CARL
GUSTAV
1961),
JUNG
psiholog
şi
(1875psihiatru
elveţian.
Născut
(cantonul
Thurgau),
pe
reintroducerea ca
spiritului
dimensiune
Keliwil
fundamentală a fiinţei şi pe
făcut
un ansamblu de concepte noi,
studii de medicină generală şi
deduse în temeiul unei înde-
psihiatrie
lungate şi vaste experienţe
la
la
axat
a
Basel,
a
fost
profesor la Facultatea de Me-
clinice.
dicină din Zurich şi medic-şef
arhetip,
la
animus, umbră, persona etc.
clinica
universitară
psihiatrică Burgholzli.
S-a
Inconştient
colectiv,
individuale,
anima,
au lărgit cîmpul cunoaşterii şi
consacrat însă precumpănitor
au
psihoterapiei
şi,
orientînd-o către o înţelegere
cercetării
infinit mai nuanţată şi mai
clinice
concomitent,
revoluţionat
disciplina,
experimentale şi teoretice. în
aproape
1904 întemeiază la Zurich un
psihicului uman. între 1921 şi
laborator
psihopatologie
1938 întreprinde călătorii de
valorificind
studii în Africa de nord, în
de
experimentală,
personale
observaţii
şi
lumea
de
totalitate
arabă,
la
a
indienii
descoperiri în domeniul asocia-
pueblo din Arizona, în Kenya,
ţiilor
şi
Uganda şi India. în 1935 este
demenţei
ales preşedinte al proaspăt
verbale
patologice,
normale al
precoce şi al complexelor, între
întemeiatei
1907
elveţiene pentru psihologie şi
intens
şi cu
1912
colaborează în
domeniile conexe". în 1944 i
special de cercetările acestuia
se creează la Basel o catedră
legate de isterie şi de vise.
de „psihologie medicală", în
Ruptura cu Freud, provocată
1948 se înfiinţează la Zurich
mai cu seamă de rigiditatea
Institutul C. G. Jung, iar în
concepţiei acestuia, înseamnă
1958, inspirată de cercetările
pentru Jung angajarea fermă
sale,
pe un drum propriu. Ea îl va
internaţională
duce
unui
analitică". Ultimii ani de viaţă
sistem autonom de gîndire,
şi-i petrece la Bollingen, lingă
la
Freud,
atras
„Societăţi
elaborarea
„Societatea de
psihologie
Zurich,
locuind
în
faimosul
C. G. JUNG
turn, unde îşi redactează şi parţial îşi dictează memoriile. TIPURI PSIHOLOGICE Traducere din germană de VIORICA NIŞCOV
Opera
sa
imensă
va
rămîne
un
monument al secolului prin influenţa exercitată.
Din
menţionate
cel
ea puţin:
se
cuvin
Ober
die
Psychologie der Dementia praecox (1907), Wandlungen und Sym-bole der Libido (1912), Psychologische Typen (1921), Psychologie und Eniehung (1926), Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (1928), Psychologie und Religion (1940), Ober
die
Psychologie
des
Unbewufiten
(1943), Psychologie und Alchimie (1944), Die Psychologie der Ubertragung (1946), Symbolik des Geistes (1948), Antwort auf Hiob (1952), Synchronizităt als ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (1952), Von den Wurzeln des Bewufitseins (1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni după moartea lui îi apar memoriile, Erinnerungen,
Traume,
Gedanken,
consemnate şi editate de Aniela Jaffe.
H U M A N I TA S
Editura Humanitas foloseşte
INTRODUC
calculatoare
ERE
ZENITHO DATA SYSTEMS&UJ oferite de
Bull
Coperta
Olten, 1971 © HUMANITAS,
IOANA
1997, pentru prezenta versiune
DRAGOMIRESC
românească
U MARDARE C. G. JUNG PSYCHOL OGISCHE TYPEN Walter-Verlag Olten und Freiburg im Breisgau Ediţia a noua, revizuit ă © Walter-Verlag AG,
ISBN 973-28-0662-1
Platon şi Aristotel!
Naturile
Ei nu sînt doar cele
ordonatoare,
două sisteme, ci şi
aristotelice construiesc
tipurile
din
a
două
naturi
umane
diferite opun, sau
ce
idei
un
şi
sistem
solid, o dogmatică şi un
mult
mai
aceste
simboluri
se
mai
practice,
cult.
puţin
Biserica
îmbrăţişează in cele din
vrăjmaş, sub toate
urmă
hainele,
din care unii se ascund
din
timpuri
ambele
naturi,
de cele mai multe ori in
imemoriale. lungul
Tot
rindul
Evului
clerului,
ceilalţi
cu
in
viaţa
Mediu,
mai
seamă,
şi
pînă
să se războiască însă
astăzi,
ele
s-au
neîntrerupt.
luptat
astfel,
iar
această luptă este principalul
creştine.
Se vorbeşte mereu de
Platon
şi
Aristotel, dacă
de
chiar
sub
alte
nume.
Naturile
exaltate,
mistice,
platonice dezvăluie din
continuind
H. Heine, Deutschland, I. în cursul practicii medicale cu bolnavii de nervi ni-a izbit
conţinut al istoriei Bisericii
monahală,
iar
abisurile
sufletelor lor ideile creştine simbolurile corespunzătoare.
şi
încă de mult faptul că, pe lingă numeroase diferenţe individuale de psihologie umană, există şi deosebiri tipice, şi anume mau izbit mai întîi două tipuri, pe care le-am numit tipul introvertit şi, respectiv, extravertit. Examinînd cursul vieţii oamenilor, observăm că destinele unora sînt mai degrabă
determinate de
înţelegem de fiecare dată
obiectele intereselor lor,
totul în sensul propriului nostru tip.
în vreme ce ale altora,
Amintesc această
mai degrabă de fiinţa
împrejurare încă de aici,
lor lăuntrică, de
pentru a pre-
subiectul lor. Şi
întîmpina posibile
deoarece noi toţi
neînţelegeri. Fireşte că ea
înclinăm fie într-o parte,
îngreunează con
fie
siderabil încercarea de a
în alta, ne simţim,
înfăptui o descriere generală
fireşte, îndemnaţi să
a tipurilor,
TIPURI PSIHOLOGICE produsul
unei
idilic-netulburate
activităţi în cabinetul de studiu. Mă îndoiesc însă că atare ignoranţă
PREFAŢĂ
califică în vederea unui exerciţiu Această carte este rodul unei
critic competent.
munci de aproape douăzeci de ani Septembrie 1937
în domeniul psihologiei practice. C.G. JUNG
Proiectul ei s-a închegat treptat, mai întîi din nenumăratele impresii şi experienţe legate de practica psihiatrică şi neuropatică, precum şi
din
contacte
aparţinînd sociale, mele
tuturor
apoi
din
personale
adversari,
cu
în
oameni straturilor
confruntările
cu
fine,
prieteni din
şi
critica
particularităţilor psihologice care îmi sînt proprii. Mi-am propus să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în schimb am ţinut să integrez, atît istoric, cît şi terminologic, fondului de cunoştinţe deja existent, ideile extrase
din
experienţă.
Am
întreprins această operaţie mai puţin
din
raţiuni
de
echitate
istorică şi mai mult cu intenţia de a
scoate
specialistului
experienţele în
medicină
din
domeniul său profesional îngust şi de
a
le
situa
într-o
serie
de
raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie şi profanului cultivat
să
beneficieze
unei
de
discipline
experienţele
anume.
N-aş
fi
cutezat să procedez în acest mod, care ar putea fi lesne interpretat greşit ca intervenţie în alte sfere de
preocupări,
dacă
nu
aş
fi
convins că punctele de vedere psihologice
înfăţişate
semnificaţie
şi
aici
au
aplicabilitate
generală şi că deci ele pot fi mai bine
tratate
într-un
context
general, decît sub forma unei ipoteze ţinînd de un domeniu particular. mărit,
Potrivit
scopului
m-am
confruntarea
cu
ştiinţific
limitat ideile
urla
acelor
autori care au studiat problema de faţă şi am renunţat să menţionez tot ceea ce s-a spus în legătură cu această
chestiune.
Abstracţie
făcînd de faptul că a atinge fie şi numai
o
aproximativă
completitudine
8 în
C.G.JUNG
TIPURI PSIHOLOGICE elaborarea
unui
registru
corespunzător de materiale şi de opinii
mi-ar
întrece
cu
mult
puterile, o asemenea colecţie nu ar cu
contribui
nimic
serios
la
lămurirea şi lărgirea problemei în discuţie. Am lăsat de aceea fără părere de rău la o parte multe lucruri pe care le adunasem de-a lungul anilor şi m-am limitat, pe cît posibil, la esenţial.
Acestei
renunţări i-a căzut victimă şi un document preţios, ce mi-a fost de marc
folos.
Este
vorba
de
o
corespondenţă întinsă cu prietenul meu, domnul dr. med. H. Schmidt din Basci, corespondenţă legată de problema tipurilor. Datorez acestui schimb
de
opinii
o
sumă
importantă de clarificări care au trecut în cartea mea într-o formă, fireşte, modificată şi de repetate ori prelucrată. în esenţă, această corespondenţă
ţine
de
lucrările
preliminare a căror publicare ar crea
mai
multă
confuzie
decît
claritate. Sînt însă dator să aduc aici
cuvenitele
mulţumiri
strădaniilor prietenului meu. Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului 1920
experienţe practice de ani de zile, al
unei
experienţe
oricum
pe
deplin inaccesibile psihologului de CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A
catedră. Eu sînt in primul rînd
ŞAPTEA
medic şi psihoterapeut practician şi
Această
nouă
ediţie
apare
toate
psihologice
formulările izvorăsc
din
mele ex-
neschimbată, ceea ce nu vrea să
perienţele unei profesiuni dificile,
însemne că lucrarea nu ar mai
exercitată zi de zi. Ceea ce afirm,
avea nevoie de completări, de
prin urmare, în această carte este,
îmbunătăţiri
în
propoziţie cu propoziţie, verificat
special, descrierile cam scurte ale
de sute de ori prin terapia practică
tipurilor ar putea fi substanţial
şi este iniţial izvorît din ea. Aceste
lărgite. De dorit ar fi şi o luare în
experienţe medicale sînt, fireşte,
considerare a lucrărilor tipologice
accesibile şi inteligibile doar celui
publicate
după
obligat să se ocupe in linie profe-
apariţia primei ediţii. Dar în forma
sională de tratarea complicaţiilor
ei actuală, cartea este deja atît de
psihologice. De aceea nu este de
voluminoasă,
luat
şi
de
de
adaosuri.
psihologi
îneît
doar
o
în
nume
de
rău
necesitate stringentă m-ar putea
neprofesionistului
determina să o lărgesc. în plus,
constatări ii par stranii sau dacă
nu ar avea practic-nici un rost să
îşi închipuie chiar că tipologia mea
se
ar fi
complice
problematica
tipologică, atîta timp cît nici măcar elementele ei nu sint cu adevărat înţelese.
Critica
face
adesea
greşeala de a presupune că tipurile sînt, ca să spun aşa, deliberat inventate
şi
întrucîtva
impuse
materialului experimental. împotriva acestei presupuneri mă simt obligat tipologia
să mea
subliniez este
faptul
rezultatul
că unei
dacă
unele
10
TIPURI
INTROD
PSIHOLOGI
UCERE
11
CE
în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că
particularitate
voi
să
urmează: s-ar zice că drumul cel mai
din
simplu ar fi acela de a descrie şi
fi
corect
presupun
o
înţeles,
marc
trebuie
bunăvoinţă
în
a
expunerii
paralel
partea cititorului meu. Ar fi relativ
analiza
simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei
concrete. Fiecare om posedă insă
categorii îi aparţine. Este insă adesea
ambele mecanisme, atît pe cel al
destul de dificil de hotărît dacă cineva
extraversici,
cit
ţine de un tip sau de altul, mai ales
introversici,
şi
cînd c vorba de propria persoană.
predominanţă a unuia sau a altuia
Judecata privind personalitatea proprie este
determină
tipul.
două
ce
şi
pe
cel
doar
Pentru
cazuri
al
relativa
a
conferi
extraordinar
de
nesigură.
imaginii relieful necesar, ar trebui
nesiguranţe
de
judecată
procedat la o rcluşare energică, ceea
cunosc o răs-pîndirc atît de mare
ce ar însemna de fapt o înşelăciune
deoarece
declarat
mai mult sau mai puţin pioasă. Se
sălăşluieşte o anumită tendinţă către
adaugă faptul că reacţia psihologică a
compensarea propriei unilateralităli,
oamenilor este atît de complicată,
tendinţă
de
incit capacitatea mea de expunere
vedere biologic, căci slujeşte păstrării
abia dacă ar fi în măsură să-i traseze
echilibrului
sufletesc.
in mod absolut exact imaginea. Sînt, de aceea,
compensare
apar
întotdeauna Aceste
în
fiecare
oportună
tip
din
punct
Prin caractere
silit
să
mă
limitez
la
înfăţişarea
secundare sau tipuri care oferă o
principiilor pe care le-am extras din
imagine extrem de greu descifrabilă,
mulţimea
alît de greu, îneît te simţi îndemnat să
observate. Nu este vorba aici, aşa
negi existenţa în genere a tipurilor şi
cum eventual ar putea să pară, de o
să o mai accepţi doar pe aceea a
deductio
diferenţelor individuale.
deductivă a unor puncte de vedere
4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, pentru a justifica o anume
formate
de
a
pe
priori,
calc
fapte
ci
individuale
de
expunerea
empirică.
Aceste
puncte de vedere sînt, după cum
nădăjduiesc,
o
contribuţie
cunoscătorului
de
oameni,
cît
şi
clarificatoare la o dilemă care a dus
reflecţia scormonitoare a gîndi-torului,
şi continuă să ducă nu doar in dome-
sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei
niul psihologiei analitice, ci şi în
unui Goethe sub forma principiului
acela al altor ştiinţe, şi mai ales în
larg cuprinzător al sistolei şi diastolei.
raporturile
la
Numele şi noţiunile sub care a fost
neînţelegere şi discordie. Se înţelege
sesizat mecanismul introversiei şi al
astfel de ce existenţa a două tipuri
extraversiei
diferite
mult
adaptate de fiecare dată punctului de
cunoscut, care, într-un fel sau altul, a
vedere individual al observatorului. în
izbit atît observaţia
ciuda deosebirilor în formulare, iese
este
interumane,
un
fapt
de
mereu comun
în
sînt
foarte
evidenţă în
ceea
privinţa
diferite,
ce
este
concepţiei
fundamentale, anume o mişcare a interesului în direcţia obiectului, întrun caz, o mişcare a interesului de la obiect către subiect şi către propriile procese psihologice, în celălalt caz. în primul caz, obiectul acţionează ca un
magnet
asupra
subiectului,
îl
condiţionează
în
tendinţelor
atrage mare
şi
îl
măsură,
îl
înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi schimbă
calităţile
în
sensul
unei
armonizări cu obiectul, într-atît îneît sar zice că obiectul ar avea pentru subiect o importanţă superioară, în ultimă instanţă decisivă, şi că faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului. în cel de al doilea caz, subiectul este şi rămîne in centrul tuturor preocupărilor.
S-ar putea spune că este ca şi cum,
general, punctul de vedere introvertit ar
în ultimă instanţă, întreaga energie a
putea fi socotit acela care în toate împre-
subiectului s-ar cheltui pe căutarea
jurările caută să supraordoneze eul şi
neîntreruptă a unor modalităţi de a
procesele
împiedica
o
obiectului şi procesului obiectiv, sau
influenţă covîrşitoare asupra sa. Este
cel puţin să le afirme în raport de
ca şi cum energia obiectului s-ar
acestea. Atare atitudine conferă de
scurge, ca şi cum subiectul ar fi
aceea subiectului o valoare mai mare
magnetul care ar atrage obiectul
decît
către sine.
obiectul se află întotdeauna situat la
obiectul
să
capete
5. Nu este uşor de caracterizat, în mod
accesibil
şi
limpede,
acest
psihologice
obiectului.
subiective
Corespunzător,
un nivel valoric mai co-borît, el are o importanţă
secundară,
ba
chiar
funcţionează
ca
semn
comportament contradictoriu faţă de
ocazional
obiect şi există riscul serios de a
exterior, obiectiv, al unui conţinut
recurge
subiectiv, de pildă ca încorporare a
la
formulări
absolut
paradoxale care ar stîrni mai degrabă
unei
confuzie
esenţială
decît
claritate.
