LAIS TĂLMĂCIRE DE MIHAI EMINESCU Cu totul rară este cartea Mihai Eminescu, Opere complete apărută în editura Librăria românească r omânească Iaşi 1914 cu prefaţă şi studiu introductiv de A.C. Cuza. În ea, pe lângă multe altele vom descoperi publicată piesa într'un act Lais tradusă după Le jouer de Flûte a lui Emile Augier de Mihai Eminescu. Deoarece lucrarea respectivă este abia amintită printre creaţiile eminesciene, nici atât editată, ea trece t rece aproape necunoscută, lucru mai mult decât nejustificat, doar, doar, vom vedea în cele de mai jos, Lais corespunde unei realizări artistice de prim ordin. Cauza probabil decurge din faptul că Lais după mărturiile contemporanilor N. Petraşcu, soră poetului Harieta, Simion Mehedinţi redactorul Convorbirilor literare, opinie acceptată în sfârşit şi de G. Călinescu, ar fi fost scrisă în 1888 la Bucureşti, începuse să lucreze să la ea cu un an mai devreme în 1887 pe când se afla la Botoşani sub îngrijirea fidelă a Harietei, unde l-a vizitat A.C. Cuza găsind printre hârtiile aruncate pe jos, mototolite, poezia Kamadeva. Prezenţa acestei opere a pus şi pune în mare
încurcătură pe exegeţii lui Eminescu, cei ce afirmă că după 1883 a urmat marea întunecime în viaţa şi creaţia poetului. Curioasă întunecime sub lumina căreia Eminescu a tradus un dicţionar sanscrit apreciat de specialişti şi a dat prin Lais o tălmăcire cum cu greu se va găsi un al doilea exemplar în literatura noastră, fapt subliniat la timpul său de S. Mehedinţi. Ca să descurce lucrurile, I.E. Torouţiu Torouţiu (1909) consideră, complet subiectiv şi nefondat pe fapte, că Lais ar fi fost tradus în timpul studiilor berlineze (1872-1874) după o serie de copii multiplicate pentru scenă şi nu după traducerea în germană a lui Karl Saar apărută în anul 1888 în colecţia Reclam. Mai recent, apreciatul de noi, D. Murăraşu, în Caetele Mihai Eminescu, 1964, în studiul Data traducerii piesei "Lais" se învredniceşte să lanseze o teorie mai mult decât hazardată. Astfel, atât amintirile lui N. Petraşcu după care Eminescu în 1888 lucra în Bucureşti la piesa Lais cât şi datele din corespondenţa poetului că încă nu era pregătit să se prezinte cu noua sa lucrare în faţa Junimii -
scrupulozitatea şi severitatea cu sine însuşi este o caracteristică eminesciană eminesciană - sunt pe nepusă masă declarate nule şi înlocuite cu o ipoteză scoasă ca din buzunarul unui scamator abil. La şedinţa din vara lui 1888, Maiorescu i-ar fi dat poetului un caet aflat din 1883 cu toate manuscrisele sale în posesia sa, prin urmare Eminescu cu totul nepregătit ar fi citit Lais din respectivul caet, cu plăcerea de a-şi revedea o traducere mai veche. Nu putem să negăm imaginaţia de romancier al exegetului literar Murăraşu când afirmaţia lui nu se bazează absolut pe niciun document, cât de cât concret. Curios este că asistenţii la şedinţa Junimii au rămas impresionaţi de frumuseţea versurilor auzite - vom constata că au avut şi de ce - le consideră drept originale, fapt ce ar însemna că Maiorescu ar fi contribuit indirect la acest zvon dacă nu a adus dela început la cunoştinţa auditorului că e vorba de o traducere aflată într'un caet mai vechi al poetului. Mai de grabă însă va trebui să admitem că lucrurile s'au petrecut altfel, Eminescu a venit cu o lucrare de tot nouă şi dacă Maiorescu n'a vorbit de ea adică nu o pomeneşte în jurnalul său, se explică prin aceea că mândrul critic ar fi fost nevoit să-şi revadă r evadă
sentimentele de condamnare privind sănătatea lui Eminescu. Cât despre Iacob Negruzzi el nu l-a iubit niciodată în mod deosebit deci nu ne miră - ca pe Murăraşu - tăcerea lui asupra respectivei şedinţe a Junimii. În schimb despre ea a scris tânărul pe-atunci, critic, N. Petraşcu, fratele pictorului, autor al unui studiu asupra lui Eminescu încă din 1892 şi nu avem niciun motiv să nu-l credem şi să admitem supoziţiile tardive şi fanteziste ale lui D. Murăraşu. Respectivul critic ca să fie precis în analiza sa, fixează ca dată a tălmăcirii, anul 1880, cu anumite aluzii la iubirea poetului pentru doamna Cleopatra Poenaru - Lecca. Amintim acum că această iubire deloc împărtăşită, destul de trecătoare altfel, i-a inspirat poetului celebrul poem. Pe lângă plopii fără soţ. Cât corespunde atmosfera lui, piesei Lais, vom avea ocazia să vedem. Forma de troheu în 15-16 versuri a traducerii, exact respectată pe parcursul întregei piese, ca după bătăile metronomului lui Bach, îl determină pe Murăraşu să alăture opera, de epoca Scrisorilor deci va deplasa data cu şapte ani mai târziu dela cea fixată de Torouţiu, totuşi depărtată încă de anul 1888, de care "marea întunecime", declarată ad-hoc, din viaţa
poetului, nu-i permite nici din întâmplare să se apropie. Mai departe argumentul graficei eminesciene invocat de Murăraşu nu-l susţine ştiinţific. Din scrisoarea poetului pubilcată în facsimil de A.Z.N. Pop, expediată dela băile Liman de lângă Odessa în 1886, vedem că scrisul lui Eminescu este neschimbat, nu reflectă neliniştea interioară, destructivă a demenţei, cum după D. Murăraşu ar fi trebuit să fie dacă Eminescu ar fi suferit de o "mare " mare întunecime" ci din contră, a rămas la fel de îngrijit şi caligraf ca mai înainte cum se întâmplă la psihoticii fără defecte psihice şi Luceafărul poeziei româneşti a fost unul dintre aceştia. Se ştie că manuscrisele lui Eminescu nedatate, nu au putut să fie corect catalogate de studiile cele mai atente grafologice, din simplul motiv că scrisul lui Eminescu a persistat în aceleaşi forme, în principiu nu a fost influenţat de boală. Cu atât mai barbar apar comentariile de pe margine însemnate cu creionul de anumiţi "cercetători ştiinţifici" referitor la unele idei sau studii eminesciene socotite drept producţiile "demenţei", când specialiştii diferitelor discipline le consideră, astăzi, exemple de cercetare, astfel că
putem să conchidem că mulţi din cei ce-au avut fericirea să consulte manuscrisele lui Eminescu nu au putut să se ridice la înălţimea gândirii şi geniului său creator. Dar cea mai bună dovadă o aduce tălmăcirea lui Lais, de ea ne vom ocupa în cele următoare. ur mătoare. Actiunea piesei este destul de simplă, nu are decât un act. Pe scurt, Lais curtizană din Corint, îşi sacrifică averea şi poziţia socială numai ca să-l elibereze din sclavie pe bărbatul iubit de ea, acesta de altfel a ajuns în situaţia dată tocmai pentru a trăi în apropierea femeii îndrăgite. Cu toată naivitatea subiectului, Eminescu avea motive serioase să se simtă atras de el. Şi va merge până a se identifica aşa de mult cu modelul dat încât reuşeşte să-şi exprime propriile sentimente şi trăiri, în forma perfectă a Satirelor. Versul troheic de 15-16 silabe l-am putea numi tipic alexandrinului eminescian, culme a literaturii române. E. Augier Augier la fel şi traducătorul neamţ întrebuinţează
endecasilabul, versul de 11 silabe, de unde deosibirea lor fundamentală. Piesa prezintă avantajul de a-i pune faţă în faţă într'un dialog ales pe Ea - Lais şi El - Chalkidias: Chalkidias ... O fiinţă ca de ghiaţă răspândind o strălucire Orbitoare, dar lipsită de căldură. Nălucire Ca din munţii mei tesalici:când din zarea cea senină Ese steaua dimineţii vestitoare de lumină, Munţii'ncep pare c'a arde şi e semn cum că i-a nins. O nălucă luminioasă, ce-ai pierit când te-am t e-am atins, De pe stânca cea înaltă unde tu m'ai tot chemat Nu e chip de mântuire, nici cărare de'nturnat Ci căderea'n adâncime, deci m'arunc şi te blestem. Lais ... Dacă tu-mi ziceau: O, Lais, iată toate ce-am făcut, Ca să te câştig pe tine, de iubire străbătut,
Deci iubeşte-mă femee, căci al tău cu totul sânt Şi în tine se'mplineşte fericerea-mi pe pământ, De-mi ziceai: cum eu al tău sânt, fii şi tu t u a mea de tot. Noutatea este cu efect, având în vedere că în toate poeziile lui, astfel e şi normal, nu grăeşte decât El, pe Ea nu avem ocazia să o auzim. După ce eroul îşi descrie pasiunea şi tot ce-a săvârşit ca să fie lângă Ea, Lais îi face imputările cuvenite: Lais Însă ceea ce nu pot Ca să iert şi ce mă umple de'ntristare şi mânie E că ce a fost odată nu mai poate ca să fie E că acea fericire, care'n mână ai avut-o Ai pierdut-o pentru tine, dar şi mie mi-ai pierdut-o. Cine ştie dacă'n urmă amoroasa ta văpae N'ar fi deşteptat în urmă iar a inimei ini mei bătae, N'ar fi încălzit de-a pururi învelişul ei de ghiaţă Pentru a schimba cu totul amârîta mea viaţă?
Când sclavul ca s'o salveze pe Lais nu vrea să moară din onoare, Ea îl mustră, ţara amintită e Tesalia dar bine ar putea să fie şi a Moldovei de sus, mai ales din răspunsul său, armonic asemenea doinelor cântate de viorile lui Enescu, pe poienele zimbrilor legendari: Lais Oare munţii ţării tale cu prăpăstiile adânci Ce ridică pân'la nouri a lor capete de stânci De ameninţă chiar cerul, uimitoare şi măreţe, Ca să pui pe libertate preţ mai mare, nu în silă Să supui a ta voinţă unui jug fără de milă? Chalkidias O! senine nopţi de vară, mult frumoase erau ele, Dulce-a lor singurătate, mândru cerul plin de stele. Unde sunt acuma toate? Aşternuturile Aşternuturile moi Numai flori mirositoare de la munte şi trifoi ... Unde caprele uşoare? ... Nu descoperim nici urmă de Augier, Augier, totul este
Eminescu pur. Cavalerul nu doreşte să o tragă în sărăcie, obsesia poetului mai ales de când era şi bolnav: Chalkidias Nu ... O! Lais, te conjur Pe toţi zeii cei din ceruri şi pe lumea de'mprejur Să nu-ţi fii vrăşmaşă ţie şi de-aceea nu lăsa Pe fantasma sărăciei palide în casa ta ... Tu nu ştii ce faci, tu încă sărăcia n'o cunoşti Ce apasă ne'ndurată pe spinarea celor proşti, Tu nu ştii amărăciunea şi mărimea, crudei lipse Care'n umărul mulţimei a ei ghiară şi-o înfipse Şi nici munca cea cumplită şi nici miile de chinuri Ce apasă mintea noastră zdrobind inimile'n sânuri ... Aceste versuri pot fi alăturate de cele mai frumoase din creaţia sa, inclusiv a Scrisorilor, Scrisorilor, aici îi dăm dreptate lui D. Murăraşu. Apoi se împlineşte marea împăcare când Eminescu E minescu
este autorul unei superbe declaraţii de iubire. Să-l ascultăm, oprindu-ne bătăile inimii: Chalkidias (îngenunchind înaintea ei) Ba cu tine, da cu tine, numai tu, frumoasa mea Eşti aceea ce-am dorit-o, ce-o iubesc şi am iubit Pân'acuma din mândrie, din amor te-am amăgit. Dacă m'a mişcat atâta a ta mare frumuseţe, Lasă-mă să-ţi spun aceea ce de mult mi-ardea pe limbă. Inima ta nestricată, pură, care nu se schimbă, Inima, fermecătoare, aşa bună, aşa mare, M'a învins şi în genunche te ador şi te ascult. Lais Mă iubeşti. Chalkidias Mai întrebi încă? Te iubesc ... nespus de mult.
Lais (se aruncă în braţele lui) Iartă-mi toate-acele crude imputări ce ţi-am făcut, Dând altuia pentru mine toate câte le-ai avut De viaţa ta'ntreagă pe deplin te-ai t e-ai lepădat, Încât şters este trecutul ... Fericirea supremă este atinsă prin replica finală a lui Lais: Îmi e dor să'ncep o viaţă nouă. De sigur nu ne e greu să răspundem la întrebarea, cărei epoci îi corespunde împăcarea lui Eminescu cu femeia iubită, dorul de iertare şi recunoştinţă faţă de sufletul ei nobil, trecutul întreg se cere uitat. În 1880 data notată de D. Murăraşu, relaţiile lui cu Veronica Micle erau ca rupte iar de Cleopatra Poenaru respins, batjocorit cu tot volumul disgraţios al junei întârziate. Concilierea cu Veronica, fiindca numai de ea poate fi vorba, sincera lui declaraţie de iubire nu putea să aibe
loc decât în 1887 când într'o scrisoare Eminescu o cheamă pe Veronica la el la Botoşani. Aşa dar Bălăuca nu l-a răpit pe poet cum insinuiază sora lui, Harieta ci a venit să-i satisfacă dorinţa de a începe împreună o viaţă nouă. De ar fi să confruntăm Lais cu evenimentele vieţii lui Eminescu apoi doar anii 1887-1888 sunt cei mai potriviţi. Din toate aceste motive obiective noi suntem convinşi că N. Petraşcu a scris cu toată probitatea adevărul asupra lui Lais şi al împrejurărilor în care a fost comunicată în vara lui 1888, la Junimea. Noi am zice că de fapt Lais este o producţie originală a lui Eminescu după E. Augier, au în comun doar subiectul încolo realizarea artistică îi distanţează unul de altul, capital. Lais în repertoriul lui Augier de-abea dacă este amintită, ţine de epoca pieselor în versuri depăşită ulterior cu mult succes de celebrul dramaturg, pe când la Eminescu îmbracă haina cea mai perfectă a creaţiei sale artistice. Este ca şi când lui Stesichoros şi Euripide li s'ar contesta originalitatea fiindcă au tratat după Homer,
mitul Elenei. Sau atâţia pictori deoarece au reluat aceleaşi subiecte, sacre, biblice. De fapt Homer se deosebeşte de Stesichoros prin hexametrul său magnific propriu epopeei atât de diferit de coralele lirice, materialul şi forma contează, ori aici Eminescu este original, mult superior lui Augier, aşa că se poate postula că Lais aparţine lui Eminescu mult mai mult decât chiar şi o tălmăcire tăl măcire recreată, de tipul Iliadei în româneşte, de G. Murnu. În orice caz cunoscându-i pasiunea nerealizată până la urmă pentru teatru este nedrept ca Lais să rămână atât de necunoscută pentru iubitorii operei eminesciene. Este momentul să subliniem că nu s'a insistat potrivit asupra relaţiilor spirituale dintre cei doi în imaginaţia celor mai mulţi critici - primul pri mul între ei este G. Călinescu - Veronica Micle ar corespunde femeii fatale, uşuratece, de nimic. Cât se poate de fals!
Veronica a jucat şi rolul Diotimăi pe lângă poet, inspiratoare şi călăuză, exact cum o descrie el, Veneră şi Madonă, de fapt femeia totală întrupată de vechii greci în Afrodita celestă şi pandemică. În perioada anilor ieşeni când ca cele două părţi din Symposionul lui Piaton, veşnic în căutare, s'au regăsit în sfârşit unindu-se într'aceeaşi fiinţă trupească, din sufletul lor urmărit de iubirea mai tare ca moartea, s'a născut traducerea în colaborare, a povestirii fantastice de Edgar Allen Allen Poe, Morella publicată în Curierul de Iaşi, Oct. 1876. Sunt indicaţii precise că Veronica a avut acees la manuscrisele poetului deci el i-a deschis cele mai intime tainiţe ale inimii. Dar peste toate, mărturie obiectivă stă chiar poezia Veronicăi atât de superficial caracterizată şi dată la o parte ca epigonică, lipsită de valoare. v aloare. E drept că influenţa lui Eminescu E minescu este evidentă dar poetei trebue să-i acordăm un loc de cinste printre cei ce i-au recunoscut lui Eminescu geniul încă din
timpul vieţii, fapt socotit în activitatea lui Titu Maiorescu printre cele mai de seamă merite ale sale. Nicio îndoială nu lasă asupra veneraţiei absolute a Veronicăi poezia "Lui" încheiată cu strofa: Geniul tău, planează'n lume! Lasă-mă în prada sorţii Şi numai din depărtare când şi când să te privesc, Martora măririi tale să fiu pân'la pragul morţii Şi ca pe-o minune'n taină să te-ador, să te slăvesc. Stihurile Veronicăi Micle poartă amprenta sinceră a marei iubiri neîntinată de boala poetului, în singurătatea lui amarnică îi trimite în dar, hulubii luminilor erupte din curăţenia sentimentelor ei: Iar tu ca un luceafăr departe străluceşti, Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti, Apoi dispari: şi'n urmă rămâi în gândul meu Vedenie iubită la care mă'nchin eu.
În 1887 poeta publică un volum de poezii şi nu uită bineînţeles să-i dăruiască un exemplar şi poetului. Se împlineşte astfel visul din Cezara, dragostea lor devenise o asceză, albă, în doi. La câteva zile după moartea lui Eminescu în 20 Iunie, Veronica va cumpune poemul Raze de lună - Lui, încheiat astfel: Dac'ar da un mort din groapă pentr'un răsărit de lună A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună Toate razele de lună, toate razele din soare Să te pot uita pe tine, să simt sufletu-mi că moare. O mai cutremurătoare recunoaştere a iubirii cu durată, de dincolo de mormânt, greu se mai poate închipui. Veronica Micle cernită, nu mai este om ci astfel cum a visat-o mereu poetul, un chip ideal. Retrasă la mânăstirea Văratec, Veronica n poate să suporte blestemul zmeului, de a nu fi murit împreună, ca Philemon şi Baucis, cu iubitul ei, se sinucide luând arsenic şi moare la 6 August August 1889, cincizeci de zile
după dispariţia lui Eminescu. Ultimele versuri scrise la Văratec ne amintesc de cele ale lui Eminescu pe când sângele îl părăsea din ce în ce, deci moartea nu mai era o metaforă oarecare cu cruda realitate înfruntată direct, întunerecul, abisul: Viaţa-i licărire ce piere'n întunerec. Destul ... aş vrea repaos ... să dorm ... Să dorm pe veci, (Văratic. Poiana ţigăncii, 1889) Femeia îi urmează bărbatului iubit în nunta mioritică din cosmos. Veronica şi Mihai devin o pereche pentru veşnicie, la fel ca paola şi Francesca din Divina Comedia a lui Dante sau Tristan Tristan şi Isolda ridicaţi în slavă prin acordurile, paradisiace, wagneriene. Transfigurarea Transfigurarea nu poate fi cu adevărat pătrunsă fără apogeul măreţ al legăturii lor, apoteoză exprimată
poetic în cadenţele minunatei Lais. Veronica - Lais piesă de Mihai Eminescu după E. Augier, Augier, tâlmăcită în metru original în 1888, citită în vara aceluiaşi an la o adunare a Junimii! Pentru întâlnirea lor în eternitate sună şi lira poetului, ca a lui Orfeu soţul Euridicei: Iar dacă împreună va fi ca să murim Să nu ne ducă'n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu Ne pună'n încăperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu ... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. Ianuarie 1986
II EMINESCIENE ŞI
PURUREA FECIOARĂ, MARIE În 1884, Titu Maiorescu îl vizitează pe Eminescu la sanatoriul dela Ober-Döbling de lângă Viena, aducându-i volumul de Poezii, proaspăt în ţară. Deşi poetul dedică un exemplar medicului său curant, celebrul de mai târziu Obersteiner, faţă de critic se arată nemulţumit, are chiar ieşiri ostile, explicate nu atât prin afecţiunea sa cum ar dori unii s'o creadă ci din cu totul alte motive. Eminescu ar fi dorit să fie el însuşi editorul operei sale pentru care printre hârtiile lui avea şi un titlu rezervat ca, La lumina lunei, astfel că în forma îngrijită de Maiorescu lipseau încă multe din versurile preferte, pe bună dreptate, de genialul lor făuritor. Aşa au rămas de pe urma ur ma lui în poeziile postume, alături de proecte neterminate, unele mari realizări, prin forţa împrejurărilor nu atât de cunoscute de publicul cititor. În cele de mai jos, aş dori să insist asupra poeziei Rugăciune închinată Fecioarei Maria.
