionat fără excepţie unirea şi deci ajutorul din partea Occidentului de renunţarea Bisericii ortodoxe la specificităţile ei şi mai cu seamă de recunoaşterea fără rezerve a primatului papal. Astfel veacuri de-a rândul o problemă pur bisericească şi teologică a fost în cea mai mare parte o problemă politică în care se viza impunerea în Orient a concepţiilor şi mai cu seamă a autorităţii venite din Occident. O serie de împăraţi bizantini, confruntaţi cu diverse dificultăţi au acceptat explicit sau implicit pretenţiile papalităţii. Astfel Alexis I Comnenul a negociat cu Roma în perioada premergătoare primei cruciadei, sperând un ajutor efectiv în lupta împotriva ameninţării orientale a turcilor selgiucizi. La jumătatea secolului XII, împăratul Manuel I Comnen a crezut că unirea Bisericilor ar putea fi plata pentru a dobândi coroana imperiului occidental în confruntarea sa cu împăratul Frederic I Barbarossa. Cruciada a IV-a (1202-1204), a fost un important eveniment cu consecinţe durabile, nu numai în plan politic ci şi în plan religios. Înstăpânirea treptată a latinilor asupra Bizanţului începuse mai înainte prin privilegiile acordate de împăraţii bizantini comunelor italiene. S-a ajuns la o neînţelegere reciprocă şi, în final, la o cucerire a imperiului de către latinii catolici, în numele papalităţii, cu efecte devastatoare asemănătoare cuceririi păgânilor otomani de mai târziu. Aceasta dată de răscruce în raporturile între creştinii Europei a generat sentimente reciproce de neînţelegere, de respingere şi chiar de ură ce s-a menţinut apoi în diverse forme prin veacuri. După alungarea latinilor din Constantinopol la 1261 şi readucerea patriarhiei ortodoxe acasă, împăratul Mihail VIII Paleologul a intrat în tratative cu Roma, având convingerea că astfel va fi pus la adăpost de eventuale noi atacuri ale Occidentului. Astfel unirea Bisericilor a devenit în mare măsură un mijloc politico-diplomatic de a asigura securitatea şi integritatea statului. La Lyon, în 1274, a fost semnat un act de unire a celor două Biserici care nu a fost niciodată transpus în practică. În secolul al XIV-lea, succesiv, pentru a se menţine pe tron şi mai ales pentru a contracara expansiunea islamică ce venea dinspre răsărit, împăraţi precum Andronic III şi Ioan V, au militat pentru o unire în schimbul unui iluzoriu ajutor material şi militar din partea Occidentului. În periplul său umilitor în apus, la Roma, în octombrie 1369, împăratul Ioan V a jurat credinţă şi supunere papalităţii. La fel a procedat câteva decenii mai târziu nepotul său Ioan al VIII-lea. Considerând ca supremă posibilitate de salvare intervenţia militară a Occidentului condiţionată de unirea Bisericilor în condiţiile impuse de papalitate, împăratul a trimis o delegaţie la sinodul intrat în istorie ca „Unionist" de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439. Delegaţia oficială bizantină a recunoscut patru puncte majore cerute de papalitate şi aplicate ulterior şi acelora dintre ortodocşi ce au acceptat uniaţia, devenind aşa numiţii greco-catolici (acceptarea adaosului „Filioque", doctrina despre 84

purgatoriu „Euharistia" după model latin şi primatul papal). Conciliul de la Ferrara Florenţa, cea din urmă încercare medievală de conciliere prin tratative a celor două Biserici a eşuat. Cea mai mare parte a clerului bizantin, precum şi marea masă a credincioşilor nu au acceptat o unire pe care considerau că ar fi fost străină milenarei lor tradiţii religioase creştine. Erau dispuşi atunci să accepte mai degrabă prezenţa otomanilor ce erau toleranţi în plan religios, optând astfel pentru semilună în raport cu tiara papală. Multă vreme existenţa Bisericii Bizanţului fusese legată printr-o relativă subordonare de evoluţia statului bizantin. Acesta, după secolul al XI-lea, a intrat într-o perioadă de criză, de declin şi de prăbuşire. în schimb rolul Bisericii ortodoxe, al patriarhiei ecumenice, a crescut continuu, oarecum invers proporţional afirmându-se factorul religios în raport cu cel politic. După secolul al XI-lea, în paralel cu afirmarea statală a o serie de popoare s-au creat şi au devenit cunoscute Bisericile ortodoxe ale diferitelor popoare, slavii de sud, ruşii, românii etc. În anul 1169, reşedinţa mitropolitului rus s-a mutat la Vladimir, iar ulterior s-a stabilit, după 1325, la Moscova, ce a devenit astfel în egală măsură centrul politic şi religios al Rusiei. O vreme a existat şi o mitropolie separată a Haliciului. În condiţiile complexe ale istoriei ruseşti a existat multă vreme o strânsă legătură între Biserica rusă şi patriarhie, mai ales că timp de mai multe veacuri majoritatea ierarhilor ruşi erau greci de origine. Biserica rusă s-a proclamat autocefală în anul 1448, rangul de patriarhie fiindu-i recunoscut de la Constantinopol abia în anul 1589. Imediat după căderea Constantinopolului sub turci, o dată cu căsătoria marelui cneaz Ivan III cu Sofia, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin XI Paleolog, la Moscova a început să circule teza despre cea de a treia Romă, ce va constitui ulterior una din bazele ideologice ale statului rus. În întregul spaţiu al răsăritului ortodox a continuat să existe o importantă prezenţă a călugărilor. Monahismul a cunoscut o mare înflorire nu numai în Bizanţ ci şi în celelalte ţări ale ortodoxiei. Centrul vieţii monahale a continuat să fie la Muntele Athos („Grădina Maicii Domnului") unde au apărut treptat 17 mânăstiri greceşti cărora li s-au adăugat câte o mânăstire a bulgarilor, sârbilor şi ruşilor. Alte mânăstiri vestite erau la Muntele Sinai, în Thesalia. Au apărut în diferite state mânăstiri ce au devenit adevărate sanctuare ale popoarelor respective, precum Rila şi Bacicovo la bulgari, Peci, Gracianiţa, Studeniţa, Deceani la sârbi, Vodiţa, Cozia, Neamţ etc. la români, Lavra la Kiev etc. În secolul al XIV-lea în Biserica creştină a avut loc o importantă dispută teologică o dată cu elaborarea de către Sfântul Grigorie Palama a doctrinei isihaste. Ulterior, această doctrină ce se opunea şi se deosebea de anumite interpretări occidentale s-a impus în ortodoxie, unde predomină şi astăzi. Pe ansamblu, în veacurile XI-XV, ortodoxia, fără a cunoaşte evoluţii spectaculoase, s-a consolidat continuu şi a dat o coloratură specifică jumătăţii răsăritene a continentului european.


schismă; ortodoxie; biserică; cruciade; unire.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Ce titlu mai purta Mitropolitul Bisericii Moldovei? Care au fost cauzele ce au stat la pariţia schismei din 1054? În ce a constat Schisma de la 1054? Câte faze a avut Schisma de la 1054? În ce secol împăraţii greci de Niceea au încercat unirea cu papa? Care erau diferenţele doctrinale cele mai importante ale celor două Biserici? Care au fost cauzele ce au dus la căderea Constantinopolului sub turci? 85

Teste de evaluare/autoevaluare Notaţi cu adevarat sau fals următoarele afirmaţii: 1. Până în secolul al IX-lea Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului au format împreună o singură Biserică, Biserica Sobornicească a Domnului Iisus Hristos. 2. Însă începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea s-a ajuns la unele neînţelegeri de ordin dogmatic, cultic şi canonic între aceste două mari Biserici. Aceste neînţelegeri au contribuit, împreună cu unele cauze politice, la ruptura dintre Biserici, cunoscută sub numele de Schisma cea Mare, survenită în ziua de 16 iulie 1054. 3. Cele două popoare, grecii şi romanii, cu înclinaţii diferite, deosebiţi prin limbă, cultură şi civilizaţie, au ajuns în secolul al XIII-lea să nu se mai înţeleagă. 4. În momentul de faţă asemănările dogmatice, cultice şi canonice dintre cele două mari Biserici sunt discutate în cadrul Unor reuniuni mixte, care au ca scop revenirea la unitatea primelor veacuri creştine. 5. Desfiinţarea Imperiului Latin de Constantinopol, alungarea patriarhului ortodox şi înlocuirea lui cu un patriarh latin, precum şi izgonirea clericilor ortodocşi a mărit ura , grecilor contra latinilor. 6. După restabilirea Imperiului Bizantin la Constantinopol (prin luptă - 1261), împăratul (Mihail al VIII-lea Paleologul) a intrat în tratative de dezbinare bisericească cu papii pentru a evita formarea unei noi coaliţii contra Bizanţului.

86

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 7. Istoria bisericeasca universală - Pr.prof.dr.ioan ramureanu-buc.1992 8. Schisma si unirea bisericii - Prof.popescu adrian-buc.1954 9. Ruperea pecetilor - Pr.prof.milan sesan-buc.1956 10. Despre ortodoxie si catolicitate - Pr.prof.milan sesan-ort.1/1962 11. Actiunea papala…lupta de veacuri a ortodoxiei impotriva expansiunii papale - Pr.prof.liviu stan b.o.r.4-5/1952

87

Unitatea de învăţare 8 REFORMA PROTESTANTĂ (SECOLUL AL XVI-LEA ) Cuprins 8.1. Introducere 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare 8.3.1. Martin Luther şi reforma protestantă 8.3.2. Cultele religioase după Reformă 8.3.3. Ortodoxia şi Ecumenismul 8.3.4. Uniaţia: Biserica Uniată din Transilvania 8.4. Îndrumar pentru autoverificare

8.1. Introducere Reforma Protestantă, câteodată numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii Octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În Noiembrie, le-a trimis diferitelor autorități religioase ale timpului. Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt tradiția luterană, cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, cea anabaptistă și cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au de obicei rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii. Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor. În învățătura luterană despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura ci concepția lor despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte. În 88

învățătura despre Biserică, ei preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxie și catolicism, însă, acestea se face prin mijlocirea ierarhiei harice.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să definească termenul de reformă; - să înţeleagă cultele religioase apărute după Reformă; - să definească noţiunea de calvinism; - să definească noţiunile de ortodoxie şi ecumenism. Competenţele unităţii de învăţare: – – –

studenţii vor putea fi capabili sa definească concepte şi noţiuni legate de curentele religioase apărute după Reformă;. studenţii vor putea realiza legături între toate curentele religioase; studenţii vor fi capabili să explice semnificatia termenului de ecumenism.


8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Martin Luther şi reforma protestantă

Şi vă rog, fraţilor, să vă păziţi de cei care fac dezbinări şi poticniri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Feriţi-vă de ei. Că unii ca aceştia nu-I slujesc Domnului nostru Iisus Hristos [...]" (Rom. 16, 17-18) Reforma protestantă a fost iniţiată de Martin Luther şi reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente-din istoria universală. Având studii teologice (doctor în teologie) şi filosofice, în anul 1514 Martin Luther se revoltă împotriva Bisericii Catolice care predica indulgenţele (adică iertarea păcatelor imediat şi sigur în funcţie de contribuţia în bani la Biserică). În ajunul sărbătoririi tuturor Sfinţilor, Luther trimite la 89

diferiţi episcopi protestul său prin care combate indulgenţele şi atacă violent papalitatea, acuzând-o că iartă prea simplu păcatele. Efectul publicării protestului său a fost impresionant, dar papa Leon al X-lea, (fiind luat de grijile lumii), nu a acordat importanţa cuvenită, ci a trimis un cardinal să-1 întoarcă pe Luther la credinţa catolică. Luther nu s-a supus, ci, dimpotrivă, el a protestat împotriva primatului papal. Mai mult, el a afumat că, în afară de Sfânta Scriptură, nimeni nu este infailibil (de neînvins). După aceste afirmaţii, Luther este considerat eretic (sectar). În cursul anului 1520 el se adresează poporului gemían prin trei scrieri programatice, prin care afumă: preoţia universală; îl numeşte pe papă Antihrist; admite numai trei din cele şapte Taine ale Bisericii: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa; afirmă că „un creştin adevărat este stăpân, prin credinţă, peste toate şi nesupus nimănui”. Astfel protestul s-ă generalizat şi reforma declanşată în cadrul Bisericii Romano-Catolice a constituit o reacţie contra stării ei de decadenţă morală şi un semnal împotriva conducerii absolutiste papale. Lutheranismul s-a întins în satele şi oraşele din centrul şi nordul Germaniei, în Prusia şi în ţările nord-europene. De asemenea, a avut un ecou important şi în Transilvania (unde locuiau saşii de origine germană). În anul 1529, împăratul Carol Quintul a cerut statelor care aderă la lutheranism să păstreze respectul pentru Biserica RomanoCatolică, dar ele au protestat solemn la 19 aprilie 1529, fapt pentru care lutheranii au primit şi numele de protestanţi. Biserica lutherană are ca bază a doctrinei sale Evanghelia fără Sfânta Tradiţie, de aceea se mai numeşte Biserică Evanghelică. Împărţirea Germaniei între catolici şi protestanţi său lutherani (1529) a creat mari pericole pentru unitatea politică a ţării şi a dat naştere războaielor religioase. Cele trei învăţături protestante principale sunt: - sola fide = mântuirea „numai prin credinţa omului"; - sola gratia = mântuirea "numai prin har, dăruit omului în mod gratuit de Dumnezeu"; - sola Scriptura = singurul izvor al revelaţiei divine este numai Sfânta Scriptură, sunt respinse de către teologii ortodocşi şi catolici, după cum sunt combătute şi alte puncte eretice ale doctrinei lutherane, printre care: a) concepţia despre păcatul originar, potrivit căreia, după căderea protopărinţilor, chipul lui Dumnezeu în om a fost nimicit complet, iar omul este incapabil de vreun efort personal în vederea mântuirii, faptele sale bune neavând nici un rol în actul mântuirii; b) Dumnezeu ştie totul şi rânduieşte totul de mai înainte (concepţia de predestinaţie care anulează liberul arbitru al omului). Ideile protestante ale lui Luther s-au răspândit şi în Elveţia, unde reforma este legată de numele lui Ulrich Zwingli în partea locuită de populaţia germană (Zürich) şi de Jean Calvin, în partea locuită de populaţia franceză (Geneva). Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma Bisericii la Zürich. Spre deosebire de Luther, el a procedat la o simplificare a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba 90

poporului, însoţită de cântări religioase. A eliminat ierarhia harică, iar credincioşii erau conduşi de păstori sau predicatori. Opera lui Zwingli a fost continuată de Jean Calvin. Calvin a făcut studii de teologie, filosofic şi drept la Paris şi a compus lucrarea cea mai importantă de teologie, dogmatică şi morală a protestantismului. La Geneva, Calvin a predicat peste 20 de ani, reuşind în acest interval de timp, datorită regimului sever impus, să transforme oraşul într-o metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant" sau „o Romă a protestantismului". Roma papală era dispreţuită pentru luxul, abuzurile, eresurile ei, acestea fiind foarte aspru pedepsite la Geneva (în 4 ani au avut loc 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug). Calvinismul s-a răspândit-în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din Transilvania (Principele Ioan Sigismund declarase calvinismul religie oficială de stat, totuşi românii au refuzat-o). Între catolici şi calvini au avut loc,conflicte armate. Cel mai tragic eveniment a fost cel din noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), când conflictul religios s-a transformat în război civil şi au murit mii de oameni. . Protestanţii de toate categoriile (lutherani, zwinglieni şi calvini) se deosebesc de cele două Biserici (Ortodoxă şi Catolică) în învăţătura despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor. În general, protestanţii nu acceptă cultul vechii Biserici Soborniceşti, Cinstirea Prea Curatei Fecioare Maria ca Născătoare de Dumnezeu, cinstirea Sfinţilor îngeri şi a Sfinţilor, sărbătorile, cinstirea Sfintei Cruci ca obiect de cult, venerarea Sfintelor Icoane, a Sfintelor moaşte şi vechile tradiţii creştine legate de aceste sărbători. Din aceste motive, protestanţii au ajuns la un creştinism desfigurat, abia perceptibil prin resturile rămase din adevărurile eterne, descoperite de Domnul nostru Iisus Hristos şi păstrate până azi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dumnezeu ne dăruieşte libertatea spre a ne întări creanţa noastră în El şi a spori iubirea noastră faţă de Biserică şi faţă de semeni. Să păstrăm, aşadar, neclintită credinţa ortodoxă pe care o avem în ţara noastră de la Sfinţii Apostoli în frunte cu Sfântul Andrei, care a predicat Evanghelia în Dobrogea. Căci, aşa cum ne îndeamnă I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: „Stă asupra noastră datoria mare şi sfântă de a vă îndemna acum să păstraţi dreapta credinţă a Bisericii noastre. Să nu o slăbiţi, să nu o schimbaţi şi să nu o părăsiţi nici pentru câştig sau ajutorul material de moment, nici pentru ispititoare promisiuni, nici pentru credinţe străine sau curioase noutăţi ce vin din ţări îndepărtate, pentru că cine cade din dreapta credinţă a Bisericii cea una a lui Hristos se rupe de comuniunea Sfinţilor Săi Apostoli, Martiri şi Părinţi ai Bisericii.

Cultele religioase după Reformă 91

„Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 5-24) Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea în cadrul Bisericii Romano-Catolice, a dat naştere unei Biserici Reformate (Calvine) şi unei Biserici Luterane (Evanghelice), care au pătruns şi în ţara noastră. Mai târziu au pătruns şi curentele neoprotestante, alte secte, erezii şi mişcări „paracreştine”. Baptiştii (aproximativ anul 1530) Numele: baptisto = afund (afundarea de la botez); susţin că botezul trebuie împărtăşit numai adulţilor; Întemeietor : J. Smith, pastor puritan (s-a botezat a doua oară prin turnare); răspândire: baptiştii englezi, apoi baptiştii americani, baptiştii germani etc.; sunt peste zece feluri de baptişti; din Ungaria au pătruns la români; azi sunt la noi câteva zeci de categorii de baptişti. Baptiştii realizează ziare, reviste, seminarii şi au facultăţi etc. - Ei se adună în „Case de rugăciuni" şi au un cult foarte simplificat (predici, rugăciuni, cântece). - Sunt împotriva Sfintelor Icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte, a cinstirii Maicii Domnului şi a Sfinţilor. - Botezul îl dau, printr-o scufundare, numai celor vârstnici. - Nu recunosc ierarhia bisericească. - Nu au rugăciuni şi pomeniri pentru cei morţi. - Nu folosesc obiecte şi simboluri liturgice. - Nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Taine etc. Adventiştii (aproximativ 1800) Numele: adventus = venire (sunt preocupaţi de stabilirea datei celei de-a doua veniri a Domnului); Întemeietor: W. Miller (fermier din America). Neavând puterea pentru înţelegerea Bibliei, a scos din ea o rătăcire: venirea a doua va fi între 1.03.1-843 şi 1.03.1844, când Hristos va întemeia o împărăţie de o mie de ani (milenism). Dar a mărturisit public greşeala (i-a îndemnat pe adepţii săi să treacă la baptişti) şi a urmat scindarea, adventiştilor în numeroase grupări. Azi sunt două grupări mai importante: a) Adventiştii de ziua a şaptea (ei au fixat pe rând, ca date..., anii 1845, 1849, 1851). La noi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au pătruns printr-un fost preot romano-catolic, M. Czehovski, din regiunea Piteşti. - Ei susţin că sâmbăta este pecetea şi semnul lui Dumnezeu, deci „ţine Sâmbăta" spun ei). b) Adventiştii reformişti (Mişcarea reformistă a adventiştilor de ziua a şaptea): Margareta Rosen din Los Angeles s-a separat de prima grupare şi a propus reforme. De pildă, ea a propus ca adventiştii adevăraţi să nu pună mâna pe arme pentru a ajuta statele în război. La noi mişcarea a fost adusă de soldatul Kremer (1918). Penticostalii (Biserica lui Dumnezeu Apostolică): Nume: Penticosti (grecesc) = Cincizecime. Ei susţin că toţi membrii au botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc pe care l-au primit asemenea Apostolilor la Cincizecime. Ca semn al „pogorârii” Duhului Sfânt, ei emit bolboroseli fără sens, numindu-le pe acestea 92

glosolalie sau vorbire în limbi (susţinând că ele sunt identice cu ceea ce au trăit Sfinţii Apostoli la Cincizecime); au mai fost numiţi „Tremurători", din cauza tremurăturilor pe care le manifestă sub pretinsa influenţă a Sfântului Duh. întemeiere: Pastorul baptist Carol Parham, după 1900, în America, a început să propovăduiască rătăcirea că Sfântul Duh se revarsă din nou cu putere la a doua pogorâre a Sa (la 3.01.1911, S-a pogorât deja peste 13 sectari). - Doctrina este asemănătoare celei baptiste, diferenţiindu-se prin accentul pus pe „pogorârea" Sfântului Duh asupra lor. - Dau o importanţă mare „vorbirii în limbi”, susţinând că cel ce a primit „botezul Duhului Sfânt” vorbeşte iară vreo legătură cu mintea sa. - Puterea Duhului Sfânt se manifestă în ei şi prin profeţie şi darul vindecării minunate. - Au apărut foarte multe grupări penticostale: Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Internaţională a Evangheliei, Biserica Baptistă Penticostală a Voii Libere etc. - La noi a venit direct din America, prin câţiva români şi chiar printr-o revistă a lui P. Budeanu, „Vestitorul Evangheliei". Evangheliştii (Creştini după Evanghelie); Numele vine de la pretenţia că toată viaţa lor este în acord cu Sfânta Evanghelie. Au apărut în Elveţia, la sfârşitul secolului al XIXlea; Susţin că: - Botezul este unul, dar are trei feţe (botezul, apei, care mântuieşte; botezul Sfântului Duh; botezul în moartea Domnului sfinţenie). - Sunt patru judecăţi: a celor credincioşi a celor înviați la venirea a doua a Domnului, a păcătoşilor la sfârşită mileniului, a îngerilor răi. - Celelalte idei sunt comune cu ale baptiştilor şi ale altor secte. - La noi au venit mai întâi la Sibiu, apoi la Bucureşti şi la Iaşi. În timpul primului război mondial, G. Constantinescu a devenit şeful sectei cu centrul la Iaşi, unde s-a organizat o Casă de rugăciuni. Au publicat revistele „Buna Vestire", „Viaţă şi Lumină", „Memoriu sau scurtă expunere a punctelor de doctrină a Comunităţilor creştine" etc. Ortodoxia şi Ecumenismul

„Siliţi-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate si prin toate si întru noi toti” (Efes., IV, 3-6) Prin ecumenism sau mişcare ecumenică înţelegem tendinţa manifestată în lumea creştină a secolului XX de unire a tuturor Bisericilor, pentru a se ajunge la „o singură turmă şi un singur păstor". Apărută iniţial în sânul Protestantismului, dorinţa de refacere a unităţii Bisericilor a găsit ecou favorabil şi în rândul Bisericilor Ortodoxe şi Romano-Catolice. Mişcarea ecumenică s-a conturat sub acest nume, în chip pregnant, din 1920, şi îşi are rădăcinile în 93

iniţiativele şi acţiunile întreprinse în lumea anglicană şi protestantă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mişcarea ecumenică a avut două ramuri principale: • gruparea creştinismului practic Viaţă şi Acţiune; • gruparea doctrinară Credinţă şi Organizare (referitoare la doctrină). La 22 august 1948 la Amsterdam, în Olanda, s-a întemeiat „Consiliul Ecumenic al Bisericilor" prin fuzionarea celor două grupări. Statutul prevede: Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), este o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pa Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. Din CEB fac parte câteva sute de confesiuni protestante, alături de câteva Biserici Ortodoxe. Biserica Romano-Catolică nu face parte din CEB. La început, Bisericile Ortodoxe au refuzat să participe la Adunarea generală a CEB, întrucât programul mişcării ecumenice a început să se orienteze după unele vederi social-politice străine spiritului Ortodoxiei. Însă Patriarhul ecumenic Atenagoras I de Constantinopol a recomandat Bisericilor Ortodoxe colaborarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Biserica Ortodoxă Română a intrat în CEB în anul 1961. Au mai intrat în CEB: Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Bulgară, Biserica Ortodoxă Poiană, Biserica Ortodoxă Sârbă. De-a lungul anilor au avut loc mai multe Adunări generale ale CEB, care au dezbătut diferite teme de o important majoră pentru contextul lumii contemporane. Încă de la început, din 1948, s-a scos în evidenţă faptul că CEB nu este şi nu va trebui să devină niciodată o supra - Biserică. Cu alte cuvinte, CEB nu este acea Biserică Universală, înţeleasă de obicei prin „ca toţi să fim una, o turmă şi un păstor”, care să rezulte din contopirea tuturor Bisericilor. În CEB se încearcă să se practică respectul reciproc între Biserici şi să se pună bazele unei cooperări pe plan social a creştinilor indiferent cărei confesiuni aparţin ei, încercându-se o abordare obiectivă a divergenţelor doctrinare inerente. Ecumenismul doreşte o misiune creştină unificată prin dialog; cu alte cuvinte, propovăduirea Evangheliei lui Hristos nu trebuie să mai fie împiedicată sau îngreunată de diferențele interconfesionale. Mişcarea ecumenică este bună în intenţiile sale, însă trebuie semnalat că, după mai bine de trei sferturi de veac de consfătuiri, întruniri, congrese, discuţii şi adunări generale, se constată că Bisericile sunt încă departe de a realiza unitatea de credinţă în Iisus Hristos, care rămâne de fapt adevărata unitate, atât de dorită de Domnul nostru Iisus Hristos. Adevărata unitate în credinţă se va realiza atunci când creştinii Bisericilor din lume vor mărturisi într-o inimă şi un cuget ceea ce a stabilit şi ne învaţă Biserica dreptmăritoare în Simbolul Credinţei, formulat în Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din 381: „Cred în una, sfântă, sobornicească şi apostolicească Biserică”. Aceasta se va realiza când va binevoi Dumnezeu să înmoaie inima celor care zac în greşeală ca aceştia să se întoarcă la Biserica 94

cea dreptmăritoare. Uniaţia: Biserica Uniată din Transilvania

„Adevăratul creştin este acela care II poartă pe Iisus Hristos în inima sa” (Awa Leontie) În anul 1688, Transilvania care vreme de un secol şi jumătate fusese principat autohton sub suzeranitate otomană, a fost cucerită de habsburgi şi inclusă în Imperiul Austriac. Împăratul de la Viena (Leopold I) a recunoscut în Transilvania dreptul celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui) şi al celor patru religii: catolică, luterană, calvină şi unitariană (erezie antitrinitară protestantă care susţine că Dumnezeu este o singură persoană: Tatăl; Reprezentant: F. Socinus,. în felul acesta românii şi Biserica lor ortodoxă au rămas, în propria lor ţară, „în afara legii, lipsiţi de drepturi, toleraţi. Îndată după ocuparea Transilvaniei de trupele habsburgice, a început o puternică acţiune în vederea întăririi stăpânirii acestora aici. Împăraţii habsburgici fiind catolici, au început să lucreze pentru atragerea românilor la Biserica Apuseană. însă „unirea” românilor cu catolicii urmărea în primul rând ruperea legăturilor cu ierarhii, domnitorii şi credincioşii din Ţara Româneasca şi din Moldova deoarece aceştia i-au ajutat de-a lungul veacurilor să-şi păstreze credinţa ortodoxă strămoşească. În anul 1698, cardinalul Kolonici, arhiepiscop de Esztergom (Ungaria) a adresat un manifest către români, arătând că numai preoţii care se vor uni cu catolicii vor căpăta privilegiile şi drepturile pe care le avea clerul catolic. Condiţia acestor privilegii era însă acceptarea învăţăturii Bisericii catolice, mai precis a celor patru „puncte florentine” (primatul papal, împărtăşania cu azimă, adaosul Filioque şi existenţa purgatoriului). Tot în acest an s-a întocmit celebrul act de unire, fals - la care au lucrat cu pricepere iezuiţii trimişi de la Viena. Prin el se arată că 38 de protopopi ortodocşi, însuşi Mitropolitul Atanasie Anghel şi toţi credincioşii români ar fi acceptat unirea. Pentru a nu se descoperi măsluirile şi semnăturile false, iezuiţii au ascuns acest act de unire, (el n-a mai fost găsit decât în sec. al XIX-lea în Biblioteca Universităţii din Budapesta). La scurt timp s-a întrunit Dieta Transilvaniei care, cercetând satele şi pe credincioşii lor, şi-a dat seama că românii rămăseseră neclintiţi în credinţă. În 1699 s-a publicat Prima diplomă leopoldina prin care se înfiinţa Biserica Uniată, preoţii ei urmând a fi scutiţi de dări cu condiţia primirii întregii învăţături catolice. În 1701 s-a dat A II-a diplomă leopoldină, cu 15 articole, prin care Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei era înlocuită cu o Episcopie uniată, depinzând de Arhiepiscopia romano-catolică (de Esztergom) şi fiind supravegheată în permanenţă de un teolog iezuit. Acesta este anul în care s-a produs iremediabil dezbinarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania: mitropolitul Atanasie Anghel a fost chemat la Viena, rehirotonit catolic şi silit să semneze unirea. Actul său a nemulţumit pe patriarhii Constantinopolului şi al Ierusalimului (care l-au caterisit), iar în ţară, mitropolitul Teodosie (care 1-a hirotonit pe Atanasie) şi domnitorul Constantin Brâncoveanu s-au alăturat durerii credincioşilor români ortodocşi din 95

întreaga Transilvanie. Chinuit de remuşcări, Atanasie a murit singur şi îndurerat, iar la înmormântarea sa n-au fost prezenţi decât iezuiţi, care au ţinut cuvântări în latineşte şi în ungureşte. Frământările din Biserica Uniată au început imediat după moartea mitropolitului Atanasie Anghel: Biserica a fost condusă un timp de un iezuit şi apoi de un preot romano-catolic, Ioan Patachi, confirmat întâi de împărat (1715) şi apoi de papă (1721). După ce s-au dărâmat din temelii toate clădirile fostei Mitropolii româneşti din Alba Iulia, acesta a luat cu forţa de la ortodocşi biserica din Făgăraş, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, pentru a şi-o face reşedinţă; După câţiva ani în care a încercat zadarnic să consolideze Uniaţia, Ioan Patachi a murit pe neaşteptate (1727). După el a urmat cel mai de seamă ierarh al Bisericii Uniate: Inochentie Micu. Ales la doar 28 de ani episcop al Bisericii Uniate, el şi-a dat seama de misiunea pe care o avea era conducător spiritual al unor credincioşi ajunşi, prin vitregia vremurilor, să fie lipsiţi de drepturi în propria lor ţară. Toate promisiunile făcute celor care au acceptat unirea fuseseră uitate. Era nevoie de un apărător îndârjit al poporului şi de un român cu adâncă dragoste de neam: acesta a fost Inochentie Micu. El a trimis Curţii Imperiale de la Viena 8 memorii prin care arăta starea de înapoiere în care era ţinut poporul român şi condiţiile grele în care trăia. Fiii iobagilor şi ai preoţilor erau opriţi de la învăţătură, românii nu aveau dreptul să practice comerţul şi alte meserii, nu erau primiţi în funcţii publice şi nu aveau dreptul să cumpere sau să moştenească pământ. În schimb, erau încărcaţi de biruri şi de zeciuieli chiar şi către preoţii de altă confesiune. Ani de-a rândul vlădica Inochentie a cerut de la Curtea vieneză înlăturarea iobăgiei, dreptul la învăţătură, recunoaşterea «românilor ca a patra naţiune în stat, după unguri, saşi şi secui, dar în van au fost toate eforturile lui (totul a fost zadarnic). Între timp el a reuşit să înfiinţeze la Blaj o bibliotecă cu 350 de cărţi şi manuscrise pentru luminarea poporului şi a înfiinţat o tipografie pentru, tipărirea cărţilor de slujbă. În 1744 el i-a convocat pe credincioşii români în sinodul de la Blaj, prin care s-a hotărât să se abandoneze Uniaţia, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va restitui drepturile românilor. Ameninţarea făcută nu a intimidat, însă, pe nimeni. Ba mai mult, Inochentie Micu a fost chemat la Viena, judecat în anchetă sub 82 de acuzaţii şi apoi exilat în Roma, unde a murit singur, departe de poporul pentru care s-a jertfit. Asemenea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, el a fost înmormântat departe de ţară, la Roma. Sacrificiul lui Inochentie au arătat tuturor că Uniaţia n-a adus decât ură şi vrajbă între fiii aceluiaşi neam, fiind un simplu pretext pe care Roma papală, Curtea de la Viena, iezuiţii şi nobilii catolici l-au folosit ca să distrugă tradiţia noastră strămoşească şi să-şi consolideze autoritatea pe pământul românesc.