Foarte
idei,
împrejurare
în
care
12
TIPURI
INTROD
PSIHOLOGI
UCERE
13
CE
rămîne ideea; sau este materia unui
parte. Fiecare om posedă ambele
sentiment, în care principală rămîne
mecanisme ca expresie a rit
trăirea
mului său de viaţă normal, nu
sentimentului
individualitatea Punctul
de
schimb,
vedere
a
nu
obiectului.
extravertit,
subordonează
obiectului, urmă
reală
şi
atribuind
subiectul
acestuia
valoarea
în
din
preeminentă.
întîmplător desemnat de Goethe prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea cardiacă. Alternarea ritmică a celor două forme de activitate psihică ar
Subiectul are întotdeauna, în acest
trebui să corespundă cursului normal
caz, importanţă secundară; procesul
al vieţii. Dar condiţiile ex
subiectiv
terioare complicate in care trăim, ca
apare
uneori
ca
anexă
supărătoare şi inutilă a unor fapte
şi condiţiile, poate şi mai
obiective. Este limpede că psihologia
complicate, ale dispoziţiei noastre
care
psihice individuale îngăduie
ia
naştere
pe
baza
acestor
puncte de vedere opuse se bifurcă, în
rareori o desfăşurare pe deplin
mod
netulburată a activităţii vieţii psi
necesar,
absolut
în
diferite.
două
Una
din
orientări acestea
hice, împrejurări exterioare şi
priveşte totul din unghiul concepţiei
dispoziţii interioare favorizează
sale,
foarte adesea unul din mecanisme şi îl
cealaltă
din
unghiul
faptului
obiectiv. Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi,
limitează sau îl împiedică pe celălalt să funcţioneze. Fireşte,
nimic altceva decît me
efectul este predominanţa
canisme opuse: o ieşire diastolică
unuia dintre mecanisme. Dacă această
înspre obiect şi o luare în po
stare se cronicizează într-un
sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare
fel sau altul, rezultă din ea un tip,
sistolică şi o des
respectiv o atitudine compor
prindere a energici de la obiectul
tamentală în care unul dintre
luat in posesie, de cealaltă
mecanisme predomină constant,
fireşte însă fără a-1 putea suprima
dualităţi
complet pe celălalt, căci şi
împărţire este atît de superficială şi
acesta ţine neapărat de activitatea
de generală, îneît ea nu îngăduie
vieţii psihice. De aceea nu
decît diferenţieri la fel de generale. O
poate să apară niciodată un tip pur,
cercetare amănunţită a psihologiilor
care să posede exclusiv un
individuale care cad intr-o grupă sau
singur mecanism în paguba celuilalt,
în alta arată de îndată că există dife-
total atrofiat. O atitudine
renţe mari între indivizii ce aparţin
tipică înseamnă întotdeauna doar
aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare,
predominanţa relativă a unuia
să facem un pas mai departe, spre a
dintre mecanisme.
preciza
Constatarea existenţei introversiei
dintre
psihologice.
în
ce
indivizii
Dar
constau
această
deosebirile
aparţinînd
aceleiaşi
şi a extraversiei a per
grupe. Potrivit experienţei mele, pot
mis mai întîi să se distingă între
spune că, în mod foarte general, in-
două grupuri mari de indivi-
divizii se deosebesc nu numai după diferenţa
universală
dintre
extraversie şi introversie, ci şi după diferitele
funcţii
psihologice
fundamentale.
Acestea,
funcţiile
se
care
respectiv
deosebesc
atît
genuin, cît şi esenţial de alte funcţii sînt — după experienţa mea — a gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui. Dacă predomină comportamental una din
aceste
corespunzător.
funcţii, Motiv
apare
tipul
pentru
care
deosebesc: tipul gîndire, tipul simţire, tipul senzaţie şi tipul intuiţie. Fiecare din aceste tipuri poate fi pe deasupra introvertit sau extravertit, potrivit cu atitudinea sa faţă de obiect, aşa cum am arătat mai sus. în cadrul a două comunicări consacrate tipurilor psihologice, nu
am dezvoltat aceste distincţii, ci am
necesară în lucruri atît de complicate, am
identificat
cel
consacrat ultimul capitol al acestei
introvertit, iar tipul simţire cu cel
cărţi definirii noţiunilor psihologice cu
extravertit.1
care am operat.
Aceste
tipul
gîndire
identificări
inconsistente
la
o
s-au
cu
dovedit
elaborare
mai
temeinică a problemei. Pentru a evita neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe cititor să reţină distincţiile de mai sus. Spre
a
asigura
claritatea
absolut
1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psyclwlogie der unbewufiten Prozesse, p. 58 (reeditare
în
Ober
die
Psyclwlogie
Unbewujlten, în Gesam-melte Werke, VII).
des
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI A ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU
1. Despre psihologia Antichităţii. Tertullian şi Origene 8.
Psihologie
a
existat
dintotdeauna, de cînd există şi lumea a cărei istorie o cunoaştem, dar o psihologie obiectivă există doar de puţină vreme încoace. Pentru ştiinţa vremurilor vechi era valabilă
propoziţia
după
care:
conţinutul de psihologie subiectivă creşte
în
absenţa
psihologiei
obiective. De aceea operele anticilor sînt, ce-i drept, pline de psihologie, dar prea puţin poate fi socotit obiectiv în ea. Ceea ce probabil a fost deter-' minat,
într-o
neglijabilă,
de
raporturilor Antichitate
măsură
deloc
particularitatea
interumane şi
din
Evul
din Mediu.
Antichitatea cunoştea o evaluare aproape exclusiv biologică, dacă se poate spune aşa, a omului de către semenul său, după cum reiese din obiceiurile şi raporturile juridice
ale
acelor
timpuri.
în
măsura în
care a exprimat în
genere o judecată de valoare, Evul Mediu
a
cultivat
o
evaluare
metafizică a aproapelui, cu punctul de pornire în ideea valorii eterne a sufletului uman. Această evaluare compensatoare în raport cu punctul de vedere antic este pentru estimarea personală — unică bază posibilă a unei psihologii obiective — la fel de nefavorabilă ca şi evaluarea biologică. Există, desigur, nu puţini specialişti care sînt de părere că o psihologie se poate scrie şi ex cathedra. Astăzi însă, cei mai mulţi sînt
convinşi
că
o
psihologie
obiectivă trebuie să se sprijine în primul rînd pe observaţie şi pe experienţă.
Această
bază
ar
fi
ideală, dacă ar fi posibilă. Dar idealul şi scopul ştiinţei nu stau în descripţia
pe
cît
mai
exact
cu
putinţă a faptelor — ştiinţa nu poate concura cu înregistrările cinematice şi fonografice —, ci în descoperirea legii, care nu e altceva decît expresia abreviată a unor procese variate, dar concepute cumva unitar. scopul
Graţie ştiinţei
interpretării, depăşeşte
experimentul pur, dar ră-
16
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
17
CE
mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii
personală se pune şi mai mult in
ei generale, probate, un produs al
valoare o dată cu prezentarea sau
constelaţiei psihologice subiective a
comunicarea
cercetătorului. în constituirea teoriilor
pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi
şi
abstractizarea
a
noţiunilor
ştiinţifice
hazardul
datelor
personal joacă un rol important. Există
perimental!
şi o ecuaţie psihologică personală, nu
indispensabilă
doar
exigenţa
una
psiho-fizică.
Noi
vedem
observate,
materialului
Nicăieri dccîl
ex-
nu
este
în
psihologie
fundamentală
mai
ca
culori, dar nu şi lungimi de undă. De
observatorul şi cercetătorul să co-
această bine cunoscută constatare
respundă obiectului, adică să fie în
trebuie să se ţină seama în psihologie
stare să vadă nu doar într-un singur
mai
Eficacitatea
fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el
ecuaţiei personale începe o dată cu
să vadă doar obiectiv nici nu ar trebui
observaţia. Vedem ceea ce sintem capabili
ridicată,
să vedem cel mai bine prin noi
neputinţă. Ar trebui să fim mulţumiţi
înşine. Astfel, vedem în primul rînd paiul
dacă nu vedem prea subiectiv. Faptul că
din
Fără
observaţia şi interpretarea subiectivă
îndoială, paiul este acolo, dar bîrna c
coincid cu datele obiective ale obiectului
în ochiul nostru — şi ar trebui să ne
psihologic este probant pentru interpretare
împiedice,
măsură,
doar în măsura în care aceasta nu
vederea. Nu am încredere în principiul
pretinde să fie generală, ci îşi propune
„observaţiei
aşa-numita
să fie valabilă numai pentru domeniul
psihologie obiectivă, decît dacă ea se
luat în considerare al obiectului. în
limitează la ochelarii cronoscopului, ai
această măsură, bîrna din propriul
ta-histoscopului
aparate
ochi ne îndreptăţeşte tocmai să găsim
„psihologice". în felul acesta ne ferim şi de
paiul din ochiul fratelui nostru. în
o
acest caz, bîrna din ochiul propriu nu
mult
ca
ochiul
recoltă
psihologice
oriunde.
fratelui
în
nostru.
oarecare
pure",
sau
prea
în
ai
altor
bogată
de
experimentale.
fapte Ecuaţia
căci
demonstrează,
aşa
cum
ceva
am
e
spus,
cu
că
fratele nostru nu are nici un pai în
dreapta apreciere ştiinţifică a unui
ochi. Dar stînjenirca vederii ar putea
psihic, diferit de acela al subiectului
lesne prilejui o teorie generală despre
care observă. Această condiţie este
faptul
îndeplinită
că
toate
Recunoaşterea
paiele şi
sînt luarea
bîrne.
doar
atunci
cînd
în
observatorul este suficient de bine
considerare a condiţionării subiective
informat în legătură cu dimensiunea
a cunoştinţelor în genere, şi mai ales
şi natura propriei personalităţi. Or, el
a cunoştinţelor psihologice, sînt o
poate
condiţie fundamentală pentru
informat doar dacă se eliberează într-
să
fie
îndeajuns
de
bine
o măsură importantă de influenţele compensatoare colective
şi
ale ajunge
judecăţilor astfel
la
o
concepţie clară asupra propriei sale individualităţi. 9. Cu cît ne întoarcem mai mult în istorie, cu atît vedem că personalitatea dispare sub stratul colectivităţii. Iar dacă mergem mai jos către psihologia primitivă,
descoperim
că
acolo
noţiunea de individ nici nu există. în loc de individualitate, găsim doar o raportare colectivă sau o participation inysliqueK Atitudinea colectivă împiedică însă cunoaşterea şi aprecierea unei psihologii diferite de a subiectului, prin faptul că spiritul branşat pe colectiv
este
tocmai
incapabil
să
gîndcască şi să simtă altminteri dccît proiectind. Ceea ce se înţelege prin noţiunea de „individ" reprezintă o cucerire
relativ
tîrzie
a
istoriei
spiritului uman şi a istoriei culturii. De
aceea nu este de mirare că atitudinea
merge mină în mînă cu dezvoltarea
colectivă, puternică în vremurile vechi,
individualităţii
a
aprecierea
psihologice condiţionate a oamenilor.
psihologică obiectivă a diferenţelor
Ceea ce explică de ce scrierile transmise
individuale, ca şi, în genere, orice
de Antichitate sînt atît de firave în materie de
obiectivare
ştiinţifică
psihologie obiectivă. Distincţia dintre
psihologice
individuale.
împiedicat
cu
totul
a
proceselor
a
diferenţierii
din
cele patru temperamente, pe care am
gîndire
preluat-o din Antichitate, abia dacă
fost
mai poate fi considerată o tipizare
„psihologizată", respectiv umplută cu
psihologică, temperamentele nefiind
psihologie
aproape
cauza
acestei
psihologică,
lipse
Tocmai
şi
de
cunoaşterea
a
proiectată.
Exemple
izbitoare oferă în acest sens începuturile interpretării
filozofice
Dcpsihologizarca
ştiinţei
a
lumii. obiective
nimic
altceva
decît
complexiuni psiho-fiziologice. Lip1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis Ies socie'te's infe'rieures.
18 sa
care Biserica a dus-o încă de la
TIPURI PSIHOLOGICE de
informaţii
nu
vrea
să
însemne însă că în istoria de idei a Antichităţii nu există urme ale acţiunii contrariilor psihologice în discuţie. Astfel, filozofia gnostică a stabilit existenţa a trei tipuri, corespunzînd poate celor trei funcţii psihologice fundamentale: gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea ar corespunde pneumaticii lor, simţirea — psihicilor, senzaţia — hilicilor. Preţuirea mai mică acordată psihicilor corespunde spiritului gnozei care, spre deosebire de creştinism, insista asupra valoni cunoaşterii. Prin cipiile creştine ale iubirii şi credinţei erau însă nefavorabile cu noaşterii, în interiorul gîndirii creştine, pneumaticul ar fi fost deci depreciat în măsura în care se distingea doar prin faptul că era posesorul gnozei, al cunoaşterii. Trebuie să ne gîndim la diferenţa dintre tipuri şi atunci cînd examinăm lupta îndelungată şi nu lipsită de primejdii pe
primele ei începuturi împotriva gnosticismului. Faţă de neîndoielnica orientare precumpănitor practică a creştinismului timpuriu şi în măsura în care nu se pierdea, urniîndu-şi instinctul de luptă, în polemică apologetică, intelectualul nu izbutea să o scoată la capăt. Regula fidei era prea strimtă şi nu îngăduia nici un fel de mişcări independente, în plus, era săracă în cunoaştere pozitivă. Cuprindea puţine idei, ce-i drept de imensă valoare practică, dar care zăvorau gîndirea. Intelectualul era lovit într-o măsură mult mai mare decit sensi bilul (der Fiihlende) de sacrificium intellectus. Este prin urmare de înţeles de ce conţinuturile precumpănitor cognitive ale gno zei, care în lumina dezvoltării de azi a gîndirii nu numai că nu şi-au pierdut din valoare, dar şi-au şi sporit-o substanţial, trebuie să fi exercitat o mare putere de atracţie asupra intelectualului din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de fapt, pentru ci, ispita
lumii. în special docetismul a dat de
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
furcă Bisericii, susţinînd
ISTORIA DE IDEI
că Cristos a avut doar un trup
19
aparent şi că întreaga sa viaţă pămîntească, precum şi suferinţele îndurate de el nu au fost decît aparenţă. în această afirmaţie gîndul pur trece pe primul plan, opunîndu-se simţirii omeneşti. Lupta cu gnoza ne întîmpină în chipul cel mai desluşit în două figuri care au fost nu doar Părinţi ai Bisericii, ci şi personalităţi de covîrşitoare importanţă. Este
vorba de Tertullian şi de Origene, aproximativ contemporani, la finele veacului al doilea. Schultz scrie despre ei: „Un organism oarecare este capabil să
absoarbă
hrana
aproape
complet şi să o asimileze potrivit constituţiei sale, în vreme ce altul o evacuează tot atît de complet prin violente simptome reactive. La fel de contradictoriu s-au comportat unul în raport cu celălalt Origene şi Tertullian. Reacţia lor la gnoză nu le defineşte doar caracterele şi concepţiile totodată
de de
viaţă, o
ci
este
însemnătate
fundamentală pentru locul ocupat de gnoză în viaţa spirituală şi în curentele religioase ale vremii."2 12.
Tertullian
s-a
născut
la
Cartagina în jurul anului 160. A fost păgîn, dedat vieţii de luxură a cetăţii sale pînă spre vîrsta de 35 de
ani,
devenit
cînd
s-a
autorul
creştinat.
a
A
nenumărate
scrieri ce-i oglindesc inconfundabil caracterul,
împrejurare
interesează
în
cadrul
faţă.
de
mod Se
care
ne
special
în
recunosc
desluşit mai cu seamă zelul său
nobil, fără precedent, înflăcărarea,
persoanele de sex femeiesc să
temperamentul
poarte
pătimaş
şi
întotdeauna
văl.
Gnoza,
interioritatea adîncă a concepţiei
care e tocmai o patimă a gîndirii
religioase.
şi a cunoaşterii, filozofia şi
Fanatic,
cultivînd
o
unilateralitate genială de dragul unui adevăr recunoscut, intolerant, natură de luptător fără pereche, combatant
necrţtor
ce
se
consideră victorios doar cînd adversarul îi e total anihilat, el mînuieşte cu
feroce
măiestrie
strălucitoare creatorul
ca
o
latinei
o
limbă
spadă.
