Yeonmi Park - Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord
Pentru noi, viața într-o țară precum Coreea de Nord pare un coșmar, dar iată că, în prezent, 25 de milioane de oameni își duc existența între granițele ermetice ale acestui „paradis socialist”, suportând foamea, lipsurile și abuzurile. Mulți dintre ei continuă să creadă că trăiesc în cea mai bună țară din lume și nu au de ce să invidieze pe nimeni. Istorie personală împletită cu portretul cutremurător al unei țări,Drumul către libertate este genul de carte pe care o citești pe nerăsuflate, cu inima strânsă și cu ochii măriți de uimire. Fiecare pagină aduce noi informații interesante și povești incredibile despre una dintre cele mai sărace și mai represive țări din lume, care nu a pășit încă în secolul XXI. Pentru că a fugit din Coreea de Nord și a vorbit în repetate rânduri despre nedreptățile care se petrec în țara ei natală, Yeonmi Park este considerată o trădătoare și „o marionetă a propagandei pentru drepturile omului” de către regimul nord-coreean. Excelenta carte a jurnalistei Barbara Demick, Nimic de invidiat. Vieți obișnuite din Coreea de Nord, mi-a trezit interesul pentru această țară prea puțin cunoscută, așa că am vrut neapărat să citesc și Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord. Cartea cuprinde povestea unei tinere nord-coreene care, la vârsta de 13 ani, a fugit peste graniță împreună cu mama ei, căzând în mâinile traficanților de persoane din China. Au reușit să ajungă în Coreea de Sud abia doi ani mai târziu, însă aventura lor nu s-a terminat aici: au trebuit să facă un salt forțat în timp și să cunoască gustul amar al libertății. Pentru Yeonmi, a fost o luptă pentru supraviețuire uneori rușinoasă și degradantă, care i-a furat copilăria și i-a știrbit demnitatea. La început, ea a ținut ascunse unele părți ale poveștii ei, din dorința de a uita trecutul chinuitor. Însă, pe măsură ce a scris această carte, întregul adevăr a trebuit să iasă la lumină, cu toate deciziile și actele reprobabile la care a fost nevoită să recurgă pentru a supraviețui. Când a părăsit Coreea de Nord, Yeonmi Park nu visa la libertate, căci nu știa nici măcar ce înseamnă să fii liber. Pur și simplu, ea era dispusă să-și riște viața pentru a nu mai suferi de foame. Dar mai exista un motiv: acela de a o găsi pe sora ei, care fugise în China cu câteva zile înainte. Yeonmi Park a fost o tânără îndoctrinată și naivă, care a învățat de timpuriu că nu trebuie să aibă propriile păreri și nici să pună la îndoială popaganda regimului. Ea era convinsă că dictatorul Kim Jong Il îi putea citi gândurile, așa cum mama ei și milioane de nord-coreeni fuseseră convinși că tatăl său, Kim Ir Sen, era nemuritor. La 15 ani, când a ajuns în Coreea de Sud, educația ei era echivalentă cu doi ani de școală primară. În lumea liberă, copiii visează la ce vor să se facă atunci când vor fi mari și cum își pot folosi talentele. Când aveam 4-5 ani, singurul lucru pe care doream să-l fac ca adult era să cumpăr câtă pâine voiam și s-o mănânc pe toată. Când îți este mereu foame, nu te gândești decât la mâncare. Născută în 1993, la începutul cumplitei perioade de foamete de la mijlocul anilor '90, Yeonmi Park a crescut într-o țară diferită de cea pe care o cunoscuseră părinții ei în anii '60-'70. Pe atunci, statul plătea salariile și asigura tuturor mâncare, îmbrăcăminte, îngrijire medicală și locuri de muncă. După căderea comunismului, țara a rămas fără ajutorul oferit de China și
