Libertate si responsabilitate

Libertate si responsabilitate

•

Ce este libertatea? “Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.” George Bernard Shaw

•

Ce este responsabilitatea? “Responsabilitatea este preţul măreţiei.” Winston Churchill

Despre libertate libertate si responsabilitat responsabilitatee se spun multe si fiecare fiecare intelege intelege diferit diferit aceste aceste doua concepte. Mari filosofi ai lumii au dezbatut aceste teme si fiecare a ajuns la o concluzie  personala,asemanatoare sau diferita de cea a celorlalti. Intelegerea si perceperea acertor  concepte concepte depinde de fiecare fiecare persana in parte. De exemplu un adolescent adolescent care la aceasta aceasta varsta traieste viata cu intensitate are parerea ca are dreptul sa realizeze orice doreste si ca i se cuvine marea si pamantul . El tinde sa uite ca traieste traieste intr-o comunitate si ca pe langa libertate libertate are responsabil responsabilitat itatea ea de a atinge atinge un scop fara sa dauneze sau sa afecteze afecteze negativ negativ viata celor din jur. Incet,incet Incet,incet realizeaza realizeaza ca libertatea libertatea de care aude in fiecare zi este o libertate libertate limitata limitata deoarece vine cu responsabil responsabilitate itateaa de a face mereu bine si de a nu afecta in rau viata oamenilor ce te inconjoara. Daca suntem putin ironici si ne gandim la modul in care un infractor vede libertatea ne dam intradevar seama ca fiecare  persoana are o idee diferita despre acest concept complex. Parerea mea este ca libertatea libertatea se refera la posibilita posibilitatea tea de a alege asupra propriei vieti vieti insa cu anumite anumite limite. Nu este asa? Avem Avem puterea de a alege din ce ni se ofera,avem ofera,avem datoria totodata de a nu ingradi libertatea celorlalti. Libertate absoluta nu exista deoarece daca oricine ar fi liber sa faca orice atunci fara voia sa ar lua dreptul la libertate altcuiva. Daca ne gandim putin la regimurile politice existente de-a lungul anilor vedem ca am asistat si inca asistam la incalcari ale dreptului la libertate a polpulatii intregi. Un exemplu elocvent in acesta privinta este existenta sclaviei,apoi existenta unor popoare aflate sub suzeranitatea altora ,ce reprezinta tot o forma de sclavie. Tot o incalcare al acestui drept este si discriminarea discriminarea sau abuzurile in familie. Mari filosofi ai lumii spuneau despre libertate si responsabilitate asa: Llibertatea umană constă într-o acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvorâtă din focul actului însuşi , se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să sfărâme toate obstacolele şi să modifice, să întreacă şi să creeze din nou, toate situaţiile .G. .G. Guruitch •

•

•

•

• •

•

• • •

•

Libertatea nu este numai ocazia de a face aşa cum doreşti; nu este numai ocazia de a alege dintre mai multe alternative alternative.. Libertatea Libertatea este, înainte de toate, toate, şansa de a formula toate alegerile disponibile, de a le discuta - şi apoi, ocazia de a alege.C. alege.C. Wright Mills Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată. Kurt Biedenkopf  Libertatea Libertatea nu constă în faptul faptul că oamenii oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.Jean-Jacques doresc.Jean-Jacques Rousseau Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înşine. Friedrich Nietzsche Libert Libertate ateaa este este posibi posibili litat tatea ea de a avea avea îndoie îndoieli, li, posibi posibilit litate ateaa de a face face o greşeală, posibilitatea de a căuta şi experimenta, posibilitatea de a spune “Nu” oricărei autorităţi - literare, artistice, filozofice, religioase, sociale şi chiar   politice.Ignazio  politice.Ignazio Silone Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.Abraham cuvine.Abraham Lincoln Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.Rivarol poţi.Rivarol Libertatea este necesitatea înţeleasă.G.V. înţeleasă.G.V. Plehanov Libertatea constă în a ne domina pe noi înşine şi în a domina natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoaşterea necesităţilor naturii.Friedrich naturii.Friedrich Engels Libertatea nu este un drept, ci o obligaţie. obligaţie. N.A.  N.A. BerdiaevAmbrose BerdiaevAmbrose Bierce

Parerea despre libertate libertate este influentata influentata de mediul mediul in care traim si de toate experientele experientele anterioare. E posibil ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, sa influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara. Se spune ca un om informat e un om liber. Nu cred. cred. Cred ca e mai putin liber liber decat cel neinfor neinformat mat pentru pentru ca orice orice informat informatie ie e asimilata ,vrem-nu vrem, si cu urma modului in care a fost prezentata. Nu exista informatie pura. De aceea, ma-ntreb in ce masura suntem dependenti de modul in care am primit o informatie. informatie. Cata libertate libertate ne ramane in a stabili stabili exact ceea ce credem, credem, ceea ce stim,ceea ce vrem? Oare un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile" valorice - bun-rau - ar fi capabil sa ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absoluta ar conduce, de fapt, la un blocaj? Libertatea le da oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor! Au senzatia ca sunt mai autentici in momentul in care se bucura de libertate. De aceea, de multe ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva neingaduit de ceilalti, ceilalti, ci ca o revolta, pur si simplu, simplu, impotriv impotrivaa cenzurii,ca cenzurii,ca o metoda de afirmare afirmare a independentei. Oamenii care se simt liberi se simt si diferiti, nu? Dar, de cele mai multe ori, disparitia cenzurii cenzurii externe duce la constientiz constientizarea area ,sau manifestare manifestareaa cu putere, a celei interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp si, evident, a experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire, dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Si-atunci, suntem noi liberi cu adevarat?

•

•

•

• •

•

• • •

•

Libertatea nu este numai ocazia de a face aşa cum doreşti; nu este numai ocazia de a alege dintre mai multe alternative alternative.. Libertatea Libertatea este, înainte de toate, toate, şansa de a formula toate alegerile disponibile, de a le discuta - şi apoi, ocazia de a alege.C. alege.C. Wright Mills Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată. Kurt Biedenkopf  Libertatea Libertatea nu constă în faptul faptul că oamenii oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.Jean-Jacques doresc.Jean-Jacques Rousseau Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înşine. Friedrich Nietzsche Libert Libertate ateaa este este posibi posibili litat tatea ea de a avea avea îndoie îndoieli, li, posibi posibilit litate ateaa de a face face o greşeală, posibilitatea de a căuta şi experimenta, posibilitatea de a spune “Nu” oricărei autorităţi - literare, artistice, filozofice, religioase, sociale şi chiar   politice.Ignazio  politice.Ignazio Silone Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.Abraham cuvine.Abraham Lincoln Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.Rivarol poţi.Rivarol Libertatea este necesitatea înţeleasă.G.V. înţeleasă.G.V. Plehanov Libertatea constă în a ne domina pe noi înşine şi în a domina natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoaşterea necesităţilor naturii.Friedrich naturii.Friedrich Engels Libertatea nu este un drept, ci o obligaţie. obligaţie. N.A.  N.A. BerdiaevAmbrose BerdiaevAmbrose Bierce

Parerea despre libertate libertate este influentata influentata de mediul mediul in care traim si de toate experientele experientele anterioare. E posibil ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, sa influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara. Se spune ca un om informat e un om liber. Nu cred. cred. Cred ca e mai putin liber liber decat cel neinfor neinformat mat pentru pentru ca orice orice informat informatie ie e asimilata ,vrem-nu vrem, si cu urma modului in care a fost prezentata. Nu exista informatie pura. De aceea, ma-ntreb in ce masura suntem dependenti de modul in care am primit o informatie. informatie. Cata libertate libertate ne ramane in a stabili stabili exact ceea ce credem, credem, ceea ce stim,ceea ce vrem? Oare un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile" valorice - bun-rau - ar fi capabil sa ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absoluta ar conduce, de fapt, la un blocaj? Libertatea le da oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor! Au senzatia ca sunt mai autentici in momentul in care se bucura de libertate. De aceea, de multe ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva neingaduit de ceilalti, ceilalti, ci ca o revolta, pur si simplu, simplu, impotriv impotrivaa cenzurii,ca cenzurii,ca o metoda de afirmare afirmare a independentei. Oamenii care se simt liberi se simt si diferiti, nu? Dar, de cele mai multe ori, disparitia cenzurii cenzurii externe duce la constientiz constientizarea area ,sau manifestare manifestareaa cu putere, a celei interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp si, evident, a experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire, dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Si-atunci, suntem noi liberi cu adevarat?

Cred ca oamenii nu vor sa fie liberi, de fapt. Atunci cand se trezesc fata in fata cu viata, de cele mai multe ori ostila si misterioasa, isi inventeaza singuri repere intre care sa se simta in siguranta si pe care le transfera celorlalti in timpul interactiunii cu ei. Cred ca oameni oamenilor lor le este mai frica frica de a fi pusi in situat situatia ia de a alege alege decat de a accepta accepta o varianta sau alta, in functie de conjunctura constrangatoare exterioara. Cu cat sunt mai multe variantele de raspuns, cu atat oamenii pierd mai mult timp in a alege una si cu atat sunt mai speriati de faptul ca s-ar putea sa fi gresit in alegerea facuta. Si-atunci, atunci cand nu exista exista constrangere constrangere exterioara, exterioara, isi construiesc una interioara interioara pentru a le fi mult mai usor in a alege. Asta ne scuteste de multe blocaje psihice si emotionale, ne ajuta sa mergem inainte si sa nu inghetam in fata unei probleme a carei solutii trebuie aleasa. Dar suntem noi liberi, cu adevarat, atunci cand luam decizia? Sau suntem, de fapt, dependenti de frica noastra de a fi liberi? Asadar nu exista libertate totala, decat in cazul in care ai putea sa te dezvolti intr-un mediu complet lipsit de clisee si in care informatia sa-ti fie disponibila in totalitate, in stare pura si in mod instantaneu.In cele din urma, fiecare se simte liber intr-o masura mai mare sau mai mica, si la un moment dat sau altul. Nu poti lupta pentru libertatea altuia,doar pentru a ta,pentru ca libertatea e un sentiment ce vine din interior. In ceea ce priveste libertatile specifice, luand ca exemplu libertatea de expresie, am  putea spune ca Romania este in continuare, la acest nivel o “inchisoare”. E adevarat ca nu se mai practica metodele trecute atat de violente de reducere la tacere a persoanelor  incomode, dar asta nu inseamna ca toate sunt bune si frumoase. Oamenii stiu foarte bine ce inseamna cenzura sau autocenzura. Consider Consider ca pentru noi toti libertatea libertatea ar trebui sa reprezinte reprezinte un drept fundamental fundamental si in acelasi timp sa fim mereu constienti ca odata cu ea vine si obligatia de a nu ingradi libertatea altora.Ar trebui sa lasam frica la o parte si sa ne exercitam acest drept cu responsabilitatea necesara. “ Libertatea este facultatea de a face pentru fericirea proprie tot ce nu strică fericirea asociaţilor.” P. D'Holbach

Libertate si responsabilitate in spatiul iubirii crestine

In contextul actual al epocii noastre in care, pe baza unei viziuni integrative despre  persoana umana, umana, se cauta cu ardoare temeiurile unor noi relatii interumane si ale unor 

noi principii comunitare, problema libertatii si, in stransa legatura cu ea, problema responsabilitatii morale, dobandeste o importanta deosebita. In acest sens se impune cu stringenta o reconsiderare critica a acestor doua prerogative specific umane, pentru ca cele mai mari contradictii dintre oameni s-ar putea sa fie conditionate de modul in care este inteleasa problema libertatii. Desigur ca aspiratia spre libertate este un dat ontologic pentru fiecare constiinta umana, umana, dar, in ceea ce priveste continutul si si caile actualizarii ei, parerile parer ile sunt impartite si de multe ori contradictorii. contradictor ii. Acest fapt ne demonstreaza ca atat libertatea cat si corolarul ei necesar responsabilitatea sunt realitati spirituale care nu pot p ot fi definite decat in termeni antinomici. Fericitul Fer icitul Augustin a intuit in rnod magistral caracterul antinomic al libertatii umane cand a spus: "Iubeste si fa ce vrei!. Dar paradoxul este ca atunci cand omul iubeste cu adevarat, el nu mai face ceea ce vrea, dupa bunul sau plac, ci face ceea ce trebuie pentru a ramane  permanent in orizontul tainic al iubirii. iubirii. Este ceea ce insusi Mantuitorul a spus: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 21). In cele ce urmeaza vom incerca sa aratam care este sensul libertatii si responsabilitatii morale in spiritualitatea crestina si in acelasi timp legatura profunda ce exista intre libertate si responsabilitate-din pespectiva sensului lor conceptual. Sensul conceptual al libertatii si responsabilitatii

Pentru a intelege mai bine libertatea si responsabilitatea crestina, crestina, consideram ca este necesar sa ne oprim mai intai asupra sensului lor conceptual. Din punct Din punct de vedere conceptual libertatea si responsabilitatea se implica in mod necesar. Intrepatrunderea lor  simfonica ar putea fi numita "o buna intalnire intre necesitate si libertate". Cu alte cuvinte fara libertate nu exista responsabilitate si fara responsabilitate libertatea risca sa devina anarhie. "Nu exista in spiritul nostru - scrie Levy Buhl - o idee mai clara, in aparenta decat ideea de responsabilitate. Se pare ca ea ne este data, in chip imediat, de constiinta, odata cu ideea de liber arbitru; a rbitru; noi stim ca suntem responsabili asa cum stim ca suntern liberi,  printr-o intuitie directa". Potrivit acestei afirmatii, principiul suprem al libertatii si responsabilitatii ar rezulta din natura noastra inteligibila, deci ar avea un temei ontologic, ceea ce pentru epoca noastra este deosebit de semnificativ. In aceasta ordine de idei ni se pare foarte important sa amintim distinctia kantiana intre caracterul inteligibil si caracterul sensibil al naturii umane. umane. Ea ne ajuta sa depasim o interpretare strict psihologica sau sociologica a libertatii si responsabilitatii morale. Distinctia lui Kant isi are temeiul in teoria sa ontologica despre cele doua planuri existentiale: phainomenon si noumenon. Caracterul poate fi el insusi: fenomenal (caracter sensibil) supus tuturor legilor determinarii cauzale; si noumenal (caracter  inteligibil) gandit ca necesar, dar niciodata supus legilor cauzale. In primul caz libertatea vointei este o imposibilitate; in al doilea caz vointa este libera de orice constrangere a impulsurilor sensibilitatii, actionand numai dupa sfaturile ratiunii". Avand ca temei ontologic natura noastra rationala, libertatea si responsabilitatea se insereaza, in timp, unui demers cognitiv, rational. Daca sunt liber, atunci nu actionez

dupa bunul meu plac sau dintr-o ascultare oarba, ci dintr-o adanca cunoastere a lucrurilor, care in final coincide cu necesitatea adevarului. Adevarul se impune constiintei morale ca un imperativ categoric, care cere din partea omului un efort sustinut de a-si depasi principiul subiectiv al comportamentului si a se inalta la nivelul obiectivitatii si universalitatii. Deci in orizontul conceptual kantian nu exista decat libertate in sens pozitiv, libertate sub lege. Cu alte cuvinte libertatea inseamna intelegerea necesitatii. De la Kant si pana astazi, dintre ganditorii care au dat o solutie temeinica problemei libertatii si implicit  problemei responsabilitatii a fost Nicolae Hartmann. Asemenea lui Kant, Hartmann accepta un concept al libertatii negative, in sensul ca omul a s-ar gasi intr-o stare de indiferenta in fata unei situatii, neputandu-se determina intr-un fel sau altul. Indiferenta nu inseamna libertate de vointa, ci lipsa de vointa. "Vointa libera - afirma Hartman nu este o vointa nedeterminata, ci tocmai o vointa determinata si care alege in mod determinat". Deci libertatea morala nu inseamna nedeterminare, ci determinare, libertate in sens  pozitiv. Nu vom analiza aici modul in care Hartmann intelege determinarea in totalitatea existentei. Ne vom opri doar la determinarea care exista in lumea spiritului si care intereseaza in mod deosebit subiectul de fata. In lumea spiritului avem o determinare a valorilor, pentru care nu constiinta, ci persoana este subiectul. Persoana este chemata sa se decida in mod liber  pentru lumea valorilor. Dar in sfera valorilor vointa umana nu se afla in fata unui determinism, asemanator cu cel al legilor existentei, ci tocmai in fata unui indeterminism. Observam de aici ca, spre deosebire de Kant, Hartmann accepta in campul valorilor o libertate negativa. Vointa poate sa primeasca o valoare sau poate sa o nege. Cu toate acestea, autorul amintit ramane la convingerea ca libertatea in sens negativ nu este libertate, pentru ca "vointa libera fata de valori nu este o vointa nedeterminata, ci complet determinata, dar nu determinata nemijlocit prin ele, ci o vointa care se determina singura fata de ele". Aici consideram ca se afla punctul nevralgic al conceptiei celor doi ganditori. Ei acorda autonomie absoluta ratiunii si vointei umane. Dar in orizontul unei experiente existentiale profunde omul traieste in subiectivitatea sa nostalgia originii si a vocatiei sale ultime in aceasta lume. Atunci el simte ca nu este liber si responsabil prin el insusi, ci printr-un temei transcendent. Cand ajunge sa constientizeze acest lucru atunci accepta o alta modalitate de "a fi" si anume o modalitate contemplativa. Ea este legata strans de notiunea de "templu", care dintotdeauna a insemnat locuinta lui Dumnezeu. Deci modalitatea contemplativa de "a fi" in lume este aceea in care subiectul traieste in prezenta lui Dumnezeu "in locuinta Sa si in acelasi timp acceptarea subiectului de a fi judecat de Domnul Templului, care-i comunica prin aceasta misterul Sau". Aceasta modalitate de a cunoaste adevarul nu ca simplu obiect al cercetarii rationale, ci ca Persoana, ne ajuta sa depasim sensul pur conceptual al libertatii si responsabilitatii. In acest caz omul se simte liber si responsabil nu in fata unor concepte precum - Statul, Societatea - ridicate in mod artificial la rangul de absolut, sau in fata propriei sale ratiuni

divinizate, ci in fata unei Persoane absolute, care-l cheama la o profunda transformare de sine, in perspectiva invesnicirii sale. Deci libertatea si responsabilitatea sunt realitati antinomice. Ele nu se pot obtine prin constrangeri ce vin din afara si nu pot fi planificate. De aceea nici nu se pot justifica in mod inductiv prin stiintele umaniste, deoarece "sociologul pune accent pe natura, lor  sociala, psihologul pe trairea sentimentala, eticianul pe aprehensiunea fenomenologica, filosoful pe ideea de libertate, juristii si moralistii pe faptele libere si responsabile". Dincolo de toate aceste aspecte, temeiul libertatii si al responsabilitatii este subiectul constient, iar conditia unei libertati si responsabilitati integrale este postularea unei instante morale supreme, caci "daca Dumnezeu nu exista, totul este permis". Aceasta abordare antinomica ni se pare deosebit de importanta si poate constitui un  punct de interferenta cu modul in care libertatea si responsabilitatea morala sunt intelese in spiritualitatea crestina. Libertate si responsabilitate in spiritualitatea crestina