Cultul Prea Curatei îl găsim constant la Eminescu, fie sub forma dorului de mamă prin acel cântec elegiac, pogorîtor pe trepţile din inimă, la întâlnire cu foşnetul-sacru al anilor îngeri: O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamături de frunze la tine tu mă chemi fie în varianta Mai am un singur dor, unde sfinţenia teiului, parfumul din vis, primeşte încununarea Mariei: Reverse dulci scântei A Tot Ştiutoarea Deasupră-mi crengi de tei Să-şi scuture floarea. Femeia ideală pentru el este Madona, reprezentată artistic de Rafael sau Correggio, femeie urcată pe tronul frumuseţii şi al curăţeniei, statuia albă a eternei perfecţiuni. Dar mai mult ca'n toate celelalte, prin Rugăciune se adresează, ofrandă de muguri abia înfloriţi pe altarul
de alabastru, direct Fecioarei: Crăiasă alegându-Te Îngenunchem rugându-Te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică Prea Curată, Şi pururea Fecioară, Marie! Înţelesul va fi pătruns mai bine dacă ne vom referi la sonetul Răsai asupra mea, încheiat cu terţinele: Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic şi n'am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa Şi reapari din cerul Tău de stele, Ca să Te-ador de-acum pe veci, Marie! Fecioară Maria deci ca salvatoare, din valul vieţii bântuit de molima păcatului şi a deşertăciunii, la mântuire. Ne amintim, aproape dela sine, de Paradisul lui Dante. Marele florentin ajuns în pragul Empireului, aproape tare de momentul când Îl va vedea pe Dumnezeu, este lăsat de Beatrice, nobila lui călăuză de până atunci, în seama lui Bernard de Clairvaux. Prezenţa sfântului face parte nu numai din obiceiul artiştilor de a se pune sub ocrotirea unui tutore spiritual - Michelangelo în Judecata din urmă şi-a creionat portretul pe pielea Sf. Bartolomeu - dar mai duce cu sine şi o altă semnificaţie. Sfântul Bernard cel ce-a dat strălucire deosebită ordinului cistercenzian era un mare iubitor al Fecioarei, unul din iniţiatorii cultului ei, ca mamă a lui Dumnezeu. Condus de Sf. Bernard o vede Dante pe Maria, Mar ia, întruchiparea milosteniei, simbol al sentimentului creştin, depăşind orice dogmă sau percept raţional cum este şi misticismul interior al rugii eminesciene,
rod al milei sfântului. În ansamblu viziunile celor doi mari poeţi sunt deosebite urmând tiparul diferenţialelor creştine, stiluri religioase formulate de filozoful Lucian Blaga. La Dante în trilogia sa avem de-aface de sigur cu un urcuş, dela Lucifer şi îngheţatul Cocit, pe muntele Purgatorului la cercurile raiului şi ale Empireului. Numai că spre deosebire de goticul protestant, înălţarea nu se face ca o erupţie verticală în spre cer ci are tendinţa de a se desfăşura pe orizontală, de-am da exemplul paradisului pământesc aflat pe vârful unui munte al cărui pisc este transformat într'un platou întins până la marginile infinitului. Divina Comedie nu se aseamănă cum zice Balaci cu o catedrală gotică ci cu una romanică aşa cum vor fi şi bisericile de mai târziu, inclusiv cupola Domului, la florentinul Brunelleschi. Caracteristica stilistică a catolicismului dantesc aparţine romanicului orizontal adeverind concepţia gânditorului Lucian Blaga. La Eminescu, Maria este implorată să coboare prin gestul sofianicului ortodox, izvorît din sofia bizantină, a transcendenţei, după Lucian Blaga, cea
care coboară la om. Nu altfel se va lăsa Dumnezeu, în versul arghezian, ca o umbră printre noi. În partea doua a canticului sfânt, Eminescu pe calea de argint al luceafărului mărilor, roagă îndurarea revelării, arătarea la faţă a Mariei: Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului Rugămu-ne'ndurărilor, Luceafărului mărilor! Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică Prea Curată, Marie! Dante pe ultimele trepte de sus ale Empireului nu va avea cuvinte să o descrie pe Fecioara Fecioarelor, "Regină peste îngeri", o va percepe sub forma unei
mări de lumină, la Eminescu, "lumină dulce clară". Acel "reverse dulci scântei" propriu vuziunii danteşti ne aminteşte de fluviul luminii, al paradisului, din care ies scântei, revărsate pe maluri pietre pi etre preţioase, cad în potirul florilor de unde se reîntorc precum alte scântei în ape, jocul fiind unul din cel mai mirific din întreg imperiul stelar. Eminescu pe urmele spiritului dantesc, a cărui operă îi era prea bine cunoscută, în Rugăciunea sa vrea să dea geneză unei Ave Maria - o şi transcrie în latineşte pe marginea unui manuscris - dar ca imn nou, trecut prin simţirea sa, a ţării carparo - dunărene, deci un Ave Maria ortodox şi românesc. Pentru acest scop i-a imprimat un ritm anumit, iambul lui Hyperion animat de solemnitatea ecoului dactilic, adunat într'un arpegiu de prozodie arhaică, făcut pentru a corespunde unui recitativ gregorian, psalmodiat în strana bisericii de lemn, schola cantorum protocreştină, în faţa iconostasului cu sfinţi prelungi, înnegriţi de fum şi tămâie.
Rugăciunea lui Eminescu poartă în timpul ei miracolul marei poezii: cel ce-o rosteşte, simte cuadevăratelea cum dulcea lumină a Preacuratei se scoboară la el, şi îi umple odăile din suflet cu miresmele cerului, sfinte. 21 Februarie 1983
SUFLETUL MI-APASĂ NOURI DE SUSPINE, BUCOVINA MEA! Pe bună dreptate V. Bendescu ne atrage atenţia asupra cărţii lui T. Ştefanelli: Amintiri despre Eminescu, lucrare ce cuprinde preţioase date privind anii de şcolaritate şi debut în viaţă, ai poetului, la Cernăuţi şi mai târziu la Viena. Ne reîntâlnim pe calea amintirilor cu dascălul iubit, Arune Pumnul, cu cele două case ale lui, după tipicul locului având cerdac la intrare, una, locuinţă proprie, cealaltă bibliotecă, unde a funcţionat bibliotecar tânărul "cu părul negru pieptănat dela frunte spre
ceafă, cu fruntea Iată, faţa lungăreaţă, umerii obrajilor puţin ridicaţi, ochii nu mari dar vii, coloritul feţei întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor", Mihai Eminescu. Mai departe recunoaştem întreaga atmosferă de serios studiu şi înalt naţionalism "mediul în care s'a mişcat şi care l-a înconjurat pe timpul când el a început să-şi formeze mintea şi inima, clarificându-ni-se astfel cât de hotărîtoare a fost influenţa ţării fagilor, Bucovina, asupra formării Demiurgului. De aici legătura strânsă, una ce duce înapoi la miturile cu zimbrii pădurilor, dintre poet şi ţara de sus a Moldovei: N'oiu uita vreodată, dulce Bucovină, Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, Văile în flori, Râuri resăltânde, printre stânce nante, Apele lucinde'n dalbe diamante, Peste câmpii'n zori. Cu această ocazie vom fi obligaţi - poate pentru prima oară că o facem - să ne concentrăm asupra
poeziilor lui din adolescenţă, despre care criticii sunt de acord că poartă amprenta uceniciei. Nu se pot nega influenţele lui Alecsandri, Bolintineanu chiar G. Alexandrescu, dar pe de altă parte este evident că tânărul de 16-17 ani scrie poezii ce egalează pe cele ale antecesorilor lui, la fel cum o face debutantul Picasso, pictează tablouri pe care le-ar fi semnat şi Monet, Boudin sau Seurat, până să-şi găsească propriul drum. O foarte importantă concluzie se poate trage din atracţia simţită de Eminescu pentru teatrul d-nei Fany Tardini apoi Pascaly şi Millo. Nu spiritul de aventură l-a pus pe urmele lor, ci în î n primul rând scena unde auzea limba românească rostind despre ai lui, mai noi sau mai vechi, după cum aflăm din repertoriul jucat pe vremea sa. Iubirea închinată frumoasei fru moasei şi ingenue Eufrosina Popescu a venit ulterior ca şi cunoaşterea lui Schiller apoi a lui Shakespeare în turneele făcute ca sufleur cu trupa lui Pascaly şi mai târziu în capitala Austriei, citim în acelaşi Stefanelli, ca spectator al celebrului Burgtheater şi frecventând jururile renumitei actriţe Bognar dela teatrul Curţii din Viena unde erau invitaţi cei mai cunoscuţi actori ai metropolei.
Aşadar mirajul teatrului constituie o influienţă exterioară, matricea creatoare a lui Eminescu până în amănuntele sale este impregnată de lirismul, pe care-l duce pe cele mai înalte şi nebănuite culmi, lirism propriu poporului român exprimat în mitul Mioriţei, în muzica lui Enescu sau pictura lui Luchian, alţi fii ai Moldovei de Sus. Nu împărtăşesc deloc părerea lui C. Noica, bazată pe cercetările c ercetările manuscriselor eminesciene - studiate cu mult subiectivism chiar şi dacă genial, de G. Călinescu - şi anume când îl declară pe Eminescu, asemenea lui Leonardo da Vinci, un Luceafăr al ratărilor, - ecoul vine din filozofia lui Cioran -, şi asta fiindcă nu şi-a dus la bun sfârşit niciunul din proectele dramatice rămase ca vise printre hârtiile laboratorului său. Cred că lucrurile stau altfel: oricât ar fo fost stăpânit de viziunea dramatică sau epică, ultima manifestată în Povestirile lui înrudite cu cele ale lui Jean Paul Richter mai mult decât cu ale lui E.T.A. Hoffmann, până la urmă calitatea interiorului său, numită "maîtresse" după Taine, iese învingătoare, ca un vulcan ce nu putea fi oprit de nicio n icio forţă pământească, pământească, cucereşte şi imprimă totul. Monologurile sau dialogurile se transformă în poezii independente, de fapt ad initio se năşteau ca text atare, numai forma aparţinea teatrului, geneza
eminesciană, ca oul lui Brâncuşi se arată eminamente lirică unic imn pus pe altarul frumuseţii. Deci nu trebue să ne tânguim cum o face D. Murăraşu, de pildă, ca pe un zid al plângerilor format din planurile neîmplinite eminesciene, când, aşa cum îl avem şi cât, Eminescu a atins un zenit de artă minunată, domeniu unde fiecare cuvânt substituie un miracol, egalează pe urcuşul pasărei măiastre lirice, mândriile veşnice ale dramatismului shakesperian, lângă care îi şi este locul, de mare creator. Recitându-i poeziile dintâi, cu evlavia rugăciunilor de vecernie, rămâi impresionat să descoperi în ele frumuseţi ce vor fi înălţate mai târziu la perfecţiunea sculpturilor lui Michelangelo, leitmotivele raiului din suflet, în care "florile cântă" sunt încă de-acum prezente, bogat, năruind erezia că Mihai Eminescu ar fi un poet făcut şi nu născutul Făt-Frumos al luminii. Din poezia dedicată lui Arune Pumnul reţinem versurile: Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt şi mare, Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce'ntoană tainic, dulce a sferelor cântare Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare Cununi de albe flori. La acestea mai adăogăm pe cele din La o artistă: Eşti tu nota rătăcită Din cântarea sferelor. Ce eternă, nefinită Îngerii o cântă'n cor? Eşti o fiinţă-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mână cântecul divin? Deci în poezia tânărului Eminescu este repetată cu insistenţă ideea armoniei universale, sferele cereşti ale căror melodie o dau îngerii. Analizând istoric problema, se cunoaste, că Pytagoras
filozoful apeironului numărului Unu, descoperea muzica armoniei cerului, reluată recent de clasicizantul hermetic Paul Valery. Platon în dialogul Timaios consideră că sufletul uman după moarte urcă la steaua de unde s'a coborît în trupul pământului, deci fiecare spirit are o stea. Dante, poet creştin, în partea a treia a Comediei umane, Paradisul, reia teoria lui Pytagoras privind armonia sferelor cereşti ale căror rotire produce cu adevărat o muzică cerească, numai că la el cerul înstelat este mişcat de înalta inteligenţă a motorului divin, îngerul. În reprezentarea cosmosului dantesc cerurile sunt rotite de serafimii aşezaţi pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei pe care o împarte după Dionisie Areopagitul în: cercul serafimilor, al heruvimilor, al tronurilor, al stăpânilor, al virtuţilor, al puterilor, al principiilor, al arhanghelilor şi al îngerilor. Fără să intrăm în amănunte se ştie că îngerul apare de nenumărate ori în Biblie, dela sfânta Bună-Vestire la viziunea Apocalipsei lui Ioan din Patmos, deci ar fi recunoscut ca o fiinţă a nimburilor cereşti, locuitor al casei şi grădinei Domnului. Uneori, ca în lupta lui Iacob, inspiraţia lui Blaga pe meleagurile Lancrămului cum cea a lui Gauguin într'un sat breton, îngerul ar fi chiar Dumnezeu, nu altfel de cum reprezintă Rublev Sfânta Treime, într'o icoană
bizantină din secolul al XV-les sub forma a trei îngeri. Alteori îngerul ar prelua rolul daimonului platonic, intermediar între om şi Stăpânul Atotputernic. Şi cu aceste câteva aspecte problema-i departe de-a fi epuizată. Bineînţeles copilului de şaisprezece-şaptesprezec şaisprezece-şaptesprezecee ani, toate acestea, nu puteau să-i fie cunoscute. D. Murăraşu într'un foarte documentat studiu susţine că pe Eminescu l-ar fi influenţat traducerea Lanţului de aur după Onkel Adam, publicată în Familia din Octombrie-Noembrie 1866. Şi fiindcă motivul îngerilor rămâne constant la Eminescu şi mai târziu, D. Murăraşu relevă influenţa misticilor prin Swedenborg şi Seraphita lui Balzac. Fără să doresc să-l contrazic cu orice preţ, consider că pecetea este mult mai adâncă nu de lectură ci venită din străfundurile sale creatoare. Ştefanelli în amintirile sale descrie pasiunea lui Eminescu, elev la liceul din Cernăuţi pentru cărţile vechi în care pe lângă cronici figurau psaltiri şi ale lucrări bisericeşti. Tot dela Ştefanelli aflăm că Eminescu a învăţat acasă să citească slova cirilică
românească a cazaniilor şi mineelor, ceea ce ne împinge gândul către experienţa copilului însuşită direct dela oamenii Ipoteştiului, în ţara pe care o cântă cu atâta patos mioritic în poezia Din străinătate apărută în Iulie 1866: Aş vrea să văd, acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârâului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului, poetic labirint! Aşa dar îngerii din lirica lui Eminescu E minescu purced ca la Dante din sursele cele mai pure ale religiei, la unul catolică, la celălalt ortodoxă, de data aceasta uniţi în credinţa biblică protocreştină. Alăturând pe Eminescu lui Dante nu definesc anume influenţe directe ci conturez o gândire şi simţire comună plecate dela aceleaşi izvoare, lucru ce s'ar impune să-l aibă în vedere uneori, comparatiştii cei mai zeloşi. Îngerii în cultul ortodox român sunt pomeniţi la fiecare pas, cum o denotă şi frescele bisericilor bucovinene de ar fi să amintesc pe îngerii doritori şi serafimi din absida principală a mânăstirii Voroneţ
sau din aceeaşi biserică, pictura de pe faţada de vest reprezentând pe Maica Domnului adorată de îngeri în grădina raiului. Sau mai departe Soborul arhanghelilor din biserica Humorului sau în plin subiect, îngerii care desfăşoară pânza cerului şi a zodiilor, din biserica mânăstirii Suceviţa. Cunoscător al miturilor şi credinţelor populare, ele şi nu Timaiosul lui Platon l-au inspirat pe Eminescu E minescu în Povestea magului călător în stele, când zice că orice om are o stea numai geniul nu, luceafăr, lipsit de noroc. Peste câţiva ani Eminescu va confunda pe îngerul lui de pază cu femeia iubită, întărind idealul său absolut, în Ea, şi Iubire. Firul neîntrerupt al îngerilor din poezia lui Eminescu E minescu ne mai duce la tradiţia gândiristă a lui N. Crainic, V. Voiculescu, autorul poemelor cu îngeri, Ion Pillat, Al. Gregorian şi mai ales la vignetele pictorului român şi bizantin, Demian din aceeaşi revistă. Şi la aceştia ca la Eminescu, îngerii sunt fiinţe intermediare, daimonii platonieni, dintre om şi Dumnezeu bunul, flori sacre ale sofianismului valaho-ortodox, blagian.
Astfel abordăm esenţa problematicei, problematicei, - la ea ne refeream şi într'altă parte - anume, creştinismul şi ortodoxismul operei lui Eminescu. Demn de notat că mult discutatul său budism şi indianism, cu toate influenţele lui Schopenhauer, privesc în cele dintâi, credinţa ce ar fi putut fi şi a strămoşilor noştri, Daci, cărora Eminescu pe urmele lui Richard Wagner vroia să le reînvie mitologia. Departe de a urmări o analiză şi interpretare originală a creaţiei eminesciene, relev din contră rădăcinele r ădăcinele înfipte adânc ale poetului Mihai Eminescu, în ţarina spiritualităţii româneşti, printre ale căror roade de aur, religia cu siguranţă, nu poate lipsi. Şi, socot că am reuşit să o arăt, nici nu lipseşte. Ianuarie 1984
MIHAI EMINESCU ŞI EPOCA SA - Memoriei profesorului D. Popovici – Aproape toţi exegeţii lui Eminescu sunt de acord
asupra principalelor izvoare ale educaţiei poetului şi gânditorului: cultura antică, romantismul clasicizant german alături de care nu pot lipsi Byron (D. Popovici) sau Leopardi, cât şi filozofia lui Kant şi cea idealistă reprezentată de Fichte, Schelling şi Hegel, Schopenhauer ocupă un loc aparte cum bine se cunoaşte. Având în vedere că în anul 1830 se consideră romantismul ca şi încheiat, încadrarea lui Eminescu, născut în 1850 a dat multă bătaie de cap celor mai mulţi cercetători ajunşi la concluzia că poetul român ar fi ultimul mare romantic al literaturii l iteraturii universale, mare dar oricum întârziat şi oarecum scos din circuitul contemporaneităţii sale universale. Nu pot să împărtăşesc acest punct de vedere, aproape unanim acceptat fiindcă dacă ar fi aşa ar însemna că Eminescu ar corespunde unui fel de absent, chiar mare, din istoria omenirii. Deşi în această chestiune s'ar putea scrie cărţi, mă limitez să abordez doar două probleme.
În primul rând insist asupra influenţei lui Schopenhauer, din care s'a fost reţinut doar pesimismul filozofului german, trecându-se peste alte părţi mult mai importante, cel puţin după părerea mea. Artur Schopenhauer susţine că lucrul în sine kantian este reprezentat de voinţa oarbă de a trăi, ea pune în mod absurd în mişcare mecanismele vieţii şi ale istoriei. Aspectul acesta exprimă doar o faţă a sistemului filozofic schopenhaurian şi în fond consacră ceea ce mai fiecare ştie asupra inutilităţii existenţei de fiecare zi, asta o putea citi Eminescu mai bine în cartea evenimentelor din jurul său geneza lui Mortua est - şi nu neapărat în filozofia lui Schopenhauer. Ce neapărat constituie cealaltă realitate a sistemului filozofic schopenhaurian este modul prin care individul uman se poate retrage din acest orb mecanism pus în funcţie de impulsul voluntar al vieţii, numit mai târziu de Bergson elan vital, şi anume prin artă şi asceză. Totodată se conferă un rol deosebit geniului şi trăsăturilor chiar fizice prin care poate să fie recunoscut.
Dând artei o poziţie atât de importantă, scoţând-o din domeniul faptelor de fiecare zi, Schopenhauer ajunge să se întâlnească cu duşmanii lui, idealiştii Schelling dar mai ales Hegel, ultimul în Estetica sa considră arta alături de religie şi filozofie, ca pe un mijloc de apropiere de Absolut deci ca o altă apropiere de lucrul în sine kantian. Prin aceste noi perspective şi numai prin ele câştigă aşa zisul pesimism schopenhaurian teren, reuşind în anii lui Eminescu să înlocuiască - cum bine observă Liviu Rusu - aproape cu totul hegelianismul. Astfel gândirea lui Schopenhauer ajunge nu numai filozofia predilectă a lui Eminescu dar şi a unei anumite intelectualităţi unind sub egida ei spirite total diferite de ar fi să-i amintesc pe Maupassant, Richard Wagner sau Titu Maiorescu. Pe Nietzsche nu l-aş pomeni aici. Pe lângă că e dintr'o generaţie mai târzie, schopenhauerismul său îl duce la o teorie antischopenhauriană, antischopenhauriană, repetând cu aproximaţie relaţia dintre Schopenhauer şi Kant. În ce-i priveşte pe ceilalţi mai sus citaţi fiecare îşi descoperea în filozofia lui Schopenhauer, răspunsul după firea sa şi în afară de primul ceilalţi doi nu se opresc sigur cu precădere la pesimismul p esimismul schopenhauerian.
Ce deosebea celebrul "mal de si ècle" romantic de noul rău al secolului? Ceva foarte simplu de definit. Pe când la romantici, pesimismul ţinea de o stare sufletească subiectivă, de multe ori Weltschmerz-ul denotă o poză, l ceilalţi izvorăşte dintr'o anumită stare a societăţii, împrumutând forma revoltei sociale. Pe scurt epoca era dominată de scientismul lui Darwin transpus în filozofia pozitivistă a lui A. Comte iar în literatură prin metoda experimentală a romanului lui E. Zola sau a veriştilor. Pe-atunci se afirma şi Marx cu al său Capital dar aici dreptate are L. Arcade că în anii 1850-1880, A. Comte era mai vizat decât Marx, întocmai cum astăzi primul este aproape uitat pe când al doilea, Marx, aplicat într'un regim de stat utopic, face să se schimbe raporturile între ei considerabil, în favoarea autorului manifestului comunist. Societatea burgheză la apogeul ei de desvoltare preconiza dominaţia materiei şi a tehnicei, favorizând perpetuumul mobil al luptei pentru existenţă glorificată mai târziu de Nietzsche - din rândurile căruia arta era din ce mai expulzată exact ca în viziunea pesimistă a lui Schopenhauer. Deatunci apare protestul apoi izolarea artiştilor, întărind crezul artei pentru artă atât de îndrăgit de Maiorescu, cel ce
căuta încă să-l împace pe Schopenhauer nu cu Hegel cum susţine Tudor Vianu ci cu ... aug. Comte. Din aceste premize se va naşte curentul estetismului, apoi parnasianismul, simbolist şi hermetic, arta nouă, calificarea de decadentă nu mai are înţeles decât cel mult istoric, termen al academismului academismului uscat şi tiranic. Toate aceste caracteristici le putem evidenţia fără nicio greutate, la cel ce ne interesează, M. Eminescu. Cine ar îndrăzni oare să afirme că pesimismul său este unul prefăcut, constitue o poză romantică? Înafară poate de cei ce nu-i cunosc deloc zbuciumata viaţă. Izolarea lui Eminescu nu este una din boală sau mizantropism ca la Leopardi ci provocată de semenii lui robi ai viciilor voinţei de a trăi cum stau ca exemple Satirele sau Scrisorile sale. Originea pesimismului său schopenhaurian ne-o dă clar chiar poetul, într'un articol de-al lui din 1888 apărut în revista Fântâna Blanduziei: "Însă " Însă tocmai această critică merituoasă a frazeologiei deşarte (e vorba de critica filozofiei idealiste de către Schopenhauer n.n.) a descoperit şi contradicţiunea
constantă între ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor instituţii ce ni se par mincinoase şi ne-au făcut pesimişti. În acest conflict pierdem deseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta: aceasta e izvorul relei dispoziţii care munceşte pe oamenii culţi din mai toate ţările". După cum se vede am urmat întocmai litera de gândire a poetului astfel că nu din cine ştie ce zel filozofic ce datorită stărilor sociale nepotrivite şi-a găsit poetul nostru mulţumirea în sistemul schopenhauerian, schopenhauerian, care nu este propriu zis o influenţă hotărâtoare cât mai mult catalizatoare, catalizatoare, ca să-l cităm pe Lucian Blaga şi astfel de influenţe s'au manifestat şi la Wagner sau Maupassant. Preocuparea lui Eminescu pentru perfecţiunea formei îl apropie atât de canonul lui Polikleites şi al Partenonului atenian cât şi în aceeaşi măsură de idealul contemporanilor Flaubert sau Ch. Baudelaire. Ultimul scoate în Florile răului, din cele mai joase manifestări ale vieţii, forma lui venus din Milo a cuvântului, visul de piatră, Frumuseţea. Ca la Eminescu şi la Baudelaire, procesul creator al Demiurgului, purifică prin poezie, aurul curat de
zgura pesimismului întunecat. Până la urmă opera lor se ridică la fel ca o pasăre de foc, spre înălţimi, neatinse înălţimi. Un asemănător cult al formei îl vom găsi şi la alţi contemporani ai lui Eminescu, precum Leconte de Lisle, Heredia, Th. Gauthier, Mallarmé. Dintre pictori l-am amintit mai ales pe G. Morreau, cu viziunile sale onirice redescoperit ulterior, premergătorul suprarealismului. Eminescu face să sune în versul său în primul rând cântul îndulcit cu dor de moarte al cornului mioritic ceea ce i-a conferit şi îi conferă calitatea de a fi primul mare poet modern al Românilor, din el se recunosc născuţi, Ion Barbu hermeticul, alături de simboliştii Anghel, Minulescu, Bacovia, autohtoniştii Nichifor Crainic, Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, făuritorii poeziei patriotice Oct. Goga şi Aron Cotruş, cât şi toţi ceilalţi dintre care mai trebue amintit cel puţin Al. Vlahuţă. A doua problemă este tot atât de importantă.