8.4. Îndrumar pentru autoverificare 96

Sinteza unităţii de învăţare 8 Reforma protestantă din secolul XVI – lea constituie unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, în special din istoria Bisericii Romano-Catolice. Ea este un proces multilateral, la care au contribuit cauze religioase, morale, politice, sociale, economice, culturale și naționale, iar consecințele lor se simt până în zilele noastre. Cauzele religioase În opoziție cu bogăția și luxul sfidător al clerului superior, exista un proletariat eclesiastic, format din preoții parohiilor sărace, care abia puteau să-și ducă viața, fiind constrânși să adauge la slujba lor sacerdotală, meșteșugul și diferite ocupații lumești; sătui de sărăcie, ei erau gata să simpatizeze cu orice mișcare revoluționară. La acestea s-au adăugat lăcomia după avuție, începând cu vârfurile ierarhiei catolice până la preoții de mir. Măsurile supărătoare de a-și procura bani pe orice cale, în special abuzul prin predicarea indulgențelor și abuzurile fiscalității papale, care încasa tot felul de taxe din cele mai depărtate parohii ale lumii catolice, au contribuit la denigrarea și înjosirea papalității. Ca putere lumească, papalitatea încasa dijmă din veniturile tuturor bisericilor. Cauzele politice Cauzele politice au și ele o parte importantă la apariția Reformei Protestante. Încă din anii 754 – 755, papalitatea a reușit să întemeieze cu ajutorul regelui franc Pepin cel Scurt, un stat papal sub numele de Respublica Romanorum. Ca șefi de stat, unii papi și-au neglijat misiunea și datoriile lor religioase și luau parte la treburi civile, uneori chiar și la războaie, spre marele scandal al credincioșilor. Regele Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), prin lupta sa cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a dat, de asemenea, o lovitură puternică autorităţii monarhice a papei şi prestigiul papalităţii în lume. Cauzele social-economice Au avut de asemenea, partea lor de contribuţie la apariţia Reformei. Creştinismul, religie urbană în primul rând, are meritul de a fi întreţinut în Occidentul Europei, în Evul Mediu, continuarea urbană a lumii romane din trecut. Dar, în ciuda pretinsei armonii din sânul societăţii medievale, au existat totuşi, în sânul ei antagonisme şi lupte de clasă. Dupa unii cronicari şi episcopi, societatea era împărţită în trei: cei ce se roagă, luptătorii şi muncitorii. Clericii de toate categoriile şi seniorii au căutat să trăiască din truda muncitorilor care, în repetate rânduri, s-au revoltat şi au cerut uşurarea situaţiei lor mizere. Cauzele culturale Cauzele culturale au o mare contribuţie la apariţia reformei. Ceea ce caracterizează societatea premergătoare Reformei este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală şi artistică şi gustul ei pentru individualism. Sfârşitul Evului Mediu, ca de altfel întregul Ev Mediu, în afară de credinţa religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge şi de lacrimi. De aceea întreaga societate medievală a respirat uşurată la apariţia umanismului, când ea a putut să se bucure din plin de surâsul optimist al Renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă. La aceste cauze, se adaugă creşterea sentimentului naţional în state ca Franţa şi Anglia, care a dus la crearea primelor state naţionale în Europa, iar prin aceasta s-a nimict definitiv principiul monarhiei universale promovat şi susţinut de papalitate. În ciuda tuturor acestor cauze, Reforma Protestantă nu s-ar fi produs, dacă n-ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-o, Martin Luther. Iniţiatorul reformei protestante în Biserica Apusului a fost Martin Luther (1483-1546). Punctul culminant al nemulţumirilor 1-a constituit argumentul imoral sub care călugărul catolic Tetzel vindea indulgenţele în Germania. Acesta spunea că indulgenţele cumpărate au efect sigur şi imediat: îndată ce banul sună în cutie, sufletul zboară spre cer. Pentru că n-a putut accepta acest mod de a strânge fonduri şi înţelegând că aspectele negative din viaţa Bisericii creştine din Roma se datorează puterii nelimitate a papei, Martin Luther contestă primatul papal. Plin de indignare, el redactează 95 de teze în care îşi expune protestul său faţă de indulgenţe şi măsurile propuse pentru refacerea încrederii oamenilor în Biserica lui Hristos. Era în anul 1517. Respingerea indulgenţelor a fost urmată de contestarea primatului papal în Biserică. Luther susţinea că şi papii trebuie să se supună conducerii sinodale. Şi-a făcut apoi cunoscută noua sa teologie total opusă teologiei romano-catolice. 97

Pentru că principiile lui Luther promovau o credinţă mai simplă şi un cult mai ieftin, aceasta a avut repede mulţi aderenţi. In jurul lui Luther s-a format, în scurt timp, o adevărată Biserică. Pentru poziţia lor ireconciliabilă, luteranii au fost numiţi protestanţi; iar pentru faptul că şi-au bazat dogmele numai pe Sfânta Scriptură, Biserica lor s-a mai numit şi Biserică Evanghelică. Principiile reformatoare ale lui Luther: • Mântuirea omului vine prin credinţa omului şi prin harul dăruit omului în mod gratuit de Dumnezeu. Exclud rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii. • Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, pe care o poate explica oricine aşa cum crede că e bine. Respinge Sfânta Tradiţie. • Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa. • Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală". Comunitatea de credincioşi îşi alege pastorul. • Cultul divin este simplificat. Elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea, predica, oficierea slujbelor în limbile naţionale. • Nu acceptă cultul: Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici monahismul. • Refuză celibatul preoţilor. Ideile protestante ale lui Luther s-au răspândit şi în Elveţia, unde reforma este legată de numele lui Ulrich Zwingli în partea locuită de populaţia germană (Zürich) şi de Jean Calvin, în partea locuită de populaţia franceză (Geneva). Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma Bisericii la Zürich. Spre deosebire de Luther, el a procedat la o simplificare a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba poporului, însoţită de cântări religioase. A eliminat ierarhia harică, iar credincioşii erau conduşi de păstori sau predicatori. Opera lui Zwingli a fost continuată de Jean Calvin. Acesta a făcut studii de teologie, filosofie şi drept la Paris şi a compus lucrarea cea mai importantă de teologie dogmatică şi morală a protestantismului. La Geneva, Calvin a predicat peste 20 de ani, reuşind în acest interval de timp, datorită regimului sever impus, să transforme oraşul într-o metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant" sau „o Romă a protestantismului". Roma papală era dispreţuită pentru luxul, abuzurile, eresurile ei, acestea fiind foarte aspru pedepsite la Geneva (în 4 ani au avut loc 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug). Calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi la maghiarii din Transilvania (Principele loan Sigismund declarase calvinismul religie oficială de stat, totuşi românii au refuzat-o). Între catolici şi calvini au avut loc conflicte armate. Cel mai tragic eveniment a fost cel din noaptea Sfântului Bartolomeu (23/24 august 1572), când conflictul religios s-a transformat în război civil şi au murit mii de oameni. Principiile reformatoare adăugate de Jean Calvin • Predestinaţia absolută este o concepţie religioasă potrivit căreia Dumnezeu a hotărât din veşnicie pe unii oameni la mântuire, iar pe alţii la suferinţă; destin, soartă. • Recunoaşte doar două Sfinte Taine: Botezul şi Euharistia. • Simplifică cultul divin mai mult decât Luther. • Introduce ordinea şi disciplina exagerată în Biserică. Protestanţii de toate categoriile (lutherani, zwinglieni şi calvini) se deosebesc de cele două Biserici (Ortodoxă şi Catolică) în învăţătura despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor. S-a ajuns astfel, la un creştinism denaturat, abia perceptibil prin resturile rămase din adevărurile eterne, descoperite de Domnul nostru Iisus Hristos şi păstrate până azi de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică. Dumnezeu ne dăruieşte libertatea spre a ne întări credinţa noastră în El şi a spori iubirea noastră faţă de Biserică şi faţă de semeni. Să păstrăm, aşadar, neclintită credinţa ortodoxă pe care o avem în ţara noastră de la Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au predicat Evanghelia în Dobrogea. Consecinţele Reformei Protestantismul cu toate ramurile lui s-a consolidat mai întâi în rândul popoarelor germanice, pătrunzând apoi în lumea popoarelor romanice şi slave. 98

Reforma protestantă a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice. În secolul al XVII-lea, au urmat alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.

Concepte şi termeni de reţinut • Biserica Catolică; • tradiţia luterană; • reformă; • infailibilitate • carismă; • măntuire; • catolicism; • ortodoxism. Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4.

Cine a fost iniţiatorul reformei protestante? Care sunt principalele trei învăţături protestante? Cine a continuat opera lui Zwingli? Ce curent neoprotestant este împotriva Sfintelor Icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaşte, a cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor? 5. În ce constă doctrina penticostală? 6. Ce înţelegeţi prin ecumenism?

99

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare din următoarele enunţuri: 1. Luther nu s-a supus, ci, dimpotrivă, el a protestat împotriva .......................................... 2. Lutheranismul s-a întins în satele şi oraşele din centrul şi nordul Germaniei, în Prusia şi în ţările nord-europene. De asemenea, a avut un ecou important şi în ............................... (unde locuiau saşii de origine germană). 3. Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma ............................... Spre deosebire de Luther, el a procedat la .................................... a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba poporului, însoţită de .................................... religioase. 4. Adventiştii de ziua a şaptea (ei au fixat pe rând, ca date..., anii 1845, 1849, 1851). La noi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au pătruns printr-un fost preot romano-catolic, M. Czehovski, din regiunea Piteşti. Ei susţin că ..........................................este pecetea şi semnul lui Dumnezeu, deci „ţine ................................" spun ei). 5. Evangheliştii susţin că: ........................l este unul, dar are trei feţe (botezul, apei, care mântuieşte; botezul Sfântului Duh; botezul în moartea Domnului - sfinţenie); sunt patru judecăţi: a celor credincioşi a celor înviați la venirea a doua a Domnului, a ........................ la sfârşită mileniului, a îngerilor răi; celelalte idei sunt comune cu ale ........................... şi ale altor secte. 6. .................................... doreşte o misiune creştină unificată prin dialog; cu alte cuvinte, propovăduirea Evangheliei lui Hristos nu trebuie să mai fie împiedicată sau îngreunată de diferențele interconfesionale. 7. Frământările din Biserica Uniată au început imediat după moartea ...............................................: Biserica a fost condusă un timp de un iezuit şi apoi de un ................ romano-catolic, Ioan Patachi, confirmat întâi de împărat (1715) şi apoi de papă (1721).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Biblia sau Sfânta Scriptură; 2. Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 396-397; 3. Corneliu MUHA, Religie – Auxiliar didactic pentru elevi, clasa a XI-a, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009, pp.50-51.

100

Unitatea de învăţare 9 ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE Cuprins 9.1. Introducere 9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 9.3. Conţinutul unităţii de învăţare 9.3.1. Arta Imperiului Roman la apariţia creştinismului şi Arta Imperiului Bizantin 9.3.2. Arta în Apusul Europei 9.3.3. Arta religioasă în Renaştere 9.4. Îndrumar pentru autoverificare

9.1. Introducere Arta Imperiului Roman constituia un tot unitar şi original în ansamblu, dar a fost influenţată de elemente locale din Etruria şi Grecia - provincii cucerite. La rândul ei, aceasta a influenţat arta popoarelor supuse şi pe a celor învecinate. Primele elemente ale artei romane au apărut în oraşe, unde s-au construit forumuri, arcuri de triumf pentru cei întorşi victorioşi din războaie, columne, amfiteatre sau arene, terme, circuri, palate, monumente funerare. Pentru decorarea interioară şi exterioară se utilizau în special basoreliefuri (care reprezentau scene din viaţa obişnuită sau ghirlande de flori) şi statui ale personajelor ilustre ale cetăţilor şi imperiului. Pereţii interiori şi exteriori ai edificiilor erau decoraţi cu picturi. Pe lângă aceste edificii, existau localuri de judecătorie numite basilici - construcţii de formă dreptunghiulară, împărţite prin două rânduri de coloane în trei părţi numite nave. Basilica avea o curte înconjurată de ziduri cu coloane spre interior. în mijlocul curţii se găsea un bazin cu apă sau o fântână. Neavând la început locaşuri special construite, creştinii se adunau la rugăciune şi pentru frângerea pâinii (F.Ap.2,42) în case particulare. Către sfârşitul secolului al II-lea, au început să se construiască primele locaşuri proprii destinate exclusiv cultului divin - biserici creştine. în perioada persecuţiilor creştinilor au apărut primele elemente de artă creştină în catacombe, pe pereţii cărora au fost realizate primele picturi, reprezentând scene biblice şi martiri. După încetarea persecuţiilor şi declararea creştinismului ca religie tolerată, apoi ca religie de stat, cultul a devenit mai solemn, mai plin de fast şi de strălucire, iar locaşurile de cult erau neîncăpătoare şi insuficiente pentru numărul din ce în ce mai mare de creştini. Gustul estetic şi rafinat al noilor convertiţi la creştinism care proveneau din mediul greco-roman şi-a pus amprenta asupra arhitecturii bisericeşti. Constructorii de biserici au preluat elemente din arhitectură, pictură, sculptură şi le-au adaptat la specificul cultului creştin, al cărui simbolistică devine din ce în ce mai bogată. Unii împăraţi au donat creştinilor basilici pentru ca aceştia să oficieze cultul în ele. Primele biserici construite după Edictul de la Milan (313) aveau planul basilical, care a constituit ulterior model pentru 101

planurile basilicilor romanice şi ale catedralelor gotice.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să definească termenul de basilică; - să înţeleagă stilurile de artă creştină - să explice trăsăturile specifice fiecărui stil de artă creştină; - să poziţioneze în timp şi spaţiu fiecare tip de artă creştină. Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa definească anumite concepte şi anumiţi termeni legaţi de noţiunea de astă; studenţii vor putea realiza legături între toate stilurile de artă crestină reflectănd deosebirile dintre acestea;


9.3. Conţinutul unităţii de învăţare 9.3.1. Arta Imperiului Roman la apariţia creştinismului şi Arta Imperiului Bizantin Arta Imperiului Roman constituia un tot unitar şi original în ansamblu, dar a fost influenţată de elemente locale din Etruria şi Grecia - provincii cucerite. La rândul ei, aceasta a influenţat arta popoarelor supuse şi pe a celor învecinate. Primele elemente ale artei romane au apărut în oraşe, unde sau construit forumuri, arcuri de triumf pentru cei întorşi victorioşi din războaie, columne, amfiteatre sau arene, terme, circuri, palate, monumente funerare. Pentru decorarea interioară şi exterioară se utilizau în special basoreliefuri (care reprezentau scene din viaţa obişnuită sau ghirlande de flori) şi statui ale personajelor ilustre ale cetăţilor şi imperiului. Pereţii interiori şi exteriori ai edificiilor erau decoraţi cu picturi. Pe lângă aceste edificii, existau localuri de judecătorie numite basilici - construcţii de formă dreptunghiulară, împărţite prin două rânduri de coloane în trei părţi numite nave. Basilica avea o curte înconjurată de ziduri cu coloane spre interior. în mijlocul curţii se găsea un bazin cu apă sau o fântână. Primele elemente de artă creştină Neavând la început locaşuri special construite, creştinii se adunau la rugăciune şi pentru frângerea pâinii (F. Ap.2, 42) în case particulare. Către sfârşitul secolului al II-lea, au început să se 102

construiască primele locaşuri proprii destinate exclusiv cultului divin - biserici creştine. în perioada persecuţiilor creştinilor au apărut primele elemente de artă creştină în catacombe, pe pereţii cărora au fost realizate primele picturi, reprezentând scene biblice şi martiri. După încetarea persecuţiilor şi declararea creştinismului ca religie tolerată, apoi ca religie de stat, cultul a devenit mai solemn, mai plin de fast şi de strălucire, iar locaşurile de cult erau neîncăpătoare şi insuficiente pentru numărul din ce în ce mai mare de creştini. Gustul estetic şi rafinat al noilor convertiţi la creştinism care proveneau din mediul greco-roman şi-a pus amprenta asupra arhitecturii bisericeşti. Constructorii de biserici au preluat elemente din arhitectură, pictură, sculptură şi le-au adaptat la specificul cultului creştin, al cărui simbolistică devine din ce în ce mai bogată. Unii împăraţi au donat creştinilor basilici pentru ca aceştia să oficieze cultul în ele. Primele biserici construite după Edictul de la Milan (313) aveau planul basilical, care a constituit ulterior model pentru planurile basilicilor romanice şi ale catedralelor gotice. Arta Imperiului Bizantin După mutarea capitalei Imperiului Roman la Bizanţ, care a primit numele de Constantinopol (330), acest oraş a devenit centrul organizării bisericeşti. Elementele preluate din arhitectura romană au fost perfecţionate de arhitecţii greci, care cunoşteau metodele de construcţie orientale, ajungându-se la un mare rafinament al construcţiei. Astfel, a apărut arta bizantină, care are un pronunţat caracter religios. Legile arhitecturii bizantine sintetizează elementele specifice lumii romane şi pe cele ale lumii orientale. Arta decorativă bizantină a fost influenţată de arta arabă, care foloseşte motive abstracte geometrice şi motive florale stilizate. Un element inovator a fost cupola cu baza rotundă, construită din materiale uşoare şi poroase, preluată din arta arabă. Arta bizantină, preluând elemente din arta grecească şi romană şi influenţe din arta arabă, a influenţat, la rândul, ei arta în Europa şi Asia. Aceasta a predominat mai mult de un mileniu, între secolul al IV-lea şi secolul al XV-lea. Arta bizantină este o artă mistică şi simbolică, care înalţă sufletul, apropiindu-l de Dumnezeu. Are ca punct de plecare distincţia dintre ceresc şi pământesc, spiritualul primând asupra materiei. Orientată cu altarul spre răsărit, biserica are forma unei corăbii care îi conduce pe credincioşi spre Hristos, Răsăritul cel de Sus. Planul de biserică sub formă de cruce aminteşte faptul că mântuirea întregii creaţii a devenit posibilă prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. Turlele, bolţile, cupolele, arcele rotunde sugerează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Lumina care intră prin ferestrele bisericii simbolizează lumina lui Hristos şi lumina învierii, care luminează sufletele credincioşilor, istoria şi întreaga creaţie. În evoluţia artei bizantine nu s-au înregistrat schimbări ample, ci modificări graduale şi nuanţări. 9.3.2. Arta în Apusul Europei După destrămarea Imperiului Roman (476), arta s-a dezvoltat mai greu. în prima perioadă au apărut forme de artă provincială, care 103

îmbină arhitectura romană de piatră cu cea de lemn. După încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Imperiului Roman de Apus (800), au apărut elemente specifice ale artei creştinismului apusean. Pe lângă influenţa artei bizantine, arta carolingiană a dat un nou impuls arhitecturii şi picturii, prin cultivarea şi dezvoltarea miniaturii. Arta romanică - arta începutului mileniului al II-lea După o perioadă de instabilitate şi stagnare, la sfârşitul secolului al X-lea, oraşele au început să dobândească independenţă economică, fapt care a favorizat dezvoltarea artei. Arta nouă care s-a dezvoltat, numită artă romanică, a fost puternic impregnată de valorile creştine. Denumirea sa provine de la numeroasele elemente preluate din construcţiile romane. Apărută în Franţa în secolul al X-lea, arta romanică s-a dezvoltat până în secolul al XIII-lea în ţările din apusul, centrul şi nordul Europei, ajungând şi în Transilvania. Bisericile construite în stil romanic erau situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaj al creştinilor spre Ierusalim, Roma şi Compostela. Afluenţa mare de vizitatori a determinat modificarea planu ui bisericilor şi mărirea dimensiunilor acestora. în conformitate cu concepţia creştină despre Dumnezeu, au început să fie folosite simbolurile în reprezentarea divinităţii. Deoarece la sfârşitul primului mileniu de creştinism lumea considera ca iminentă venirea Mântuitorului, arta romanică exprimă atitudinea creştinului în aşteptarea Judecăţii de Apoi şi atotputernicia lui Dumnezeu. Arta romanică a combinat tradiţia artei greco-romane şi bizantine cu elementele artei populare din teritoriile în care s-a dezvoltat. Caracteristice pentru arhitectura romanică sunt castelele şi mănăstirile catolice, impresionante prin masivitate şi construite în locuri izolate. De la edificiile romane s-au preluat planul construcţiilor, bolţile, arcurile pe coloane, frontoanele, absida şi ornamentelor arhitecturale. Sculptura romanică s-a dezvoltat ca o sinteză între vechile forme clasice şi noile tipuri ornamentale şi stilistice ale popoarelor stabilite mai târziu în Europa. Cele mai importante sculpturi sunt aplicate pe faţadele bisericilor şi deasupra portalului, pe timpan. Un alt element specific artei romanice este integrarea în capiteluri a scenelor cu figuri şi ornamente. Arta gotică - arta marilor oraşe Dezvoltarea oraşelor şi lupta lor pentru autonomia faţă de feudalitatea laică şi ecleziastică au determinat dezvoltarea artei. Oraşele se întreceau în construirea unor monumente cât mai frumoase. în acest context a apărut, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, arta gotică. Din Île-de-France, arta gotică s-a răspândit în apusul Europei în secolul al XV-lea. Denumirea de artă gotică a fost dată de pictorii şi sculptorii Renaşterii, care considerau barbare formele acestei arte. Arta gotică nu a derivat din cea romanică, deşi aria lor de răspândire coincide. Fiecare s-a dezvoltat în condiţii politice, sociale şi economice diferite, corespunzând altei etape de dezvoltare a societăţii şi culturii medievale. Primele construcţii în arhitectura gotica au fost catedralele, ridicate în centrul oraşelor ca emblemă a autonomiei locuitorilor 104

acestora. Spre deosebire de arta romanică, monumentele gotice sunt zvelte, cu forme alungite, bogat împodobite. Ele impresionează prin înălţimea lor, prin frumuseţea vitraliilor şi prin varietatea ornamentală a sculpturii. Arta gotică a dominat dezvoltarea artelor în Evul Mediu târziu. Scopul său era căutarea sistematică a lui Dumnezeu - cauza primară a universului -, şi cunoaşterea frumosului de pe pământ, prin care omul poate descoperi frumosul divin. Accentul nu cade pe Dumnezeu Care coboară pe pământ, ci pe omul care se înalţă prin căutarea Lui. Arta gotică prezintă aspecte din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, din copilărie până la răstignire şi suferinţele Lui, care vin din natura Sa umană. Alături de El apare Fecioara Măria, al cărei rol devine din ce în ce mai important în dogmatica romano-catolică medievală şi modernă. 9.3.3. Arta religioasă în Renaştere Elementele de artă gotică au favorizat apariţia transformărilor artistice din secolele al XV-lea şi al XVI-lea ale Renaşterii. Primele elemente ale stilului Renaşterii au apărut în Italia, la Florenţa, apoi la Roma şi Veneţia. Specificul epocii Renaşterii în ansamblu - valorizarea persoanei şi a raţiunii, apropierea de natură - a determinat şi evoluţia artei. Au luat amploare pictura şi sculptura, cultivate ca artă independentă, nu doar ca mijloace decorative pentru împodobirea interiorului şi exteriorului bisericilor. Artiştii aveau ca model trupul uman, natura şi lumea înconjurătoare şi se manifestau liber în alegerea planurilor, a formelor, a temelor şi motivelor decorative. Acest aspect a determinat o lipsă de unitate a stilului artei Renaşterii. Se vorbeşte, astfel, de şcoli artistice care reprezentau stiluri artistice particulare ale fiecărui centru cultural. Deşi o mare parte din pictura şi sculptura Renaşterii a avut temă religioasă, acestea nu mai păstrează regulile stilurilor anterioare. Personajele şi scenele biblice reprezentate sunt puternic umanizate, expresive, cu mişcări şi atitudini fireşti, inspirate din modele reale. Derivate din stilul renascentist, în secolul al XVII-lea se dezvoltă alte curente în artă, care pun accent pe monumental şi grandios prin excesul de ornamente: barocul, rococo-ul, neoclasicismul. În secolele al XIX-lea - al XX-lea, construcţiile religioase şi stilurile arhitecturale sunt variate. Majoritatea reproduc modelele diferitelor stiluri de artă din perioadele anterioare sau combină în aceeaşi construcţie elemente ale diferitelor stiluri, rezultând stiluri mixte. Diversificarea materialelor şi a tehnicilor de construcţie a favorizat construirea unor biserici cu forme diferite fată de stilurile clasice, unele total laicizate. Sub diferitele ei forme-arhitectură, pictură, sculptură, poezie, muzică etc. - arta a fost pusă, de-a lungul timpului, în serviciul cultului divin. Arta bisericească este bogată în simboluri, toate elementele materiale întrebuinţate în cult dobândind sens şi semnificaţie aparte, spiritualizate.

105

9.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 9 După mutarea capitalei Imperiului Roman la Bizanţ, care a primit numele de Constantinopol (330), acest oraş a devenit centrul organizării bisericeşti. Elementele preluate din arhitectura romană au fost perfecţionate de arhitecţii greci, care cunoşteau metodele de construcţie orientale, ajungându-se la un mare rafinament al construcţiei. Astfel, a apărut arta bizantină, care are un pronunţat caracter religios. Legile arhitecturii bizantine sintetizează elementele specifice lumii romane şi pe cele ale lumii orientale. Arta decorativă bizantină a fost influenţată de arta arabă, care foloseşte motive abstracte geometrice şi motive florale stilizate. Un element inovator a fost cupola cu baza rotundă, construită din materiale uşoare şi poroase, preluată din arta arabă. Arta bizantină, preluând elemente din arta grecească şi romană şi influenţe din arta arabă, a influenţat, la rândul, ei arta în Europa şi Asia. Aceasta a predominat mai mult de un mileniu, între secolul al IV-lea şi secolul al XV-lea. Arta bizantină este o artă mistică şi simbolică, care înalţă sufletul, apropiindu-l de Dumnezeu. Are ca punct de plecare distincţia dintre ceresc şi pământesc, spiritualul primând asupra materiei. Orientată cu altarul spre răsărit, biserica are forma unei corăbii care îi conduce pe credincioşi spre Hristos, Răsăritul cel de Sus. Planul de biserică sub formă de cruce aminteşte faptul că mântuirea întregii creaţii a devenit posibilă prin jertfa pe cruce a Mântuitorului. Turlele, bolţile, cupolele, arcele rotunde sugerează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Lumina care intră prin ferestrele bisericii simbolizează lumina lui Hristos şi lumina învierii, care luminează sufletele credincioşilor, istoria şi întreaga creaţie. În evoluţia artei bizantine nu s-au înregistrat schimbări ample, ci modificări graduale şi nuanţări. După destrămarea ImperiulurRoman (476), arta s-a dezvoltat mai greu. în prima perioadă au apărut forme de artă provincială, care îmbină arhitectura romană de piatră cu cea de lemn. După încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Imperiului Roman de Apus (800), au apărut elemente specifice ale artei creştinismului apusean. Pe lângă influenţa artei bizantine, arta carolingiană a dat un nou impuls arhitecturii şi picturii, prin cultivarea şi dezvoltarea miniaturii. * Arta romanică - arta începutului mileniului al II-lea. După o perioadă de instabilitate şi stagnare, la sfârşitul secolului al X-lea, oraşele au început să dobândească independenţă economică, fapt care a favorizat dezvoltarea artei. Arta nouă care s-a dezvoltat, numită artă romanică, a fost puternic impregnată de valorile creştine. Denumirea sa provine de la numeroasele elemente preluate din construcţiile romane. Apărută în Franţa în secolul al X-lea, arta rorr anică s-a dezvoltat până în secolul al XIII-lea în ţările din apusul, centrul şi nordul Europei, ajungând şi în Transilvania. Bisericile construite în stil romanic erau situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaj al creştinilor spre Ierusalim, Roma şi Compostela. Afluenţa mare de vizitatori a determinat modificarea planu ui bisericilor şi mărirea dimensiunilor acestora. în conformitate cu concepţia creştină despre Dumnezeu, au început să fie folosite simbolurile în reprezentarea divinităţii. Deoarece la sfârşitul primului mileniu de creştinism lumea considera ca iminentă venirea Mântuitorului, arta romanică exprimă atitudinea creştinului în aşteptarea Judecăţii de Apoi şi atotputernicia lui Dumnezeu. Arta romanică a combinat tradiţia artei greco-romane şi bizantine cu elementele artei populare din teritoriile în care s-a dezvoltat. Caracteristice pentru arhitectura romanică sunt castelele şi mănăstirile catolice, impresionante prin masivitate şi construite în locuri izolate. De la edificiile romane s-au preluat planul construcţiilor, bolţile, arcurile pe coloane, frontoanele, absida şi ornamentelor arhitecturale. Sculptura romanică s-a dezvoltat ca o sinteză între vechile forme clasice şi noile tipuri ornamentale şi stilistice ale popoarelor stabilite mai târziu în Europa. Cele mai importante sculpturi sunt aplicate pe faţadele bisericilor şi 106

deasupra portalului, pe timpan. Un alt element specific artei romanice este integrarea în capiteluri a scenelor cu figuri şi ornamente. Dezvoltarea oraşelor şi lupta lor pentru autonomia faţă de feudalitatea laică şi ecleziastică au determinat dezvoltarea artei. Oraşele se întreceau în construirea unor monumente cât mai frumoase. în acest context a apărut, în a doua jumătate a secolului al Xll-lea, arta gotică. Dinîle-de-France, arta gotică s-a răspândit în apusul Europei în secolul al XV-lea. Denumirea de artă gotică a fost dată de pictorii şi sculptorii Renaşterii, care considerau barbare formele acestei arte. Arta gotică nu a derivat din cea romanică, deşi aria lor de răspândire coincide. Fiecare s-a dezvoltat în condiţii politice, sociale şi economice diferite, corespunzând altei etape de dezvoltare a societăţii şi culturii medievale. Primele construcţii în arhitectura gotica au fost catedralele, ridicate în centrul oraşelor ca emblemă a autonomiei locuitorilor acestora. Spre deosebire de arta romanică, monumentele gotice sunt zvelte, cu forme alungite, bogat împodobite. Ele impresionează prin înălţimea lor, prin frumuseţea vitraliilor şi prin varietatea ornamentală a sculpturii. Arta gotică a dominat dezvoltarea artelor în Evul Mediu târziu. Scopul său era căutarea sistematică a lui Dumnezeu - cauza primară a universului -, şi cunoaşterea frumosului de pe pământ, prin care omul poate descoperi frumosul divin. Accentul nu cade pe Dumnezeu Care coboară pe pământ, ci pe omul care se înalţă prin căutarea Lui. Arta gotică prezintă aspecte din viaţa pământească a Mântuitorului lisus Hristos, din copilărie până la răstignire şi suferinţele Lui, care vin din natura Sa umană. Alături de El apare Fecioara Măria, al cărei rol devine din ce în ce maiiimportantîn dogmatica romano-catolică medievală şi modernă. Elementele de artă gotică au favorizat apariţia transformărilor artistice din secolele al XV-lea şi al XVI-lea ale Renaşterii. Primele elemente ale stilului Renaşterii au apărut în Italia, la Florenţa, apoi la Roma şi Veneţia. Specificul epocii Renaşterii în ansamblu - valorizarea persoanei şi a raţiunii, apropierea de natură - a determinat şi evoluţia artei. Au luat amploare pictura şi sculptura, cultivate ca artă independentă, nu doar ca mijloace decorative pentru împodobirea interiorului şi exteriorului bisericilor. Artiştii aveau ca model trupul uman, natura şi lumea înconjurătoare şi se manifestau liber în alegerea planurilor, a formelor, a temelor şi motivelor decorative. Acest aspect a determinat o lipsă de unitate a stilului artei Renaşterii. Se vorbeşte, astfel, de şcoli artistice care reprezentau stiluri artistice particulare ale fiecărui centru cultural. Deşi o mare parte din pictura şi sculptura Renaşterii a avut temă religioasă, acestea nu mai păstrează regulile stilurilor anterioare. Personajele şi scenele biblice reprezentate sunt puternic umanizate, expresive, cu mişcări şi atitudini fireşti, inspirate din modele reale. Derivate din stilul renascentist, în secolul al XVII-lea se dezvoltă alte curente în artă, care pun accent pe monumental şi grandios prin excesul de ornamente: barocul, rococo-ul, neoclasicismul. În secolele al XIX-lea - al XX-lea, construcţiile religioase şi stilurile arhitecturale sunt variate. Majoritatea reproduc modelele diferitelor stiluri de artă din perioadele anterioare sau combină în aceeaşi construcţie elemente ale diferitelor stiluri, rezultând stiluri mixte. Diversificarea materialelor şi a tehnicilor de construcţie a favorizat construirea unor biserici cu forme diferite fată de stilurile clasice, unele total laicizate. Sub diferitele ei forme-arhitectură, pictură, sculptură, poezie, muzică etc. - arta a fost pusă, de-a lungul timpului, în serviciul cultului divin. Arta bisericească este bogată în simboluri, toate elementele materiale întrebuinţate în cult dobândind sens şi semnificaţie aparte, spiritualizate.


artă creştină; forumuri; arcuri de triunf; motive; stil romanic; 107

• •

stil gotic; renaştere.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Unde au apărut primele elemente ale artei romane? Ce erau basilicile? Ce fel de artă este arta bizantină? Unde şi când a apărut arta romanică? Cine a dominat dezvoltarea artelor în Evul Mediu târziu? Ce sunt barocul, rococo-ul şi neoclasicismul?