In spiritualitatea crestina libertatea si responsabilitatea morala sunt doua realitati fundamentale. Fara ele nu se poate intelege nici problema raului, nici mantuirea si nici vocatia creatoare si transfiguratoare a omului in lume. Dar pentru cel care traieste in orizontul crestin al existentei, izvorul libertatii si responsabilitatii nu se afla in vointa sa naturala pentru ca el nu este o fiinta absoluta. Izvorul libertatii si responsabilitatii este Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu este, noi nu suntem decat o parte a societatii si a universului, supusi determinarilor sale si in final mortii. Deci nu exista libertate si responsabilitate decat in Duhul lui Dumnezeu. Indepartandu-se de Dumnezeu omul  pierde cele doua insusiri esentiale ale libertatii, cea in Dumnezeu si cea care-l orienteaza spre Dumnezeu. Libertatea care-l orienteaza pe om spre Dumnezeu tine de structura sa ontologica, de chipul lui Dumnezeu din el. Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in acest sens: "Omul a fost facut la inceput dupa chipul lui Dumnezeu ca sa se nasca cu vointa din Duh si sa  primeasca asemanarea adusa lui prin pazirea poruncii dumnezeiesti ca sa fie acelasi om faptura a lui Dumnezeu si Dumnezeu prin duh, dupa har". Deci calitatea de faptura o are omul in chip necesar. Calitatea de fiu si de dumnezeu prin har o dobandeste printr-un efort liber, constient si responsabil, pentru a primi asemanarea, ajutat desigur de harul Duhului Sfant, caci nu era cu putinta - afirma mai departe Sfantul Maxim - ca omul creat sa se arate astfel fiu al lui Dumnezeu si dumnezeu prin indumnezeirea din har, daca nu se nastea mai inainte cu vointa din Duh, datorita puterii de sine Miscatoare si libera aflata in el prin fire. Observam din acest text ca Sfantul Maxim Marturisitorul afirma deplina libertate a  primei miscari a vointei in afara de orice constrangere si cauzalitate, putinta ei fireasca de a ramane in orizontul harului. Dar aceasta putinta nu este pur umana, ci este teandrica. Harul insa nu se substituie niciodata libertatii. Inceputul de a voi apartine omului (Marcu 9, 24), care, dupa expresia sugestiva a aceluiasi Parinte "are doua aripi  pentru a atinge cerul: libertatea si harul. La orice efort liber al vointei raspunde harul

 pentru a o ajuta. Este deci o interpatrundere simfonica si nu o relatie cauzala intre creatura si Dumnezeu. Harul, in adancul sau, este mediul in care se intalnesc in mod tainic chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului, dar el nu este daruit decat daruirii totale din partea omului. "Dumnezeu face totul in noi - afirma Sfantul Maxim - virtutea si gnoza, victoria si intelepciunea, bunatatea si adevarul, fara ca noi sa aducem nimic altceva decat buna dispozitie a vointei". Aceasta buna dispozitie a vointei Sfintii Parinti o considera proprie naturii umane, care tinde in mod firesc spre Bine. Dar Sfintii Parinti disting vointa naturala de vointa gnomica proprie persoanei, ca ipostaza a naturii, si care cauta sa aleaga intre bine si rau. Ea poate sa renunte la bine si sa faca raul, dar libertatea autentica inseamna a alege  binele, inseamna buna intrebuintare a liberului arbitru, a aptitudinii de autodeterminare a  persoanei. Am putea spune ca liberul arbitru este forma negativa a libertatii, iar  libertatea, ca odihna in Dumnezeu, este forma ei pozitiva. Libertatea in sens negativ, pe care Fericitul Augustin o numeste "libertas minor", a condus pe om la pacat, dar in spiritualitatea crestina, ea este la fel de importanta pentru ca prin ea omul se apara de constrangere si-si afirma personalitatea. In libertatea negativa inca nu se afirma si cea  pozitiva, dar aceasta o include si si o pastreaza pe prima. Am vazut in capitolul anterior ca Immanuel Kant si N. Hartmann nu recunoasteau decat libertatea in sens pozitiv. De fapt si Socrate si grecii nu cunosteau decat libertatea care ne-o da ratiunea, adevarul. Si in Noul Testament exista libertatea in adevar. Este libertatea care se naste din drumul parcurs spre asemanarea cu Dumnezeu. Dar daca acceptam numai aceasta libertate si inlaturam libertatea de alegere si de primire a adevarului, atunci facem loc tiraniei si inlocuim, libertatea duhului cu autoritatea lui. Libertatea reala este in Dumnezeu, dar omul trebuie sa fie liber pentru a-L primi. "Dumnezeu - scrie un teolog contemporan - l-a creat pe om liber, pentru a-l chema la indumnezeire, la o conditie divino-mnana. Aceasta chemare cere un raspuns liber... Adam a trecut prin exercitiul libertatii pentru a ajunge la o iubire constienta. Omul nu  poate sa iubeasca cu adevarat pe Dumnezeu decat pentru ca el poate sa-l refuze". In acest context consideram ca este bine sa subliniem faptul ca in traditia crestina, mai ales apuseana, s-a pus uneori accentul numai pe libertatea pe care ne-o da adevarul. Fericitul Augustin nu recunostea decat libertatea in Dumnezeu. Libertatea initiala a fost dupa el total pierduta prin pacat. Aceasta diminuare a libertatii de alegere a condus la constrangere in domeniul credintei. Toma d'Aquino a neglijat si el problema libertatii. Iubirea fata de Dumnezeu este pentru el o necesitate. Nicolae Berdiaev a analizat, cu un  profund spirit de patrundere, erorile care se pot naste dintr-o abordare rationalista a  problemei libertatii. Libertatea de alegere - spune el - nu garanteaza ca omul va urma calea binelui, ca va ajunge la asemanarea cu Dumnezeu. El poate alege calea urii, a separarii si a raului. Dar  slujind raul, omul nu ajunge la libertate, ci cade sub legile necesitatii naturale. Libertatea in adevar are si ea dialectica sa interioara. Ea poate sa se transforme in contrariul sau, intr-un bine sau o virtute impusa, intr-o organizare tiranica a vietii umane. Si acum o intrebare fireasca se impune. Cum se poate salva libertatea reala a omului si odata cu ea si responsabilitatea si demnitatea umana? Pentru ca atunci cand omul, prin

libertatea de alegere, renunta la libertatea creatoare sau, prin libertatea in adevar, distruge libertatea de alegere, in constiinta sa se diminueaza si simtul responsabilitatii. Raspunsul la aceasta intrebare il da Mantuitorul Iisus Hristos pentru ca este Dumnezeu si om in acelasi timp. Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat, nu constrange pe nimeni sa-L cunoasca, Puterea lui se manifesta in actul smerit si responsabil al credintei si al iubirii libere si creatoare. Venirea lui Hristos in lume nu poate fi inteleasa decat ca o continuare a creatiei, ca o manifestare a iubirii lui Dumnezeu si ca o noua treapta a libertatii si responsabilitatii umane. Pentru Sfantul Apostol Pavel, Hristos esteNoul Adam. Daca vechiul Adam a trecut prin proba libertatii si nu a raspuns chemarii lui Dumnezeu printro iubire libera, Noul Adam raspunde prin jertfa acestei chemari, descoperind tuturor  celor care vor crede in El calea acestui raspuns. Deci in spiritualitatea crestina, libertatea si responsabilitatea apartin orizontului tainic al iubirii dintre om si Dumnezeu. A fi liber, pentru crestin, inseamna a cunoaste si a raspunde iubirii rastignite a Fiului lui Dumnezeu. De aceea iubirea lui Hristos devine "spatiul libertatii si responsabilitatii autentic umane. Iubirea lui Hristos - spatiul libertatii si responsabilitatii umane

Experienta iubirii este aproape identica cu experienta suferintei. A intra in orizontul iubirii inseamna a te expune suferintei, refuzului din partea celor pe care ii iubesti. Prin actul intruparii, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se autolimiteaza si se expune in mod liber  acestui refuz. In Hristos se descopera un adevar existential necunoscut lumii vechi; adevarul ca nu numai omul ii cauta pe Dumnezeu, ci si Dumnezeu il cauta pe om. In Hristos, Dumnezeu a iubit si iubeste pe oameni cu o iubire nesfarsita. Aceasta este marea taina a iubirii interpersonale. Iubirea omului este deci iubire raspuns, care "presupune - dupa Sfantul Vasile cel Mare - o dispozitie proprie naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin iubire". Dar iubirea crestina nu este un simplu sentiment nebulos afectiv, ci implica si un demers congnitiv. Sfantul Maxim Marturisitorul il surprinde astfel: "Daca fiinta intelegatoare se misca, ea intelege desigur. Daca intelege, iubeste pe cel pe care-L intelege... Daca il iubeste, desigur ca si patimeste tensiunea spre El. Si nu se opreste  pana nu e invaluita de El intreg, primind, de buna voie, intreaga, prin libera alegere, imbratisarea mantuitoare, ca sa fie strabatuta intreaga de Cel ce o imbratiseaza, incat nici nu mai vrea sa se cunoasca din sine insasi, ci din Cel ce o imbratiseaza". "Aceasta - scrie Sfantul Maxim mai departe - este poate suprema supunere cu care Apostolul spune ca Fiul va supune Tatalui pe cei ce primesc sa se supuna de buna voie (I Corinteni 15, 26). Pentru ca vointa noastra de a fi stapani pe noi insine, adica libertatea, prin care moartea si-a facut intrare la noi si prin care stapanirea stricaciunii s-a intarit asupra noastra, a cedat cu totul locul lui Dumnezeu, imparatind cum se cuvine, prin faptul ca se lasa imparatita si inceteaza sa mai vrea ceva deosebit de ceea ce vrea Dumnezeu". Astfel a voi ceea ce voieste Dumnezeu inseamna a ne voi pe noi insine, a voi intarirea firii noastre in vederea vesniciei in Dumnezeu. Deci libertatea ne este data ca sa alegem ceea ce duce la cresterea firii noastre. Iar ceea ce promoveaza cu adevarat firea noastra este armonia ei cu Dumnezeu, arhetipul ei, si cu voia lui Dumnezeu, care doreste ca omul sa ajunga la vesnica existenta fericita. In concluzie libertatea si responsabilitatea morala a crestinului se misca in orizontul de taina al iubirii lui Hristos si consideram ca

aceasta este singura cale prin care omul se elibereaza de necesitatea naturala. Este calea nasterii omului in Dumnezeu prin Iisus Hristos in Duhul Sfant. De aceea, nu este o cale usoara pentru ca se desfasoara in umbra crucii si se implineste in comunitatea eclesiala. Experienta istorica ne-a demonstrat ca nu este usor sa fii liber. Libertatea poate sa-si  piarda sensul fie din vina proprie, fie din vina societatii. Dar ea a fost inteleasa gresit si in viata crestina, fie prin ideea de autoritate, inteleasa ca o constrangere exterioara spre mantuire, pe care s-a intemeiat inchizitia (Luca 15, 27), fie prin ideea de libertate intemeiata doar pe puterile omenesti. Aceste devieri ne demonstreaza odata in plus ca  problema libertatii si responsabilitatii morale in viata crestina nu poate fi rezolvata  printr-o filosofie rationalista. Ea scapa categoriilor ratiunii si nu se dezvaluie decat in atmosfera duhovniceasca a comu- nitatii Bisericii, care este trupul tainic al Domnului si templul Duhului Sfant. Ea presupune solidaritate si infratire intru aceeasi credinta si in acelasi timp o mare raspudere unul pentru altul si pentru intreaga creatie. Ca suprema raspundere pentru altul, iubirea comunitara, izvorata din iubirea rastignita a lui Hristos, este asezata de Sfantul Ioan Scararul pe ultima treapta a realizarii umane. "Dragostea este un foc al inimii indreptat catre toate fiintele... cand (omul) le priveste si-si aminteste de ele, lacrimile curg din ochii sai dintr-o mila mare si puternica ce-i cuprinde inima...".  Numai in spatiul iubirii jertfitoare a lui Hristos, libertatea si responsabilitatea morala a omului raman in dimensiunile autentice pentru ca in acest spatiu fiecare om este privit ca purtator al chipului vesnic al lui Dumnezeu, pentru care a murit si inviat Hristos si cu care el se identifica pana la sfarsitul veacurilor. Libertatea si responsabilitatea ni s-au daruit de Dumnezeu, ca sa fim veghetori si sa lucram in istorie in asa fel incat trebuie sa ne intoarcem acasa in camara de nunta a imparatiei sale, dar nu singur, ci impreuna cu intregul cosmos, care suspina dupa mantuire. Crestinul este chemat sa traiasca in aceasta  perspectiva a libertatii si responsabilitatii ceasului de nunta. Daca raspunde liber la aceasta chemare timpul nu mai este pentru el "o clepsidra ce-si curge nisipul, ci un semanator ce-si leaga snopul", in asteptarea binecuvantarii finale. CONCLUZII

Din toate cele spuse pana aici putem sa tragem cateva concluzii. 1. Libertatea si responsabilitatea morala sunt doua realitati esentiale in viata crestina, daruite omului pentru a continua dinamica intruparii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in istorie si in acelasi timp pentru a da un sens dumnezeiesc istoriei. 2. Libertatea si responsabilitatea presupun recunoasterea a doua vointe care se cauta una  pe alta si se intalnesc in spatiul tainic al iubirii, pentru ca numai in iubire alegerea este libera. In iubirea rastignita a lui Hristos se intlneste intr-un mod teandric voia lui Dumnezeu cu voia omului. Omul simte atunci ca implinind voia lui Dumnezeu se sporeste pe sine. 3. Prin lucrarea Duhului Sfant, in comunitatea Bisericii, crestinii primesc harul ca pe o imputernicire spre libertate, iar faptele lor concrete trebuie sa reprezinte o realizare a acestei libertati si in acelasi timp o expresie a responsabilitatii morale.

4. In acest sens Biserica este chemata sa constientizeze pe credinciosi ca nu poate sa existe libertate fara responsabilitate si responsabilitate fara libertate. Implinindu-se in spatiul iubirii lui Hristos, ele imbraca pe credinciosi cu maximum de demnitate si valoare. De aceea ele nu trebuie sa ramana realitati formale si abstracte, ci trebuie traite intr-un mod plenar in iubirea comunitara a Bisericii, Trupul tainic al Domnului si templu al Duhul Sfant. Pr. drd. Gheorghe Popa Libertate si responsabilitate

"O libertate isi afla, indiferaent pe ce pozoitie ne-am situa, singurele limite, pe care le  poate intalni, in libertate". J.P.Sartre

Sa ne imaginam, o data cu Spinoza, ca aruncam o piatra in aer. Nu ar gandi piatra, ce se afla in aer, ca este intr-adevar libera ? Insa pentru noi, cei care am aruncat-o, actiunea ei a fost determinata de e cauza extrema. Libertatea face parte din categoria conceptelor corlerative, care nu pot fi gandite in lipsa semnificatiei unui alt concept.Precum binele sau afirmatia nu au sens fara a presupune raul sau negatia , tot astfel, libertatea poate fi gandita doar in relatie cu conceptul de limita.Libertatea este absenta limitelor . Libertatea este limitata in momentul in care se afirma ca natura sau omul sunt supusi unei relatii cauza - efect.Intrucat actiunile naturale sau ale omului sunt determinate de o cauza, ele nu sunt libere. 35653snj54deh3l Teoria despre determinismul divin considera ca lumea si omul sunt creatii ale divinitatii care, caracterizeza de necesitate in esenta sa, predetermina actiunile fiintelor umane. Omul nu este liber sa faca ce vrea, ci actiunile sale respecta providenta divina.  Negarea determinismului divin conduce la afirmarea libertatii absolute.Omul este liber  in actiuniile sale; el descopera ins aca aceste actiuni il reprezinta. Omul este liber si in acelasi timp, responsabil . (A) Orizont: Necesitatea divina si liberul arbitru

Filosofia crestina considera divinitatea drept entitate creatoare a lumii si a omului. Daca universul si fiinta umana sunt creatii divine, este evident ca ele nu detin libertatea de a-si modifica natura. Libertatea de esenta nu este posibila in gandirea crestina, intrucat omul este, odata pentru totdeauna, "condamnat" naturii de fiinta creata. ne653s5354deeh Mai mult, daca divinitatea are drept esenta necesitatea, creatia se va purta amprenta necesitatii divine.Omul apare astfel constrans la o esenta data, cat si supus unei necesitati inexorabile. Singura forma de libertate este cea a intelectului, realizata prin constientizarea limitelor . Intelectul converteste necesitatea in libertate, prin intelegerea adecvata a naturii divine.Astfel, omul devine liber in Dumnezeu.

In concluzie, in filosofia crestina asistam la o transformare in temeiul libertatii: negarea libertatii de esenta conduce cate o asumare intelectuala a necesitatii; pentru ca, in final, sa fie recunoscut liberul arbitru drept caracteristica umana. (B) Limite: Libertate si vointa

Potrivit lui FRIEDRICH NIETZSCHE (1844-1900), in religia si filosofia crestina,sensul conceptului de interdictie. Libertatea nu poate fi gandita in afara constarngerii sau a pedepsei. Si aceasta din cauza moeralei crestine care echivaleaza supunerea si penitenta aici si acum cu o redemptiune si a sufletului viitoare si fantasmgorica.  Nietzsche demonstreaza ca religia si morala crestine, ilozoric asimilate principiilor  iubirii, sunt de fapt, nascute din resentiment . La baza ascetismului a instrainarii de realitate, a renuntarii la senzualitate, de putere si libertate. Nesatisfacerea acestor dorinte  provoaca, compensatoriu, degradarea valorilor ravnite. Originata in paturile plebee,  periferice ale societatii, religia crestina, produs al "vointelor slabe", infiereaza tot ceea ce nu poate poseda: aristrocratia, puterea, libertatea - altfel spus, "vointa puternica".  Nevroza religioasa, propune Nietzsche, trebuie inlocuita cu apologia liberetatii vointei   puternice : nobletea gandirii, jocul infinit al interpretarilor, suveranitatea instinctelor.Moartea lui Dumnezeu, anuntata de Nietzsche, permite constientizarea orizontului nemarginit al libertatii umane.Daca omul este animalul al carui specific nu este inca fixat, el detine, in schimb toata libertatea sa il determine: "De la bun inceput , credinta crestina inseamna jertfire: jertfirea intregii libertati, a intregului orgoliu, a intregii cunostiinte de sine a spiritului; in plus, ea este o  subjugare, a autobatjocoritoare si automutilare." "Aristocratul simte ca el este cel care determina volorile, ca pentru aceasta nu are nevoie sa obtina incuviintarea cuiva (...)  El pretuieste tot ceea ce ii este propriu: o astfel de morala consta in glorificarea  sinelui (...) Aristocratul respecta in propria-i fiinta pe omul puternic, stapan asupra lui insusi." (Dincolo de bine si de rau)

Biserica este « comunitatea celor care, prin puterea Duhului lui Hristos, înaintează către înviere şi către plinătatea negrăită a comuniunii desăvârşite cu Hristos şi cu toţi cei ce cred în El» (1). Ortodoxia are o sensibilitate specială faţă de taina Sfintei Treimi. Pentru creştinul ortodox, Treimea este punctul de plecare şi destinaţia ultimă a oricărei teologii şi spiritualităţi, a oricărei antropologii şi eclesiologii, a oricărei înţelegeri a lumii şi a existenţei.