E
bisericeşti,
ce
avea să dureze mai bine de o mie de
ani,
şi
cel
care
a
fixat
terminologia tinerei Biserici: „De îndată ce înşfăca un punct de vedere, trebuia — biciuit parcă de o oaste a iadului — să-1 dezvolte pînă la ultimele consecinţe, chiar şi atunci cînd dreptatea nu mai era de mult de partea lui, iar orice ordine zdrenţuită
raţională la
îi
picioare."3
zăcea Modul
pătimaş de a gîndi îi era atît de necruţător, îneît se înstrăina tot mai
mult
exact
de
acel
lucru
pentru care, de fapt, şi-ar fi dat viaţa. La fel îi era şi etica, plină de o aspră severitate. Cerea stăruitor să se caute martirajul, nu să se fugă de el, nu admitea o a doua căsătorie
şi
pretindea
ca
Dokumente der Gnosis, p. XXIX. Loc. cit., p. XXV.
20
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
lN ISTORIA DE IDEI
21
CE
ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea,
general valabile sau raţionale,
erau combătute de el cu fanatică
îi citez cuvintele:
intoleranţă.
Lui
i
se
mărturisirea
sublimă:
atribuie
credo
quia
absurdum est (cred pentru că este absurd). Ceea ce nu
corespunde
întru
totul
„Chem un nou martor, sau mai degrabă un martor care este mai cunoscut decît orice monument literar, mai dezbătut
adevărului istoric, căci el spusese
decît orice sistem de învăţătură, mai
doar:
răspîndit decît orice înştiin
„Et
mortuus
est
dei
filius,
prorsus credibile est, quia ineptum
ţare publică, mai mare decît toată
est. Et sepultus resurrexit; certum est, quia
făptura omenească, chem anu
impossibile est."4
me ceea ce constituie omul în
Avînd o minte ascuţită, şi-a dat
integralitatea lui. Aşadar, înfăţi-
seama de starea jalnică
şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti
a cunoştinţelor filozofice şi gnostice
dumnezeiesc şi veşnic, precum
şi Ie-a respins cu dispreţ.
cred unii filozofi — vei minţi atunci
în schimb, s-a raportat la mărturia
cu atît mai puţin —, ori
propriei lumi interioare, la
deloc dumnezeiesc, căci muritor,
propriile realităţi lăuntrice care erau
precum fireşte crede singur
una cu credinţa pe care o
Epicur — se va cuveni să minţi atunci
îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă,
cu atît mai puţin —, fie
devenind astfel creatorul
că vii din cer sau că te naşti pe
raporturilor conceptuale ce astăzi încă
pămînt, fie că eşti alcătuit din
stau la temelia sistemului
numere sau din atomi, fie că îţi începi
catolic. Realitatea lăuntrică
existenţa o dată cu trupul
iraţională era pentru el de natură
ori că eşti mai apoi introdus în trup,
esenţialmente dinamică, era
indiferent care îţi este obîr-
principiul şi fundamentul pe care îl
şia şi în ce fel faci din om ceea ce
opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei
este el, anume o fiinţă raţio
nală, capabilă să. perceapă şi să
simplu
cunoască. Dar nu pe tine, sufle
neexperimentat, aşa cum te afli la cei
te, te chem, care, dresat în şcoli,
care nu te au decît pe tine, aşa cum
umblat prin biblioteci, hrănit
vii din uliţă, din colţul străzii, din
şi îndestulat în academii şi sub
atelier. Tocmai de neştiinţa ta am
porticuri atice, propovăduieşti
nevoie."5
înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau să-ţi vorbesc, ţie, care eşti 4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea ce e pe deplin credibil, căci e absurd. Şi a înviat din mormînt; ceea ce e sigur, căci e cu neputinţă" (Tertullian, De carne Christi, 5).
şi
neinstruit,
neajutorat şi
îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o Tertullian prin sacrificium intellectus 1-a condus
către
rezerve
a
recunoaşterea realităţii
fără
interioare
iraţionale, a temeliei reale a credinţei sale. A rezumat necesitatea procesului religios, pe care îl simţea în sine, în formula incomparabilă anima naturaliter christiana.
O
intellectus,
dată
cu
filozofia
sacrificium
şi
ştiinţa,
consecutiv şi gnoza şi-au pierdut pentru el orice importanţă. în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai sus i s-au accen tuat. Cînd Biserica s-a văzut constrînsă din ce în ce mai mult să încheie compromisuri cu masa, el s-a revoltat şi a devenit discipolul lui Montanus, profet frigian extatic care susţinea prin cipiul absolutei negări a lumii şi al spiritualizării totale. în pam flete violente, Tertullian a atacat politica papei Calixtus I, ajungînd astfel, împreună cu montanismul, mai mult sau mai puţin extra ecclesiam. După o relatare a lui
Augustin, ulterior ar fi
al său era tocmai intelectul
intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi
şi cunoaşterea clară mijlocită de el.
întemeiat o sectă pro
Sacrificium intellectus i-a
prie.
închis calea către o dezvoltare pur
S-ar putea spune că Tertullian este
raţională, obligîndu-1 să iden
un reprezentant clasic
tifice în dinamica iraţională din
al gîndirii introvertite. Intelectul său
adîncul sufletului său temelia
apreciabil, extrem de as
propriei fiinţe. Logica gnozei, felul
cuţit, este flancat de o evidentă
specific intelectual în care
senzualitate. Procesul psihologic
aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul
al dezvoltării, pe care îl numim
sufletului, îi era
creştin, 1-a împins la jertfă, la
în chip necesar detestabilă, căci ea
amputarea celui mai preţios organ —
reprezenta tocmai calea pe
idee mitică de asemenea
care o părăsise spre a îmbrăţişa
conţinută în simbolul grandios şi
principiul simţirii.
exemplar al sacrificiului fiului lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ
5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV ş. urm.
22
Era întotdeauna înconjurat de elevi
TIPURI PSIHOLOGICE
18.
în
Origene
aflăm
polul
absolut opus al lui Tertullian. Origene s-a născut în jurul anului 185, în Alexandria. Tatăl său a fost martir creştin. El însuşi a crescut în
acea
foarte
particulară
atmosferă spirituală în care se amestecau
ideile
Orientului
cu
cele ale Occidentului. Cu mare sete de învăţătură, şi-a însuşit tot ceea ce era demn de ştiut în acele vremuri, asimilînd întreaga bogăţie de idei din epoca alexandrină ce i se oferea sub formă de bunuri creştine,
iudaice,
elenistice
şi
egiptene. S-a remarcat ca profesor la o şcoală de catiheţi. Filozoful păgîn Porphyrios, elev al lui Plotin, spunea despre el că ducea o viaţă de creştin, dar potrivnică legii; în privinţa opiniei pe care o nutrea despre
lucruri
şi
despre
dumnezeire, el elcniza şi substituia reprezentările
greceşti
miturilor
străine.6 Autocastrarea la care s-a supus
şi
ale
cărei
motive
particulare pot fi ghicite, dar nu sînt istoric atestate, s-a produs încă înainte de 211. Exercita o mare influenţă asupra celor din jurul său şi avea un discurs convingător.
şi
de
o
armată
întreagă
de
stenografi care prindeau vorbele de preţ ce cădeau de pe buzele învăţătorului venerat. Ca scriitor a fost extrem de fecund, dez-voltînd totodată
şi
o
impunătoare
activitate didactică. în Antio-hia a ţinut prelegeri de teologie chiar pentru
împărăteasa
mamă,
Mamaea. La Cezareea, conducea o şcoală.
îşi
întrerupea
adesea
activitatea didactică din pricina călătoriilor întinse pe care le întreprindea. Era de o extraordinară erudiţie şi dispunea de o uimitoare capacitate de a cerceta cu grijă lucrurile. A descoperit manuscrise vechi
ale
Bibliei
şi
a
dobîndit
merite speciale în critica de texte. „A fost un mare învăţat, în fapt, singurul învăţat adevărat pe care 1-a avut vechea Biserică", spunea Harnack.
Spre
deosebire
de
Tertullian, Origene nu s-a refuzat influenţei
gnosticismului,
dimpotrivă, 1-a adus pe acesta sub o formă atenuată în sînul Bisericii sau cel puţin a dorit să o facă. El însuşi este, într-adevăr, judecînd după gîndirea şi după concepţiile fundamentale ce îi sînt proprii, un gnostic creştin. Poziţia
lui faţă de credinţă şi ştiinţă este descrisă
de
Harnack
prin
următoarele cuvinte, semnificative din punct de vedere psihologic: „Biblia 6 Loc. cit., p. XXII.
23
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
le este în egală măsură necesară şi unora şi altora: credincioşii îşi iau din ea faptele şi comandamentele de care au nevoie, iar ştiutorii îi descifrează ideile şi îşi extrag din ea forţele
care
îi
contemplarea
călăuzesc
spre
iubirea
de
şi
Dumnezeu — astfel îneît tot ceea ce e material apare prin interpretare religioasă
(exegeză
alegorică,
hermeneutică) ca retopit spre a forma un cosmos de idei, ba în cele din
urmă
totul
este
biruit
prin
ascensiune şi depăşit ca treaptă şi rămîne singură, odihnindu-se fericită, doar legătura dintre spiritul izvorît din Dumnezeu al făpturii şi Dumnezeu însuşi (amor et visio)." Teologia lui, spre deosebire de aceea a lui Tertullian, este esenţialmente filozofică, mulîndu-se perfect pe tiparul unei fi lozofii neoplatonice. în Origene se întrepătrund în chip paşnic şi armonios sferele filozofiei greceşti şi ale gnozei, pe de-o par te, ale ideilor creştine, pe de alta. Rezultatul acestei îngăduinţe şi echităţi larg comprehensive a fost
că şi Origene a avut desti
sacrificiului celei mai preţioase
nul celor condamnaţi de Biserică.
funcţii.
Oricum, condamnarea defini
Este absolut caracteristic faptul că
tivă s-a produs abia postum, după
Tertullian săvîrşeşte sacrifi-
ce Origene, bătrîn, fusese
cium intellectus, iar Origene sacrificium
martirizat în timpul prigoanei împotriva
phalli, căci viaţa creş
creştinilor, sub Dccius,
tină pretinde suspendarea totală a
şi murise la scurtă vreme în urma
legăturii senzuale cu obiectul,
torturilor. în 399, papa Anas
mai exact: sacrificarea acelei
tasie I a pronunţat condamnarea, iar
funcţii care este socotită a fi cea
în 543 un sinod convocat de Iustinian a anatemizat erezia; anatema s-a menţinut şi în ver dictele conciliilor ulterioare. Origene este un reprezentant clasic al tipului extravertit. Orientarea sa fundamentală merge în direcţia obiectului, ceea ce se vede din atenţia conştiincioasă cu care el examinează faptele obiective şi condiţionările lor şi din formularea acelui principiu suprem al lui amor et visio Dei. Procesul creştin de dezvoltare a întîlnit în Origene un tip care se întemeiază pe relaţia cu obiectul, relaţie care s-a exprimat dintotdeauna simbolic prin se xualitate, motiv pentru care anumite teorii reduc toate funcţiile de bază ale sufletului tocmai la sexualitate. De aceea castrarea este expresia adecvată a
24
desfrînări fără limite. Acestora din
TIPURI PSIHOLOGICE
mai preţioasă, a bunului celui mai de preţ, a instinctului celui mai puternic. Din punct de vedere biologic, sacrificiul este pus în slujba domesticirii, din punct de vedere psihologic însă el urmăreşte,
prin
desfacerea
vechilor legături, să ofere spiritului posibilităţi
noi
de
evoluţie.
Tertullian şi-a jertfit intelectul, căci intelectul era acela care îl lega cel mai
puternic
de
realitate.
Combătea gnoza, deoarece pentru el ca reprezenta calea ocolită de a ajunge la intelectualitate, condiţie totodată
a
Corespunzător gnosticismul
senzualităţii. acestui
se
fapt,
împarte
într-
adevăr în două direcţii: una tinde către
o
spiritualizare
depăşind
orice măsură, cealaltă se pierde în anomism etic, într-un libertinism absolut, care nu se dă înapoi din faţa nici unui viciu, a nici unei perversităţi, a nici unei impudori oricît de respingătoare. Se deosebeau (abstinenţi)
astfel de
encratiţii antitacţi
sau
antinomişti (adversari ai ordinii şi ai
legii),
principiu,
care
păcătuiau
de-dîndu-se
din
deliberat,
potrivit cu anume precepte, la
urmă le aparţineau şi nicolaiţii, arhonticii etc, ca şi cei numiţi, foarte potrivit, borboricni. Cît de apropiate erau aparentele contrarii se vede din exemplul arhonticilor care s-au împărţit într-o direcţie encratică şi una antinomistă, păstrîndu-şi
fiecare
logica
şi
consecvenţa proprie. Cine vrea să ştie ce înseamnă din punct de vedere
etic
un
intelectualism
îndrăzneţ şi generos cultivat să cerceteze istoria eticii gnostice. Va înţelege pe deplin sacrificium intellectus. Acei oameni erau consecvenţi şi din punct de vedere practic, trăindu-şi ideile
pînă
la absurd.
Ori-gene
însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat legătura senzuală cu lumea. Pentru el,
evident,
nu
intelectul
reprezenta o primejdie specială, ci mai degrabă simţirea şi senzaţia ce leagă de obiect. Prin castrare, el s-a
eliberat
de
senzualitatea
împerecheată cu gnosticismul şi a putut astfel să se lase fără teamă în
voia
bogăţiei
de
gîndire
a
acestuia din urmă, în vreme ce Tertullian, intelectual,
prin s-a
sacrificiul zăvorit
în
său faţa
gnozei, ajungînd însă, tocmai pe această cale, la o profunzime a
sentimentului
religios
pe
Origene
atins-o
niciodată.
„Ceea
n-a ce
Origene",
îl scrie
deosebeşte Schultz,
care
de „este
faptul că a trăit în adîncul sufletului fiecare cuvînt, că nu raţiunea 1-a înflăcărat, ca pe acesta, ci inima. în schimb, a rămas în urma lui Origene prin faptul că
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
25
ISTORIA DE IDEI el, cel mai pătimaş dintre toţi gînditorii, a fost la un pas de a respinge cunoaşterea în genere şi de a extinde la întreaga gîndire umană lupta împotriva gnozei."7 Vedem aici cum, de fapt, în cadrul procesului creştin ti pul originar s-a inversat. Tertullian, gînditorul penetrant, devine un om al sentimentului; Origene, la rîndu-i, devine învăţat şi se pierde în logică. E uşor, fireşte, să inversăm raţionamentul şi să spunem că Tertullian a fost dintotdeauna un om al sentimentu lui, iar Origene un intelectual. Dar, lăsînd la o parte faptul că în felul acesta diferenţa tipologică nu se suprimă, ci continuă să dăinuie, modul răsturnat de a privi lucrurile nu explică de ce Tertullian şi-a văzut în gîndire adversarul cel mai primejdios, în vreme ce Origene 1-a văzut în sexualitate. S-ar putea răspunde că amîndoi s-au înşelat, iar ca argument s-ar putea aduce deznodămîntul fatal al existenţelor
ambilor. în acest caz, ar trebui
lăturalnice, dacă ne reamintim cu
să presupunem însă că amîndoi au
această ocazie ce înseamnă din
sacrificat ceea ce în ochii lor
punct de vedere psihologic de
avea o valoare mai mică şi că deci
turnarea instinctului de pe orbita
ei ar fi „tras pe sfoară" des
lui firească, deturnare ce pare
tinul. Este şi acesta un punct de
a constitui procesul (sacrificial) creştin:
vedere al cărui principiu are o
rezultă anume din cele
valabilitate recunoscută. Există
de mai sus că răsturnarea
doar şi printre primitivi astfel de
semnifică totodată trecerea către o
şmecheri care apar în faţa
altă
fetişului lor cu o găină neagră sub braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc un porc negru şi frumos." în ce mă priveşte, cred că, în ciuda sentimentului evident de uşura re pe care omul obişnuit îl trăieşte atunci cînd asistă la demo larea a ceva grandios, explicaţia devalorizantă nu este în orice împrejurare corectă, cu toată aparenţa ei foarte „biologică". în măsura în care ştim cîte ceva de natură personală despre aceste două personalităţi de anvergură din istoria gîndirii, trebuie să recunoaştem că întreaga lor atitudine este atît de gravă, îneît răs turnarea pe care au trăit-o sub influenţa creştinismului nu a fost nici viclenie, nici înşelăciune, ci realitate şi adevăr. Nu ne pierdem pe căi
7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.