Îi revine meritul lui D. Popovici de a fi relevat faptul că Eminescu este un reprezentant strălucit al curentului prerafaelit, contemporan lui în Anglia, precedat în Germania de nazarinenii lui Owerbeck, cei ce în mânăstirea părăsită San Isidoro din Roma au început să picteze ca Perugio şi Rafael. În Anglia Dante Gabriel Rossetti şi elevii săi, adunaţi sub consemnul fraţilor prerafaeliţi, avându-l teoretician pe John Ruskin şi pildă pe antecesorul lor W. Blake, preconizau o reîntoarcere la arta de dinaintea lui Rafael artă bazată pe credinţă şi sinceritate de sentimente, manifest evident îndreptat contra şcolii academice şi societăţii pe care academia oficială o reprezenta. Din nucleul acestei mişcări s'a născut mai târziu estetismul, simbolismul şi hermetismul, într'un cuvânt arta cea nouă. Desigur cum arată D. Popovici nu este vorba de o influenţă directă ci de rezultatul comun al unei trăiri în aceleaşi idei ale timpului, Eminescu cu totate notele sale romantice se arată în primul rând un poet al epocii sale, fapt ce chiar dorim să-l demonstrăm. D. Popovici analizează prerafaelismul eminescian din
poeziile Christ şi Epigonii, lucru ce rămâne de-acum un bun spiritual câştigat, de necontestat. În cele următoare aş dori să merg chiar la sursa denumirii de prerafaelitism respectată doar pe hârtie, cum se întâmplă în astfel de cazuri, de Dante Gabriel Rossetti, pictorul poet şi poetul pictor. Dacă ne referim la prerafaelitismul în adevăratul înţeles al cuvântului, suntem obligaţi să zăbovim asupra quattrocentoului italian, premergător lui Rafael, şi cu precădere asupra idealului femenin al acestei epoci. Fie că-l luăm în discuţie pe Filippo Lippi reprezentând-o pe Lucrezia Buti în dansul d ansul Salomeii, fie pe Andrea del Sarto cu soţia lui, Lucrezia di Baccio del Fede în Maria del Sacco, sau pe Botticelli B otticelli pictând-o pe Simonetta în Primăvara Pr imăvara sau Venus născând, femeie personifică un tip idealizat, beatificat, ridicat de pe soclul pământesc în lumea ideilor platonice de unde armoniile şi gingăşia celestă a acestor fiinţe, prezente şi în Madona versurilor eminesciene de atâtea ori. Prototipul fecioarei întrupând pe Venus a cerului îl avem încă prezent în
pânzele lui Rafael şi Correggio, citate de poetul nostru, cât şi la Leonardo da Vinci pictorul din Cezara. Tiţian şi şcoala veneţiană vor răsturna modelul femeii de până atunci, înlocuindu-l cu un tip senzual aşezat între amorul profan şi divin, crezul cinquecentoului. Canonul propriu zis al prerafaelitismului este moştenit, îl găsim la Dante şi Petrarca iar aceştia se recunosc urmaşii întemeietorului dulcelui stil nuovo, Guido Guinizelli. Poetului Guinizelli mort în exil la Verona în anul 1276, Dante, cu toate păcatele lui omeneşti îi acordă un loc în Purgatoriu nu departe de Paradisul pământesc şi îi adresează cuvinte de mare laudă: Mi-eşti drag, răspuns-am pentru cântul tău ce'n limba noastră va fi'n veci slăvit Cât va să ţină obiceiul său. (Trad. E. Boeru) Poetul bolognez Guinizelli în poezia sa Iubirea'n cei cu suflete alese dă un fel de manifest al dolcelui stil nuovo, declarând iubirea bărbat şi femeie ca un
mijloc de purificare şi înălţare. În concepţia sa poetică precum aflăm din versurile traduse de E. Boeru: Femeia cea frumoasă virtuţi purtând în ochi, ar fi cu cale la fel să-l fericească pe cel ce-i dă de-apururi ascultare femeia devine la donna angelicata, femeia înger, declarând deschis "cu solii'mpărăţiei Tale ea semăna". La Eminescu aşa cum am arătat în altă parte acest tip de femeie-înger, - donna-angelo - se prezintă ca un fel de obsesiea inimii sale. Să cităm dintr'o poezie scrisă înainte de epoca sa vieneză, La o artistă, în cinstea Carlotei Patti sora celebrei Adelina Patti, pe care Eminescu a avut ocazia să o audă cântând la Bucureşti în 1869: Dar astăzi poetul cu inima'n ceruri, Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că'n cerul dechis Văzut-a un geniu cântând Reveria, Pe-o aripă de aur, c'un Ave Maria Şi'n tine revede sublimul său vis. De bună seamă în această strofă viziunea paradisului dantesc străluceşte în ochii tânărului poet. Întâlnirea dintre cele două mari spirite am semnalat-o, când am analizat Rugăciunea de Eminescu, de fapt Ave Maria M aria poetului român. În Basmul ce i l-aş spune ei, compus între anii 18691871 la Viena, tabloul donei angelicata este mai clar expus: Sta un înger cugetând, Şi-a luat aripa-i de aur Şi trecând mâna pe ea A'nceput a răsuna Raiul ... luncile de laur De-un blând Ave Maria.
Dus până la capătul răului cu scântei din paradisul lui Dante: Acel înger ... Faţa pală, Ochiul begru, păr bălai L-am văzut - o stea regală, O lumină triumfală Şi de-atunci îl iubesc, vai! L-am căutat în astă lume Pân'ce viaţa-mi se pierdu Sufletu-mi se abătu. Şi-atunci te-am văzut: minune! Acel înger ai fost tu. Am citat aceste două poezii din tinereţe ale poetului când influenţele străine încă sunt excluse, cel puţin parţial, tocmai pentru a demonstra cât de caracteristic este fiinţei lui Eminescu, prerafaelismul semnalat de D. Popovici, înrudirile cu Guido Guinizelli şi străluciţii lui urmaşi, Dante şi Petrarca, nu sunt influenţe livreşti ci mult mai profunde ies dintr'o
matrice creatoare, viziune a destinului uman, comună. Prin acest prerafaelitism, romantismul lui Eminescu primeşte culoarea stilului contemporan, c ontemporan, prin Iubire Eminescu, învinge perspectiva schopenhauriană a contemplării lucrului în sine, dă un rost artei şi ascezei în spirit după cum o descoperim în ultimele versuri ale poemului Rime alegorice: Iubirea ta-i viaţă-a ei iubire E viţă iar şi iar de omenire. Voinţa ei ş'a ta de se'mpreună Atunci e suflet în întreaga fire. Iată una din modalităţile de a ieşi din făgaşul pesimismului disperat: Iubirea eminesciană. În încheiere am spune că, în Eminescu se întâlnesc toate curentele ce ţin de poezie: romantismul, clasicismul, prerafaelismul cât şi estetismul poeziei moderne. M. Eminescu, cel mai mare poet al Românilor este
artistul total, izvorul sfânt al poeziei româneşti de totdeauna. 27 Iulie 1984
“UN CHIN S’AVEŢI: DE–A NU MURI DEODATĂ” După mărturiile aflate în manuscris, Eminescu în Luceafărul s'a lăsat inspirat de o poveste populară românească adunată de germanul Kunish. Înainte de a da versiune definitivă marelui poem, cum arată C. Caracostea, Eminescu a mai scris una, alta, întitulată chiar ca basmul, Fata în grădina de aur. În aceasta zmeul renunţă şi el la dragoste dar în final în locul mult cunoscutei izolari a lui Hyperion se adresează celor doi cu o deosebită mărinimie, după cum urmează: Fiţi fericţi - cu glasu-i stins a spus -
Atât de fericiţi, cât viaţă toată Un chin s'aveţi: de-a nu muri deodată. Pe bună dreptate D. Murăraşu se gândeşte la Philemon şi Baucis din Metamorfozele lui Ovidiu, rugămintea bătrânului Philemon către Jupiter fiind aceea să fie luaţi în aceeaşi oră amândoi, el să nu vadă mormântul soţiei şi ea să nu-l pună'n groapă. Mitul este atât de clasic încât nu avem de ce să punem în discuţie referinţa respectivă, numai că cei doi reprezintă o pereche aflată departe de vârsta patriarhală a lui Philemon şi Baucis, au în faţa lor, l or, viaţa întreagă. Deci se poate analiza problema şi altfel: cei ce se iubesc cu adevărat nu vor avea împlinirea fericirii decât dacă vor muri împreună. Reţinând această credinţă vom reuşi să explicăm unele taine ale poeziei O, mamă, începută cu un gănd asupra celui ce nu mai este, leitmotivul repetat al lui "Mereu se vor tot bate", traduce în muzica inefabilă a cuvântului gestul etern al clipei care nu se mai întoarce. Atare atmosferă, nu se putea altfel, domneşte şi în strofa treia, privind moartea lui împreună cu iubita, trecerea lor în sânul naturii la margine de rău, r ău, contopirea cu lutul eternităţii nu mai e fericire însă, Nirvana
înseamnă un loc, după cum zice eclesiastul, unde nu există nici durere, nici bucurie. Dorinţa aceasta, cu totul visată, niciodată de fapt satisfăcută, de a fi înmormântat cu femeia adorată, ţine de fericirea pământească, pământească, cea trecută, şi-acum o ştim, naşte dintr'o dragoste ce poartă în ea blestemul zmeului din poveste: "Un singur chin s'aveţi: de-a nu muri deodată". Fără să ţin neapărat să-l corectez în exegeza lui pe D. Murăraşu, i-aş îmbogăţi observaţia în sensul că s'ar părea că Eminescu să se fi gândit şi la alţi însemnaţi de soartă, pe lângă Philemon şi Baucis. Primii care ne vin întru întâmpinare sunt celebrii Tristan şi Isolda. Tot Murăraşu arată influenţa pe care a avut-o Wagner ca poet şi compozitor asupra lui Eminescu. Se ştie că Titu Maiorescu preţuind pe compozitorul german a ţinut o conferinţă la Paris asupra lui Tannhäuser într'o epocă în care R. Wagner era departe de recunoaşterea primită mai târziu.
Dacă mitul este la Eminescu, aşa ca Himera, un fel de-a doua natură, umbră a sufletului, tot D. Murăraşu susţine că dela Wagner i s'ar fi născut impulsul de-a reconstitui o mitologie dacică după exemplul celei nordice. cunoştea scrierile istoricului Jordanes care-i considera pe goţi, geţi, de unde aşezarea zeităţilor dace la Eminescu de multe ori în Walhala lui Odin şi Wotan. Pe urmele Pionului lui G. Asachi va situa pe Ceahlău, vechiul Kogaion al lui Zamolxe, în acest procedeu modelul, wagnerian al Nibelungilor nu se arată în niciun caz, unul secundar. D. Murăraşu este sigur că Eminescu a cunoscut încă din 1869 opera lui Wagner, de aceea afirmă că poezia Peste vârfuri probabil să-i fi fost sugerată de introducerea la actul al II-lea din Tristan şi Isolda reprezentată, în premieră, în anul 1865. Lucrul ar trebui încă demonstrat şi nu asta ne interesează acum ci ceea ce cu siguranţă se poate arăta şi anume apropierea poeziei lui Eminescu de muzica lui Tristan T ristan şi Isolda. R. Wagner a scris această operă, una din culmile creaţiei sale, după experienţa sentimentală cu Mathilde Wesendonck, mesajul general priveşte o dragoste pierdută ca un fluviu în marea morţii. Poate
numai în simfoniile lui Mahler este exprimat orchestral, simţământul transcendenţei atinsă de paşii spiritului, ca în opera lui Wagner şi-aici nu ne-am referi doar la începutul actului al II-lea ci la l a toată opera Tristan şi Isolda, chiar preponderent la preludiul şi finalul actului al III-lea. Deşi scurtă, de trei strofe, între respectivele versuri din Peste vârfuri sunt deosebiri de naraţie ca între părţile diferite ale unui tripticon de altar. În prima: Peste vârfuri trece luna Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună, este prezentată în sunetul cântecului de corn şi al profundei sale melancolii, o incantaţie nocturnă ce s'ar potrivici cu întreg episodul iubirii vrăjite prin hidromelul magic din muzica lui Tristan şi Isolda. Strofa a doua:
Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte, redă depărtarea tot mai incertă, extincţia, lipsită de contururi, a celor doi iubiţi, fidelă reprezentare precum într'o perlă misterul infinit al Oceanului - a legendei wagneriene petrecute, ca cea a lui Orfeu şi Euridice, pe alt limb, omul prin cântec depăşeşte mormântul, întră în Divina Comedie a lucrului în sine. Acceaşi semnificaţie o au şi adaggiourile mahleriene numai că pe când Wagner e dramatic, istoriseşte povestea altora, Mahler, liric, îşi trăieşte propria desmărginire, de unde adaggioul lui înseamnă adevăratul sfârşit, nu va mai urma după el nimica, deci va trebui să încheie simfonia, ca viaţă. Cu toată puternica trăire a lui Wagner şi la Eminescu, în Peste vârfuri, catarsisul aparţine spectatorului, al unuia ce ascultă fericirea şi sfârşitul altora. De-aici a treia strofă interogativă: De ce taci când fermecată
Inima-mi spre tine'ntorn? Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vreodată? Impresia este a celui întors de pe meleaguri străine, de dincolo, însoţind pe alţii, ca un martor de al al treilea. Îi va fi sortită şi lui marea experienţă, sau nu, a cântecului de corn ce îndulceşte sufletul cu dor de moarte? Fericirea nu este dată de neantul Nirvanei ci de aceea a lui Tristan şi Isolda, de a învinge blestemul zmeului, de a nu muri deodată. Însuşirile interioare ale poeziei Peste vârfuri ne conving că prin melodia cornului, exprimă, ca muzica lui Tristan şi Isolda, sublima contopire în veşnicie a iubirii şi a morţii. Rămâne să mai vedem dacă poetul nostru a jucat în viaţă rolul unui mare îndrăgostit. Perechea lui a fost femeia pe care o recunoaşte Mite Kremnitz, ca destinată poetului, Veronica Micle. Aceasta oricât iar fi fost de necredincioasă şi l-ar fi făcut să sufere, caruselul vieţii o duce tot la el, Eminescu nu putea să se elibereze de atracţia ei asemenea lui Tristan sub influenţa filtrului vrăjit. Rolul lui Titu Maiorescu nu este chiar de admirat: uneori contra ei, alte ori îi cere sprijinul pentru a-şi face drum liber către Mite prea intens curtată de Eminescu. Nici Caragiale nu poate fi
mai fericit, în postura ce i-au fixat-o junimiştii, după mărturia lui Brătescu-Voineşti, în legenda Luceafărului Hyperion ar fi Eminescu, Cătălina Veronica Micle iar Cătălin chiar Caragiale. Indiferent de ce este adevărat sau nu, s'a insistat prea mult asupra dimensiunilor femeii şi aproape deloc asupra calităţilor de madonă şi înger. Căci, sigur, Veronica Micle a avut în pieptul ei, ca Faust, şi ca fiecare dintre noiu, două fiinţe. Nu se poate contesta admiraţia ce-o avea pentru Eminescu, aşa cum ne vorbesc versurile ei, nu de toate zilele, mai ales printre cele ale poetelor de limbă română. În treacăt se aminteşte colaborarea dintre cei doi la traducerea povestirii Morella de Edgar Allan Poe, apărută în Cruierul de Iaşi din 8 Oct. 1876, fără semnătură. Abordarea bucăţii poeşti nu e întâmplătoare, în ea fiind vorba de o femeie ce-şi urmăreşte iubitul şi de dincolo de mormânt, peripeţiile fiind de sigur muiate în goticul caracteristic autorului, e straniu şi sublim în aceeaşi persoană.
Veronica Micle şi-a dorit să fie o astfel de Morella şi dacă nu a fost de vină-i destinul maşter, altul, decât cel imaginat de scriitorul genial Edgar Allan Poe. Prin 1888 cei doi încearcă o ultimă unire dar Mihai Eminescu are o nouă recădere în boală după care moare în spital, în Iunie 1889. Ei, femeii, îi va fi scris să trăiască mai departe. Contemporanii aproape nici nu au mai luat-o în seamă, nici nu se ştie dacă a fost la înmormântarea î nmormântarea poetului, la catafalc se îmbulzeau alţii cum o vor face mai târziu în jurul mormântului din cimitirul Bellu. Veronica Micle se retrage la mânăstirea Văratec, poartă doliu, greu poate fi deosebită de celelalte călugăriţe. Nu rezistă mult şi cum este astăzi stabilit, se sinucide cu arsenic, câteva săptămâni după moartea lui Mihai Eminescu, în 3 August 1889. Mormântul Veronicăi se află undeva la marginea pădurii Văratec, sub coviltirul luminii fumurii, moldave: sufletul ei îşi cântă şi astăzi jalea, pe unul
din ecourile vechiului pean de corn, cu acel leitmotiv, al lui: sufletul-mi nemângăiet Îndulcind cu dor de moarte. Sunt nu numai despărţiţi prin moarte dar iubitei i-a fost sortit să împlinească blestemul zmeului, spectru al marei iubiri şi nefericiri: Un chin s'aveţi: de-a nu muri deodată. Iulie 1984
MIHAI EMINESCU ŞI FORMA PERFECTĂ A POEZIEI G. Călinescu scrie că Mai am un singur dor este Mioriţa eminesciană. eminesciană. Desigur comparaţia are un substrat adânc, şi una şi cealaltă exprimă seninătatea omului în faţa morţii, împărtăşită ca o contopire cu armonia universului,
ritual tainic de nuntă cosmică. Parcă de tot conştient, Eminescu îşi întitulează la început poemul Dorinţa unui Dac, urmează deci un drum ce duce la origini unde lângă izvorul căpriorului din mit, îl aşteaptă ciobanul mioritic. Aşa dar după ce acceptăm apropierea respectivă şi începem o analiză mai apropiată, vom descoperi că în formă cele două poeme, cântece ale spaţiului carpatodunărean cel nemuritor, se deosebesc fundamental. Şi-anume dacă Miorita, chiar şi aceea din ediţia lui V. Alecsandri, păstrează ritmul spontan al poeziei populare, fierbinte de parcă ai ţine o inimă vie în palme, la Eminescu totul corespunde unei forme impecabil prelucrate, meşteşugul său poetic este al neoalexandrinilor moderni în frunte cu Baudelaire, B audelaire, pentru aceştia poemul este asemenea unei statui, cuvintele se şlefuiesc şi lustruiesc, ca marmora, până la perfecţiune. Departe de a câştiga astfel vreo răceală, prin acest procedeu Eminescu reuşeşte să redea acea pace olimpiană, liniştea şi sublimul morţii, Mai am un singur dor, constituie o treaptă, tr eaptă, dintre ultimele, spre unicul vârf al literaturii române numit Luceafărul.
Dar să trecem la materialul faptic. Dintre cele patru variante apărute în Decembrie 1883 prima este poezia Mai am un singur dor. Este compusă din trei strofe fiecare cu douăsprezece versuri, toate au aceeaşi metrică, bat un ritm parcă măsurat cu metronomul clavecinului lui Bach. Redăm stihurile prime: Mai am un singur dor În liniştea sării Să mă lăsaţi să mor La marginea mării. Cel dintâi vers este compus dintr'un iamb de şase silabe terminat accentuat, al doilea vers începe cu o silabă neaccentuată urmată urmată de un dactil de un troheu. Prin desmembrarea iambului în versul al doilea Eminescu combină dactilul cu troheul dar într'o manieră cu totul originală, dactilul departe de a fi săltăreţ (cum îl caracteriza într'o Scrisoare a sa chiar poetul nostru) prin încorporarea iambului în preambulul său, acesta se estompează ansamblul are
ca efect o prelungire a măsurii, accentuată de troheul final. Prin metrica respectivă poetul ne introduce în pacea nemărginită a imperiului stelar, versul său însuşi devine une din armoniile sferelor pe ale căror căi sufletul său de nenumărate ori îşi căuta odihna. Conştient de măestria lui, poetul se mărturiseşte: De mult mă lupt căutând în vers măsura Ce plină e ca toamna mierea'n faguri Ca s'o aştern frumos în lungi şiraguri Ce fără piedici trec sunând cezura. Desigur în metrica descrisă Eminescu aranjează în contrapunct sunetele celor două versuri, primul se arată dechis celălalt în contrast închis, proporţionează împreună clar-obscurul rembrandtian astfel că acţionează asupra lectorului ca un hidromel magic, de-a-dreptul. Îl vrăjeşte transmiţându-i neclintirea pietrelor în care se transformă tocmai Euridice, soţia lui Orfeu. Alunecăm undeva înafară de timp şi spaţiu, pe malurile visului alb. Dacă versul iambic îl notăm cu l pe următorul cu 2
vom avea în primele aranjarea de 1, 2, 1, 2 în următoarele: Să-mi fie somnul lin (1) Şi codrul aproape (2) Pe'ntinsele ape (2) Să am un cer senin. (1) iar la ultimele combinaţia rămâne: Nu-mi trebue flamuri (2) Nu voi sicriu bogat, (1) Ci-mi împletiţi un pat (1) Din tinere ramuri. (2) Şi după acelaşi canon formal sunt alcătuite şi următoarele două strofe contrastul se menţine şi între cele trei părţi: Prima este o cădere în adagio, a doua 1, 2, 2, 1 prin iambul suitor predominat la capăt înseamnă o revenire în tonalitate ca la a treia să coboare din nou în melodia depărtărilor. Simetria este perfectă, versurile "Din tinere ramuri", "Să-şi scuture creanga" şi "în singurătate-mi" încheie pe rând acelaşi ciclu de trei ori revenit ca înmormântarea şi învierea, din aceeaşi zi, a lui Adonis.