Biserica este o icoană a Treimii; vine din Treime, este structurată după chipul Acesteia, înaintează către Ea. Comuniunea veşnică a Persoanelor divine distincte şi deofiinţă constituie astfel temeiul, izvorul nesecat, modelul şi puterea de a înainta spre comuniunea noastră veşnică cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. În această perspectivă, nu putem vorbi despre libertate şi responsabilitate în Biserică fără a ne raporta la tema comuniunii , căci teologia eclesială ortodoxă este în esenţă o teologie a comuniunii la toate nivelurile vieţii Bisericii, în care libertatea este percepută în relaţia concretă a omului cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu întreaga creaţie. Libertatea este o trăsătură fundamentală a definiţiei omului ca fiinţă creată după chipul Dumnezeului personal, liber şi suveran. Nu al unui dumnezeu singuratic, ci al Sfintei Treimi, « structura supremei iubiri » (2). În acest sens, libertatea are drept finalitate comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. De aceea, libertatea în natura sa cea mai autentică este libertate în vederea comuniunii. O astfel de dragoste este după asemănarea dragostei nesfârşite, este semnul participării noastre libere la Dumnezeu,  prin har (cf. Rm 8, 35). Persoanele Sfintei Treimi nu sunt libere pentru că s-ar separa sau s-ar izola unele de altele, ci dimpotrivă, pentru că sunt deplin deschise, sau transparente, unele faţă de celelalte şi pentru că se pot cuprinde reciproc, păstrându-şi totodată propria identitate. Acesta este adevărul comuniunii de viaţă şi iubire pe care Hristos ni l-a revelat, şi doar  acest Adevăr ne va face liberi : « Adevărul vă va face liberi;... dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi, într-adevăr» (In 8, 32,36) ; «staţi deci tari în libertatea cu care  Hristos ne-a făcut liberi... Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate» (Ga 5, 1,13; 4, 26,31; l Co 7, 22; 2 Co 3, 17). Libertatea omului se luminează aşadar în lumina tainei Întrupării lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare, căci numai Fiul lui Dumnezeu făcut Om îl  poate elibera pe om de păcat şi de moarte şi îi poate da puterea de a deveni fiu al lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt. Această experienţă a libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează întru Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl ceresc (cf. In 14, 26; 15, 26). Sfântul Pavel precizează în acest sens: « Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate » (2 Co 3, 17). Libertatea lui Hristos ca libertate a comuniunii este temeiul libertăţii creştinului. În acest sens, întreaga viaţă creştină este o luptă pentru libertate în măsura în care este efort de a îndeplini porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, chiar şi în condiţii dificile. Această libertate de a rămâne în comuniune cu Hristos în pofida piedicilor  constituie experienţa apostolică cea mai profundă în materie de libertate : « Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea sau prigoana, sau  foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia ? (...) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru » (Rm 8, 35 şi 38,39). I. O eclesiologie a libertăţii în Duhul Sfânt

Lucrarea mântuirii, al cărei temei este Persoana divino-umană a lui Hristos, se împărtăşeşte, prin Duhul Sfânt, în viaţa Bisericii, care este tocmai comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei, adică koinonia după chipul Sfintei Treimi (cf. In 17, 21). Se ridică totuşi o întrebare : în ce mod structurile unei Biserici ierarhizate pot oferi experienţa libertăţii? Această întrebare este legată de modul în care este înţeleasă Biserica şi este definită libertatea. Fără a intra în dialectica conflictuală care opune instituţia evenimentului, structura profetismului, stabilitatea dinamismului, să spunem doar că dacă Biserica este înţeleasă în termeni de autoritate şi de putere, atunci libertatea în Biserică se defineşte în raport cu această autoritate; dar dacă Biserica este în primul rând spiritualitate, adică este viaţa Duhului Sfânt împărtăşită oamenilor, libertatea este tocmai această experiere a Duhului Sfânt, căci « unde este Duhul   Domnului, acolo este libertatea » (2 Co 3, 17) şi prin urmare nu mai trebuie început cu  problema libertăţii în Biserică, ci cu Biserica ca libertate . Mai mulţi teologi ortodocşi au stăruit asupra faptului că, din punct de vedere creştin, libertatea nu poate fi definită în raport cu o autoritate exterioară, căci un asemenea demers duce la concluzia «mai multă autoritate, mai puţină libertate » , şi astfel singura libertate posibilă rămâne libertatea opoziţiei, a revoltei şi a separării. Acest principiu este însă cel al lumii căzute. « L'Eglise, scrie A. Schmemann, n'est pas une combinaison d'autorité et de liberté, d'une autorité limitée et d'une liberté limitée, une combinaison qui, si on la garde, pervertit par abus les deux côtés. L'Eglise n'est pas autorité, et c'est pourquoi il n'y a pas de liberté dans l'Eglise, mais l'Eglise elle-même est liberté, et seule l'Eglise est liberté. (…) c'est par le fait d'entrer dans le mystère de l'Eglise qu'on peut la comprendre comme mystère de liberté. L'ecclésiologie est, en effet, le point de départ d'une théologie de la liberté » (3). Totuşi, este aceasta în măsura în care nu-şi neglijează latura pnevmatologică, căci Duhul Sfânt este izvorul, conţinutul însuşi şi împlinirea acestei libertăţi care este Biserica (4). Viaţa Bisericii ca şi comuniune în Duhul Sfânt este fundamentală pentru experienţa libertăţii, căci « sans la manifestation de l'Esprit Saint, sans la communion avec Lui,  Dieu devient, en effet, autorité, l'autorité de toutes les autorités, et c'est pourquoi il n'y aura pas d'autre liberté que celle de la révolte, la liberté de Kirillov (du roman "Les  Frères Karamazov"). Et sans l'Esprit Saint, non seulement Dieu, mais, en fait, toute la réalité, tout ce qui existe devient aussi "autorité" : un ordre externe, objectif, contraignant, le "monde de l'objectivation" qui répugne à Berdiaev. La vérité peut  devenir autorité, de même que la justice, l'ordre, l'égalité, etc. et en effet, toutes ces "valeurs" sont autorités dans ce monde déchu, y compris la liberté elle-même : un  principe de choisir et de différer vide et dépourvu de sens, un "droit" qui ne conduit  nulle part. Cependant c'est la "fonction" de l'Esprit Saint d'abolir toute autorité ou plutôt de la transcender, et Il fait cela (…) en manifestant l'intériorité de tout ce qui existe, en rétablissant et en transformant « l'objet' » en "sujet" (le ça en tu, selon l'expression de Martin Buber). Et Il fait cela non pas de l'extérieur comme "sanction" ou "garantie", ni comme "autorité", mais de « l'intérieur », parce que Lui-même est « l'intériorité » de

tout ce qui existe, la vie de la vie, le don de l'Etre. (...) Il ne nous est pas "extérieur", mais Il est en nous, comme lumière, amour et vérité, comme notre communion avec tout  » (5).

Un alt teolog ortodox, patriarhul Ignatie IV al Antiohiei, subliniază la rândul său importanţa prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică : « El (Duhul Sfânt) este  Prezenţa lui Dumnezeu-cu-noi, "împreună cu duhul nostru" (Rm 8,16); fără El,  Dumnezeu este departe, Hristos Se află în trecut, Evanghelia e literă moartă, Biserica o  simplă organizaţie, autoritatea o dominaţie, misiunea este propagandă, cultul o evocare  şi atitudinea creştină o morală de rob. În El, însă, într-o sinergie indisociabilă, cosmosul este înălţat şi geme în durerile facerii Împărăţiei, omul se află în luptă  împotriva "trupului", Hristos Cel Înviat este aici, Evanghelia este putere de viaţă,  Biserica înseamnă comuniunea treimică, autoritatea este o slujire eliberatoare, misiunea este o Cincizecime, Liturghia memorial şi anticipare, lucrarea omului este îndumnezeită » (6). Din acest citat, reiese faptul că lipsa de permeabilitate faţă de Duhul sau lipsa de comuniune cu El este motivul pentru care autoritatea devine dominaţie iar structurile eclesiale, al căror scop este cel de a manifesta comuniunea de iubire, devin piedici în faţa unei adevărate libertăţi în vederea comuniunii. Biserica este ea însăşi libertate, în calitatea sa de loc în care omul se eliberează de păcat - manifestat ca separare egoistă de Dumnezeu şi de aproapele – dar şi de teama morţii, căci Biserica este libertate fiind  pregătirea omului pentru înviere şi viaţa veşnică. II. Libertate şi responsabilitate la nivelul structurilor eclesiale (7)

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a prevenit El Însuşi asupra pericolului permanent al infiltrării duhului lumii căzute în relaţiile eclesiale : « Regii neamurilor domnesc peste ele şi cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr şi căpetenia ca acela ce slujeşte » (Lc 22, 25). Ca structuri călăuzite de harul dumnezeiesc al Sfintei Treimi, structurile eclesiale trebuie deci să fie structuri de comuniune şi de slujire. Cu alte cuvinte, scopul principal al diferitelor structuri şi slujiri ale Bisericii nu este să asigure o ordine de tip juridic, constrângătoare, nici măcar unitatea de tip pur formal, ci mai curând armonia în rugăciune şi dragoste frăţească şi prin aceasta unitatea adevărată, care este comuniune ca dăruire de sine reciprocă, reflectare a dăruirii de sine reciproce existente între Persoanele Treimii («ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine » (In 17, 21). Şi în această dăruire de sine reciprocă în viaţa Bisericii se împlineşte libertatea, iar ierarhia responsabilităţilor sau diferitele slujiri în misiunea eclesială îşi exprimă  adevărata natură şi finalitate . Această dăruire de sine reciprocă în viaţa duhovnicească şi diaconală sau socială a Bisericii face să strălucească prezenţa sfinţitoare a Duhului lui Hristos în mădularele Bisericii, oricare ar fi slujirea sau poziţia acestora în Biserică. Aceasta explică de ce hirotonia celor care sunt chemaţi la răspunderi importante în Biserica Ortodoxă nu se face niciodată înafara Sfintei Liturghii euharistice care, prin lucrarea Duhului Sfânt, actualizează dragostea jertfelnică a lui Hristos în viaţa lumii pentru a împărtăşi celor 

care primesc Sfânta Euharistie puterea spirituală de a se dărui şi ei unii celorlalţi prin rugăciune şi slujirea carităţii. Într-adevăr, Liturghia euharistică este totodată rugăciunea supremă a Bisericii, rugăciune de mulţumire, şi comuniunea supremă în care se manifestă adevărata natură a Bisericii, adică libertatea în şi pentru comuniune, tocmai  pentru că este rugăciunea tuturor, a unora pentru ceilalţi, şi lucrarea comună a unei comunităţi, care, în întregime, într-o unitate de nedespărţit a preoţiei sacramentale şi a  preoţiei universale, se dăruieşte deplin în duh Domnului şi aduce ofranda darurilor  euharistice ca pars pro toto a întregii creaţii şi pentru întreaga creaţie, pentru a primi,  prin lucrarea Duhului, dăruirea deplină a lui Hristos Însuşi. La hirotonie, cel hirotonit, adică preotul, este încredinţat comunităţii şi comunitatea părintelui său duhovnicesc,  păstorului său care, aşa cum spune o rugăciune de la hirotonie, va fi răspunzător de Trupul Euharistic şi de această comunitate care este Trupul tainic al lui Hristos. Astfel, libertatea sfinţită de euharistie este libertatea de a fi răspunzător de mântuirea celorlalţi şi de a-i sluji. III. Unitatea de credinţă şi libertatea în misiunea pastorală la nivel panortodox Autocefalia unei Biserici locale este şi totodată o expresie a concepţiei ortodoxe despre

libertate în comuniune, adică libertatea Bisericilor locale unele faţă de celelalte. O Biserică autocefală (autos + kephalè ) este o Biserică care are propria sa conducere, care se conduce singură. Ortodoxia este alcătuită astăzi din mai multe Biserici autocefale surori, egale între ele, unite între ele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală   şi aceleaşi structuri canonice, dar libere unele faţă de celelalte în ceea ce priveşte alegerea şi hirotonia episcopilor, administraţia, pastoraţia, relaţiile cu statul şi cu  societatea, etc . Cu toate acestea, recunoaşterea autocefaliei trebuie să fie confirmarea unei libertăţi obţinute nu prin ruptură ci printr-un acord care nu desfiinţează comuniunea sacramentală euharistică. În ce constă libertatea pe care o implică autocefalia unei Biserici locale? Iată câteva aspecte : libertatea de a avea propriul sinod de episcopi, sinod care reprezintă singura autoritate canonică; libertatea de a-şi alege întâistătătorul fără a fi nevoie de confirmare din partea unei autorităţi bisericeşti exterioare; libertatea de a-şi alege proprii episcopi şi de a-i hirotoni; libertatea de a convoca sinoade sau adunări bisericeşti care să privească comunităţile aflate în jurisdicţia sa; libertatea de a formula şi de a promulga decrete şi rânduieli bisericeşti cu valabilitate locală, dar în concordanţă cu canoanele Ortodoxiei universale; libertatea de a crea instanţe canonice sau tribunale eclesiastice; libertatea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir folosit în Taina Mirungerii; libertatea de a canoniza sfinţi locali; libertatea de a alcătui noi cântări liturgice, etc.; libertatea de a întreţine legături frăţeşti cu alte Biserici autocefale sau de a purta un dialog cu alte confesiuni creştine şi cu autorităţile civile ale ţării sau ale regiunii, etc. Autocefalia nu trebuie însă interpretată ca fiind libertatea statelor independente şi suverane, căci ea implică totodată răspunderea de a păstra unitatea de credinţă, de a respecta şi de a asculta celelalte Biserici-surori şi de a se interesa de viaţa şi mărturia comună a întregii Ortodoxii . Conferinţele panortodoxe din ultimele decenii s-au străduit să sublinieze tocmai această responsabilitate comună a Bisericilor autocefale, care,

uneori, din raţiuni istorice, au tendinţa de a se închide în sine. Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, care, după schisma de la 1054 survenită între Roma şi Constantinopol, ocupă locul de primus inter pares, contribuie la organizarea conferinţelor panortodoxe şi la pregătirea unui Sinod panortodox. În zilele noastre, principala problemă care se pune în diaspora ortodoxă sau mai curând în Ortodoxia apuseană este aceasta : cum să se găsească soluţii şi modalităţi pentru ca libertatea diferitelor jurisdicţii ale Bisericilor  autocefale să slujească o unitate practică mai concretă şi o cooperare frăţească mai dinamică. În orice caz, autocefalia ca recunoaştere a libertăţii diferitelor Biserici locale aflate în comuniune sacramentală nu poate fi redusă la o dimensiune pur juridică, deoarece libertatea are şi o profundă semnificaţie spirituală eclesială : ea exprimă libertatea creştină în comuniunea Bisericilor. Să amintim aici canonul 8 al celui de-al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), care apăra autocefalia Bisericii Ciprului în faţa ingerinţelor  episcopilor din Antiohia în hirotonia episcopilor din această Biserică în care ei nu aveau  jurisdicţie. Acest canon precizează că în relaţiile dintre Biserici trebuie "evitat să se introducă trufia puterii lumeşti sub pretextul lucrărilor sacerdotale, şi aceasta de teamă  de a nu pierde pe nesimţite, puţin câte puţin, libertatea pe care Domnul nostru Iisus  Hristos, Eliberatorul tuturor oamenilor, ne-a dăruit-o prin propriul Său sânge " . În căutarea unităţii văzute a creştinilor, este aşadar important să se aibă în vedere o eclesiologie a comuniunii unde exigenţa unităţii să fie legată de cea a unei libertăţi care exprimă adevărata comuniune frăţească. În această direcţie trebuie să înainteze dialogul Ortodoxiei cu alte Biserici, pentru a exprima o comuniune în care este loc atât pentru o întâietate de slujire cât şi pentru o adevărată colegialitate sinodală, o comuniune în care să se afirme şi responsabilitatea şi libertatea Bisericilor-surori , pentru ca lumea să creadă că trăim prin dumnezeiasca Comuniune treimică. "On peut appliquer à l'Eglise, scrie teologul ortodox Alexandre Schmemann, par analogie, la théologie triadologique. De même que les trois  Hypostases de la Sainte Trinité ne divisent pas la nature divine, chacune d'elles la  possédant entièrement et en vivant, ainsi la nature de l'Eglise-Corps du Christ n'est pas divisée par la multiplicité des Eglises. Mais de même que les Personnes divines se "dénombrent" - selon l'expression de saint Basile le Grand - ainsi se "dénombrent" les  Eglises et il y a parmi elles une hiérarchie. Dans cette hiérarchie il y a une première  Eglise et un premier évêque. Cette hiérarchie ne diminue pas les Eglises, ne les  subordonnant pas l'une à l'autre, elle est seulement destinée à faire vivre chaque Eglise de toutes et toutes de chacune, car c'est cette vie de toutes en chacune et de chacune en toutes qui est le mystère du Corps du Christ, de la plénitude qui emplit tout en tout"  (8). Concluzie

Secularizarea societăţii contemporane, care se manifestă fie ca ostilitate faţă de Biserică, fie ca indiferenţă faţă de Evanghelie, ne obligă să redescoperim sensul profund al libertăţii şi al responsabilităţii creştine şi să facem din Biserică un promotor al adevăratei libertăţi, cea care construieşte comuniunea şi lucrează pentru reconciliere într-o lume marcată de conflicte şi dezbinare.

Fiind în această lume dar nu din această lume, Biserica trebuie să se roage şi să lucreze  pentru a-l elibera pe omul păcătos de egoismul său, de temerile şi de agresivitatea sa, tocmai pentru că viaţa omenească nu se poate împlini decât în solidaritate şi în dragoste frăţească.

Note de subsol

1. D. Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint-Esprit, DDB, Paris, 1981, p. 118. 2. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 195. 3. Alexander Schmemann, Church, World, Mission, St. Vladimir's Seminary Press, Crestwood, 1979, p. 184-185 4. Cf. Ibidem, p. 187 5. Ibidem, p. 187-188 6. La Résurrection et l'homme d'aujourd'hui, Paris, DDB, 1981, p. 36-37 7. A se vedea deasemenea studiul nostru « Eglise, mystère de communion et de liberté dans un monde marqué par le péché et la finitude », în revista Unité Chrétienne (Lyon), nr. 80, (1985), pp. 40-88. 8. « La notion de primauté dans l'Eglise orthodoxe », în N. Affanasieff et autres, La  primauté de Pierre dans l'Eglise orthodoxe, Neuchâtel et Paris, 1960, p. 143