26
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
27
CE
atitudine. Se înţelege astfel limpede
parţial sesizat. Atitudinea („tipică")
care este cauza răsturnării şi în ce
unilaterală
măsură Tertullian are dreptate atunci
capacitatea psihologică de adaptare,
cînd concepe sufletul ca naturaliter
care, acumulîndu-sc in cursul vieţii,
christiana: direcţia firească a instinctului
duce mai devreme sau mai tîrziu la
urmează, precum toate în natură,
tulburări
principiul minimului efort. Or, un om
subiectul
este înzestrat mai mult pe o direcţie,
Compensaţia însă nu poate fi obţinută
altul pe alta. Sau, adaptarea la primul
decit
mediu al copilăriei pretinde, după
atitudinii unilaterale de pînă atunci. în
felul de a fi al părinţilor şi după
felul acesta, apare o stază temporară
împrejurări, ceva mai multă reţinere
a energiei şi o debordare a ei în
şi reflecţie, ori mai multă participare
canalele
afectivă. Se formează astfel automat
conştientă,
anumite atitudini preferenţiale, din
inconştient. Deficitul în adaptare care
care rezultă diferite tipuri. în măsura
este causa efficiens a procesului de
în care fiecare om posedă, în calitate
răsturnare se manifestă subiectiv sub
de fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile
forma unui sentiment de nelămurită
psihologice de bază, ar fi necesar din
nemulţumire. Aceasta era atmosfera care
punct
domina momentul de răscruce de la
de
vedere
psihologic,
în
lasă
de
un
adaptare
către
printr-o
o
dar
ce
în
împing
compensaţie.
amputare
neutilizate
deficit
(sacrificiu)
încă
a
pe
cale
pregătite
în
vederea adaptării sale perfecte, ca el
începutul
să le şi utilizeze pe acestea în mod
extraordinară şi uimitoare nevoie de
egal. Căci trebuie să existe un motiv
mîntuire pusese stăpînire pe oameni,
pentru
de diferite
ducînd la acea înflorire nemaivăzută
modalităţi de adaptare psihologică:
de culte posibile şi imposibile din
probabil
Roma
care dispunem
că
insuficientă;
o
singură
doar
gîndit
cale sau
e
erei
antică.
noastre.
Nu
lipseau
O
nici
doar
reprezentanţii teoriei vieţii trăite din
simţit, obiectul nu pare să fie decît
plin care operau nu cu „biologie", ci
cu argumentele ştiinţei de atunci. De
tot ceea ce se petrecuse în trecutul
asemenea,
îndepărtat şi din care rezultaseră mai
nu
mai
conteneau
speculaţiile asupra motivelor pentru
apoi stări nefaste pentru umanitate.
care oamenii o duceau atît de rău;
Sacrificiul pe care l-au făcut
doar că în acele vremuri cauzalismul nu
Tertullian şi Origene e dras
era atît de limitat pe cît este acela al
tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el
ştiinţei noastre; se făceau raportări
corespunde spiritului
nu doar la vîrsta copilăriei, ci şi la
eminamente concretist al vremii. Acesta este
cosmogonie,
spiritul în care
inventîndu-se
nenumărate sisteme care demonstrau
gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur reale sau cel puţin ca referindu-se nemijlocit la real şi în care Tertullian şi-a considerat realitatea simţirii ca obiectiv valabilă. Gnosticismul a proiectat percepţia interioară subiectivă a procesului de schimbare a ati tudinii sub forma unui sistem cosmogonic şi a crezut în realita tea figurilor sale psihologice. în cartea mea Wandlungen und Symbole der Libido* am lăsat deschisă problema originii orientării propriu-zise a libidoului în procesul creştin. Am vorbit atunci de scindarea libidoului în două jumătăţi orientate opozitiv. Explicaţia acestui fapt re zultă din unilateralitatea atitudinii psihologice care devenise atît de marcată, încît compensaţia încerca să irumpă din inconştient. Este tocmai mişcarea gnostică din
primele veacuri ale creştinis
25. Nu este improbabil să întîlnim
mului care arată în chipul cel mai
opoziţia tipurilor în istoria schismelor şi
desluşit cum în momentele
a
de compensare conţinuturile
bogată
inconştiente izbucnesc în afară.
creştine din primele veacuri. Ebioniţii
Creştinismul însuşi a însemnat
sau iudeii botezaţi, identici probabil
prăbuşirea şi sacrificarea valori
cu
lor culturii, deci ale atitudinii antice. Astăzi
umanitatea exclusivă a lui Cristos,
e aproape inutil să
socotit de ei fiul Măriei şi al lui Iosif,
remarcăm că a vorbi despre vremurile
care
noastre sau despre vre
consacrarea prin Duhul Sfînt. Astfel,
murile de acum două mii de ani este
faţă de docetişti, ebioniţii se situau în
totuna.
această ches-
2. Controversele teologice ale Bisericii vechi
ereziilor, în
de
altminteri
controverse,
primii
abia
creştini,
ulterior
atît
a
fi
8 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).
Bisericii
credeau
ar
de
în
primit
28
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
IN ISTORIA DE IDEI
29
CE
tiune
la
polul
opus.
s-a
impune totodată evidenţei faptul că
perpetuat vreme îndelungată, într-o
atît în mişcarea lui Arie, cit şi în
formă schimbată, mai tăioasă, din
controversa
unghiul politicii clericale, dar
mai
dogmatică subtilă era esenţială doar
moderată din unghiul conţinutului, ea
pentru acele spirite care o iniţiaseră,
a reapărut în jurul anului 320 în erezia lui
iar nu şi pentru marea masă care
Arie. Arie respingea formula propusă de
pusese stăpînire, în mod partizan, pe
Biserica ortodoxă xrâ natpi ouooiknoc,
disputa dogmatică. Pentru ea, o astfel
(asemenea Tatălui). Examinînd mai
de chestiune subtilă nu avea, în acele
îndeaproape istoria marii controverse
vremuri, nici un fel de motivaţie;
arianice
homoousie şi de
ceea ce o frămînta erau problemele şi
homoiousie (identitatea şi asemănarea
revendicările puterii politice, fără nici
fiinţei
Dumnezeu),
o legătură cu diferendele teologice.
observăm că lio-moiousia pune accentul
Dacă diferenţa tipurilor va fi avut aici
pe senzual şi pe simţirea umană, în
în genere o importanţă oarecare, ea
vreme ce homoousia reprezintă un punct
va fi stat în faptul că se ofereau pe
de vedere pur logic şi abstract. Tot
această cale formulele prin care in-
astfel,
stinctele
legată
lui
de
Cristos
s-ar
cu
zice
Opoziţia
să
revolta
monofizită,
ale
grosolane
problema
masei
erau
monofiziţilor (care susţineau unitatea
măgulitor etichetate. Ceea ce nu vrea
absolută
să
împotriva sinodului
a
naturii formulei
de
la
lui
Cristos)
că
pentru
cei
care
a
declanşaseră controversa, homoousia şi
(care
homoiousia erau chestiuni mai puţin
diofizite
Calcedon
însemne
admitea natura dublă, indivizibilă a lui
grave.
Căci
Cristos, respectiv natura omenească şi
ascundeau,
dumnezeiască într-una) valorifică, din
psihologic, crezul ebionit în umanitatea
nou, punctul de vedere abstract şi
pură
non-reprezentabil faţă de cel natural
dumnezeirea lui relativă („aparentă")
şi senzual al formulei diofizite. 26. Se
şi
a
crezul
dincolo atît
lui
de
ele
se
istoric,
cît
şi
Cristos
docetist în
unită
cu
dumnezeirea
pură
a
lui
Cristos
unită
cu
senzaţie umană proiectată; a doua
materialitatea lui doar aparentă. Iar
oară,
sub acest strat găsim din nou marea
fundamentală
schismă psihologică. O dată, afirmaţia
abstracţiunii şi a extraumanului, al
că
valoarea
afirmaţia se
valoarea
află
de
partea
şi
importanţa
căror
află
de
procesul obiectiv al naturii care se
fundamentală
se
perceptibilului
senzorial,
partea
al
cărui
subiect
desfăşoară
subiect este dacă nu întotdeauna o
impersonale,
senzaţie
umană
umană
că
personală,
schimb, întotdeauna o
în
în
este
funcţia,
cadrul dincolo
căreia
îi
adică:
unei de
slujeşte
legităţi senzaţia
chiar
de
temelie. Primul punct de vedere nu ţine seama de funcţie, în favoarea complexului funcţional care e omul; ultimul punct de vedere nu ţine seama de om, ca suport indispensabil, în favoarea funcţiei. Ambele puncte de vedere
îşi
neagă
reciproc
valoarea
fundamentală. Cu cît reprezentanţii lor se identifică mai hotărît cu tezele proprii, cu atît ei încearcă mai mult, poate cu cele mai bune intenţii, să şi le impună
unii
celorlalţi,
violentîndu-şi
astfel reciproc valoarea fundamentală. O altă faţă a opoziţiei tipurilor pare să se manifeste în controversa pelagiană de la începutul veacului al V-lea. Expe rienţa adînc trăită de Tertullian, potrivit căreia omul nici după botez nu poate evita păcatul, a devenit la Augustin, în multe privinţe asemănător lui Tertullian, doctrina pesimistă şi atît de caracteristică a păcatului strămoşesc,
doctrină a cărei esenţă
morală şi autodeterminarea
constă în ideea de concupiscentia 9
omului, cresc, în schimb, cu atît mai
moştenită de la Aduni. în
mult valoarea şi importanţa
viziunea lui Augustin, păcatului originar
ideii de Biserică, în concordanţă cu
i se opune harul mîn-
programul formulat de Au
tuitor al lui Dumnezeu cu instituţia
gustin în Civitas Dei.
creată de el: Biserica, admi
Unei concepţii atît de apăsătoare i s-
nistratoare a mijloacelor de salvare. în
a împotrivit mereu
această concepţie, valoa
sentimentul libertăţii şi al valorii
rea omului este foarte scăzută. El nu
morale aomului, pe care nici
mai e de fapt decît o biată
o reflecţie, oricît de profundă, şi nici o
creatură, condamnată, căzută
logică, oricît de ascuţită,
necondiţionat în puterea diavolu lui, dacă nu se împărtăşeşte de harul divin prin intermedierea Bisericii atotmîntuitoare. Dispar mai mult sau mai puţin astfel nu doar valoarea, ci şi libertatea
9 Lăcomie, am spune: libido nestăpînit, care, ca Einapnâvri, constringere aştrilor şi a destinului, îl duce pe om la greşeală şi la pierzanie.
30
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
31
CE
nu au izbutit pînă la urmă să-1 suprime.
Legitimitatea
care îi poartă numele.
sentimen3. Problema
tului de valoare umană şi-a aflat apărătorul
în
persoana
lui
transsubstanţierii
Pe-
lagius, călugăr britanic, şi în aceea
O dată cu marile răsturnări politice,
a elevului său, Caelestius. Doctrina lor
cu prăbuşirea impe
s-a întemeiat pe libertatea morală a
riului roman şi cu declinul civilizaţiei
omului,
antice, şi aceste contro
ca
rea-litat
dată.
Este
semnificativ pentru înrudirea dintre
verse au luat sfîrşit. Dar după
punctul
instalarea, la cîteva sute de ani,
de
concepţia
vedere
pelagian
diofizită
faptul
şi că
a unei anumite stabilităţi, diferenţele
pelagienii, urmăriţi de adversarii lor,
psihologice au început din
au
nou să se manifeste, în modul lor
găsit
refugiu
mitropolitul Nestorie
la
Nestorie,
Constantinopolului.
sublinia
separarea
celor
caracteristic, mai întîi timid, apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot
două naturi ale lui Cristos, opunîndu-
mai intens. E drept că
se învăţăturii lui Ciril despre (pixjiKf)
nu mai erau aceleaşi probleme care
EVGXTIC,,
unitatea fizică a lui Cristos ca
om-Dumnezeu.
Nestorie
ţinea
de
tulburaseră vechea Biserică, ci apăruseră forme noi, dar psihologia
asemenea să se considere că Măria
ascunsă în spatele lor era
era
aceeaşi.
nu
cea
care
îl
născuse
pe
Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl născuse
doar
pe
Cristos,
Pe la mijlocul veacului al IX-lea, stareţul Paschasius Rad-
XpioxoTOKoc, . Numea păgînă ideea
bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere
după care Măria ar fi fost mama lui
despre euharistie, în care
Dumnezeu. El este acela care a de-
reprezenta doctrina transsubstanţierii,
clanşat disputa nestoriană, încheiată
respectiv ideea că vinul şi
în cele din urmă cu schisma Bisericii
hostia se transformă în comuniune în
sîngele adevărat şi în car
şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei
nea adevărată a lui Cristos.
extreme concretizări a unui simbol a
Această concepţie a devenit, cum
cutezat
se ştie, dogma după care
Ratramnus,
metamorfozarea se produce vere, rea-
mînăstire
liter, substantialiter; deşi
stareţ. Un adversar hotărît a găsit
„accidentele", respectiv piinea şi
Radbertus în Scotus Eriugena, filozof
vi
important
nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele
cutezanţă care a trăit în Evul Mediu
sînt totuşi în substanţă carnea
timpuriu şi care se afla atît de sus şi
să
ridice
unele
călugăr în
care
şi
în
obiecţii aceeaşi
Radbertus
gînditor
plin
era
de
atît de departe în raport cu contemporanii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns abia cîteva secole mai tîrziu, duă cum scrie Hase in istoria sa bisericească 10. Stareţ fiind la Malmesbury, a fost ucis în jurul anului 889 de către propriii săi călugări. Scotus Eriugena, pentru care filozofia adevărată era totodată religie adevărată, nu era un adept orb al autorităţii şi al ideilor primite, căci, spre
deosebire
contemporanilor
de săi,
majoritatea el
ştia
să
gîndească pe cont propriu. Scotus Eriugena
aşeza
raţiunea
deasupra
autorităţii, poate total în răspăr cu spiritul vremii, dar îndatorînd cert veacurile ce aveau să vină. Chiar acelor eminenţi Părinţi ai Bisericii, aliaţi deasupra oricărei discuţii, el le admitea autoritatea doar în măsura în care scrierile lor închideau comori de inteligenţă. După el, euharistia nu era nimic altceva dccît amintirea cinei
celei din urmă, celebrate de Isus cu
De
ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede
Radbertus, care nu ştia să gîndească,
orice om rezonabil din orice timp. Dar
în schimb, pătruns cum era de spiritul
oricît
veacului
de
clar,
de
simplu
şi
de
succes
ce
a
avut
însă
pretindea
parte
concretizarea
omenesc gin-dea, şi oricît de puţin
fenomenelor religioase, s-a priceput să
înclinat era să micşoreze cu ceva
„transsubstan-ţieze"
sensul şi valoarea ceremoniei sacre,
plenaritatea de sens, proiectîndu-le
Scotus Eriugena nu era pătruns de
grosolan la nivelul perceptibilului.
spiritul vremii în care trăia şi nici de
simbolicul
şi
31. Se recunosc fără dificultate în
dorinţele celor din jur, ceea ce se
această
poate
împrejurarea
fundamentale pe care le-am întîlnit şi
uciderii sale de către propriii săi soţi
în disputele mai sus înfăţişate, anume
monahali. Scotus Eriugena ştia să
punctul
gîndească raţional şi logic, fără ca
respinge
vedea
şi
din
prin aceasta să se bucure de succes.
controversă
de
vedere
elementele
abstract,
10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
care
32
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
33
CE
orice amestec cu obiectul concret, şi
urmare a unei valori prea ridicate, el
punctul
concre-tizant,
pătrunde continuu în psihic, destramă
aplecat asupra obiectului. Departe de
şi distruge funcţia gîndirii orientate,
noi ideea de a formula, dintr-un unghi
bazată
de
nonadecvării.
de
vedere
vedere
intelectual,
o
judecată
tocmai
pe
Din
excluderea
această
simplă
unilaterală, depreciatoare la adresa
reflecţie rezultă, fără doar şi poate,
lui Radbertus şi a prestaţiei sale.
sensul practic al unor astfel de rituri
Tocmai fiindcă această dogmă pare
şi dogme care tocmai din acest punct
absurdă pentru spiritul modern, nu
de vedere rezistă şi unui mod de
trebuie să ne simţim îndemnaţi a o
examinare pur oportunist, biologic,
declara lipsită istoriceşte de valoare.
fără a mai vorbi de efectele directe,
Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de
specific religioase, exercitate asupra
lux pentru orice colecţie de erori
individului
umane, dar lipsa ei de valoare nu
dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe
rezultă eo ipso, căci, mai înainte de a o
Scotus Eriugena, pe atît de puţin ne
condamna,
cercetăm
este îngăduit să depreciem prestaţia
amănunţit cum a acţionat ea în viaţa
lui Radbertus. Pe marginea acestui
religioasă a acelor veacuri şi ce îi
caz, se cuvine să învăţăm însă că
datorează indirect epoca noastră. Nu
gîndirea
trebuie trecut cu vederea că tocmai
măsurabilă
credinţa în realitatea acestui miracol
extravertitului, căci cele două forme
pretinde o desprindere a procesului psihic de
de gîndire sînt, în raport cu determinările
ar
trebui
să
perceptibilul pur, desprindere poate
rămîne
fără
urmări
care
de
credinţa
introvertitului prin
în
atare
nu
este
aceea
a
nu
lor, complet şi fundamental diferite. S-
asupra
ar putea, eventual, spune că: gîndirea
naturii înseşi a acestui proces. Procesul
introvertitului
gîndirii orientate devine absolut imposibil
extravertitului însă e programatică.
atunci cînd perceptibilul posedă o valoare
de
prag
prea
ridicată.