Realizarea prin forma şi fondul ei constituie o unică sărbătoare, la ea este de presuspus că poetul a ajuns pe drumul celorlalte trei variante. Dar ar fie de fapt posibil chiar inversul. După ce demiurgul atinge unul din hotarele absolutului îi este scris să cuprins de nelinişte, să încerce altăceva, să-şi fie propriul călău, L'Heautontimorouménosul L'Heautontimorouménosul baudelarian şi al lui l ui Terenţiu, bătrânul Michelangelo în faţă cu ultima sa Pietà. Varianta a treia, Nu voi mormânt bogat, ca formă metrică respectă pe cea din Mai am un singor dor, dar prin primele versuri: Nu voi mormânt bogat, (1) Cântare şi flamuri, (2) Ci-mi împletiţi un pat (1) Din tinere ramuri, (2) tonul este de-a capo ridicat, el alternează un prin versurile aceleaşi strofe în interiorul lor ci scade ca pe cascade până la decisivul Reverse dulci scântei (1) Atotştiutoarea (2)
Deasupră-mi crengi de tei (1) Să-şi scuture floarea. (2) aici se atinge apogeul, armonia sferelor din Mai am un singur dor. Un apogeu atins prin coborîre, contrar legilor fizice, posibil n poezie, unde domnesc postulatele spiritului. În continuare tonul urcă la nivelul dela început prin acel Pe singurătate-mi. Acest "Pe" în loc de "în" ni-l însuşim greu ca neaccentuat, lipseşte împlinirea armoniei finale, dorul înlocuit cu o poruncă răstită de-abea poate fi deosebită de un blestem, nu se încheagă ovalul culcat al genezei primare. De altfel deosebirea dintre cele două variante o găsim în schimbarea versurilor din Mai am un singur dor, Şi nime'n urma mea (1) Nu-mi plângă la creştet (2) Doar toamna glas să dea (1) Frunzişului veşted. (2) în varianta a treia şi paralela se poate face mai cu fiecare vers în parte numai că atunci s'ar cere o carte tot aşa de voluminoasă ca exegeza asupra Cântării
Cântărilor lui Solomon de Paul Claudel: Şi nime'n urma mea (1) Nu-mi plângă la creştet (2) Frunzişului veşted (2) Doar vântul glas să-i dea. (1) Diferenţa este evidentă: din litanie armonioasă şi plină de dor ajungem la exteriorizarea unei dorinţe nu lipsită de amărăciune, dacă în prima e vorba de o împăcare cosmică în cea de a doua se mai aud ecourile blestemelor autoflagelante din Rugăciunea unui Dac. Astfel avem certidudinea că varianta a treia precede varianta definitivă a lui Mai am un singur dor. Şi mai manifest apare gestul iconolast în celelalte variante notate cu II, De-or adormi ... şi cu IV Iar când voi fi pământ. În acestea forma este redusă la strofe de patru versuri, 1, 2, 1, 2 adică 1 = versul iambic 2 = versul dactil-troheic introdus de un ton neaccentuat, prima II cu 9 strofe a doua IV cu 10. Varianta II-a păstrează încă planul arhitectonic al lui
Nu voi mormânt bogat (III) cu ultimul vers Pe singurătate-mi şi la mijlocul textului poetic cu acel Să treacă lin prin vânt (1) Atotştiutoarea, (2) Deasupră-mi teiul sfânt (1) Să-şi scuture floarea. (2) Dar se apropie de Mai am un singur dor prin versurile: Şi nime'n urma mea (1) Nu-mi plângă la creştet (2) Doar moartea glas să dea (1) Frunzişului veşted (2) se întrupează în sonul litanic cunoscut doar că în mijlocul ei moartea este o prezenţă neagră, stridentă, pentru a produce pacea olimpiană. Complet opusă apare varianta a patra "Iar când voi fi pământ" cea mai subiectivă, mai legată de simţurile poetului. De-aici percepţiile cu profunde rezonanţe: S'aud pe valuri vânt, (1)
Din munte talanga, (2) Deasupră-mi teiul sfânt (1) Să-şi scuture creanga. (2) Din această cauză vor fi schimbate versurile: S'aud cum blânde cad (1) Izvoarele'ntr'una (2) Pe vârfuri lungi de brad (1) Alunece luna. (2) Astfel perceperea depărtată în cosmos din Mai am un singur dor devine mai senzorială, mai apropiată de noi, paşi ce se aud pe vatra sufletului. În acelaşi cadru va apare şi buciumul una din obsesiile copilăriei sale: Şi cum va înceta (1) Al inimii zbucium (2) Ce dulce-mi va suna (1) Cântarea de bucium. (2) Decisiv se arată iar penultima strofă: Şi nime'n urma mea (1) Nu-mi plângă la creştet, (2)
Ci codrul vânt să dea Frunzişului veşted.
(1) (2)
Revenit la plânsul suferinţii vom descoperi că acestai localizat în cadrul aceleaşi copilării şi vieţi individuale. Ca urmare ultimele versuri vor avea caracterul unui veritabil epitaf: Luceferii de foc (1) Privi-vor din cetini (2) Mormânt făr'de noroc (1) Şi fără prieteni. (2) Suntem departe de luceferii prietni din Mai am un singur dor şi de seninătatea luciferică a Hyperionului scufundat în tăriile şi zările universului. Deci am spune că variantele totuşi constituesc etape ale lucrului spre desăvârşirea cel puţin formală a lui Mai am un singur dor. Dela particular la general, dela zbucium plâns plâns şi durere, la pace, seninătate seninătate şi viziune olimpiană.
Cele patru variante citate împreună dela IV la I ar urma itinerarul lui Dante din cercul Ditei infernale la lumina scânteilor Fecioarei din Rai. Urcuşul eliberat din Apocalipsa unei Tuba mirum, a vinii şi păcatului, în aurora purtată de îngeri coroană pe fruntea cerului devenit frumos, drept şi bun. Suprema înălţare atinsă de Eminescu în Mai am un singor dor înseamnă purificare printr'o asceză a spiritului, Contemplaţia Nirvanei, a ideilor veşnice. Assunta calcă pe moartea pământului şi o învinge. Asta nu obligă să tragem concluzia că variantele nu au fiecare frumuseţea ei şi că pot fi preferate operei princeps mai ales când într'o epocă obosită de spectrul desăvârşirii, se caută particularul, existenţialul şi disoluţia. Întrebarea ce se cere rezolvată priveşte modul cum a ajuns Eminescu la inovaţia versificaţiei sale, pe calea formei perfecte, sinteză de iamb, dactil şi troheu. Să nu uităm ce spune despre iamb într'un sonet, de acord cu Aristotel când acesta considera iambul ca fiind măsura cea mai apropiată de vorbirea obişnuită a omului: Dar versul cel mai plin, mai blând şi pudic
Puternic - de-o vrea - e pururi Iambul. Eminescu a fost un excelent traducător din Horaţiu, Eneida lui Vergil şi Iliada lui Homer şi prin Odă în metru antic (1883) a dat o unică poezie, alt popas celest pe calea trecerii dela zbuciumul muritorului la Hyperion cel nemuritor şi rece: Nu credeam să'nvăţ a muri vreodată: Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi. Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii. Este versul troheo-dactilic endecasilab (11 silabe) ultimul de cinci silabe dactil şi troheu, numit vers adonic dus de Eminescu pe culmile artei: Piară-mi ochii tulburători din cale. Vino iar la sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! Se poate deduce încă odată că metrica este doar un atribut al materialului, asemenea culorii sau calităţii
marmorei. Fiindcă în aceeaşi metrică Sappho îşi plânge iubirea şi deznădejda ce-a dus-o la sinucidere, pe când Eminescu îşi exprimă liniştea supremă, împăcarea din Nirvana eliberatoare. Pe această cale Eminescu la fel ca şi cu sonetul endecasilabic petrarchian şi prin Odă în metru antic ne-a dat o poezie în limba românească, una ce atinge vârfurile cele mai de sus ale artei universale. Şi mai reese cu hotărîre faptul că drumul său spre desăvârşirea formei a fost influenţat de poezia clasică bine cunoscută la timpul său de Eminescu. Fără această experienţă greu s'ar fi putut făuri Mai am un singur dor ca variantă finală. Paralel cu Odă în metru antic (anul 1880 şi următorii) Eminescu se ocupă cu trei tălmăciri din Horaţiu, poet latin: Odă către Mercur, epistolă lui Bullattius şi Odă către Sclav, dintre acesta prima şi a treia concepute în metru logaedic sappic. De altfel în metrul sappic metrul este un troheu, un spondeu (două silabe accentuate), cezura //, un dactil şi două trohee.
La Eminescu piciorul al doilea este format tot dintr'un troheu, spondeul nu-i propriu versului autohton, - pauza - cezura variază, cel mai des vine după a cincea silabă, mai rar după a patra (ca'n versul safic) şi a opta chiar, însemnată printr'o virgulă, uneori lipseşte. Exact aşa se întâmplă şi în endecasilabul safic tradus în limba germană, adeverindu-se deosebirea de tonalitate dintre limba greacă şi limbile moderne. În prima după Hegel sunt accentuate literele în cele din grupa a doua, silabele. Tot din această epocă este Glossa (publicată ( publicată în 1883), model unic de formă for mă perfectă eminesciană. Pe lângă înrâurirea poeziei antice, genul este practicat din vechime de Solon, Heraclit şi Pitagora, existenţa şi a multor ale surse impun un studiu dedicat anume respectivului poem. Desigur sub influenţe şi izvoare înţelegem diverşi factori externi, ce ne stau tuturor oricând la dispoziţie, pe ele Eminescu a ştiut să le treacă prin focul simţirii sale, astfel ca geniul lui să făurească poezii de mare originalitate şi frumuseţe, românească şi universală.
În acest context ne apare şi poezia Sara pe deal. Publicată în 1885, 1 Iulie, după Zoe DumitrescuBuşulenga ea ar face parte dintr'o poemă, rămasă postumă Eco, din 1872, unde o şi găsim înserată în volumul Postume, ed. Minerva, Buc. 1973, ce-l avem la dispoziţie. Pentru orcine are un minimum de simţ poetic - oare exegeţii lui Eminescu să fie lipsiţi total de aşa cevă? după citirea poeziei Eco reese izbitor de evident că Sara pe deal nu se potriveşte deloc în contextul respectivei poezii. Zoe Dumitrescu-Buşulenga susţine că Sara pe deal poartă urmele indiscutabile ale epocii de creaţie din 1872, probabil se referă la povestirea lui eminescu La curtea cuconului Vasile Creangă, Cr eangă, în care poetul descrie în proză un tablou aproape identic cu cel din Sara pe deal. Faptul însă că se adresează iubitei dela Ipoteşti, prima dragoste rămasă în amintirea lui ca cea Ideală urmărindu-l o viaţă întreagă, prezentă şi în De ce nu-mi vii compusă în 1886 în timpul internării poetului în bolniţă Mânăstirii Neamţului, nu poate constitui un argument pentru a delimita strict o anumită epocă în creaţia eminesciană. Dar ce este decisiv acum, porneşte din forma poeziei
Eco, scrisă de Eminescu în dactilul ditirambic, uneori încă necizelat definitiv cum este de altfel întreg poemul. În acest ansamblu formal destul de şchiopătat Sara pe deal apare complet nepotrivit cu metrica ei specifică şi tot atât de perfectă: Seara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stelele scapără'n cale, Apele plâng, clar izvorind în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m'aştepţi tu pe mine. Este vorba - şi acest ritm este respectat până la sfârşit - de un vers în 12 silabe, primele formează un dactil întrerupt de o cezură accentuată deci dacă l-am desface în două de fapt apare format dintr'un troheu şi un iamb suitor. Apoi urmează două dactile şi ca încheiere un troheu. Efectul acestui dactil sugrumat în zborul său prin structura sa logaedică, exact ca în Mai am un singur dor anulează solemnitatea eroică a dactilului, uzitat şi în celebrul hexametru homerian, îi împrumută melancolia dulce a regretului răsărit din lumina unor zile pentru totdeauna pierdute, dorul primei iubiri niciodată stins, Eminescu se arată a fi de bunăseamă leopardian, Silvia lui se numeşte însă Marta sau Floare albastră.
Întâlnirea a două silabe accentuate, deal // buciumul, nu alcătuiesc nici aici un spondeu, măsură de două silabe accentuate, căci respectivele tonuri sunt despărţite prin cezura regulat pusă între ele, aşa dar fac parte evident din măsuri diferite. Considerăm că inovaţia metrică a putut să o aducă Eminescu şi în cazul poeziei Sara pe deal numai după ce şi-a însuşit arta versului antic deci am aşeza epoca de elaborare a acestui poem cu mult mai în vecinătatea lui 1883 deci depărtat de anul 1872 invocat de Z. Dumitrescu-Buşuleanga, implicit mai apropiat şi de anul 1885 chiar dacă ar fi să luăm în considerare "întunecata" boală a lui Eminescu, perioada lui de "totală" întunecare. Sara pe deal prin perfecţiunea formei sale se alătură mai mult de Mai am un singur dor deci nu poate să facă parte din poezia Eco, nu are nimic comun cu respectivul poem datat cu anul 1872. Se ştie că manuscrisele lui Eminescu au trecut la Academie, din 1902, dată când le-a predat Titu Maiorescu, pe mâini nepricepute, aşa că au fost lipite şi amestecate hârtii din diferite epoci, ele nu au fost
datate de poet după cum iar se ştie. Prezenţa poeziei Sara pe deal, giuvaer împlinit artistic, în mijlocul poeziei nefinisate Eco mai probabil să fie acţiunea unei astfel de acţiuni nesăbuite. Mai mult, St. Iosif şi Il. Chendi publică în 15 Iunie 1899, în Floare albastră apărut la zece ani dela moartea lui Eminescu articolul: "La cine sunt manuscrilele lui Eminescu?" Din el reese r eese că: "Doamna L. domiciliată în strada Ştirbei Vodă din Bucureşti la care Eminescu a stat în locuinţă înainte de a cădea a doua oară bolnav (anul 1889 Martie, nota noastră) atestă existenţa multor manuscrise pe care domnia-sa "le 'le-a adunat în teancuri şi le-a pachetat într'un geamantan". După trei luni trei domni, (unul se presupune a fi fost Titu Maiorescu n.n.) prieteni ai răposatului au venit şi le-au ridicat." Reese clar că autorii se referau la manuscrisele poetului de după 1884 (!!!), cele dinaintea internării sale la Viena erau în posesia lui Maiorescu şi acesta a refuzat să le predea poetului cu toate insistenţele sale. Din aceste manuscrise alcătuite după 1884, ar fi putut face parte pe lângă Lais traducere exceptională după
Augier, şi poeziile Sara pe deal, De ce nu-mi vii, Kamadeva şi încă altele. Şt. Iosif şi Il. Chendi consideră că ar fi fost vorba de 15 poezii eminesciene, indedite. În lucrarea de faţă l-am prezentat pe Eminescu făuritorul formei perfecte a poeziei, fără intenţia de al reduce la această postură. G. Călinescu a atras atenţia cu precădere asupra versurilor sale "sciolto" şi a chinului ce i-l provocau rimele avea pentru acest scop şi un dicţionar la el. Nu numai că accept acest punct de vedere dar aş mai adăoga că prin multe din postumuele sale s'ar putea susţine - nu înţeleg de ce nu s'a făcut până astăzi - că Eminescu a mânuit cu aceeaşi dexteritate şi versul alb cu ritm interior. Ar fi de dat din atâtea exemple, pe Miradoniz şi Odin şi poetul, ambele mari reuşite ale genului. Din toate aceste date se poate conchide că Eminescu, maestrul formei perfecte dar şi al versului zis alb, corespunde la ceea ce am considerat a fi tipul Poetului Total.
12 August 1985
“LUME CE GĂNDEA ÎN BASME ŞI VORBEA ÎN POEZII ...“ Mitologia antică ne învaţă că Palas Atena, zeiţa cu ochii albaştri numită de Homer, a sădit primul măslin pe Acropole, de-atunci el este venerat ca pom sfânt. Deşi despre acest motiv al culturii elene s'ar putea scrie o carte, în cele următoare mă voi limita să-l citez doar pe Oedip la Colona de Sofocle. Se ştie că Oedip, orb, condus de fiica lui Antigona, alungat din Teba de copiii săi Eteocle şi Polinice, rătăceşte din loc în loc până în cele din urmă datorită ospitalităţii lui Tezeu, regele Atenei, se poate stabili la Colona. Ce exprimă marele tragedian prin glasul liric al corului, constitue unele din cele mai frumoase versuri închinate vreodată patriei natale. Colona, ţara cailor superbi, unde înfloresc grădinile bogate în narcise şi'n umbra crângurilor, lângă izvoarele curate cântă minunatele privighetori. Colona, ţara
măslinului sfânt cu frunzele argintate. Un imn adus şi arborelui ce cereşte pe stânca înaltă deasupra tempului lui Apolo dela Delfi, oglindinduse în apele castalice, purificatoare. De-acolo de sus, căţăraţi ca pe un zid de altar, măslinii par ochii lui Dumnezeu privind spre oameni. În poiana măslinilor sacri dela Colona, însoţit de Tezeu, după ce plânge pe vatra tuturor suferinţelor prescrise muritorului, bătrâneţea este mai rea decât toate, Oedip trece în lumea cealaltă, învăluit de lumina la care nu putea nimeni să privească. Poiana pomilor din Colona ne transmise de bună seamă, fiorii metafizici de pe Muntele Măslinilor la poalele căruia se ruga Cristos. Peste veacuri aflat pe Coasta Soarelui spaniolă, poetul Gregorian, redescoperă sfinţenia măslinilor, întorcându-se la era vechilor eleni şi la zilele când Iisus umbla pe pământ: Din stâncă'n stâncă sus, Măslinii ghemuiţi Pe umbrele mărunte
Tivite cu argint, Ascultă, parcă în genunchi, Ca'n Evanghelii, trişti, Ruga din munte A Domnului Iisus. Pe acest drum al reconstituirii unei mitologii româneşti, cum au descris-o Asachi, Bolintineanu dar mai ales Eminescu, ne-am întreba dacă în trecutul nostru legendar am putea găsi un astfel de pom venerat, ca cel sfânt din antichitate. Drept obiect de studiu am lua în cele dintâi literatura l iteratura populară românească, oferind celei culte, leagănul mumelor, "unwortele" orfice goethiene, exact ce au însemnat pentru cultura clasică a Eladei, miturile homerice. S'a arătat de Haşdeu şi Blaga că din strânsa înfrăţire a Românului cu codrul s'a născut refrenul cântecului său "frunză verde" şi că în general legătura ancestrală s'a imprimat stihial în matricea sa creatoare sub forma spiritualului spaţiu mioritic blagian. Doar
acceptând şi luând ca punct de plecare toate aceste juste descripţii ne vom începe rituala exploare în veşnica mitului. Nu ne-am referi la Mioriţa, din cauza multiplelor discuţii purtate asupra ei, inclusiv defăimarea nedreaptă a lui Alecsandri, dar am reţine că din bogatul univers al baciului moldovean nu lipsesc: Brazi şi plătinaşi Îmi vor fi nuntaşi. Aş cita în schimb poezia mai puţin cunoscută, Ciobănaşul, în întregime: Foaie verde de trei flori, Ciobănaş de la miori, Un-ţi-a fost moartea să mori? - Sus în vârful muntelui, În bătaia vântului La cetina bradului. - Şi de ce moarte-ai murit? - De trăznet când a trăznit.
- De jelit cin'te-a jelit? - Păsările au ciripit Pe mine m'au jelit. - De scăldat cin'te-a scăldat? Ploile când au plouat Pe mine că m'au scăldat. - De-împânzit cin'te-a'mpânzit? Luna când a răsărit Pe mine că m'a'mpânzit. - Lumânarea cin'ţi- a pus? - Soarele când a fost sus. - De'ngropat cin'te-a'ngropat? - Trei brazi mari s'au răsturnat Pe mine că m'a-îngropat. - Fluieraşul un-l-ai pus? - În craca bradului sus Şi când vântul mi-o bătea Fluieraşul mi-o cânta, Iele s'or aduna,
Pe mine că m'or căta. Fără să trec pe lângă frăţia Românului cu fagul, crângul sau alte componente ale codrului, cred că nici unde această unire, nu merge până la actul sacru al nunţii în sens de taină a eternităţii, doar aşa ceva este moartea, cum se arată cu bradul şi craca sa, în extraordinarul Ciobănaşul. Am mai aminti că există o datină, azi prezentă mai ales în regiunile dela poalele munţilor, odinioară însă practicată în toată ţara, ca la capul celor morţi tineri, să se pună un brad proaspăt tăiat, însoţit din partea femeilor de un Cântec al bradului, cântat pe o melodie solemnă nu altfel de cum făceau Bocitoarele, Oeforele tragediei antice. În acelaşi context aş cita pe Mai am un singur dor de M. Eminescu, socotit pe bună dreptate de G. Călinescu, ca un fel de Mioriţă eminesciană. În liedul său de calmă şi ultimă transhumanţă, Eminescu adună la un loc într'un decor ce nu a existat decât în sufletul său, pătruns de liniştea ce numai în poezia lui Blaga mai târziu va mai fermeca, marea, teiul sfânt şi creanga lui înflorită şi în sfârşit pădurile de brad.