On the Sunday before our national celebration of what we call Independence Day, the lectionary takes us to the Apostle Paul's great exposition on Christian freedom. Scrisoarea către Galateni este ceva fiecare creştin ar putea beneficia de lectură cu atenţie. His Letter to the Galatians is something every Christian would benefit from reading carefully. Ea a avut o influenţă puternică asupra Sfântul Augustin în secolele al  patrulea şi al cincilea al erei comune, şi a fost fundamentale în înţelegerea re-modelarea lui Martin Luther a credinţei creştine în secolul al XVI-lea. It had a strong influence on Saint Augustine in the fourth and fifth centuries of the Common Era, and it was fundamental in re-shaping Martin Luther's understanding of the Christian faith in the sixteenth century. Este uimitor de relevant astăzi. It is amazingly relevant today. Un cuplu de ani în urmă a fugit unei reclame la televizor a face afirmaţia că "Libertatea este posibilitatea de a merge oriunde doriţi ori de câte ori doriţi." A couple of years ago a commercial ran on television making the claim that "Freedom is being able to go wherever you want whenever you want." Accentul de publicitate a fost, desigur, un automobil, simbolul chintesenţa a libertăţii de a majoritatea americanilor, cu excepţia celor care trăiesc în New York City şi alte câteva zone metropolitane. The focus of the advertising was, of course, an automobile, the quintessential symbol of freedom to most Americans, except those living in New York City and a few other metropolitan areas. Multi americani, precum şi mulţi oameni din alte părţi ale lumii, se va extinde, probabil, conceptul de televiziune comerciale, citată am să spun, "Libertatea este posibilitatea de a face tot ce vreau ori de câte ori vreau totuşi vreau. Şi dacă libertatea mea interferează cu libertatea ta, ieşi din calea mea. " Many Americans, as well as many people in other 

 parts of the world, would probably expand the concept of the television commercial I cited to say, "Freedom is being able to do whatever I want whenever I want however I want. And if my freedom interferes with your freedom, get out of my way." Dacă credeţi că este o exagerare, sta doar la orice intersecţie din Upper West Side (sau în altă parte în oraş) şi priviţi ce se întâmplă ca pietonii traversare a străzilor împotriva semnalelor de trafic şi maşinile de parc va dubla la ore la un moment dat. If you think that's an exaggeration, just stand at any intersection in the Upper West Side (or elsewhere in the city) and watch what happens as pedestrians cross streets against traffic signals and cars double park at will for hours at a time. Puteţi da toate ilustraţiile din punctul Fac. You can all give illustrations of the point I'm making. Este dificil pentru mulţi oameni pentru a limita libertatea lor, astfel că libertatea de alte persoane nu este serios afectată. It's difficult for many people to limit their freedom so that the freedom of other people is not seriously impaired. Ar fi uşor să divaga în această predică şi să vorbească despre modul în conduita noastră naţională în domeniul afacerilor internaţionale imita recent New York-ezi de trecere pe străzi. It would be easy to digress in this sermon and talk about the way our national conduct in world affairs recently mimics New Yorkers crossing the streets. Dar asta tear spune ceea ce deja know-excepţia cazului în care, desigur, veţi obţine toate noutăţi din reţeaua Fox sau New York Post. But that would be telling you what you already know—unless, of course, you get all your news from the Fox Network or the New York  Post. Este suficient să spunem că administraţia de la Washington prezent pare să creadă că libertatea în domeniul afacerilor internaţionale înseamnă să faci tot ce vrea America de ori de câte ori doreşte totuşi Americii Americii vrea. Suffice it to say that the present administration in Washington seems to believe that freedom in world affairs means doing whatever America wants whenever America wants however America wants. Apostolul Pavel puncte de la un alt mod de înţelegere a libertăţii. The Apostle Paul  points to another way of understanding freedom. Este util să ne amintim că Apostolul Pavel a fost născut şi crescut ca un evreu devotat. It's helpful to remember that the Apostle Paul was born and raised as a devout Jew. El a fost un expert în religie evreiască şi legea evreiască-un fariseu de farisei cum el însuşi descris. He was an expert in Jewish religion and Jewish law—a Pharisee of the Pharisees as he described himself. El a persecutat pe prima generaţie de creştini, dintre care aproape toţi au fost de asemenea evrei. He persecuted the first generation of Christians, almost all of whom were also Jewish. După ce se confruntă cu Cristos înviat într-o experienţă de conversie dramatice, el a suferit o transformare, devenind un aprig creştin şi călătoresc peste tot în jurul Mării Mediterane de instituire congregaţii noi, ca parte a comunităţii noii credinţe. After encountering the risen Christ in a dramatic conversion experience, he underwent a transformation, becoming an ardent Christian and traveling all around the Mediterranean Sea establishing new congregations as part of the new faith community. Foarte repede a apărut întrebări, "Sunt aceşti creştini o nouă dezvoltare în cadrul iudaismului, sau sunt ceva cu totul nou, nici evrei şi nici nu păgâne?" Very quickly questions arose, "Are these Christians a new development within Judaism, or are they something totally new, neither Jewish nor pagan?" Şi atunci când această întrebare a

răspuns şi sa stabilit că creştinismul a fost un lucru nou, "Nu neamurile, care au devenit creştini să devină primul evreu Nu Neamurile de sex masculin care au devenit creştini au să devină circumcisi, precum şi botezat?" And when that question was answered and it was established that Christianity was a new thing, "Do Gentiles who become Christians have to become Jewish first? Do male Gentiles who become Christians have to become circumcised as well as baptized?" Cu privire la întrebările extins pentru a deveni "sunt creştini, indiferent dacă iniţial evrei sau dintre Neamuri, obligat să respecte legea, ceea ce a însemnat primele cinci cărţi ale Scripturii evreieşti?" The questions  broadened out to become "Are Christians, whether originally Jewish or Gentile, bound to observe the Law, which meant the first five books of Jewish Scripture?" (Unii creştini contemporani, soiul presbiterian, spun ei doresc anumite părţi din lege care urmează să fie obligatorii, dar nu alte părţi, şi piesele pe care le desemnează trebuie să fie în Cartea de Ordine şi obligatorii pentru toţi Prezbiterieni.) (Some contemporary Christians, the Presbyterian variety, are saying they want certain parts of the law to be binding but not other parts, and the parts they designate should be in the Book of Order and binding on all Presbyterians.) Pavel în fondarea congregaţii în provincia romană Galatia a nu-i înveţe să se simtă obligat prin lege. Paul in founding the congregations in the Roman province of Galatia did not teach them to feel bound by the Law. El le-a spus despre dragostea lui Dumnezeu revelat în viaţa, moartea şi învierea lui Isus, şi le-a invitat să răspundă la această dragoste de încredere în Dumnezeu, care au auto-divulgat în Isus. He told them about God's love revealed in the life, death, and resurrection of Jesus, and he invited them to respond to that love by trusting the God who self-disclosed in Jesus. Când a simţit congregaţiile noi au fost bine, Pavel a trecut la a stabili biserici în alte părţi ale lumii mediteraneene. When he felt the new congregations were doing well, Paul moved on to establish churches in other parts of the Mediterranean world. După plecarea lui misionari au mers la alte biserici Pavel a început în Galatia şi a spus oamenii de acolo că Pavel le-a MIS-au condus, că au nevoie să fie circumcişi în cazul în care acestea au fost de sex masculin, şi că au nevoie să respecte legea evreiască, dacă acestea au fost de sex masculin sau feminin. After his departure other missionaries went to the churches Paul had started in Galatia and told the people there that Paul had misled them, that they needed to be circumcised if they were male, and that they needed to observe the Jewish Law whether they were male or female. Pavel a învăţat ce misionarii cei mai târziu a făcut, şi el a tras de pe ceea ce stim ca Scrisoarea către Galateni. Paul learned what those later missionaries had done, and he fired off what we know as his Letter to the Galatians. Acesta nu este un document imparţial. It is not a dispassionate document. Este fierbinte, este polemică, este emotional. It is fervent; it is polemic, it is emotional. De asemenea, este profundă şi vitale pentru înţelegerea credinţei creştine. It is also profound and vital to understanding Christian faith. Pavel scrie, "Tu Galateni nechibzuiti Cine te-a fermecat?!" Paul writes, "You foolish Galatians! Who has bewitched you?" "Pentru toţi cei care se bazează pe faptele Legii sub blestem sunt, pentru că este scris," Blestemat este oricine nu se respecte şi să respectaţi toate lucrurile scrise în cartea legii. "" "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii de a deveni un blestem pentru noi ...." "For all who rely on the works of the Law

are under a curse; for it is written, 'Cursed is everyone who does not observe and obey all the things written in the book of the law.'" "Christ redeemed us from the curse of the law by becoming a curse for us...." "Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ma iubit şi Sa dat pe Sine Însuşi pentru mine." "And the life I now live in the flesh I live by faith in the Son of God, who loved me and gave himself for me." Mesajul lui Pavel către Galateni este un mesaj de Biserica creştină are nevoie să audă astăzi. Paul's message to the Galatians is a message the Christian Church needs to hear  today. "Cei care răspund la Dumnezeu, care auto-divulgate în dragostea lui Hristos, cei care au încredere într-un astfel de Dumnezeu, nu sunt supuse cerinţelor de respectare a legii, însă părţile nobile din această lege ar putea fi. Ele au fost eliberaţi de la sclavie la lege, şi sunt liberi să trăiască aşa cum moştenitori ai harului lui Dumnezeu. " "Those who respond to the God who self-disclosed in the love of Christ, those who trust in such a God, are not subject to the demands of obeying the Law, however noble parts of that law may be. They have been set free from slavery to law, and are free to live as inheritors of God's grace." Punctul culminant al mesajului lui Pavel este acesta: "Pentru libertatea Hristos ne-a eliberat Stand ferm, prin urmare, şi nu prezintă din nou la un jug de sclavie.." The climax of Paul's message is this: "For freedom Christ has set us free. Stand firm, therefore, and do not submit again to a yoke of slavery." Ce înseamnă asta? What does that mean? Putem explora complexitatea a ceea ce înseamnă, dar în esenţă aceasta înseamnă că sunt liberi ca şi creştini să trăiască prin îndrumarea Duhului lui Dumnezeu în viaţă, ghidat de ceea ce stim ca Scriptură, şi responsabil faţă de unul pe altul, mai ales la cele noi desemneze ca ghiduri si lideri. We can explore the complexities of what it means, but in essence it means we are free as Christians to live by the guidance of God's living Spirit, guided by what we know as Scripture, and accountable to one another, especially to those we designate as guides and leaders. Noi nu suntem liberi să facem ce vrem ori de câte ori ne-o dorim cu toate acestea ne-o dorim. We are not free to do whatever we want whenever we want however we want. Suntem constrânşi de lege a iubirii. We are constrained by the law of love. Noi cerem mereu întrebarea, "Care este cel iubitor de a face sau spune-lucrul cu adevărat iubitoare?" We always ask the question, "What is the loving thing to do or say—the really loving thing?" Cred că este important să se recunoască faptul că aproape toţi creştinii consideră că este uşor să revină la un fel de legalism-care este, da puterea de a ceva acolo, în comparaţie cu ceva aici şi pentru a evita munca grea de a trai de către cuiva autoritate interne  proprii. I think it's important to acknowledge that almost all Christians find it easy to revert to some kind of legalism—that is, giving power to something out there as opposed to something in here and avoid the hard work of living by one's own internal authority. Apostolul Pavel însuşi a căzut în această capcană şi au avut propria lista de reguli şi reglementări, în ciuda a ceea ce a scris în Scrisoarea către Galateni. The Apostle Paul himself fell into that trap and had his own list of rules and regulations in spite of  what he wrote in his Letter to the Galatians. Şi el a fost om. He too was human. Echilibrarea libertăţii creştine şi responsabilitatea personală necesită efort. Balancing Christian freedom and personal responsibility requires effort. Întrebarea "Care este cel

iubitor de făcut?" Asking the question "What is the loving thing to do?" funcţionează cel mai bine atunci când persoana care solicită aceasta are un simt sanatos al valorii de sine şi ştie cum să practice de auto-îngrijire, în scopul de a avea grijă de ceilalţi, fără a se confruntă cu resentimente sau epuizare. works best when the person asking it has a healthy sense of self-worth and knows how to practice self-care in order to care for  others without experiencing resentment or burnout. Mulţi oameni în această congregaţie sunt profesori de dragoste, profesori de dragoste în acţiune prin acţiuni disciplinat, de multe ori solicitante. Many people in this congregation are teachers of love, teachers of  love in action through disciplined, often demanding action. Două bucăţi de ştiri din această săptămână trecut să-mi vorbească despre libertatea de a iubi. Two pieces of news from this past week speak to me about the freedom to love. Persoana de săptămână în ştirile de seară de televiziune ABC a fost de fapt doi oameni, un tată şi fiu. The person of the week on ABC Television's evening news was actually two people, a father and son. Fiul este un tânăr soldat grav rănit în Irak. The son is a young soldier seriously wounded in Iraq. Tatăl său a luptat mult şi din greu pentru a vedea că fiul său a primit cele mai bune ingrijiri medicale disponibile în ţara în a cărei armată fiul au luptat. His father fought long and hard to see that his son received the best medical care available in the country in whose army the son had fought. Nu a fost o luptă uşoară. It wasn't an easy fight. Se pare că factorii de cost cu o schimbare joacă un rol important în determinarea îngrijire disponibile pentru veteranii de război din Irak. It would appear that cost factors play a large role in determining the care available to Iraq war veterans. Fiul este de părăsirea spitalului, să se întoarcă la familia sa, încă mai grav afectată, dar face progrese. The son is leaving the hospital to return to his family, still seriously impaired but making progress. Tatăl şi-a extins eforturile sale de a lupta pentru îngrijire de înaltă calitate pentru toţi veteranii răniţi din prezentul conflict cu cost cu o schimbare nu este determinant final de îngrijire de calitate. The father has expanded his efforts to fight for high quality care for all wounded veterans of the present conflict with cost not being the ultimate determinant of care quality. Iubirea unui părinte a devenit o dragoste mai mare care caută binele unei comunitati mai largi. The love of a parent has  become a greater love that seeks the good of a broader community. Ilustrare a doua a libertăţii de a iubi a fost vineri în New York Times. The second illustration of the freedom to love was in Friday's New York Times. Este vorba despre doi tineri din Siracuza, NY, care au fost prieteni inca din copilarie. It is about two young men in Syracuse, NY, who have been friends since childhood. Ei sunt acum 25 şi 26. They are now 25 and 26. Una este în stare bună de sănătate, a avut treizeci de alte operaţiuni din cauza unei probleme ochi congenitale. One is in good health; the other  has had thirty operations because of a congenital eye problem. El va orb, în ciuda interventii chirurgicale. He is going blind in spite of the surgeries. Ambii bărbaţi au fost mult timp fanii Yankee. Both men have been long-time Yankee fans. Alden, sanatos, sa dus la lungimi extraordinare pentru a oferi lui Michael, cel contestat, cu o zi de la Yankee Stadium el nu va uita niciodata. Alden, the healthy one, went to extraordinary lengths to provide Michael, the challenged one, with a day at Yankee Stadium he will never forget. El a convins Yankees să le dea numărul de locuri în spatele plăcuţei de acasă pentru joc de vineri seara şi de a lăsa Michael practica ceas

 bataie pe teren şi să respecte Don Mattingly în persoană. He persuaded the Yankees to give them seats behind home plate for Friday night's game and to let Michael watch  batting practice on the field and meet Don Mattingly in person. El a ajuns JetBlue Airways pentru a oferi bilete gratuite dus-întors între Siracuza şi New York. He got JetBlue Airways to provide free roundtrip tickets between Syracuse and New York. El a  primit Peninsula Hotel de pe Fifth Avenue pentru a oferi o cameră pentru noapte. He got the Peninsula Hotel on Fifth avenue to provide a room for the night. El a convins o companie uniform pentru a face o uniformă Yankee pentru Michael cu numar de Don Mattingly lui pe ea. He convinced a uniform company to make a Yankee uniform for  Michael with Don Mattingly's number on it. A fost producător de Sluggers Louisville  pentru a face o bâtă de baseball personalizat pentru Michael. He got the manufacturer of  Louisville Sluggers to make a custom baseball bat for Michael. Părinţii lui Michael şi-a exprimat uimirea în ceea ce Alden au făcut pentru fiul lor. Michael's parents expressed amazement at what Alden had done for their son. Producatori de Louisville Slugger fost de acord. The Louisville Slugger manufacturers agreed. Au trimis un liliac două înscris ", ca recunoaştere a Alden J. McGuire, un prieten minunat." They sent a second bat inscribed "In Recognition of Alden J. McGuire, One Awesome Friend." Libertatea de a iubi în acest fel creşte dintr-o inimă trezită, nu din respectarea cuminte la norme sau legi. Freedom to love that way grows out of an awakened heart, not out of  dutiful adherence to rules or laws. Libertatea de a iubi în acest fel este foarte diferit de la afirmarea drepturilor dumneavoastră peste drepturile şi nevoile altora. Freedom to love that way is very different from asserting your rights over and above the rights and needs of others. Dar oamenii care au cunoscut iubirea, cum ar îngrijire, precum şi receptoare ca donatori, ştiu că este cu adevărat minunat şi profund satisfacatoare. But people who have known such caring love, as receivers and as givers, know it is truly awesome—and deeply satisfying. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Thanks be to God.

Responsabilitatea crestina

Mareste imaginea. Responsabilitatea crestina Responsabilitatea interumana naturala

Cuvantul nu transmite de la subiect la subiect numai intelesuri. El transmite si putere. Aceasta se observa mai ales la cuvantul de indemn, de incurajare, la cuvantul care

exprima o incredere in cel caruia i se adreseaza. El transmite de la adresant la adresat  puterea de a face un bine sau de a se opune unui rau. Desigur, cuvantul poate si paraliza  puterile celui caruia ii este adresat, prin lipsa de incredere, de pretuire, de iubire, prin critica neiubitoare manifestata fata de acela si fata de ceea ce poate el face. Dar si in aceasta se vede ca in cuvant e o putere; caci a paraliza o putere tine tot de o anumita  putere. 1. Dar nu numai cuvintele cu o evidenta sarcina afectiva, pozitiva sau negativa, degajeaza putere, ci si cuvintele care nu par sa aiba o astfel de sarcina. Orice cuvant  provoaca in cel caruia ii este adresa un raspuns de aprobare de aprobare sau de dezaprobare. Fie ca raspunsul este rostit cu o voce tare de catre acela, fie ca e retinut in interiorul aceluia. Orice cuvant provoaca prin urmare in subiectul caruia ii este adresat o miscare de reactie constienta, care se numeste raspuns. In cuvantul primului subiect e data nu numai intentia, ci si puterea de a provoca miscarea de raspuns. Primul cuvant e o chemare adresata de un subiect celuilalt subiect (sau celorlalte), iar chemarea inseamna intentia si implica puterea de a provoca un raspuns. Primul cuvant ca chemare implica in sine, al doilea cuvant ca raspuns, iar al doilea cuvant ca raspuns presupune primul cuvant ca chemare. Nu exista unul fara altul. Nimeni nu vorbeste fara a astepta si a  provoca un raspuns si nimeni nu raspunde fara a fi provocat de o chemare. Orice subiect  prin faptul ca vorbeste e legat de un alt subiect careia ii raspunde sau care il provoaca sa vorbeasca; orice subiect constient are implicata in calitatea sa de cuvantator existenta altui subiect si legatura ontologica cu el. 2. Dar legatura aceasta are un caracter activ. In cuvantul omului nu se exprima o legatura statica a lui cu celalalt, ci o legatura dinamica. Omul nu vorbeste pentru ca ii vine pofta sa vorbeasca si pentru ca in hotararea de a vorbi descopera constiinta legaturii sale cu celalalt, ci e incitat sa vorbeasca de celalalt in baza legaturii sale nu numai exterioare, ci fiintiale cu celalalt. Fie ca cheama, fie ca raspunde, el e impins la aceasta de celalalt; adica nu numai de faptul ca este subiect cuvantator, ci si de faptul ca este subiect cuvantator intr-o legatura fiintiala cu celalalt, ca subiect cuvantator. In cuvant se actualizeaza forta de miscare a unui subiect asupra celuilalt, forta de miscare a celui ce cheama asupra celui chemat, dar si sforta de miscare a celui chemat asupra celui ce cheama, prin simpla lui prezenta de subiect care poate asculta si deci si raspunde. Chiar constiinta ca cineva il poate asculta si deci ii poate raspunde misca subiectul care cheama la vorbire. Iar constiinta aceasta are o baza in dualitatea ontologica a subiectului uman, in faptul ca e legat de celalalt in mod fiintial. Cuvantul misca si e miscat, printr-o miscare tranzitiva reciproca intre cei doi care vorbesc. Cel ce cheama misca pe cel chemat si viceversa. Ei sunt prinsi intr-o miscare circulara de la unul la altul. Cel ce misca chemand nu pune pe cel chemat intr-o miscare indreptata mai departe, spre altul, ci intr-o miscare care atrage spre sine pe cel chemat. Miscarea celui ce cheama spre cel chemat se transforma in acela intr-o miscare a lui spre cel ce-l cheama. Cel chemat este pus prin chemare intr-o referinta actuala cu cel ce-l cheama. In aceasta se vede ca in miscarea celui chemat spre cel ce-l cheama se propaga forta celui ce-l cheama. Miscarea celui ce cheama, exercitindu-se asupra celui chemat, se converteste in acela in miscare de intoarcere a lui spre cel ce cheama. Dar in intoarcerea