Uniunea Sovietică, iar economia s-a prăbușit. Coreea de Nord s-a transformat într-o națiune de infractori - oameni care au fost nevoiți să încalce regulile stricte ale regimului pentru a supraviețui: corupția, mita, hoția și chiar și capitalismul de piață au devenit un mod de viață. Părinții lui Yeonmi au recurs, ca mulți alții, la afaceri ilegale pentru ca fiicele lor să nu moară de foame, să aibă încălțări noi și bani pentru urgențele medicale. În multe privințe, familia Park a dus-o mai bine decât alți nord-coreeni, deși norocul nu a fost întotdeauna de partea lor. Tatăl, descurcăreț și rezistent, avea talent de negustor și era mai conștient de situația reală din țară. În schimb, pentru multă vreme, mama lui Yeonmi nu a pus la îndoială autoritatea regimului de a-i controla viața, deși avea studii superioare și un caracter puternic, iar unele experiențe dezamăgitoare ar fi trebuit să-i deschidă ochii: Credea sincer că țara era centrul universului și Kim Ir Sen și Kim Jong Il aveau puteri supranaturale. Credea că soarele răsărea datorită lui Kim Ir Sen și că, atunci când s-a născut Kim Jong Il într-o cabană de pe muntele nostru sacru, Paektu (în realitate, el s-a născut în Rusia), sosirea lui în această lume a fost marcată de un curcubeu dublu și de o nouă stea strălucitoare pe bolta cerească. Era atât de spălată pe creier, încât, atunci când a murit Kim Ir Sen, a intrat în panică. Parcă murise însuși Dumnezeu. „Cum de se mai învârte Pământul?”, se întreba ea. Legile fizicii pe care le studiase la facultate erau anulate de propaganda care i se inoculase toată viața. Aveau să treacă mulți ani până să-și dea seama că Kim Ir Sen și Kim Jong Il nu erau decât niște oameni care învățaseră de la Iosif Stalin, modelul lor sovietic, cum să facă populația să-i adore ca pe niște zei. Este incredibil că un om matur și educat poate crede asemenea absurdități, dar trebuie luat în considerare că, odată cu lecțiile, elevii nord-coreeni îngurgitează o porție zdravănă de propagandă. „Spălarea pe creier” are loc acasă, la școală și la întrunirile săptămânale din cartier, iar loialitatea față de familia Kim este un amestec de venerație, frică și fascinație. Pentru locuitorii din zona de graniță cu China, intruziunea lumii exterioare - prin filme și seriale piratate, prin emisiuni ale televiziunii chineze și toate produsele care se găsesc pe piața neagră a diluat influența și autoritatea regimului. Tinerii de vârsta lui Yeonmi aduc încet o schimbare din interiorul țării - dacă se va schimba ceva din interior, rămâne de văzut -, însă oamenii din zonele izolate își păstrează patriotismul și devotamentul față de regim. Milioane de nordcoreeni sunt în continuare convinși că țara lor este cea mai minunată din lume, iar sud-coreenii și americanii sunt dușmanii lor de moarte. Această dictatură, atât emoțională, cât și fizică, este întărită în fiecare aspect al vieții. De fapt, îndoctrinarea începe imediat ce înveți să vorbești și mama ta te duce în cârcă la întrunirile inminban la care trebuie să participe toată lumea. [...] Imediat ce intri la școală, ți se predau cele zece principii ale regimului, precum cele zece porunci din Biblie. [...] În Coreea de Nord, până și aritmetica este un instrument de propagandă. O problemă tipică suna cam așa: „Dacă tu ucizi un nenorocit de american și tovarășul tău ucide doi, câți nenorociți de americani morți sunt în total?”. Din povestea lui Yeonmi Park am înțeles mai bine cum milioane de oameni pot să aibă încredere în balivernele servite de familia de dictatori ce conduce țara de trei generații. Chiar dacă această