Acestea din urmă sunt de două ori evocate: Pe când cu zgomot cad Îzvoarele'ntr'una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Şi ca pe un magic leimotiv: Luceferi ce răsar Din umbră de cetini Fiindu-mi prieteni O să-mi zâmbească iar. Nu mai există nicio îndoială că bradul în mitologia poporului român este încărcat cu sacralitatea măslinului martor al morţii lui Oedip la Colona, proectându-şi siluetele pe cerul marilor înălţimi nu altfel ca la Eminescu "vârfurile lungi de brad" sau "umbrele de cetini". Asta înseamnă că nunta Românului cu bradul a avut loc din cele mai vechi timpuri, aparţinând vremurilor când păstorul se închina pe vârful muntelui ca'ntr'o catedrală, "lume ce gândea în basme şi vorbea în
poezii", lumea eresurilor grave şi pure. Nu vreau să afirm că Giurescu nu are dreptate când pomenind de codrul Vlăsiei din apropierea Bucureştiului, zice că strămoşii noştri s'au refugiat din calea tuturor răutăţilor nu numai la munte dar şi în pădurile de şes. Dar cel puţin în primele secole, când refugiul dura mai mult, muntele a fost principalul loc de bejenie, explicând identitatea sacră a bradului în memoria seculară a neamului românesc. De unde se mai poate deduce cât de autentic populară este Mioriţa adunată de A. Russo şi V. Alecsandri. M'am ocupat şi de semnificaţia altor pomi în sensibilitatea şi viziunea unor poeţi ca teiul la Eminescu, cipresul la P. Claudel, mărul înflorit la V. Posteucă, cu rol sigur de a exprima unele certidudini interioare, de pildă teiul lui Eminescu, întrupează dulcea sa melancolie, îndulcitul dor de moarte. La Greci am mai putea izola încă laurul, palmierul din Delos sub care s'au născut Apolo şi sora lui geamănă Artemis, sau iar la Sofocle în Oedip la Colona, C olona, mândrele narcise, floralele umbrele. Toate acestea sunt lipsite de sacralitatea ritualului lăuntric a măslinului sau a bradului, sunt repere lirice, puternic individualizate.
Ca să se vadă cât de propriu este bradul sădit pe solul simţirii româneşti, l-aş mai cita pe Aron Cotruş, obsedat de chemarea acestui pom aşezat pe înălţime ca un simbol de luptă şi ideal, în lumina celor scrise mai sus, ca o adevărată amintire din viaţa trăită cu mult înainte de naştere, înapoi: Flămând înfige'n piatra biruită rădăcini de fier şi-aşa frumos şi-aşa stingher pare-un vrăjit, primăvăratec gând al stâncii oarbe rătăcit între prăpatie şi cer ... (Aron Cotruş: Bradul) Deoarece am făcut paralela dintre tragedia antică şi tradiţia populară românească, m'aş referi la fundamentatul eseu al lui Liviu Rusu, "Tragicul în poezia noastră populară", unde ni se demonstrează una din principala însuşire a creaţiei populare româneşti: tragicul. Personal pentru a întări valoarea acestei lucrări aş mai aduce un exemplu. Se cunoaşte acţiunea baladei Toma Alimoş. Haiducul cheamă la ospăţ pe duşmanul său Manea, acesta prefăcându-se că primeşte paharul ce i s'a fost întins, îi spintecă
burta cu cealaltă mână. Toma Alimoş rănit de moarte după ce se încinge punându-şi la loc măruntaiele, îşi urmăreşte duşmanul pe care-l răpune ca apoi să-şi dea şi el sfârşitul. Codrul rămâne să-l plângă şi calul, acesta îl va înmormânta, presărându-i cu flori, groapa. Trebue să recunoaştem că tragicul lui Toma Alimoş, om ce nu poate să moară până nu se răzbună, r ăzbună, prin tensiunea sa de mare forţa, caracteristică aristotelicului catarzis, ne aduce înainte pe Hecuba regina Troiei din drama tragică a lui Euripide. Hercuba bătrâna soţie a lui Priam ajunsă roaba lui Ulise, este doborîtă de jalea pierderii familiei, ultima fiică a sa Polixena este jertfită pe mormântul lui Achile iar Polidor cel mai mic dintre fiii ei omorît mişeleşte de gazda sa, regele Polymestor. Deşi la capătul puterilor, Hecuba se răzbună pe Polymestor atrăgându-l cu băieţii lui în cortul Troienelor unde după ce îi ucid copiii, lui îi se scot ochii. Relaţia dintre tragicul popular şi cel al tragediei antice l-a influenţat pe Enescu în compunerea operei Oedip mult mai mult decât spectacolul lui Monnet-
Soully episod anecdotic asupra căruia insistă cu predilecţie exegeţii lui. Opera lui Oedip de Enescu reprezintă întâlnirea unică dintre muzica populară românească şi mitul lui Oedip, până la Colona, întocmai, cum am arătat-o, ca cea dintre literatura noastră populară şi tragedia antică. 17 Nov. 1984
INSULA LUI EUTHANASIUS Pădurea, codrul şi muntele, elemente evocate prin leitmotivul frunzei verde din cântecul popular, constitue cum arată primul Haşdeu şi după el Lucian Blaga, una dintre cele mai autohtone expresii ale stilisticei noastre strămoşeşti, simbolizează înfrăţirea românului pribeag cu natura şi cu ramul ei de fag sau brad. Interesant de observat că marea deşi geografic
aşezată undeva la marginea ţării, pe harta ei spirituală face parte din lexicul antic al poporului nostru, iese la lumină ca o floare a reginii pe un pisc scăldat de talazurile cerului, în Mai am un singur dor al lui Eminescu: Mai am un singur dor În liniştea sării Să mă lăsaţi să mor La marginea mării. Presimţirea atât de profundă, aş zice cu foşnirile metafizice ale litoralului, căutate apoi şi în nenumăratele marine de o serie de pictori ai noştri, nu poate să însemne decât glasul cel uitat al Mediteranei şi al oceanului, zeiţa acvatică ocroteşte ca o mamă la pieptul ei, fostul imperiu de Apus al poporului, care alături de cel dac ne-a fost părinte şi călăuză. Deci marea revine în conştiinţa noastră ascunsă, plină de mistere, ca de stele un capăt de fântână, ecou trimis până la noi al celor porniţi pe urmele u rmele Argonauţilor spre Colchida, ultima lor escală fiind elenul-getic Tomis. Şi-apoi Pârvan avea dreptate să susţie că România a
fost cândva o peninsulă legată de cealaltă romanitate, numai vremurile au izolat-o şi i-au tăiat legăturile ancestrale, acestea însă revin când şi când asemenea unui cântec de sirene în dorul nostru zăvorît sub lacătele conştiinţei, ca un svon: În somn sângele meu ca un val Se retrage din mine Înapoi în părinţi. În mijlocul mării, la popoarele romanice, însula, spre deosebire de greci pentru care-i casă şi vatră, reprezintă în primul rând o cetate a visului, izolată de restul pământului, se supune altor legi spaţiale şi altor parametri ai timpului. Edmond Dantes al lui Al. Dumas găseşte pe o insulă misterioasă comorile pline de taine, De Foe îl pune pe altă insulă pe Robinson Crusoe să-şi împlineasca singurătatea pe când lui Chateaubriand îi serveşte de maosoleu, atunci când vrea să se despartă pe veci de cei de dincolo şi de dincoace. Trăind numai în presenţa a câtorva insule şi acelea nelocuite, este normal ca în imaginea scriitorului
nostru, mitul insulei să aibe o coloratură cu totul proprie, fantastă, aproape hoffmanescă, prin acesta iam descoperit rădăcinile cele mai adânci în solul romantismului. Eminescu în Cezara descrie dragostea dintre Ieronim şi Cezara, primul având o reprezentare despre iubire asemănătoare cu aceea propagată de Marsilio Ficino la Academia din Florenţa a lui Lorenzo Magnificul, adică aşa cum arată P.P. Negulescu în a sa Istorie a filozofiei renaşterii este o iubire numai spirit şi idee, deci e în aceeaşi măsură creştină şi neoplatonică: "Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei, decât să animez cu el o simpatie, pe care-o cred nu numai culpabilă ci ordinară ... Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit; eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun! ... numai nu ca ei". Aşa cum unui alt membru al Academiei florentine, Pico dela Mirandola, i se potrivea rasa de călugăr ca dela sine înţeles şi Ieronim va fi monah predestinat, născut şi nu făcut.
Şi parcă pentru a întregi cele susţinute de mine, în întâmplare se amestecă şi un conte Castelmare, ca şi când am fi în Italia pe drumul lui Ariosto sau Torquato Tasso, dela castelul lui d'Este către mare. De altfel descrierile lui Eminescu sunt de o puritate celestă, cadru prerafaelit, în aer plutesc cântece de heruvi şi serafi: "Era'ntr'o dimineaţă de vară. Mareaşi întindea nesfărşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stâncele negre negre de rocă abureau şi şi se făceau făceau sure, numai p'aici, pe colea, cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră". Sunt exprimate aici crâmpeele suflate în pur din peisagiile lui Leonardo da Vinci din dărătul Monei Lisa sau mai bine a Fecioarei Maria a stâncilor, viziuni prin care pământul încetează de a mai fi substanţă materială, devine numai suflet şi esenţă aeriană, la fel se zice că este şi Dumnezeu. Deci dela prerafaelitismul Quattrocentesc până aproape de Cinquecento cu da Vinci şi Botticelli, se desfăşoară atmosfera reînviată în povestirea Cezara a
lui Eminescu. Portretul femeii este asemănător cu cel al unei eroine de Bellini, întâi cântec şi parfum apoi culoare sau după părerea însăşi a autorului femeie pictată de Palma Vecchio: "Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie, întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos, ce concentrează idealele artei în boltita frunte şi'n acei ochi de-un albastru întuneric, care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce cu buza dedesupt puţin mai plină părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Ciacomo Palma". De pe o insulă aşezată într'o alta, cu o peşteră ascunzând porţile Necunoscutului, pierdută sub valurile mării, Euthanasius îi scrie şi îl chiamă să-i ia locul sihăstriei după ce el nu va mai fi. Felul cum descrie drumul pe mare spre insula lui Euthanasius posibil de urmat numai pentru cei ce ştiu să umble ca Iisus pe ape, îl apropie pe Eminescu de fantaştii realişti, ca E.T.A. Hoffmann deci prin Cezara Eminescu atinge una din culmile povestirii fantastice universale.
Întâlnirea Cezarei cu Ieronim pe insula lui Euthanasius înseamnă în primul rând contopirea a două suflete, logodna lor mistică din nou pe altarul spiritual al celui mai pur renascentism, de Quattrocento, în idealul lui Fra Angelico sau Filippo Lippi. Şi mai aduce o replică, deşi anterioară, Luceafărului, unde prin trup cei doi rămân despărţiţi etern şi tot aşa în iubirea lor. Cezara înscrie una din cele mai luminoase şi diafane cântări ale iubirii şi tinereţii, un fel de Primăvară a lui Botticelli, închinată unirii a doi oameni în dragostea ce nu cunoaşte sfârşit, a ospăţului platonic. În Thalassa s'ar putea considera că Al. Macedonski cunoscând exemplul Cezarei a vrut să-i dea o replică exact contrarie. Lucrul acesta complet lipsit de importanţă, mai semnificativ apare faptul că povestirea a fost scrisă în limba franceză, cu ea autorul vroia să cucerească definitiv capitala luminilor. Înfrângerea sa, cântărită acum după ani, apare cu totul în defavoarea unui oraş, în care cel ce visa să-l câştige după valoarea-i reprezentată, se relevă mai mult decât naiv uitând de jocul relaţiilor stăpâne pe aşa zisul oraş-lumină, descrise încă de genialul Balzac, doar Rastignac pentru a reuşi avea
nevoie de sprijinul fostului ocnaş, plin de bani, Vautrin. Şi în al doilea rând, Insula lui A. Macedonski este una precisă, cea a Şerpilor, vizitată de el prin 1880, când ajunge la Sulina ca funcţionar şi administrator al Gurilor Dunării. Povestea lui Macedonski este în cele dintâi un poem dedicat iubirii totale, trupeşti, deci un imn al frumuseţii fizice şi împlinirile sale instinctuale. Macedonski neîndoios descinde din romantismul cu emailuri, camee şi mumii egiptene ale lui Th. Gauthier, strecurat prin rafinamentul baroc şi încărcat al parnasianismului şi simbolismului. Romantic întârziat, parnasian, simbolist şi estet nu altfel ca Baudelaire în poemele sale în proză, statuete de eben şi onix orânduite într'un exterior imaginar cum numai un D'Annunzio le-a mai îndrăznit în Prioria sa. Deci dacă Eminescu aparţine cu Cezara Renaşterii trecute prin filiera romantismului german al lui Hoffmann, dar şi al lui Chamiso şi Hölderlin, Al. Macedonski este aprins decadent, ca poeţii "maudits" francezi, fraţi ai impresioniştilor, iubirea pentru ei nu significă decât simţuri, deci pură senzorialitatea carnală.
Tablourile insulei, pe care nu uită să reînvie silueta templului lui Achile, cu o peşteră-taină, sunt prezentate în culori fauviste ca ale lui Derain sau expresioniste, ale lui Nolde nordicul, uneori ajung la apogeul dureros al descompunerii din Girafa în flăcări de Salvadore Dali: "Vegetaţiunile mai puternice, aşternându-se galopului şuerător al vântului, scoteau adevărate strigăte. Şi peste toată acea întindere mişcătoare risipirea dintr'un cer înalt şi clar a unei străluciri metalice ca de aluminiu, răzleţea o feerie albă cu răsfrângeri de un albastru vag. Dincolo de insulă marea îşi încăiera valurile de argint". Totul se referă la lumea simţurilor şi a unui paradis concret, cu pomi care în loc de frunze au pietre p ietre scumpe, predilecţia artistului pentru ele se araţă aproape obsedantă: "Poame de purpură şi chilimbar zâmbeau printre frunzele crăcilor bronzate, grenade, ascunzând în ele comori de rubine aromatice, frângeau trunchiul pe care rodiseră, şi, răsturnându-l se crăpau în cădere şi risipeau printre mătasea ierbei, sângeriile lor avuţii de pietre scumpe". În timp ce la Eminescu E minescu referinţa priveşte continuu un al şaselea simţ înafară de al trupului deci, la
Macedonski nu există decât dominarea senzorialului: "Dar văzul nu era singurul simţ care să-l îmbrâncească spre culmile amăgirei: de peste tot îi soseau adieri încărcate cu mirosuri de flori de salcâm, de portocali sau de chiparoase iar din florile chimerice ce-i băteau cu aripi de miresme parfumele care-l suprindeau în sprialele lor îl aruncau în beţia tuturor viselor. Auzul îşi plăsmuia şi el lumile lui. Sunete, când dulci şi lungi, când izbitoare şi vijelioase, îi picurau în minte. Viori şi flaute nevăzute, ce întovărăşeau nemărginit de duioase vocalizări omeneşti, îi cântau în inimă. Fiinţe cu frăgezimi de flori îi întindeau braţele, se apropiau de el, i se plecau peste umeri, îi netezeau părul cu degete de onix". În realitate este aşa de ameţit de mirajul camerelor din vis cu pereţii de sidef încât atunci când află că fiul său Nichita chimistul a sintetizat acest material în eprubetă, se şi vede, de mult o urmărea, îmbogăţit. Iată deci atmosfera în care se desfăşoară iubirea dintre Thalassa fiul soarelui şi Caliope copila cu ochii de safir a viselor sale. Viziunile îi sunt atât de colorate, aromate, sonice şi gustative, încât unii îl declară pe Thalassa drept caz patologic, pe când alţii
copleşiţi de bogăţia metaforelor ajung să se declare plictisiţi demoarte. Al. Macedonski descrie un erou slujitor al lui Eros şi Priap, instinctele trupeşti stăpânindu-l ca o manie obsesivă şi chinuitoare aşa cum în literatura noastră numai Gib Mihăescu în Rusoaica sau mai ales în Dona Alba le-a mai fost trăit. Macedonski descinde brutal dintr'un marchiz de Sade mai efeminizat bine înţeles, până la teoreticienii sexologie de azi, atunci când în spasmul iubirii Thalassa o omoară pe Caliope şi pe urmă se sinucide. Este finalul unei orgii crescânde senzuale, în doi, practicanţii ei robiţi tot mai mult simţurilor deviate, îşi impun până la capăt ca cel mai suprem afrodisiac suprimarea totală fizică, o unire prin moarte, dar una neantului şi a definitivei anulări deci aşezată la nadirul iubirii dacă cea dintre Cezara şi Ieronim se afla la zenitul dantesc, al ei. Peştera din Cezara duce spre purificarea petrarchiană deci spre edenul primar, cel pierdut, împlinind nostalgia creştină a lui N. Crainic, pe când cea din Thalassa coboară înspre Gheena valpurgică, în flăcările erotice de pe Venusberg.
Artistic Macedonski a reuşit să dea o creaţie majoră a literaturii noastre, patimă, păcat şi crimă în acelaşi timp. A treia operă a literaturii noastre privind mitul fantastic al Insulei e reprezentată de povestirea Şarpele a lui Mircea Eliade. De data aceasta naraţiunea este purtată cu o rigurozitate aproape didactică ceea ce împrumută piesei o anumită răceală intelectuală de ideaţie, fapt ce-a determinat pe unii rafinaţi, ca G. Călinescu de pildă, să-l considere pe autorul nostru ca lipsit de talent literar, flagrantă lipsă de înţelegere, mai bine spus, manifestă diferenţă temperamentală. Şarpele începe cu o relatare de fiecare zi, privind o excurside a unor inşi obişnuiţi, şi întâlnirea lor într'o pădure cu Andronic. Acesta din urmă cunoaşte taina codrului, a moartei de sub piatră, strafie a mănăstirii Snagov, cât şi a şarpelui roşcat, este deci în cele din urmă un fel de vraci al faptelor, "omul care aduce ploaia". Şi fiindcă se pare că el este şi stăpânul misterelor şi al duhurilor nopţii, pentru a evita orice influenţă a vreunei forţe oculte a vrăjii, Dorina
aşteaptă să se facă dimineaţă, în plină zi şi după propria ei voie, se îndreaptă spre insula unde e sigură că o aşteaptă Andronic. Dorina simbolizează nunta raţiunii cu revelaţiile celor şapte taine ale mitului. Este dela sine înţeles că de-acum nu va mai avea teama şarpelui cu solzii lucioşi, acesta avându-şi culcuşul lângă picioarele lui Andronic, pe insulă. El şi Ea sunt găsiţi dormind goi pe nisipul moale, îmbrăţişaţi şi albi ca două statui din marmoră de Paros, clasici în expresia lor nu numai trupească dar şi cea a spiritului. Insula din povestirea lui M. Eliade nu este sigur cea a şerpilor a lui Macedonski şi dacă ar putea fi a lui Euthanasius se arată, în esenţă, mult schimbată. Artistul Mircea Eliade este un cerebral, lipsit aproape de organe de simţ, de unde absenţa totală a peisagiilor atât de picturale în naraţiunea înaintaşilor săi. Pe această insulă, a unui nou Euthanasius, nu găsim nimic creştinesc, predomină hedonismul deşi nu unul pur senzual ci stăpânit de canoanele sculptorilor eleni şi eventual ale lui Tizian, unde arta rezumă bucuria vieţii şi beatitudinea ei. Deci M. Eliade ar fi mai apropiat de cinquecentoul păgân şi terestru închinător trupului armonizat cu reflexiile
sufletului, sinteză între amorul profan şi devin al aceluiaşi Tizian. Autorul nostru pipăe conştiincios uscăciunea orhideei de seră cum este spiritul uman de astăzi şi-l consideră ca pe un ogor, care se cere desţelenit printr'o reîntoarcere la o lume crezută de mult dispărută, a mitului şi magiei. Acesta este de fapt manifestul şoptit cu gura pe gura minţii, din povestirea Şarpele, didactic şi dela catedra profesorului. Şi-apoi dacă vroim să încheiem, putem să conchidem că insula lui Euthanasius visată de Mihai Eminescu, reprezintă partea eternă din om, sălaşul spiritului său, locul de realizare întru ideal, a celei mai pure condiţii umane. Dec. 1980
POEMUL EMINESCU (II) DE ARON COTRUŞ D. Popovici, unul din cei mai serioşi exegeţi ai lui Eminescu, evidenţiază printre principalele teme de
inspiraţie eminesciană, titanismul şi tensiunea sentimentului titanic. De sigur noţiunea în sensul ei strict, dacă luăm exemplul lui Prometeu, cuprinde lupta unei fiinţe, mai mult decât un muritor, mai puţin Zeu, pentru binele şi eliberarea omului dintr'o anumită servitute, de unde revolta şi eoroismul acţiunii sale. La Eminescu atitudinea titanică are un spectru mult mai larg referindu-se întâi la viziunile de proporţii gigante, deschise în raport cu problemele destinului, neantul, moartea, absolutul, Nirvana. Tipul cu predilecţie cultivat corespunde demonului, diferit însă de satanismul byronian, înrudirea este cu a unui înger dar nu alungat din cer, răsculat contra lui Elohim, precum Lucifer sau sluga lui, Cain, respectiv Faust, şi Mefisto. Privit în evoluţia sa titanismul eminescian suferă în timp o metamorfoză pesimistă, pesimistă, modelată de perceptele schopenhauriene se retrage în turnul solitudinii şi izolare. Cum bine remarcă D. Murăraşu prin creaţia Luceafărului poetul din demon devine daimon de-al lui Platon, chipul din urmă, cel etern, al oricărui făuritor de bine, adevăr şi frumos. Pe de altă parte titanismul eminescian include şi o manifestare socială, luptătorii îi găseşte cu
predominenţă printre ardeleni, în Naturi Catilinare Toma Nour şi Avram Iancu, - cel din urmă împărtăşeşte soarta unui Geniu pustiu -, apoi Horia, Andrei Mureşanu, eroi de poeme neterminate, lângă ei nu va putea sta decât figura lui Heliade, stâncă arsă a biblicului delta. Printre primele lui poezii aflăm şi pe cea dedicată lui F.I., Filmon Ilia, prietenul din Blaj, cu acesta prin 1866 se plimba visător pe malul Târnavelor, cunoscând oamenii şi meleagurile, chiar în casa lor. În lumina acestor date nu este co totul întâmplător că titanismul din tinereţe al lui Eminescu va fi continuat de doi poeţi născuţi în Transilvania, nu departe de leagănul secular al Micii Rome. Cel dinâi Lucian Blaga, de bună seamă în Poemele luminii şi Paşii profetului se contruează drept mai frate cu titanul lui Byron şi Faust al lui Goethe, Satana şi Lucifer sunt prezenţi nu numai în cântecele sale dar îi şi impregnează sistemul filozofic privitor la cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă. În volumele În marea trecere, Lauda somnului şi La cumpăna apelor, reuşeşte să construiască, arhitect al spiritului, imperii de dincolo, ale liniştilor neclintite, pe care dacă Eminescu le înzestrează cu vrajă şi
mister chiar ocult, cu Arald strigoiul de pildă, Blaga le transmite fioruri metafizice, de unice profunzimi. Ceea ce se va întâmpla după Nebănuitele trepte în volumele postume ar concretiza cea mai simplă şi populară aventură faustică, autorul este cuprins de o totală amnezie faţă de trecutul său, izvorul sângelui a secat, glasul ciutei din vis e mut, moartea nu mai e decât o mare întunecime. Se derulează pocăinţa idealistului, reîntoarcerea pe pămănt a unui fiu, risipitor cu nestematele metaforei, contractul nu se face cu Mefisto, proporţiile sunt deodată mult mai reduse, ci cu viaţa cea de toate zilele. Poetul suferind ieri de tristeţi metafizice ajunge robul strâmt al mirabilei sămânţe, al legilor lutului, obsedat de bătrâneţe ca un Casanova întârziat şi de iubire, aceasta lipsită bine înţeles de izul cosmic şi absolut, caracter ce-l apropia înainte, de poezia marelui Eminescu. Pe lângă mersul la cer al lui Hyperion, avatarul blagian semnifică o dureroasă materializare, deci negaţie, icarul de ieri cu aripile tăiate se arată golit de orice dor al zborului, se simte în elementul său printre păsările domestice de curte. Cât a contribuit la desvoltarea acestei tăgade, lepădări de sine, divorţul din 1943 de Gândirea şi-apoi ostracizarea bardului într'un regim inuman comunist, cât de impulsul său interior, rămâne o sarcină a
viitorului să o rezolve. Spre deosebire de Lucian Blaga, Aron Cotruş se prezintă credincios o viaţă întreagă crezului strămoşilor lui, exilul îi adaogă unele sunete melancolice de corn, dar niciodată nu va fi înstrăinat, nu va părăsi drumul titanismului social al lui Eminescu. Pentru a demonstra legătura dintre Aron Cotruş şi marele său înaintaş voi analiza pe scurt poemul bardului transilvănean, întitulat, simplu, Eminescu. Este cazul să menţionez că poemul respectiv are două versiuni: prima a fost scrisă în 1939, la cincezeci de ani dela moartea lui Eminescu, apărută la Bucureşti, a doua, în editura din exil, Carpaţii, anul 1959, la 70 de ani dela acelaşi eveniment. Sublinez faptul că în cartea, Opere complete, a lui Aron Cotruş, din editura Dacia, Madrid 1978, deşi este publicată cea de a doua versiune editorul nu face referinţă bibliografică decât la poemul din 1939, cu totul nejustificat, deoarece în cea de-a doua formă autorul recrează pasagii întregi şi aduce modificări în text, t ext, esenţiale. În consecinţă propunem ca pe viitor să se admită existenţa a două
poeme Eminescu de Aron Cotruş, notate Eminescu (I), şi Eminescu (II), cum am şi făcut-o în titlu lucrării mele, ultima este de fapt comemtată în studiul de faţă. Începutul se proclamă simfonic, beethovian: poetul vrea ca pe drumurile de nemoarte, dela Tisa până la Bug şi mai departe, între Mureş, Timoc, Pind, tărâmuri pe unde, rabdă, asudă şi sângeră Români, săi aprindă cu mâni aspre şi cucernice lumânări ca nişte brazi ca să se ştie cine a fost El, Mihai Eminescu. Versul declamat întrebuinţează metafore şi dimensiuni "urieşeşti" amintindu-ne că Eminescu a introdus acest cuvânt în literatura română, întrebuinţându-l în viziunile sale - atât de propriu şi poetului Aron Cotruş, ceea ce ne-a permis să zicem odată, că el scrie istoria lui Horia cu pădurile, munţii şi văile Transilvanei. Punţi peste prăpăstii înfruntând desmărginirea, visuri în care să-i cânte la fereastră pasările măiastre, fântânile dorului îmbiindu-l ca pe un arhanghel cu apă vie, sunt reprezentări concrete, corespondenţe în lucruri ale versului eminescian, asemenea cu procedeul lui Brâncuşi cel ce-a urmărit să dea înfăţişare dorului printr'o coloană fără de sfârşit.