acestei miscari spre cel ce cheama nu e numai o miscare a celui ce cheama ; ea a devenit si miscarea celui chemat. In raspuns continua sa se exercite forta celui ce cheama, dar ea a devenit si miscarea celui chemat. Facandu-si proprie miscarea celui ce-l cheama, cel chemat a transformat-o in miscare de raspuns. Propriu-zis, miscarea fiecaruia e si miscarea celuilalt; e o miscare sinergica. Miscarea celui ce cheama e si miscarea celui ce-l face pe acesta sa-l cheme si, invers, miscarea de raspuns a celui chemat spre cel ce cheama e si miscarea celui ce-l cheama. Desigur, miscarea de raspuns poate sa se manifeste si in cuvinte sau acte indreptate de cel chemat spre altii. Dar ea e, chiar in aceasta orientare si forma, in primul rand un raspuns dat celui ce l-a solicitat, celui ce l-a provocat la anumite cuvinte si acte catre altii. Dialogul intre doi e un focar din care se propaga raze spre altii, constituindu-se alte dialoguri ; dar totdeauna aceste noi dialoguri pornesc de la un anumit dialog ca centru al lor. Rand pe rand un anumit dialog e centru al altor dialoguri. 3. Dar rostul cuvantului nu e sa cheme simplu pe cel chemat spre cel ce cheama sau sa demonstreze prin raspuns aceasta intoarcere. Cuvantul descopera si o intentie de viitor la cel ce cheama, cu dorinta de a-l misca spre acel viitor si pe cel chemat. Omul vorbeste pentru ca nu se multumeste cu starea prezenta a sa si a lucrurilor. Cuvantul descopera dimensiunea de viitor la care se gandeste cineva. De aceea el lumineaza ceva ce nu vede. Daca omul vorbeste si de trecut, sau de natura prezenta a unor lucruri (stiinta), o face pentru a trage concluzii pentru ceea ce poate si vrea sa faca in viitor pe baza cunoasterii lor. Prezentul fara deschiderea posibilitatilor si tensiunilor sale viitoare prin cuvant, lasa totul in intuneric. Lumina o aduce cuvantul prin descoperirea dimensiunii viitorului. Cuvantul are un rost revelator profetic, sau rostul de a promova o realitate prezenta spre un viitor al ei. Omul descopera altuia intentiile sale de viitor, pentru ca nu e multumit sa mearga singur spre acel viitor, sau nu poate sa mearga singur; el nu poate merge efectiv spre viitor decat cu celalalt sau cu ceilalti, sau macar cu aprobarea lor. Prin cuvant, omul indeamna pe ceilalti spre acel viitor, sau ii atrage spre el, ori le cere aprobarea pentru acel viitor, pentru ca el insusi vede o perspectiva viitoare si se simte atras spre ea. 4. Daca cuvantul, ca chemare a altuia spre cel ce cheama si spre un viitor, inseamna o miscare exercitata asupra celui chemat, care devine ca raspuns miscarea celui chemat spre cel ce-l cheama si o impreuna-miscare spre un viitor comun, intre cuvant si fapta nu e nici o separatie. Nu se poate cugeta fapta fara cuvant si cuvant care sa nu implice, cand e nevoie, o fapta mai mult sau mai putin eficienta. Daca cuvantul este o miscare cu efect in ordinea interpersonala spirituala, fapta este miscarea cuvantului prelungita in ordinea lucrurilor, pentru a face mai eficienta chemarea sau raspunsul ce se misca de la persoana la persoana, sau de la o persoana asupra celeilalte persoane si pentru a duce realitatea spre acel viitor. Cel ce adreseaza un apel altei persoane, pentru a o pune in referinta cu sine si in acelasi timp spre a o solidariza in inaintarea spre un viitor, demonstreaza interesul pentru acea persoana si credinta in puterea realizarii viitorului comun,

vorbindu-i si cu fapta in ordinea lucrurilor; cel ce raspunde acelui apel isi demonstreaza, cand e nevoie, sinceritatea raspunsului, sinceritatea vointei de a merge impreuna spre acel viitor, de asemenea si prin punerea fiintei sale spirituale-corporale, aflatoare in contextul realitatii obiective, sau a unor lucruri, la dispozitia celui ce si-a marturisit intentiile aceluia si in miscarea spre viitorul indicat de acela. Faptele constituie si ele un dialog intre persoane, chiar daca sunt indreptate spre lucruri. Faptele infatiseaza si mai efectiv caracterul profetic si transformator manifestat in cuvinte. Ele sunt nu un dialog paralel la cel savarsit prin cuvinte, ci dialogul prin cuvinte extins si facut eficient de fiecare partener asupra persoanei spiritual-corporale proprii, sau asupra lucrurilor care tin de persoane. Prin aceasta actiunea cuvantului unui subiect asupra subiectului partener e mai eficace. Orice fapta e marturia si realizarea unei stari viitoare a logosului persoanei proprii si al lucrurilor de care poate dispune; executarea unui proiect. Iar proiectul e sensul viitor al  persoanei proprii sau al unor lucruri, formulat mai intai ca un cuvant interior e chipul viitor al persoanei proprii si a altuia si al lucrurilor in al carui context se afla persoana  proprie si a celuilalt sau a celorlalti. Fapta dovedeste caracterul dinamic al logosului fiintelor noastre si al lucrurilor in al caror context ne aflam si pornirea spre realizarea unei faze viitoare, din drumul logosului lor spre tinta desavarsita. Prin fapta cineva vrea sa realizeze faza viitoare a logosului lucrurilor, descoperita cuiva prin cuvant, pentru ca sl acela sa se angajeze pe drumul realizarii acelei faze. Fapta e o exprimare si o pasire spre eficienta a cuvantului ca chip viitor al logosului lucrurilor. Cuvantul e proiectul, fapta e realizarea chipului viitor al lucrurilor. De aceea fara proiect nu exista fapta, iar  fara fapta proiectul e ceva nedeplin si fara putere. 5. Dar daca fapta e ducerea cuvantului la capat, iar cuvantul e inceputul miscarii ce se indeplineste in fapta si la cuvant participa ambii interlocutori, fapta e si ea intr-un fel  produsa de amandoi. Fapta mea e, rezultatul deplin al miscarii produsa in mine de cel ce ma provoaca la raspuns, miscare in care s-a convertit miscarea pornita de la el. Sau fapta celui ce adreseaza o chemare e si ea provocata de cel ce asteapta chemarea. Din toate acestea reiese ca fiecare subiect constient aflandu-se in legatura ontologica si activa cu alt subiect constient, are in sine un dinamism dialogic, o tensiune dialogica,  prin care subiectele se sustin reciproc intr-un proces spiritual de desavarsire. Subiectele formeaza impreuna un fel de diptic aflat intr-o miscare de desavarsire a sa, ce se propaga simultan de la fiecare membrana la cealalta, inscriindu-se in fiecare prin cealalta, un desen de tot mai mare finete. Mai bine-zis, fiecare subiect e in nenumarate relatii dialogice cu alte subiecte, comunicand fiecareia din subiectele cu care se afla in relatie dialogica bogatie adunata in relatia dialogica cu altele. Responsabilitatea pentru semeni in fata lui Dumnezeu

Aspectele enumerate ale legaturii dinamice intre subiecte prin cuvant si fapta exista si intre Dumnezeu si oameni, dar cu deosebirile ce le comporta faptul ca aci un partener  este Dumnezeu.

1. Intre subiectele umane nu exista nici unul in pozitia permanenta a partenerului prim. Fiecare om e rand pe rand in rolul celui ce cheama si e chemat, a celui ce,cere un raspuns si da un raspuns. Fiecare om e nu numai el responsabil fata de altii, ci-l are si pe celalalt responsabil fata de sine. Dar in raportul dintre Dumnezeu si om, numai omul este responsabil, sau : omul e numai in rolul de responsabil, nu si in rolul celui ce impune lui Dumnezeu un raspuns, o responsabilitate, in mod necesar. Poate si in acest sens spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca Dumnezeu e in afara de relatii. Desigur, omul cere si el uneori lui Dumnezeu un raspuns, dar in acest raspuns Dumnezeu ramane liber si suveran. El nu e responsabil fata de om : "Cine esti tu, o, omule, ca sa te sfadesti cu Dumnezeu ? Oare, vasul de lut va zice catre cel ce l-a facut: "De ce m-ai facut asa ?" (Rom. VIII, 20). In raport cu Dumnezeu, omul se experiaza pe sine exclusiv ca raspunzator, deci ca ascultator. Dumnezeu este cel care-l cheama pe om la implinirea unor datorii, iar omul este cel ce asculta si raspunde. Par aceasta inseamna ca omul simte in cuvantul lui Dumnezeu o forta neasemanat mai mare decat in cuvantul, semenului sau. Aceasta inseamna ca se simte chemat sa raspunda, sau sa vorbeasca raspunzand, de "un, glas" pe care nu-l poate face neauzit. Implinirea rolului sau in dialogul cu Dumnezeu rezulta ca o constrangere morala de neocolit. De aceea si rolul lui Dumnezeu in acest dialog se impune cu o evidenta si cu o presiune neconditionata. De aceea Sfanta Scriptura considera morti spiritual pe cei ce nu aud cuvantul lui Dumnezeu; sau ia in deradere idolii care nu pot grai si nu pot auzi cererea omului (I Regi XVIII, 27). Caci in experienta lui Dumnezeu ca partener de suprema presiune spirituala in dialogul cu omul intra si simtirea ca El aude, ca El asculta, asa cum in dialogul interuman ascultarea ca fapta a partenerului e tot asa de viu experiata de partenerul care vorbeste, ca si raspunsul lui sonor (Ps. XXXIII, 4, 6, 17; XXXII, 2; XIX, 8; XVII, 8 , XVI, 6 etc). Sfanta Scriptura condamna orice idolatrie sau panteism pentru ca ele implica negarea dialogului intre Dumnezeu si om, divinitatea fiind considerata impersonala. Omul este, in conceptia panteista, singur; el nu e cu adevarat raspunzator in fata unui subiect suprem. Despre semenul nostru stim ca ne vorbeste pentru ca auzim cuvantul lui in mod sonor. Dar despre Dumnezeu stim cu atat mai sigur ca ne vorbeste cu cat traim mai intens  presiunea spirituala a cererilor Lui obligatorii in constiinta noastra. La urma urmelor  forta obligatorie a cuvantului semenului asupra noastra, e tot o chestiune de experienta spirituala, de experienta a importantei Lui, ca realitate spirituala; a importantei neconditionate de a-i vorbi si de a-i iaspunde,. nu numai pentru el ci si pentru noi insine. Intr-un fel noi crestinii traim sentimentul unei responsabilitati neconditionate si fata de semenul nostru. Dar nu ne putem explica acesta responsabilitate neconditionata din ceea ce ne procura cunostinta empirica despre el. Numai din credinta in importanta vesnica a fiintei lui si a noastra ne putem explica aceasta responsabilitate neconditionata. Numai credinta ca de implinirea constiincioasa a indatoririlor noastre fata de El atarna nu o fericire trecatoare, ci una netrecatoare a lui si a noastra, poate explica forta neconditionata cu care ni se -impune obligatia acestei impliniri. Responsabilitatea aceasta o traim inainte de a intreprinde vreo fundamentare logica a unei astfel de credinte; sau ea e traita de oameni care nu simt trebuinta sa faca peste tot aceasta fundamentare. Aceasta inseamna ca trairea acestei responsabilitati

neconditionate fata de semenii nostri e sadita in fiinta noastra, si se impune cu o forta incomparabil mai mare decat orice argumentare logica a ei. Noi suntem creati cu o asemenea responsabilitate si tinuti tot timpul sub presiunea ei neconditionata. Iar ea nu e decat vibratia noastra necesara, replica ce ne este impusa de fiinta noastra la un "cuvant" de absoluta autoritate care isi impune in noi "raspunsul" pe masura. lui. Noi suntem pusi si tinuti intr-o referinta fata de Cel ce ne revendica cu autoritate absoluta, dar in cadrul acestei referinte trebuie sa implinim cu o constiinciozitate absoluta tot ce cere El sa facem pentru desavarsirea noastra si pentru a celorlalti-semeni. Am spus mai inainte ca noi adresam chemarea, solicitarea, revendicarea noastra semenului nostru, provocati oarecum de el insusi, iar el ne raspunde provocat, la randul lui, de noi insine. Am spus ca exista in noi o tensiune spre celalalt, in calitatea noastra de fiinte vorbitoare. Dar acum e momentul de a adauga ca noi il revendicam pe celalalt ca sa ne raspunda la ceea ce ii cerem, ca sa faca el insusi drumul nnei desavarsiri proprii cu noi si drumul unei perfectionari a realitatii, pentru ca suntem minati la aceasta de revendicarea lui Dumnezeu, ca factor si autoritate suprema a noastra. Dumnezeu ne misca sa-i raspundem si sa cerem si altora sa-i raspunda impreuna cu noi. Dumnezeu il face pe semenul meu sa-i raspunda si sa-mi ceara si mie sa-i raspund lui insusi si prin el lui Dumnezeu, cu fiinta mea si cu tot ce pot face eu pentru imbunatatirea relatiilor mele cu el in cadrul cosmosului in al carui context ne aflam. Cain simte ca Dumnezeu a pus asupra lui o raspundere pentru fratele sau ucis si de aceea cauta sa se scuture de ea tocmai in fata lui Dumnezeu; se revolta ca i s-a pus aceasta raspundere, ca i se cere socoteala pentru ca n-a implinit-o: "Oare, sunt eu pazitorul fratelui meu?", raspunde Cain la intrebarea lui Dumnezeu : "Unde este Abel, fratele tau ?" {Fac. IV, 9). Cartea Facerii spune mai departe: "Si a purces Cain din fata lui Dumnezeu" (Fac. IV, 16). Refuzul de a raspunde lui Dumnezeu duce la iesirea din raportul direct cu Dumnezeu, sau mai degraba la vointa de a iesi, caci deplin nu se poate iesi niciodata. Dar acela refuza sa raspunda si semenilor sai. Responsabilitatea crestinului fata de semeni, raspunsul la cererea lor, isi soarbe intensitatea obligatorie din raspunsul la revendicarea lui Dumnezeu. Cine dintre noi refuza sa raspunda lui Dumnezeu cat traieste pe pamant, va raspunde in fata judecatii lui Dumnezeu din viata viitoare. "Astfel, fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu", spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. XVI, 12). Va raspunde insa si pentru semenii sai, pentru care, nevoind sa raspunda in viata aceasta, a voit sa scape si de responsabilitatea fata de Dumnezeu. Credinciosii ortodocsi se roaga de fiecare data la Sfanta Liturghie pentru "raspuns bun la infricosata judecata a lui Dumnezeu". Dar cuvantul lui Dumnezeu se exercita ca o  judecata asupra credinciosului inca in viata pamanteasca, orin toate mustrarile impuse constiintei. Dialogul viu, dramatic si efectiv intre Dumnezeu si om se face in interiorul credinciosului si in viata pamanteasca prin ascutisul poruncii Lui, simtita dureros de constiinta datoriei de a o implini, trecand peste orice comoditate : "Viu este cuvantul lui Dumnezeu... si destoinic sa judece simtirile si judecatile inimii" (Evr. IV, 12). In acest dialog dramatic si tulburator, credinciosul e facut de Dumnezeu raspunzator   pentru semenii sai. Astfel, crestinii sunt legati dialogic, in mod strans, prin Dumnezeu. Unul are puterea si simte pornirea sa revendice pe celalalt cu adevarat si acela simte  presiunea si are puterea sa raspunda- cu adevarat, pentru ca amandoi sunt in raport

dialogic cu Dumnezeu, pentru ca fiecare traieste cu toata intensitatea cuvantul revendicator al lui Dumnezeu. Crestinii sunt fiinte vorbitoare, sau revendicatoare si raspunzatoare, cu adevarat, intrucat Ie vorbeste Dumnezeu si intrucat conserva in ei insisi intreaga capacitate de vibratie la cuvantul lui Dumnezeu, intreaga sensibilitate ascultatoare si responsabila fata de Dumnezeu. Vorbindu-si unul altuia, sau revendicandu-se si raspunzandu-si, credinciosii raspund lui Dumnezeu, daca-si vorbesc fara sentiment de raspundere, ii raspund lui Dumnezeu in acest mod, precum daca-si vorbesc cu un sentiment de raspundere, ii raspund lui Dumnezeu astfel. Cu cit se simte cineva mai legat dialogic fata de semeni, cu atat se simte mai legat dialogic de Dumnezeu si invers. Viata fiintelor spirituale are un caracter dialogic : revendicare si raspuns. Dar aceasta inseamna ca fiintele acestea sunt intr-o referinta dialogica fata de insusi subiectul care le-a creat cu aceasta obligativitate fiintiala de raspundere, si le sustine in aceasta stare  prin revendicare. Dumnezeu nu vorbeste oamenilor ca oamenii! Dar ii face sa se simta agraiti de El. El produce in ei sentimentul ca sunt revendicati si ca trebuie sa raspunda acestei revendicari; ca sunt revendicati si ca trebuie sa raspunda in fiecare situatie,  potrivit acelei situatii, pentru a realiza pasul urmator cerut de Dumnezeu in dezvoltarea fiintei lor, pe linia unei sensibilizari a responsabilitatii lor, sau acea reparare care e ceruta de defectul in care se afla, sau acea comportare fata de semeni si fata de lume, care e ceruta de situatie. S-a spus ca omul se descopera ca eu in relatia cu tu. Iar relatia cu tu o traieste in mod deplin cand se experiaza ca responsabil fata de Dumnezeu. Aceasta inseamna ca se experiaza ca eu prin faptul ca raspunde revendicarii lui Dumnezeu. Oamenii se experiaza ca eu-tu prin faptul ca sunt fiinte cuvantatoare. Dar sunt fiinte cuvantatoare  prin faptul ca se simt raspunzatori. Iar intrucat in raspunderea unuia fata de altul credinciosii isi traiesc raspunderea lor fata de Dumnezeu, ei se experiaza ca eu-tu prin raspunderea lor fata de Dumnezeu. In raspunderea fata de Dumnezeu, am experienta lui Dumnezeu ca Tu al meu, sau fiecare se experiaza pe sine ca eu inaintea lui Dumnezeu. Intensitatea existentei propriului eu o traiesc in relatie cu un tu, pentru ca in acest fu traiesc cu intensitate existenta a cuiva deosebit de mine, a unui zid subiectiv si voluntar   peste care nu pot trece, care ma intoarce spre mine insumi, cu o ireductibila forta spirituala. Dar atunci in experienta lui Dumnezeu ca Tu de suprema intensitate am experienta de suprema intensitate a propriului eu. Altfel totul poate sa se inmoaie, in ceata unei parute existente. Desigur, experienta lui tu uman sau divin este dincolo de cuvant ; ele sunt realitati apofatice, indefinibile. Dar aceasta nu inseamna ca sunt cu totul in afara de experienta, de traire, cum afirma Martin Buber. Relatia pe care el o recunoaste, este ea insasi o experienta. Experienta lor apare foarte accentuata in cuvantul lor, in intentia lor   presanta, indreptata spre mine, care in cazul lui tu uman o sesizez prin articulare sonora, iar in cazul lui Tu divin ca o presiune spirituala directa, care produce in mine intensitatea unei raspunderi neconditionate. E simptomatic ca literatura de azi (de exemplu teatrul lui Eugen Ionescu) infatiseaza oameni care nu mai comunica in vorbire cu nimeni; fiecare isi urmareste monologul lui, fara sa mai tina seama de ce spun ceilalti. Crestinii acestia, iesiti din relatia eu-tu cu Dumnezeu, au iesit din relatia eu-tu cu

celalalt; sau viceversa. Ei nu mai sunt fiinte raspunzatoare, responsabile. Dar ei simt totusi trebuinta sa vorbeasca. Se multumesc insa in locul unui tu real, cu un tu constituit din fiinta lor. Ei dezvolta acest fenomen de dedublare pana la schizofrenie. Sfantul Grigore de Nisa spune: "Caderea din cel cu adevarat existent este corupere si descopunere adevarata a celui ce fiinteaza, caci cum ar fi in existenta cel ce nu e in cel existent". Dar crestinul ramane in existenta prin faptul ca ramane in atarnare dialogica de cel cu adevarat existent. Cel ce cade din el inainteaza intr-un infinit aL descompunerii si de aceea nu gaseste infinitatea adevarata. Numai in relatia cu Tu-divin credinciosul se afla in infinitul real care odihneste. Acesta e nu numai in miscare ci si in stabilitate.  Nu degeaba Epistola catre Evrei face intrarea credinciosului in odihna lui Dumnezeu dependenta de auzirea glasului Lui si vorbeste in aceasta legatura de caracterul viu si  patrunzator al cuvantului lui Dumnezeu (Evr. XII, 4, 7-l2). Preocuparea de lucruri nu e odihna caci omul nu traieste in ele misterul infinitului; in relatia interumana eu-tu se gaseste odihna numai daca la baza ei sta relatia eu-tu cu Dumnezeu. In acest caz chiar si in privirea lucrurilor este o odihna. Odihna in Dumnezeu e traita ca un "astazi", ca o stabilitate prezenta, desi aceasta stabilitate nu exclude o miscare in ea ca adancire, fiind o "stabilitate mobila", sau o "miscare stabila", cum spune Sfantul Grigore de Nisa. Cine se afla in dialogul cu Tu-suprem a iesit din starea singularizata a admiratiei ireale a trecutului propriu, sau din inchipuirea fantasmagorica a viitoarei perfectiuni a eului  propriu. Responsabilitatea prezenta in dialog e un inceput al responsabilitatii pentru viitor si al caintei pentru trecut. "Dumnezeu hotaraste din nou o zi, astazi, spunand prin gura lui David : "Daca veti auzi astazi glasul Lui, nu invartosati inimile voastre... pentru ca cine a intrat in odihna lui Dumnezeu s-a odihnit si el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale" (Evr. XII, 7). Neauzirea cuvantului lui Dumnezeu e o insensibilitate, o invartosare spirituala, o raminere in afara de spiritualitatea infinita unde se afla odihna comuniunii perfecte. 2. Dar asa cum dialogul intre oameni are un caracter activ, tot asa si dialogul dintre Dumnezeu si oameni are un astfel de caracter. In parte chiar in miscarea exercitata de cuvantul uman revendicator si raspunzator se prelungeste forta cuvantului lui Dumnezeu. De aceea nu se poate face separatie intre actul si cuvantul revendicator al lui Dumnezeu, exercitat asupra credinciosului, si intre actul si cuvantul revendicator si raspunzator al acestuia fata de semenii sai. "Iubirea lui Dumnezeu este in iubirea omului, iubirea omului este preluata in iubirea lui Dumnezeu si sunt unite fara confuzie si fara separatie". In miscarea creata, cuvantatoare si faptuitoare, a credinciosului se afla si energia divina necreata, care produce miscarea creata a credinciosului. "Viu este cuvantul lui Dumnezeu si lucrator si mai ascutit dacat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura dintre suflet si trup, dintre incheieturi si madulare" (Evr. IV, 12). Prin "ascutisul" lui, cuvantul dumnezeiesc trezeste o sensibilitate spirituala oarecum dureroasa, obligand pe credincios sa-l ia la cunostinta si sa se conformeze lui, adica sa-i raspunda.