încredere începe să se clatine în fața intruziunii lumii exterioare și a tuturor promisiunilor care nu se îndeplinesc, oamenii nu prea au de ales. După cum am aflat dinNimic de invidiat, Coreea de Nord are cea mai mare armată pe cap de locuitor din lume, iar revolta ar însemna trimiterea în lagăre sau chiar moartea. Soluția este fie mimarea loialității, fie evadarea - însă nu există nicio cale sigură de a fugi din țară. Din această carte am mai aflat un lucru interesant, care explică mecanismul gândirii unui nord-coreean: atunci când nu are altă modalitate de scăpare, psihicul uman poate face față unor realități contradictorii - o capacitate ce poartă numele de „dublugândit” (e clar că trebuie să recitesc 1984, pe care l-am uitat în mare parte). Nord-coreenii au două variante ale realității care le răsună în minte în orice moment, ca niște trenuri care gonesc pe linii paralele. Una este ceea ce ești învățat să crezi; cealaltă este ceea ce vezi cu ochii tăi. Abia când am fugit în Coreea de Sud și am citit o traducere a romanului lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, am găsit un cuvânt pentru acestă situație aparte:dublugândit. Aceasta este capacitatea de a avea în minte două idei contradictorii în același timp - fără să înnebunești. Datorită acestui „dublugândit” poți să scandezi dimineață sloganuri care denunță capitalismul, apoi să te duci la piață după-amiază ca să cumperi cosmetice sud-coreene de contrabandă. Este dificil să-ți faci o părere clară despre Coreea de Nord, pentru că vizitatorii străini au acces doar în zonele cosmetizate ale țării, iar locuitorii sunt fie prea loiali regimului (a se citi, spălați pe creier), fie prea înfricoșați să spună adevărul. Singurele mărturii vin din partea celor care au reușit să fugă - majoritatea aflați sub protecția anonimatului, pentru că regimul îi consideră trădători -, dar și în cazul lor există anumite îndoieli în privința acurateții și a credibilității informațiilor. De exemplu, Barbara Demick s-a asigurat că se apropie cât mai mult de adevăr prin intervievarea unor transfugi din aceeași zonă a țării și prin confruntarea riguroasă a declarațiilor. Povestea lui Yeonmi Park despre Coreea de Nord seamănă în multe privințe cu ceea ce am aflat din Nimic de invidiat. Am regăsit aici întunericul care învăluie localitățile lipsite de curent electric, frigul și foamea, liniștea tulburată doar de zgomotele naturale ale vieții cotidiene, venerarea familiei Kim și istoriile mirobolante despre realizările lor, populația împărțită în trei caste principale după sistemul songbun (în care este extrem de greu să urci, dar extrem de ușor să cobori), ședințele săptămânale de propagandă și autocritică, abundența de spioni și turnători (căci este o îndatorire cetățenească să pârăști pe oricine) și multe alte amănunte incredibile. Ceea ce aduce nou Drumul către libertate este relatarea întregului parcurs străbătut de Yeonmi și mama ei pentru a ajunge în Coreea de Sud. Am aflat cu uimire despre traficul de persoane din China, unde femeile nord-coreene sunt vândute bărbaților chinezi care nu și-au putut găsi o nevastă. Unele dintre ele știu ce le așteaptă și acceptă această viață de sclave într-o familie străină, ca singura modalitate de a scăpa din Coreea de Nord; cu toate acestea, ele trăiesc cu teama permanentă că vor fi descoperite de poliție și trimise înapoi în țară. Am mai aflat cât de greu este pentru un nord-coreean să se adapteze unei lumi complet noi și să învețe să gândească pe cont propriu, cât de dificil este să scape de umbra regimului și de o mentalitate impregnată în toate fibrele ființei sale.