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare cu termenii care lipsesc: 1. Spre deosebire de arta romanică, monumentele gotice sunt zvelte, cu .................., bogat împodobite. Ele impresionează prin înălţimea lor, prin frumuseţea .................. şi prin varietatea ornamentală a ................................ 2. Deşi o mare parte din pictura şi sculptura Renaşterii a avut temă ...................., acestea nu mai păstrează regulile stilurilor anterioare. Personajele şi scenele biblice reprezentate sunt puternic ........................, expresive, cu mişcări şi atitudini fireşti, inspirate .................................... 3. Bisericile construite în stil romanic erau situate pe ....................................... de pelerinaj al creştinilor spre Ierusalim, Roma şi Compostela. 4. Arta Imperiului Roman constituia un tot unitar şi original în ansamblu, dar a fost influenţată de elemente locale din ....................................... - provincii cucerite. 5. Arta decorativă ..............................a fost influenţată de arta arabă, care foloseşte motive abstracte geometrice şi motive florale stilizate.

108

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Biblia sau Sfânta Scriptură; 2. Dorin OPRIŞ, Religie- manual pentru clasa a X-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 4649; 3. Corneliu MUHA, Religie-clasa a X-a – Auxiliar didactic pentru elevi, Editura Sf. Mina, Iaşi, 2009, pp. 42-43; 4. Ene BRANIŞTE, Ecaterina BRANIŞTE, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, pp. 62-63.

109

Unitatea de învăţare 10 ARHITECTURA RELIGIOASĂ Cuprins 10.1. Introducere 10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 10.3. Conţinutul unităţii de învăţare 10.3.1. Stilul bizantin 10.3.2. Stilul romantic 10.3.3. Stilul gotic 10.4. Îndrumar pentru autoverificare

10.1. Introducere In ultimii ani ai sec XI si in primele decenii ale sec XII intre anii 1060 si 1140 apar in primul plan al istoriei o serie de evenimente care vor inscrie istoria Europei pe o noua orbita. Este epoca in care sub actiune unor papi energici si a unor prelati activi triumfa reforma Gregoriana care epureaza clerul, insufleteste constiinta crestina si exalta zelul religios.'Este perioada acelei extraordinare aventuri care a fost cruciada intai, deopotriva explozie a vitalitatii crestine si expansiune a Europei. Este monentul in care ordinul de la Cluny atinge sub staretia lui Hugues, cea mai stralucitoare inflorire este epoca artei romanice, arta a pietrei, epoca unei arte globale care iubeste misterul, dar care in acelasi timp dogoreste de tot ceea ce este omenesc'. Societatea umana se gasea in fata unei noi forme de viata sociala ce poarta numele feudalitatii, consecinta a slabirii Imperiului Carolingian sub urmasii lui Carol cel Mare, a impartirii Imperiului si a invaziilor vikinge si normande pe continent. Puterea centrala dispare facand loc unor forte locale conduse de conti, marchizi si episcopi cei din urma concentrand in mainile lor nu numai puterea spirituala dar si cea politica si militara. Afirmarea ordinelor religioase (benedictina si cisterciana) care in sec XI ajung la un prestigiu si forta considerabile, constituie un alt aspect specific epocii. Ordinele calugaresti controleaza tot ceea ce inseamna viata culturala, creindu-se in tot Occidentul medieval o retea de circulatie a ideilor si formelor aristice. Manastirile de la Cluny (Bugundia) si Citeaux constituie una din cele mai bine organizate forme de putere ale Evului Mediu European. De asemenea, pelerinajele cu drumrile si statiile lor constituie un aspect important al propagarii unui stil artistic uniform81 Perioada de gestatie a primului stil istoric de arta european a durat aproximativ patru secole, elementele prefigurate aparand inca in sec VII si pana catre mijlocul sec. IX cand se constituie caracteristicile ordonate a unui 'stil'. Denumirea de 'stil romanic' era data la inceput modului de constructie care pornea de la monumentele romane (modo romano), adica acelor cladiri care nu erau din lemn ca vechile constructii

110

barbare ci din piatra si cu acoperisuri boltite. Astazi intelegem prin stil romanic totalitatea artei vest-europene din sec. XI si pana in prima jumatate a sec. XII. Spre deosebire de arta romanica, creata si dezvoltata in mediul monastic, arta gotica este preeminent urbana "este prima forma de manifestare a unei culturi general-europene, orasenesti si moderne" Este epoca in care intervin o serie de schimbari in mentalitatea umana centrate mai ales in jurul problematicii realitatii care poate apare in notiuni generale sau/si in obiecte individuale, impunandu-se conceptia acelora care considerau notiunile generice ca fiind construite exclusiv pe ratiunea umana. Pe de alta parte are loc o teoretizare a tehnicii creatiei artistice, artistul un loc si un rang bine definit in societate iar tehnica progresiva proprie goticului il elibera de problema dogmei caracteristice artei bizantine si romanice. Denumirea de "gotic" la inceput avea un sens peiorativ de "barbar" exprimand convingerea subiectiva a ideologilor artei de dupa Renastere care considerau ca numai arhitectura derivata din stiinta artistilor lumii vechi este logica si armonioasa. Goticul era considerat un rezultat al unor traditii bazate pe ignoranta si pe lipsa de adevarata stiinta arhitecturala.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să explice stilurile arhitecturale; - să înţeleagă conţinutul fiecărui stil arhitectural; - să definească fiecare stil arhitectural; - să poziţioneze în timp şi spaţiu fiecare tip arhitectural. Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa definească anumite stiluri arhitecturale; studenţii vor putea realiza legături între toate stilurile arhitecturale;


10.3. Conţinutul unităţii de învăţare 10.3.1. Stilul bizantin Începuturile acestui stil se găsesc în perioada dintre secolele IV-V, în cadrul antichităţii târzii. Se dezvoltă în trei etape: secolele 111

IV-VI, VI-XII, XII-XV. În prima perioadă edificiile, în mare majoritate biserici, erau ridicate pe un plan bazilical cu 3, 4 sau 5 nave, preluat de la vechea bazilică romană. Ca o excepţie, Biserica San Vitale din Ravenna, Italia, are un plan octogonal. Cea mai reprezentativă caracteristică a stilului este utilizarea mozaicurilor pentru decorarea interioară, fiind faimoase cele de la catedrala Sf. Sofia din Constantinopol, azi Istambul şi San Vitale din Ravenna. Prin dimensiunile sale şi impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofia este o încercare a omului de a reprezenta imensitatea şi infinitatea cosmosului. În acelaşi secol VI încep să fie construite biserici cu plan de cruce greacă (biserica Sf. Ioan din Efes) cu 5 cupole, sau de octogon înscris într-un pătrat. În secolul IX se impune planul de cruce greacă, se aduc modificări sistemului de susţinere a cupolei (acum se sprijină direct pe ziduri, fiind eliminaţi contraforţii). Concomitent, apar decoraţiile exterioare care ating apogeul dezvoltării în secolele X (arcade oarbe, cărămidă colorată şi ceramica smălţuită acoperă zidurile) şi XV (sculpturi şi fresce). Cea de-a treia perioadă a bizantinului (secolul XV) începe cu dinastia Comnenilor. Cele mai importante edificii sunt biserica Pantokratonului, panteon pentru zece generaţii de împăraţi, Comneni şi Paleologi, şi Chora (azi Kahrie Djami), cea mai elegantă biserică bizantină după Sf. Sofia. Bisericile de stil bizantin se caracterizează prin: • planul cruciform care reiese din apariţia absidelor în pereţii laterali, • împărţirea în trei încăperi: pronaos, naos si altar, ultimele doua despărţire între ele prin catapeteasmă, • acoperişul în formă de bolta arcuită, • prezenţa unei cupole centrale ridicată deasupra naosului în care este pictat Hristos Pantocratorul, • contrastul evident dintre aspectul exterior simplu şi sobru şi interiorul bogat ornamentat prin picturi sau mozaicuri. • sculptura este foarte săracă, prezentă numai la ornamentarea ferestrelor,uşilor şi coloanelor. 10.3.2. Stilul romantic Elementele fundamentale ale stilului basilical persistă sub diverse forme şi în sinteze noi, în stilurile ulterioare de artă din Apus, până azi. Stilul romanic, inexact numit romano-bizantin şi latin, este cel dintâi stil de artă propriu al Apusului din Evul Mediu,avându-şi începuturile în Franţa şi nordul Italiei (Lombardia). El s-a format în perioada sec. VIII-XII, fiind rezultat din contopirea vechii arte galo-romane cu influenţe orientale. Arta galoromană era provenită din arta galilor romanizaţi şi cultura naţională a popoarelor germanice, stabilite în Apus (goţi, alemani,germani, franci, anglo-saxoni). Influenţele orientale au fost aduse în Apus atât de maurii din Spania, cât şi de pelerini, călugări, comercianţi, iar din sec. XI de cruciaţi, care pun în contact cultura apuseană cu cea bizantină şi arabă. 112

Stilul romanic este specific religios, majoritatea construcţiilor aparţinând mănăstirilor, pe lângă marile ordine călugăreşti apusene medievale, ce exercitau în epocă o puternică influenţă asupra tuturor domeniilor de viaţă (filozofie, artă, cultură).Construite pentru a cuprinde mari mulţimi de oameni, bisericile în stil romanic se caracterizează prin dimensiunile lor mari, masivitatea construcţiei, aspect sobru, greoi în exterior, obscur în interior, cu lumină puţină, cu decoraţii fantastice. Unele, ca nişte cetăţi, au ziduri groase, cu creneluri, uşi şi ferestre strâmte (ex. bisericile cetăţi ale saşilor din Ardeal, bisericile din Royat, în Franţa, sec. XH). Privind caracterele generale ale acestui stil se observă: Interiorul e împărţit în mai multe nave, delimitate prin coloane cu capiteluri sculptate şi legate între ele prin arcuri semicirculare în jurul altarului, numite deambulatorii. Deambulatoriile sunt flancate din loc în loc de absidiole sau capele razante, unde se păstrează relicve sfinte (moaşte). Pe aceste deambulatorii (coridoare)circulă credincioşii care vin să vadă şi să se închine în absidiole la sfintele moaşte sau oseminte de sfinţi. Cu timpul, navele laterale au tavanul boltit; caracteristic bisericilor apusene, de orice stil, este chorul (o solee mult avansată în naos, v. Solee). Chorul este ca şi altarul mai înalt decât restul bisericii, pentru că sub el, ca şi sub altar, sunt construite cripte. Un loc important în ornamentaţia interiorului bisericilor apusene îl ocupă sculptura figurativă (animale fantastice, oameni), inspirate din manuscrisele figurate(manuscrise cu miniaturi) bizantine şi apusene. Stilul romanic se numeşte şi stilul arcului rotund, deoarece foloseşte, în construcţie, la legătura dintre coloane, cât şi ca element decorativ (la faţade, galerii), arcul roman (un semicerc perfect). Şi ferestrele, la început mici şi puţine, mai târziu multe şi mari, sunt terminate tot în formă de arc rotund, cu bogate ornamente şi vitralii (din sec. XII). Dintre monumentele reprezentative ale stilului romanic se mai păstrează restaurate, în Franţa: Capela Palatină din Aachen (biserica palatului lui Carol cel Mare,anul 805), biserica mănăstirii benedictine din Cluny, cea mai mare biserică creştină a epocii (sec. XIII), cu cinci nave, două transepte, altar cu deambulatoriu şi cinci capele razante (distrusă în 1789, în Revoluţia franceză), biserica Saint Germain (Toulouse), Saint Pierre din Moissac etc. In Anglia: Capela Sf. Ioan, a turnului din Londra, biserica din Canterbury, Winchester etc. Asemenea biserici s-au ridicat şi în Belgia, Olanda,Suedia, Danemarca, Austria, Spania şi Portugalia (biserica Sf. Iacob, din Santiago, unde se pretinde că se află moaştele Sf. Iacob Apostolul); în Italia (unde stilul romanic s-a dezvoltat mai puţin), avem catedrala din Pisa (sec. XI), biserica Sf. Paul, cu faimosul turn înclinat; Modena, Parma, Florenţa (biserica San Miniato al Monte, sec. XI-XII). Stilul romanic a fost adus de cruciaţi în Răsărit (Cipru, Rodos); ex. Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim, reclădită de cruciaţi în sec. XII. Şi la noi în Ardeal s-au construit biserici în acest stil, de către saşii catolici (ex. Catedrala catolică din Alba-Iulia, biserica Sf. Mihail din Cisnădioara, din Cisnădie, Noul-Săsesc, Sebeş etc).

113

10.3.3. Stilul gotic Arta gotica a apărut la jumătatea secolului XII în Île-deFrance răspândindu-se ulterior în toata Europa Apuseana. Denumirea de arta gotica a fost data de sculptorii şi pictorii Renaşterii, care considerau ,,barbare’’ formele acestei arte. Primele construcţii în arhitectura gotica au fost catedralele, ridicate în centrul oraşelor ca emblema a autonomiei locuitorilor acestora. Scopul acestui stil este căutarea sistematica a lui Dumnezeu şi cunoaşterea frumosului de pe pământ, prin care omul poate descoperi frumosul divin. Spre deosebire de edificiile romanice, monumentele gotice sunt înalte, zvelte, mult alungite, de dimensiuni mari, aparent fragile, bogat împodobite. Zidurile înalte şi subţiri sunt sprijinite de contraforţi, fie direct, fie cu ajutorul arcelor butante. Accentul nu cade pe Dumnezeu Care coboară pe pământ, ci pe omul care se înalţă prin căutarea lui. Arta gotica prezintă aspecte din viaţa pământeasca a Mântuitorului Iisus Hristos, din copilărie până la răstignire şi suferinţele Lui, care vin din natura sa umana. Alături de El apare Fecioara Maria, al cărei rol devine din ce în ce mai important in dogmatica romano-catolica medievala si moderna. Planul Bisericilor Planul bisericilor este cu transept scurt, cor amplu, iar interiorul este împărţit în mai multe nave longitudinale delimitate prin coloane înalte şi puternice. Portalurile sunt împodobite cu sculpturi şi cu statui. Bolta se sprijină pe doua ogive diagonale de susţinere, care se încrucişează în punctul cheie al bolţii. Acoperişul are unul sau mai multe turnuri înalte, ascuţite, terminate de obicei cu o săgeată. Elemente decorative Elementele decorative ale bisericilor în stil gotic sunt: arcul frânt ce încadrează ferestrele, numeroase, mari şi înalte, cu vitralii înglobate, terminate în formă de flacără. În bisericile gotice vitraliile au înlocuit pictura. Un alt element caracteristic stilului gotic este rozasa-fereastra rotunda, ce măreşte luminozitatea spaţiului interior şi înfrumuseţează faţada exterioară. Sculptura este utilizata atât în interior, cât şi în exterior. Spre deosebire de stilul romanic, cele mai multe ornamente gotice au fost inspirate din natură. Statuile gotice sunt înalte, alungite şi se armonizează cu liniile verticale ale clădirii. Multe dintre catedralele construite în stil gotic sunt închinate Sfintei Fecioare Maria: Notre Dame din Paris, Reims, Amiens. Alte construcţii impresionante sunt Domul din Milano, Domul din Viena, Biserica Neagra din Braşov, influenţe se regăsesc şi în arhitectura bisericilor din lemn din Maramureş.

10.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 10 Arta creştină, impregnată puternic de elementul religios, face legătura între lumea materiala, 114

văzută şi cea spirituală. În arhitectura religioasă, cele mai reprezentative stiluri arhitecturale sunt: bizantin, romantic şi gotic. Stilul bizantin se caracterizează prin: Folosirea arcului semicircular, sprijinit pe coloane prin intermediul capitelurilor. Cupola cu bază rotundă, situată central, deasupra naosului, sprijinită pe stâlpi, prin pandantivi. Folosirea ca material de construcţie a cărămizii în alternanţă cu piatra. Planul bisericii este cruciform. Biserica este împărţită în: pronaos, naos şi altarul, care este despărţit de naos printr-un iconostas. • Elementele decorative sunt diverse, remarcându-se pictura în frescă şi mozaicuri. • Sculptura apare doar la chenarele uşilor şi ferestrelor şi la capitelurile coloanelor. Cele mai cunoscute edificii în stil bizantin sunt: Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, Biserica San Vitale din Ravena. • • • • •

Stilul romanic se caracterizează prin: Aspect masiv şi structură rezistentă a zidurilor, care sunt sprijinite de contraforţi. Planul bisericii este cruciform. Elementele decorative sunt reprezentate de: Arcul semicircular folosit la portal şi la ferestrele, care sunt mari şi multe. Pictura interioară este reprezentată de personaje puternic conturate şi stilizate. Sculptura este mai des utilizată în special în formă figurativă. Vitraliile sunt des utilizate. Turnurile clopolniţă sunt adăugate la biserici Cele mai reprezentative biserici sunt: Catedrala din Pisa, Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Catedrala romano-catolică din Alba Iulia, etc. Stilul gotic este catacterizat prin: Forma înaltă, alungită a zidurilor, de dimensiuni mari, dar subţiri şi sprijinite de contraforţi; Planul bisericii este cu transept scurt şi cor amplu, cu multe coloane Portalurile sunt împodobite cu sculpturi şi statui; Bolta se sprijină pe două ogive diagonale de susţinere, care se încrucişează în punctul cheie al bolţii; Acoperişul are unul sau mai multe turnuri înalte, ascuţite, terminate de obicei cu o săgeată; Elementele decorative sunt reprezentate de: Arcul frânt, care încadrează ferestrele, multe la număr, mari şi înalte. Vitraliile se termină în formă de flacără, luând locul picturii. Rozasa – fereastră rotundă, care măreşte luminozitatea spaţiului interior şi înfrumuseţează faţada exterioară. Sculptura este utilizată atât în interior, cât şi în exterior, statuile gotice fiind înalte, alungite, armonizând cu liniile verticale ale clădirii. Principalele catedrale construite în sti gotic sunt: Notre Dame din Paris, Reims, Amiens, Domul din Milano, Domul di Viena, Biserica Neagră din Braşov, Biserica Sfântul Mihail din CujNapoca. Stilul gotic se regăseşte de asemenea şi în arhitectura bisericilor din lemn din Maramureş şi Moldova.

Concepte şi termeni de reţinut • • • •

stiluri arhitecturale; coloane; arcul frânt; sculpturi. 115


Care sunt elementele decorative ale bisericilor în stil gotic? Prin ce se caracterizează bisericile de stil bizantin? Ce denumire mai poartă stilul romanic? Care este scopul principal al stilului gotic?

Teste de evaluare/autoevaluare Notaţi cu adevărat sau fals următoatele enunţuri: 1. Stilul romanic este specific religios. 2. În bisericile gotice vitraliile au înlocuit geamurile. 3. Statuile gotice sunt scunde, rotunde și se armonizează cu liniile verticale ale clădirii. 4. Prin dimensiunile sale şi impresia de spaţialitate din interior, catedrala Sf. Sofia este o încercare a omului de a reprezenta imensitatea şi infinitatea cosmosului. 5. Multe dintre catedralele construite în stil gotic sunt închinate Duhului Sfânt. 6. Un alt element caracteristic stilului gotic este rozasa-fereastra rotunda, ce mărește luminozitatea spațiului interior și înfrumusețează fațada exterioară.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. J. Debicki, Jean-Francois Favre, Dietrich Grunewald, Antonio Filipe Pimentel, Istoria Artei, ISBN 973-98487-9-6 2. Mihail Alpatov, Istoria Artei I, București, 1967 116

3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

E. Faure, Istoria Artei - arta medievală, București, 1988 Drimba Ovidiu- Istoria culturii si civilizatiei, Vol I-III, Editura Saeculum, 2001. Dragut Vasile- Stilurile Greciei antice, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1962. Enciclopedia civilizatiei grecesti, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970. Faure Elie- Istoria artei. Arta antica. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970. Faure Paul- Viata a de fiecare zi in Creta lui Minos, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974. Focillon Henri- Arta Occidentului. Evul Mediu gotic. Vol II. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974. Hannestadt Niels- Monumentele publice ale artei romane. Vol I-II, Ed. Meridiane, 1989.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Kazhdan. A. P.-Bizantio e la sua civilta, Ed. Laterza, Bari, 1983. 2. Lazarev Viktor-Istoria picturii bizantine, vol I-III,Ed. Meridiane, Bucuresti, 1980. 3. Matz Friedrich- Creta, Micene, Troia, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1969. 4. Molett, J. W. -Dictionary of art and archaeology, Braden Books, London, 1996. 5. Pacaud Marecel, Rossiaud Jeane -Epoca romanica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982. 6. Oprescu George - Manual de istoria artei. Evul Mediu, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1985. 7. Rutkowski Bogdan - Arta egeeana, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1980. 8. Suter Constantin- Istoria artelor plastice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969. 9. Van Loon, Willem-Istoria artei. Vol. I-II, Ed. Snagov, Bucuresti, 2001 10. Vatasianu Virgil- Stilul romanic, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1961. 11. Vatasanu Virgil - Istoria artei europene. Epoca Medie, vol I, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

117

Unitatea de învăţare 11 PICTURA RELIGIOASĂ ÎN BISERICĂ ŞI ÎN ICONOGRAFIE. VALOAREA SPIRITUALĂ ŞI ARTISTICĂ Cuprins 11.1. Introducere 11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 11.3. Conţinutul unităţii de învăţare 11.3.1. Pictura religioasă în Biserică. Evoluţie istorică 11.3.2. Icoana – realitate spirituală 11.3.3. Programul iconografic 11.4. Îndrumar pentru autoverificare

11.1. Introducere Pictura bisericeasca Este indisolubil legata de locasul de cult ortodox. Este greu de inchipuit o biserica ortodoxa fara pictura murala care acopera de obicei intreaga suprafata interioara a zidurilor bisericii, iar uneori, ca in cazul bisericilor romanesti din nordul Moldovei, chiar suprafata exterioara ; exceptiile de la regula generala sunt putine si ele se explica numai prin imprejurarile istorice defavorabile (ca in cazul unora dintre bisericile monumente istorice din Moldova si a celor din Ardeal), prin lipsa posibilitatilor materiale de a realiza zugravirea, ori prin influenta cultelor protestante cu ai caror membri au convietuit credinciosii ortodocsi, in unele regiuni multinationale. Cat priveste icoanele mobile (portative) ele sunt intim legate nu numai de locasul cultului public si oficial al Bisericii, de unde nu lipsesc niciodata ci si de manifestarile cultului particular, patrunzand in casele credinciosilor. Folosirea si venerarea lor a fost integrata in chip fiintial manifestarilor cultului divin public. Intrand in biserica, credinciosii se inchina mai intai la icoanele de pe iconostasul din mijlocul naosului si la cele de pe catapeteasma, si abia dupa aceea iau loc in sfantul locas, pentru a participa la sfintele slujbe. Inainte de a intra in sfantul altar pentru serviciul Liturghiei, preotul ortodox se inchina in fata icoanei Mantuitorului, a Sfintei Fecioare si a Sfantului patron «Hram» al bisericii. Icoana nu e doar o simpla imagine sacra, ea ne da sentimentul real al prezentei lui Dumnezeu si a sfintilor. Slujba Tainei Sf. Marturisiri, atat de frecventa in viata religioasa a credinciosilor ortodocsi, se oficiaza de regula in fata icoanei Mantuitorului Hristos, la care de altfel duhovnicul se si refera in formula sacramentala de indemn catre penitent de a face o marturisire completa si sincera ("Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta"). Ca intreaga arta sacra, si aceea a icoanelor (pictura bisericeasca in general) nu poate fi inteleasa in adevaratul ei continut 118

si sens decat integrata in Biserica si in viata ei liturgica si sacramentala. Rupta de Biserica si de viata religioasa, arta iconografica nu poate fi inteleasa decat partial si incomplet, daca nu cu totul eronat, asa cum se si intampla cateodata, in operele unora dintre istoricii sau criticii laici de arta. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata integral catre cea de dincolo, catre vesnicie. Spre deosebire de arta religioasa apuseana, mai mult realista, orientata spre redarea cat mai fidela a omului si a naturii, in pictura bisericeasca ortodoxa atat natura cat si omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala".

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să explice arta paleocreştină; - să înţeleagă conţinutul fiecărui element component al interiorului bisericii; - să definească fiecare element al interiorului unei biserici; - să explice mesajul pe care ni-l transmit icoanele. Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa explice fiecare element component al interiorului unei biserici; studenţii vor putea realiza legături între toate mesajele transmise de icoane.


11.3. Conţinutul unităţii de învăţare 11.3.1. Pictura religioasă în Biserică. Evoluţie istorică Icoana este specifică Bisericii Ortodoxe, căci deşi icoana este un chip şi o reprezentare, ea nu este orice chip şi orice reprezentare, ci este un produs care transcende arta şi cultura, urmând regulile Bisericii. Astfel, nu orice pictură cu subiect religios este o icoană şi nici pictură în care pictorul încearcă să se exprime pe sine nu poate fi numită icoană. Pictorul de icoane exprimă învăţătura Bisericii, existând o disciplină a pictării icoanei care nu poate fi ignorată. Din păcate, se remarcă cu tristeţe că această disciplină nu mai este respectată, din ce 119

în ce mai des, şi icoana este redusă la un simplu obiect istoric sau la o operă de artă cu rol decorativ. Icoana este o „teologic în imagini”, unul dintre aspectele Revelaţiei divine, arătându-ne frumuseţea lumii duhovniceşti. Frumuseţea icoanei este interioară şi poate scăpa unui simplu estetician, căci descoperirea esenţei profunde a icoanei presupune o iluminare lăuntrică a celui ce o contemplă. Cu toate că icoana este strâns legată de evoluţia curentelor de gândire care traversează creştinătatea, ea se supune unor rigori speciale, canoane impuse de Biserică în funcţie de o teologie. Pictura religioasă în Biserică. Evoluţie istorică a. Arta paleocreștină. Manifestări ale unei arte creştine apar încă din secolul al doilea, iar primele spaţii în care le găsim sunt catacombele romane. Sigur că aceste reprezentări nu pot fi încă numite icoane; ele erau simboluri religioase păgâne cărora li s-a dat o semnificaţie creştină: ancora, farul, crucea în formă de cheie, porumbelul,, păunul etc. În a doua jumătate a secolului al doilea apare figura Bunului Păstor, în mijlocul turmei, ducând pe umeri oaia rătăcită. Tot acum apar simboluri noi, de sorginte pur creştină. Un exemplu ar fi peştele, care este unul dintre cele mai importante şi care scoate în evidenţă formula: „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul” - în greacă: Iisus Hristos Theou Uios Sotir iniţialele acesteia formând cuvântul IHTIS, adică peşte. În catacombe găsim şi cea mai veche reprezentare a Fecioarei cu Pruncul. Este vorba de o frescă din catacomba Sfintei Priscila. Pentru a se înţelege sensul acestei reprezentări autorul a apelat la repere exterioare: o stea deasupra capului şi, alături de Fecioara, un profet biblic ce arată cu mâna către steaua de deasupra capului Fecioarei. O particularitate a acestei picturi ne trimite cu gândul la reprezentările ortodoxe: imaginile sunt reduse la un minim de detaliu şi maxim de expresivitate, corespunzând caracterului laconic şi sobru al Sfintei Scripturi. În anul 312, împăratul Constantin cel Mare îl înfrânge pe Maxenţiu, iar istoria cunoaşte acum o cotitură importantă: creştinismul ajunge în 313 religie de stat şi înaintează pe scena lumii. Arta creştină iese din catacombe, iar la sfârşitul secolului al patrulea Biserica dă permisiunea de a se picta portrete pentru a fi utilizate în cult. În anul 330 Constantinopolul devine capitală a imperiului, punându-se bazele la ceea ce va deveni apoi în istorie Imperiul Bizantin. Arta creştină se va dezvolta în noul imperiu sub toate formele ei, de la monumente până la mozaicuri şi icoane. Acum apar în biserici marile cicluri istorice reprezentând evenimentele Vechiului Testament, sub forma unor picturi monumentale. Biserica din Constantinopol va avea rolul de a elabora formele cele mai adecvate ale artei sacre. Se va naşte astfel un nou stil, stilul Bizantin, care va prelua din stilurile antice cele mai bune tradiţii, absorbind elemente din arta greacă, egipteană, romana, siriană, sfinţind această moştenire şi transformând-o potrivit exigenţelor învăţăturii creştine. Stilul Bizantin va educa poporul credincios, transmiţând 120

învăţăturile dogmatice şi transpunând pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. b. Epoca lui Iustinian. Secolul al IV-lea – „Secolul de aur” Cu Iustinian I (527-565), ultimul împărat roman, începe o perioadă ce va marca o răscruce între Orient şi Occident. Lumea bizantină îşi pregăteşte forma definitivă. Este perioada în care atinge apogeul mozaicul. Exemple în acest sens rămân mozaicurile de ia Ravena (Italia), centru legendar de cultură şi civilizaţie antică. Astfel, în Bazilica San Vitale, numeroase scene plasate pe cupolă, bolţi şi arce oferă un spectacol de un fast neobişnuit; în Bazilica Sant' Apollinare Nuovo ne sunt reprezentate ciclul parabolelor, al patimilor, chipuri de profeţi, cunoscuta închinare a magilor precum şi o procesiune a martirilor. Siluetele sunt alungite, de o gravă seriozitate. Ochii sunt mult măriţi, concentrând întreaga forţă de comunicare a spiritului. Senzaţia de materialitate şi soliditate a formelor dispare, afirmându-se starea eterică, imaterială. Se foloseşte des fondul de aur. Toate acestea se constituie în caracteristici inconfundabile ale picturii bizantine. Dintotdeauna a existat în Biserică imaginea sacră şi preocuparea pentru aceasta. Deoarece în cursul istoriei au survenit crize şi atacuri asupra icoanelor, Biserica a explicitat acest aspect al învăţăturii sale. Astfel, în 692 are loc Sinodul Quinisext de 1a Constantinopol, unde Biserica formulează, pentru prima dată, un principiu de bază referitor la conţinutul artei sacre. Canoanele acestui sinod arată că subiectele simbolice sunt o etapă depăşită din viaţa Bisericii şi se hotărăşte înlocuirea simbolurilor din Vechiul Testament şi cele din primele veacuri creştine cu reprezentarea directă a ceea ce ele prefigurau, căci Cuvântul S-a făcut trup. Mielul, peştele, trebuie să facă loc chipului omenesc al lui Iisus Hristos. Acum se elaborează un limbaj iconografic ce are la bază ideea că învăţătura Bisericii nu se exprimă prin subiectul imaginii, ci prin maniera de a trata acel subiect. Se stabileşte canonul iconografic, adică un anumit criteriu al calităţii liturgice a imaginii, după care se va judeca dacă o imagine este sau nu o icoană. c) Icoana după criza iconoclastă Iconoclasmul atinge apogeul în jurul anului 740, în timpul împăratului Bizantin Leon al III-lea Isaurul, care se ridică împotriva reprezentărilor sacre. A fost o perioadă marcată de distrugeri şi profanări. În anul 787, sinodul ecumenic de la Niceea este hotărâtor: icoanele vor fi repuse în drepturi. După anul 843, cel mai important centru al artei sacre va fi la Capadocia. Secolele XI şi XII se caracterizează prin înflorirea artei și teologiei în Bizanţ. După 1054 o dată cu Marea Schismă, icoana va evolua diferit în Apus faţă de Răsărit, cu toate că influenţa bizantină rămâne puternică până la sfârşitul secolului al XIII-lea. În 1453 Constantinopolul cade sub turci şi ştafeta va fi preluată de Rusia, care va dezvolta foarte repede un limbaj iconografic propriu. După secolul al XII-lea apar ateliere rusobizantine de pictură. Trebuie să menţionam în acest context pe pictorul Andrei Rubliov (1360 sau 1370-1430), un călugăr care este considerat, fără îndoială, ca fiind cel mai mare pictor rus. Cea mai 121

cunoscută creaţie a sa este icoana Sfintei Treimi, expusă azi la galeriile Tretiakov din Moscova. Pictura rusă de icoane atinge apogeul între sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Din păcate, încă din secolul al XVII-lea putem observa un declin. în Apus frumuseţea spirituală a fost de timpuriu înlocuită cu frumuseţea fizică, icoanei substituindu-se tabloul religios, şi această influenţă, împreună cu abandonarea progresivă a tradiţiei, aduce cu sine o scădere a vieţii spirituale şi a nivelului cercetării teologice care se va întâlni şi în artă. 11.3.2. Icoana – realitate spirituală Biserica Răsăritului nu a acceptat tablourile cu subiecte religioase, chiar dacă le-a recunoscut valoarea artistică sau statutul de capodoperă pe care îi au unele dintre creaţiile occidentale. Se cuvine să subliniem deosebirile între tabloul religios şi icoană, să deosebim arta profană de cea sacră. În arta profană (chiar dacă este vorba de o temă religioasă), opera de valoare reflectă personalitatea artistului, este o încercare de materializare a gândirii şi viziunii sale referitoare la lume. Iconograful urmează Tradiţia şi învăţătura Bisericii şi este eclipsat de personajul reprezentat, opera nu îi aparţine lui, ci Tradiţiei şi inspiraţiei Sfântului Duh. De aceea, icoanele nici nu se semnează. O artă devine sacră numai atunci când formele reflectă sentimentul duhovnicesc, de aceea iconograful nu se adresează emoţiilor ci sufletului. Icoana este un obiect sfânt care anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt. Tema icoanei nu este de competenţa artistului căci ea este o taină care nu poate fi înţeleasă decât din interior. Biserica a vegheat asupra autenticităţii artei divine care nu a fost izvodită de pictori, ci este o tradiţie confirmată şi o regulă. Absenţa realismului Arta icoanei se caracterizează prin absenţa realismului. Dacă arta profană urmează legile optice, arta sacră nu este condiţionată de acestea. Raporturile dintre dimensiunile reale ale fiinţelor şi lucrurilor nu intră într-o icoană, căci icoana nu copiază natura. Icoana nu se vrea nici emoţionantă, nici sentimentală, iar faţa nu este niciodată portret, sugerează: lumea vegetală sau animală este reprezentată prin aluzii, neagă orice logică, iar în cadrul lor întâlnim adesea forme stranii. Lumea noastră coruptibilă şi coruptă este aici transfigurată, căci icoana ne descoperă lumea de dincolo. Personajele sunt transfigurate, iar anatomia naturală deformată în mod special, aparenta rigiditate subliniază puterea lăuntrică. Trupul nu are nimic carnal, care să putrezească. Cutele veştmintelor nu mai acoperă trupuri, ci suflete, prezenţe, spirituale. Faţa este în centrul trupului şi domină totul. Ochii sunt mult măriţi, exprimând vederea lui Hristos, pe care sfinţii au dobândit-o. Gura, exasperant de mică, arată ruperea sfântului de toate cele materiale. Aureola din jurul corpului simbolizează raza de lumină dumnezeiască ce luminează pe cel ce trăieşte în apropierea lui Dumnezeu, căci prezenţa Sfântului Duh se răsfrânge pe faţă. Acestea sunt doar câteva dintre coordonatele în care ne încadrăm când vorbim 122

de icoană. Icoana pe sticlă O formă aparte de manifestare a artei icoanei se concretizează în pictura pe sticlă. Romanii reprezintă o limită geografică a acestei arte care apare în Apus, în ţinuturile muntoase ale Europei Centrale (Alsacia, Bavaria, Elveţia, Tirol etc.). În ţara noastră arta icoanei pe sticlă începe hi Nicula, care se constituie într-un prim centru al zugrăvirii de astfel de icoane. Icoanele pe sticlă de la Nicula sunt opera călugărilor de la mănăstirea din apropierea satului şi apoi ale ţăranilor, care „au furat meşteşugul de la călugării vechi”. Nicula pare a fi fost cândva un sat de pictori, tradiţia spunând că s-ar fi pictat icoane în toate casele din sat. Trebuie să remarcăm, în cazul acestor creaţii, că autorii lor, ţăranii din Transilvania, au adoptat subiectele religioase în funcţie de tradiţiile folclorului nostru. Farmecul acestei picturi este mai greu de înţeles, căci par a fi făcute primitiv şi chiar stângaci. În aceste icoane se reflectă sentimentul sincer de credinţă care, împreună cu o preocupare intensă pentru combinarea originală şi armonică a culorii, conferă o frumuseţe deosebită acestor lucrări. Elementele folclorice autohtone introduse în compoziţii, simplitatea desenului, chenarul-influenţat de ornamentica populară, ne oferă piese autentic populare, de o frumuseţe rustică. Deşi valoarea acestei icoane este recunoscută relativ târziu (1928) interesul pentru acest tip de icoană a crescut în timp, cunoscătorii apreciind azi adevăratele opere de artă ale anonimilor de la Nicula (ne referim la cele de bună calitate, nu la cele lucrate în serie). În icoanele de la Nicula găsim tot ce poate fi mai autentic popular în icoana pe sticlă românească, iar cele mai reuşite exemplare izbutesc să se înalţe până la adevărate valori de frumuseţe rustică. 11.3.3. Programul iconografic Interiorul bisericii Biserica a acordat importanţa cuvenită reprezentărilor sacre şi a elaborat un program iconografic menit să aducă credincioşii în maxima apropiere de Cel reprezentat. Astfel, teologia capătă o formă văzută şi imaginile sacre vor ii orânduite după un sistem bine stabilit, alcătuind o Biblie în imagini şi pentru neştiutorii de carte. Spaţiul din biserică va ii folosit în acest scop, cu timpul apărând o regulă a pictării de icoane ce se va respecta (cu mici variaţii) în întreaga Biserică Ortodoxă. Pronaosul Spaţiu rezervat în vechime catehumenilor, pronaosul reflectă necesitatea acestora de a tinde spre un model de viaţă creştină autentică, de aceea în pronaos se pictează chipuri de sfinţi, de mucenici, iar în perioada mai nouă se pictează chipurile ctitorilor şi ale episcopilor şi arhiepiscopilor locurilor. Deasupra uşii de la intrare se pictează icoana adormirii Maicii Domnului. Naosul Era locul credincioşilor botezaţi, astfel încât naosul se pictează cu scene din viaţa Mântuitorului: Naşterea, linierea, Intrarea 123