E formulat pe limbajul îngerului din eden, miracolul lirismului eminescian, timbrul sacru al matricei creatoare româneşti prezent şi în pictură dela Grigorescu, Luchian la Pallady şi Petrascu sau în muzica lui Ciprian Porumbescu şi George Enescu, cântecul popular de jale, dragoste şi noapte. De copilandru merge după umbra pasului lui cel mare, în urme mărunte, de-atunci ară şi ară cu gândul, Marea furtunoasă şi amară, a Neamului. Pe trepte de poezie intrăm în ceremonia apoteozei Lui, printr'un pretutindenesc ospăţ haiducesc unde cu ţara smulsă din lanţurile întunerecului, î ntunerecului, printre aduşii de vânturi, l-ar purta pe braţe, la nuntă cu nemurirea. Tabloul aparţine eroului din codru purtat înspre glorie ca în Mai am un singur dor, pe un pat, în care tinerele ramuri sunt înlocuite cu palmele ortacilor lui de fluier. Şi-apoi după atâtea păcate strigătoare la l a cer neamul are să-i cadă la picioare şi cu lacrămi în ochi are să-i ceară iertare. Pe această cale poetul nostru execută ritualul trecerii lui Eminescu în mit, alături de cei prezenţi în
"scripturile" stihurilor sale, şi Horia, şi Andrei Mureşanu şi Avram Iancu. După cum se ştie miticul şi mitologizarea constituie o altă constantă creatorare a operei eminesciene. De altfel procedeul întrebuinţat este cel al lui Mihai Eminescu, odă şi cantată ieşită din violoncelele inimii, efectul asupra celui aflat la poalele sale, îngenunchiat, este ca al spălării cu isop, purgare de tot ce-i josnic, baie de lumină. Avem impresia că se exprimă acum predilecţia lui Eminescu pentru curăţenia primară, prerafaelitismul său, relevat în termeni ştiinţifici de acelaşi D. Popovici. Gesturile sunt sublime ca de slujbă divină oficiată într'o Catedrală a patriei. După acest botez al harului, marele poet durează singur pe suişul Calvarului, privind în jos, surpat Făt-frumos, "al gândului într'aripat şi-al versului: ales în tre aleşii Universului! ...". Contrastul şi contrapunctul antinomic fiind o caracteristică a artei lui Aron Cotruş, întocmai ca cea a lui Eminescu, din înaltul cerului, Parnas al lui Homer, suntem readuşi, în Valea plângerii, la l a boala
necruţătoare a poetului. Viaţă părăsită de privighetori şi merle, şi de orice alţă pasăre a raiului, cine i-ar i- ar fi putut ghici ultimele svârcoliri ale traiului? Laurii se preschimbă în spini, aureola într'o coroană de ceaţă. Durerea înnăbuşe orice tentaţie de invectivă, este fără margini, ca şi când ar porni din pieptul unor tumulte, măreţe temple ce pot deodată să plângă: O, Doamne al lumii, se poate oare se poate oare o prăbuşire mai cutremurătoare a unuia ales să strălucească ca un soare?! Îl însoţeşte până în pragul ceasului din urmă, ca'ntr'un eres, Făt-Frumos simte pe creştet coiful de întunerec şi fluturi negri i se-aşează pe gând şi pe ochi. Desluşim iar magia poeticei lui Aron Cotruş, aceea de a da viaţă prin concretul dur, ca al bolovanului de pe creasta Retezatului, asemenea ţăranului român atât de admirat şi de Eminescu - atunci când cu un fir de borangic albastru descrie pe o pânză curată de in, cerul în chip de "flori care cânt" sub fereastra visului fermecat. Taina este a celui ce se stinge cu talanga turmelor la căpătâi ca ultim requiem, ochi închis al
cerbului sălbatec, pe ape. În continuare rămânem cu picioarele înfipte puternic în ţarnă, cuceriţi de menirea celui ce-a fost sortit să vadă pentru ceilalţi ca'ntr'o Biblie, limpede şi nemărginită Apocalipsă. Sfânt printere sfinţi, ca într'un portret al lui Christ, poetul: Peste-a vorbelor traco-romanică gloată, peste visteria lor, în mii de locuri îngropată, Crai, peste-un mănos şi mândru grai, Tăcerilor noastre, ca nimeni niciodată, glas ai venit să dai! ... Din oricare nouă rană i se desprinde o uriaşă pană năzdrăvană, cu o altă înfăţişare de titan, cum îi este însăşi cântecul: Şi-azi cântecul tău, steag în al timpului vânt, ca ţâşnit din adânc de pământ, din ale dorului şi doinei izvoare din Dunări şi Mări-Negre M ări-Negre multimilenare
se'nalţă, ca o mie de albi Negoi, peste prăpăstiile, peste furtunile din noi. Uitătura lui pătrunde la temeliile neamului său, munţii îşi deschid în faţa ochilor profunzimile, să-i vadă până în măruntaie, unde câinii pământului latră. Apare pe avantscenă, podiul este parcă de sărbătoare a lui Apollo cântată de Pindar, profilul conducatorului de mulţimi, care vorbeşte aceeaşi limbă şi are aceleaşi frământări, pe undeva prin ceţuri îl desluşim trecând pe Napoleon din Memento mori. Dela recuzita basmului de Ion Creangă cu FătFrumos, Titanul capătă personificarea unui şi curat Adam deschizător al drumului prin pustie, cu ale sale cântece de sfârşit şi de început de lume. Numele lui lar scrie cronicarul cu pană de vultur sau vârf de suliţă în flăcări şi-azur "pe orice şold de stâncă şi pe orice or ice uliţă!" În universalitate Poetul ocupă tronul unui Dantevalah deşi Dunărea sau Marea Neagră nu s'au îngrijit de el niciodată, nu i-au trimis o navă, care s'aştepte inima-i bolnavă ca pe-o albă Cosânzeană sau doru-i nemărginit ca pe-un Făt-Frumos parcă acel din
Lacrimă, ne convinge că Aron Cotruş e un fel de Ion Creangă al versului, ţărănismele amândurora posedă rosturi celeste pe lângă născutul, din himeră, copil al Ipoteştiului. Mai departe nu este evitată, opunând razei de lumină promoroaca tenebrelor, printr'un veritabil clar-obscur rembrandtian, soarta nefericită a geniului, izolarea lui, lipsa de înţelegere la cei ce de jos nu au putut vedea piscul, statura lui, constituind o fără-de-lege. Poetul-titan, Adam şi Măria-Sa Dantele valah, simbolizează muntele bătut de vifore şi de furtuni, muntele cel căutat şi mitologizat de Eminescu, al Pionului lui G. Asachi, Ceahlăul cu Panaghia, pietrele Doamnei şi Izvorul pârâului alb, Kogaionon unde stă Zamolxe în peşteră, azi altarul mitului sfânt, Eminescu. Mai putem susţine că poema Eminescu e ca o frescă a biblicei eucharistii de Rafael în care părinţii apostolici sunt păstori mioritici slăvind ridicarea la cerui a poetului, pâinea şi vinul cuminecăturii, minunea neamului românesc. Ultima lui cinstire pământească este de a fi aşezat peste toţi, voevozi,
regi, cu adevărat, un Impărat. Şi dacă fiecare om după moarte, cum este de părere Platon are o stea, lui pe cerul neamului i s'a înălţat culcuşul Luceafărului. Iar ajungem, la constelaţia Hyperionului, unde Cel cu chipul lui Făt-Frumos privind amarnic în jos, lângă numele-i viu pe o carte fără moarte, îşi scrie, cu pumnul, asprul testament: "Doina" s'o ştim pe de rost, până şi'n vis! Apă vie să ne fie, lege şi pâine. pentru Româniile albe de mâne, pentru Româniile aspre de mâne, pentru Româniile dârze de mâne! ..." Aşa se încheie în acelaşi ritm simfonic beethovian, poemul Eminescu, acest Ştefan cel Mare, al cuvântului românesc, eternă Putnă şi Bugă cea mare, a poeziei. Aron Cotruş reuşeşte cel mai frumos poem dedicat, până acuma în literatura română, lui Eminescu. Prin
uneltele sale de haiduc urcă însângerat muntele Alb, pe urmele cele urieşeşti, surprinde oglinda cea mai proprie din suflet, dorul de a se juca precum un FătFrumos în eres şi visuri, deschizând porţile legendei şi mitului, eroului demonic, Titan, Împarat al neamului său. Rar i s'a dat materiei să cânte, - aşa ca în Divina Comedie a lui Dante, - o atare preamărire a spiritului, de cum a realizat-o poetul nostru ridicând o statuie desmărginită cu început şi sfârşit din cer până la pământ, aşa cum se cuvine, Poetului, Titanului, Mitului, Eminescu. Comparând cele două versiuni fără să diminuăm din frumuseţea celei dintâi pe a doua o considerăm superioară: înainte de toate suflul este mai nehotarnic, cuprinde continente dacă cealaltă este mai limitată la o ţară. Acceptăm observaţia lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga Dumitrescu-Buşulenga că în versiunea din 1939 tonul este pus pe relaţia dintre voevod şi haiduc pe când în cea din 1959 este mai apropiată de graniţele absolutului aşa cum e şi poezia lui Eminescu. Una constituie un profil de efigie pe când a doua este o istorice care ne demonstrează că şi poetul Aron Cotruş a trebuit să suie drumul Calvarului pentru a pătrunde cu adevărat până la vatra destinului acelui ce reprezintă cea mai perfectă sinteză a spiritualităţii române.
Şi de unde se mai vede că exilul nu a secat inspiraţia lui Aron Cotruş cum o susţine Ion Dodu Bălan că şiar fi pierdut rădăcinile cu pământul ţării ci chiar din contră, acvila creaţiei cotruşiene a înfăptuit o înălţare cum îi este scrisă păsării măiastre numai odată să o împlinească. Ţara lui Aron Cotruş este Eminescu şi de el
niciun
duşman nu-l poate despărţi: Ca un bătrân şi neînfrânt haiduc, ranele - ca pe vechi medalii - Ţi le-aduc, cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare, cu dacoromanică, smerită închinare, cu unui legendar Ştefan cel Mare al cuvântului, scos de Dumnezeu de subt legea mormântului, O, cetitor în stele şi'n adâncuri, proroc în calendarul de crivăţ şi foc al zilelor mele ! ...
Giessen 20 Iulie 1983
UNIVERSUL EMINESCIAN ÎN CULTURA NOASTRĂ Dacă Lucian Blaga descoperă spaţiul mioritic în subconştientul colectivului românesc, matrice creatoare de orizont şi stil, explicabil uşor la un popor de ţărani - cum bine îl numeşte Liviu Rebreanu - G. Călinescu stabileşte, în creaţia sa anonimă, patru mituri principale şi anume: mitul lui Traian şi Dochia, mitul Sburătorului, mitul Mioriţei şi al Meşterului Manole. Nu întâmplător aşa dar Mihai Eminescu, în opera sa, considerată pe drept ca cea mai fidelă expresie a spiritualităţii româneşti, va purcede întru realizarea unicului său tezaur poetic, chiar dela aceste izvoare populare, prelucrându-le va reuşi să le dea în perspectiva viitorului, forme noi, dictate de propriul geniu, dela şi din spaţiul mioritic se va naşte şi desvolta mai pe urmă minunatul univers eminescian.
Legenda lui Traian şi Dochia va lua în viziunea poetului dimensiuni cu totul titanice. Pe urmele lui G. Asachi, - acesta a localizat Pionul dac pe Ceahlău, acolo Dochia fugind de Traian este transformată în stâncă, nu altfel ca Daphne în laur, - M. Eminescu doreşte să reînvie trecutul dacic în cadrul unei mitologii poetice, Olimp şi Valhală carpato-dunărene. carpato-dunărene. E cazul să remarcăm r emarcăm acuma că nici preocupările ştiinţifice ale poetului nu au fost mai prejos de cele ale lui B.P. Haşdeu autorul celebrului articol "Pieritau dacii?", în acest sens îl va preocupa studiul sanscritei, considerând că va putea găsi în această limbă originară, "Ursprache", sursa graiului indoeuropean, dac. De sigur marele proiect mitologic a rămas nerealizat, până la noi au ajuns câteva poezii postume, scântei pe urma stelei căzătoare şi nu steaua însăşi. Astfel prin 1870-1872, deci în anii studenţiei din Viena şi Berlin, Eminescu compune poemul Memento Mori (Panorama ( Panorama deşertăciunilor) neprelucrat până la capăt, din el fragmentul Egipetul numai, este publicat în timpul vieţii, ca o poezie aparte dusă în forma ei definitivă.
Poetul în Memento Mori doreşte să prezinte panorama marilor imperii ale omenirii, naşterea, desvoltarea şi dispariţia lor, conform ritmului de corsi şi recorsi ale istoricului italian G. Vico, legendă a secolelor urmărită cu Triumful morţii, de unde prevestirea de gong al eternităţii, "Memento Mori". Lucrarea în forma ei nefinisată apare inegală, dacă unele părţi sunt de mare frumuseţe, unitatea întregului suferă prin neînchegarea sa. În respectivul tablou al evilor, poetul nostru în postura unui V. Hugo român, cântă Grecia şi pe poetul trac Orfeu în note remarcabile, dar Daciei - şi ea ne interesează acum - îi rezervă spaţiul cel mai larg. Modelul este neîndoios Homer, tânărul rapsod vrea să scrie o epopee, pe urmele marelui bard din Chios, exact ca în Iliada alături de lupta dintre daci şi romani duc războiul şi zeii, a căror poartă se află în munţii de lângă bătrâna Dunăre (Danubio). În continuare Eminescu autotonizează Olimpul lumii antice, cum vor face urmaşii lui, N. Crainic, Ion Pillat, V. Voiculescu, cu scenele biblice, transhumate de pe pământul vechei Palestine pe cel al ţărilor româneşti.