Ca
este
raţională,
cea
a
32. Prin aceste observaţii, vreau să subliniez explicit, nu am urmărit nici
într-un
caz
epuizarea
psihologiei
că a spus ceva potrivnic modului
individuale a celor doi autori. Ceea ce
general de a gîndi al oamenilor, dar
ştim despre Scotus Eriugena personal
că a dedus, cu o logică sigură a
— destul de puţin — nu este suficient
sentimentului,
pentru a-i diagnostica precis tipul.
adecvată aşteptărilor acelor vremi,
Ceea ce ştim despre el pledează în
fapt care ar pleda în favoarea tipului
favoarea tipului introvertit. Despre
extravertit. Din motive de cunoaştere
Radbertus nu ştim aproape nimic.
insuficientă, trebuie să ne suspendăm
Ştim atîta doar
însă judecata, căci, mai cu seamă în
concluzia
cea
mai
cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea să stea şi altminteri. Este tot atît de posibil ca el să fi fost un introvertit care, avînd o inteligenţă limitată, nu a depăşit în nici un fel concepţiile mediului său, iar logica lui, total lipsită de originalitate, a mers doar pînă la deducerea unei concluzii la îndemînă din premisele puse la dispoziţie de Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi invers, Scotus Eriugena ar fi putut să fie un extravertit, dacă s-ar dovedi că
era
susţinut
de
un
mediu
caracterizat oricum de common sense şi care
consideră
că
exprimarea
corespunzătoare a acestuia din urmă era oportună şi binevenită — ceea ce însă, tocmai pentru Scotus Eriugena, nu este defel atestat. Pe de altă parte,
ştim
şi
cît
de
mare
era
nostalgia acelei epoci după realitatea miracolului religios. Din unghiul de vedere spiritului
al
acestei
vremii,
particularităţi
opinia
lui
a
Scotus
Eriugena
trebuia
să
pară
rece
şi
dintre
şi
nominalism
nominalism
lui Radbertus trebuia să fie resimţită
orientare
ca vitalizantă, căci ea concretiza ceea
numitele
ce îşi dorea fiecare.
generale sau categoriale, precum, de
4. Nominalism şi realism
care
înţelege
Prin
distrugătoare, în vreme ce afirmaţia
exemplu,
se
realism.
susţinea
universalia,
adică
frumuseţea,
acea
că
aşa-
noţiunile
binele,
animalul, omul etc, nu ar fi altceva
33. Disputa euharistică din secolul al
decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate
IX-lea nu a fost decît începutul unei
batjocoritor şi prin flatus vocis. Anatole
controverse cu mult mai ample care a
France afirma: „Et qu'est-ce que penser? Et
despărţit spiritele veacuri de-a rîndul
comment pense-t-on? Nous pensons avec des
şi care a închis în sine urmări im-
mots — songes-y, un metaphysicien n'a, pour
previzibile. Este vorba de opoziţia
consti-
34
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
35
CE
tuer
le
systeme
du
monde,
que
le
cri
la teoria platonică a idei
perfectionne des singes et des chiens."*
lor, este vorba în acest caz de un
Acesta
conflict mult mai vechi. Cîteva
este
împărtăşit
şi
nominalismul de
extrem,
Nietzsche,
care
observaţii veninoase la Platon în
concepe raţiunea ca pe o „metafizică a
legătură cu „moşnegii întîrziaţi
limbii".
la învăţătură" şi „săracii cu duhul" se
34.
Invers, realismul susţine
referă la reprezentanţii a
existenţa universaliilor ante rem,
două şcoli filozofice înrudite, care se
respectiv faptul că noţiunile generale
împăcau greu cu spiritul
îşi au existenţa pentru si
platonic, anume la cinici şi la megarici.
ne, în felul ideilor platonice. în ciuda
Reprezentantul primei
clericalităţii lui, nomina
şcoli, Antistene, deşi apropiat
lismul este un curent sceptic care
atmosferei spirituale socratice şi
contestă existenţa specifică,
prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil
particulară a abstracţiunii. El reprezintă
lumii frumoase
un fel de scepticism şti
a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare
inţific în interiorul dogmaticii rigide.
polemică îndreptată
Noţiunea lui de realitate
împotriva lui Platon, în care numele
coincide în mod necesar cu realitatea
acestuia apărea necuviin
perceptibilă a lucrurilor,
cios schimbat în locfkov. XâOcov
a căror individualitate reprezintă realul
înseamnă băiat sau bărbat, dar
faţă de ideea abstractă.
sub aspect sexual — căci oâOcov vine
Realismul strict aşază, în schimb,
de laaăOri. penis — fapt
accentul realităţii pe abstract,
prin care Antistene sugera delicat, pe calea
pe idee, pe universal, situat ante rem (înaintea
bine cunoscută nouă
lucrului).
a proiecţiei, a cui cauză intenţiona să o
a) Problema universaliilor în Antichitate 35.
După cum se vede din referinţa
apere împotriva lui Pla ton. Pentru creştinul Origene, această
şi-cauză primă era, cum
percepţia simţurilor, simbolizată din
am văzut, tocmai demonul pe care a
vechime de falus, îi mai stătea încă la
încercat să-1 răpună auto-
inimă; nu doar lui, ci, după cum se
castrîndu-se, după care a trecut
ştie, întregii şcoli cinice, al cărei
nestingherit în lumea bogat îm
laitmotiv
podobită a ideilor. Antistene însă era un
Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut
păgîn precreştin, căruia
împinge în prim-plan simţirea şi senzaţia
* „Şi ce este gîndirea? Şi cum gîndim?
Gîndim
cu
ajutorul
cuvintelor — reflectaţi la faptul că un metafizician nu are la îndemînă, pentru a constitui sistemul lumii, decît
strigătul
perfecţionat
maimuţelor şi al clinilor" (n. f.).
al
era:
înapoi
la
natură!
concretă au fost nu puţine: mai întîi, el era un proletar care făcea din invidie o virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec pursînge. El venea de la periferie; şi tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi ţinea prelegerile şi se străduia să aibă un comportament proletar, modelul filozofiei cinice. De altfel, întreaga şcoală era alcătuită din proletari, sau cel puţin din persoane „periferice", cărora le era proprie critica nimicitoare a valorilor transmise. După Antistene, unul din reprezentanţii cei mai de vază ai şcolii a fost Diogene, care îşi ataşase cognomenul Kyon, cîine, şi al cărui monument funerar era chiar împodobit
cu
un
cîine
cioplit
în
marmură de Păros. Pe cît de caldă era dragostea
ce
o
purta
acesta
semenilor săi şi pe cît de uman înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît de necruţătoare era demolarea a tot ceea
ce
era
sfînt
în
ochii
contemporanilor săi. îşi bătea joc de groaza
care îi cuprindea pe spectatori,
urmărind la teatru ospăţul lui Tieste11
sau tragedia incestuoasă a lui Oedip,
interne care au împins cetatea într-o
căci, spunea el, antropofagia n-ar fi
stare
ceva atît de rău, de vreme ce carnea
prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a
omului
o
fi depăşită în toate privinţele de Atena.
condiţie de excepţie faţă de alte feluri
Anecdote rurale neghioabe erau numite la
de carne, iar neşansa unui incest nu
Atena „glume megarice". Invidia celui
ar fi vreo nenorocire specială, aşa
inferior,
cum se vede din pilda de învăţăminte
mamei, ar putea să explice nu puţine
pe care ne-o oferă animalele noastre
din elementele caracteristice filozofiei
domestice. înrudită în multe privinţe
megarice. Atît aceasta, cît şi
n-ar
putea
revendica
cu cinicii era şcoala megarică. Megara doar era nefericita rivală a Atenei! După un început promiţător, în care Megara se distinsese prin întemeierea Bizanţului şi a Megarei Hiblaia din Sicilia, au izbucnit curînd tulburări
de
vegetare
suptă
o
dată
vecină
cu
cu
laptele
11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a servit la masă, în urma unei lupte cu fratele său pentru moştenirea regatului, carnea propriilor săi copii.
36
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
37
CE
filozofia
cinică
nominaliste,
în
erau
eminamente
opoziţie
strictă
cu
mai vechi reprezentant al acestui mod de judecată pare să fi fost Antifon din Rhamnus,
realismul ideilor lui Platon. Un reprezentant ilustru al acestei
sofist şi contemporan cu Socrate. 1 se
direcţii a fost Stilpon
atribuie prin tradiţie pro
din Megara, despre care se povesteşte
poziţia: „Lungimea nu este nici văzută
următoarea anecdotă ca
cu ochii, nici recunoscu
racteristică: venind odată la Atena, el a
tă în spirit de acela care identifică
văzut pe Acropole sta
anumite obiecte lungi." Din
tuia superbă a lui Fidias, reprezentînd-
această propoziţie reiese, fără doar şi
o pe Atena. în cel mai
poate, negarea substanţia
pur stil megaric, a ţinut să observe că
lităţii noţiunilor generice. Acest mod
statuia nu este a fiicei lui
particular de judecată sub
Zeus, ci a lui Fidias. în această glumă
minează în orice caz temelia ideilor
se exprimă întreg spiritul
platonice, căci pentru
gîndirii megarice, deoarece Stilpon îşi
Platon tocmai ideile au o valabilitate şi
învăţa discipolii că noţiu
o durată veşnică şi ne
nile generice nu au realitate şi
schimbătoare, iar „realitatea" şi
valabilitate generală şi că cine
„multitudinea", doar o strălucire
vorbeşte despre om nu vorbeşte
efemeră. Criticismul cinico-megaric,
despre nimeni, căci om nu de
în schimb, descompune
semnează o\)X£ -tovSu ouxe
TOV£E
(nici pe
din punctul de vedere al realului acele
acesta, nici pe acela). Plu-
noţiuni generice în nume
tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov
(nomina) pur cazuistice şi descriptive,
uf) Kcn;rryopeîa9«i, potri
fără nici un fel de sub
vit căreia ceva nu poate spune nimic
stanţialitate. Accentul cade pe lucrul
despre altceva. Antistene
individual.
propovăduia lucruri asemănătoare. Cel
Această opoziţie evidentă şi
fundamentală, Gomperz 12 a
„căldură" şi de „răceală", operaţie în
sintetizat-o clar sub forma problemei inerentei
care intră nemijlocit, respectiv este
şi a predicatei.
gîndit, şi un ce de natură concretă.
Cînd vorbim, de pildă, despre „cald" şi
Astfel,
„căldura"
şi
„rece", avem în vedere
pentru
noi
real,
lucruri „calde" şi „reci", în care „cald"
ecoului pe care îl are percepţia la
şi „rece" sînt atribute,
nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul
respectiv predicate sau enunţuri.
greu
Enunţul se referă la ceva per
abstracţiune, prin faptul că el se lea-
ceput şi existent în chip real, anume
gă, firesc, de orice abstracţiune prin
la un corp cald sau rece.
originea însăşi a acesteia, în acest
Dintr-o multitudine de astfel de cazuri
sens, concreteţea predicatului este,
abstragem noţiunea de
de fapt, apriorică. Dacă e să trecem
12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.
să
ceva
suprimăm
„răceala" în
sînt
virtutea
concretul
din
acum la noţiunea generică imediat superioară de „temperatură", vom simţi
şi
aici,
fără
dificultate,
concretul, care însă nu şi-a pierdut, evident, precizia senzorială. Dar şi capacitatea de reprezentare continuă să fie strins
legată de
percepţia
senzorială. Dacă urcăm la o noţiune generică şi mai înaltă, şi anume la aceea de energie, vom observa că aici dispare, ce-i drept, caracterul concret şi, într-o anumită măsură, calitatea de reprezentabilitate; dar se deschide astfel conflictul legat de „natura" energiei, şi anume întrebarea dacă
aceasta
abstractă
sau
este este
doar ceva
logic „real".
Fireşte, învăţatul nominalist din zilele noastre este convins că „energie" e
un
simplu
nume
al
fi arbitrar ipostaziat şi transferat într-o
calculului nostru intelectual; dar el nu
lume de dincolo de obîrşie, la fel de
se poate opune uzului curent al limbii
artificială, ci de faptul că procesul
care manipulează „energia" ca pe
istoric real este tocmai invers. Anume, la
ceva
primitiv, imaginea {imago), respectiv ecoul
absolut
şi
„jeton"
concret,
stîrnind
continuu în minţile oamenilor o ma-
psihic
ximă confuzie gnoseologică.
puternică
al
senzaţiei, şi
de
este
evident
atît
de
colorată
38. Concreteţea logicului pur, care
senzorial, îneît, cînd este reprodusă,
se insinuează atît de firesc în procesul
adică atunci cînd apare ca imagine
nostru de abstractizare, determinînd
spontan
„realitatea" predicatului sau a ideii
zional
abstracte, nu este un produs artificial
halucinaţie. Atunci cînd, de pildă, un
şi nici ipostazierea arbitrară a unei
primitiv
noţiuni, ci un ce specific, necesar, de
mamei
ordin natural. Prin urmare, nu este
aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi doar
vorba de faptul că gîndul abstract ar
„ne gîndim"
rememorată, asuma
îşi
chiar
poate calitatea
reaminteşte
sale defuncte,
ocade
imaginea
el vede şi
38
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
39
CE
la morţi, primitivul îi percepe, tocmai
adică vizionarul, este întotdeauna şi
datorită senzorialităţii extraordinare a
gînditorul tribului care mijloceşte re-
imaginilor sale spirituale. De aici vine
velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de
credinţa primitivă în spirite. Spiritele
aici
sînt ceea ce noi numim, simplu, gîn-
gîndului,
duri. Cînd primitivul „gîndeşte", el are
aceeaşi eficienţă ca fapta; la fel şi
de fapt viziuni, a căror realitate este
cuvîntul,
ca
atît de credibilă, încît el confundă
gîndului,
căci
continuu psihicul cu realul. Powell
imagini rememorate „reale", are deci
afirmă: „But the confusion of the
efect „real". Ne uimesc superstiţiile
confu-sions is that universal habit of savagery
primitive
— the confusion of the objective with the
izbutit să de-senzorializăm profund
subjective."13 Spencer şi Gillcn spun:
imaginea psihică, adică noi am învăţat
„What a sa vage expcriences during a dream
să
is just as real to him as what he sees when he
rezervele mai sus amintite.
is awake."14 Ceea ce am constatat eu însumi în
legătură
cu
psihologia
vine
şi căci
39.
fiind
cuvîntul
pentru
cine
el
a are
exterioară
„abstract",
Oricum,
magică
real,
haină
doar
gîndim
acţiunea
se
a
stîr-neşte
că
noi
am
fireşte
cu
ocupă
de
negrilor
psihologia analitică e nevoit să le
confirmă aceste referinţe. Pe atare
amintească şi europenilor „cultivaţi"
fapt
al
realismului
care îi sînt pacienţi că „a gîndi" nu
pe
autonomia
înseamnă „a face", şi anume, unora
imaginii faţă de autonomia receptării
pentru că îşi închipuie că e suficient
prin simţuri, se bazează credinţa în
dacă gîndesc ceva, altora deoarece cred
psihic,
spirite,
fundamental respectiv
şi
explicativă
nu
pe
o
necesitate
oarecare a primitivului,
atribuită fantezist acestuia doar de către europeni. Gîndul are pentru primitiv caracter vizionar, auditiv şi de aceea revelator. Motiv pentru care vrăjitorul,
Sketch of the Mythology of the North American Indians, p. 20. [„Dar confuzia confuziilor este acea caracteristică universală a primitivului — con fuzia obiectivului cu subiectivul" — n.
t.] The Northern Tribes of Central Australia.
că,
dacă
gîndesc,
acţioneze.