în Ierusalim etc. În colţuri sunt pictaţi cei patru Evanghelişti, ca unii de au vestii Evanghelia lumii, iar tavanul este pictat cu Hristos Pantocrator, împăratul întregii lumi, înconjurat de sfinţii îngeri care pururea îi aduc slavă. Altarul Este locul cel mai sfânt din întreaga biserică deoarece aici are loc prefacerea pâinii şi vinului în Sfânt Trupul şi Sângele lui Hristos. Deoarece acest lucru s-a petrecut prima dată la Cina cea de Taină, peretele altarului este pictat cu imaginea Cinei, iar tavanul se pictează cu icoana Maicii Domnului cu Pruncul, deoarece, prin Sfânta Fecioară, Mântuitorul S-a întrupat, mântuirea noastră fiind astfel posibilă. Iconostasul Peretele care desparte altarul de naos. iconostasul, este .unul din elementele esenţiale ale oricărei biserici ortodoxe. Acest zid de icoane nu este întâmplător, la fel cum nici aşezarea icoanelor pe el nu este aleatorie, în forma sa clasică, desăvârşită în secolul al XV-lea, iconostasul este alcătuit din cinci registre de icoane, având deasupra o cruce. Registrul superior este cel al patriarhilor, închipuind drepţii din Vechiul Testament, de la Adam la Moise. în mijloc se situează imaginea Sfintei Treimi, după cum S-a arătat lui Avraam la stejarul Mamvri. Dedesubt se află şirul sau registrul profeţilor; ele la Moise până la Ioan Botezătorul, aceştia fiind reprezentaţi cu suluri pe care se aflau înscrise profeţiile lor referitoare la întrupare. în centru se află icoana Fecioarei cu Pruncul, Fecioara fiind semnul anunţat de profet: „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel." (Isaia 7, 14). Aceste două registre arată pregătirea ce s-a săvârşit în Vechiul Testament pentru venirea lui Hristos iar icoana Fecioarei cu Pruncul ne arată legătura directă dintre Noul şi Vechiul Testament. Următorul registru este cel al praznicelor împărăteşti, care ilustrează perioada neo-testamentară, cea a harului. Aici ne sunt prezentate sărbătorile care marchează anul liturgic, momente prezentate ca etape ale lucrării Mântuitorului, o împlinire progresivă a mântuirii. Urmează registrul în care icoana centrală este icoana lui Hristos Împăratul lumii, având la dreapta pe Fecioara Maria, iar la stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul. Acest registru îi reprezintă pe îngeri, apostoli şi urmaşii lor, care se roagă lui Hristos. Acest registru este partea centrală şi esenţială a iconostasului, în care se împlinesc cele descrise în registrele anterioare, tema fiind rugăciunea Bisericii pentru lume. Ultimul registru, cel inferior, cuprinde şi uşile: diaconeşti (uşile folosite de diaconi în timpul sfintelor slujbe) şi cele împărăteşti (folosite doar de preot în timpul Sfintei Liturghii). Uşile diaconeşti sunt pictate cu imagini de îngeri sau diaconi (pentru că în timpul Liturghiei diaconii reprezintă îngerii vestitori), iar cele împărăteşti sunt împodobite cu icoana Buneivestiri, iar deasupra cei patru Evanghelişti. Intrarea în altar reprezintă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, iar Bunavestire este punctul de plecare, vestea cea bună care ne deschide calea către mântuire. Deasupra uşilor împărăteşti este reprezentată Sfânta Euharistie. La dreapta şi la stânga uşilor împărăteşti este aşezată câte o icoană mare, de obicei icoana lui 124

Hristos (la dreapta) şi cea a Fecioarei (la stânga). Aceasta este structura iconostasului, care se păstrează până azi în bisericile ortodoxe, chiar dacă pot interveni mici schimbări. Pictura exterioară Acest gen de pictură se regăseşte fa noi în ţară (mănăstirile din Moldova) şi este impresionantă prin bogăţia coloristică şi a conţinutului. Găsim, aşadar, reprezentări ale Judecăţii de apoi precum şi imagini ale persoanelor cape, deşi au avut o viaţă morală înaltă şi o învăţătură apropiată de creştinism, nu au făcut parte din Biserică. Este vorba de filosofii păgâni, care, deşi prin învăţăturile lor s-au apropiat de învăţătura creştină, nu au făcut parte din Biserica lui Hristos.

11.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 11 Vechile manifestari ale artei crestine (arta paleocrestina) ilustreaza aparitia formelor estetice înregistrate în primele trei secole în cadrul Imperiului iar perioada poate fi considerata "laboratorul" initial al iconografiei crestine bizantine. Mormintele subterane crestine au fost spatiile în care au aparut primele imagini cu tematica si morfologie plastica specific crestine în secolul al II-lea. Acestea erau simboluri religioase pagâne carora li s-au dat interpretari crestine: ancora, farul, crucea în forma de cheie, porumbelul, paunul, pestele, precum si tema anotimpurilor, cu atribute specifice - flori (primavara), lanuri de grâu (vara), ghirlande de ciorchine de struguri (toamna), gradina de maslini (iarna), În a doua jumatate a veacului al II-lea apare figura specifica a Bunului pastor, prezentat în mijlocul turmei, cu naiul în mâna sau cu mielul pe umar. Tot în secolul al II-lea, apare imaginea defunctului în rai, prezentat cu bratele ridicate lateral, imagine numita oranta. În secolul al III-lea, în catacombele romane apar pictate subiecte biblice din Noul Testament, scene cu Minunile lui Iisus si Scene cu caracterul Mântuirii. Acestea formeaza primul ciclu iconografic crestin. Caracteristica imaginilor o formeaza tendinta de sinteza, precum si aparitia simbolisticii crestine figurative si abstracte. Aspectele caracteristice ale artei paleocrestine, afirmate în primele trei secole ale erei noastre, stau sub semnul aparitiei religiei crestine si contureaza spiritul de tranzitie de la estetica formelor simple, devenite simboluri crestine, pâna la formularea imaginilor plastice evoluate, cuprinse în primul ciclu iconografic crestin. Perioada face legatura cu începuturile artei bizantine a carei imagistica va crea acordul între elenism si simbolica religioasa crestina.. Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei. De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincişii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei. 125

Deşi explicarea scopului şi naturii icoanelor este adevărată şi conformă cu Tradiţia Bisericii, insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele, cât şi simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii. Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) şi εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură. Iconoclasm înseamă literalmente distrugerea icoanelor și a altor imagini sacre sau a unor monumente, de regulă pe motive religioase sau politice. În mediile creștine, iconoclasmul a fost în general justificat printr-o interpretare literală a poruncii a doua din cele zece porunci, care interzice crearea de și închinarea la "chipuri cioplite". Cei care au urmat aceste practici sunt numiți iconoclaști, termen care, prin extindere, a ajuns să se aplice oricărei persoane care încalcă sau nesocotește dogmele sau normele prestabilite. Prin opoziție, cei care respectă și venerează imaginile religoase sunt numiți iconoduli (sau slujitori ai icoanelor). Reacțiile iconoclaste pot apărea între oameni de religii diferite, dar sunt cel mai adesea rezultatul disputelor interne între facțiuni ale aceleiași religii.

Concepte şi termeni de reţinut • • • • • •

icoana; iconografie; iconoclasm; naos; pronaos; altar;

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Ce defineşte iconoclasmul? 2. Care erau simbolurile din vechiul testament ce s-au inlocuit cu chipul omenesc al lui Iisus Hristos? 3. Cărei bIserici îi este specifică icoana? 4. Care este forma aparte a artei icoanei? 5. Ce reprezintă naosul? 6. Ce este iconostarul?

126

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare din următorul text: „Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la .................., slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: Cel care ne-a dăruit nouă lumina ....................... Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie ..................Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii ...................., nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea ......................... şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea .........................., [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui ................... a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea... (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între ................. şi ......................(Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor băi ca pe ....................... idolilor .......................... De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri ............................, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.”

127

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Arhim. Sofian Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografie, ed. Bizantină, Bucureşti, 2001. 2. Pr. Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea Sfintelor Icoane, traducere de ieromonah Paulin Lecca, cu un studiu critic de Pr. Nikolai Ozolin, Anastasia [Eikona], Bucureşti, 2000. 3. Paul Evdochimov, Arta icoanei: o teologie a frumuseţii, trad. de Grigore Moga şi Petru Moga, ed. Meridiane, Bucureşti, 1993. 4. Pavel Florenski, Iconostasul, trad. de Boris Buzilă, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994. 5. Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu - chipul omului. Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, traducere de Gabriela Ciubuc, Anastasia, Bucureşti, 1998. 6. Evgheni Trubeţkoi, 3 eseuri despre icoană, trad. de Boris Buzilă, Anastasia, Bucureşti, 1999. 7. Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconski, Anastasia, Bucureşti, 1994 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994, art. "Icoană", p. 201-204. 2. Léon Clugnet, Dictionnaire grec-français des noms liturgiques en usage dans l'Eglise grecque, Paris, 1895, p. 41-42.

128

Unitatea de învăţare 12 ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE Cuprins 12.1. Introducere 12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 12.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12.3.1. Argintăria şi broderia religioasă 12.3.2. Muzica bisericească şi mesajul ei spiritual 12.3.3. Monumente reprezentative de artă religioasă din Europa răsăriteană şi apuseană 12.3.4. Monumente reprezentative de artă religioasă în România 12.4. Îndrumar pentru autoverificare

12.1. Introducere Arta creştină a avut. la început, un caracter simbolic, fiind în strânsă legătură cu concepţia creştină despre viaţă, moarte, mântuire. După ce creştinismul a devenit religie oficială în Imperiul Roman, au avut loc restaurări de vechi locaşuri dar şi multe ctitorii şi construcţii noi, urmând un stil arhitectonic nou şi măreţ. Arta care s-a dezvoltat şi a cunoscut o maximă înflorire în Imperiul Bizantin, de-a lungul istoriei, este arta bizantină. Acest stil cunoaşte o arie largă de răspândire cuprinzând ţinuturile îndepărtate ale Asiei, ale Italiei şi ale Rusiei. Arta bizantină are un profund caracter religios. S-au ridicat „biserici obşteşti” în Răsărit, catedrale şi domuri în Apus, monumente ale martirilor, case de rugăciuni, paraclise, din care amintim: biserica Sfinţilor Apostoli şi biserica Sfântul Mihai1, zidite de Constantin cel Mare, biserica Sfânta Maria, din suburbia Vlaherne, ridicată în anul 457 la iniţiativa soţiei lui Marcian, Pulheria şi biserica Sfânta Sofia, reconstruită de Iustinian I în anul 537. Acest ultim exemplu uimeşte prin măreţia şi bogăţia ei, prin varietatea elementelor arhitecturale. Prin tematica şi stilistica lor, broderiile moldoveneşti din veacul al XV-lea, îndeosebi cele dăruite de Ştefan şi de familia sa, formează un tot stilistic unitar cu pictura religioasă, iar decoraţia aminteşte atât de cea de pe lespezile funerare cât şi de ornamentele manuscriselor vremii13. Tehnica cea mai des folosită este brodarea pe faţă14. Originalitatea broderiilor moldoveneşti nu trebuie căutată numai în tehnica desăvârşită ci şi în bogatul repertoriu de motive ornamentale care stau la îndemâna artiştilor brodeori, motive preluate din arta populară şi din cea religioasă15. Cunoaşterea perfectă a meşteşugului ajunge să se împletească cu viziunea personală a artistului, obţinându-se opere ce fac dovada unei epoci de maturitate creatoare. Trebuie subliniat faptul că broderiile şi ţesăturile nu reprezintă simple obiecte de artizanat, ele sunt adevărate opere de artă. Echilibrul şi, de multe ori, monumentalitatea compoziţiei, organicitatea liniei, armonia cromatică, expresivitatea personajelor, 129

gestica acestora, corespondenţa între ritmuri de ansamblu, aşează broderia între artele majore şi o apropie atât de pictura murală cât şi de miniatură.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să explice mesajul spiritual al muzicii bisericeşti; - să realizeze legaturile dintre istorie-artă-biserică; - să conştientizeze importanţa artei bisericeşti în viaţa de creştin; Competenţele unităţii de învăţare: – –

studenţii vor putea fi capabili sa realizeze o interrelaţionare disciplinară: istorie - religie – cultură; Studenţii vor fi capabili să înţeleagă mesajul transmis de arta bisericească prin obiectele sale de cult.


12.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12.3.1. Argintăria şi broderia religioasă Formală de-a lungul a două milenii, la răscrucea curentelor artistice care legau Europa de Orientul apropiat, arta românească a beneficiat în Evul Mediu de contacte directe sau mijlocite cu lumea bizantină. Concepţia geometrică şi abstractă, de ordin simbolic a artei dacice, a fost îmbogăţită mai întâi de arta figurativă a lumii grecoromane, la care Bizanţul a adăugat conţinutul noii religii creştine, strălucirea, fastul şi gustul pentru culoare. Reintegrarea-de către Constantin cel Marc a liniei Dunării, noului Imperiu de Răsărit a însemnat, în fond, continuarea culturii şi artei romane, mai intensă în partea de sud a ţării, mai slabă în celelalte zone de nord şi est de Carpaţi. De aceea, arta bizantină din România apare ca o prelungire firească a celei romane, zdruncinată desigur de frământările produse de migraţiile popoarelor din Asia şi estul Europei. Arta metalelor este reprezentată în lumea aşezărilor romane din Dobrogea şi de la Dunăre prin obiecte de podoabă precum inele, cercei şi cruciuliţe, cum sunt cele descoperite la Histria (sec. al VIlea), prin opaiţe şi lămpi de bronz, ca cele descoperite la Tomis 130

(lampă în formă de peşte), la Alba-Iulia. Constanţa, Mangalia, prin cădelniţe ca aceea de la Garvăn-Dinogeţia (jud. Tulcea). Una dintre cele mai importante piese este marele pectoral de aur descoperit la Cluj-Someşeni, decorat cu semnul crucii şi monografia lui Iisus Hristos. Pectoralul de la Cluj-Someşeni face parte dintr-un tezaur gepidic şi ilustrează iradierea artei metalelor din lumea romană bizantină în mediul popoarelor migratoare. Începând cu ultimul sfert al sec. al X-lea, relaţiile artistice cu Bizanţul au fost viguros reactivate, ca urmare a strălucitelor victorii dobândite de armatele imperiale în Peninsula Balcanică. În lumea românească, în această perioadă, cele mai numeroase şi reprezentative obiecte din metal de caracter artistic sunt podoabele. Ele sunt de bronz, argint sau aur. Din punct de vedere al tehnicii şi al stilului ele se încadrează vechii familii a bijuteriilor bizantine. Tehnica filigranului este caracteristică tuturor acestor obiecte. începând din sec. al XIII-lea arta metalelor ocupă un loc destul de însemnat, ea fiind ilustrată atât prin piese de import, provenind din lumea bizantină sau din lumea occidentală, dar şi prin piese executate în atelierele locale de la Şelimbăr, Sibiu, Cluj. Arta metalelor nobile este atestată mai ales prin descoperirile din necropole, ponderea cea mai importantă revenind podoabelor femeieşti. Secondând îndeaproape strălucitele realizări ale arhitecturii şi picturii din sec. al XIV-lea unul din cele mai nobile capitole artistice din epocă este acela al metalelor, în ansamblul artei bizantine, obiectele de metal preţios de o deosebită valoare artistică sunt reduse ca număr faţă de cele care au existat în trecut. Analizând obiectele păstrate din această perioadă (ferecături de cărţi, potire, cădelniţe de argint), se poate afirma că această artă a atins un nivel deosebit, fără însă să ajungă la fineţea şi perfecţiunea tehnică a meşterilor greci. Una dintre piesele remarcabile ale acestei perioade este ferecătura evangheliarului lui Nicodim, datată din anul. 1405. Pe coperta din faţă este înfăţişată Răstignirea, prezenţi fiind Sf. Fecioară Maria şi evanghelistul Ioan. Executată din argint aurit prin ciocnire şi gravare, componentele ferecăturii vădesc folosirea docilă; dar stângace, a unor modele bizantine, autorul fiind un meşter provincial, poate autohton. Mult mai bogată este contribuţia meşterilor argintari saşi din atelierele oraşelor Sibiu, Braşov, Cluj, oraşe care au devenit importante centre meşteşugăreşti. Mărturiile documentare şi, mai ales, piesele păstrate demonstrează că în această perioadă, paralel cu arta metalelor nobile, se lucra foarte mult în bronz, în primul rând pentru turnarea clopotelor. Producţia de potire şi de piese destinate cultului se afla în continuă creştere, calitatea execuţiei asociindu-se unor rafinate ornamente de inspiraţie italiană. Un alt gen de artă care s-a dezvoltai în această perioadă este acela al ţesăturilor şi broderiilor care au jucat un rol foarte important în fastul curţii bizantine fiind transmis şi în gările Române. Venită în lumea mediteraneană din Siria şi Persia, acest, gen de artă decorativă a cunoscut o largă răspândire în lumea bizantină fiind preluată de domnitorii români. Broderia este ilustrată prin monumentalul epitaf de la Cozia (1396), epitrahilul de la Tismana, opere care contribuie la 131

demonstrarea strânselor legături cu lumea bizantino-balcanică. Semnalată prin câteva lucrări reprezentative încă din secolul al XIV-lea, broderia a atins în sec. al XV-lea o remarcabilă înflorire în Ţările Române, principalele realizări aparţinând şcolii din Moldova. Impresionantă prin minuţia tehnică şi nobleţea artistică a reprezentării este broderia în fir de aur, argint şi mătase; colorată a veşmintelor preoţeşti păstrate în muzeul mănăstirii Putna. Cele mai multe piese de broderie care ni s-au păstrat aparţin fondului liturgic: epitrahile, aere, veşminte preoţeşti. În cursul secolului al XV-lea aria metalelor a cunoscut o deosebită înflorire în Transilvania, în mai toate oraşele, existând bresle şi meseriaşi destoinici. Centrele meşteşugăreşti ale Transilvaniei au făcut din arta metalelor o importantă pârghie economică dat; şi social-politică pentru că, de multe ori, meşterii aurari şi argintari au ajuns în poziţii fruntaşe din ierarhia voievodatului. Se păstrează din această perioadă mai multe potire executate în stil gotic. În paralel cu argintăria de stil gotic, dar interferându-se adesea cu ea, în ţara Românească şi Moldova a existat o producţie de expresie stilistică bizantino-balcanică destinată lăcaşurilor de cult ortodoxe. În primele decenii ale sec. al XVI -lea, sub domnia lui Radu cel Mare şi, mai ales sub Neagoe Basarab, Ţara Românească a devenit cel mai puternic centru artistic, aşa cum a fost Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare. Mulţimea şi varietatea pieselor de broderie din această perioadă presupune existenţa unor ateliere organizate, desigur pe lângă mănăstirile de călugăriţe. Ştiinţa de a mânui firul de aur, pentru a reda efecte de umbră .şi lumină, scoţând în evidenţă chipurile importante dintr-o compoziţie mai vastă, armonia culorilor suni esenţiale calităţi ale operelor de artă românească în această perioadă. În Moldova mulţimea broderiilor reflectă stadiul de maturitate la care a ajuns această artă şi face evidentă,existenţa unor şcoli moldoveneşti de broderie cu veche tradiţie. În broderie se remarcă un număr mare de personaje în mişcare, o compoziţie bogată în care elementul decorativ joacă un rol important. O lucrare reprezentativă este dvera cu scena Adormirii Maicii Domnului, lucrată cu fir de aur şi argint, dăruită de Bogdan-Vodă mănăstirii Putna (1510). Ea a fost lucrată de călugării Zosima şi Mardare, primii meşteri brodeuri români cunoscuţi. Ca şi în cazul broderiei, sec al XVI-lea reprezintă o perioadă de înflorire a artei metalelor. Numărul mare de obiecte de cult cu care au fost înzestrate mănăstirile din ţară presupun existenţa unor ateliere locale cu tradiţie deja în Transilvania. În Moldova, principalul centru de argintărie se afla la Suceava, dintre meşterii mai cunoscuţi fiind Petre şi Toma, autorii unor preţioase ferecături. De o reală valoare artistică sunt ferecăturile de la mănăstirea Bistriţa-Vâlcea şi cea de-la Tismana. Mulţimea broderiilor realizate în primele decenii ale sec. al XVII-lea face evidentă tendinţa tradiţionalistă a pieselor munteneşti, în timp ce în Moldova avea loc o grăbită absorbire a noului limbaj decorativ caracterizat prin abundenţa demonstrativă, prin gustul pentru fast şi reprezentare. În Moldova, evoluţia broderiei se face pe două direcţii. Prima dintre ele continuă tradiţia veacului precedent, cu 132

scheme iconografice, în acest grup înscriindu-se epitaful dăruit de doamna Tudoşca şi Vasile Lupu ctitoriei de Trei Ierarhi. Cea de-a doua direcţie pe care se dezvoltă broderia moldovenească de la începutul sec. al XVII-lea o reprezintă portretul laic brodat. Reprezentative sunt portretul brodat al doamnei Tudosca şi al lui Ioan Lupu păstrate, la muzeul bisericii Trei Ierarhi Iaşi. Noile direcţii spre care se dezvoltă arta din timpul lui Vasile Lupu sunt determinate de influenţele umanismului şi Renaşterii târzii venite prin intermediul lumii constantinopolitane. Pentru întreaga perioadă a secolului al XVII-lea, înflorirea meşteşugului prelucrării artistice a metalelor preţioase este legată cu precădere de activitatea argintărilor Saşi din Transilvania, către care sc îndreptau cele mai multe comenzi ale boierilor sau domnilor români. În Ţara Românească activitatea argintarilor este mult mai redusă ca în Moldova. Către sfârşitul secolului, numeroase candele de argint, chivote, sfeşnice au fost lucrate pentru ctitoriile Cantacuzinilor şi mai ales, ale lui Brâncoveanu de meşteri argintari saşi. Gustul pentru fast a lui Vasile Lupu se remarcă în obiectele de cult pe care le-a dăruit ctitoriilor sale, îndeosebi Bisericii de la Trei Ierarhi de la Iaşi. Se remarca o îmbinarea elementelor tradiţionale argintăriei moldoveneşti şi transilvane cu forme şi decoraţii orientale. Epoca fanariotă reprezintă o perioadă de declin şi în istoria artei româneşti. În toate ramurile artei se constată o influenţă a barocului, mult răspândit pe atunci în toate ţările Europei, iar spre sfârşitul secolului influente neo-clasice. În Ţările Româneşti s-a dezvoltat o artă „populară” autentic românească realizată de meşteri proveniţi din mediul ţărănimii şi al preoţilor de mir. În broderie se remarcă tendinţa înlăturării tematicii religioase luându-i locul ornamentul vegetal-floral cu influenţe ale artei orientale. Executată din fir de aur, argint şi mătase, broderia încearcă să imite îndeaproape aspectul unei picturi, mai ales prin folosirea firelor de mătase de diferite nuanţe. Piesele de broderie din această perioadă se păstrează în muzeele mănăstirilor Neamţ, Secu, Agapia. În acelaşi spirit este executată şi broderia din sec. al XIX-lea devenind o adevărată pictură cu acul, care imită efectele de spaţialitate cât şi ornamentica unui tablou baroc. Argintăria sec. al XVIII-lea din Ţările Române s-a dezvoltat sub influenţa benefică a epocii brâncoveneşti. Pentru principalele centre de argintărie din Transilvania comenzile venite din Ţara Românească îi determinau pe meşterii saşi să se adapteze gustului şi programului impus de boierii munteni. Pe parcursul sec. al XVIII-lea situaţia centrelor de argintar din Transilvania a fost agravată datorită stăpânirii austriece. Către sfârşitul secolului exista o breaslă a meşterilor argintari la Bucureşti, conduşi de un vătaf. . , Arta românească în sec. al, XlX-lea cunoaşte profunde transformări determinate de schimbările care au survenit în viaţa politică, economică şi socială a României. Stilul neo-clasic se impune tot mai mult în arta românească, spre sfârşitul secolului revenindu-se la cel bizantin. În ce priveşte broderia, se constată un regres faţă de secolele anterioare. În marile mănăstiri moldovene, îndeosebi la Agapia şi Văratec, se păstrează unele broderii lucrate de călugăriţele de acolo dar fără să le putem aşeza ca valoare alături de cele din 133

trecut, în Transilvania, Banat, Maramureş sunt menţionate cusături cu motive naţionale, ştergare, care împodobesc până astăzi unele biserici rurale. În argintărie existau, ca şi în secolul trecut, şcoli de meşteri argintari, mai ales în Transilvania. Se cunosc două piese provenite din acest secol, o cădelniţă şi un chivot care se păstrează azi în mănăstirea Celic, jud. Tulcea. Dacă prin caracterul său istoricist sec. al XIX-lea a reprezentat în ceea ce priveşte artele decorative un adevărat hiatus stilistic, sfârşitul secolului înregistrează, prin promovarea fenomenului cunoscut sub numele de „arta 1900", o încercare lăudabilă ele reînviere a meşteşugurilor artistice şi de realizare a unei noi sinteze a tuturor artelor. 12.3.2. Muzica bisericească şi mesajul ei spiritual Evoluţia muzicii bisericeşti de-a lungul timpului Despre o muzică bisericească la noi se poate vorbi din momentul pătrunderii învăţăturii creştine - respectiv a cultului creştin - în teritoriile locuite de strămoşii noştri. Cuvântul cântec (din latinescul canticum) folosit pentru cântările vocale, atât laice cât şi bisericeşti, constituie o dovadă asupra vechimii muzicii bisericeşti la români. Acelaşi lucru îl dovedesc şi colindele, existente tot din perioada dacoromână, ca obicei la diferite sărbători care fac parte din aceeaşi familie a cântărilor bisericeşti. La început, în Scythia Minor, se va fi cântat în latină, dar şi în greacă. Adoptând limba slavă în cult, începând cu sec. al X-lea (şi muzica bisericească folosită), s-a adoptat şi muzica bisericească folosită de slavii sud-dunăreni, care, în fond, era muzica folosită în Bizanţ, transpusă în slavoneşte. Aşa se explică faptul că, secole de-a rândul, manuscrisele psaltice de la noi sunt redate în greceşte şi slavoneşte. O dată cu întemeierea celor două, state româneşti extracarpatice şi organizarea canonică a Bisericilor, în contextul general de dezvoltare culturală de aici, muzica bisericească de factură bizantină a cunoscut un progres remarcabil. Învăţarea sistematică a muzicii bisericeşti se făcea în mănăstiri şi schituri, acolo unde se copiau manuscrisele liturgice. Astfel, la sfârşitul secolului ai XV-lea şi începutul celui următor, a activat la Putna călugărul Eustatie, om cu aleasă cultură pentru timpul său. De la el au rămas mai multe compoziţii. Dintre urmaşii lui Eustatie amintim pe Antonie, Dositei şi alţii care ne-au lăsat o serie de compoziţii în notaţie bizantină, textul fiind grecesc sau slav. Toate aceste manuscrise dovedesc că a existat la Putna o adevărată şcoală de muzică bisericească psaltică. Tot în acea vreme, Alexandru Lăpuşneanu a avut o şcoală care pregătea cântăreţi bisericeşti de factură psaltică care probabil funcţiona la Suceava. Muzica psaltică se cultiva şi la şcoala de pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, şi era de factură bizantină în toate cele trei ţări româneşti, lucru dovedit de circulaţia manuscriselor psaltice în toate ţinuturile locuite de români. O dată cu introducerea limbii române în slujba bisericească, era firesc să se traducă şi cântările bisericeşti. Se cunosc zeci de manuscrise psaltice greceşti la noi, din sec. al XVII-lea. 134