Înafară de Joe (Jupiter) cu toţi ai lui, iată-l şi pe Zamolxe: Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale Dintre stânce arcuite în gigantice portale Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit Şi Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri. Deşi încă în forma pietrei, necizelate până la capăt, cu urmele neantului de unde a ieşit, tabloul este magnific, "urieşesc", oastele dace călare pe bouri ies din fundul Mării Negre prin giganticele portale ale stâncilor, între ei, stâpânul halelor înalte î nalte şi adânci, Zamolxe, uragan bătrân străbate drumul de nouri, cu al său car şi cai de fulger! Pasagiile privind lupta zeilor poartă în ele ecourile măreţei Iliade, dar îi lipseşte poetului nostru puterea şi obiectivitatea epicului, să nu uităm că suntem în epoca Epigonilor, a celui mai manifest prerafaelitism eminescian şi a povestirii fantastice, Sărmanul
Dionis. Aşa dar ceea ce ar fi putut să se desvolte până la o epopee homerică, mitologicul circumscriind istoricul, la Eminescu ia calea fanteziei pure, Dacia apare ca o împărăţie a zeilor, acolo după moarte înviu sufletele mari, viteze, ţara întreagă se aseamănă unei mânăstiri împodobită cu tablouri reprezentând miturile dace şi ale credinţei din bătrâni. Se vede cum încă odată fantezia eminesciană, fala lirismului românesc, învinge epicul aşa cum se va întâmpla altădată dramaticului. Secvenţele sunt gigante, de-a dreptul parnasiene, supracolorate ca nişte cadre semnate de Ch. Moreau, înrudite cu cele ale fabricantului de camee şi emailuri, Fr. Copée. Dintre atâtea, nu vom putea cita decât câteva, subliniem însă că descrierile lui Eminescu poartă nimbul unei anumite tensiuni interioare, trăiesc prin ele însele, n'au în niciun caz răceala meşteşugului macedonskian, entuziasmat că prin fiul său va putea sintetiza cea mai preţioasă nestemată din imperiul său literar, topazul. În fantasticul decor eminescian, castele au ferestre de aur d'ofir, oglinzi de diamant cu scosuri de marmore albe, covoare de purpură şi sunt aşezate într'o natură tipic eminesciană, de proporţii mărite după legile
"urieşescului", cuvânt ce-i aparţine de-altfel: Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase, Tufele cele de roze sunt dumbrave'ntunecoase, Presărate ca cu lune înfoiete ce s'aprind; Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă, Ale rozelor lumine împle stânca cu roşeaţă, Ale crinilor potire sunt ca urne de argint. În respectivele păduri, zboară gândacii ca pietre scumpe, mari ca orologii, păianjenii sunt de smaragd, fluturii cât nişte nave "zidite din nălucire, din colori şi din miros" au drept aripi curcubeul, oglindă diamantină care reflectă lumea grădinilor înflorite de jos "a lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos". Cum s'ar spune, ne aflăm în plină Citheră visată, a corespondenţelor lui Ch. Baudelaire, urmat de Rimbaud cu precădere. Nu sunt absente nici tablourile t ablourile prerafaelite cu zâne mândre, fete frumoase de împărat purtând doniţe pe umăr, gingaşe, mlădiete, trec prin iarba verde până la cerboaicele ce-şi oferă, mâinilor dulci, ugerele pline,
cadenţa laptelui scurs în doniţe, umple codrul cu un murmur lin. Nu putem tăgădui asemănarea fecioarelor dace cu cele din tablourile prerafaelite ale pictorului englez Burne-Jones, deşi scena se află redată întocmai şi într'o frescă bucolică din vila dei Misteri aflată în Pompeiul roman, inspirată desigur de Teocrit sau Virgil. Prerafaelitismul eminescian a fost sublimiat în critica românească de D. Popovici şi după cum vedem, el este mai mult decât evident. Dar natura Daciei se însufleteşte prin apariţia zânei Luna şi mai ales a Dochiei, frumoasă, cu părul de mătase auree, albă ca zăpada noaptea, mânuţele de ceară, picioarele-i mici de omăt abia ating locul pe unde trece. Când străbate râul lat, luntrea ei cu cioc de cedru argintat, e trasă de lebăde, luna, stelele, florile focoase îi cintesc, prezenţa diafană. Dar momentul solemn se împlineşte atunci când Dochia cheamă pasărea măiastră cu pene de păun "când cântă lumea râde a bucurie", o aşează pe umăru-i alb şi coboară în văile aurite unde râul cu ale sale ape răsună printre papură. Prin acel "Pe umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră" Eminescu ridică o statuie de proporţii urieşeşti, spirituale, este vorba de aceeaşi pasăre măiaîtră, reprezentată mai târziu în variante nenumărate de sculptorul C. Brâncuşi, despre care versul popular - reluat de L. Blaga - zice
că într'o noapte a cătat şi s'a făcut om. Dochia pe umăr cu pasărea măiastră din poezia lui Eminescu, este cea mai fidelă întrupare î ntrupare a lirismului românesc, aşa cum a fost el transmis prin valul sângelui urmaşilor săi de lira legendarului Orfeu. Îl vom auzi vorbind şi pe Decebal "gândul lui-o proorocire, vorba lui - mărgăritar", se referă în final la strănepoţii lui "ramul din urmă din tulpina de giganţi". Şi termină printr'un vers vers ce ar putea să servească motto Epigonilor cât şi întregii concepţii eminesciene privind pe strămoşii lui şi ai neamului: "Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei ...". Peste câţiva ani (1875-1881) Eminescu are în plan să scrie o piesă de teatru despre regele dac Sarmis trădat de fratele său gemen Brighelu şi soţia sa Tomiris. Din acest proiect, tot neîmplinit, ne-au rămas r ămas postumele Sarmis şi Gemenii, de data aceasta la nivelul marilor creaţii eminesciene. Poemul prim, contine una din cele mai pure declaraţii de iubire pusă în gura regelui Sarmis - Eminescu, însoţit de altfel de leitmotivul chiparoşilor uitându-se în jos cu ramurile-i negre, în timp ce teii cu umbră lată îşi scutură florile în vânt spre marea întunecată, corespunzător de bună seamă
leimotivului wagnerian, al morţii, din opera Tristan şi Isolda. Arta poetului se ridică spre înalturi folosind treptele unor rime de-o muzicalitate egală în armoniile ei cu cele ale sferelor celeste, ca: Şi ochiul tău adânc e şi'n adâncime tristu-i Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui! ori în final unde avem o rememorare, anemnesis anemnesis mitic şi prerafaelit, fărâmă din raiul petrecut dacic: Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii. Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii Întins spre apă gâtul, la cer înalţă ochii. În Gemenii atmosfera este de-a dreptul gotică, una asemănătoare avem şi în Strigoii, Eminescu l-a cunoscut bine pe E.A. Poe, a tradus Morella împreună Veronica Micle. Brighelu şi Sarmis sunt fraţi gemeni, Dioscuri, unul al binelui celălalt al răului, primul îl declară mort pe al doilea, îi ia tronul şi face nunta cu văduva lui, Tomiris. La marea sărbătoare, alături de trimişii Egipetului şi
învingătorul Minotaurului, eroul grec, Tezeu, apare şi Darius al lui Istaspe, cel ce-a cerut în Dacia, apă şi pământ. Nu lipseşte Zamolxe "sămănător de stele şi'ncepător de vremuri", zeul Daciei stă în fruntea mesei, la dreapta, sub vălul ceţei având mândrul soare, iar la stânga luna, sfioasă, zâmbitoare. După ce auzim iar leitmotivul luna, sjioasă, zâmbitoare. După ce auzim iar leimotivul cipreşilor şi teilor, repetat, de mai multe ori în text - de-acum semnificaţia leitmotivului wagnerian nu mai lasă nicio îndoială apare Sarmis, nebunul. Renunţă la tron şi la Tomiris iar pe Brighelu îl blestemă în câteva versuri memorabile, aşezate lângă blestemele lui Bolintineanu din Mihea şi baba până la cele ale contemporanului nostru Tudor Arghezi. Brighelu caută să-l omoare pe fratele său Sarmis, îi urmăreşte umbra dar se împlineşte blestemul şi se înjunghie pe el însuşi, exact cum a făcut-o şi Dorian Gray al lui Oscar Wilde, cu portretul său. Sburătorul, al doilea mit popular amintit de noi, în tradiţia populară este un demon venit noaptea la fete să le chinuie în somn, astfel că dimineaţa sunt încercănate, obosite, bolnave, de multe ori Sburătorul nu poate fi izgonit decât prin descântecul vrăjitoarei sau al solomonarului. Pe bună dreptate G. Călinescu susţine că acest mit reprezintă sexualitatea, sexualitatea, uneori cu
păcatul împlinit, astfel că Demonul poate fi socotit şi autorul procreaţiei, săvârşite înaintea nunţii. Prin urmare chinurile fetei au cauze cât se poate de concrete şi lumeşti. Prima transpunere exactă a mitului popular îi aparţine lui I. Heliade-Rădulescu într'un poem ce poate fi considerat printre cele dintâi mari realizări re alizări ale literatuii româneşti. Parcă a ne face o demonstraţie de modul cum ştie geniul său să transfigureze mitul popular, Eminescu reia tema Sburătorului în Călin, file de poveste, capodoperă între capodoperele eminesciene. Prin pridvorul unui gazel intră în basm, de data aceasta nimic nu pare încărcat, totul îşi are locul bine stabilit, duce la întâlnirea fetei de împărat cu voinicul, acesta din urmă rupe firele de paing după care stă fata, fără să insist ce semnificaţie i s'ar putea da ecestei plase, citez versurile: Iar de sus pân'în podele un painjăn prins de vrajă A ţesut subţirea pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe.
După pânza de painjăn doarme fata de'mpărat; Înecată de lumină e întinsă în crivat. În acest cadru, legătura celor doi, nu are nimica de păcat în ea, astfel ni se arată, de altfel ca în Cezara, că pentru poetul nostru iubirea pământească este tot atât de sacră ca şi cea zisă cerească. Ea se împlineşte ca o liturghie, la altarul imensei Catedrale cum este natura. În partea II-a, doar patru versuri insistă asupra efectului descoperit la întoarcerea din visul alb al iubirii, firele rupte, buzele vinete şi supte, astfel că fata va pune aceste semne pe seama unui "Zburător cu negre plete, vin'la noapte de mă fură". Dar nu mai avem nimica din chinurile fierbinţi ale mitului popular sau poeziei lui Eliade Rădulescu. Partea treia este închinată frumuseţii femeii, sortită prin desvăluirea ei să-şi facă iubitul fericit. Dorinţa de a-l revedea în visul ei frumos este arzătoare dar fără nicio urmă de păcat, aşa cum şi dragostea cerească este. În capitolul următor întâlnirea lor se repetă în acelaşi amestec trupesc şi divin, profan şi ceresc, astfel că atunci când Zburătorul nu mai vine,
poetul găseşte că ea nu ar trebui să-şi arză ochii şi frumuseţea, plângând: Dulce noaptea lor se stânge, Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! Frumuseţea femeii este proiectată astfel în lumea ideilor pure, alături de madonele lui Raffael sau a Mona Lisa de Leonardo da Vinci. Urmarea însă, din partea VI-a, duce la realitate, decojeşte basmul până la sâmburele său crud dar adevărat. Împăratul o alungă pe fată să nască pruncul de prinţ într'o colibă, aşa că voinicul întors după şapte ani, îşi întâlneşte prin codru, odrasla: Bună vreme măi băete! - Mulţămim, voios străin! - Cum the cheamă, măi copile? - Ca pe tatăl meu, Călin. C ălin. Descrierea interiorului colibei ne aminteşte de cel boem din Sărmanul Dionis. Totul în miezul fermecat
al pădurii duce, ca o lumină mare la întâlnirea celor doi, într'un sărut pus nu pe stelă funerară ci pe al vieţii clocotitoare: Şi bărbia i-o ridică, s'uită'n ochii plini de apă, Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. Rezolvarea dragostei cu Zburătorul (VII), nu se termină prin descântecul vrăjitoarei ci în cea mai strălucită nuntă ce-a putut exista vreodată întinsă î ntinsă pe masa codrilor carpatici. Intervenţia gâzelor cu nunta dintre fluturele mire şi mireasa viorică, introduşi de crainicul greer cu ale lui vorbe "Să iertaţi, boeri, ca nunta s'o pornim şi noi alături" îl aşează pe Eminescu deodată în cel mai de sus Parnas al poeţilor. Tot odată constatăm că nici unde Eminescu nu se simte mai fericit ca în natura ţării sale, unde s'a născut şi copilărit, astfel că expresia "codrul frate cu Românul" îşi găseşte realizarea în poezia sa, vârful cel mai înalt atins vreodată de spiritul românesc, pornit pe calea cunoaşterii fiinţei sale autohtone şi tradiţionale. Trăirea în spaţiul mioritic românesc o mai reia
Eminescu, în multe alte poezii, dar în primul rând în cele compuse în ritmul troheului popular bine cunoscut de el, valoros culegător de poezii populare, astfel că dacă l-am parafraza pe Goethe am zice că cinstea cea mai mare pentru poet nu a fost de a fi considerat printre homerizi ci printre folcloriştii români. Va cultiva cu strălucire unică, în î n marmora cuvântului, troheul eroic şi luminos al poeziei populare, îl putem net diferenţia de troheul ce va fi caracteristic lirismului său melancolic, nemângăiet, cu un dulce dor de moarte. Iată troheul popular la Eminescu: Legănându-se din unde În adâncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare Şi de păsări călătoare, Şi de lună şi de stele Şi de zbor de rândunele Şi de chipul dragei mele.
Alături de troheul propriu eminescian din Peste vârfuri: Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte. Sau chiar din O, rămâi unde troheul popular se eminescizează eminescizează de-a binelea: Astăzi chiar de m'aş întoarce A'nţelege n'o mai pot ... Unde eşti copilărie, Cu pădurea ta cu tot? Se poate, după Noica, susţine că Eminescu a trăit întru spaţiul mioritic, adică se află în el dar în acelaşi timp se deschide spre alte orizonturi creatoare. Şi am mai adăoga, din analiza poeziei eminesciene reese că pesimismul său schopenhaurian - o şi scrie
într'un articol din 1889 - nu este unul de structură sufletească ci consecinţa stărilor sociale în care a trăit. Oricum, voinţa oarbă de-a trăi schopenhaurian, primeşte un decisiv amendament. Dacă filozoful german consideră că omul se poate retrage mersului orb al vieţii prin asceză şi poezie, Eminescu arată că ea se mai realizează prin întoarcerea la natură şi iubirea în sânul ei, aşa dar asceza lui Eminescu ar fi, cum am mai arătat-o, logodnă sau nuntă albă, în doi. Aş conclude deci că privit prin perspectiva spaţiului mioritic, universul eminescian se naşte cu adânci rădăcini în el, seva poeziei sale izvorîtă din această matrice autohtonă cu întoarcerea la icoanele strămoşilor, îl purghează de orice undă de pesimism, inclusiv schopenhauerian. Pentru Eminescu fericire înseamnă numai atunci când poate sta de vorbă cu străbunii lui la masa tăcerii a codrului românesc. De aici, pe bună dreptate marea lui personalitate a fost confundată cu România însăşi. Căci dacă printr'o catastrofă oarecare, n'ar mai supravieţui decât opera lui Eminescu, ţara şi neamul său ar trăi în continuare, prin el şi minunatele sale versuri. Acelaşi troheu eroic caracteristic poeziei populare îl utilizează Eminescu şi în Doina sa, scrisă cu puţin
timp înainte de îmbolnăvire, un fel de Missua Solemins al românismului de totdeauna: Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Lasă Arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor În sama părinţilor Clopotele să le tragă Ziua'ntreagă, noapte'ntreagă, Doar s'a'ndura Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău! Numai în lumina acestor date putem admite după Călinescu - deci ne referim la al treilea mit fundamental - că Mai am un singur dor este o Mioriţă eminesciană. Căci dacă analizăm cu atenţie Mioriţa populară în ediţia lui V. Alecsandri, rămânem miraţi cum de nu i s'a simţit mesajul, odată ce credem că el apare destul de clar. Acţiunea are loc "pe un picior de plai, pe-o gură de rai", acesta din urmă e un teritoriu circumscris în netimpul basmului cum Dacia din
visul lui Eminescu, numai acolo poate exista oiţa năzdrăvană să-şi avertizeze stăpânul, prin graiul ei desvăluindu-i planul tovarăşilor lui, plânge lacrimi de sânge. Acel "dac'o fi să mor" nu aduce o certitudine, deci pasivitatea reproşată aşa de mult păstorului mioritic este nejustificată. Din nicio vorbă a sa nu reese intenţia sa de a se preda, gustându-şi fără luptă moartea ca orice vrednic slujitor al lui Thanatos, cum vor fi unii iconari bucovineni în frunte cu Mircea Streinul, pe urmele lui Trakl. Păstorul mioritic este preocupat de cu totul altăceva: dacă ar fi să moară în singurătatea codrului să nu rămână cumva neîngropat şi fără ritualul cerut, ori pe acesta îl vor executa ca pe o nuntă cosmică, elementele naturii înconjurătoare: Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi Preoţi munţii mari Păsări lăutari Păsărele mii
Şi stele, făclii. În lumea antică cea mai mare nenorocire era să nu fii înmormântat, pe când la vechii Daci în credinţa lor în nemurirea sufletului să nu li se împlinească rânduiala cerută. De subliniat că frăţia cu codrul se face doar pe durata săvârşirii unei taine, ea ajută o trecere ca peste un pod, până la văzduhul de dincolo. Faptul că păstorul nu vrea ca oiţa să pomenească de ritual, mamei sale, încă arată că e vorba de un ceremonial obişnuit la înmormântare, în unele sate din Munţii Apuseni şi astăzi morţilor tineri, li se aduce la groapă, un pom de brad. De aceea pare artificială punerea în relaţie a Mioriţei cu Baltagul lui Mihail Sadoveanu, roman în care Victoria Lipan îşi pierde soţul dar nu loveşte până ce nu se convinge că bărbatul ei a fost omorît şi-atunci prin braţul fiului ei. Că Sadoveanu ar fi vrut să dea o replică Mioriţei, e posibil, numai că în baladă nu moare nimeni, e o simplă prevedere în caz că ar surveni. Ea ţine de religiozitatea ţăranului român, păgână apoi creştină, bine o descrie Liviu Rebreanu în Lauda ţăranului român, discursul său de recepţie la Acad. Română.
Prejudecăţile sunt aşa de înrădăcinate încât criticii au reacţionat promt când Al. Paleologu a făcut legătura Baltagului nu cu balada Mioriţa ci cu mitul lui Osiris. La Eminescu în Mai am un singur dor, în primul rând nu-i vorba de niciun ritual. Titlul dat la început de Dorinţa unui dac venea în contradicţie flagrantă cu Rugăciunea unui dac, unde ne confruntăm cu cel mai puternic dispreţ faţă de lumea înconjurătoare ori la Eminescu în Mai am un singur dor, ideile ne conduc pe cu totul alte tărâmuri. Căci este vorba de o dorinţă cât se poate de umană, aproape comună, când în primul rând priveşte înmormântarea şi sfârşitul fizic, deasupra acestei singurătăţi ar vroi să adune laolaltă tot ce i-a fost mai drag în viaţă: codrul, marea, cerul senin, în loc de sicriu tinere ramuri. Numai toamna să plângă în urma sa, în timp ce izvoarele să cadă cu zgomot, alunece luna prin vârfuri lungi de brad, talangă să pătrundă recele vânt al serii şi teiul sfânt să-şi scuture de-asupra-i floarea. Deci departe de a fi ceva trecător, la Eminescu asistăm la o contopire a trupului cu pământul, luceferii din cetini o să-i zâmbească fiindu-i prieteni. Aşa dar nu o stare provizorie, fie şi de taină ca în Mioriţa ci una aparţinând eternităţii.
Şi pentru a exprima pacea eternă a omului întors singur în sânul ei, Eminescu nu adoptă troheul popular al Mioriţei ci practică iubitul său iamb, alături de care introducerea dactilului - m'am ocupat de-aproape cu acest aspect într'altă lucrare - în versul al doilea împrumută poeziei o unică armonie, toate cuvintele nu au alt rol parcă, decât să sugereze liniştea păcii eterne, moartea. Poezia, Mai am un singur dor, reuşeşte să dea forme neîntrupatului şi veşnicului neexprimat al desmărginirii, aşa cum nu vor mai realiza, fiecare în felul său, decât Goethe şi Leopardi. Deci am completa ideea lui G. Călinescu, prin Mai am un singur dor Eminescu nu numai că-şi scrie propria Mioriţă, dar trece dela spaţiul numit de Lucian Blaga mioritic, carpato-dunărean la unul universal astfel că se delimitează noul univers eminescian tot atât de important ca orizont şi stil creator în existenţa culturii româneşti. Despre mitul Meşterului Manole, dela început remarcăm că el a fost cel mai prelucrat în literatura cultă şi total înstrăinat de modelul său originar. E adevărat că şi versiunea populară priveşte pe creator şi actul său artistic, însă nu duce la concluzia că
pentru satisfacerea operei este necesar ca meşterul săşi sacrifice soţia, firul conducător este cu totul altul. Subiect tratat în multe poezii şi piese de teatru, din el se desprinde doar figura singulară a Meşterului Manole, pe acesta până la urmă Adrian Maniu îl ridică la ceruri ca pe un sfânt de excepţie. În fond poemul popular Meşterul Manole cuprinde două părţi: prima este prezentă mai la toate popoarele, dela cele din Caucaz, prin Unguri, Sârbi, Români până la Grecii meridionali, descrie o credinţă veche, după aceasta zidurile unei mânăstiri nu pot sta în picioare decât dacă se închide în ele o fiinţă vie. Motivul descinde mult îndărăt, Agamemnon o sacrifică pe Ifigenia ca să primească vântul prielnic iar în Vechiul Testament i se cere lui Avram să-şi sacrifice fiul, fapta este răzbunată până la urmă, pe când pe Avram îl opreşte Dumnezeu să-şi aducă jertfa cerută. Ori poemul român meşterul Manole în partea lui a doua tratează tocmai această pedeapsă a sacrificului uman, nu numai Manole ci şi meşterii săi până la urmă îşi pier viaţa. Literatura cultă neglijează total principiul medieval, colectiv, compus din Manole cu toţi meşterii lui, nu ia în considerare decât inidividul şi personalitatea sa. Mai mult, G. Călinescu
mai dă o pildă de superficialitate impresionistă atunci când afirmă, negru pe alb, în Istoria literaturii române dela origini că "meşterii scăpară, sărind cu aripi de şindrilă. Iară Manole muri prefăcându-se în fântână". Aşa ceva poate să scrie numai un străin de poemul popular şi G. Călinescu sigur nu-l cunoaşte, odată ce meşterii mor şi ei, trebuiau să moară, atât în versiunea lui Vasile Alecsandri: care cum cădea Stâncă se făcea cât şi în cea a lui G. Dem. Teodorescu: Şi unde pica Trupu-şi despica. În aceasă parte a poemului reese omenia şi din nou, religiozitatea profundă a românului după dictonul că dacă iei viaţa unui aproaope al tău, cu viaţa ta o vei plăti. Eminescu nu s'a ocupat direct cu mitul Meşterului Manole, dar l-a exemplificat prin însăşi munca sa, autentică luptă a lui Iacob cu îngerul, aici a poetului
cu forma cuvântului, zidurile dărâmate noaptea sunt multele lui variante, de multe ori anumite postume s'au putut păstra în ruina lor, spre satisfacţia unor critici grăbiţi, în frunte cu G. Călinescu, C ălinescu, să semnaleze semnaleze petele, lustruindu-se pe ei, din soarele eminescian urcat la zenitul nemuririi. Dar după cum se ştie eroul însingurat se distanţează violent de modelul său popular, se aşează chiar la antipodul lui, el tipizează pe demiurgul geniu, Hyperion cu destinul petrecut în sferele înalte ale veşniciilor, în acest sens Luceafărul este cu adevărat întruparea absolută a Ideii în materia sensibilă. Dar în mod paradoxal deşi se depărtează, în legile spiritului e posibil, în acelaşi timp se apropie mai mult de mitul popular, pe alte căi decât ale naraţiunii însă. El, meşterul, nu-şi jertfeşte iubita, aceasta îi este luată prin legile necruţătoare ale cosmosului. Geniul sortit nemuririi ajunge, ca o pedeapsă la sacrificarea iubitei şi a fericirii pământeşti. Tot focul din privire şi nimbul nemuririi, toate le-ar da în schimbul unei ore de iubire. În fond Eminescu transfigurează mitul popular în mod cu totul ideal. Nu întâmplător în primul lui concept, iubiţii sunt blestemaţi de zeu să nu moară
împreună, ca apoi în forma de definitivă să prelucreze un basm popular, întreaga metrică ne şi poartă pe aripele celui mai strălucit basm povestit vreodată în limba românească. Meşterul Manole cu iubita furată de Cătălin, aici sacrificiul este înlocuit cu legea imponderabilă a destinului, devine Hyperionul, nemuritor în lumea lui şi rece, dar în raport cu cel de pe pământ suferă şi el o anumită moarte, din ea va naşte fântâna lui, Poezia, loc de unde vor veni să-şi ieie lumină, toţi urmaşii săi. S'a mai spus pe bună dreptate că în Luceafărul, din toate punctele de vedere Eminescu atinge Absolutul, dar eu aş merge mai departe şi aş susţine că pe acest drum se află el tot timpul, corespunde ca poet întocmai formulei hegeliene, după filozoful german poezia alături de religie şi filozofie, reprezintă o modalitate a omului de a-şi apropia din înstrăinarea vieţii sale, Absolutul. În acest caz Absolutul se relevă prin cântecul armoniilor celeste - atât de căutate de Eminescu încă din primele sale poezii - aşa dar după crezul său de
artist al Logosului, Poezia se cere ridicată cât mai aproape, până la contopire cu aceste armonii primare şi ultime, în acelaşi timp. Mihai Eminescu poetul Absolut şi al Absolutului, reuşeşte să creeze prin versurile sale, forme perfecte, numenalul - lucrul în sine - al Frumuseţilor eterne. Pe această cale a putut să scrie şi cele mai frumoase, inegabile sonete ale literaturii române, în forma fixă a endecasilabului iambic, astfel alături de maeştrii genului Petrarca, Shakespeare şi Baudelaire, înoieşte tiparul mereu neschimbat, Unul eleat al divinului, revenit perfect în el însuşi, pe verticală ca pe orizontală, unind sărutul brâncuşian, coloanei infinite în pecetea fixă a Sonetului, statuie a veşnicei. Eminescu, printre postumule sale ne-a lăsat şi câteva terţine. Deşi cu siguranţă a cunoscut Divina Comedie a lui Dante, îl urmează mai pe necunoscutul astăzi Wernicke, în această altă formă fixă îşi nemureşte iubirea fericită cu Veronica la Îaşi dar la nivelul marilor lui creaţii este Muşat şi ursitorile, în acest poem dezbate încă odată problema celui ales, căruia mamă-sa le cere ursitorilor să-i dea în loc de trai
fericit, durerea unei vieţi eterne. Dar să redăm câteva terţine pentru ideea şi frumuseţea lor: Căci i s'a dat să simtă'ntotdeauna Un dor adânc şi îndărătnic foarte De-o frumuseţe cum nu e nici una Şi s'o ajungă chiar e dat de soarte, Căci tinereţă neîmbătrânită Îi dăruim şi viaţă făr'de moarte. Dar neîntrupat e chipu-acei iubite Ca şi lumina ce în cer se suie A unei stele de demult pierite: El n'a fost când era, el e când nu e. De sigur despre tinereţea neîmbătrânită şi viaţa fără moarte a lui Eminescu s'a scris şi se va mai scrie, în cele de faţă doresc să insist asupra altui aspect al nemuririi poetului, un cult ce poate fi descoperit la mormântul său aflat în cimitirul Bellu. Dacă treci peste tulburarea liniştii sale, prin barbara îmbulzeală în juru-i a altora, vom găsi sub teiul sfânt întotdeauna câte-o floare proaspătă la căpătâiul său, piatra groapei sale pe margini este roasă de atingerile mâinilor şi
buzelor credincioşilor întru poezia lui Eminescu, E minescu, aşa cum nunai în biserica sa din Roma, mâna în bronz a Sfântului Petru, se mai arată a fi. Marea poezie a lui Mihai Eminescu vorbeşte tuturora dela cel mai distins academician la cel mai umil dintre muritori. Ea nu are bevoie de explicările scoliastului hermeneut căci se adresează fiecărui suflet, impresionează direct prin miracolul formelor ei, parcă ar fi uriaşii din legendă. La fel ca simfoniile lui Beethoven şi sculpturile săpate în marmora de Carrara ale divinului Michelangelo. Fiindcă aşa e arta marilor, unici Demiurgi, Titani ai Omenirii. Şi Eminescu de bună seamă se înscrie printre ei, poezia lui de mult se confundă cu graiul inimii neamului său, spaţiu mioritic transfigurat într'un nebănuit univers eminescian. Şi-acum în momentul solemn, când trăim Apoteoza marelui Poet fie-mi permis să închei, închinându-mă Lui, pe limbajul inimii, al Poeziei: Poet al minunilor toate Luceafăr călcând peste hăuri
Înalţă'n zenit şi nemoarte Ţări dace pe trepţi de Ceahlăuri, Iar pruncii îi suie în poale Sub cetini să bea din izvorul La care pe pajiştea moale De'nalturi le-astâmpără dorul. Căci versu-i deschide fereastra Mereu către largi absoluturi De unde vrăjită, Măiastra, Se'ntoarce în forme şi luturi ... Pe-al Neamului cer, auroră E astru că'n veci nu dispare, Perfectele sfere adoră Cu ele crescând tot mai mare, Durează pe vatră de-azururi Lumina lui albă, de-apururi. *******
REQUIEM ŞI APOTEOZĂ PENTRU MIHAI EMINESCU "Dumnezeul geniului m'a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar". Mihai Eminescu În Iunie 1989 se împlinesc 100 de ani dela moartea Luceafărului poeziei şi culturii româneşti, Mihai Eminescu, prilej de-a ne apropia şi închina sufletele la mormântul său, celebrând solemnitatea nu prin vorbe mari care de multe ori "n'au nimic a spune" dar slujind adevărul pus de poet în acelaşi rând cu frumuseţea: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Să nu uităm că pentru omul Eminescu, E minescu, anul 1889, a fost unul din cei mai tragici ai vieţii sale îndurerate: căci el îşi găseşte sfârşitul joi 15 Junie 1889 în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, în urma
unui tratament medicamentos mercurial administrat în injecţii pentru o boală - paralizia generală progresivă de natură sifilitică - pe care nu a avut-o. Simptomele clinice ale pacientului Eminescu sunt atât de clare încât nu mai lasă niciun dubiu în legătură cu diagnosticul bolii asupra căruia nu insist acum. Încă odată o subliniez, dacă Eminescu n'a avut paralizie generală progresivă cum eronat o susţin G. Călinescu şi epigonii săi, ci o psihoză afectivă de tip maniaco-depresiv, maniaco-depresiv, atunci înseamnă că el n'a murit nici spiritual, cufundat în "marea întunecime", în anul 1883 ci în Iunie 1889, lucru de care vor trebui să ţină seama exegeţii eminescieni dornici să-l cunoască cu adevărat şi nu după cine ştie ce scheme impuse aprioric. Mai amintesc aici că moartea prin mercur, calomel (prin luare ca medicaţie sau otrăvit de Salieri) este sigură şi la Mozart, în ultimul timp pusă în discuţie şi la Paganini, deci intoxicaţia iatrogenă nu era tocmai rară într'o vreme când se aplica în scop terapeutic o substanţă, ca mercurul, extrem de dăunătoare, chiar şi în dozele prescrise medical.