Cît
trebuie
de
uşor
să
şi
reapare
[„Ceea ce un primitiv expe
realitatea originară a imaginii psihice
rimentează în timpul visului este
ne arată visul în cazul omului normal
pentru el la fel de real ca şi ceea ce
şi
vede în
echilibrului mintal. Practica mistică se
stare de veghe" — n. /.]
străduie chiar să refacă realitatea
halucinaţia
în
imaginii
prin
spre
apleca
a
cazul
pierderii
introversie artificială, talerul
balanţei
în
defavoarea extraversiei. Un exemplu concludent îl oferă iniţierea misticului mahomedan Tewekkul-Beg de către Mollâ-Shâh15.
Tewekkul-Beg
istoriseşte: „După aceste cuvinte, în timp ce simţurile îmi erau ca ameţite, mi-a spus să mă aşez în faţa lui (a lui Mollâ-Shâh),
şi
mi-a
poruncit
să
produc propria lui imagine înăuntrul meu şi, după ce m-a legat la ochi, mia
cerut
să-mi
concentrez
toate
puterile sufletului asupra inimii. Am ascultat şi, pe loc, prin harul lui Dumnezeu şi cu ajutorul spiritual al şeicului, mi s-a deschis inima. Am văzut că în interiorul meu era ceva care semăna cu un pahar răsturnat; cînd acest obiect a fost aşezat drept, un sim-ţămînt de nemărginită fericire a pus stăpînire pe fiinţa mea. I-am spus maestrului: «Văd în sufletul meu o imagine întocmai a acestei chilii în care stau în faţa ta, ca şi cum un alt
Tewekkul-Beg ar sta în faţa unui alt
capcană sau concluzii false pentru a
Mollâ-Shâh.»"
forţa,
Maestrul îl lămureşte că aceasta e
prin
semnificaţii
intermediul absolute,
absurd.
urmează într-adevăr şi alte apariţii, o
constituie
dată
enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides
drumul
către
realitatea
exemplu
răspuns
prima viziune a iniţierii sale. Curînd
ce
Un
un
unei
concluzia
simplu
falsă,
îl
numită
din Megara. lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti
imaginii primitive fusese deschis. 40. Realitatea predicatului este dată
tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti pe acest
apriori, căci ea a existat dintotdeauna în
om
spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras
contrazici. Căci acest om acoperit e
abstracţiei caracterul real. încă din
tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu poţi
vremea
să-ţi recunoşti
lui
Platon,
credinţa
în
realitatea magică a noţiunii era atît de mare, rentabil
încît filozofii să
inventeze
considerau concluzii-
cu
faţa
acoperită?
Nu.
Te
15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp. 31 ş. urm.
40
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
41
CE
tatăl." înşelăciunea stă în aceea că
absolut, magic al cuvîntului, care
cel chestionat presupune în mod naiv
presupune că prin el este întotdeauna
că verbul „a recunoaşte" se referă
dat şi conţinutul obiectiv al lucrului,
mereu la una şi aceeaşi stare de fapt,
critica sofiştilor e pe de-a-ntregul
cînd în realitate valabilitatea lui e
întemeiată. Ea demonstrează izbitor
limitată la anumite cazuri. Pe acelaşi
neputinţa limbii. în măsura în care
principiu
keratines
ideile sînt simple nume — ipoteză ce
astfel:
ar trebui demonstrată —, atacul la
se
bazează
(încornoratul),
care
şi sună
„Ceea ce nu ai pierdut, continui să ai.
adresa
Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne."
Noţiunile generice însă încetează să
Şi
fie
aici,
naivitatea
înşelăciunea celui
constă
întrebat
în care
lui
Platon
simple
nume,
desemnează
este
justificat.
atunci
asemănări
cînd sau
presupune o anumită stare de fapt
conformităţi între lucruri. Se pune în
dată în premisă. în felul acesta era
acest caz întrebarea dacă aceste
atacată şi realitatea noţiunii generice
conformităţi sînt obiective sau nu.
care, sub forma ideii platonice, avea chiar
într-adevăr, ele există, de unde şi
existenţă metafizică şi valabilitate
faptul
exclusivă. Gomperz afirmă: „Oamenii
corespund unei realităţi. Ele cuprind
nu aveau acea neîncredere în limbă
tot atît real cît cuprinde descrierea
pe care o nutrim noi şi care ne face
exactă a unui lucru. Deosebirea stă
adesea să recunoaştem în cuvinte o
în aceea că noţiunea generică este o
expresie
descriere
atît
de
puţin
adecvată
că
sau
noţiunile
o
generice
desemnare
a
realităţii lor. Domina pe atunci mai
conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea se
degrabă credinţa naivă potrivit căreia
află nu în noţiune sau în idee, ci în
sfera noţiunii şi sfera de utilizare a
expresia lingvistică a acestora, care,
cuvîntului corespunzător trebuiau să
evident, nu redă nicicînd adecvat
se acopere în mare de fiecare dată."16
lucrul sau conformitatea lucrurilor. Atacul
Faţă de concepţia privind sensul
nominalist la adresa teoriei ideilor este în
principiu un abuz nejustificat. Reacţia iritată de apărare a lui Platon a fost de aceea pe deplin întemeiată. 16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
Potrivit principiului inerentei, susţinut de Antistene, de spre un subiect nu numai că nu pot fi enunţate mai multe pre dicate, dar nu poate fi enunţat nici un predicat diferit de el. Antistene a considerat valabile doar enunţurile identice cu su biectul. Lăsînd la o parte faptul că astfel de propoziţii de iden titate (precum „dulcele este dulce") nu spun absolut nimic şi sînt de aceea absurde, slăbiciunea principiului inerentei stă în faptul că şi o judecată de identitate nu are nimic de a face cu lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine, nimic de a face cu lucrul „iarbă". Principiul inerentei suferă în mare măsură de vechea fetişizare a cuvîntului care presupunea naiv coincidenţa dintre cuvînt şi lucru. De aceea, dacă nominalistul îi spune realistului: „Visezi, crezi că ai de a face cu lucruri, cînd, de fapt, te războieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel îi poate şi realistul replica nominalistului, căci nici acesta nu manevrează lucruri, ci cuvin te pe care le pune drept lucruri. Chiar şi dacă pune pentru fie
care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai
reală". în măsura în care
de cuvinte e vor
conformitatea lucrurilor este reală, se
ba şi nu de lucruri în sine.
atribuie „semnificaţie reală" şi
Iată însă că ideea de „energie",
noţiunii generice care o desem
deşi simplu concept re
nează ca atare, şi anume o
cunoscut ca atare, este atît de
semnificaţie care nu este nici mai
extraordinar de reală, încît socie
mică, nici mai mare decît aceea a
tatea pe acţiuni a unei uzine
cuvîntului care numeşte lucrul
electrice plăteşte pe baza ei divi
individual. Mutarea accentului valoric
dende. Consiliul de administraţie nu
de pe o latură pe alta ţine
s-ar lăsa defel convins de
de poziţia individuală şi de psihologia
irealitatea şi metafizica energiei.
momentului istoric res
„Energie" desemnează tocmai
pectiv. Este ceea ce Gomperz a
conformitatea fenomenelor
identificat şi la Antistene, în
energetice, care nu poate fi negată
legătură cu care a subliniat
şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în
următoarele: „Minte robustă, repul
modul cel mai izbitor, exis
sie faţă de orice formă de exaltare,
tenţa, în măsura în care lucrul este
poate şi forţă a sentimentului
real, iar un cuvînt îl desem
individual pentru care personalitatea
nează în chip convenţional, şi
particulară şi deci şi fiinţa
cuvîntului îi revine „semnificaţie
42
supraumanitatea
TIPURI PSIHOLOGICE
individuală trec drept tipul deplinei realităţi."17
Adăugăm
şi
invidia
celui care nu e cetăţean pursînge, a proletarului, a omului pe care destinul 1-a dăruit cu prea puţină frumuseţe şi care vrea să ajungă pe culme, fie şi prin demolarea valorii
altora.
Acest
lucru
e
caracteristic în mod special pentru cinic, care caută mereu altora nod în papură, pentru care nimic nu este sfint din ceea ce aparţine altuia şi care nu se dă în lături nici să spargă liniştea unei case, doar spre a avea prilejul să-şi ofere
Acestei
orientări
esenţialmente critice i se opune lumea de idei a lui Platon în esenţialitatea
ei
veşnică.
Este
limpede că psihologia aceluia care a creat o astfel de lume este diametral
opusă
destructive
mai
judecăţii sus
critic
descrise.
Gîndirea lui Platon abstrage din multitudinea lucrurilor şi creează noţiuni sintetic-constructive care desemnează
şi
conformităţilc
generale
lucrurilor propriu-zis.
este
concretismului
principiului urmăreşte
exact propriu
inerentei să
reducă
care substanţa
gîndirii la unic, individual, concret. Această întreprindere este la fel de imposibilă ca şi valabilitatea exclusivă a principiului predicaţiei care
urmăreşte
enunţarea lucruri
unei
să
ridice
multitudini
individuale
la
de
nivelul
substanţei eterne, cxistînd dincolo de
orice
caducitate.
Ambele
moduri de judecată sînt legitime, după cum ambele sînt proprii, în mod
firesc,
fiecărui
om.
După
opinia mea, lucrul acesta se vede
sfaturile cuiva. 43.
opusul
lor
ca
fiind
exprimă ale
existentul
Indivizibilitatea
şi
cel mai bine în faptul că tocmai întemeietorul
şcolii
megarice,
Euclid din Megara, a conceput o unitate
universală
inaccesibilă,
situată nemăsurat de sus în raport de individual şi de cazuistic. El a îmbinat
principiul
eleat18
al
„existentului" cu „binele", în aşa fel îneît „existentul" era identic cu „binele". Acestora le făcea opoziţie doar „răul nonexistent". O astfel de
atotcuprinzătoare
unitate
optimistă nu Loc. cit., p. 148. Şcoala eleată în filozofie a fost
întemeiată de Xenofon din Elea, în jurul
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
anului 500 a. Chr. Sîmburele
ISTORIA DE IDEI
doctrinei sale stă în ideea după care unitatea şi imuabilitatea existenţei reprezintă singura realitate, iar lumea fenomenală în multitudinea ei, doar simplă aparenţă. Xenofon considera că toate încercările de explicare a lumii sînt absurde.
este,
fireşte,
altceva
43
decît
o
noţiune generică de cel mai înalt ordin, o noţiune care îmbrăţişează existentul în sine şi care contrazice totodată
orice
evidenţă
într-o
măsură mult mai mare decît ideile platonice. Euclid a oferit astfel o compensaţie
pentru
disoluţia
critică a judecăţii constructive în simple
cuvinte-lucruri.
Această
atotcuprinzătoare unitate este atît de îndepărtată şi de vagă, îneît nu mai exprimă conformitatea lucrurilor, ea nu este un tip, ci structura unei dorinţe
de
unitate,
îmbrăţişează
care
mulţimea
dezordonată
a
lucrurilor
individuale. O astfel de dorinţă se impune
tuturor
apărînd
un
acelora
nominalism
încearcă
să-şi
atitudinea
critic
care, extrem,
depăşească negativă.
Des-
coperim nu rareori la acest fel de oameni
o
unitară,
de
noţiune o
neverosimilitate Căci
este
şi
generică
extraordinară arbitrarietate.
imposibil
să
te
întemeiezi exclusiv pe principiul inerentei.
Gomperz
afirmă
pertinent în această ordine de idei:
era
strădania mea izbîn-deşte, atunci
care
decad în sălbăticie şi sufăr pierderi
presupus
că
va eşua
în
ei
într-o
exclusă lume
în
înţelegerea istorică era absentă, iar o psihologie aprofundată lipsea aproape cu desăvîrşire. Pericolul, nu
numai
ameninţător,
ci
şi
inevitabil, era aici ca avantajele cele mai evidente şi mai clare, dar mai puţin însemnate să le împingă în fundal pe cele ascunse, dar în realitate mai importante. Luînduse drept model lumea animală şi omul primitiv, se retezau excrescenţele culturii,
atcntîndu-se
astfel
la
multe din roadele unei dezvoltări de miriade de ani, în mare, suitoare."19 44. Judecata constructivă, care în opoziţie
cu
inerenta
vizează
conformitatea lucrurilor, a produs idei generale ce se numără printre cele mai nobile bunuri ale culturii. Chiar dacă aceste idei sînt acum neînsufleţite, ne leagă de ele încă fire de indestructibilă tărie, aşa cum
spune
continuă: lipsit
de
Gomperz.
„Asemenea viaţă,
şi
Şi
el
corpului
ceea
la
silesc să sfîşii această ţesătură, iar
este
izbînda
şi
toate
încercare
Absolut
mormintele
drapelele soldaţilor. Dar dacă mă
de
timpurile.
la
de
astfel
„O
statuile,
ce
e
neînsufleţit poate să revendice pe această cale cruţare, cinstire şi dăruire devotată; să ne gîndim la
grele, pierd toa19 Griechische Denker, II, p. 137.
44
încă, şi nu se va ajunge vreodată,
TIPURI PSIHOLOGICE
te acele senzaţii care par să îmbrace solul dur de stîncă al realităţii cu un înveliş bogat de viaţă înfloritoare. Pe valoarea înaltă
acordată
acestei
luxuriante, pe preţuirea a tot ceea ce s-ar putea numi valori dobîndite, se sprijină orice rafinament, orice podoabă
şi
graţie
a
vieţii,
orice
înnobilare a instinctelor animale, tot la fel ca şi orice exerciţiu artistic şi orice desfătare legată de artă — tocmai acelea pe care cinicii se străduiau fără scrupul şi cruţare să le nimicească. Fireşte — dar
asta
nu
trebuie
să
li
se
recunoască de bunăvoie lor şi nici puţinilor lor discipoli moderni —, există o graniţă dincolo de care nu putem să dăm ascultare guvernării principiului
asociativ,
fără
a
fi
acuzaţi de nebunie, sau chiar de superstiţia
ce
se
altoieşte
pe
guvernarea fără limite a acestui
Ne-am
ocupat
atît
de
amănunţit de problema inerentei şi a predicaţiei nu doar pentru că ea
reapare
vorba şi aici, din nou, de opoziţia tipică
dintre
punctul
de
vedere
abstract, în care valoarea determinantă coincide
cu
însuşi
procesul
de
gîndire, şi punctul de vedere în care orientarea gîndirii şi a simţirii este (conştient sau inconştient) guvernată de obiectul senzorial. în ultimul caz, procesul spiritual este mijlocul ce ţinteşte punerea în valoare a personalităţii. Nu e de mirare că tocmai filozofia proletară a
fost
aceea
principiul
care
a
inerentei.
adoptat Oriunde
există suficiente motive de a se pune
accentul
pe
simţirea
individuală, gîndirea şi simţirea vor deveni critic negative, prin carenţă de energie pozitiv-creatoare (care este anume orientată către ţelurile personale), vor analiza şi reduce totul la detaliul concret. Acumularea, astfel rezultată, de lucruri individuale în dezordine va fi în cel mai bun caz sub-
principiu."20 45.
la împăcare şi la echilibru. Căci e
în
nominalismul
şi
realismul scolastic, ci şi pentru că în legătură cu ea nu s-a ajuns
ordonată
unei
atotcuprinzătoare,
unităţi
vagi al
cărei
caracter de deziderat este mai mult sau
mai
puţin
transparent.
Acolo însă unde ponderea cade pe procesul spiritual, rezultatul creaţiei spirituale va fi supraordonat
multitudinii ca idee. Ideea este cît se poate de
depersonalizată;
senzaţia
PROBLEMA TIPURILOR ÎN ISTORIA DE IDEI
personală însă se transformă 20 Loc. cit., II, p. 138.
45
cît
mai
mult
cu
putinţă
în
procesul spiritual pe care îl iposta-ziază. 46. Şi aici trebuie să ne punem în treacăt întrebarea dacă psihologia teoriei
platonice
a
ideilor
ne
îndreptăţeşte să presupunem că Platon
însuşi
introvertit
aparţine
şi
cinicilor
şi
dacă a
îngăduie
să-i
Antistene,
pe
tipului
psihologia
megaricilor
ne
atribuim
pe
Diogene
şi
pe
extravertit?