Nu am știut niciodată că libertatea poate fi ceva atât de crud și de dificil. Până în momentul acela, crezusem întotdeauna că eram liberă dacă puteam să port blugi și să mă uit la ce filme vreau fără să mă tem că voi fi arestată. Acum îmi dădeam seama că trebuia să gândesc tot timpul - și asta era extrem de obositor. Erau momente când mă întrebam dacă, în caz că nu ar fi existat foamea aceea perpetuă, nu mi-ar fi fost mai bine în Coreea de Nord, unde alții gândeau și alegeau în locul meu. Cartea este scrisă într-un stil limpede și concis, cu informații bine structurate și dozate, fără a cădea în melodramă și creînd uneori chiar un ușor suspans. Concizia scriiturii m-a surprins la început, până am realizat că Yeonmi Park a scris cartea cu ajutorul lui Maryanne Vollers, un ghostwriter (nimic neobișnuit, dacă vrei ca povestea ta să capete o formă comestibilă - și Malala Yousafzai și-a conceput cartea împreună cu Christina Lamb). Oricum, ar fi fost neobișnuit ca Yeonmi să dea dovadă de un asemenea talent literar, chiar dacă ea vorbește despre foamea de studiu și dragostea pentru literatură pe care le-a descoperit odată ajunsă în Coreea de Sud: Mi-am promis să citesc o sută de cărți pe an și m-am ținut de promisiune. Citeam ca să-mi umplu mintea și să-mi alung amintirile urâte. Dar am descoperit că, cu cât citeam mai mult, cu atât gândeam mai profund, aveam o viziune mai largă și emoțiii mai puțin superficiale. [...] Simțeam la propriu cum creierul meu prinde viață, de parcă se formau noi conexiuni în locuri care până atunci fuseseră sterpe și întunecate. Citind, învățam ce înseamnă să fii viu, să fii om. Între timp, Yeonmi Park a devenit o figură foarte cunoascută și o activistă pentru apărarea drepturilor omului. Totuși, povestea ei nu este lipsită de controverse. Într-un articol din The Diplomat, jurnalista Mary Ann Jolley atrage atenția asupra mărturiilor contradictorii pe care Yeonmi Park le-a oferit de-a lungul timpului, în diverse interviuri, conferințe și emisiuni televizate. Cea mai mare discrepanță este legată de povestea tatălui ei: într-un interviu oferit jurnalistei în 2014, Yeonmi a afirmat că a fugit din Coreea de Nord împreună cu mama și tatăl ei; în schimb, la summit-ul Young One World din Dublin (un video cu discursul lui Yeonmi), ea a povestit că a fugit în China doar cu mama, căzând amândouă în mâinile traficanților de persoane. Unele observații din articol au însă o nuanță de absurd: faptul că un nord-coreean nu poate fi executat pentru că a văzut un film american, așa cum a afirmat Yeonmi, ci este, în schimb, condamnat la muncă silnică pentru acest „delict”, arată cât de ușor e să pierzi din vedere ceea ce contează de fapt: un om condamnat pentru că a văzut un film. Am citit acest articol înainte de a începe cartea și trebuie să recunosc că, pe moment, m-am gândit să renunț la lectură, dar curiozitatea a fost mai puternică. Mi-am propus totuși să păstrez o mică distanță și o doză de neîncredere față de povestea lui Yeonmi Park. Pe parcursul lecturii, m-am lămurit însă că informațiile pe care le oferă despre Coreea de Nord sunt, în cea mai mare parte, asemănătoare cu ceea ce aflasem din Nimic de invidiat. Nu am de unde să știu dacă povestea ei și a familiei sale este întru totul adevărată, dar, până la proba contrarie, aleg să cred în versiunea lui Yeonmi. Ea chiar vorbește în carte despre acest subiect al declarațiilor contradictorii, spunând că, la început, a schimbat într-adevăr unele detalii despre fuga familiei sale în China, pentru a ascunde faptul că a fost vândută și violată. Însă, după ce a început să lucreze la Drumul către libertate, și-a dat seama că nu trebuie să mai ascundă nimic, că fără întregul adevăr viața ei nu va avea nici o putere, nici un sens.
Este ciudat ca o persoană care abia a împlinit 21 de ani să-și scrie povestea vieții, mai ales cineva care are un secret pe care încearcă de atâția ani să-l ascundă. Însă imediat ce am început să-mi pun amintirile pe hârtie am știut că nu mai pot ascunde nimic. Cum aș putea să le cer oamenilor să accepte adevărul despre Coreea de Nord, să accepte adevărul despre ceea ce se întâmplă cu femeile care fug în China și cad în mâinile unor călăuze și violatori, dacă nici măcar eu nu sunt în stare să-l accept? Yeonmi Park a aflat că este supravegheată îndeaproape de guvernul nord-coreean și chiar a primit avertismentul de a avea grijă ce spune. Nu doar atât: Coreea de Nord a lansat pe internet câteva filmulețe în care Yeonmi este numită „ciuperca otrăvitoare ce a crescut dintr-un morman de gunoi” sau „marionetă a propagandei pentru drepturile omului”; în aceste filme, familia ei este denigrată și denunțată de foștii vecini și prieteni