Doar dela aceste premize, cât se poate de reale şi ştiinţifice, ale destinului său pământesc, ne va fi permis să ne ridicăm la studiul operei, prin es cum bine zic unii cercetători, Eminescu de bună seamă reprezintă România în ce are ea mai superior şi veşnic. Şi nu vor fi uitate în cadrul respectiv Doina şi Scrierile lui politice, cum bine se exprimă Aron Cotruş în poemul Eminescu (II), imn cântat parcă de însăşi Transilvania: Şi-un aspru testament de pumnul lui scris "Doina" s'o ştim pe de rost, până şi'n vis! Apă vie să ne fie, lege şi pâne pentru Româniile albe de mâne pentru Româniile aspre de mâne pentru Româniile dârze de mâne! ... Eminescu n'a fost naţionalist şovin şi nici un rătăcit politic, atunci când adevărul ideilor sale se realizează profetic, ca'ntr'o autentică viziune dantescă, în perspectiva României înlănţuite de astăzi: Dela Nistru pân'la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s'a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. 5 Din Hotin şi pân'la Mare Vin Muscalii de-a călare, Dela Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra Dornii 10 Au umplut omida cornii, Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte. Sus în munte, jos la vale, Şi-au făcut duşmanii cale, 15 Din Sătmar până'n Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul, Îndărăt tot dă ca racul, Nici ii merge, nici se'ndeamnă, 20 Nici îi este toamna toamnă
25
30
35
Nici e vară vara lui Şi-i străin în ţara lui. Dela Turnu'n Dorohoiu Curg duşmanii în puhoiu Şi s'aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Sboară păsările toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului Îşi desbracă ţara sânul, Codrul - frate cu Românul De săcure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă. Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia
40
Şi neamul nemernicia!
Oare după câteva decenii de robie cruntă comunistă, nu-i Românul "sărac în ţară săracă"? Încă să se mai ştie că Eminescu a cunoscut Capitalul lui Marx dar nu a aderat la teoriile sale internaţionaliste. Ioan Slavici îşi începe amintirile răspunzând lui Panait Istrati, care în Adevărul literar dădea următoarele lămuriri tinerimii române: "Eminescu s'a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate naţională când, ca ideal de progres uman, s'a mulţumit să dorească doar binele ţării sale ... Sărmane Mihail Eminescu, minte străfulgerată de geniale gânduri, cât ţi-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi propovăduitori ai ideei de dezrobire internaţională, i nternaţională, cu care ai fost doar contemporan". Internaţionalistului înfocat, Slavici îi dă o replică bine fundamentată, din ea reţinem paragraful: "Dacă e adecă vorba de iubirea de oameni, Eminescu şi noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puşi chiar mai presus de "uriaşii" la care se închină domnul Istrati".
Şi dacă ţinem seamă că Ioan Slavici se referă la Marx şi Engels, cu învăţătura cărora aplicată în Rusia stalinistă se va confunda însuşi tânărul combatant Istrati, nu putem decât să-i dăm astăzi mai mult decât dreptate. Marele poet Mihai Eminescu din matca sa naţională şi-a luat sborul în universitate, astfel că la el acasă continuat prin curentele autohtonismului românesc sămănotorismul şi Gândirea lui N. Crainic, Ion Pillat, L. Blaga, Radu Gyr, Gy r, Vasile Voiculescu astăzi bine înţeles repudiate în ţară - pe plan mondial stă alături de Dante, Sheakespeare, Cervantes, Leopardi sau mai contemporanii săi R. Wagner şi Charles Baudelaire. Concepţia sa naţionalistă, prin structura ei antiinternaţionalistă, anticomunistă, anticomunistă, a fost confirmată de poporul român când în 1946, a dorit să-şi aleagă un viitor liber fără nicio contingenţă cu sistemul importat dela cutropitorii dela răsărit, acesta până la urmă a călcat în picioare voinţa naţiunii române căreia i-a pus cătuşe, instalându-şi la putere slugile străine de ţară neam, astfel că Românul a ajuns "străin în ţara lui". Şi dacă în 1989 România suferă şi plânge sub jugul
comunist, atunci cu ea suferă şi plânge şi Mihai Eminescu. Oare cine altul a cântat mai frumos trecutul nostru întrupat în monumentele distruse astăzi de Levitanul roşu, dacă nu poetul poeţilor Mihai Eminescu? Mânăstirea Putna şi mormântul lui Ştefan cel Mare sunt rădăcinile ce-l leagă de străbuni. Lui, atletului creştinătăţii, i se adresează să-şi mântuie neamul de păgânism, să rupă lanţurile robiei: Ştefane, Măria Ta Tu la Putna nu mai sta, Las'Arhimandritului, Toată grija schitului, 45 Lasă grija Sfinţilor, În seama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua'ntreagă, noaptea'ntreagă, Doar s'a'ndura Dumnezeu
50
55
60
Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te'nalţă din mormânt Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s'aduni Moldova toată, De-i suna de două ori Îţi vin codri'n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile!
În fiecare seară alături de celelalte rugăciuni s'ar cuveni să rostim şi aceste versuri din Doina lui Eminescu - astăzi ştearsă de comunişti dintre poeziile sale - şi să nu uităm că acolo unde se află Verbul lui Eminescu trăieşte şi o gură din raiul României, cu el în suflet nu ne vom mai simţi aşa desţăraţi.
Oare mai există altcineva să fi cântat natura, codrul românesc şi să fi preţuit pe ţăran şi poezia sa ca folcloristul şi poetul Eminescu? Doina, cântecul şi basmul popular prin geniul său ating paradisul terestru al creaţiei româneşti, unul din vârfurile absolute ale culturii noastre: - Codrule cu râuri line Vreme trece, vreme vine: Tu din tânăr precum eşti, Tot mereu întinereşti. - Ce mi-i vremea, când de veacuri Stelele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost, aşa rămânem: Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele. (Revedere) Pot comuniştii la comanda şefului lor, năpădit de moriile nebuniei, să treacă cu buldozerele peste satele româneşti, ele vor trăi atâta timp cât trăieşte poezia eminesciană, nu există maşină infernală să treacă peste ea, nici nu o poate distruge: Ah! în curând satul în vale-amuţeşte; Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte; Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă. Ne-om răzema capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n'ar da viaţa lui toată? (Seara pe deal)
Ne confruntăm astfel şi cu mesajul principal al operei eminesciene, clar şi de nesdruncinat. Robia comunistă pe lângă veşnicia versurilor sale nu poate să fie decât efemeră, naţiunea cum bine o definesc Herder şi Hegel, este de origine divină, ne se lasă ţinută în lanţuri, la infinit. Şi despre această semnificaţie indestructibilă ne vorbeşte anul 1989, când naţinule cutropite îşi cer tot mai cu tărie dreptul la viaţă, aşă că Golemul bolşevic bazat pe principiul internaţionalismului începe să se clatine din temelie. Moştenirea gândirii şi inspiraţiei lui Mihai Eminescu îşi urcă neamul şi poporul spre vârful muntelui luminii şi învierii, spre eliberarea lor de mâine, atunci când, ca pasărea Phenix din legendă se va reface din cenuşa tuturor suferinţelor şi a fertfelor celor căzuţi pe altarul Patriei. Ridicat în Parnasul nemuritorilor, pe câmpiile Elisee ale eroilor homerici, Eminescu n'a încetat niciun moment să nu fie al nostru, fiii săi de neam. Şi când va fi să ne întoarcem acasă din amarnica pribegie, cu Horia, Avram Iancu, domnii Ştefan şi Mihai Viteazul de Alba Iulia, el, Mihai Eminescu va sta în fruntea noastră: Ca un bătrân şi neînfrânt haiduc,
ranele - ca pe vechi medalii - Ţi le aduc, cu tâmplele albe de-a anilor ninsoare, cu dacoromanică, smerită închinare, ca unui legendar Ştefan cel Mare al cuvântului, scos de Dumnezeu de sub legea mormântului. (Din Eminescu II de A. Cotruş) Cu aceste sentimente deci, exprimându-ne jalea, durerea iubirile toate şi revolta, sublimate până la urmă în cântecul eroic al libertăţii, să rostim la picioarele monumentului săpat în piatra Carpaţilor Româniilor albe şi fericite de mâine, împărtăşindu-ne întru El, Requiem şi Apoteoză pentru Mihai Eminescu. 1989 Post-Scriptum: Există o nelămurire în legătură cu pronumele poetului, astfel că unii îl scriu Mihai, alţii Mihail. Fiindcă Eminescu s'a semnat întotdeauna cu Mihai, aşa îl scriu absolut toţî exegeţii săi literari,
cunoscători de-aproape ai vieţii şi operei eminesciene. Ca Mihail este trecut în actul său de naştere publicat în Viaţă lui Eminescu de G. Calinescu şi astfel îl citează autorităţile, nu totdeauna, cum bine se cunoaşte, prea mărinimoase cu poetul nostru. Prin urmare amândouă formele ar fi corecte cu menţiunea că numindu-l Mihai pătrundem în tempul său de creaţic, în orice caz avem una din cheile porţii sale de intrare, pe când cu Mihail ne distanţăm, îl tratăm cu o răceală birocratică. În fond de ce să nu-i respectăm numele aşa cum l-a dorit poetul să-l aibă, că altfel de pildă nu-i rău că Sadoveanu este de data aceasta Mihail şi nu Mihai.
******* III
LUI EMINESCU
Primeşte-aceste poezii, că-s trepte Pe care urc, în gând, procesiuni La raza Ta, lumina ei mă'ndrepte Spre visul unicei perfecţiuni.
PROIECT DE MONUMENT, MIHAI EMINESCU Artiştii noştri stau sub influenţa unei erezii Când caută mereu noul, acţiune deşartă dusă chiar la negarea oricărei poezii numită până la urmă, antiartă. Căci Frumosul ca şi eonul originar Inspiraţie şi har, este aceleaşi de-a pururi, neschimbat,
idealul filozofului eleat, ocupă numărul magic, centrul firii nesupus legilor lutului aşezat, ca o statuie a nemuririi, n emuririi, La unul din hotarele Absolutului. De-aceea odată atins oracolul pe zenit, El trebuie mai departe, fidel îngrijit, ca o grădină cu izvorul de unde spiritul se'ntrupează şi dă formă lucrului de-abia ivit. Astfel, noi Românii, ar fi de nevoie să-l celebrăm pe Mihai Eminescu după exemplul liturghiei preotului, în fiecare Duminecă, doinind în stânca carpartină a oierului ca'n biserici construiete din marmora cerului. Versurile lui să fie rugăciunile de noi rostite înaintea altarului pe care stau sfinţite pâinea şi vinul creaţiei,
sub raiul moldavilor zimbrii, mioritice svonuri şi note, Sacru Te-Deum al Naţiei. Să ne simţim curăţiţi, ritual pios, în lumina drumului său, îndoliate Golgote, şi înviaţi prin toate înălţârile-i de Făt-Frumos. Cum mărturisim pe Dumnezeu, Unul, Făcătorul cerului şi al pământului Aşa se cere să ne botezăm întru Mihai Eminescu, El, demirugul Cuvântului, Meşterul neamului, divin, Acum şi'n vecii vecilor, Amin. 1986
LUI EMINESCU Dumineca, pe când preotul slujeşte în biserică eu îţi citesc cartea.
Căci poezia ta îmi este rugăciunea de dimineaţă denie rostită în faţa altarului cu îngeri, stiharul aşezat deasupra potirului aurit, Sfântă Scriptură pe Masa tăcerii a inimii mele. Cum lumina trece prin vitraliile albe ca vălurile fecioarelor pregătite pentru nuntă, îţî pătrund sufletul de Făt-Frumos ivit din razele Luceafărului de sară topite în lacuri, unindu-mă cu tine, Mă purific. Din gândurile tale beau mirul sacrei cuminecături a spiritului, Suferinţa ta, răstignire pe o Golgotă interioară, vârf de munte scăldat în aromele Florilor de tei, pomi ai raiului, Către ea mă cheamă
Înălţându-mă. De când mă ştiu te port la mine ca pe mătăniile credinciosului, Cred că m'am născut odată cu slova ta, Cuvântul tău mi-a fost Iordanul botezului, Mană, Sfânt Duh, călăuză nobilă pe drumul oamenilor plin de spinii întunerecului de care m'ai ferit şi apărat. Fără armoniile cereşti din lira ta viaţa mea n'ar fi cunoscut niciodată Iubirea, nu s'ar fi putut uita în ochiul senin al Domnului ca'ntr'o gură de fântână Şi n'aş fi înţeles zvonul minunii creaţiei Întoarcerea, pe treptele cântecului pur, la stele. 1987
PE CARTEA DE POEZII A LUI MIHAI
EMINESCU La mine am purtat de când mă ştiu Volumul tău de versuri, Hypersion al duhului cel viu Născut prin universuri. Ţie mă'nchin ca înaintea unui sfânt
altar Purtat odat de voevozii muşatini în luptă, Căci lecuieşti cu nimbul pus de fruntea ta, drept har, Icarului căzut din zbor semeţ, aripa ruptă. Şi când a fost să nu mai pot deşertul înfrunta prin soare Tu mi-ai întins samaritean pocalul nestematelor luminii, De am băut din el ca cerbii legendarelor izvoare Sub negurile unde grădinarii-îngeri îşi cultivă crinii. cr inii. Gândirii mele de'ntrebări neţărmurită spuză
Legat-ai părţile gingaşe, după ce le-ai nins cu mirodenii, Prin codrul întunerecului, mândră călăuză, Până la cuibul zânelor care slujeau în miezul nopţii, denii. Pioşi, am săvârşit nenumărate jocuri, vise, Ducând în pălmi, lăutari seleni, viori şi ţiteri, Când alergam la malul biblicelor paradise Pe lacuri s'o vedem cum umblă Sfânta Vineri. Azi nu mai sunt fără de tine şi cântarea ta Izvod la fii, căci ţelul mântuit, ei caută şi îl cer; Ne porţi pe braţe, pruncii virginalei Pietà Şi ne'nfăşori în giulgiul minunatei ridicări la cer. August 1987
OMAGIU
Tu nu trăieşti decât prin poezie Cu aripile păsării măiastre Îţi urcă sufletul pe căi albastre, Cât altele n'au fost şi n'or să fie. Ai pus, durând prin veac atelier, La gâtul Frumuseţii giuvaer, Căci eşti al Logosului cavaler Îndrăgostit de infinit şi cer. Ţi-e versul, pentru fiii tăi, izvor,
Unde pe mal luceferii îţi ard Făclii, să'ntindă luminos covor, Spre veşnicia ta, măreţe bard. - În constelaţii, demiurg, pe tron, Eşti Eminescu, alb Hyperion. 1988
MIHAI EMINESCU Ar trebui să-i ridicăm statuie În alba piatră de pe Caraiman, Să-l vadă toţi, din drumul care suie Bucegii, sanctuar daco-roman. Măiastra prin văzduh, privirea Lui e, Trimisă peste sat transilvănean, t ransilvănean, În prag un fir de cer c er senin să puie, Vestmânt pentru al doinelor alean. Dar piatra să înfrunte veşnicia Mereu cât zarea codrului, albastră, Nu o atingă vântul, vijelia, Îi vom deschide larg, în noi, fereastră, Şi vom săpa luând drept România
Cu albul Caraiman, inima noastră. 8 August 1988
ÎNTRU NEMURIREA LUI EMINESCU Îl poate ţine'n lanţuri Leviatanul Şi sclav să-l treacă pe sub furcile mâniei, Dar cât exişti, nu ne va piere neamul, Tu reprezinţi eternitatea României! Cu versul Tău trecutu-i rădăcina Copacului ce creşte spre viitorime, Călăuzindu-l neabătut lumina S'atingă plin de roade, zările sublime. Ne uşurezi în străinie, anii, Citindu-te, prin noi re'nvie primăvara Ca ieri sub cerul albei Transilvanii,
Căci unde-i poezia Ta, ne e şi Ţara! 23 Martie 1989
*******
POST - FAŢĂ Aflându-mă în neagra desţărare Am scris aceste rânduri pentru Tine, T ine, Mi le-au şoptit, încet, pe fiecare, Strămoşii, umbre vii, luceferine. De-atâtea ori cărările mi-au fost Împotmolite, greu să le mai isc, Urcand n'am urmărit alt vrednic rost Decât s'ating lumina cea din pisc.
Prea am căzut şi m'am rănit ades, Nu cred că voi ajunge vreodată Unde stai Tu, şi-al neamului eres, Cântarea Mioriţei, fermecată. Dar ţi-am rămas pe mai departe mire, Căci înfruntând genuni şi lupte grele Din ceru'n care eşti numai iubire În suflet mi-ai aprins, cununi de stele.*) Inuie 1989 *) Cu "stele" încheie Dante ca ultim cuvânt, fiecare parte a trilogiei sale, sale, Divina Commedia, astfel astfel că nimic nu-mi pare mai plin de chemare decât ca el, să reprezinte cea din urmă notă pusă la finalul volumului meu dedicat "Dantelui-valah", Mihai Eminescu. (Corespondenţă cerească între Spirite după Aron Cotruş).
*******