Energiile necreate divine lucreaza asupra fiintelor umane avand forma unor logoi, a unor  ratiuni active, a unor impulsuri prin care le duc spre tinte viitoare de indeplinit in viata lor si a lumii. Astfel chiar in ratiunile-scopuri ale crestinului, sunt active ratiunilescopuri ale lui Dumnezeu. Energiile necreate divine intra in relatie cu spiritul uman, luand forma unor ratiuni active. Ratiunile sunt virtual inerente energiilor divine; ratiunile au un caracter energetic. Pe de alta parte, energiile-ratiuni, sunt indreptate spre creaturi si indreapta creaturile spre chipurile viitoare, superioare ale lor. Energiile necreate duc pe credinciosi spre o tot mai deplina asemanare a ratiunilor lor cu ratiunile divine. Ele au totodata caracter de revendicare, sunt traite de crestini ca niste cuvinte divine, nelipsite de intelesuri, carora trebuie sa le raspunda acestia prin credinta si faptele lor. Dumnezeu se afla prin energiile Sale in raport dialogic cu credinciosii; acestia se decid pe de o parte liber sa raspunda cuvintelor divine, care sunt in acelasi timp energii, pe de alta primesc de la ele puterea sa le raspunda prin cuvintele si faptele lor, adaugind la ele aportul fiintei lor create. Credinta lor nu e mai putin stimulata de energiile divine ca faptele lor. Dar energiile divine opereaza si altfel decat prin relatia dialogica de fiecare zi cu fiecare credincios sau prin relatia de fiecare zi intre credincios si credincios. Energiile divine au si putere creatoare. Daca cuvantul lui Dumnezeu, ca indicatie si  putere conducatoare spre un scop determinat si in acest sens ca o forma indreptata spre scop a energiei lui, produca o miscare modificatoare in creatura spre care se indreapta, se poate cugeta ca cuvantul - energie al lui Dumnezeu poate produce si din nimic realitatile intentionate prin el. Actul creator opereaza si el asemenea cuvantului: cheama,  provoaca si imputerniceste o realitate la miscarea unui raspuns. Deosebirea e ca pe cand cuvantul adresat de Pumnezeu (si, dupa asemanarea lui, cel adresat de om unei realitati existente in prealabil, produce o stare, o miscare, o realitate noua in acea realitate data, si aceasta aparitie se manifesta in raspunsul dat de respectiva realitate, - in cazul creatiei, realitatea produsa nu apare intr-o realitate existenta, ci ca una cu existenta in sine; dar  aparitia ei este de asemenea echivalenta cu Taspunsul ei la chemarea cuvantului dumnezeiesc. Aducerea la existenta a creatiei este asezarea lui Dumnezeu in dialog cu ceva din afara de Sine. Creatia apare in existenta aparand in atarnarea dialogica de Cel cu adevarat existent, impartasindu-se astfel de existenta Celui existent. Cand cheama Dumnezeu, rostindu-si cuvantul Sau, nu se poate sa nu i se raspunda. Cuvantul "spus" de Dumnezeu este o structura rationala gandita de El activ, sau energetic, avand puterea sa aduca in existenta o realitate noua, conforma ei, sau o stare noua intr-o realitate existenta de mai inainte. Cuvantul rostit de Dumnezeu are ca urmare necesara, raspunsul realitatii careia i se adreseaza. in el e forta care provoaca in mod necesar un raspuns analog cu cuvantul, cu structura rationala exprimata de Dumnezeu. Daca nu exista realitatea care are sa raspunda, ea trebuie sa apara in existenta. In acest caz insasi aparitia ei in existenta e raspunsul care trebuie sa urmeze cuvantului lui Dumnezeu. In sensul acesta toate realitatile existente sunt raspunsuri la cuvintele creatoare ale lui Dumnezeu, raspunsuri analoage cuvintelor lui, sunt ele insele chipurile cuvintelor lui Dumnezeu. Venirea la existenta e si un raspuns inconstient al creaturilor la cuvantul lui Dumnezeu, din puterea cuprinsa in acest cuvant. Cuvantul creator al lui Dumnezeu este

 porunca : "El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-a zidit" (Ps. XXXII, 9). Porunca Lui  produce imediat existenta creaturii, ca raspuns al ei la aceasta porunca. "Porunca Lui devine fiinta", spune Sfantul Grigore de Nisa. Dar aceasta inseamna ca actul divin creator nu trebuie conceput ca o "facere samavolnica, a unei cauze exclusiviste, cu urmari de dominare, ci ca un act de iubire care incepe prin aceasta un dialog al iubirii cu creatura, in care ea are sa raspunda dupa ce o data exista, in libertate. Durata creaturilor in existenta e si ea o continuare a raspunsului lor inconstient din  primul moment la cuvantul creator al lui Dumnezeu. Dar durarea nu e numai ceva static, ci si o miscare a fapturilor si a universului spre forme superioare. De aceea si cuvantul lui Dumnezeu care le tine si raspunsurile fapturilor, care "accepta" durata lor, nu sunt simple repetitii. Cuvintele si faptele omenesti sunt raspunsuri constiente, desi uneori constiinta manifestata in ele nu e si o constiinta despre Cel caruia ii raspund. Raspunsurile in care constiinta imbratiseaza si pe Cel caruia I se raspunde se manifesta in credinta si in faptele din credinta ale oamenilor. Sfantul Maxim Marturisitorul zice in aceasta privinta : "Caci toate cele create dupa fiinta si prin devenire sunt afirmate (de Dumnezeu), fiind continute in ratiunile (cuvintele) proprii si in cele din afara lor". Toate sunt create si mentinute, asadar, prin ratiunile-cuvintele lui Dumnezeu, in care se cuprind, in care persista, in care-si. au puterea de existenta. Caci cuvintele lui Dumnezeu au ca o urmare necesara raspunsul creaturilor ca aparitie si ca durata a lor in existenta,. Ceea ce pune mai mult in relief caracterul iubitor al actului creator al lui Dumnezeu e ca lucrurile fiind cuvinte ale lui Dumnezeu, mai precis raspunsuri create, inconstiente la chemarile lui Dumnezeu, sunt in acelasi timp cuvinte ale lui Dumnezeu catre oameni, deci raspunsuri pe care acestia au sa si le insuseasca in mod constient, ca pre-luand ei insisi aceste raspunsuri inconstiente sa puna si ceva de la ei in ele, prin aprofundarea valorii lor si actualizarea continua a acestei valori pentru desavarsirea lor. Dar asa cum lucrurile ca raspunsuri sunt totodata efectele lucrarii Iui Dumnezeu, asa in insusirea si aprofundarea constienta a raspunsului lor de catre credinciosi e activa si lucrarea lui Dumnezeu. 3. Am mentionat inca mai inainte ca energiile-ratiunile divine indreptate spre lume au si o tinta viitoare de urmarit cu oamenii si cu lumea. Un partener cheama pe celalalt spre sine, dar si spre un viitor pe care nu-l are inca nici unul nici celalalt, dar al carui chip il stravede intii cel ce cheama, apoi si cel chemat. Dumnezeu indreapta prin energiileratiunile sau cuvintele Sale nu spre un viitor care nu exista in El. Dumnezeu indeamna  pe credinciosi spre viitorul lor in-trucat ii revendica spre noi trepte in urcusul spre El insusi. Un om cheama pe alt om spre sine, dar indeamna mai ales spre Dumnezeu, ca deosebit de sine. li indeamna sa urce impreuna cu sine spre Dumnezeu si prin aceasta spre propria lui realizare. Si numai in acest sens il cheama la solidaritate cu sine.

Conştiinţă canonică şi intercomuniune Admin la data de Vin 26 Dec 2008 - 21:22

Conştiinţă canonică şi intercomuniune

Conştiinţa canonică, cea care marchează întâlnirea dintre conştiinţa doctrinară şi aspectele concrete ale vieţii, garantează echilibrul între dreapta-credinţă şi dreapta trăire, dintre ortodoxie şi ortopraxie. Şi din acest motiv, toate lucrările creştinului, toate atitudinile ecleziale sunt fundamentate pe dreapta înţelegere şi trăire a adevărurilor  dumnezeieşti din tezaurul ortodoxiei. Interdicţia perevăzută de canoane pentru împărtăşirea cu cei din afara Bisericii nu este altceva decât o concretizare a dimensiunii eccleziale a Sfintelor Taine. Toată lucrarea sacramentală din Biserică este o lucrare a Dumnezeirii. Sfintele Taine nu sunt lucrări cu caracter instituţional sau simboluri ale unei prezenţe ci sunt împărtăşirea deplină a Dumnezeiescului Har. Sfintele Taine sunt o manifestare lucrătoare a Bisericii şi de aceea ele nu pot fi rupte de comuniunea Bisericii. Atunci când o persoană sau comunitate nu este în deplină comuniune de credinţă sau în deplină comuniune canonică cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, lipsa comuniunii depline în credinţă face ca lucrarea sacramentală deşi prezentă formal, să fie doar un chip nedeplin al căutării lucrării Duhului Sfânt. „Tainele Bisericii constituie şi stabilesc relaţii personale, obiective între cei ce le primesc şi Biserica însăşi al cărui cap este Hristos...... De aici şi necesitatea credinţei Bisericii şi mai exact, plenitudinea adevărului de credinţă încredinţat de Hristos Bisericii.[1] Atunci când Biserica Ortodoxă nu acceptă împărtăşirea în afara Bisericii Ortodoxe sau împărtăşirea neortodocşilor în Biserica Ortodoxă, ea subliniază legătura dintre Taina Bisericii şi mărturisirea deplină a credinţei. Prin această restricţie Biserica Ortodoxă nu dispreţuieşte şi nu exprimă convingerea existenţei unui monopol în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt în lume. Biserica Ortodoxă se bucură de semnele lucrării  providenţei în lumea întreagă dar nu definineşte măsura lucrării harului în afara ei. Noi înţelegem că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi îngrădită de nedeplinătaatea înţelegerii, cunoaşterii şi mărturisirii, dar observăm că nedeplinătatea credinţei atrage după sine o incapacitate de împărtăşire deplină cu Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae arată că „nu  putem spune exact ce primesc cei din afara Bisericii în numitele lor Taine. Atâta însă credem că se poate spune că aceste ceremonii nu sunt numai o formă goală de orice conţinut obiectiv, ci implică ceva ce poate alcătui în unele cazuri mai mult, altele mai  puţin, baza pentru o completare a relaţiei ce s-a iniţiat între omul respectiv şi Hristos.[2] Tainele săvârşite în afara Bisericii sunt forme care pot fi umplute de deplinătatea lucrării harului prin pecetluirea cu Pecetea Darului Sfântului Duh şi intrarea în Biserica Ortodoxă. Recunoaşterea tainelor din afara Bisericii, celor care primindu-le ar rămân în comunităţile lor, ar duce în mod inevitabil la acea commnio in sacris, fapt ce ar însemna relativism şi confuzie doctrinară oficială, justificată exclusiv sociologic. Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unităţii ci încoronarea şi pecetluirea acesteia. Astfel înţeleasă, comuniunea euharistică este inseparabilă de mărturisirea

credinţei plenare.[3] Prin forţarea comuniunii euharistice înainte de realizarea comuniunii de credinţă se riscă o izolare a euharistiei de ansamblul vieţii eccleziale şi de angajamentul credinţei. Biserica ortodoxă „nu poate coborî euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă,  psihologică şi superficială între creştini”[4]. Biserica este Trupul şi Sângele lui Hristos extinse în credincioşi.[5] Atitudinea faţă de săvârşirea şi împărtăşirea Sfintelor Taine ţine de conştiinţa canonică a fiecărui credincios a fiecărei Biserici locale şi a Bisericii în ecumenicitatea ei. Şi din acest motiv admiterea altor creştini la comuniunea euharistică cu membrii Bisericii Ortodoxe nu o poate face un episcop sau un preot singular, deoarece prin euharistie se comunică şi se susţine însăşi esenţa Bisericii şi responsabilitatea legată de intercomuniune depăşeşte persona sau comunitatea eclezială locală.[6] Euharistia nu  poate fi scoasă din legătura ei ontoloogică cu Biserica şi tratată ca un act individual sau intercreştin[7]. Refuzul intercomuniunii nu înseamnă dispreţ pentru celelalte confesiuni sau lipsă de iubire, ci responsabilitate faţă de efortul de regăsire în aceeaşi credinţă mărturisită împreună secole de-a rândul. Părintele Dumitru Stăniloae arată că Ortodoxia recunoaşte manifestarea lui Dumnezeu în întreaga creaţie şi prin întreaga viaţă, prin toate gândurile şi simţirile credinciosului legate de lume. El introduce termenul de „sobornicitate deschisă” pentru a desemna această deschidere care exprimă respectul faţă de „pluralismul de înţelegere în Dumnezeu, a tuturor înţelegerilor altora ca fiind cuprinse în misterul apofatic al lui Dumnezeu. .....Toate actele şi cuvintele creştinilor, în măsura în care se manifestă gânduri şi stări de suflet superioare şi produc relaţii mai apropiate între semeni, aduc un raport nou la tălmăcirea lui Dumnezeu şi la o manifestare mai corespunzătoare a lui prin ele.”[8] Conştiinţa acestei lucrări Dumnezeieşti în toate şi în toţi care se manifestă într-o sinceră cătuare a înţelegerii Tainei Dumnezeieşti ne angajează spre o disponibilitate de mărturisire prin cuvânt şi trăire a ortodoxiei. Prezenţa Bisericii Ortodoxe în dialogul ecumenic, înţelegerea modului în care ceilalţi creştini îşi trăiesc viaţa religioasă, mărturisirea spre înţelegere a propriei tradiţii doctrinare, liturgice şi canonice, este o datorie fundamentală şi un semn de responsabilitate creştină. Biserica Ortodoxă nu cheamă creştinii la învăţături şi rânduieli noi ci mărturiseşte că, în această lume şi acum, este cu putinţă să se trăiască viaţa doctrinară liturgică şi canonică a Bisericii primului mileniu, într-un dinamism care respectă realitatea vremii. Pentru acest dialog, Biserica Ortodoxă stăruieşte într-o atitudine de solicitudine mărturisitoare. Ea nu impune celorlalţi formele de manifestare ce îi sunt proprii, dar mărturiseşte importanţa conţinutului doctrinar trăit secole de-a rândul într-o unitate în diversitate. Canonul 1 de la Sinodul din Constantinopol din anul 879, într-o perioadă în care exista deja conştiinţa diversităţii în unitatea canonică, exprimă clar coresponsabilitatea pentru unitate şi  bunăînţelegere a întâistătătorilor. În acelaşi timp este foarte important ca diversitatea să

nu aducă atingere fondului doctrinar şi să se exprime în manifestări ce nu intră în contradicţie cu doctrina, tradiţa şi conştiinţa canonocă. Respectând particularităţile şi mărturisind fundamentele putem nădăjdui într-o avansare responsabilă spre cunoaştere şi revalorizare a ceea ce ne-a fost comun în primul mileniu,  pentru ca prin redescoperirea unităţii de credinţă să putem să ne apropiem de împreunăslujire şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir. [1] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 353 [2] Pr Prof. D Stăniloae, Numărul Tainelor şi raportul dintre ele, p 213, Cf şi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p.354 [3] Vezi Boris Bobrinskoy, „Intercommunion et Orthodoxie” în Le Messager orthodoxe,  Nr 51/1970, p. 16. [4] Pr Prof. D Stăniloae, În problema intercomuniuni , Ortodoxia 4/1971, p. 563-564. [5] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 368 [6] Pr Prof D. Stăniloae, Teologia euharistiei, Ortodoxia 3/1961, p, 361 [7] Vezi Dumitru Gh Radu, „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii”, în Ortodoxia, 1-2/1978, p. 369 [8] Pr Prof D. Stăniloae, „ Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia 2/1971, pp 178-180.