Un
Stilpon
tipului
răspuns
la această
întrebare
e
absolut imposibil de dat. Pe baza unei
extrem
de
minuţioase
cercetări a scrierilor autentice ale lui
Platon,
humains",
s-ar
ca
„documents
putea
eventual
deduce tipul căruia el personal îi aparţine. Eu însumi nu îndrăznesc să formulez în această privinţă o judecată pozitivă. Dacă cineva ar face dovada că Platon aparţine tipului extravertit nu m-ar mira. în ce-i priveşte pe ceilalţi, tradiţia este
atît
de
lacunară,
îneît
o
decizie este, după părerea mea, cu neputinţă de luat. Atîta timp cît
cele două moduri de gîndire provin din
dezintegrarea anarhică.
deplasarea accentului valoric, este fireşte
47. Ambele poziţii sînt extreme
la fel de posibil ca în cazul unui
şi inechitabile, dar ele creează o
introvertit senzaţia personală să
imagine a contrariilor care, în ce
fie împinsă din anumite motive în
priveşte
prim-plan şi să fie supraordonată
nimic de dorit şi care tocmai
gîndirii, în aşa fel incit gîndirea să
prin exagerare subliniază acele
devină
trăsături care, într-o formă mai
critic
negativă.
în
ce-1
claritatea,
priveşte pe extravertit, accentul
estompată
valoric este la el situat pe relaţia
manifestă,
cu obiectul, dar nu în mod necesar pe relaţia personală cu acesta. Dacă relaţia cu obiectul se află în prim-plan, atunci procesul spiritual este deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are caracter destructiv dacă interesul i se îndreaptă doar către natura obiectului implicarea
şi
ţine
la
senzaţiei
distanţă personale.
Avem de a face aici cu conflictul special între principiul inerentei şi acela al predicaţiei, ca un caz particular ce îşi va găsi în cursul cercetării de faţă o tratare mai adîncită. Particularitatea
cazului
stă
în
implicarea pozitivă şi negativă a senzaţiei personale. Acolo unde tipul (noţiunea generică) reprimă lucrul individual pînă la a face din el o umbră, tipul, ideea, capătă realitate.
Acolo
unde
valoarea
lucrului individual suspendă tipul (noţiunea
generică),
lucrează
şi
nu
mai
lasă
puţin
46
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
47
CE
aparţin atît esenţei tipului introvertit,
zolvată, căci — tertium non datur. Astfel a
cît şi a celui extravertit, chiar dacă e
transmis-o Porphy-
vorba de personalităţi la care senzaţia
rios Evului Mediu: „Mox de generibus et
personală nu este împinsă pe primul
speciebus illud qui-
plan. Căci e o mare deosebire de
dem sive subsistant sive in nudis intellectibus
esenţă dacă, de pildă, spiritualul e
posita sint, sive
stăpîn sau este slugă. Stăpînul gîn-
subsistentia corporalia sint an incorporalia, et
deşte şi simte altfel decît sluga. Nici
utrum separata a
măcar
sensibilibus an in sensibilibus posita et circa
o
abstractizare
elementelor
avansată
personale
în
a
favoarea
haec consistentia,
valorii generale nu poate elimina cu
dicere recusabo" („în ceea ce priveşte
totul ingerinţele de ordin personal. Şi
noţiunile de gen şi specie,
în
problema este dacă ele sînt
măsura
gîndirea
şi
în care acestea există, simţirea
cuprind
acele
substanţiale sau intelectuale, dacă
tendinţe destructive care provin din
sînt materiale sau imateriale, dacă sînt
autoafirmarea persoanei faţă de ca-
separate de lucrurile sen
racterul
sibile sau sînt în ele, ori în jurul lor.")
nefavorabil
al
condiţiilor
sociale. Am face însă o mare greşeală
Problema a fost, în aceas
dacă, din cauza existenţei tendinţelor
tă formă, preluată de Evul Mediu. Se
personale, am vrea să reducem şi
distinge punctul de vedere
valorile generale la curenţi personali
platonic, universalia ante rem, generalul sau
subterani.
Aceasta
pseudopsihologie.
Dar
fi
o
ideea, ca model
există
şi
sau paradigmă a tuturor lucrurilor
ar
aceasta. b) Problema universaliilor în scolastică
individuale, existînd (în spa ţiul ceresc) total desprins de ele âv ovpavicp xoiua, după cum spu ne înţeleaptă Diotima într-o convorbire
48.
Problema celor două moduri
de judecată a rămas nere
despre „frumos" cu So-
fără ca prin apariţia şi dispariţia
crate: 49.
„Frumos ce nu se-nfăţişează cu
obiectelor frumoase el să sporească,
faţă, cu braţe sau cu alte
să se micşoreze ori să îndure o cît de
întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i
mică ştirbire."21
cutare gînd, cutare ştiinţă,
50. Teoriei platonice i s-a opus,
ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decît
după cum am văzut, ipoteza critică,
sine; nu rezidă într-un vie
potrivit căreia noţiunile generice sînt
ţuitor, în pămînt, în cer, sau oriunde
simple cuvinte. în acest caz realul este
aiurea; frumos ce rămîne
prius, idealul este posterins. Această opinie
el însuşi întru sine, pururea identic
este
sieşi ca fiind de un singur
universalia post rem.
chip; frumos din care se împărtăşeşte tot ce-i pe lume frumos,
desemnată
prin
formula
si. între aceste două concepţii se situează aceea mai moderată şi mai realistă a lui Aristotel, care poate fi desemnată prin formula universalia in re, care presupune că forma (eîSoq) şi substanţa
coexistă.
Punctul
de
vedere al lui Aristotel este o încercare concretistă de mediere, în perfect acord cu felul de a fi al lui Aristotel. Faţă de transcendentalismul învăţătorului
său
Platon,
a
cărui
şcoală a căzut mai apoi pradă unui misticism pitagoreic, Aristotel a fost un om al realităţii, al realităţii vremurilor antice, trebuie spus, care cuprindea multe elemente de gîndirc concretă, pe care epocile ulterioare leau
trecut
uman.
în
inventarul
Soluţia
lui
concretismului
acelui
spiritului
corespunde common
sense
antic. 52. Aceste trei forme de gîndire
oferă
şi
criteriile
punctelor
de
controversă
de
împărţire
a
indivizi. El era, după cum remarcă potrivit Taylor, „strongly held by the
vedere
în
marea
medievală
a
univer-
reality
of
indivi-duals"22.
Concluzia
saliilor, care a constituit, de fapt, şi
imediat următoare era aceea de a-1
esenţa scolasticii. Nu stă în intenţia
gîndi şi pe Dumnezeu doar ca individ
mea
şi de a dezmembra trinitatea în trei
—
fie
şi
din
pricina
unei
competenţe insuficiente — să intru în
persoane,
detaliile
acestei
Roscellinus să ajungă de fapt
mulţumi
doar
să
dispute.
Mă
formulez
voi
cîteva
sugestii orientative. Controversa s-a iscat o dată cu opiniile lui Johannes Roscellinus, către finele veacului al Xllea. Potrivit acestuia, universaliile erau doar nomina re rum, nume de lucruri, sau, după cum spune tradiţia, flatus voci. Pentru el nu existau decît lucruri individuale,
ceea
ce
1-a
făcut
pe
Banchetul, 211 a, b. [Traducere de Cezar Papacostea, revizuită de Con stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U., Bucureşti, 1968 - n. t.\ H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p. 340; [ţinut energic de rea litatea individualului" — n. t.]
48
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
49
CE
la
un
triteism.
în
ontologică. Această dovadă probează
epocă, realismul nu putea îngădui
existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii
aşa ceva; în 1092, la sinodul din
de Dumnezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt
Soissons, opiniile lui Roscel-linus
acest argument astfel: „Existenţa ideii unui
au fost condamnate. De cealaltă
nedeterminat în conştiinţa noastră
parte
demonstrează
se
afla
Predominant
Guillaume
de
existenţa
reală
Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist
acestui
extrem, dar de nuanţă aristotelică. Potrivit
opiniei lui Anselm, noţiunea de fiinţă
cu opiniile maestrului său, el pro-
supremă existentă în intelect include şi
povăduia că unul şi acelaşi lucru poate
calitatea
să existe concomitent în totalitatea sa
potest esse in intel-lectu solo"*). Şi
în diferite lucruri individuale. între
de aici deduce că: „Sic ergo vere est
lucrurile individuale nu ar fi nici un fel
aliquid
de diferenţă esenţială, ci doar o va-
potest, ut nec cogitari possit non
rietate de „accidente". Această din
esse: et hoc es tu, Domine Deus noster."24
urmă
Slăbiciunea
noţiune
caracterizează
nedeterminat."23
a
existenţei
quo
acesteia
maius
logică
Potrivit
a
(„non
cogitari
non
argumentului
diferenţele reale dintre lucruri ca fiind
ontologic este atît de evidentă, îneît
întîmplătoare, tot aşa după cum in
sînt necesare explicaţii psihologice în
dogma transsubstanţierii, piinea şi
legătură
vinul ca atare sînt „accidente".
determinat un spirit ca Anselm să
53. De partea realismului se afla şi Anselm
din
scolasticii.
Canterbury,
construiască argumentaţie.
motivele
o Motivul
care
astfel cel
au
de mai
la
universaliile sînt
îndemînă trebuie căutat în dispoziţia
situate, pur platonician, în logosul divin. Din
psihologică generală a realismului,
perspectiva acestui punct de vedere trebuie
respectiv în faptul că atît o clasă
înţeleasă
La el,
părintele
cu
şi
dovada,
importantă
psihologic, adusă de ci, a existentei lui Dumnezeu,
dovadă
denumită
23
Psychologie, voi. II, p. 120.
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n. f.)
24
Proslogion seu Alloquium de Dei
anume de oameni, cît şi anumite
existentia, p. 110. [„Există într-adevăr
grupuri de oameni puneau ac-
ceva în comparaţie cu care nu ne
centul
putem reprezenta nimic mai mare şi
curentului vremii lor, pe idee, în
acela
aşa fel îneît pentru ei aceasta
eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru"
reprezenta o valoare reală, respec-
— n. t.\
tiv o valoare de viaţă mai mare decît
valoric,
corespunzător
realitatea
lucrurilor
indi-
viduale. De aceea lor le era pur şi simplu
imposibil
să
accepte
presupunerea că ceea ce în ochii lor avea cel mai mare preţ şi cea mai mare însemnătate nu exista şi în chip real. Ei deţineau dovada cea mai izbitoare a eficienţei punctului lor de vedere
în
faptul
că
îşi
orientau
manifest viaţa, gîndirea şi simţirea pe direcţia lui.
Faţă de extraordinara
eficientă a ideii, care este tocmai o realitate, invizibilitatea
ei
nu
îi
aducea
nici
un
prejudiciu. Ei aveau o noţiune ideală şi nu senzualistică a realităţii. 54. Un adversar al lui Anselm, contemporan cu el, anume Gaunilo, obiecta
deja
că
reprezentarea
frecventă a unei insule fericite şi perfecte (un fel de ţară a feacilor) nu demonstra
în
chip
necesar
şi
existenţa reală a acesteia. Obiecţie, evident rezonabilă. Astfel de obiecţii şi altele similare au fost adesea ridicate în cursul secolelor, ceea ce însă nu a împiedicat argumentul ontologic
să fiinţeze pînă în vremea din urmă,
dar aceasta este întotdeauna redusă
reprezentat fiind în veacul al XlX-lea
la formula „nu e nimic altceva decît".
de Hegel, Fichte şi Lotze. Astfel de
Tot aşa se vorbeşte mereu de realitate,
contradicţii nu sînt de atribuit unei
ca
lipse considerabile de logică sau unei
Realitate este ceea ce acţionează
şi mai mari orbiri, de o parte ori de
asupra sufletului omenesc, şi nu
alta. A proceda astfel ar fi absurd. Mai
ceea ce unii oameni presupun că
degrabă
acţionează
este
psihologice
vorba
diferenţe se
şi
ceea
singură.
ce
ei
generalizează în chip tendenţios.
identificate şi reţinute. Presupunerea
Oricît de ştiinţific s-ar proceda în
că ar exista doar o singură psihologie,
astfel de cazuri, nu trebuie uitat
sau doar un singur principiu psihologic
că ştiinţa nu este „summa" vieţii şi
fundamental,
o
că ea nu reprezintă decît una din
de
atitudinile psihologice posibile, decît una
prejudecăţile
care
cum ar exista una
cer
insuportabilă
profunde
de
şi
reprezintă tiranie
exercitată
pseudoştiinţifice
privitoare la insul normal. Se vorbeşte întruna de om şi de „psihologia" lui,
din
numeroasele
umană.
forme
de
gîndire
50
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
51
CE
Argumentul ontologic nu este un
sitatea unei multitudini de principii
argument şi nu este o
psihologice explicative
dovadă, ci constatarea psihologică a
există. Abstracţie făcînd de cele spuse
faptului că există o clasă
aici în favoarea acestei
de oameni pentru care o anumită idee
ipoteze, s-ar cuveni să se lămurească
are eficienţă şi realitate,
orice prin faptul, vrednic
o realitate care atinge, ca să spun aşa,
de a fi remarcat, că, în ciuda lichidării
limita lumii perceptibile.
aparent definitive a ar
Senzualistul se prevalează de
gumentului ontologic de către Kant, nu
certitudinea „realităţii" sale, după
puţini au fost filozofii
cum omul ideii stăruie asupra propriei
postkantieni care l-au preluat din nou.
realităţi psihologice. Psi
Iar astăzi sîntem tot atît
hologia trebuie să se descurce cu
de departe, sau chiar mult mai
existenţa acestor două (sau a
departe, de a înţelege perechile
mai multor) tipuri, trebuie să evite, în
de contrarii — idealism-realism,
orice condiţii, să conceapă
spiritualism-materialism, in
unul din tipuri drept o neînţelegere
clusiv problemele secundare —-, decît a fost
venind din partea celuilalt
Evul Mediu timpu
şi nu trebuie niciodată să încerce în
riu, care cel puţin dispunea de o
mod serios să reducă un tip
concepţie unitară despre lume.
la altul, ca şi cum orice entitate
în favoarea dovezii ontologice nu
diferită nu ar fi decît funcţie de
există nici un argument
un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea să însemne
logic care să corespundă intelectului
suspendarea prin
modern. Argumentul on
cipiului ştiinţific, incontestabil, potrivit
tologic nu are în sine nimic de a face cu logica,
căruia „principia expli-
el este, în forma
candi praeter necessitatem non sunt
în care ni 1-a lăsat Anselm în istorie, o
multiplicanda."* Căci nece
realitate psihologică,
ulterior intelectualizat sau raţionalizat,
argumentului ontologic vine din aceea
ceea ce, fireşte, fără pe-
că el urmăreşte o demonstraţie logică
titio principii sau fără alte sofisme nu s-
acolo unde este vorba de cu mult mai
ar fi putut înfăptui. Dar
mult
tocmai în aceasta se vădeşte
realitate psihologică a cărei apariţie
valabilitatea de nezdruncinat a ar
şi eficienţă sînt atît de copleşitor de
gumentului, în faptul că el există, şi că
evidente, încît nu mai au nevoie de
un consensus gentium
nici un fel de argumentare. Consensus
îl probează ca pe o realitate general
gentium dovedeşte că Anselm avea
admisă. De luat în calcul
dreptate
este realitatea, şi nu sofismul
Dumnezeu este, pentru că este gîndit.
argumentării ei, întrucît eroarea
Aici e un adevăr evident, ba chiar
decît
atîta;
atunci
anume,
cînd
de
constata
o
că
nimic altceva decît o propoziţie de identitate.
Demonstraţia
„logică"
este inutilă şi în plus este fatală, în măsura
în
care
demonstreze
Anselm
realitatea
ţine
concretă
să a
ideii sale de Dumnezeu. El afirmă: „Existit ergo procul dubio aliquid, quo maius cogitari non valet, et in intellectu, et in re"25 (Există deci, fără îndoială, ceva, dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai mare, nici în intelect, nici în lucru [concreteţe,
„realitate"]).