În timpul lui Constantin Brâncoveanu, epoca de manifestare culturală şi artistică, apare la Bucureşti o şcoală muzicală cu o existenţă de aproape un secol. în această şcoală un psalt de la mitropolia din Bucureşti termina de scris Psaltichie românească, primul manuscris muzical cunoscut cu text în limba română. Acţiunea de cultivare şi românizare a muzicii psaltice a continuat în tot cursul sec. al XVIII-lea. După aprecierile muzicologilor, în tot acest secol, în Transilvania şi Banat, s-a folosit tot muzica psaltică. La începutul sec. al XIX-lea, trei cunoscuţi psalţi greci, printre care Hrysant de Madit, au făcut o „reformă” a muzicii psaltice, prin înlăturarea tuturor elementelor străine şi prin simplificarea notaţiei. Tot acum a venit la Bucureşti renumitul psalmist Petru Efesiul care a deschis la Bucureşti o şcoală de muzică, tipărind primele cărţi de muzică psaltică în greceşte. În şcoala lui au învăţat doi mari psalţi români, Macarie şi Anton Pann. Ei au făcut primele încercări de transcriere a melodiilor psaltice pe notaţie liniară. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, alături de cântarea monodică de strană, a început să pătrundă în bisericile româneşti şi cântarea armonică. După unirea principatelor, s-a introdus, în mod oficial, cântarea corală în cultul divin, printr-un decret semnat de Al. I. Cuza, ca o reacţie împotriva muzicii psaltice. Între cei care au prelucrat cântările bisericeşti în spiritul naţional, bazat pe cântarea tradiţională, se numără Alexandru Podoleanu, ale cărui melodii au devenit tradiţionale şi oficiale în Biserica Ortodoxă Română. În Transilvania, amintim pe preotul Dimitrie Cunţan, profesor la Institutul teologic-pedagogic Sibiu, care a notat, pentru prima dată în sistem liniar, cântările practicate în Transilvania. George Dima, profesor la Sibiu şi Braşov, director al Conservatorului din Cluj, cel mai de seamă dirijor şi compozitor român din perioada de afirmare a muzicii corale, a lăsat o impresionantă creaţie corală bisericească. A doua jumătate a sec. al XIX-lea constituie o etapă nouă în dezvoltarea cântării psaltice-monodice şi corale în B.O.R., bucurându-se de sprijinul larg al patriarhului Iustinian Marina. În acest timp s-a început o acţiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericeşti, de către o comisie de specialişti formată din profesorii Nicolae Lungu, Pr. Ene Branişte, Grigore Costea. Semnificaţia muzicii bisericeşti Cântarea bisericească este asociată cultului, divin ortodox, contribuind la formarea lăuntrică a credinciosului. Scopul cântării este să dea textului o eficacitate, pentru ca prin ea credincioşii să fie mai uşor îndemnaţi spre pietate, mâi bine dispuşi a primi roadele harului prin Sfintele Taine. Sfinţii Părinţi au accentuat deosebit de mult însemnătatea cântării religioase în înnobilarea sufletelor creştinilor, a conştiinţei creştine: „Nimic nu reuşeşte să înalţe sufletul şi oarecum să-1 înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile timpului ca o melodie vocală sau o cântare inspirată, perfect alcătuită ritmic”, scria Sfântul Ioan Gură de Aur. „Psalmul este liniştea sufletelor, răsplătitorul păcii, potolirea gălăgiei şi valului gândurilor”, spunea Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la psalmul cântat. Muzica religioasă, cântarea bisericească adânceşte puterea de 135

rugăciune, creează o atmosferă prielnică rugăciunii, înaripând sufletul credinciosului. Ea pătrunde în suflet, mişcând întreaga structură spirituală a credinciosului, prin emoţia pe care o produce. Cântarea cultivă, în acelaşi timp, frăţietatea si solidaritatea şi iubirea între semeni. Tot cântarea bisericească lucrează la desăvârşirea progresivă a credinciosului, pentru că imnele liturgice din cultul ortodox conţin adevăruri de credinţă, dogme. Cântarea bisericească este rugăciune, dar este şi un imn închinat lui Dumnezeu. 12.3.3. Monumente reprezentative de artă religioasă din Europa răsăriteană şi apuseană Arta creştină a avut. la început, un caracter simbolic, fiind în strânsă legătură cu concepţia creştină despre viaţă, moarte, mântuire. După ce creştinismul a devenit religie oficială în Imperiul Roman, au avut loc restaurări de vechi locaşuri dar şi multe ctitorii şi construcţii noi, urmând un stil arhitectonic nou şi măreţ. Arta care s-a dezvoltat şi a cunoscut o maximă înflorire în Imperiul Bizantin, de-a lungul istoriei, este arta bizantină. Acest stil cunoaşte o arie largă de răspândire cuprinzând ţinuturile îndepărtate ale Asiei, ale Italiei şi ale Rusiei. Arta bizantină are un profund caracter religios. S-au ridicat „biserici obşteşti” în Răsărit, catedrale şi domuri în Apus, monumente ale martirilor, case de rugăciuni, paraclise, din care amintim: biserica Sfinţilor Apostoli şi biserica Sfântul Mihai1, zidite de Constantin cel Mare, biserica Sfânta Maria, din suburbia Vlaherne, ridicată în anul 457 la iniţiativa soţiei lui Marcian, Pulheria şi biserica Sfânta Sofia, reconstruită de Iustinian I în anul 537. Acest ultim exemplu uimeşte prin măreţia şi bogăţia ei, prin varietatea elementelor arhitecturale. Azi, biserica Sfânta Sofia este muzeu, iar vizitatorul rămâne impresionat de strălucirea mozaicurilor sale şi de acustica perfectă ce dă rezonanţă ideală coloraturii muzicale: Dimensiunile cupolei, îndrăzneala şi grandoarea bisericii, măiestria decorării, bogăţia capitelurilor şi ornamentaţia arcadelor fac din acest monument un pilon reprezentativ al artei în epoca lui Iustinian. Arta bizantină este rezultatul contopirii eleganţei şi a armoniei specifice stilului grec cu motivele ornamentale, luxul, şi stilizarea, specifice stilului oriental. Din contopirea acestor stiluri, Bizanţul a adus contribuţia geniului său de asimilare şi sintetizare. Dominantă în arhitectura religioasă a artei bizantine este folosirea arcului, a bolţii şi a cupolei. Cupola devine cea mai originală creaţie a arhitecturii bizantine, ca expresie a amalgamului de influenţe. Specifice artei bizantine sunt şi mozaicurile, care impresionează prin organizarea şi cromatica lor. Biserica Sfântul Dimitrie din Tesalonic, din timpul împăratului Leon al III-lea, Isaurul, este renumită prin absida care ilustrează pe Sfânta Fecioară Maria pe tron. cu pruncul în braţe, executată în mozaic de aur împletit cu o deosebită armonie cromatică. Cele mai importanţe monumente cu mozaic valoros se găsesc în Italia. Amintim Oratoriul Sfântului Zenon considerat a fi „un giuvaier al artei orientale”, Mausoleul Santa Costanza din Roma, Basilica Santa Maria Maggiore din Roma 136

şi Mausoleul împărătesei Galla Placiadia din Ravena. Influenţa pe care arta bizantină a avut-o asupra celei occidentale se remarcă şi în afirmaţia lui Bayet: „în timpul primei jumătăţi a Evului Mediu, arta bizantină a fost conducătoarea generală a artei în tot restul Europei”. Cruciadele şi relaţiile politice şi economice dintre Bizanţ şi Apus vor spori influenţa artei bizantine, cu atât mai mult cu cât Apusul nu avea o artă proprie. Pentru Biserica răsăriteană secolele XI-XV au fost caracterizate de suferinţă (diversele invazii, cruciadele), ceea ce a determinat o dezvoltare artistică precară. Lucrările de artă arată starea epocii, fapt pentru care bisericile sunt mai mici, mozaicul e folosit doar la clădiri principale, locul lui luându-1 fresca. În arhitectură predomină, în această perioadă, planul cruciform şi bazilical, cu cupole, la care se mai adaugă la greci, romani, sârbi, ruşi nartexul cu una sau două încăperi şi cupole. în Rusia apare forma de ceapă la cupolă, datorită influenţei tătăreşti. Ceea ce ilustrează valoarea principală a artei bizantine a secolelor XI-XV este decoraţia sculptată, pictura bogată, mozaicul şi fresca. Cele mai impresionante lucrări în mozaic sunt: cele de la Daphni, catolinconul mănăstirii Vatoped, bisericile din Torcello, Murano, biserica San Marco din Veneţia, catedrala din Monrpale, biserica Sânta Maria Trastevere, Baptisteriul din Florenţa, biserica Sfânta Sofia din Salonic, biserica Sfântul Mihail din Kiev. În arta bisericească din Apus secolele XI-XV marchează apariţia celor trei direcţii: romanică, gotică şi a Renaşterii. Stilul romanic exprimă austeritate şi monumentalitate, permiţând apariţia clădirilor laterale. Stilul aduce cu sine elemente noi: bolta, care atrage după sine schimbarea edificiului şi includerea în corpul clădirii a turnurilor - clopotniţa. Acest stil cunoaşte înflorire la sfârşitul secolului, al X-lea, în oraşele lombarde, apoi cuprinde nordul Europei şi Germania. Stilul gotic a fost elaborat în Franţa, în Île-de-France, în secolul al XII-lea, şi se generalizează în Europa apuseană şi centrală. Din punct de vedere arhitectonic stilul urmăreşte planul de cruce latină al stilului romanic şi introduce ca element nou, ogiva. Monumentele realizate în acest stil uimesc prin înălţimea şi grandoarea lor, dar. mai ales, prin avântul turnului spre cer. Bisericile sunt împodobite cu turnuri cu tabernacole, arcade, galerii, statui şi detalii sculptate cu diferite scene, ele fiind în exterior adevărate dantelării de piatră. Renaşterea se dezvoltă în secolele XIV-XVI, la început în Italia şi mai apoi în restul Europei. Nota fundamentală este laicizarea, interesul pentru natură, optimismul şi simţul de echilibru. Monumentul clasic pentru această perioadă este Catedrala Sfântul Petru din Roma, organizat după proiectul arhitectului Bramante, continuat de Rafael şi terminat de Michelangelo. Arhitectura, exotismul şi fastul oriental, splendoarea şi strălucirea spectacolului optic al artelor au marcat traseul original" al culturii bizantine. Realizările culturale şi arhitecturale bizantine vor fi preţuite şi asimilate de experienţele creatoare ale popoarelor din centrul şi apusul Europei dând naştere stilurilor europene. Toate acestea îmbinate au dat omenirii cele mai 137

reprezentative monumente ale artei bisericeşti, adevărate valori pentru patrimoniul naţional şi universal. ITALIA Arhitectura cunoaşte principiile stilului bizantin influent în sudul Italiei. Bisericile din Palermo, Monreale şi mai ales catedrala San Marco din Veneţia, alcătuită după modelul bisericii Sfinţii Apostoli din Constantinopol sunt dovada monumentelor construite după o arhitectură bizantină. Având un spirit inovator, arhitecţii caută elemente constructive şi decorative, diferite de cele ale arhitecturii existente în ţările Europei. Edificiile sunt concepute ca gigantice bijuterii din marmură albă, caracterizate prin înălţime, prin împodobirea cu reliefuri şi sculpturi, primind astfel eleganţă şi măreţie. Exemplu avem în acest sens ansamblul de la Pisa - Catedrala (Domul) din Pisa, Baptisteriul şi Campanila (clopotniţa), Baptisteriul Sfântul Ioan Botezătorul; Catedrala Santa Maria del Fiore etc. Catedrala Santa Maria del Fiore primeşte numele de la crinul simbol al vechii Florenţe şi este impresionantă prin proporţiile, sale grandioase care domină oraşul. Îndrăzneala planului arhitectonic, împodobirea' exterioară a edificiului cu foruri decorative şi sculpturi în ronde-basse şi relief fac din această catedrală unul dintre monumentele de referinţă ale, artei italiene şi universale. Arhitectul cel mai cunoscut din epoca Renaşterii italiene a fost Donato Bramante, cel care a început construirea bisericii Sfântul Petru din Roma. Planul arhitectural al acestei biserici a fost continuat de Raffaelo şi desăvârşit de Michelangelo. Biserica a fost terminată în secolul al XVII-lea fiindu-i adăugate elemente noi: coloane gigantice, statui şi lucrări decorative, ceea ce determină aducerea monumentului în epoca barocă. În acelaşi stil baroc amintim rotonda bisericii Santa Maria della Salute din Veneţia, care impresionează prin bogăţia sculpturilor. Ca monumentală lucrare a Renaşterii italiene amintim celesta pictură „Cina cea de taină” a geniului creator Leonardo da Vinci, lucrare aflată în mănăstirea Santa Maria delle Grazzie din Milano. Pentru măreţia şi grandoarea lucrării amintim Capela Sixtină din palatul Vaticanului, împodobită cu frescă de marele artist Michelangelo. Scenele ilustrate pe suprafaţa bolţii reprezintă o capodoperă a artei universale. Picturile, sculpturile şi organizaţiile arhitecturale răspândite pe întreg teritoriul Italiei şi artiştii creatori reprezintă piloni importanţi în valorile artei universale. FRANŢA Şi în Franţa se resimte influenţa bizantină, observată în construcţia bisericii Sfântului Front din Périgueux. Această biserică este organizată arhitectural în formă de cruce greacă, după tiparul bisericii Sfinţilor Apostoli din Constantinopol. Pentru secolul al IX-lea, reprezentativă este Capela Palatina de la Aix-la-Chapelle, ctitoria împăratului Carol cel Mare. Acest edificiu simbolizează puterea imperiului, fiind un monument caracteristic al epocii. Stilul romanic este definit în Franţa prin construcţia bisericii mănăstirii din Cluny. Construcţia reprezintă unul din cele mai semnificative monumente religioase ale timpului, rămânând, prin arhitectura sa deosebită, un prototip al stilului romanic. 138

Unele construcţii religioase indică şi prezenţa formelor de arhitectură clasică a antichităţii prin sobrietatea liniilor faţadelor. Avem ca exemplu Biserica Saint Sulplice, unde sunt îmbinate elementele clasice cu cele rococo. Pe aceleaşi coordonate a fost începută în anul 1764 construcţia Bisericii Sainte Geneviève, azi cunoscută cu numele de Panthéon. În cripta căreia sunt înmormântate toate personalităţile cultural-artistice de seamă ale Franţei. În Franţa întâlnim foarte multe catedrale care au fost ridicate în cinstea Maicii Domnului. Dintre ele, amintim pe cele mai reprezentative: Notre Dame din Paris, Notre Dame din Ruen, Notre Dame din Reims. Aceste catedrale, reprezintă adevăraţi titani ai lucrăturii şi dantelăriei în piatră, fiind renumite prin bogăţia statuilor gotice, prin sculpturile în ronde-bosse şi sculpturile ornamentale cu aspect geometric şi floral, şi prin măreţia şi zvelteţea turnurilor. În organizarea arhitecturală se disting şi unele elemente noi, proprii, cum ar fi: prezenţa ferestrei în forma circulară, rozeta, plasată pe faţa vestică a catedralei (Catedrala Notre Dame din Paris) şi prezenţa sculpturilor şi vitraliilor pe faţadele catedralei (Catedrala din Reims şi Catedrala din Amiens). Vitraliile sunt perfect organizate pe toată faţada, asigurând un spectacol de lumină ce invadează edificiul dând coloratură şi viaţă înălţimilor impresionante. Toate acestea subliniază importanţa şi valoarea artistică a acestor monumente de arhitectură religioasă. GERMANIA În Germania, reforma dogmelor creştine a determinat planul secund pe care au trecut construcţiile cu caracter religios. In arhitectură se observă o puternică influenţă renascentistă italiană (Biserica Sfântul Mihail din München, Domul de la Bramberg). Se observă, de asemenea, şi influenţa stilului gotic, începând cu secolul al XIV-lea, prin impunerea planului bine închegat pe principiul vertical,.după cum se remarcă la capodoperele stilului: Domul din Köln, Rouen, Magdeburg, Naumburg, Leipzig, Meissen, Erfurt, Nürnberg. Catedralele acestor localităţi au ajuns celebre atât prin îndrăzneala înălţimi lor şi amploarea edificiului lor, cât şi prin frumuseţea sculpturilor. ŢĂRILE DE JOS - BELGIA, OLANDA, LUXEMBURG. Pe cuprinsul acestor ţinuturi dezvoltarea arhitecturii religioase a avut un ritm lent, existând influenţe gotice (acoperişuri înalte şi ascuţite) şi renascentiste (elemente de decoraţii). Interiorul catedralelor uimeşte prin bogăţia şi frumuseţea sculpturilor ce împodobesc altarul. La altarele portabile şi la mobilierul bisericii remarcăm sculpturile în lemn colorate ca fiind opere compoziţionale în relief înalt (altorelief) şi policromate. Secolul al XVII-lea este semnificativ pentru arta universală prin marii maeştri ai penelului ce i-a dat: Jan Van Eyck, Paul Rubens,. Antonius Van Dyck şi Rembrandt. INSULELE BRITANICE Pentru acest teritoriu geografic perioada cuprinsă între secolele X-XI a constituit o perioadă în care au fost construite numeroase edificii ecleziastice, în care atmosfera spirituală de calm şi rugăciune a permis dezvoltarea picturii pe manuscris (Evangheliarul din Durrow şi Evangheliarul din Kells). 139

Arta britanică preia stilul romanic după modelul francez (catedralele din Peterborough, Winchester, Durham) şi stilul gotic cu elemente proprii – decorarea nervurată, foarte abundentă în interior (catedralele din Lincoln, Salisbury, Wells, Lichfield, Canterbury). SPANIA Arhitectura şi arta spaniolă cunoaşte influenţe din arta italiană, în special stilul baroc cu elemente decorative. Punctul culminant este atins în arhitectura spaniolă după anul 1563, când Filip al II-lea construieşte palatul El Escorial. Ansamblul El Escorial este cel mai impresionant monument al epocii. Grandiosul monument cuprinde: mănăstirea, necropola regală şi palatul. Influenţa barocului îşi face apariţia şi în construcţiile religioase din Madrid şi Zaragoza (Biserica San Cayetano din Zaragoza). În arhitectura civilă şi religioasă se observă şi suflul nou, adus din Renaşterea italiană (Catedrala din Valladolid). Arta spaniolă cunoaşte un adevărat monument al patrimoniului universal în persoana pictorului El Greco. Marele maestru organizează un spaţiu-plastic nou, prin discontinuitatea luminii şi frângerea direcţiilor surprinzând incandescenţa credinţei creştine. RUSIA Realizările secolelor XI-X1II - stau sub influenţa bizantină, exemple: • biserica Sfânta Sofia din Kiev; • biserica Uspenia; • biserica din Novgorod; • biserica Vladimir Susdalski. Arhitectura rusească cunoaşte o perioadă de înflorire de-a lungul secolelor XIV-XV la Novgorod - biserica Sfântul Teodor, şi Uspenia, şi, mai ales, în Moscova, unde cneazul Ioan Kalita clădeşte Kremlinul cu biserica Sfântul Arhanghel Mihail. Un rol însemnat în istoria Rusiei a avut-o vestita Lavră a Sfântului Serghie de Radonej, ridicată în anul 1350. Secolul al XV-lea aduce construcţii noi în cadrul Kremlinului, şi anume: Catedrala Adormirii şi Catedrala BuneiVestiri. Aceste monumente ilustrează valoarea artei bizantine prin decoraţia sculpturală şi pictura bogată. Catedralele Kremlinului primesc o valoare în plus prin faptul că în mijlocul lor sunt încoronaţi, parii (catedrala Adormirii Maicii Domnului) şi sunt înmormântaţi membrii familiei ţariste, devenind mausoleu (catedrala Sfântul Arhanghel Mihail) Acestor măreţe catedrale se adaugă şi remarcabilul monument sobru şi grandios al bisericii Sfânta Solia din Kiev. Edificiul îşi câştigă valoare prin pereţii acoperiţi de fresca cu cromatică deosebită şi prin mozaicul deosebit. Cea mai originală construcţie, prin forma turnurilor sale, este catedrala Vasile cel Bun. Aceasta impresionează prin organizarea materialului folosit (piatră şi cărămidă) şi prin turnul construit în formă de bulb de ceapă, ridicat deasupra fiecărui altar. De la jumătatea secolului al XVII-lea, în arta rusă apăr inovaţii ce aduc modificări în planul de construcţie, şi anume la biserica centrală se 140

mai adaugă două altare - exemplu: catedrala din Fili. De remarcat sunt şi icoanele ruseşti ce impresionează prin strălucitul şi coloritul lor, în care domină galbenul, roşul, verdele şi albastrul. PENINSULA BALCANICĂ Peninsula Balcanică se face remarcată şi în arhitectura şi arta din Bulgaria, având ca exemple construcţiile ce aparţin secolului al IV-lea: • biserica Sfântului Gheorghe; • biserica Sfânta Sofia. Biserica Boiana reprezintă un monument deosebit de important pentru sud-estul Europei, fiind renumită prin pictura murală de interior, ce oferă edificiului o valoare ce aparţine patrimoniului universal. O însemnătate aparte o au şi monumentele de la Tarnov şi Messembria (biserica Sfântul Ioan şi Biserica Sfinţii Arhangheli). Sunt de remarcat şi bisericile sârbeşti Studenita, Ililandrul şi Jicla. Monumentul de la Studenita impresionează prin faţada decorată cu pietre şlefuite aşezate în benzi alternative, provocând efecte arhitecturale deosebite. La fel este ornamentată şi biserica Sfânta Treime din Sopociani şi mănăstirea Deciani. Unul din cele mai importante monufnente sârbeşti este biserica mănăstirii Gracianita, care, prin construcţia şi decorarea ei, face parte din patrimoniul artei universale. GRECIA Secolul al XI-lea ilustrează biserica Sfântul Teodor din Atena ca fiind cel mai reprezentativ monument al timpului, păstrat până azi. Cel mai important nucleu artistic şi cultural al Greciei este Muntele Athos. Dintre mănăstiri amintim cele mai puternice centre artistice: mănăstirea Zografos şi Chiliantari. Pentru spaţiul pitoresc şi marea spiritualitate a Muntelui Athos aceasta primeşte numele de „Gradina Maicii Domnului". Bisericile şi monumentele mănăstirilor formează ansambluri de o mare valoare artistică creştină. Muntele .Athos este cel mai vestit centru de viaţă duhovnicească şi cultură din tot Răsăritul ortodox; exemple: • Biserica principală, numită Kathalicon: • Mănăstirea Vatoped: • Mănăstirea Zograful - pentru călugării bulgari; • Mănăstirea Ivit - pentru călugării din Georgia; • Mănăstirea Pantelimon - pentru călugării ruşi; • Mănăstirea Hilandar- pentru călugării sârbi; • Mănăstirea Cutlumus -devine marea Lavră a Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea. De amintit sunt şi monumentele de arhitectură religioasă din Salonic - Bisericile Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli şi, de asemenea, biserica Daphni. ce cuprinde mozaicuri impresionante, de o rară frumuseţe şi expresivitate; exemplu: Pantokratorul. Alături de pleiada renumitelor mănăstiri ale Muntelui Athos, stau schiturile şi mănăstirile numite Meteora. din Tesalia, aliate şi 141

acestea în galeria valorilor universale. În concluzie, arta bisericească trăieşte epoci de adevărată înflorire atât în Răsăritul, cât şi în Apusul Europei. Geniul bizantin este un punct de reper în arhitectură, pictură, mozaic sau frescă, fără de care nu putem explica dezvoltarea artistică. Alături de acest bastion al artei stau şi celelalte stiluri arhitectonice specifice artei apusene: stilul romanic, stilul gotic şi stilul Renaşterii italiene. Sub semnul acestora stau măreţele şi grandioasele monumente de arhitectură religioasă, acestea fiind edificii reprezentative pentru arta naţională şi universală. 12.3.4. Monumente reprezentative de artă religioasă în România Măreţia artei româneşti de inspiraţie sacră ortodoxă este dată de împletirea fondului autohton, cu tradiţii locale, cu influenţe bizantine şi orientale şi cu sugestii din repertoriul stilistic al artei romanice, gotice şi baroce. Urmărind monumentele de artă creştină, ridicate în perioada secolelor XV-XVII. Observăm sinteza de elemente arhitectonice care coexistă şi se completează; armonios. Astfel planul trilobat şi sistemele de boltire cu cupole ridicate pe arce în consolă (specifice tradiţiei bizantine) sunt alăturate profilului gotic şi elementelor specifice spaţiului etnic românesc (brâul median, pridvorul deschis sau clopotniţa cu turlă înalta). Dezvoltarea artei româneşti a fost strâns legată de formarea şi întemeierea statelor feudale româneşti: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova şi de starea social-economică a acestora. Arta bisericească a cunoscut o deosebită înflorire în Muntenia, sub Mircea cel Bătrân, iar în Moldova sub Alexandru cel Bun, Ştefan cel Marc şi Sfânt şi Petru Rareş. Astfel sunt ridicate cele mai reprezentative opere de arhitectură, pictură, sculptură, broderie şi argintărie cum ar fi: mănăstirea Curtea de Argeş, mănăstirea Cozia, mănăstirea Humor, mănăstirea Moldoviţa, mănăstirea Arbore, mănăstirea Neamţ, mănăstirea Voroneţ, mănăstirea Suceviţa etc. Artiştii din ţările române au ştiut să îmbine capacitatea lor creatoare, bazată pe tradiţia locală, cu tradiţia bizantină şi sud-slavă, ajungându-se la o creaţie nouă, cu trăsături proprii. Apare, astfel, o artă autentic românească - arta feudală românească - reprezentativă pentru secolul al XVI-lea. Monumentele de artă religioasă ce «aparţin secolelor XVII XVIII - reprezintă expresia artei româneşti ce s-a dezvoltat şi s-a impus cu stiluri noi, sub Matei Basarab şi Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Sfârşitul secolului al XVIIIlea este caracterizat de decadenţă în ceea ce priveşte arta şi monumentele, fiind ultima fază a artei medievale româneşti. Se înregistrează îndepărtări de la fondul tradiţional specific românesc, căutându-se forme şi elemente noi, împrumutate din stilul baroc. Secolul al XIX-lea, în arta românească, cunoaşte transformări profunde, transformări oglindite şi în stilurile arhitectonice folosite în ridicarea monumentelor. Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea are loc revenirea la arta bizantină românească. 142

TRANSILVANIA Monumentele religioase din Transilvania sunt adevărate valori artistice, care pun în lumină experienţa artistică a meşterilor localnici, dar şi concepţia bizantină, venită din sudul Dunării o dată cu creştinismul. Ca arhitectură, bisericile au dimensiuni reduse, urmărind un plan de construcţie de tip „biserică sală” - o navă longitudinală în continuarea căreia se afla absida altarului, iar în partea vestică având un turn-clopotniţă. Folosirea frescei pentru monumentele religioase este atestată documentar ca fiind din secolele XI-XIII, fiind astfel în strânsă legătură cu evoluţia arhitecturii. Vechile biserici şi mănăstiri româneşti sunt mărturii grăitoare ale continuităţii poporului român în Transilvania. Din documentele arheologice ne reţine atenţia descoperirea de la Dăbâca, una din reşedinţele lui Geiu, cu temeliile mai multor biserici ce aparţin secolelor X-XI, şi prima mănăstire cunoscută din documentele istorice, mănăstirea de la Morisena, ridicată de voievodul Ahtum, aproximativ în anul 1002. Printre cele mai vechi monumente de artă bisericească se numără: • Biserica din Densuş, ca fiind una din cele mai interesante construcţii ale arhitecturii europene, „un edificiu straniu şi singular ca formă şi structură arhitectonică" (V. Drăguţ). • Biserica din Gurasada, ridicată în secolul al XIII-Iea reprezintă un interes aparte datorită formei sale patrulobă numărându-se astfel printre cele mai expresive realizări ale Arhitecturii medievale româneşti din Transilvania. • Biserica de piatră din satul Streisângeorgiu care a fost ridicată în secolul al XII-lea, păstrează un strat vechi de zugrăveală, socotit cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut până azi. • Biserica mănăstirii Râmeţ se remarcă prin frescele sale, datate din secolul al XIV-lea. Prin inscripţia existentă din anul 1377, în care sunt pomeniţi arhiepiscopul Ghelasie şi zugravul Mihul de la Crişul Alb, se subliniază prezenţa artistică în sfera artei bizantine. • Mănăstirea Prislop, ridicată, probabil, de ucenici ai Sfântului Nicodim de la Tismana, a fost refăcută de domniţă Zamfira, fiica lui Moise Vodă, al Ţării Româneşti. Virgil Vătăşianu notează despre această mănăstire: „...este singurul monument religios cu plan triconc din Transilvania... Biserica Prislopului face parte din ciclul Evoluţiei arhitecturii muntene... ea nu poate fi datată decât din vremea lui Nicodim.” • Biserica „Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului ridicată la sfârşitul secolului al XIV-lea cu ajutorul domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova. În perioada secolelor XIV-XV, se observă o mare influenţă artistică dar şi economică venită din Ţara Românească şi Moldova. Conform tradiţiei, biserica din Feleac, judeţul Cluj, a fost construită cu ajutorul material şi moral al domnitorului Ştefan cel Mare, în timpul păstoririi arhiepiscopului Daniil, înainte de 1488. 143

Pentru arta bisericească a Transilvaniei, un rol important l-a avut şi mănăstirea Vadului - o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, pentru că păstrează elemente specifice stilului moldovenesc. Un alt monument reprezentativ al Transilvaniei este mănăstirea Nicula. Tradiţia ne aduce la cunoştinţă că biserica de lemn a actualei! mănăstiri a fost ridicată pe urmele altei biserici, distrusă de vicisitudinile istoriei. Biserica de lemn a fost construită în anul 1557 după un plani de construcţie treflat, existând până azi. Biserica cea mare a fost construita în anul 1857, în forma de novă fiind foarte impunătoare prin proporţiile monumentale. Este de ilustrat aici frumuseţea şi originalitatea iconostasului sculptat, fiind unicat în ţară. De maximă importanţă este Icoana „Maicii Domnului cu pruncul" - icoană făcătoare de minuni, aşezată în această mănăstire. Icoana a fost executată de preotul Luca din satul Iclodul Mare în anul 1681 şi donată ulterior mănăstirii Nicula. O data, cu secolul al XVII-lea se cunoaşte evoluţia artei româneşti, evoluţie semnificativă pentru Transilvania, concretizată prin ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu (Făgăraş, Sâmbăta de Sus, Ocna Sibiului şi Poiana Mărului). Cea mai importantă ctitorie transilvăneană a lui Constantin Brâncoveanu este biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, înălţată între anii 1697-d 698. În această biserică se află iconostasul şi pictura murală din epoca artei Brâncoveneşti, acestea fiind valori pentru arta românească din Transilvania. Un alt moment reprezentativ pentru stilul brâncovenesc din Transilvania este mănăstirea Sâmbăta de Sus sau mănăstirea Brâncoveanu. Pentru a lăsa mărturie în timp despre unitatea de neam şi de credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, Brâncoveanu ridică această mănăstire (1696-1698). Din cauza prigoanei catolice mănăstirea Brâncoveanu a fost dărâmată în anul 1785. Dar începând cu anul 1926, sub îndrumarea mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, mănăstirea a fost restaurată. Se urmăreşte îndeaproape păstrarea stilului brâncovenesc, specific secolelor XVII - XVIII. Cea mai veche piesă, din incinta mănăstirii este fântâna „Izvorul tămăduirii", atestată, documentar clin secolul al XVI-lea, existentă şi azi, fiind restaurată o dată cu întreaga mănăstire. Destinul mănăstirii Brâncoveanu, l-au avut numeroase biserici şi mănăstiri din Transilvania, distruse din porunca generalului Bukow. După acest timp zbuciumat din viaţa credincioşilor transilvăneni, urmează perioada de linişte spirituală când s-au refăcut mănăstirile şi bisericile distruse s-au construit altele noi. Astfel amintim că, în anul 1923, în zona de nord-vest a ţării, ia naştere mănăstirea Rohia. Paralel cu înflorirea arhitecturala în construirea bisericilor de piatră s-a dezvoltat şi construirea bisericilor din lemn, cu precădere în Ţara Crişurilor. Aceste biserici constituie un adevărat tezaur de artă veche românească. Simplitatea elegantă a volumelor şi a formelor se asociază cu frumuseţea fără egal a ornamentelor. Dimensiunile bisericilor sunt reduse dar înălţimea turnului-clopotniţă conferă somptuozitate şi măreţie monumentului. Este unanim recunoscut rolul important al bisericilor şi al mănăstirilor în păstrarea credinţei strămoşeşti, în dezvoltarea artei 144

tradiţionale şi populare româneşti şi în păstrarea şi perpetuarea valorilor culturale. ŢARA ROMÂNEASCĂ Printre monumentele din Ţara Românească, zidite în secolul al XIV-lea este şi biserica mănăstirii Tismana. Prin rânduielile aduse de Sfântul Nicodim şi împământenite in ctitoriile sale, se creează modele de organizare pentru mănăstirile care se vor ridica mai târziu în Ţara Românească. Mănăstirea Tismana adăposteşte moaştele ctitorului său, ale Sfântului Nicodim. Una din cele mai însemnate aşezări monahale din Ţara Românească, este Mănăstirea Cozia - ctitorie voievodală din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Biserica mănăstirii Cozia, prin structura şi decorul său sculptural se situează printre cele mai importante creaţii arhitecturale din sud-estul european. Mănăstirea este necropola domnitorului Mircea cel Bătrân şi a familiei sale. Secolul al XV-lea ne oferă ca monument de artă mănăstirea Govora, întemeiată de domnitorul Vlad Ţepeş. Fresca de hram „Adormirea Maicii Domnului" este singura în iconografia românească în care Maica Domnului este reprezentată cu aripi. Tot ca şi ctitorie a secolului al XV-lea, amintim şi mănăstirea Bistriţa, ridicata de boierii Craioveşti. Mănăstirea are o deosebită însemnătate bisericească şi culturală, aici tipărindu-se în anul 1508 Liturghierul călugărului Manole – prima carte tipărită pe pământ românesc. Mănăstirea adăposteşte din 1497 moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse din Serbia de boierii Craioveşti. . Cel mai somptuos lăcaş de cult al epocii post-bizantine este ansamblul Mănăstirii de la Argeş, ridicat în timpul domnitorului Neagoe Basarab. Este o monumentală construcţie de artă şi arhitectură bisericească, fiind una din capodoperele artei universale. Măreţia construcţiei ca lucrare în piatră, marmură şi mozaic, bogat împodobită, ne ilustrează un meşter care a cunoscut arta armeano-georgiană, athonită, constantinopolitană, occidentală şi tradiţia artistică românească. Grandoarea monumentului este dată şi de valoarea ansamblului pictural care se încadrează într-o sinteză de mai multe elemente luate din stilul picturii bizantine din epoca Paleologilor, din pictura balcanică (sârbă în special) şi din tradiţia artei româneşti. în imediata apropiere a mănăstirii susură neîntrerupt izvorul basmului „Fântâna lui Manole", purtând peste timpuri şi generaţii legenda meşterului. In biserica veche a mănăstirii Curtea de Argeş se află moaştele Sfintei Filofteia. Întregul ansamblu de la Curtea de Argeş reprezintă o imensă valoare de artă, de legendă şi istorie românească, fiind o podoabă de preţ pentru ţara noastră. O personalitate marcantă pentru istoria Ţării Româneşti, dar şi pentru arta românească, impunând un stil în arhitectură şi pictură, este domnitorul Constantin Brâncoveanu În timpul domniei sale se organizează ansamblul de la Horezu. Acest aşezământ monahal este cel mai bine păstrat, fiind un important exemplu de arhitectură medievala din ţara noastră. Ca arhitectură, Mănăstirea Horezu este o perfectă îmbinare de elemente: de la Argeş împrumută planul temeliei şi generozitatea pronaosului, din stilul moldovenesc ia chenarele ferestrelor, din 145