„Libertatea adevărată este capacitatea omului nestăpînit de păcat, fiind luminat de Adevărul Dumnezeiesc, de a alege binele şi de a-l înfăptui cu ajutorul puterii harice a lui Dumnezeu.” – spune Sfîntul Filaret al Moscovei. „Unii vor să înţeleagă libertatea ca fiind posibilitatea şi îngăduinţa de a face tot ce-ţi doreşti. Acesta e un vis, un vis nu doar  imposibil şi absurd, ci şi neleguit, păgubitor… Ei nu pot făuri nimic statornic. După schiţele lor apar brusc noi guvernări, care la fel de brusc se prăbuşesc, scrie Sfîntul Filaret. Ei introduc stăpînirea oarbă şi haină a gloatei şi disensiunile nesfîrşite ale rîvnitorilor puterii, ei pervertesc oamenii,  încredinţîndu-i că îi călăuzesc spre libertate, îndepărtîndu-i, de fapt, de la libertatea legiută spre samavolnicie, ca apoi să-i asuprească…  Înţelegeţi, rîvnitori ai libertăţii nemărginite, nebunia osînditoare a viselor voastre, înţelegeţi în sfîrşit, că după atîtea încercări  îngrozitoare, cînd libertatea ce-şi zdrobea hotarele, nu o singură dată mînjea faţa pămîntului cu sînge nevinovat, şi, vărsînd rîuri de sînge omenesc, se încălzea în ele şi pe sine  însăşi.” „Ce se poate spune despre libertatea oamenilor, care nu sînt în robia nimănui, dar sînt stăpîniţi de patimi, cuceriţi de simţuri şi posedaţi de obiceiuri rele… Oamenii care s-au închinat pe sine acestei robii interioare – robia păcatului, a patimilor, a viciilor – cel mai des sînt rîvnitori ai libertăţii exterioare…” „Dar lărgirea libertăţii exterioare, continuă Sfîntul Filaret, nu-i va opri de la ce a fost înainte; ei se vor dărui satisfacţiei patimilor  şi vor folosi această libertate doar pentru a se cufunda şi mai mult în robia interioară…  Îndrăgeşte libertatea creştinească – libertatea de păcat, de patimă, de viciu, libertatea de a asculta cu bucurie legea şi a face bine  în numele Domnului, pentru credinţa şi dragostea pentru El.” Sfintii Parinti afirma ca omul nu a fost creat desavarsit de Dumnezeu, dar prin libertate, ajutat de harul dumnezeiesc, putea ajunge la desavarsire. Adevarata libertate a fost definita drept avantul absolut spre Dumnezeu, fara retineri sau intrebari. Libertatea care ar include in ea nevoia de a alege, a fost vazuta de Paul Evdochimov ca o slabiciune

inerenta caderii in pacat. Astfel, adevarata libertate nu consta in a face orice, ci in a face  binele. Libertatea este inscrisa in om de la crearea lui, fiind legata de faptul ca el a fost adus la existenta dupa chipul lui Dumnezeu. Dar libertatea omului nu este absoluta si neconditionata precum este cea a lui Dumnezeu, libertatea omului este limitata. Este asa nu pentru ca Dumnezeu a vrut sa i-o limiteze, ci pentru ca in calitate de faptura, el insusi este limitat. Ca adevarata libertate cerea doar binele, care ar fi dus la asemanarea cu Dumnzeu, se vede si din faptul ca dupa ce omul a fost creat, a fost lasat liber in paradis. Nu era supravegheat. Si asta pentru ca Dumnezeu l-a creat bun, de aceea l-a lasat liber sa se bucure de ceea ce este el. In momentul in care omul se desparte de Dumnezeu, continutul libertatii este alterat. Asa se ajunge la libertati: libertatea copilului de a-si sfida parintii, libertatea mamei de asi ucide pruncul nenascut, libertatea legii de a consfinti anormalul drept normal, etc. Iar  aceasta libertate alterata a omului poate merge pana la a refuza unirea cu Dumnezeu. Prin miscarea gresita a fiintei, dorinta de a trai in afara relatiei cu Dumnezeu, omul   pierde libertatea. Omul a avut libertatea sa-si pastreze libertatea, dar prin ruperea legaturii cu Dumnezeu a pierdut-o. Cand a hotarat sa fie liber de Dumnezeu, a ajuns rob  pacatului. Ca omul sa nu aiba parte de o libertate parelnica, ci de una adevarata, voi aminti cuvintele Mantuitorului spuse iudeilor recent convertiti: "  Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenicii Mei, si veti cunoaste adevarul, iar  (Ioan 8, 31-32). adevarul va va face liberi " 

Acest lucru este greu de implinit pentru omul despartit de Hristos. Pentru omul cazut in  pacat, a fi liber inseamna a-ti trai viata la maxim, in sensul de a cadea in cat mai multe  pacate. Este dureros ca acest om nu mai tine seama de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos " (Corinteni 6, 12). Este greu in astfel de conditii sa-ti iubesti vrajmasii, sa te rogi pentru cei ce-ti fac rau si sa-i binecuvintezi pe cei ce te blesteama. Insa, daca nu poti sa faci aceste lucruri inseamna ca nu esti in adevar, iar in afara adevarului, libertatea este falsa.

Libertate creştină vs. Predestinare în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel Libertate creştin vs. predestinare, după epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel. Romeo Aurelian Ilie I Preliminarii Identificarea versetelor care induc teza predestinaţiei în cuvintele Sf. Ap. Pavel: cap. 9, v. 18-23;

Sf. Ap. Pavel, cel supranumit şi Apostolul neamurilor, pentru întinderea spaţiului geografic pe care l-a parcurs propovăduind, sau pur şi simplu „Apostolul”, prin articulare sugerându-se o suspunere a acestuia faţă de ceilalţi apostoli, datorită înălţătoarei sale teologii, strecoară în opera sa, o „piatră de poticnire”, tocmai în acea epistolă în care aminteşte de „piatra de poticnire şi sminteală din Sion” . Este vorba despre Epistola către Romani şi de acele versete care, la o lectură „ad litteram” induc ideea predestinaţiei, în speţă: cap. 9, v. 18-23: „18. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. 19. Îmi veţi zice deci: De ce mai dojeneşte? Că voinţei Lui cine îi va sta împotrivă? 20.Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi înaintea lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? 21. Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceiaşi frământătură să facă un vas de cinste iar altul de necinste? 22. Şi ce este, dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia Sa şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale gătite spre pieire; 23 Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?”. Încadrarea în contextul biblic (în economia Epistolei către Romani) Spuneam că aceste versete pot fi, şi chiar sunt, o piatră de poticnire, doar citite „ad litteram”. Ori, Sf. Scriptură nu trebuie citită în acest mod, din cel puţin două motive: mai întâi, pentru că întotdeauna trebuie ţinut cont ce contextul în care sunt presărate „pietrele de poticnire”, aşa cum îndeamnă şi Origen: „Trebuie să căutăm hrana pe toate paginile Scripturii celei de Dumnezeu însufleţite şi să ne ferim de spusele înfumurate şi tulburătoare ale defăimărilor eretice, împărtăşindu-ne din comorile tuturor cărţilor sfinte, fără să ne smintim cum fac cei necredincioşi” ; iar mai apoi, pentru că despre epistolele Sf. Ap. Pavel, Sf. Ap. Petru spune: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor   pierzare”(II Petru 3, 16). În acest caz, foarte importantă este încadrarea versetelor la care facem referire, în economia textului integral. Astfel, în capitolul 9 al Epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel vorbind despre deosebirea dintre masa evreilor care au fost chemaţi şi evreii care au ascultat chemarea, evocă câteva episoade din istoria poporului evreu, în care Dumnezeu intervine pentru a schimba în mod pozitiv istoria , nefăcând altceva în fond, decât să îi cearnă pe cei care nu au urmat făgăduinţei, de cei care au trăit în spiritul acesteia, şi au înţeles când aceasta s-a împlinit. Oare făgăduinţa este predestinare? La Dumnezeu, da,  pentru că El nu schimbă făgăduinţa, dar la oameni, nu, pentru că ei pot să o primească, să creadă în ea şi să o împlinească; pot să o primească, să creadă în ea, dar să nu o urmeze; pot să o primească şi să nu creadă, sau pot chiar să nu o primească. Şi toate astea, pentru că sunt liberi, exemplul cel mai concludent fiind chiar poporul evreu. Identificarea corespondenţelor cu celelalte texte biblice Foarte importantă în dezbaterea acestor versete este şi analiza corespondenţelor pe care Biserica le-a stabilit pentru fiecare verset, cu celelalte texte din Sf. Scriptură. Astfel, v.18 este pus în legătură cu Ieşire 4, 21, unde se relatează conversaţia lui Dumnezeu cu Moise, în legătură cu confruntarea acestuia cu Faraon. Aici se pune problema împietririi inimii lui Faraon, dar cu două scopuri precise: să îi determine pe evrei să lupte mai aprig  pentru idealul lor, şi să cunoască Faraon puterea lui Dumnezeu; v.19 este bazat pe afirmaţia lui Dumnezeu pusă în gura proorocului Isaia: „Planul Meu va dăinui şi toată voia mea o voi face”(Is. 46,10), afirmaţie justă, care nu face altceva decât să arate

atotputernicia lui Dumnezeu; comparaţia lui Dumnezeu cu un olar, de la v.20, se pare că nu este proprie Apostolului neamurilor, ci proorocului Isaia: „Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care ne zic: Ce stricăciune? Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate spune despre lucrător: ? Vasul zice oare despre olar: ?” . În această exprimare, Dumnezeu este asemănat cu un olar, în sensul că, atoateştiutor fiind, ştie întotdeauna ceea ce se întâmplă cu ceea ce iese din mâna Sa. Este adevărat că Sf. Pavel împinge puţin exprimarea sa în altă direcţie, dar despre asta vom analiza cu alt prilej; v.21 îşi are corespondentul la  proorocul Ieremia (18, 4-5), unde se pare că se dezleagă cu adevărat problema comparaţiei cu olarul: „Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă. Şi a fost cuvântul Domnului iarăşi către mine şi mi-a zis:”(Ier. 18, 3-5) . După cum vedem, aici Dumnezeu doar îi atenţionează pe evrei că se poate comporta ca un olar cu lutul lui, în cazul neascultării lor. Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertismentul Domnului. II Dezbatere Posibili factori care l-au determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească „piatra de poticnire” Ce îl va fi determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească aceste cuvinte „încuietoare”? Cu siguranţă este vorba aici de un factor de formare anterioară, cât şi despre factorul contextual. Primul factor se referă la faptul că, înainte de convertirea miraculoasă de pe drumul Damascului (Fapte, cap. 9), Sf. Ap. Pavel fusese un fariseu rigorist, după cum însuşi afirmă(Fapte 26, 5) , şi învăţase încă de mic Legea, pe care o păzea cu devodament, aspect ce justifică predispoziţia acestuia de a face trimiteri la texte din Vechiul Testament, pe care fireşte că le stăpânea foarte bine, dar pe care cei nepricepuţi le puteau interpreta greşit. Factorul contextual se explică astfel: Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertizmentul Domnului. Din aceşti doi factori, se mai naşte unul: factorul temperamental: se poate observa că tonul folosit în acest fragment al epistolei nu este tocmai calm; acesta avându-şi obârşia în temperamentul vulcanic al Apostolului, temperament care îl va fi făcut să fie atât de zelos şi în vechiul său statut de fariseu (zel exemplificat prin hotărârea sa de a pleca la Damasc pentru a-i aduce legaţi la Ierusalim pe creştinii de acolo, fără să i se ceară această misiune), şi care acum va fi fost răscolit de latura în care alunecase tema epistolei sale: fireşte că nu îi va fi picat bine să îşi mustre conaţionalii, dar datoria impusă de noul statut de Apostol al Domnului, o impunea de la sine. O analiză ortodoxă a cuvintelor Sf. Ap. Pavel… Sf. Teofilact al Bulgariei, cel ce s-a ocupat îndeosebi de Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel, ajungând la capitolul 9, versetul 18: „Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte”, mai întâi atrage atenţia asupra legăturii versetului cu textul anterior: „Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotărăşte ca nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El miluieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a  pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte ca pe Faraon” . Apoi, dă o explicaţie mai

amănunţită asupra expresiei „îl împietreşte”, tocmai pentru a nu fi înţeles ca o acţiune necuviincioasă a lui Dumnezeu, care pledează pentru libertatea omului: „Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita materie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. În ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdându-l îndelung, l-a făcut mai împietrit,  precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dânsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decât era înainte. Nu doar că stăpânul lar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpânului său spre înmulţirea răutăţii sale, defăimându-i bunătatea” . De asemenea, referitor la versetul 18, şi Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu este de părere că: „ înseamnă în acest context a-i oferi harul Său. înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea acestui fapt este că omul, lipsit de harul divin, îşi împietreşte şi mai mult inima şi se împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu” . În ce priveşte retragerea harului divin, se ştie încă de la situaţia  protopărinţilor, că este o acţiune a lui Dumnezeu, pe care o aplică atunci când omul alege să îşi folosească libertatea în scopuri străine de ţelul său de a ajunge „la asemănarea” cu Dumnezeu. Cu privire la această expresie, Meletie Pigas aduce o lămurire mai amplă: „Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbiciei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oameni (adică înmoaie). Că, de ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a făcut-o Însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzând răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit zicând: Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? – când zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa:(Evrei 3, 7-8). Însă acestea şi cele ca acestea –   precum este şi cea zisă de Isaia, că: (Isaia 63, 17) – nu spun că Dumnezeu săvârşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvârşi” . Referitor la versetele 19-20: „Îmi veţi zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă? Deci dar – o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că, Apostolul Pavel atrage atenţia asupra a două atitudini, pentru el inexplicabile, una din partea lui Dumnezeu, iar cealaltă din partea omului. Mai întâi, el nu înţelege de ce Dumnezeu îi mustră pe cei care greşesc, de vreme ce şi aceasta se face din voia sau mai exact din îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar mai apoi, îi mustră pe acei care vor să Îl iscodească pe Dumnezeu, să afle un răspuns de la Acesta în situaţiile în care Dumnezeu acţionează în moduri mai presus de puterea de înţelegere a omului. Cu privire la mult contestatele versete 21-23, cele în care Dumnezeu este asemănat unui olar care face din aceiaşi frământătură atât vase de cinste, cât şi vase de necinste, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că: „Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpânirea de sine a oamenilor (libertatea, n.m.), nici ca să ne facă trândavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cuvine a ne supune lui Dumnezeu, arătând covârşitoare tăcere, ascultare şi smerenie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare necinstită, şi nici unele din vasele acelea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cinsteşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi necinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează

lutului şi vaselor celor de lut! (…) Să şti însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dânsele cinstite iar altele necinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întâmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci libertatea alegerii este cea care face această osebire” . Acelaşi Meletie Pigas, tot într-o notă la tălmăcirea Sf. Teofilact, „pune punctul pe i”, atrăgând atenţia asupra greşitei înţelegeri a versetelor 21-23, spunând: „unii, cum sunt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrând a desluşi şi a înainte-hotărî toată frământătura oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre necinste. Căci – zic ei – dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mântuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu înainte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine însuşi, după a sa alegere. Arătând aceasta, Apostolul scria către Timotei: <Întru o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste>; iar  mai departe zice: (II Timotei 2, 20) – învăţând prin aceasta să cunoaştem stăpânirea de sine (libertatea; n. aut.)” . Vedem aşadar, intervenţia forte şi foarte lămuritoare a înţeleptului Meletie Pigas, care apără atât pe Sf. Apostol Pavel, cât şi întreaga învăţătură de credinţă. Iar exemplul dat prin citarea învăţăturilor aceluiaşi Pavel, către Timotei, îşi găsesc o strălucită exemplificare, prin pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr(Luca, 16): unde vedem că, deşi bogatul apărea ca un vas de cinste, iar Lazăr ca unul de necinste, totuşi, fiecare, prin libertatea pe care o aveau de la Dumnezeu, si-au modificat categoric statutul, primul devenind vas de necinste, despre care ştim că s-a făcut părtaş  pierzaniei, iar cel de-al doilea, s-a făcut pe sine vas ales, transformându-şi neputinţa în virtute, cum altfel, dacă nu prin libera sa alegere. … şi o părere catolică; Teologul englez R. W. Farrar, arată a nu stăpâni prea bine problema predestinaţiei şi a voinţei libere: „Predestinaţia este un anumit adevăr al raţiunii şi al revelaţiunii. Voinţa liberă este un adevăr al revelaţiunii şi al experienţei” . Din această exprimare, se înţelege că acesta acceptă amândouă concepţiile, lăsând totuşi o diferenţă de nuanţă, în sensul că,  predestinarea ar fi un adevăr la nivelul raţiunii şi al revelaţiei, iar libertatea la nivelul revelaţiei şi al experienţei. O exprimare destul de enigmatică, care ne invită să analizăm la ce se referă acest teolog prin „nivelul raţiunii” şi prin „nivelul experienţei”. Consider  că nivelul raţiunii se referă strict la raţiunea limitată a omului, care în puţinătatea minţii sale, are uneori convingerea că destinul său este dinainte stabilit, convingere care ulterior duce la credinţa că predestinarea i-a fost dată prin revelaţie. Pe de altă parte, nivelul experienţei care face ca, spre deosebire de predestinare care este „un anumit adevăr”, libertatea să fie „un adevăr”, se referă la acele situaţii în care omul, trecând prin situaţii ce păreau să se îndrepte într-o direcţie dinainte trasată, dar finalul arată că au ajuns în altă direcţie, simte că într-adevăr, el este singurul răspunzător pentru faptele sale. Fireşte că şi aici primatul aparţine revelaţiei, adică lui Dumnezeu, care ajută omul să ajungă la cunoaşterea propriei sale libertăţi. Dincolo de încercarea noastră de a analiza exprimarea lui Farrar din punct de vedere filologico-teologic, rămâne totuşi sentinţa pe care o dă însuşi teologul englez în cauză. Acesta contabilizează dilema

„libertate - predestinare” de la Romani, cap 9, cu numărul 1 la categoria „antonimiilor  vădite, lăsate fără nici o încercare, pentru că aicea nu este nicio putinţă a împăcării lor cu mintea noastră mărginită” . Aşadar, intervenţia teologului englez nu face altceva decât să adâncească misterul dilemei noastre. Şi aceasta deoarece acesta se mulţumeşte să lase  problema pe lista revelaţiilor - am putea spune „dualiste”- clasând libertatea şi  predestinaţia ca fiind una şi aceiaşi realitate. Ceea ce este o eroare foarte mare, după cum am văzut că apreciază şi înţeleptul Meletie Pigas. Problema predestinaţiei şi a liberului arbitru la Fericitul Augustin; a fost Sf. Ap. Pavel  promotor al acestor teze? Unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericeşti care s-a ocupat cu de-amănuntul de  problema predestinaţiei, a fost Fericitul Augustin. Acesta, redactează în anul 397, o lucrare intitulată „Despre liberul arbitru” , scrisă pentru a combate erezia maniheilor  (despre care am amintit mai sus, arătând şi combatere alor de către Meletie Pigas), în care arată „afirmarea libertăţii umane şi a responsabilităţii pe care aceasta o are în  privinţa apariţiei răului” . Nimic rău până aici. Numai că, Pelagius, lecturând greşit textul tratatului augustinian, şi neţinând seama de mobilul lucrării: „acela de a proba, împotriva maniheilor, că răul nu este o instanţă coeternă lui Dumnezeu, că acesta nu are o realitate propriu-zisă şi că forţa lui de constrângere nu este irezistibilă” , a dat naştere unei erezii, în care nega necesitatea harului pentru mântuire, afirmând că omul se mântuieşte doar din faptele sale, care reies doar din liberul arbitru, fără vreo implicaţie a harului, care ar anula liberul arbitru . În aceste condiţii, Augustin se vede nevoit să intervină, pentru a combate această rătăcire. Astfel, el redactează lucrarea „Despre har şi liberul arbitru”, în care afirmă coexistenţa şi conlucrarea în om, a harului divin şi a liberului arbitru. Liberul arbitru fiind acea facultate de a alege ori binele, ori răul, este in sinea sa independent. Harul nu vine cu nimic în constrângerea liberului arbitru, ci doar ca un ajutor ca omul să îşi direcţioneze liberul arbitru, la a face binele, şi nu răul. Dar şi acest răspuns a întâmpinat greşite înţelegeri, de data aceasta din partea unor  călugări din Hadrumet, reprezentaţi de un oarecare Florus, care a afirmat: „La ce mai serveşte să ni se predice, să ni se dea porunci de a face binele, şi a evita răul, din moment ce nu noi facem binele, ci Dumnezeu lucrează în noi, atât ca să voim, cât şi ca să împlinim? Superiorii să ne arate ce să facem şi să se roage pentru noi, dar să nu ne mai corecteze sau să ne mustre” . Şi din nou Fericitul Augustin trebuie să clarifice  problema. De data aceasta, el scrie lucrarea „Despre corecţie şi har”, în care, lărgind  problema, lansează învăţătura despre predestinaţie, afirmând că, pe lângă faptul că Dumnezeu lucrează în noi prin intermediul harului, El ştie totodată dinainte pe cei ce se vor mântui, aceştia fiind dintru început predestinaţi la fericire. Dar pe de altă parte, afirmă: „Dacă întrebi de ce să corectezi pe cel predestinat la fericire? – Eu îţi răspund că  predestinarea este un mister divin, noi nu ştim cine este sau nu predestinat, dar ştiu că,  predica, corecţia îşi serveşte ca să faci binele, iar Dumnezeu, pe cel ce face binele, nu-l respinge. Întărind voinţa, harul apără în noi libertatea” . Vedem de aici că Fericitul Augustin lasă să se înţeleagă că nu ar exista şi o predestinaţie la rău, şi că cei care nu au  primit acea predestinaţie la binele veşnic, pot să îşi câştige starea de fericire prin lucrarea virtuţilor, care se realizează tocmai prin conlucrarea liberului arbitru cu harul divin. Practic el afirmă aici doar o împărţire a oamenilor între aleşi şi nealeşi, altfel spus despre o predestinaţie a sfinţilor şi despre un har al perseverenţei care îi ajută pe nealeşi