prispa oltenească îşi însuşeşte pridvorul deschis cu coloane sculptate, din templul oriental aduce portalul de piatră înalt. Organizarea arhitecturală, sculpturală şi picturală a secolelor XVII - XVIII impune formarea stilului brâncovenesc ca fenomen artistic complex şi inovator la care marele voievod şi-a pus pecetea unei adevărate personalităţi demnă de numele marilor creatori de stiluri artistice româneşti şi universale. Urmărind stilul brâncovenesc, îl descoperim şi la „Catedrala Carpaţilor", şi anume, Mănăstirea Sinaia. Fondatorul mănăstirii este spătarul Mihail Cantacuzino, în secolul al XVII-lea. Secolul al XVIII-lea este marcat de ctitoriile domnilor fanarioţi. Avem ca exemplu, mănăstirea Văcăreşti, din Bucureşti, ridicată de Nicolae Mavrocordat. Sunt de remarcat, la acest ansamblu monumental, bogăţia decoraţiei sculptate şi dimensiunile impunătoare. Impresionează, de asemenea, şi Biserica „Stavropoleos" din Bucureşti, ctitoria arhimandritului Ioanichie - 1724. Această biserică este o valoare artistică prin Decoraţia picturală, prin sculptură excepţională şi prin pridvorul cu coloane de piatră, bogat ornamentată. Ca monumente reprezentative pentru arta bisericească mai amintim şi alte biserici şi mănăstiri cuprinse în capitala ţării noastre: • Catedrala Patriarhală din Bucureşti, ctitorită la 1656 de domnitorul Constantin Şerban Basarab şi soţia sa Bălaşa, completată de domnitorii Constantin Brâncoveanu în 1698 şi Nicolae Mavrocordat în 1723. • Mănăstirea „Antim" din Bucureşti, ctitorită de Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanu în anii 1713-1715. • Mănăstirea „Cernica", judeţul Ilfov, ctitorită de Cernica Ştirbei, înainte de anul 1608. MOLDOVA Fără îndoială că au existat, şi în această ţară românească, schituri şi aşezăminte monahale, din cele mai vechi timpuri, în care vieţuiau pustnici sau sihaştri. Ulterior sunt consemnate documentar adevărate valori ale artei moldoveneşti Astfel, Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi reprezintă: „un adevărat act de naştere al arhitecturii culte moldoveneşti", după cum afirma V. Drăguţ. Din punct de vedere arhitectural, biserica este alcătuită ca o sinteză între tradiţia bizantină şi formele de arhitectură occidentală. Al doilea prototip al arhitecturii moldoveneşti este biserica Sfânta Treime din Şiret. Forma planului triconc şi elementele decorative au stat la baza formării arhitecturii bisericeşti din Moldova în următoarele perioade. Domnia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut o importanţă deosebită în viaţa Moldovei atât pe plan politic, social, economic cât şi artistic. În timpul lui Ştefan cel Mare tradiţiile arhitecturale, cât şi elementele noi introduse sub Alexandru cel Bun au fost prelucrate şi amplificate astfel încât arhitectura a ajuns la cea mai desăvârşită expresie a stilului moldovenesc. Cea mai renumită aşezare monahală din Moldova este Mănăstirea Neamţ. Biserica de azi, cu hramul „înălţarea Domnului”, a fost ctitorită de Ştefan cel Mare în anul 1497. Din punct de vedere arhitectural biserica mănăstirii Neamţ, apare ca rezultat al sintezei 146

elementelor vechi cu cele noi (exonartexul şi gropniţa), la care se adaugă minunata decoraţie exterioară (firide cu arcade, ocniţe, discuri smălţuite colorate). Toate acestea ilustrează cel mai reprezentativ monument bisericesc al epocii lui Ştefan cel Mare. Una din cele mai mari ctitorii ale lui Ştefan cel Mare este grandioasa mănăstire Putna cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Mănăstirea este gropniţa domnitorului Ştefan cel Mare şi a familiei şale, fiind, totodată, un puternic centru cultural şi artistic, constituind mărturia faptelor strălucite ale marelui ctitor şi binefăcător. O situaţie materială deosebită avea şi mănăstirea Bistriţa, cunoscută în unele documente ca „mănăstirea de la Piatra lui Crăciun”. Mănăstirea a fost ridicată de Alexandru cel Bun. Ştefan cel Mare va aduce unele restaurări acestei mănăstiri în anul 1498 şi ridică o clopotniţă şi un paraclis existent până azi. Mănăstirea, în forma pe care o avem azi, a fost organizată în timpul lui Alexandru Lăpuşneanu - 1554. O altă ctitorie a marelui domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost mănăstirea Voroneţ. Tradiţia ne spune că, la început, a existat mai întâi o biserică de lemn, în care ar fi trăit Daniil Sihastrul. În locul vechiului schit, Ştefan cel Mare a ridicat actuala biserică, în anul 1488. Iniţiativa pentru pictarea exterioară a mănăstirii a pornit din partea mitropolitului Teofan I şi a fost finalizată în anul 1547 în timpul păstoririi mitropolitului Grigore Roşea. Strălucirea Voroneţului este dată de pictura exterioară, care constituie o culme a picturii în timpul lui Petru Rareş. Desfăşurată pe un fond albastru, fresca este vie, încântând cu farmecul armoniilor, cu fineţea desenului şi frumuseţea figurilor, cu temele pe care le cuprinde şi cu elementele specifice Moldovei. Artistul zugrav aduce în pictura Voroneţului un lucru nou: acordă un loc central „Judecăţii de Apoi", pe care o zugrăveşte pe tot peretele din vest, realizând cea mai amplă şi mai dramatică compoziţie, unică în arta întregii Biserici Ortodoxe. În ansamblul ei, pictura Voroneţului este considerată una din capodoperele artei universale. Cel care a izbutit să ridice Moldova la prestigiul de care se bucurase în timpul domniei lui Ştefan cel Mare a fost Petru Rareş. Sub el construcţiile de mănăstiri şi biserici au cunoscut un mare avânt începându-se, în acelaşi timp. pictarea lor în exterior, multe dintre ele păstrate până azi: Voroneţ, Probola. Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore şi biserica „Sf. Gheorghe" din Hârlău. . Mănăstirea Humor este una dintre cele mai vechi şi mai importante lăcaşuri de închinare. Este menţionată documentar la 13 aprilie 1415, ca o ctitorie a marelui dregător vornicul Oană. Prin 1528-1530 mănăstirea a fost distrusă din cauza unei calamităţi naturale şi a fost mai apoi construită de logofătul Toader Bubuiog. Această biserică şi-a câştigat un renume aparte prin arhitectura sa deosebită (pridvorul deschis), dar şi prin pictura sa exterioară de o valoare excepţională, lucrată de zugravul Toma din Suceava. În picturile de la Humor sc remarcă maturitatea gândirii şi îndrăzneala artistului în tratarea temelor, calitatea coloritului, redarea 147

portretelor, armonia compoziţiilor, arătând astfel că zugravul este un maestru desăvârşit al picturii româneşti, dar şi un mare artist european al secolului al XVI-lea Vechea mănăstire Moldoviţa a fost atestată documentar în 31 octombrie 1402, fără a se cunoaşte numele ctitorului. Mănăstirea a fost reconstruită în 1410 de Alexandru cel Bun, iar actuala mănăstire este ctitoria lui Petru Rareş. Prin arhitectura şi pictura sa. mănăstirea reprezintă un alt monument reprezentativ al artei româneşti. Mănăstirea Arbore este un ansamblu monumental ce primeşte o înfăţişare aparte prin pictura sa exterioară. Pictura murala este de o rară valoare artistică, fiind una din cele mai de seamă creaţii ale artei medievale româneşti, iar autorul acesteia este considerat de un istoric de artă belgian - cel mai mare pictor din răsăritul ortodox al secolului al XVI-lea. Un alt monument reprezentativ pentru arta „clasică" este şi ctitoria familiei Movileştilor, şi anume, mănăstirea Suceviţa. În anul 1601, Ieremia Movilă a împodobit biserica cu picturi exterioare şi interioare, dezvăluind pentru generaţii o mănăstire - capodoperă a artei medievale româneşti. Pictura de la mănăstirea Suceviţa se evidenţiază prin bogăţia ansamblului, prin strălucirea coloritului în care predomină verdeleînchis, în contrast cu scenele colorate viu, prin simţul proporţiilor şi prin introducerea elementelor din natură. Tot în timpul domniei lui Petru Rareş a fost pictată şi Catedrala Arhiepiscopală Ortodoxă Română din Suceava - ctitoria domnitorilor Bogdan cel Orb şi a fiului său Ştefăniţă (1514-1522). Biserica „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava" adăposteşte moaştele Sfântului din anul 1404, când au fost aduse de Alexandru cel Bun. Cel mai însemnat moment al secolului al XVII-lea este mănăstirea Dragomirna. ctitoria mitropolitului Anastasie Crimea. Silueta zveltă, înălţimea neobişnuită a bisericii, decorul exterior al turlei,, brâul .de piatră cu aspect de funie răsucită accentuează stilul baroc ,care îşi face apariţia în arhitectura bisericească a Moldovei. Aceeaşi tendinţă barocă se observă şi în arhitectura celui mai celebru monument al secolului al XVII-lea - biserica „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi. Construită între anii 1635- 1639 biserica reprezintă o bijuterie arhitecturală. Din 1-3 iunie 1641 sunt aşezate aici moaştele cuvioasei Paraschiva, mutate ulterior la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Această mănăstire are un important rol cultural-istoric pentru că aici a fost aşezată prima tiparniţă din Moldova, care a dat la lumină lucrările mitropolitului Varlaam. În biserica mănăstirii au fost îngropaţi: Vasile Lupu (1661), doamna Tudosca, Ioan şi Ştefăniţă, fiii domnitorului. Tot aici au fost aduse osemintele lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. O altă ctitorie a acestei perioade istorice este mănăstirea Agapia. Este ridicată, începând cu anul 1644, de către hatmanul Gavriil Coci. La mănăstirea Agapia, între anii 1858-1861, Nicolae Grigorescu a realizat pictura bisericii mari, în stil neoclasic. Prin execuţia tehnică şi armonia cromatică, artistul a lăsat mănăstirii cea mai izbutită lucrare picturală în stil neoclasic din toată arta noastră bisericească. Pentru secolul al XVIII-lea amintim înfiinţarea mănăstirii 148

Văratec. Aceasta a fost prima aşezare monahală care a luat fiinţă prin strădania maicii Olimpiada, venită de la Schitul Topoliţa. Actuala biserică a mănăstirii a fost zidită în anul 1808 Potrivit pomelnicului ctitoricesc, „în anul 1655 s-au adunat acolo în poiana lui Aftănasie" şapte ieroschimonahi, care au întemeiat schitul pustnicesc cu hramul „Naşterea Maicii Domnului", păstrată până azi. În anul 1821, mănăstirea Sihăstria este arsă de turci şi este refăcută abia în 1824 de către mitropolitul Veniamin Costachi. Urmărind evoluţia şi dezvoltarea stilului de construcţie al monumentelor reprezentative ale Moldovei observăm .şi subliniem importanţa stilului moldovenesc în arhitectură, ca expresiei geniului artistic românesc, iar pictura murală a secolelor XV - XV1I impresionează prin armonia cromatică şi vigoarea desenului. Rolul acestor monumente bisericeşti pe lângă acela de a fi centre de linişte şi regăsire sufletească prin rugăciune, este subliniat şi; de faptul că, în mijlocul lor, se dezvoltă o bogată viaţa socială, artistică şi culturală. Pe bună dreptate, specialiştii afirmă că arta românească de inspiraţie ortodoxă este o strălucită sinteză a culturii europene cu fondul străvechi autohton.

12.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 12 Broderiile şi ţesăturile constituie, pe lângă piesele lucrate în argint aurit, categoria cea mai importantă de odoare necesare oficierii cultului şi decoraţiilor interioare. Atât prin somptuozitatea materialelor folosite, cât şi prin frumuseţea figurilor ce le împodobesc, prin echilibrul compoziţiei şi armonia, repartiţia culorilor, broderia reprezintă una dintre creaţiile artistice cele mai reprezentative pentru epoca lui Ştefan cel Mare. Ştiinţa de a adapta compoziţia pe o suprafaţă dată, raportul echilibrat între figuraţie şi ornament, culorile alese cu grijă ne fac să înţelegem de ce broderia a fost numită „pictură cu acul”. Despre broderia veche românească şi prin aceasta, implicit, despre broderiile de la Putna Ana Maria Musicescu nota: „Somptuoasă şi strălucitoare prin firul de aur, argint şi mătase colorată cu care este lucrată, impresionantă prin desăvârşirea tehnică şi prin capacitatea de a face direct şi imediat inteligibilă lumea de simboluri pe care o înfăţişează, de valoare artistică remarcabilă, vădită sub aspecte de o varietate ce-i subliniază interesul, broderia veche românească aduce (...) una dintre contribuţiile româneşti cele mai reprezentative nu numai la arta sud-estului european, ci şi la aceea a întregului orient creştin”. întemeierea statelor medievale romaneşti, ca si organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, a dus la dezvoltarea unei arte romaneşti, de factura bizantina, pe care s-au grefat elemente de arta populara ori anumite elemente ale artei apusene, ajungandu-se la o creaţie noua, cu trasaturi proprii, la o arta specific romaneasca. In ce priveşte arhitectura, in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat o serie de biserici in asa numitul "plan treflat", in varianta "triconcului", de origine bizantino-sud-dunareana. In mare, bisericile construite in acest plan urmează impartirea tradiţionala a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos - de regula pătrat, - naos, cu doua abside laterale, iar in mijloc se ridica o turla, - si absida altarului, spre răsărit. Acestui tip ii aparţin bisericile mănăstirilor Vodita, Tismana si Cozia, din a doua jumătate a secolului XIV, cea din urma situandu-se printre cele mai de seama creaţii arhitectonice din intreg sud-estul european, servind ca model pentru o buna parte din bisericile de mai tirziu. 149

Biserica Sf. Nicolae (domneasca) din Curtea de Argeş - de la mijlocul secolului XIV este conceputa după planul "in cruce greaca înscrisa", creaţie a arhitecturii bizantine din epoca Comneinilor, un monument excepţional sub raport artistic. In Moldova, biserica Sf. Nicolae din Radauti, ctitoria lui Bogdan I (c. 1359-1365), are planul unui edificiu romanic, basilical, unic in arhitectura moldoveneasca, fara turla. Biserica Sf. Treime din Şiret, din aceeaşi perioada, introduce Moldova planul triconc, probabil prin mijlocirea Tarii Romaneşti, având si o bogata decoraţie extrerioara. In timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504) tradiţiile constructive moldoveneşti, ale căror inceputuri se intalnesc in aceste doua biserici, ca si soluţiile noi introduse sub Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost preluate si amplificate. Este adevărat ca unele biserici - mai ales săteşti urmează planul simplu al celei din Radauti. Dar tipul predomanant este cel ticonc, inaugurat de Sf. Treime din Şiret, căruia i s-au adăugat o serie de elemente noi. De pilda, la biserica mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, s-a introdus un spaţiu funerar intre naos si pronaos, numit gropnita (necropola), element neintalnit in lumea ortodoxa, care va fi preluat la Neamţ, Dobrovat si la multe biserici din secolul al XVI-lea. Naosul, pronaosul si gropnita, - unde exista -, sunt despărţite intre ele prin ziduri groase, străpunse de o usa. Toate bisericile au o turla zvelta pe naos, cilindrica in interior, iar in exterior cu 8,12 sau 16 laturi, aşezate de regula, pe o baza dubla, stelata. Aproape toate bisericile lui Ştefan au o bogata decoraţie exterioara (firide, arcade, ocnite, discuri smălţuite), având si unele elemente gotice (contraforti, ferestre in chenare gotice etc). rezulta ca la fondul arhitectonic bizantino-balcanic, prelucrat in spirit autohton, s-au adăugat unele elemente din arta gotica sau din cea populara, ajungandu-se astfel la un stil propriu, cunoscut sub numele de "stilul moldovenesc". Operele reprezentative ale epocii lui Ştefan cel Mare au exercatat o puternica influenta asupra arhitecturii din secolele următoare. In secolul al XVI-lea, in Tara Romaneasca se menţin principalele tipuri de biserici intalnite in perioada precedenta: cel treflat, in forma triconcului, foarte des intalnit, cel in cruce greceasca inscrisa, folosit mai rar, de regula la bisericile de mari proporţii, si cel dreptunghiular, fara abside laterale, intalnit izolat, numai la câteva monumente, azi in ruina. Dar in cadrul acestor trei tipuri variantele sunt foarte numeroase, mai ales in ce priveşte pronaosul, precum si decoraţia faţadelor. Aceste variante au fost create prin imbinarea unor elemente din secolul al XlV-lea, fie intre ele, fie cu altele venite din afara, ori prin introducerea de inovaţii romaneşti. Intre monumentele reprezentative ale acestui secol se număra biserica mănăstirii Dealu, de tip triconc, in fond o prelucrare a celei de la Cozia, cu o turla pe naos si alte doua pe partea de răsărit a pronaosului, toate octogonale, cu o bogata decoraţie sculptata; intreaga biserica are un frumos decor exterior, cu arcade oarbe, inguste si inalte, impartite in doua registre. Mult mai bogata in decoraţia exterioara si mai evoluata in ce priveşte planul arhitectural este biserica mănăstirii Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, construita din marmura, piatra si mozaic. Naosul este in plan triconc, peste care se inalta o turla octogonala, iar pronaosul este dreptunghiular, supralargit, cu 12 coloane care susţin o turla si cu doua spatii laterale cu destinaţie funerara, peste care se ridica alte doua turle, spre vest. întregul exterior, inclusiv turlele, au o bogata decoraţie exterioara, in piatra sculptata, cu motive geometrice si florale stilizate, de origine armeanogeorgiana, persana, araba si otomana. Biserica de la Argeş este considerata cea mai desăvârşita expresie a artei medievale romaneşti si una din capodoperele artei universale. Planul triconc a fost folosit si in construcţia altor biserici mănăstireşti din prima jumătate a secolului al XVI-lea: schitul Ostorv, Caluiu, Valea, Stanesti, bolnita Coziei, Bucovat. Planul in "cruce greaca inscrisa" este intalnit la naosul actualei biserici a mănăstirii Snagov, la biserica domneasca din Tirgoviste s.a. Arhitectura bisericeasca in Moldova a cunoscut o perioada de înflorire in timpul domniei lui Petru Rares, când se dezvolta tradiţiile constructive ale epocii lui Ştefan cel Mare. Biserica mănăstirii Probota, de pilda, isi are prototipul in biserica înălţării de la Neamţ, in plan triconc, cu cinci incaperi distincte: pridvor inchis (element nou), pronaos, gropnita, naos si altar, separate intre ele prin ziduri groase, străbătute de usi. Actuala biserica a mănăstirii Bistriţa, ridicata de Alexandru Lapusneanu, se asemăna mult, ca plan, cu Probota. Humorul are un plan triconc, dar fara turle, singura de acest fel in epoca respectiva in Moldova, dar cu aceeaşi impartire exterioara ca la Probota (pridvorul e insa deschis). Biserica mănăstirii Moldovita are un plan triconc, turla pe 150

naos si aceeaşi distribuţie a incaperilor ca la Humor. Ultimul monument reprezentativ al arhitecturii moldoveneşti din perioada sa "clasica" ii constituie mănăstirea Sucevita, ctitoria Movilestilor, care reia planul bisericii mari de la Neamţ, cu toate elementele adăugate in timpul lui Petru Rares: pridvor inchis, pronaos, gropnita, vesmantarie - tezaur, naos cu o turla zvelta, la care se adaugă doua pridvorase deschise care perced intrările in pridvorul propriu-zis. In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au inregistrat realizări arhitectonice si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales in timpul lui Constantin Brincoveanu (1688-1714). In Moldova arta - cu toate formele ei - a fost in regres, cu excepţia domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). In ce priveşte arhitectura, bisericile din Tara Romaneasca urmează, in general, formele consacrate in secolul anterior. O prima grupa de biserici sunt cele in plan triconc, fie cu o turla pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu doua - pe naos si pe pronaos - (Stelea din Tirgovesti, Hurezi). Sunt insa si biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) si chiar cu patru (Catedrala patriarhala din Bucureşti). O serie de biserici aparţinătoare planului trilobat au pronaosul supralargit si fragmentat, cu stâlpi de sprijin pentru susţinerea bolţilor (Caldarusani, Catedrala patriarhala, Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti), toate urmând - mai mult sau mai puţin fidel - planul, structura si plastica monumentala si decorativa a bisericii lui Neagoe Basarab de la Argeş. Alte biserici sunt in plan dreptunghiular alungit, având spre răsărit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotniţa (biserica mănăstirii Strehaia, bisericile din Goleşti, Sf. împăraţi din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Fagaras, Doicesti s.a.). exista insa si câteva biserici de plan trilobat care au un turn-clopotnita pe pronaos (schitul Cornet, biserica Coltea din Bucureşti). In aceasta diversitate de modele arhitectonice se impun insa si unele elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stâlpi sau coloane legate prin arcade, la inceput din cărămida, apoi din piatra. Pridvorul deschis se generalizează către sfârşitul secolului al XVII-lea si inceputul celui următor, fiind unul din elementele specifice "stilului brancovenesc". In Moldova, al arhitectura tradiţionala se adaugă numeroase forme artistice noi, împrumutate fie din Tara Romaneasca, fie din arta baroca, fie din Orientul caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea arhitecturii moldoveneşti, care n-a mai izbuitit sa formeze un stil unitar. Se remarca apoi incercarea de fortificare a mănăstirilor si chiar a bisericilor de mir. Aceasta se datora distrugerii vechilor cetati moldoveneşti de alta data, din ordinul turcilor, urmarindu-se ca lăcaşurile de inchiare sa contribuie, măcar in parte, la apărarea tarii. Şirul monumentelor reprezentative din Moldova incepe cu Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu o inaltime neobişnuita (32 m., fata de 9,60 m. lărgimea), cu un bogat decor sculptural al turlei, in piatra, cu motive de origine orientala, cu un brâu de piatra, cu aspect de funie răsucită, care incinge faţadele exterioare. Toate denota influenta baroca ce incepe sa se facă simţită in arhitectura moldoveneasca (mai tirziu inconjurata cu ziduri puternice de apărare de către domnitorul Miron Barnovschi). Aceeaşi nota baroca de diversitate si somptuozitate se remarca si in arhitectura celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfanţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitoria lui Vasile Lupu. Faţadele ei exterioare sunt acoperite in intregime cu minuţioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de inspiraţie orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in benzi orizontale. Meşterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizaţi cu asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat - urmând planul Galatei - cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos. Un alt monument din Iaşi este biserica mănăstirii Golia, rezidită de Vasile Lupu, de mari proporţii (39xl3m., si 30 m. inaltime), cu sase turle, din care cele de pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se impletesc aici trei stiluri: cel bizantino-moldovenesc tradiţional (cu impartirea in cinci incaperi distincte, obişnuite la mănăstirile mari: pridvor, pronaos, gropnita, naos si altar), al Renaşterii târzii (decoraţia exterioara, cu pilaştri inalti, cu capiteluri corintice) si cel rusesc (sistemul de construcţie al bolţilor). Aceste trei biserici au servit ca model si pentru unele construcţii ulterioare: Solea si Virnova (după Dragomirna), Cetatuia (după Trei Ierarhi, dar fara decorul exterior) si Casin (după Golia). 151

Un plan aparte prezintă biserica Sf. Sava din Iaşi (1625), cu doua turle foarte joase, de aspect musulman, asa cum nu se mai intalnesc in arhitectura romaneasca, cu un turn - clopotniţa cu aspect de fortăreaţa, având tainiţa si meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica fortificata Precista din Galaţi (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turnclopotnita pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foişor. Pe langa acestea, o seama de alte biserici moldovene continua planul triconc tradiţional (Bogdana, Agapia, Hlincea, Sf. Onufrie din Şiret s.a.). Un element nou, caracteristic bisericilor moldoveneşti din acest secol, ii constituie turnul-clopotnita ridicat pe pridvor, de regula cu doua etaje: tainiţa si camera clopotelor. Epoca fanariota (1711/15-1821) reprezintă o perioada de declin si in istoria artei romaneşti. Se inregistreaza doar câteva biserici monumentale din Tara Romaneasca, in schimb picturi mai multe, care urmează tradiţiile scolii brancovenesti, dar puţine realizări sculpturale, miniaturistice si din celelalte ramuri ale artelor decorative. In toate ramurile artei se constata o influenta a barocului, mult răspândit atunci in toate tarile Europei, iar către sfârşitul veacului XVIII si inceputul celui următor, influente ale stilului neoclasic. In schimb, in toate tarile romaneşti s-a dezvoltat o arta "populara" autentic romaneasca, realizata de constructori, zugravi, iconari, iesiti din mediul ţărănimii si al preotimii de mir. In ce priveşte arhitectura asa cum spuneam mai sus, s-au ridicat acum puţine biserici monumentale. Biserica Stavropoleos din Bucureşti impresionează prin excepţionala decoraţie picturala si sculpturala, in interior si exterior, si prin pridvorul cu coloane de piatra, inspirat după palatul brancovenesc de la Mogosoaia. Ctitoriile preoţilor, ale târgoveţilor si ale poporului de jos au continuat tradiţiile stilului brancovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat si dezvoltat, dând naştere unor noi creaţii in arta medievala romaneasca, cu o tendinţa de simplificare a procedeelor, cu putina decoraţie sculptata. In Moldova, in prima jumătate a secolului XVIII nu intalnim monumente reprezentative. Abia in ultimile patru decenii ale secolului meşterii locali au inceput sa caute anumite formule proprii, combinând câteva elemente din arhitectura Tarii Romaneşti cu altele, de provenienţa locala, si cu elemente de decor baroc si clasic, venite prin intermediul Rusiei si al Poloniei (bisericile Sfinţii Teodori, Curelari, Talpalari, toate in Iaşi s.a.). Cele aproximativ 200 de biserici de lemn din Tara Romaneasca si peste 260 din Moldova, marea majoritate aparţinătoare acestui secol, au fie un plan dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu un pridvor deschis, pe latura de sud sau de vest.

Concepte şi termeni de reţinut • • • •

Broderii; Argintărie; Muzică bisericească; Arhitectură.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Ce este arta bizantină? Cu ce este asociată cântarea bisericească? Ce este muzica psaltică şi unde se cântă ea? Care este mesajul spiritual al muzicii bisericeşti? Care sunt direcţiile pe care le are în cedere evoluţia broderiei în Moldova? Ce se cole marchează apariţia celor trei direcţii în arta bisericească din Apus şi care sunt aceste direcţii? 7. Cu ce asociem dezvoltarea artei bisericeşti la noi în ţară? 152

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare din următoarele enunţuri: 1. Monumentele religioase din Transilvania sunt adevărate valori ......................., care pun în lumină experienţa artistică a meşterilor localnici, dar şi concepţia ..........................., venită din sudul Dunării o dată cu ................................. 2. Folosirea frescei pentru monumentele religioase este atestată documentar ca fiind din secolele XI-XIII, fiind astfel în strânsă legătură cu evoluţia ............................... 3. Arhitectura, exotismul şi ............................, splendoarea şi strălucirea spectacolului optic al artelor au marcat traseul original" al culturii ............................... 4. Producţia de potire şi de piese destinate cultului se afla în continuă creştere, calitatea execuţiei asociindu-se unor rafinate ornamente de inspiraţie ..................................... 5. Epoca .................................reprezintă o perioadă de declin şi în istoria artei româneşti. 6. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, alături de cântarea .............................de strană, a început să pătrundă în bisericile româneşti şi cântarea ........................................ 7. Cântarea bisericească este rugăciune, dar este şi un .....................nchinat lui Dumnezeu. 8. În concluzie, arta bisericească trăieşte epoci de adevărată ...............................atât în Răsăritul, cât şi în Apusul Europei. 9. Pentru arta bisericească a Transilvaniei, un rol important l-a avut şi mănăstirea Vadului - o altă ctitorie a lui ............................, pentru că păstrează elemente specifice stilului .......................... 10. Cel mai somptuos lăcaş de cult al epocii post-bizantine este ansamblul Mănăstirii de la Argeş, ridicat în timpul domnitorului ............................................

153

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 699. 2. Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1988, p. 4 3. Olimpia Mitric, Carte românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, Editura Atos, 1998, p.17. 4 4. Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1959, p. 340-344. 5. Academia Română, Istoria Românilor, volumul IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p.770.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Doina Creangă, Melinda Pruneanu, Investigarea copertei Ceaslovului scris de monahul Paladie în 1493, în „Codrul Cosminului”, nr. 11 (21), 2005, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, p. 145-150. 2. Nicolae Badea, Nicoleta Melniciuc Puică, Doina Creangă, Investigaţii asupra unui fragment de piele descoperit în săpătura arheologică de la Biserica Mirăuţi (Suceava), în „Revista Muzeelor”, nr. 3-4, 1999, p.105. 3. Dumitru Năstase, Vulturii bicefali de la Mănăstirea Putna, în Ştefan cel Mare şi sfânt (1504-2004) – atlet al credinţei creştine, Suceava, Editura Muşatinii, 2004, p.71-81. 4. Academia Română, Istoria Românilor, volumul IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 770771.

154

Unitatea de învăţare 13 MITROPOLIŢI ROMÂNI – CTITORI DE CULTURĂ ŞI PATRIOŢI LUMINAŢI Cuprins 13.1. Introducere 13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Mitropoliţii celor trei provincii româneşti între secolele XVII – XVIII 13.3.2. Primele manuscrise şi tipărituri 13.3.3. Apariţia tiparului – moment important în cultura română 13.3.4. Pelerinaje religioase şi unitate naţională 13.4. Îndrumar pentru autoverificare

13.1. Introducere În paralel cu creaţia populară de circulaţie orală, manuscrisele şi tipăriturile au consemnat cele mai importante evenimente din istoria poporului român. Literatura scrisă – traduceri sau opere ale creatorilor români – reflectă relaţia dintre viaţa culturală specifică teritoriului românesc şi viaţa marilor centre culturale şi religioase ale Europei – Bizanţul şi Roma. Trăsăturile dominante ale spiritului românesc: unitatea de limbă, de neam şi de cultură, cărora li s-au adăugat în viaţa religioasă şi unitatea de credinţă, au mers mână în mână, s-au alimentat reciproc, şi au alimentat în decursul istoriei tinderea permanentă a românilor spre autonomie, independenţă şi suveranitate. Din toate participările clericilor la determinarea progresului limbii şi culturii româneşti, efortul spre afirmarea unităţii de limbă şi de neam e cel mai vizibil. Ei au militat pentru o cultură unitară. În istoria culturii vechi româneşti şi anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, adevăraţi pionieri în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă, de cultură şi de unitate românească. Începuturile scrisului slavonesc în ţările noastre, atestate documentar, datează din secolul X. Prin ritul slav au intrat în terminologia bisericească a românilor o serie de elemente slave, care au rămas până azi (ex. mucenic,stareţ, sobor, maslu, prohod,Vovidenie etc.). S-a dovedit că în mănăstirile noastre a luat naştere o literatură teologică originală, prin asimilarea creaţiilor teologice, istorice şi literare bizantine, ajunse la noi prin filieră slavă sud-dunăreană. Formarea limbii literare româneşti a început cu fixarea în scris a limbii vorbite, proces urmat de traducerea de cărţi religioase şi laice şi de elaborarea unor lucrări teologice şi laice originale, păstrate în manuscrise, apoi tipărite. Clericii au fost cei mai asidui propagatori ai necesităţii urgente de învăţătură, de cultivare, fără să facă vreo distincţie între învăţătura ca doctrină religioasă şi învăţătura propriu-zisă, învăţatul 155

de carte pentru cultivare. Pelerinajul religios este o constanta a umanitatii. El are motivatii multiple si semnificatii spirituale profunde, cand este trait intens si inteles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc sa viziteze si sa venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moastele sfintilor, icoane facatoare de minuni sau locuri unde traiesc mari duhovnici renumiti.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să cunoască mitropoliţii români; - să identifice modele de comportament creştin, în exemplele biblice şi în cele din istoria bisericească; - să sintetizeze contribuţiei mitropoliţilor români la dezvoltarea culturii naţionale. - să identifice caracteristicile esenţiale ale noţiunii de pelerin. Competenţele unităţii de învăţare: – – –

studenţii vor putea fi capabili sa descrie aportul mitropoliţilor români la dezvoltarea culturii; studenţii vor fi capabili să explice comportamentul mitropoliţilor în cadrul culturii române; studenţii vor fi capabili să pună în evidenţa misiunea pelerinului, dar şi scopul acestuia.