să ajungă şi ei la binele veşnic şi la starea de fericire . Formulare de altfel foarte ambiguă, de la care au avut de suferit atât Fericitul Augustin, cât şi întreaga creştinătate. Şi aceasta, deoarece, lăsând ideea neterminată, Fericitul Augustin a lăsat porţi deschise  pentru alte erezii, fapt ce i-a adus şi lui, oprobiul Bisericii Ortodoxe. Cât priveşte ereziile care au luat naştere din această formulare incertă a lui Augustin, cele mai cunoscute, fiind de altfel şi primele, sunt cele ale lui Luther, Calvin şi Jansenius, care, „vor nega libertatea omului în ce priveşte mântuirea; faptele mântuitoare sunt produse numai de har, care se serveşte de om ca de un instrument fără libertate” . Această erezie porneşte întru câtva de la neacceptarea unei predestinaţii doar la bine. Cu alte cuvinte, dacă e predestinaţie, este necesar să fie şi la rău, şi atunci harul lui Dumnezeu face toate demersurile către mântuire, liberul arbitru al omului neavând nici o implicaţie în procesul mântuirii, ci el existând doar în planul vieţii pământeşti, ca o facultate de a alege dintre o situaţie şi alta. Ar mai rămâne de constatat dacă Fericitul Augustin s-a ajutat în aceste învăţături şi de opera şi ideile Sf. Ap. Pavel. Şi răspunsul este afirmativ. Dar nu numai de epistolele  pauline s-a folosit acesta, ci şi de Evanghelia Sf. Ap. Ioan, care zice: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”(Ioan 6, 44) sau „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu vam ales pe voi”(Ioan 15, 16). Aceste versete se pare că l-au determinat pe Augustin să formuleze ideea despre predestinaţia sfinţilor. Dar să revenim la posibila inspiraţie  paulină a învăţăturii augustiniene despre predestinaţie. P. Bernard Ştef, afirmă că această învăţătură i-a fost inspirată lui Augustin de versetele: „Că pe cei ce i-a cunoscut dinainte i-a şi predestinat să fie asemenea Fiului Său… iar pe care i-a predestinat i-a chemat”(Romani 8, 29-30). Tot de la Sf. Pavel, şi-a însuşit Augustin şi atitudinea de a se declara neputincios în ceea ce priveşte judecăţile lui Dumnezeu (Romani 11, 33). Vedem aşadar cum o exprimare dificilă a Sf. Ap. Pavel, despre care am arătat mai sus ce înseamnă cu adevărat, a dat naştere unei alte erori de exprimare, care la rândul ei a lăsat deschis drumul unor erezii care şi astăzi tulbură lumea creştină. Pentru că am văzut, că şi Augustin, ca şi Sf. Ap. Pavel, nu pot fi acuzaţi de rea intenţie sau de propovăduirea unei credinţe neconforme cu Evanghelia lui Hristos. III Concluzii Predestinarea la binele veşnic(Efeseni 1,4) Am arătat mai sus că Fericitul Augustin a vorbit despre o predestinare la bine, a sfinţilor, fără însă a îi deosebi pe aceştia de presupuşi „nesfinţi”, care ar fi lăsaţi din oficiu pe dinafara fericirii. Iar la această idee, o contribuţie esenţială au avut-o şi epistolele  pauline: de pildă, la Efeseni 1, 4, Sf. Ap. Pavel spune: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui”. Dar aici se vorbeşte despre planul iniţial al lui Dumnezeu, după care l-a creat pe om, „după chipul şi asemănarea” Sa, adică destinat să se îndumnezeiască. Fireşte că planul divin nu s-a schimbat niciodată, doar că prin cădere, omul s-a îndepărtat de scopul său; şi aceasta deoarece, tot din cauza căderii, omul se auto-privează de acea libertate cu care fusese dăruit în starea sa primordială, o libertate monodirectionată în sensul ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu, şi se „mulţumeşte” cu liberul arbitru, acea facultate prin care el poate alege în orice situaţie între ceva şi altceva. Acest liber arbitru nu este tot una cu libertatea. Ar putea fi numit, în cel mai fericit caz libertate bidirecţionată, fie la bine, fie la rău. După opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, legătura harică dintre om şi

Dumnezeu s-a refăcut, în sensul că, omul reprimeşte prin botez, harul pierdut prin  păcatul strămoşesc. Acest har vine în ajutorul liberului arbitru, arătându-i calea cea bună de urmat. Iar pentru cei care conştientizează prezenţa harului, liberul arbitru se comportă mai mult ca libertatea propriu-zisă, după cum apreciază şi filosoful creştin român Petre Ţuţea, atunci când afirmă că şi prin această libertate ştirbită de păcatul original (adică liberul arbitru), omul poate ajunge, în parte, prin cultivarea virtuţiilor, la imitarea lui Dumnezeu. Pentru cei care neglijează harul, liberul arbitru rămâne ceea ce este şi adeseori alunecă spre rău, în loc să acceadă spre bine. Ceea ce este interesant la Sf. Ap. Pavel, este acea inconsecvenţă în exprimare. În aceiaşi epistolă către Romani, la capitolul 8, versetele 28-29 (versete puse în legătură cu Efeseni 1, 4), el spune: „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi”. Acest verset, deşi pare că tratează despre predestinarea „unora”, nu este nicidecum aşa, ci aici se vorbeşte despre preştiinţa lui Dumnezeu în ceea ce  priveşte starea primordială a oamenilor, mai exact cu scopul pentru care avea să-l creeze  pe Adam(şi implicit tot neamul omenesc, aflat virtual în coapsele acestuia). Că aşa stau lucrurile, o dovedeşte şi versetul corespondent, I Corinteni 15, 49: „Şi după cum am  purtat chipul celui pământesc (adică al lui Adam) să purtăm şi chipul celui ceresc (adică al lui Hristos)”. Aşadar, având în vedere aceste exemple în care Apostolul Pavel pune în evidenţă dorinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, adică să se întoarcă la scopul pentru care au fost chemaţi prin zămislire; şi ţinând cont, ca o întărire, că unul dintre versete este luat chiar din Epistola către Romani, consider că  problema întâmpinată la Romani 9, 18-23, este o simplă, dar cu urmări complexe, greşeală de exprimare, rostită într-un moment de şubred echilibru temperamental –  emoţional al apostolului, şi ca atare, nu trebuie considerată ca normativă în învăţătura de credinţă a acestuia. Bibliografie 1. Biblia sau Sfânta Scriptură – Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; cu aprobarea Sf. Sinod; Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988; 2. Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuirea Epistolei către Romani a slăvitului şi  prealăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche şi cea nouă şi împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi înainte cuvântare: Florin Stuparu; Editura Sofia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005; 3. Sf. Augustin – Liberul arbitru; Ediţie bilingvă, text latin-român; Traducere, note introductive, note şi comentarii de Vasile Sav; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002; 4. de Canterbuty, Anselm – Despre libertatea alegerii (ediţie bilingvă). Traducere din limba latină de Laura Maftei; Notă introductivă, note şi studiu de Ovidiu Stanciu, Editura Polirom, 2006; 5. Ştef, P. Bernard – Sf. Augustin, Omul, Opera, Doctrina; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2000; 6. Viaţa şi operele Sf. Ap. Pavel – Traducere după R. W. Farrar (Doctor în Teologie şi

membru al societăţii regale englezeşti, arhidiacon şi canonic de Vestminister şi capelan ordinar al reginei Angliei), de Nicodim, Patriarhul României; Partea a II-a, Editura şi Tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 1942; 7. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel, Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizarea Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.; Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti; 1996; 8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin – Studiul biblic al Noului Testament, curs pentru anul II; Editura Europolis; Constanta; 2005; 9. Origen, - Scrieri Alese, Partea a II-a, colecţia P.S.B., nr. 7, Carte tipărită cu  binecuvântarea P.F. Părinte Iustin, Patriarhul Biserii Ortodoxe Române. Traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu; Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti, 1982. Omniscienţa lui Dumnezeu: Geneza 16:13; Exod 3:7; 1 Cronici 28:9; 1 Samuel 2:3; 2 Împăraţi 19:27; 2 Cronici 16:9; Psalm 90:8; Iov 36:37; Matei 6 – Dumnezeu ne cunoaşte inima, Evrei 4:3.

Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu – Psalm 139:4 – ştie ce vom spune înainte ca să o spunem. Psalm 139:16 – Dumnezeu a decretat zilele vieţii noastre (yamim – plural de la yom). Înainte să fi existat noi, Dumnezeu ne-a hotărât zilele – ce vom face. Daniel 11 – o grămadă de preziceri detaliate cu privire la istoria politică a lui Israel şi a naţiunilor învecinate. Matei 11:21, 23 – Dumnezeu ştie şi viitorul contingent. Nu doar ce va avea loc, ci şi ce ar fi putut avea loc. Ioan 6:64 – prezice că Iuda îl va vinde. Ioan 13:38 – prezice că se va lepăda Petru. Ioan 21:18-19 – prezice cum va muri Petru. Isaia 40-48 – promisiunea că Dumnezeu îi va aduce înapoi din robie. Nu va fi o robie eternă. Şi că El e Dumnezeul adevărat, nu idolii falşi la care se închină ei acum. Numai Dumnezeu ştie viitorul. Isaia 41:22, 23 – provocare lansată idolilor să-şi demonstreze divinitatea, să facă profeţii şi să le împlinească. Cunoaşterea dinainte e o dovadă a divinităţii – acesta e argumentul aici. Dumnezeu nu doar că priveşte înainte, vede ce se va întâmpla şi apoi le spune ca  profeţii. Ci Dumnezeu le-a decretat! Şi e implicat în istorie ca să împlinească profeţiile făcute.

Isaia 40:24 – cine vă alege pe voi e o scârbă ! Dumnezeu spune aceasta!   Dacă alegi un Dumnezeu care nu cunoaşte viitorul, eşti o scârbă înaintea lui  Dumnezeu! E limbaj tare, dar Dumnezeu o zice!

Isaia 42:8-9 – numai Eu sunt Dumnezeu. cum se poate şti asta? Că v-am dat profeţii în trecut şi le-am împlinit (v. 9a). promisiunea dată lui Avraam – te fac o naţiune mare. Vreo două milioane au intrat în ţara Canaaan. În vremea aceea, a oraşelor state şi a micilor împărăţii, acesta era un număr mare. Şi acela a fost doar punctul de pornire. Dumnezeu le-a promis ţara, că va alunga neamurile păgâne din ţară. Şi acum vă prezic altele. Şi cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu demonstrează că e Dumnezeu adevărat. v. 9 – le-a împlinit. Arată şi omnipotenţa. El a făcut să se împlinească profeţiile. Isaia 43:8-13 – Eu sunt Mântuitorul vostru. v. 9 – profeţii şi cunoaştere dinainte. Aduceţi păgâni ce pot pretinde profeţii făcute de idolii lor şi care să se fi împlinit! v. 10-11 – nu există alt Dumnezeu, alt Mântuitor.  Dacă ai alt Dumnezeu, eşti idolatru!

Cum ştim că El e Dumnezeu? – v. 12-13 – sunteţi martori ai precunoaşterii Mele. Aţi văzut cum s-au împlinit profeţiile Mele din trecut! Isaia 44:6 – singurul Dumnezeu. v. 7 – numai El face profeţii. Şi vesteşte viitorul. Vreţi să aveţi încredere în Dumnezeu? Atunci aveţi încredere în Dumnezeul care are  precunoaştere, nu în idoli (de la v. 9).  Numai Dumnezeu ştie trecutul şi viitorul – v. 7. O universalitate a cunoaşterii. Cunoaşte tot viitorul. Această cunoaştere a lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru Israel motiv de încredere şi de speranţă! Isaia 44:24 – omnipotenţa. v. 25 – îi fac pe prezicătorii dintre păgâni de râs. Îi aduc la disperare! Aştept să prezică şi mişc evenimentele în altă direcţie şi prezicerile lor nu se împlinesc! v. 26 – dar confirmă cuvintele profeţilor Săi. Confirmă valabilitatea slujitorilor Săi (cum ar fi Isaia). Ei prezic lucruri viitoare şi Dumnezeu le împlineşte – aceasta arată că ei sunt  profeţi adevăraţi ai lui Dumnezeu.

v. 26 – profeţii specifice – Ierusalimul va fi pustiit nu peste mult timp. Isaia prezice că va fi din nou locuit. v. 27 – e la fel de uşor pentru Dumnezeu să usuce Marea Roşia ca restaurarea Israelului în ţară! v. 28 – profeţie despre Cirus. Peste 200 de ani se va naşte un copil şi părinţii îi vor pune numele Cirus. Dumnezeu va conduce toate detaliile istoriei ca să împlinească acest verset! Isaia 45:1-6 v. 1-3 – Cirus, te fac împărat peste un imperiu imens. Şi tu vei trimite pe poporul Meu acasă, în ţara lui! v. 6 – ca să ştie popoarele că sunt singurul Dumnezeu. v. 7 – Dumnezeu omnipotent şi omniscient. Isaia 45:18 – singurul Dumnezeu. v. 20 – păgânii au idoli, nu Dumnezeu adevărat. v. 21 – idolii nu cunosc dinainte viitorul. Dumnezeu are precunoaştere şi El controlează viitorul! Isaia 46:8-10 – precunoaştere, prezicere. v. 11- şi devine specific – Nebucadneţar – prin el va judeca Dumnezeu pe Israel. v. 10 – leagă omniscienţa şi omnipotenţa. El împlineşte ce a prezis. Isaia 48:3-7 – Eu le-am vestit. Un idol nu poate face aceasta. Gregory Boyd, adept Open Theism, spune, pe baza lui Isaia 5.1-7, că Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru Israel, dar ei au falimentat. Dumnezeu a crezut că ei vor asculta. Dumnezeu e dezamăgit şi nu cunoaşte viitorul.

Dar Deuteronom 31:16-21 prezice exact acest eveniment. Da, Dumnezeu îşi manifestă dezamăgirea pentru falimentul lui Israel. Dar Dumnezeu nu e surprins! A ştiut deja în vremea lui Moise ce se va întâmpla şi a prezis ce va face poporul! Omniscienţa lui Dumnezeu: Geneza 16:13; Exod 3:7; 1 Cronici 28:9; 1 Samuel 2:3; 2 Împăraţi 19:27; 2 Cronici 16:9; Psalm 90:8; Iov 36:37; Matei 6 – Dumnezeu ne cunoaşte inima, Evrei 4:3.

Cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu – Psalm 139:4 – ştie ce vom spune înainte ca să o spunem. Psalm 139:16 – Dumnezeu a decretat zilele vieţii noastre (yamim – plural de la yom). Înainte să fi existat noi, Dumnezeu ne-a hotărât zilele – ce vom face. Daniel 11 – o grămadă de preziceri detaliate cu privire la istoria politică a lui Israel şi a naţiunilor învecinate. Matei 11:21, 23 – Dumnezeu ştie şi viitorul contingent. Nu doar ce va avea loc, ci şi ce ar fi putut avea loc. Ioan 6:64 – prezice că Iuda îl va vinde. Ioan 13:38 – prezice că se va lepăda Petru. Ioan 21:18-19 – prezice cum va muri Petru. Isaia 40-48 – promisiunea că Dumnezeu îi va aduce înapoi din robie. Nu va fi o robie eternă. Şi că El e Dumnezeul adevărat, nu idolii falşi la care se închină ei acum. Numai Dumnezeu ştie viitorul. Isaia 41:22, 23 – provocare lansată idolilor să-şi demonstreze divinitatea, să facă profeţii şi să le împlinească. Cunoaşterea dinainte e o dovadă a divinităţii – acesta e argumentul aici. Dumnezeu nu doar că priveşte înainte, vede ce se va întâmpla şi apoi le spune ca  profeţii. Ci Dumnezeu le-a decretat! Şi e implicat în istorie ca să împlinească profeţiile făcute. Isaia 40:24 – cine vă alege pe voi e o scârbă ! Dumnezeu spune aceasta!   Dacă alegi un Dumnezeu care nu cunoaşte viitorul, eşti o scârbă înaintea lui  Dumnezeu! E limbaj tare, dar Dumnezeu o zice!

Isaia 42:8-9 – numai Eu sunt Dumnezeu. cum se poate şti asta? Că v-am dat profeţii în trecut şi le-am împlinit (v. 9a). promisiunea dată lui Avraam – te fac o naţiune mare. Vreo două milioane au intrat în ţara Canaaan. În vremea aceea, a oraşelor state şi a micilor împărăţii, acesta era un număr mare. Şi acela a fost doar punctul de pornire. Dumnezeu le-a promis ţara, că va alunga neamurile păgâne din ţară. Şi acum vă prezic altele. Şi cunoaşterea dinainte a lui Dumnezeu demonstrează că e Dumnezeu adevărat. v. 9 – le-a împlinit. Arată şi omnipotenţa. El a făcut să se împlinească profeţiile. Isaia 43:8-13 – Eu sunt Mântuitorul vostru.

v. 9 – profeţii şi cunoaştere dinainte. Aduceţi păgâni ce pot pretinde profeţii făcute de idolii lor şi care să se fi împlinit! v. 10-11 – nu există alt Dumnezeu, alt Mântuitor.  Dacă ai alt Dumnezeu, eşti idolatru!

Cum ştim că El e Dumnezeu? – v. 12-13 – sunteţi martori ai precunoaşterii Mele. Aţi văzut cum s-au împlinit profeţiile Mele din trecut! Isaia 44:6 – singurul Dumnezeu. v. 7 – numai El face profeţii. Şi vesteşte viitorul. Vreţi să aveţi încredere în Dumnezeu? Atunci aveţi încredere în Dumnezeul care are  precunoaştere, nu în idoli (de la v. 9).  Numai Dumnezeu ştie trecutul şi viitorul – v. 7. O universalitate a cunoaşterii. Cunoaşte tot viitorul. Această cunoaştere a lui Dumnezeu ar trebui să fie pentru Israel motiv de încredere şi de speranţă! Isaia 44:24 – omnipotenţa. v. 25 – îi fac pe prezicătorii dintre păgâni de râs. Îi aduc la disperare! Aştept să prezică şi mişc evenimentele în altă direcţie şi prezicerile lor nu se împlinesc! v. 26 – dar confirmă cuvintele profeţilor Săi. Confirmă valabilitatea slujitorilor Săi (cum ar fi Isaia). Ei prezic lucruri viitoare şi Dumnezeu le împlineşte – aceasta arată că ei sunt  profeţi adevăraţi ai lui Dumnezeu. v. 26 – profeţii specifice – Ierusalimul va fi pustiit nu peste mult timp. Isaia prezice că va fi din nou locuit. v. 27 – e la fel de uşor pentru Dumnezeu să usuce Marea Roşia ca restaurarea Israelului în ţară! v. 28 – profeţie despre Cirus. Peste 200 de ani se va naşte un copil şi părinţii îi vor pune numele Cirus. Dumnezeu va conduce toate detaliile istoriei ca să împlinească acest verset! Isaia 45:1-6 v. 1-3 – Cirus, te fac împărat peste un imperiu imens. Şi tu vei trimite pe poporul Meu acasă, în ţara lui! v. 6 – ca să ştie popoarele că sunt singurul Dumnezeu. v. 7 – Dumnezeu omnipotent şi omniscient.