13.3. Conţinutul unităţii de învăţare 13.3.1. Mitropoliţii celor trei provincii româneşti între secolele XVII – XVIII Înaintea erei creştine cărţile erau într-un număr restrâns şi de învăţătura cuprinsă în ele se bucurau un număr limitat de oameni, în special cei bogaţi, filosofii şi aristocraţii, dar, o dată cu apariţia şi răspândirea creştinismului, apare şi nevoia catehizării, iar cărţile au început să fie cunoscute de un număr tot mai mare de oameni, Biserica făcând din şcoală unul din scopurile ei esenţiale. La noi în ţară Biserica a avut un rol important din punct de vedere politic şi cultural, Astfel, nu se poate scrie istoria p6porului român fără să înceapă cu Biserica, cu mănăstirile, mitropoliţii, preoţii şi călugării care au fost primii noştri cărturari şi care, pe lângă aportul pe care l-au adus la dezvoltarea culturii româneşti, au fost şi cei care 156

le-au dat speranţe oamenilor în vremuri de cumpănă. Dintre mitropoliţii care au avut un rol important în viaţa culturală şi politică a celor trei provincii româneşti între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea îi amintim pe: VARLAAM Mitropolitul Varlaam al Moldovei, prin îndelungata să activitate, şi-a înscris numele în rândul marilor ctitori de cultură din trecutul nostru. A avut un rol important în tipărirea de cărţi în limba română, prin intermediul cărora i-a sprijinit pe românii din Transilvania în lupta lor împotriva calvinismului şi le-a întărit ideea identităţii lor naţionale cu românii din Moldova şi Ţara Românească. Activitatea cultural-tipografică Cazania a fost tipărită la Iaşi, în anul 1643, în prima tipografie din Moldova care a fost adusa de la Kiev. Această carte a fost adresata „tuturor românilor” şi a fost scrisă pentru că „limba română n-are carte pre limba sa” după cum spune autorul ei. Şapte Taine ale Bisericii este a doua carte importantă prelucrată de Mitropolit şi de logofătul Eustratie după opera retorului grec Toma Eleavulkos din secolul al XVII-lea. Apărută la Iaşi în 1644, această lucrare cuprindea o explicare a celor Şapte Taine şi era menită să apere învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine împotriva protestanţilor calvini. Răspuns la catehismul calvinesc a fost o altă lucrare importantă a mitropolitului Varlaam şi cuprindea răspunsul acestuia la un catehism calvinesc tipărit în limba română în anul 1642 şi răspândit printre credincioşii români pentru a-i atrage la calvinism. Unul dintre aceste exemplare a ajuns şi la Varlaam, Care găsindu-1 „plin de otravă, de moarte sufletească”, a scris un Răspuns la catehismul calvinesc care cuprindea învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la Sfânta Scriptură, mântuire, predestinaţie şi Biserică. Una dintre cele mai importante realizări ale mitropolitului Varlaam a fost ctitorirea Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi în anul 1640, unde a pus bazele unui aşezământ şcolar care era considerat ca „prima instituţie cu elemente de învăţământ superior din Moldova”. Aici se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, astronomia, muzica şi limbile greacă, latină, slavonă şi română. Mitropolitul Varlaam a fost unul dintre marii făuritori ai limbii române literare, un mare teolog, dar şi un bun patriot care, prin activitatea sa a militat pentru unitatea politică, de credinţă şi lingvistică a românilor. SIMION ŞTEFAN A fost ales mitropolit al Transilvaniei în anul 1643 - dar prin decretul de recunoaştere dat de principele Gheorghe, Rakoczy I în 10 octombrie 1643 i-au fost impuse 15 condiţii prin care i se cerea de fapt să facă propagandă calvină. Astfel, el trebuia să renunţe la Sfânta Tradiţie, la cultul icoanelor şi a Sfintei Cruci, tinerii să fie instruiţi după catehismul calvinesc, să se folosească pâine şi vin nesfinţit în locul Sfintei împărtăşanii etc. Activitatea cultural-tipografică În pofida condiţiilor vitrege în care şi-a desfăşurat activitatea şi a numeroaselor piedici care i s-au impus de conducătorii de atunci ai Transilvaniei, Mitropolitul Simion Ştefan a reuşit să ţină trează conştiinţa ortodoxiei şi românităţii în suflete celor păstoriţi, prin 157

tipărirea de cărţi în limba română la Alba Iulia. Aici s-au tipărit: Noul Testament, în anul 1648, adresat tuturor românilor. Acesta punea în discuţie problema unităţii limbii literare româneşti şi a fost prima traducere integrală a Noului Testament care a fost tipărită în limba română, prin intermediul căruia aceasta s-a îmbogăţit cu o serie de neologisme (sinagogă, iotă, teatron, canon). Psaltirea a fost a doua lucrare importantă tipărită de Mitropolitul Simion Ştefan, în anul 1651. DOSOFTEI A fost ales ca mitropolit al Moldovei în iulie 1671. În decursul celor peste 25 de ani de păstorire la Huşi, Roman şi Iaşi, Mitropolitul Dosoftei s-a preocupat în special de probleme culturale, traducând în româneşte cărţi de teologie, de slujbe bisericeşti sau cu caracter istoric şi literar. Primele preocupări cărturăreşti şi le-a manifestat la Mănăstirea Probota, când a tradus pentru prima dată în româneşte Istoriile lui Herodot. A mai tradus un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoşilor de Agapie Landos, şi mai ales, Psaltirea. În prima jumătate a secolului al XVII-lea în Moldova circulau mai multe manuscrise cu Psaltiri traduse în limba română, dintre care unele s-au păstrat până în zilele noastre, de exemplu, cel cu nr. 540 de la Biblioteca Academiei Române. Au mai fost şi altele, care au stat la baza Psaltirei de la Buzău din 1703 a lui Grigorie Râmniceanu. Dar aceste versiuni sunt diferite de Psaltirea lui Dosoftei. Probabil că Dosoftei, la traducerea Psalmilor, s-a folosit, în primul rând, de originalul grec al Septuagintei, consultând şi varianta Vulgatei fericitului Ieronim. Acel lucru îl vom afla chiar de la Dosoftei care, între Psaltire şi Pascalie scrie următoarele: „Iubite cititoriu, să socoteşti această tablă, că-ntr-însa am îndreptat bogate cuvinte ce se află schimbate într-acetstă carte, carele Rumânia nu sa potriveşte cu Sârbia, pentru că cică s-au tălmăcit de pre izvodul sfetii Ieronim, carele-i elineşte şi latineşte şi evreiaşte. Dar noi de pre acel izvod foarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo”. Deci, model pentru a reda în limba română noţiunile, cuvintele, expresiile, care până la el erau redate în traducerile româneşti prin cuvinte slave i-a servit Vulgata latină. În acest context Dosoftei ni se descoperă şi ca un creator al terminologiei teologice ştiinţific româneşti în baza limbii latine: Psaltirea de-nţeles a fost scrisă cu mult înainte de anul 1680. Este ştiut că ea a stat la baza Psaltirii în versuri din 1673, deci, putem presupune că a fost scrisă nu mai târziu de iulie-august 1672. Psaltirea în versuri, a fost tipărită în 1673 în mănăstirea ucraineana de la Uniev, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mari proporţii în limba română cuprinzând peste 50 de pagini cu 8634 versuri. În această lucrare Mitropolitul Dosoftei a încercat să versifice cei 150 de psalmi „precum a putut mai frumos”, el fiind primul care a versificat Psaltirea într-o limbă naţională din cadrul Bisericilor Ortodoxe. Viaţa şi petrecerea sfinţilor, care a fost tipărită între anii 1682-1686. Prin această lucrare, Mitropolitul Dosoftei a încercat să întărească sentimentele religios-morale ale credincioşilor săi. 158

Psaltirea în versuri a pus bazele poeziei romane culte iar Viaţa şi petrecerea sfinţilor stă alături de Cazania lui Varlaam la temelia prozei noastre literare. ANTIM IVIREANUL Mitropolitul martir Antim Ivireanul a fost un mare artist orator şi poet, care, deşi nu era de origine română, a slujit neamul nostru, mai ales pe calea tiparului. Prin cărţile tipărite de el între anii 1706-1715: Evhologhionul, Liturghierul, Octoihul şi Ceaslovul contribuit la desăvârşirea procesului de românizare a slujbelor şi la făurirea limbii liturgice româneşti. Pentru că s-a împotrivit opresiunii turceşti şi a primului domn fanariot, preferând apropierea de Rusia, condusă de Petru cel Mare, el a suferit moarte martirică, fiind ucis de către soldaţii turci în timp ce-1 escortau spre Muntele Sinai, unde a fost exilat. Între anii 1821-1918 România a avut o perioadă de renaştere a vieţii politice şi bisericeşti. Viaţa bisericească din această epocă s-a evidenţiat prin înlăturarea elementului străin din Biserică, înflorire literaturii şi a învăţământului teologic de toate gradele, unificare organizării bisericeşti şi prin înfăptuirea marilor reforme de după 1859, care a culminat cu recunoaşterea oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885. A rămas de la el şi o lucrare în manuscris, intitulată Chipurile Vechiului şi Noului Testament, care cuprinde 503 portrete în medalion, cu diferite personaje biblice, 3 schiţe (se păstrează la Kiev). Tot mitropolitului Antim i se datoreşte ilustrarea tipăriturilor sale cu gravuri, unele din ele fiind de o măiestrie deosebită. Toate acestea arată calităţile artistice deosebite cu care era înzestrat. O altă latură de seamă din păstoria lui Antim a fost zidirea sufletească a credincioşilor săi prin cuvânt. Sunt preţuite până azi predicile sale, numite Didahii, în care osândea felurite păcate ale vremii sale, mai ales ale marii boierimi. Cunoaştem de la el 28 de predici la diferite duminici şi sărbători şi 7 cuvântări ocazionale, toate înfăţişând pe Antim ca om de cultură deosebită. În Transilvania, această perioadă a fost dominată de mitropolitul Andrei Şaguna, care a reuşit să reorganizeze viaţa bisericească şi să reînfiinţeze vechea Mitropolie a Transilvaniei. Printre personalităţile proeminente ale Bisericii care, prin strădaniile lor necontenite puse în slujba oamenilor şi a poporului pe care l-au păstorit şi prin curăţenia şi sfinţenia vieţii lor, au influenţat atât viaţa moral-religioasă, cât şi cea politică, se numără şi mitropoliţii Veniamin Costachi, Grigorie Dascălu, Andrei Şaguna şi Melchisedec Ştefănescu. VENIAMIN COSTACHI A fost ales ca mitropolit în anul 1803 deşi era tânăr, el s-a dovedit a fi un bun păstor de suflete pe tot parcursul celor aproape patru decenii cât a fost întâistătătorul Bisericii din Moldova. Activitatea cultural-tipografică La mai puţin de două luni ca mitropolit a început să se implice în viaţa culturală din Moldova încercând să-i dea o tentă naţională prin tipărirea de cărţi şi înfiinţarea de şcoli în limba română. Prin strădaniile sale s-au înfiinţat trei, şcoli: Seminarul de la Socola, Şcoala elinească-grecească pentru maici şi Şcoala românească de fete de la Mănăstirea Agapia. Datorită colaborării sale 159

cu Gheorghe Asachi a reuşit să înfiinţeze în anul 1834 prima „Şcoala publică pentru fetele orăşenilor” unde învăţau un număr de 70 de fete, dar cea mai importantă realizare a lor a fost deschiderea unei Academii la Iaşi în anul 1835. În cadrul acesteia funcţiona o facultate „filozofică" şi una juridică". Aici se mai studia agronomia, artele frumoase, filologia şi ingineria. Mitropolitul Veniamin Costachi s-a impus în viaţa culturală a Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea prin mulţimea cărţilor traduse şi tipărite de el. Unele dintre cele mai importante cărţi sunt: Tâlcuirea Psaltirii, Liturghier, Istoria Scripturii Vechiului Testament şi Istoria Scripturii ceii nouă. Mitropolitul Veniamin Costachi a avut şi un însemnat rol politic, fiind locţiitor de domn în 1807 şi 1821, preşedinte al Divanului ţării şi apoi al Adunării Obşteşti. El a avut un rol important la alcătuirea Regulamentului Organic al Moldovei. Prin pastoralele sale el a încercat să încurajeze poporul atunci când avea greutăţi, îndemnându-i să fie uniţi pentru binele şi fericirea patriei, el însuşi mărturisind că scopul întregii sale activităţi a fost „ca românii să aibă în cer un Dumnezeu şi pe pământ o patrie”. GRIGORIE DASCALU Şi-a dedicat întreagă viaţa traducerii cărţilor şi respectării pravilei călugăreşti, activitate pe care şi-a continuat-o şi după ce a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti în anul 1823. Ca mitropolit, a căutat să pună rânduială în viaţa clerului, s-a îngrijit de familiile preoţeşti, a acoperit o parte din datoriile Mitropoliei şi a izbutit - pentru scurt timp - înlăture pe egumenii greci din mănăstirile închinate. Activitatea cultural-tipografică El a avut o contribuţie majoră la traducerea şi tipărirea operelor Sfinţilor Părinţi în româneşte, tipărind în tipografia Mitropoliei lucrări importante ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Casian Râmleanul. În calitate de conducător al învăţământului din Ţara Românească a reuşit să înfiinţeze două şcoli româneşti, la Buzău şi Focşani, profesorii fiind plătiţi din banii episcopiei. Pentru că s-a opus intervenţiei ţariste, care dorea să introducă noi dări pentru preoţi, a fost înlăturat din scaun timp de patru ani şi jumătate. Mitropolitul Grigorie Dascălu, prin colaborarea sa cu Veniamin Costachi şi cu călugării de la Neamţ, a contribuit la strângerea legăturilor tradiţionale dintre munteni și moldoveni, aducându-şi în acest mod aportul la pregătirea Unirii din 1859. ANDREI ŞAGUNA A fost una dintre cele mai proeminente personalităţi din trecutul Bisericii Ortodoxe Române, care, deşi şi-a desfăşurat activitatea într-un mediu politic ostil, Transilvania fiind sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, a reuşit să ridice Biserica la o strălucire pe care nu o mai cunoscuse înainte. Activitate cultural-tipografică Mitropolitul Andrei Şaguna a luptat pentru ridicarea românilor prin cultură. În acest sens, a cerut ca să se înfiinţeze câte o şcoală în fiecare parohie, iar preoţii să susţină cursuri de alfabetizare. Cele mai importante şcoli care s-au înfiinţat îh această perioadă sunt: Gimnaziul de la Braşov (1850), Şcoala Comercială de 160

la Braşov (1861) şi Gimnaziul Superior de la Brad (1869): A contribuit la editarea manualelor şcolare şi a cărţilor de slujbă, dar cea mai însemnată activitate pe plan cultural a fost editarea ziarului „Telegraful Român" care apare şi astăzi. Mitropolitul Andrei Şaguna a avut şi un rol politic important, el implicându-se în lupta pentru libertate şi independenţă a poporului român. A participat activ la Revoluţia, din 1848, conducând marea adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, unde a cerut desfiinţarea iobăgiei, recunoaşterea limbii române ca a treia limbă oficială, unirea românilor din statele austriece într-o singură naţiune şi, mai târziu, a cerut şi a reuşit să obţină, la 24 decembrie 1864, reînfiinţarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Mitropolitul Andrei Şaguna, datorită realizărilor sale culturale şi politice, poate să fie numit unul dintre cei mai străluciţi ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în trecutul ei. MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU A rămas înscris în istoria culturii Bisericii Ortodoxe .prin contribuţia pe care şi-a adus-o la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural şi la înnoirea vieţii bisericeşti de după unirea din 1859. El a fost unul dintre ierarhii Bisericii care a înţeles imperativul unirii şi independenţei României, făcând tot ceea ce i-a stat în putința pentru îndeplinirea acestui deziderat. Activitatea cultural-tipografică Episcopul Melchisedec Ştefănescu a tipărit multe cărţi cu conţinut teologic şi istoric, unele dintre ele fiind folosite şi astăzi de cercetători. Cele mai însemnate lucrări sunt: Cronica Huşilor, Cronica Românului şi a Episcopiei, Biserica Ortodoxă în lupta cu protestantismul, Psaltirea, Liturghierul, Cronica Moldovei etc. La fel ca predecesorii săi, el s-a implicatei în viaţa politică fiind ales deputat în Divanul ad-hoc; a fost ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. 13.3.2. Primele manuscrise şi tipărituri În paralel cu creaţia populară de circulaţie orală, manuscrisele şi tipăriturile au consemnat cele mai importante evenimente din istoria poporului român. Literatura scrisă - traduceri sau opere ale creatorilor români - reflectă relaţia dintre viaţa culturală specifică teritoriului românesc şi viaţa marilor centre culturale şi religioase ale Europei - Bizanţul şi Roma. Ca reacţie la prozelitismul catolic, limba slavonă a fost adoptată ca limbă oficială atât în organizarea Bisericii, cât şi în cancelariile domneşti. În detrimentul limbii latine, slavona a fost utilizată în primele manuscrise şi tipărituri româneşti şi a contribuit la răspândirea culturii bizantine. Primele manuscrise în limba slavonă Primele manuscrise slavone pe teritoriul ţării noastre au fost realizate încă din secolele al XII-lea - al XIII-lea, reprezentând cărţi de cult: Evangheliar, Triod-Penticostar, Tetaevanghelul de la Putna, Octoihul de la Caransebeş etc. Întemeierea Mitropoliilor Ţării Româneşti şi a Moldovei, reorganizarea monahismului românesc prin Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentul isihast iniţiat la Muntele 161

Athos au creat condiţii favorabile pentru intensificarea acţiunii de caligrafiere a textelor liturgice şi teologice în mănăstirile româneşti, care au devenit puternice Centre culturale. Manuscrisele slavone copiate în diferite centre din Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi Banat s-au răspândit pe întreg teritoriul ţării, constituind o mărturie a neîntreruptelor legături cultural-bisericeşti dintre ţările româneşti. Activitatea de copiere a manuscriselor a fost susţinută de domnitorii ţării, de episcopi, de unii egumeni sau de mari dregători. în mănăstiri s-au creat adevărate şcoli de traducători, de miniatură şi caligrafiere. Ca rezultat al activităţii intense de caligrafiere a textelor religioase, s-au înfiinţat biblioteci la mănăstirile: Neamţ, Putna, Moldoviţa, Voroneţ, Cozia, Bistriţa Olteniei etc. Manuscrisele au o importantă valoare istorică şi artistică, realizarea lor fiind influenţată de arta bizantină şi de cea orientală, dar şi de folclorul religios românesc. Printre lucrările reprezentative în limba slavonă se remarcă Tetraevanghelul copiat de Sf. Nicodim de la Tismana, între anii 1404-1405, care este deosebit prin frontispiciile de la începutul fiecărei Evanghelii şi prin ferecătura ornamentată pe cele două feţe, cu Răstignirea şi Învierea. De asemenea, în prima jumătate a secolului al XV-lea şi-a desfăşurat activitatea de copist ieromonahul Gavriil Uric din mănăstirea Neamţ. Cele 13 manuscrise care au rămas de la el au o mare valoare în rândul primelor manuscrise româneşti. Literatura teologică originală În secolul al XIV-lea, pe teritoriul românesc apar primle scrieri originale în limba slavonă, care valorifică creaţiile teologice, istorice şi literare bizantine, ajunse la noi prin filieră slavă. De o importanţă deosebită este literatura teologică originală, la baza căreia au stat cărţile Sfintei Scripturi şi teologia Sfinţilor Părinţi Răsăriteni. Dintre aceste lucrări pot fi amintite: Corespondenţa Sf. Nicodim de la Tismana cu Patriarhul Eftimie al Tâmovei; Pripealele lui Filotei, fostul logofăt al-lui Mircea cel Bătrân; Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou, scrisă de ieromonahul Grigorie cu ocazia aducerii în ţară a moaştelor sfântului de către Alexandru cel Bun; Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintelui nostru Nifon patriarhul Ţarigradului, scrisă de Gavriil Protul, din îndemnul lui Neagoe Basarab. Primele traduceri în limba română Formarea limbii literare româneşti a început cu fixarea în scris a limbii vorbite, proces urmat de traducerea de cărţi religioase şi laice şi de elaborarea unor lucrări teologice şi laice originale, păstrate în manuscrise, apoi tipărite. Primul document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, care datează din 1521. La începutul secolului al XVI-lea au apărut în Transilvania primele traduceri în limba română ale unor texte biblice esenţiale. Acestea sunt cunoscute sub numele de texte rotacizante şi conţin Psalmii în versiuni foarte asemănătoare (Psaltirea Scheiană, 162

Psaltirea Hurmuzachi şi Psaltirea Voroneţeană) şi fragmente din Faptele Apostolilor şi Epistole (Codicele Voroneţean). Una din capodoperele literaturii noastre vechi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scrisă în limba slavonă în secolul al XVI-lea, a fost tradusă în limba română încă din secolul al XVII-lea. Pe lângă valoarea literară, trebuie remarcată şi valoarea teologică a cărţii autorul inspirându-se din Sfânta Scriptură, din scrierile Părinţilor Bisericii, precum şi din literatura populară. 13.3.3. Apariţia tiparului – moment important în cultura română În Ţara Românească şcolile de copişti şi-au pierdut însemnătatea în secolul al XVI-lea, în urma apariţiei tiparului. La Târgovişte, Radu cel Mare a înfiinţat o tipografie în care s-au imprimat cărţi ortodoxe în limba slavonă, folosindu-le litere chirilice. Până la alegerea sa ca mitropolit al Ţării Româneşti, ieromonahul sârb Macarie a tipărit la această tipografie trei cărţi de slujbă: Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi Tetraevanghelul în 1512. Activitatea tipografică a fost reluată trei decenii mai târziu tot de un sârb, Dimitrie Liubavici. Cărţile tipărite de el şi de ucenicii lui au cunoscut o largă răspândire nu numai în Ţările Române, ci şi în ţările de origine slavă aflate sub ocupaţie otomană. Aceşti meşteri au fost înlocuiţi de meşteri români ajungându-se apoi, în mod firesc, de la cartea slavonă la cea românească. Tipărtiuri Transilvania În secolul al XVI-lea au funcţionat în Transilvania mai multe tipografii, cele mai renumite fiind cele de la Sibiu şi Braşov. La Sibiu s-a remarcat activitatea lui Filip Moldoveanul, caligraf profesionist şi iscusit meşter-tipograf, care a pus bazele primei tipografii româneşti. Sub conducerea lui s-au tipărit mai multe cărţi, dintre care pot fi amintite: Catehismul românesc (1544), din care nu s-a păstrat nici un exemplar, şi Tetraevanghelul slavo-român (1551-1553), care este prima tipăritură în limba română cunoscută şi păstrată până astăzi. La şcoala lui Dimitrie Liubavici de la Târgovişte şi-a făcut ucenicia unul dintre cei mai mari tipografi şi editori pe care i-a avut cultura românească: diaconul Coresi. De la Târgovişte, s-a mutat la Braşov, unde a înfiinţat o tipografie proprie, în care s-au tipărit cărţi cu caractere chirilice. Dezvoltarea activităţii tipografice a lui Coresi a fost influenţată de pătrunderea luteranismului şi a calvinismului în Transilvania, la începutul secolului al XVI-lea. Ca reacţie împotriva Bisericii papale, care promova limba latină, noile doctrine impuneau introducerea limbii fiecărei naţiuni ca limbă de cult. Acest aspect a determinat o vastă activitate de traducere şi răspândire a textelor sfinte în limbile naţionale. Tipăriturile diaconului Coresi au promovat învăţătura de credinţă ortodoxă, deşi calvinismul a fost declarat, în 1564, drept religie de stat în Transilvania. Coresi a tipărit unsprezece cărţi în limba slavonă şi opt în limba română. Acestea din urmă, deşi traduceri, au jucat un rol 163

deosebit în formarea limbii literare româneşti, fiind răspândite în toate colţurile ţării. Multe dintre cărţile slavone au fost tipărite de Coresi la cererea domnitorilor sau mitropoliţilor Ţării Româneşti, care sunt amintiţi în epilogurile acestora. Tipăriturile în limba română au avut un rol important atât în întărirea unităţii de neam, de credinţă şi de limbă a românilor de pretutindeni, precum şi în folosirea limbii române în cadrul slujbelor bisericeşti. Tipăriturile slavone au depăşit graniţele Ţărilor Române, fiind folosite şi de Bisericile Ortodoxe de limbă slavonă. 13.3.4. Pelerinaje religioase şi unitate naţională Odihna sufletească ca activitate Odihna sufletească se realizează prin activităţi duhovniceşti. Unele au în vedere lătura sufletească: ascultarea unui concert; citirea de cărţi; participarea la slujbe religioase (Perioada Triodului şi a Penticostalului în special) etc. Altele au în vedere latura fizică: activităţile sportive; dezvoltarea capacităţilor artistice prin pictură, sculptură, broderie etc. Alte activităţi duhovniceşti au-în vedere latura mixtă plimbări în cadre naturale deosebite: excursii la obiective turistice de referinţă, în spaţiul geografic naţional; pelerinaje organizate la mănăstirile' din ţară sau la locurile sfinte din străinătate etc. Într-un pelerinaj este nevoie şi de activităţi sufleteşti, şi de activităţi fizice. Convorbirile duhovniceşti se alătură pelerinajului. Ele sensibilizează sufletul pelerinului spre contemplarea naturii şi cunoaşterea culturii naţionale. Toate acestea duc la o pace negrăită a sufletului. Odihna sufletului prin pelerinaje Nu poate să existe pelerin fără pelerinaj, nici pelerinaj fără pelerini. Se cunoaşte din antichitate acest adevăr: • evreii erau datori să-şi expună adoraţia faţă de Dumnezeu printr-un pelerinaj (anual) la Ierusalim. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest drum pentru prima dată la vârsta de 12 ani (Luca 2, 42-52); • musulmanii au datoria să săvârşească o călătorie de înălţare sufletească la Mecca, cel puţin o dată în viaţă. Atât pentru evrei cât şi pentru musulmani, acest pelerinaj (călătorie spre loc sfânt) reuşea să menţină unitatea politică şi religioasă a populaţiei atât de împrăştiată teritorial. În această tradiţie se înscriu şi creştinii celor două milenii de creştinism. Din antichitate şi până azi creştinii care au realizat un pelerinaj s-au numit pelerini/peregrini. Destinaţia pelerinajului ridică sufletul omului spre o vieţuire duhovnicească autentică. Astfel, pentru orice credincios, pelerinajul devine un drum mântuitor. Deşi un pelerinaj presupune cheltuială şi oboseală, finalul său conduce la odihna sufletului pelerinului. Preocupările se centrează pe ascultarea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu. Funcţiile pelerinajului Pelerinajul, ca activitate umană, presupune câteva caracteristici esenţiale: localizare, valori, impact cultural în societatea contemporană. În aceste trăsături caracteristice pelerinajului se încadrează modul de a fi şi modul de cunoaştere al pelerinilor. 164

Pelerinajul se adresează atât raţiunii, cât şi inimii pelerinilor. Acesta se desfăşoară pe mai multe planuri: • posibilităţile de informare şi cunoaştere a realităţilor religioase prin bibliotecile mănăstirilor (adevărate comori de înţelepciune) şi prin convorbirile cu părinţii duhovniceşti (exemplu: Pr. Teofil Părăian de la Sâmbăta, Pr. Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Pr. Teoclit Dionisiatul de la Muntele Athos etc.); • contemplarea cadrelor naturale în care sunt amplasate aceste centre de spiritualitate; • accesul la anumite evenimente istorice trecute, prin reprezentarea în artă, tradiţii, folclor etc., existente ca mărturii în muzeele mănăstirilor; • realizarea unui nou început în viaţa spirituală prin asistenţa duhovnicească oferită: mărturisirea, din copilărie, a păcatelor, împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului etc.; • dobândirea unor suveniruri religioase: cărţi,.obiecte de cult, materiale audio/video cu conţinut religios (autentic) etc. Misiunea pelerinului La rigoare însăşi viaţa noastră este un pelerinaj. Aceste posibilităţi pe care le oferă pelerinajul fac din pelerin un creştin autentic, trăitor, misionar. Misiunea lui se referă la sine şi la semeni. Va dărui şi altora din experienţa proprie. Această apropiere de semeni va realiza comuniunea cu ei. Această comuniune cuprinde mai întâi pe membrii familiei, apoi prietenii, apropiaţii etc. Fiecare pelerin se simte dator să lumineze şi pe alţii. Poţi lumina pe altul dacă tu te-ai luminat sau te luminezi. Pelerinajul se deosebeşte radical de activităţile turistice care au în vedere doar scopul imediat al călătoriei. Un pelerinaj imprimă pelerinului o serie de responsabilităţi în ceea ce îl priveşte pe el şi pe ceilalţi. Pacea cu sine şi comuniunea cu semenii se realizează prin: • părtăşie la viaţa Bisericii, în strânsă legătură cu Sfintele Taine. • acceptarea învăţăturilor de credinţă; • exercitarea trupească şi sufletească prin post şi rugăciune. Pelerinul iubitor de Biserică şi neam Cine s-a împăcat cu sine şi cu semenii va sluji Biserica neamului. Ascultarea de Biserică şi iubirea de neam îl va forma pe pelerin un adevărat credincios şi cetăţean. Apartenenţa la Biserică şi la un neam implică întâlniri, schimburi de experiență (religioasă şi civilă), procesiuni, închinări colective de pe la sfinte moaşte etc. Se cuvine să menţionăm extraordinarele, pelerinaje ce se fac în fiecare an: de 15 august, în Transilvania, la Sf. Mănăstiri Rohia, Sâmbăta de Sus. Bixad; de 14 octombrie, în Moldova, la Sf. Cuv. Paraschiva; de 17 octombrie, în Muntenia, la Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou din Basarabi. Pelerinajele locale naţionale sunt continuate de unii pelerini cu cele internaţionale în Ţara Sfântă la Betleem, Ierusalim, Ghetsimani etc.; la Sf. Munte Athos. Aceste pelerinaje întăresc Credinţa pelerinului în ascultarea de Biserică şi ridică moralul cetăţeanului în slujirea neamului său. Pelerinajul - contribuţie religioasă la unitatea naţională Pelerinajul a reuşit, de-a lungul veacurilor, să realizeze şi să păstreze în sufletul neamului unitatea de limbă, credinţă, datini şi 165

tradiţii datorită cunoaşterii profunde a realităţilor sociale. Separaţia provinciilor de odinioară se unifică prin pelerinaje (atât cât s-a putut) care au purtat cu ele credinţă, cultură şi idei eliberatoare de sub tirania stăpânitorilor vremelnici. Pelerinajul a înlesnit comunicarea culturală între provinciile româneşti prin răspândirea cărţilor de cult şi învăţătură. Şi pelerinajele au contribuit şi contribuie la apărarea fiinţei neamului, la dreptul de unitate naţională şi suveranitate. De aceea, tot ce zideşte sufletul uman şi-1 înfrumuseţează, înalţă şi va înălţa mereu şi sufletul neamului nostru român, creştin din naştere şi unitar din făptuire.

13.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 13 Viaţa umană presupune o activitate conştientă şi susţinută, urmată de oboseală fizică şi sufletească. Activitatea fizică o presupune şi pe cea sufletească, iar activitatea sufletească o presupune şi pe cea fizică. Energia proprie fiinţei umane trebuie reînnoită atât trupeşte, cât şi sufleteşte, prin hrană, odihnă. Este necesar să existe un echilibru între activitatea fizică, pe de o parte, şi odihnă şi recreaţie, pe de altă parte. Excesele sunt dăunătoare. Echilibrul este singura cale ce trebuie să existe între cele două realităţi. Pe lângă odihna fizică („dulce este somnul nevoitorului cf. Ecl. 5. 11) se alătură şi cea sufletească. Odihna sufletească se realizează prin activităţi duhovniceşti. Unele au în vedere lătura sufletească: ascultarea unui concert; citirea de cărţi; participarea la slujbe religioase (Perioada Triodului şi a Penticostalului în special) etc. Altele au în vedere latura fizică: activităţile sportive; dezvoltarea capacităţilor artistice prin pictură, sculptură, broderie etc. Pelerinajul este o formă de procesiune religioasă care se prezintă sub forma unei deplasări a unui grup de credincioși pelerini, pe jos sau mai nou cu diferite milloace de transport la un loc declarat sfânt. Acesta poate să fie o biserică, templu, moschee, munte, fântână, izvor, peșteră etc. Pelerinajul se practică în toate religiile din lume, unele drumuri și locuri de pelelerinaj devenind renumite. Astfel pentru creștini sunt: Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela (cu Drumul lui Iacob), Lourdes. Țelul pelerinilor evangheliști luterani fiind Loccum- Volkenroda, iar pentru lumea musulmană Mekka. Principalele motive ale pelerinajului sunt urmatoarele: 1. Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a aratat in lume iubirea si lucrarea minunata a lui Dumnezeu pentru oameni si prin oameni. Pelerinul vrea sa atinga locul sfant sau moastele sfantului in care si prin care s-a aratat prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu intr-un mod deosebit de intens, pentru ca el pelerinul sa-si intensifice credinta si iubirea sa pentru Dumnezeu. 2. De aceea, pelerinajul se face pentru a intensifica rugaciunea si viata spirituala in general; 3. Pelerinajul este adesea un act spiritual de multumire adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; astfel pelerinajul este in sine un act de asceza si o ofranda de gratitudine. 4. Pelerinajul cuprinde si un act de pocainta pentru pacate, fiind completat cu marturisirea pacatelor si rugaciuni de iertare pentru mantuirea sufletului. 5. Pelerinajul poate fi motivat si de o dorinta puternica de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importanta sau a primi vindecarea de o boala fizica sau psihica. Concepte şi termeni de reţinut • •

pelerin; pelerinaj; 166

• • • • • •

tipar; tipărituri; cultură; manuscrise mitropoliţi. cărturari.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Enumeraţi trei dntre mitropoliţii români – ctitori de cultură şi patrioţi luminaţi. Descrieţi trei dintre operele acestor mitropoliţi. Care sunt meritele lui Andrei Şaguna în contextul dezvoltării culturii româneşti? Care au fost cele mai importante momente din istoria poporului român? În ce limbă au fost redactate primele manuscdrise pe teritoriul ţării noastre? Care erau cele mai renumite tipografii din Transilvania secolului XVI? Prin ce se realizează odihna sufletească? Care sunt caracteristicile esenţiale ale pelerinajului? Care este misiunea unui pelerin?

Teste de evaluare/autoevaluare Notaţi cu adevărat sau fals enunţurile următoare: 1. Mitropolitul Andrei Şaguna a luptat pentru ridicarea românilor prin cultură. 2. Psaltirea în versuri, a fost tipărită în 1673 în mănăstirea ucraineana de la Uniev, în Polonia, fiind prima lucrare poetică de mari proporţii în limba română cuprinzând peste 50 de pagini cu 8634 versuri. 3. Cazania a fost tipărită la Iaşi, în anul 1643, în prima tipografie din Moldova care a fost adusa de la Kiev. Această carte a fost adresata „tuturor românilor” şi a fost scrisă pentru că „limba română n-are carte pre limba sa” după cum spune autorul ei. 4. Mitropolitul Grigorie Dascălu, prin colaborarea sa cu Veniamin Costachi şi cu călugării de la Neamţ, a contribuit la strângerea legăturilor tradiţionale dintre munteni şi dobrogeni, aducându-şi în acest mod aportul la pregătirea Unirii din 1918. 5. Mitropolitul Andrei Şaguna a avut şi un rol social important, el implicându-se în lupta pentru libertate şi independenţă a poporului român. 167

6. Primele manuscrise slavone pe teritoriul ţării noastre au fost realizate încă din secolele al XIlea - al XV-lea, reprezentând cărţi de cult: Evangheliar, Triod-Penticostar, Tetaevanghelul de la Putna, Octoihul de la Caransebeş etc. 7. Formarea limbii literare româneşti a început cu fixarea în scris a limbii vorbite, proces urmat de traducerea de cărţi religioase şi laice şi de elaborarea unor lucrări teologice şi laice originale, păstrate în manuscrise, apoi tipărite. 8. Tipăriturile diaconului Coresi au promovat învăţătura de credinţă catolică, deşi calvinismul a fost declarat, în 1564, drept religie de stat în Transilvania.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Bogdan, Ioan, Scrieri alese – Cultura slavonă în ţările române, Bucureşti, 1968; 2. Păcurariu, Mirce, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980; 3. Plămădeală,Dr. Antonie, Dascăli de cuget şi simţire românească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981; 4. Rădulescu, Prof. Cornel, Primele traduceri româneşti ale cărţilor de ritual în „Glasul Bisericii”, XXXIV (1975), nr. 3-10;

168

Unitatea de învăţare 14 DIMITRIE CANTEMIR ÎN CULTURA ŞI SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ, UNIVERSALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Cuprins 14.1. Introducere 14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 14.3. Conţinutul unităţii de învăţare 14.3.1. Viaţa şi cariera politică 14.3.2. Dimitrie Cantemir - cărturar 14.4. Îndrumar pentru autoverificare

14.1. Introducere Acest savant de renume s-a nascut la 26 octombrie 1673, într - o familie de moldoveni din tinutul Falciului. Tatal învatatului era un om fara carte, dar foarte istet, Constantin Cantemir, domn al Moldovei. Cunostea trei limbi de circulatie pe timpul respectiv,dar fara a sti sa scrie. A fost supus turcilor, dar si boierilor moldoveni si la uneltirile celor din urma. Ordona decapitarea lui Miron Costin, fapt care va fi atacat de fiul sau mai tîrziu, într - o scriere memografica. Instructia o primeste în familie, de la dascalii scolii din Lipsca si Viena ,învatînd limbile greaca , latina, româna, italiana. La vîrsta de 15 ani este trimis la Constantiopol studiind la o scoala de dimensiunile celor din occident, formându - si o cultura de admirat. A stat la Constantinopol aproape 20 de ani. Dupa moartea tatalui sau a fost ales domn, de boierii mari , dar de turcii platiti de Constantin Brâncoveanu( domnul Tarii Românesti), nu l - au recunoscut ci au impus la tronul tarii pe un domn muntean de încredere al turcilor si al lui Constantin Brâncoveanu. Acest moment devine subiect pentru lucrarea artistica: ''Istoria ieroglifica sau lupta dintre noroc si corb'' care este o opera baroca, greu de introdus într - o specie literara. Astfel ea a fost considerara roman politic de aventuri, carte de memorii, jurnal, pamflet. Este primul roman românesc. Modalitatea esentiala folosita de autor este alegoria.

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: - să cunoască activitatea de cărturar a lui D. Cantemir; - să identifice operele sale; - să sintetizeze ideile principale emise de D. Cantemir în opera sa „Descrierea Moldovei”; Competenţele unităţii de învăţare: –

studenţii vor putea fi capabili sa descrie aportul lui D. 169

–

Cantemir la dezvoltarea culturii româneşti; studenţii vor fi capabili să pună în evidenţă şi activitatea sa politică pe lăngea cea de cărturar.


14.3. Conţinutul unităţii de învăţare Viaţa şi cariera politică Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui. în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-16901 unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă înalta Poartă. înlocuindu-1 pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar înalta Poarta nu 1-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-1 într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol. al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn. S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino. Casandra, care i-a dăruit doi copii, Mana şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).) Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn - cărturar a încheiat la Luth în Rusia în 2 aprilie-13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de domnie (1710 - 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost 170

înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. 14.3.2. Dimitrie Cantemir – cărturar A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. în opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Opere principale Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică. Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante, 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii. Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare. Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historiaa incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă. Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi: • Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului. 171

•

În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări. • În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul. Alte opere • Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale) • Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor) • Sistema religiae mahomedane • Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki) Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

14.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 14 Domnitor patriot si mare carturar, Dimitrie Cantemir este una din figurile cele mai de seama de la sfirsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, prin prodigioasa lui activitate, reprezinta in cultura romaneasca un moment hotaritor, in evolutia spre lumea moderna. A fost un deschizator de drumuri noi, in multiple domenii de creatie, un spirit care respira atmosfera intelectuala a Europei, istoric, literat, geograf, dar mai presus de toate un filozof in toate aceste ramuri de activitate intelectuala pe care le-a ilustrat. Dimitrie Cantemir s-a nascut la Iasi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693). Familia este de origine razaseasca din tinutul Faldului, impresurata de nevoi in secolul al XVII-lea, dar mindra si activa in societatea moldoveana. Tatal sau era pe atunci un mic boier ce-si petrecuse timpul legat de cariera armelor. Primele studii de limba si literatura greaca, retorica, logica, filozofie naturala 172

si teologie ortodoxa Dimitrie Cantemir le-a facut in tara, sub conducerea invatatului grec Ieremia Cacavelas. Trimis in 1688 ca ostatic al tatalui sau pe linga Poarta otomana, Dimitrie Cantemir urmeaza cursurile Academiei grecesti de pe linga Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi straine, indeosebi greaca si latina, literatura clasica, istorie si, bineinteles, iarasi teologie ortodoxa. Dupa terminarea studiilor, el ramine, cu mici intreruperi, in capitala Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui sau Antioh Cantemir, pina in 1710, pastrind strinsa legatura cu cercurile diplomatice de acolo, dar si cu cele culturale, grecesti si turcesti. La 10 decembrie 1710, la 33 de ani, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei ca un credincios al Imperiului otoman. Tratatul cu Petru cel Mare invedereaza orientarea lui in problema independentei Moldovei, incercarea totodata de inlaturare a fractiunilor boieresti, in spiritul unor principii care au originea in ratiunile absolutismului. Lupta pentru independenta a legat-o de corespunzatoarele masuri interne menite sa limiteze suprematia oligarhiei boieresti, infringerea de la Stanilesti pe Prut a insemnat nu numai o infringere militara, ci si curmarea unei orientari politice menita sa asigure o domnie in spiritul veacului. Pierderea bataliei cu turcii din 8-12 iulie 1711, la care Dimitrie Cantemir a luat parte alaturi de rusi, a determinat plecarea lui in Rusia. Contactul cu Rusia reformelor lui Petru cel Mare deschide in bibliografia cantemiriana seria unor lucrari fundamentale, care se resimt de pe urma influentelor iluminismului timpuriu, alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse, atasate ideilor leibniziene. A fost nu numai sfetnicul avizat al lui Petru cel Mare in problemele lumii orientale, turcesti in mod deosebit, dar si un carturar atasat politicii de renovare a societatii rusesti. Mediul prielnic de la Curtea lui Petru cel Mare a favorizat activitatea sa stiintifica si dezvoltarea gindirii sale filozofice si social-politice care, cu toate limitele ei idealiste, cuprinde valoroase elemente progresiste. Prin eruditia sa a stirnit curiozitatea si interesul Academiei din Berlin, al carei membru a fost ales la 11 iulie 1714. in 1722 participa la campania intreprinsa de Rusia impotriva Persiei. in acest timp, boala de care suferea de multa vreme, diabet, se agraveaza si este nevoit sa se intoarca la resedinta sa din Dimitrovka. in seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir se stinge din viata Corpul neinsufletit i-a fost transportat la Moscova si acolo a fost inmormintat in mica biserica Sfintii Constantin si Elena, zidita de el. Osemintele i-au fost aduse in tara in 1935 si reinhumate in biserica Trei Ierarhi din Iasi. Opera lui Dimitrie Cantemir este extrem de diversa, pe masura eruditiei savantului, in ea s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-politica a Moldovei. Descrierea Moldovei (1716), lucrare scrisa la cererea Academiei din Berlin, este destinata sa faca cunoscuta Moldova cercurilor culturale occiden-~tale si reprezinta prima monografie geografica romaneasca, in domeniul geografiei, a mai elaborat lucrari, harti si profile privind Constantinopolul si partea estica a Caucazului. Este autorul uneia dintre primele istorii ale Imperiului otoman, Cresterea si descresterea curtii otomane (1714-1716). Ea raspundea unei necesitati politice, intr-un moment in care criza imperiului era evidenta. Cartea a fost o lucrare de capatii pentru diplomatia europeana, datorita traducerilor in engleza (1734, 1735), in franceza (1743), in germana (1745). Tot in Rusia a redactat si alte lucrari, printre care mentionam: Viata lui Constantin Cantemir (1716-1717), Evenimentele Cantacuzindor si ale Brincovenilor (1717-1718), Sistema religiei mahomedane (1722). Cea mai importanta scriere a lui Dimitrie Cantemir ramine, pentru cultura noastra, Hronicul romano-moldo-vlahilor (1719-1722). A fost opera lui capitala, un testament pe care il transmite posteritatii, neamului sau. Scrierea a fost destinata sa cuprinda toata istoria romanilor de la origini pina in epoca contemporana, in lucrare, staruie ideea unitatii poporului roman, ideea latinitatii si continuitatii sale in Dacia. Hronicul evidentiaza o vasta problematica social-politica, interesind realitatile romanesti, domnia, feudalismul in Moldova, asuprirea otomana, boierimea si taranimea. Dimitrie Cantemir a pus in Hronic si problema rolului romanilor in istoria universala. Nobletea neamului romanesc consta nu atit in ilustra ascendenta romana, cit in faptul ca se trage din purtatorii unei stralucite civilizatii. Dimitrie Cantemir deschide in istoriografia noastra, pe urmele Costinilor, preocuparea pentru istoria culturii, pentru istoria universala. Prin Cantemir, se poate afirma ca istoria nationala este integrata valorilor europene, el stabilind locul si rolul poporului roman in istoria continentului. De la el ne-au ramas si importante lucrari cu caracter literar Divanul sau gilceava inteleptului cu lumea sau giudetul sufletului cu trupul tiparita la Iasi in 1698 si dedicata fratelui Antioh, este o lucrare de tinerete influentata de Ieremia Cacavelas. Importanta artistica cea mai mare, data fiind originalitatea si maturitatea autorului, o are intre toate operele lui Dimitrie Cantemir -Istoria ieroglifica (1705), prima incercare de roman social din literatura romana, prin care satirizeaza, recurgind la alegorie, boierimea intriganta si acaparatoare a 173

paminturilor taranilor. Umanist cu multiple preocupari, Dimitrie Cantemir s-a ocupat si de muzica, fiind un abil interpret al instrumentelor turcesti ney si tambur. El a si inventat un sistem de notatie pentru muzica turca. Cantemir ca bun cunoscator si teoretician al muzicii orientale este autorul unui studiu despre muzica turceasca si al unor culegeri de cintece turcesti, ca si al unui studiu intitulat: Explicatia stiintei muzicii intr-un chip mai amanuntit. Deasemenea a cules date despre instrumentele muzicale, obiceiurile si datinile populare romanesti, despre muzica de ceremonial. Dimitrie Cantemir a fost primul autor roman de lucrari filozofice propriu-zise. Gindirea lui filozofica reflecta lupta dintre conceptiile religioase medievale si cele laice moderne, vadind tendinte inaintate, rationaliste. Opera de maturitate se caracterizeaza prin tendinta de separare a stiintei de teologie, prin asimilarea influentei neoaris-totelice, prin sustinerea existentei determinismului in natura si societate Scrierile stiintifice, filozofice si literare ale lui Dimitrie Cantemir au adus intr-o epoca de predominare a ideologiei religioase, o contributie de seama la dezvoltarea orientarii laice in cultura romaneasca. El este cel mai de seama ginditor si om de stiinta din cultura romaneasca veche.

Concepte şi termeni de reţinut • • •

cărturar; operă; domnitor.


Cine a fost Dimitrie Cantemir? Care sut operele sale cele mai reprezentative? În ce perioadă a domnit D. Cantemir şi în ce zonă a ţării? Îm ce an a fost ales membru al Academiei din Berlin?

Teste de evaluare/autoevaluare Completaţi spaţiile lacunare din următorul text: Domnul Moldovei (1693) (1710-1711), fiu mai mic al lui Constantin Cantemir, Cantemir este important în tronul ............................ ca domnitor (om politic şi diplomat) dar, mai ales, ca personalitate culturală: savant de renume ......................(la vremea lui) şi în prezent de renume mon174

dial, umanist şi erudit, creator ...................(istoric, geograf, filosof, ilustrat şi în domeniile religiei şi artei). Primă domnie a lui Cantemir n-a durat decât ............ zile (19 martie - 8 aprilie 1693). Sultanul îl găseşte prea tânăr (18 ani), nu îi dă firman de domnie şi îl recheamă la Istanbul. Ajuns din nou la Istanbul, Cantemir îşi continuă ................ şi cercetările sale personale prin .......................... După 1707, când Antioh îşi sfârşeşte a doua şi ultima domnie, Cantemir începe, sub domniile lui Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat, lupta pentru domnie. Cărturarul visa un tron pentru a-şi putea împlini ...................(care la data aceea era nescrisă în cea mai mare e parte). Vremurile erau grele. În interior întâlnea adversităţile dintre partidele boiereşti, urile mocnite, vicleniile şi ambiţiile de mărire, presiunile demnitarilor Porţii şi bănuielile permanente ale sultanului Ahmed. Cantemir, în calitate de ...................şi .................., intuise bine starea de decădere a Imperiului Otoman şi cea de mărire a habsburgilor. Stând atâta vreme la Poartă, unde îşi făcuse multe legături cu marii demnitari ai sultanului, Ahmed al III-lea credea că va avea în persoana lui Cantemir un ................devotat. De aceea îl mazileşte pe Nicolae Mavrocordat şi dă firman de domnie lui Cantemir. Cărturarul se urcă în scaun în noiembrie 1710. Erau atâtea de făcut în ţară. Şi totuşi Cantemir era nevoit să facă faţă conjuncturii politice atât de complicate, încât, atunci când în 1711 ţarul Petru cel Mare va începe războiul cu turcii, Cantemir trece de partea Rusiei. Prin tratatul încheiat la Luck (3/14 aprilie 1711) se hotărau următoarele: respectarea ............................ a Moldovei; Moldova urma să aibă hotarele de la Dunăre şi Marea Neagră; domnia devenea ereditară în familia lui Dimitrie Cantemir, marcând astfel principiul monarhiei ................................ Rusia garanta integritatea teritorială a Moldovei care, la rândul său, se obliga să o sprijine militar în campania ......................... În bătălia de la Stănileşti (pe Prut), armatele otomane, mult mai numeroase, înfrâng oştile coaliţiei moldo-ruse. Prin pacea de la Vadul Huşilor, ruşii cedează Porţii cetatea Azov. Cantemir îşi sfârşeşte domnia şi pleacă în .................... împreună cu familia şi cu alţi oameni ai săi. Domnia are un sfârşit nefericit pentru Cantemir. „Dacă soarta războiului altfel s-ar fi întors, Cantemir ar fi fost, pe lângă un mare savant şi un mare domn" Pe plan intern, Cantemir a dorit o ...................puternică, având sprijin în mica boierime şi orăşenime. Este autorul unei reforme .................ce consta în reducerea unei serii de dări ce apăsau mica boierime şi ţărănime: „birul steagului", dăjdiile mazililor, dijma pe miţere. Cantemir ia pentru instituţia domniei o serie de ................... închinate în scopul lărgirii bazei sociale şi asigurării unor venituri. A fost prea puţin, dar şi prea scurt, timpul de domnie. În schimb, a creat o .................. de mare valoare. Principalele lucrări sunt redactate unele în limba ...................., apoi traduse în alte limbi, altele în româneşte. Principalele scrieri: Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei); Historia Crementorum Atguţ Decrementorum Aulae Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii puterii otomane); De Vita Constantini Cantemiri (Despre viaţa lui Constantin Cantemir); Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor; Evenimentele Cantacuzinilor ţi Brâncovenilor (în rusă), Divanul sau gâlcerrva înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul; Cantemir moare la 21 august 1723 la Dimitrovca (Rusia) şi e înmormântat la „biserica de jos" a mănăstirii greceşti din ........................ Rămăşiţele sale pământeşti au fost reînhumate la Trei Ierarhi din Iaşi (1935). Acesta a fost Cantemir: cărturarul de renume mondial, membru al Academiei din Berlin (la propunerea lui Leibniz), poliglotul, istoricul, literatul, filosoful, poetul, spirit renascentist, domnitor al Moldovei între anii 1710-1711.

175

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE • Istoria filosofiei moderne și contemporane, Editura Academiei, București,1984 • Manuela Tănăsescu, Despre Istoria ieroglifică, Editura Cartea Românească, București, 1970 • Ecaterina Țarălungă - Dimitrie Cantemir. Contribuții documentare la un portret, Editura Minerva, 1989; ediția a II-a cu adăugiri - Editura Litera Internațional, 2004

176

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare Unitatea de învăţare 1 – CREŞTINISMUL 1–a 2–c 3–b 4–d Unitatea de învăţare 2 - ARIILE GEOGRAFICE ALE PRIMELOR BISERICI CREŞTINE A – adevărat B – adevărat C – fals D – adevărat F – fals Unitatea de învăţare 3 – PERSECUŢIILE 1. Creştinismul era dispreţuit şi pentru faptul că propovăduia egalitatea dintre oameni, indiferent de poziţia lor socială. De aceea era socotit ca religie a sclavilor, a săracilor, a ignoranţilor. Pentru că ei nu râvneau la funcţii administrative înalte, la demnităţi senatoriale şi,guvernamentale, se abţineau de la practicarea unor meserii nedemne de viaţa creştină şi criti-cau viaţa imorală a societăţii romane, erau consideraţi nefolositori şi ostili statului şi societăţii. 9. La Roma judecarea era făcută de prefectul oraşului, iar în provincii de guvernatori. Pedepsele aplicate erau în funcţie de poziţia socială a inculpatului. În general se respecta principul: cei de neam nobil erau deportaţi, cei simpli decapitaţi. 10. În Imperiul Roman exista o strânsă legătură între religie, stat şi viaţa publică. Obligaţiile religioase (participarea la cult, la diferite manifestări şi acte religioase) făceau parte integrantă din îndatoririle civice ale oricărui cetăţean roman şi cu atât mai mult ale demnitarilor de stat. Unitatea de învăţare 4 - RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI ÎN EUROPA 1 – adevărat 2 – fals 3 – adevărat 4 – fals 5 – adevărat Unitatea de învăţare 5 - ŞCOLILE CATEHETICE Cultul a îndeplinit în viaţa creştină, în primele trei secole, un rol foarte important, menţinând unitatea şi solidaritatea credincioşilor între ei. Viaţa primilor creştini era o rugăciune continuă. La început, cultul se făcea zilnic seara, în case particulare. Botezul, era actul de credinţă şi de cult prin care se intra în sânul Bisericii. El avea caracter sacramental, de Taină, prin care se ştergeau picatele şi se acorda darul Duhului Sfânt, după cuvintele Mântuitorului către Nicodim: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu» (Ioan 3, 5). Botezul era numit baie sau spălare, renaştere, baia renaşterii, luminare, pecetea credinţei. După botez urma îndată Ungerea cu untdelemn sfinţii sau Taina Mirungerii, care înlocuia punerea mâinilor Apostoli lor, prin care se da candidatului harul Sfântului Duh. Ca şi Botezul, Mirungerea purta numiri simbolice, dintre care mai obişnuite sunt: pecete, pecetea Duhului Sfânt, confirmarea credinţei, ungere, ş.a. Botezul şi 177

Mirungerea nu se repetau. Căsătoria, a fost de la început Taină şi instituţie sfântă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului (Matei 5, 32; 19, 1-6) şi ale Sfântului Apostol Pavel (Efes. 5, 32). Sfântul Ignaţiu, episcopul Antiohiei, în Scrisoarea către Policarp) scrie: «Trebuie» ca cei ce se însoară şi cele ce se mărită să facă unirea lor cu aprobare a episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstirea lui Dumnezeu» (V, 2). Tertulian dă mărturie despre căsătoria creştină, sfătuind ca ea să se încheie bisericeşte = matrimonium quod ecclesia conciliat (Aci uxorem, II, 9) «et conjunget vos in ecclesia» (De monogamia, II). Unitatea de învăţare 6 - ROLUL MONAHISMULUI ÎN CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA CREŞTINĂ 1–c 2–c 3–d 4–a 5–b Unitatea de învăţare 7 - BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN SECOLELE XI – XV 1 – adevărat 2 – adevărat 3 – fals 4 – fals 5 – fals 6 – fals Unitatea de învăţare 8 - REFORMA PROTESTANTĂ (SECOLUL AL XVI-LEA ) 1. Luther nu s-a supus, ci, dimpotrivă, el a protestat împotriva primatului papal. 2. Lutheranismul s-a întins în satele şi oraşele din centrul şi nordul Germaniei, în Prusia şi în ţările nord-europene. De asemenea, a avut un ecou important şi în Transilvania (unde locuiau saşii de origine germană). 3. Ulrich Zwingli, preot romano-catolic, a introdus reforma Bisericii la Zürich. Spre deosebire de Luther, el a procedat la o simplificare a cultului, locul principal ocupându-1 predica în limba poporului, însoţită de cântări religioase. 4. Adventiştii de ziua a şaptea (ei au fixat pe rând, ca date..., anii 1845, 1849, 1851). La noi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au pătruns printr-un fost preot romano-catolic, M. Czehovski, din regiunea Piteşti. Ei susţin că sâmbăta este pecetea şi semnul lui Dumnezeu, deci „ţine Sâmbăta" spun ei). 5. Evangheliştii susţin că: Botezul este unul, dar are trei feţe (botezul, apei, care mântuieşte; botezul Sfântului Duh; botezul în moartea Domnului - sfinţenie); sunt patru judecăţi: a celor credincioşi a celor înviați la venirea a doua a Domnului, a păcătoşilor la sfârşită mileniului, a îngerilor răi; celelalte idei sunt comune cu ale baptiştilor şi ale altor secte. 6. Ecumenismul doreşte o misiune creştină unificată prin dialog; cu alte cuvinte, propovăduirea Evangheliei lui Hristos nu trebuie să mai fie împiedicată sau îngreunată de diferențele interconfesionale. 7. Frământările din Biserica Uniată au început imediat după moartea mitropolitului Atanasie Anghel: Biserica a fost condusă un timp de un iezuit şi apoi de un preot romano-catolic, Ioan Patachi, confirmat întâi de împărat (1715) şi apoi de papă (1721)

178

Unitatea de învăţare 9 - ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE 1. Spre deosebire de arta romanică, monumentele gotice sunt zvelte, cu forme alungite, bogat împodobite. Ele impresionează prin înălţimea lor, prin frumuseţea vitraliilor şi prin varietatea ornamentală a sculpturii. 2. Deşi o mare parte din pictura şi sculptura Renaşterii a avut temă religioasă, acestea nu mai păstrează regulile stilurilor anterioare. Personajele şi scenele biblice reprezentate sunt puternic umanizate, expresive, cu mişcări şi atitudini fireşti, inspirate din modele reale. 3. Bisericile construite în stil romanic erau situate pe traseul marilor drumuri de pelerinaj al creştinilor spre Ierusalim, Roma şi Compostela. 4. Arta Imperiului Roman constituia un tot unitar şi original în ansamblu, dar a fost influenţată de elemente locale din Etruria şi Grecia - provincii cucerite. 5. Arta decorativă bizantină a fost influenţată de arta arabă, care foloseşte motive abstracte geometrice şi motive florale stilizate. Unitatea de învăţare 10 - ARHITECTURA RELIGIOASĂ 1 – adevărat 2 – fals 3 – fals 4 – adevărat 5 – fals 6 – adevărat Unitatea de învăţare 11 - PICTURA RELIGIOASĂ ÎN BISERICĂ ŞI ÎN ICONOGRAFIE. VALOAREA SPIRITUALĂ ŞI ARTISTICĂ Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează: Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştinţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioarele lor partea Mea... (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor băi ca pe statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească.

179

Unitatea de învăţare 12 - ARTA CREŞTINĂ ÎN CONTEXTUL CULTURII UNIVERSALE

1. Monumentele religioase din Transilvania sunt adevărate valori artistice, care pun în lumină experienţa artistică a meşterilor localnici, dar şi concepţia bizantină, venită din sudul Dunării o dată cu creştinismul. 2. Folosirea frescei pentru monumentele religioase este atestată documentar ca fiind din secolele XI-XIII, fiind astfel în strânsă legătură cu evoluţia arhitecturii. 3. Arhitectura, exotismul şi fastul oriental, splendoarea şi strălucirea spectacolului optic al artelor au marcat traseul original" al culturii bizantine. 4. Producţia de potire şi de piese destinate cultului se afla în continuă creştere, calitatea execuţiei asociindu-se unor rafinate ornamente de inspiraţie italiană. 5. Epoca fanariotă reprezintă o perioadă de declin şi în istoria artei româneşti. 6. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, alături de cântarea monodică de strană, a început să pătrundă în bisericile româneşti şi cântarea armonică. 7. Cântarea bisericească este rugăciune, dar este şi un imn închinat lui Dumnezeu. 8. În concluzie, arta bisericească trăieşte epoci de adevărată înflorire atât în Răsăritul, cât şi în Apusul Europei. 9. Pentru arta bisericească a Transilvaniei, un rol important l-a avut şi mănăstirea Vadului - o altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, pentru că păstrează elemente specifice stilului moldovenesc. 10. Cel mai somptuos lăcaş de cult al epocii post-bizantine este ansamblul Mănăstirii de la Argeş, ridicat în timpul domnitorului Neagoe Basarab.

Unitatea de învăţare 13 - MITROPOLIŢI ROMÂNI – CTITORI DE CULTURĂ ŞI PATRIOŢI LUMINAŢI 1 – adevărat 2 – adevărat 3 – adevărat 4 – fals 5 – fals 6 – fals 7 – adevărat 8 - fals Unitatea de învăţare 14 - DIMITRIE CANTEMIR ÎN CULTURA ŞI SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ, UNIVERSALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Domnul Moldovei (1693) (1710-1711), fiu mai mic al lui Constantin Cantemir, Cantemir este important în tronul Moldovei, ca domnitor (om politic şi diplomat) dar, mai ales, ca personalitate culturală: savant de renume european (la vremea lui) şi în prezent de renume mondial, umanist şi erudit, creator multilateral (istoric, geograf, filosof, ilustrat şi în domeniile religiei şi artei). Primă domnie a lui Cantemir n-a durat decât 19 zile (19 martie - 8 aprilie 1693). Sultanul îl găseşte prea tânăr (18 ani), nu îi dă firman de domnie şi îl recheamă la Istanbul. Ajuns din nou la Istanbul, Cantemir îşi continuă studiile şi cercetările sale personale prin biblioteci. După 1707, când Antioh îşi sfârşeşte a doua şi ultima domnie, Cantemir începe, sub domniile lui Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat, lupta pentru domnie. Cărturarul visa un tron pentru a-şi putea împlini opera (care la data aceea era nescrisă în cea mai mare e parte). Vremurile erau grele. În interior întâlnea adversităţile dintre partidele boiereşti, urile mocnite, vicleniile şi ambiţiile de mărire, presiunile demnitarilor Porţii şi bănuielile permanente ale sultanului Ahmed. Cantemir, în calitate de cărturar şi filosof, intuise bine starea de decădere a Imperiului Otoman şi cea de mărire a habsburgilor. 180

Stând atâta vreme la Poartă, unde îşi făcuse multe legături cu marii demnitari ai sultanului, Ahmed al III-lea credea că va avea în persoana lui Cantemir un aliat devotat. De aceea îl mazileşte pe Nicolae Mavrocordat şi dă firman de domnie lui Cantemir. Cărturarul se urcă în scaun în noiembrie 1710. Erau atâtea de făcut în ţară. Şi totuşi Cantemir era nevoit să facă faţă conjuncturii politice atât de complicate, încât, atunci când în 1711 ţarul Petru cel Mare va începe războiul cu turcii, Cantemir trece de partea Rusiei. Prin tratatul încheiat la Luck (3/14 aprilie 1711) se hotărau următoarele: respectarea autonomiei interne a Moldovei; Moldova urma să aibă hotarele de la Dunăre şi Marea Neagră; domnia devenea ereditară în familia lui Dimitrie Cantemir, marcând astfel principiul monarhiei autoritare. Rusia garanta integritatea teritorială a Moldovei care, la rândul său, se obliga să o sprijine militar în campania antiotomană. În bătălia de la Stănileşti (pe Prut), armatele otomane, mult mai numeroase, înfrâng oştile coaliţiei moldo-ruse. Prin pacea de la Vadul Huşilor, ruşii cedează Porţii cetatea Azov. Cantemir îşi sfârşeşte domnia şi pleacă în Rusia împreună cu familia şi cu alţi oameni ai săi. Domnia are un sfârşit nefericit pentru Cantemir. „Dacă soarta războiului altfel s-ar fi întors, Cantemir ar fi fost, pe lângă un mare savant şi un mare domn" Pe plan intern, Cantemir a dorit o domnie puternică, având sprijin în mica boierime şi orăşenime. Este autorul unei reforme fiscale ce consta în reducerea unei serii de dări ce apăsau mica boierime şi ţărănime: „birul steagului", dăjdiile mazililor, dijma pe miţere. Cantemir ia pentru instituţia domniei o serie de mănăstiri închinate în scopul lărgirii bazei sociale şi asigurării unor venituri. A fost prea puţin, dar şi prea scurt, timpul de domnie. În schimb, a creat o operă de mare valoare. Principalele lucrări sunt redactate unele în limba latină, apoi traduse în alte limbi, altele în româneşte. Principalele scrieri: Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei); Historia Crementorum Atguţ Decrementorum Aulae Othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii puterii otomane); De Vita Constantini Cantemiri (Despre viaţa lui Constantin Cantemir); Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor; Evenimentele Cantacuzinilor ţi Brâncovenilor (în rusă), Divanul sau gâlcerrva înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul; Cantemir moare la 21 august 1723 la Dimitrovca (Rusia) şi e înmormântat la „biserica de jos" a mănăstirii greceşti din Moscova. Rămăşiţele sale pământeşti au fost reînhumate la Trei Ierarhi din Iaşi (1935). Acesta a fost Cantemir: cărturarul de renume mondial, membru al Academiei din Berlin (la propunerea lui Leibniz), poliglotul, istoricul, literatul, filosoful, poetul, spirit renascentist, domnitor al Moldovei între anii 1710-1711.

181

6 Cultura si Civilizatie Crestina.pdf

Recommend Documents