Noţiunea
de „res" se afla situată în viziunea scolasticii noţiunea
la de
Areopagitul, exercitat
o
aceeaşi gînd. ale
înălţime
Astfel,
cărui
influenţă
ca
Dionisie
scrieri
au
importantă
asupra filozofiei Evului Mediu timpuriu, distingea
entia
rationalia,
intellectualia,
sensibi-lia, simpliciter existentia (entităţi raţionale,
intelectuale,
perceptibile,
pur şi simplu existînde). Toma din
ideii nu reprezenta deloc un pas
Aquino numeşte „res", „quod est in
esenţial înainte, ci era pur şi simplu
anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi „quod
un ecou al senzorialităţii primitive a
est extra animam" („ceea ce este în
gîndului. Argumentul contrar al lui
afara
sufletului").
marcabilă
apropiere
Această
re-
Gaunilo nu este din punct de vedere
lasă
se
psihologic suficient, prin faptul că şi
să
întrevadă, în concepţia proprie acelor
ideea
vremuri,
concreteţei
frecvent, aşa cum dovedeşte consensus
(„realităţii") primitive a gîn-dului. Din
gentium, ea fiind însă, cert, mai puţin
perspectiva acestei stări de spirit se
eficientă decît ideea de Dumnezeu,
înţelege
căreia îi revine, drept urmare,
urmele
uşor
şi
psihologia
argumentului ontologic. Ipostazierea
unei
fericite
apare
„valoare de realitate" mai înaltă.
„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. t.).
insule
25 Loc. cit., p. 109.
o
52
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
53
CE
Toţi cei care au preluat ulterior
dată condiţia că un triunghi există
argumentul ontologic au
(este dat), atunci în mod ne
căzut, cel puţin în principiu, în eroarea
cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu
lui Anselm. Argumen
toate acestea, necesitatea
tarea lui Kant 26 ar trebui socotită
logică a dovedit o atît de mare putere
definitivă. Ne vom referi de
de iluzie, încît după ce
aceea, pe scurt, la ea. După Kant,
ne-am format despre un lucru un concept a
„conceptul unei fiinţe absolut
priori astfel încît,
necesare este un concept pur al
după părerea noastră, existenţa să fie
raţiunii, adică o simplă idee a
cuprinsă în sfera lui, de
cărei realitate obiectivă nu e nici pe
aici s-a crezut că se poate conchide cu
departe dovedită prin faptul
certitudine că, deoarece
că raţiunea are nevoie de ea."
existenţa este atribuită în mod
Dar „necesitatea necondiţionată a
necesar obiectului acestui con
judecăţilor nu este o
cept, adică în condiţia că eu pun acest
necesitate absolută a lucrurilor. Căci
obiect ca dat (ca existînd),
necesitatea absolută a ju
atunci şi existenţa lui este pusă în
decăţii este doar o necesitate
mod necesar (după regula
condiţionată a lucrului sau a pre
identităţii) şi că, în consecinţă, această
dicatului în judecată."
fiinţă este ea însăşi ab
Puţin mai înainte, Kant menţionase
solut necesară, fiindcă existenţa ei
ca exemplu de jude
este gîndită în acelaşi timp
cată necesară faptul că un triunghi are
într-un concept arbitrar admis şi cu
trei unghiuri. La această
condiţia că eu pun obiectul
propoziţie se referă atunci cînd
lui." Puterea iluziei, la care Kant face aluzie
continuă: „Judecata precedentă
aici, nu e nimic
nu afirma că trei unghiuri sînt absolut
altceva decît puterea primitivă, magică a
necesare, ci că, dacă este
cuvîntului, proprie în
chip tainic şi noţiunii. A fost necesară
minţi şi-au dat seama de acest lucru
o lungă evoluţie pînă ce
nu a fost nici pe departe în măsură să
oamenii au înţeles temeinic căjlatus
stîrpească din toate capetele ideea
voci, cuvîntul, nu înseamnă
superstiţioasă
şi nu produce de fiecare dată
noţiunii formulate. Evident, este în
realitate. Dar faptul că anumite
această superstiţie „instinctivă" ceva
26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru citatele care urmează din această lucrare v. ediţia românească Critica raţiunii
pure.
Traducere
de
Nicolae
Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 475, 476-477 - n. t.]
de
forţă
inerentă
care nu vrea să fie stîrpit, pentru că prezintă o legitimitate existenţială, căreia însă pînă acum nu i s-a acordat suficientă
atenţie.
Paralogismul
(concluzia eronată) se introduce în acelaşi fel în argumentul ontologic, adică printr-o iluzie,
explicată
de
Kant după cum urmează: el vorbeşte mai întîi despre afirmaţia privitoare la „subiecte absolut necesare", de al căror
concept
este
intim
legat
conceptul de existenţă pur şi simplu şi care deci nu pot fi suprimate fără contradicţie internă. Acest concept ar fi
acela
al
„fiinţei
infinit
reale".
„Această fiinţă, spuneţi voi, are toată realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi să admiteţi ca posibilă o astfel de fiinţă [...]. însă în realitatea totală este cuprinsă şi existenţa, deci existenţa este inclusă în conceptul de posibil. Iar dacă acest lucru este suprimat, este suprimată şi posibilitatea internă a lucrului, ceea ce este contradictoriu. Răspund: contradicţie
voi
aţi
cînd
aţi
şi
comis
o
strecurat
în
conceptul unui lucru pe care aţi voit
să-1 gîndiţi numai în ce priveşte
conţine două concepte care îşi au
posibilitatea lui, conceptul existenţei
obiectele
lui, indiferent sub ce nume ascuns.
atotputernicia; micul cuvînt este nu e
Dacă vă îngăduim acest lucru, voi aţi
vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune
cîştigat în aparenţă, dar în realitate n-
predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă
aţi spus nimic; căci voi aţi comis o
însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate
simplă tautologie."27
predicatele lui (dintre care face parte
lor.
Dumnezeu
şi
60. „A fi nu este, evident, un predicat
şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este
real, adică un concept despre ceva
sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou
care s-ar putea adăuga conceptului
predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun
unui lucru. Ci este numai poziţia unui
numai subiectul în sine cu toate
lucru sau a unor anumite determinări
predicatele lui, şi anume obiec-
în sine. în folosirea logică, acest verb este
numai
Judecata:
copula
Dumnezeu
unei este
judecăţi. atotputernic
27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478 - n. t.}
54
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
tN ISTORIA DE IDEI
55
CE
tul, în relaţie cu conceptul meu. Ambele
complet a priori; însă conştiinţa noastră
trebuie să conţină exact acelaşi lucru,
despre orice existenţă
şi de aceea la conceptul care exprimă
(fie nemijlocit prin percepţie, fie prin
numai
raţionamente care leagă
posibilitatea
nu
se
poate
adăuga nimic mai mult prin faptul că
ceva cu percepţia) aparţine cu totul
eu gîndesc obiectul lui ca absolut dat
unităţii experienţei; şi o
(prin expresia: el este). Şi astfel, realul
existenţă în afara acestui cîmp nu
nu conţine nimic mai mult decît simplul
poate fi declarată, desigur, în
posibil. O sută de taleri reali nu conţin
mod absolut ca imposibilă, ea însă
nimic mai mult decît o sută de taleri
este o supoziţie pe care nu
posibili."
o putem justifica prin nimic." 28
„Dar la averea mea, o sută de taleri
Această lungă rememorare a analizei
reali înseamnă mai
fundamentale a lui
mult decît simplul concept despre o
Kant mi s-a părut necesară, tocmai
sută de taleri (adică a po
deoarece găsim aici cea mai
sibilităţii lor)."
pură distincţie între esse in intellectu şi
„Oricare ar fi deci conţinutul şi sfera
esse in re. Hegel i-a
conceptului nostru
reproşat lui Kant că noţiunea de
despre un obiect, totuşi trebuie să
Dumnezeu nu poate fi compa
ieşim din el pentru a-i atribui
rată cu o sută de taleri imaginari. Dar,
existenţa. La obiectele simţurilor se
după cum spune pe bună
realizează aceasta prin le
dreptate Kant, logica face abstracţie de
gătura cu vreuna din percepţiile mele
orice conţinut, căci alt
după legi empirice, dar
minteri, dacă ar prevala un conţinut
pentru obiectele gîndirii pure nu există
oarecare, ea ar înceta să
absolut nici un mijloc
mai fie logică. între variantele sau-sau
de a cunoaşte existenţa lor, deoarece
ale unei alternative, adică
ea ar trebui cunoscută
din punctul de vedere al logicii, ca întotdeauna,
nu există o a
postulat
treia posibilitate. Dar între „intellectus"
rezultă din respectul cunoscut a priori
şi „res" există şi „ani
„pentru
ma", iar acest „esse in anima" face întreaga
necesar, vizînd bunul suprem şi ca
argumentare onto
premisă decurgînd de aici a realităţii
logică inutilă. Kant însuşi a întreprins în
obiective a aceleiaşi".29
Kritik der praktischen
64.
al
raţiunii
legea
practice,
morală
ca
care
mobil
„Esse in anima" este o stare
Vernunft încercarea generoasă de a-1
de fapt psihologică, în le
onora prin reflecţie filozo
gătură cu care se cere doar precizat
fică pe „esse in anima". El îl introduce
dacă apare o dată, de mai
acolo pe Dumnezeu ca
multe ori sau în chip universal în
28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp. 480, 481 - n. t.]
psihologia umană. Starea de fapt numită Dumnezeu şi formulată drept „bunul suprem" sem nifică, aşa cum indică şi termenii, valoarea sufletească cea mai înaltă sau, cu alte cuvinte, reprezentarea căreia i se conferă sau îi revine efectiv importanţa cea mai mare şi generală în raport cu determinarea acţiunii şi gîndirii noastre. în limbajul psiholo giei analitice, noţiunea de Dumnezeu coincide cu acel complex de reprezentări care, corespunzător definiţiei de mai sus, con centrează în sine cea mai mare cantitate de libido (energie psi hică). Drept urmare, noţiunea de Dumnezeu a sufletului ar fi efectiv diferită în funcţie de individ, ceea ce corespunde, de alt fel, experienţei. Dumnezeu nu este nici
măcar în idee o fiinţă
putere sau pe sexualitate,
stabilă, cu atît mat puţin în realitate.
aplicată unui individ de altă orientare
Căci cea mai înaltă valoare
nu va putea niciodată ex
activă a sufletului uman este, după
plica adecvat decît trăsături de
cum se ştie, foarte diferit
importanţă secundară.
localizată. Există unii, uv 6 8eoq f] KoiWra , al căror Dumnezeu este pîntecul {Epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni, 3, 19), banul, ştiinţa, puterea, sexualitatea etc. Psihologia individului se deplasează, cel puţin in ce priveşte trăsăturile ei fundamentale, în funcţie de localizarea bunului suprem, în aşa fel îneît o „teo rie psihologică", întemeiată exclusiv pe
c) încercarea de unificare a lui Abelard 65.
Nu este lipsit de interes să se
examineze felul în care scolastica a încercat să stingă controversa universaliilor şi să creeze un echilibru între opoziţiile tipologice, despărţite prin tertium non datur. Această încercare de echilibrare este opera lui Abelard, a acelui bărbat nefericit care, ars de iubire pentru
un instinct fundamental oarecare, de exemplu, pe lăcomia de
29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III, p. 159.
56
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
57
CE
Heloîse,
a
trebuit
să-şi
plătească
pasiunea cu pierderea virilităţii. Cine cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce
gîndeşti corespunzător ambelor tipuri, în absenţa unei poziţii intermediare. Atît
curentul
nominalist,
cît
şi
măsură propriul său suflet adăpostea
curentul realist conduc, fiecare în
acele perechi de contrarii a căror
parte, la rigoare, claritate şi unitate.
reconciliere filozofică îi stătea atît de
încercarea de a cîn-tări şi echilibra
mult la inimă. Remusat30 îl caracteri-
opoziţiile duce însă la confuzie şi la o
zează pe Abelard drept un eclectic
concluzie care în raport cu sensul
care, deşi a criticat şi a respins toate
tipurilor
teoriile
deoarece
formulate
pe
seama
este nu
nesatisfăcătoarc,
poate
mulţumi
pe
universaliilor, a preluat totuşi „din ele
deplin nici pe unul, nici pe celălalt.
tot ceea ce era adevărat şi rezistent".
Remusat a extras din scrierile lui
Scrierile lui Abelard sînt, în segmentul în
Abelard o întreagă serie de afirmaţii
care
se
referă
la
universalii,
greu
contradictorii în legătură cu subiectul
accesibile şi confuze, căci autorul lor
de
cîntăreşte
admettre,
continuu
toate
faţă.
El en
exclamă: effet,
ce
„Faut-il vaste
et
argumentele şi toate aspectele; şi
incoherent ensemble de doctrines dans
tocmai faptul că nu a dat întî-ietate
la tete d'un seul homme, et la philosophie
nici unui punct de vedere declarat, ci
d'Abelard est-elle le chaos?"31
a încercat să înţeleagă şi să împace
66. De la nominalism, Abelard preia
contrariile, a făcut ca nici discipolii săi
adevărul potrivit căruia universaliile
să nu îl înţeleagă corect. Unii l-au
sînt „cuvinte", în sensul de convenţii
interpretat ca fiind nominalist, alţii
spirituale exprimate prin limbă; preia
ca fiind realist. Această neînţelegere
mai departe adevărul după care un
este caracteristică, deoarece e mult
lucru
mai uşor să gîndeşti corespunzător
general, ci întotdeauna ceva par-
cu un anume tip, rămînînd logic şi
ticular, iar substanţa nu e niciodată
consecvent în interiorul lui, decît să
universală, ci individuală.
nu
este
în
realitate
nimic
Charles de Remusat, Atâlard.
De la realism, împrumută adevărul
Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de
după care „genurile" şi „speciile" sînt
admis acest ansamblu vast şi
îmbinări de factori individuali şi de
incoerent de doctrine în mintea unui
lucruri
singur om, şi să fie oare filozofia lui
asemănărilor
Abe
Punctul de vedere mediator este pentru el
lard acest haos?" — n. t.\
conceptualismul, care se cuvine înţeles
individuale,
în
lor
temeiul
incontestabile.
ca o funcţie ce conferă inteligibilitate obiectelor individual percepute, care le
clasifică
pe
acestea
în
baza
asemănării dintre ele în genuri şi specii şi care le aduce astfel de la multitudinea lor absolută la o relativă unitate. Pe cît de indubitabile sînt multitudinea şi varietatea lucrurilor individuale, pe atîta este şi existenţa similitudinilor
care
face
posibilă
reunirea lor în concept. Pentru acela care,
psihologic
vorbind,
este
precumpănitor axat pe perceperea asemănării dintre lucruri, noţiunea colectivă este, ca să spun aşa, dată, adică se impune expres, cu evidenţa de
nedezminţit
a
percepţiei
senzoriale. Aceluia însă care este psihologic orientat pe perceperea mai cu seamă a diferenţei dintre lucruri, asemănarea
acestora
nu
îi
este
intuitiv dată, ci doar diversitatea lor care i se impune cu aceeaşi evidenţă cu
care
i
asemănarea.
se S-ar
impune zice
că
celuilalt empatia
(Einfuhlung) cu obiectul este acel proces
psihologic care pune într-o lumină deosebit
de
puternică
tocmai
a lor într-o singură matcă. 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună
deosebirea dintre un obiect şi altul, iar
cuvinte
abstragerea din obiect este acel proces destinat
dispunea de nici un fel de psihologie,
suflet,
nu
aceasta fiind, în genere, una din cele
obiectele
mai noi ştiinţe. Dacă ar fi existat pe
individuale, în favoarea asemănării
atunci psihologia, Abelard ar fi ridicat
generale dintre ele, care este temelia
pe „esse in anima" la rangul unei
însăşi a ideii. Empatia şi abstragerea
formule mediatoare. Ceea ce Remusat
reunite dau acea funcţie care stă la
a înţeles perfect: „Dans la logique pure,
baza
Ies universaux ne sont que Ies termes d'un lan-
mod
special
deosebirea
Acesta
reală
treacă
despre
peste
în
să
mari
dintre
noţiunii
de
se
sprijină
conceptualism. funcţia
gage de convention. Dans la physique, qui est
psihologică, singura posibilitate reală
pour lui plus transcendante qu'experimentale,
de
dintre
qui est sa veritable ontologie, Ies genres et Ies
nominalism şi realism şi de readucere
especes se fondent sur la maniere dont Ies etres
anulare
a
pe
divergenţei
58
ideea şi obiectul, fără a Ic forţa în
TIPURI PSIHOLOGICE
sont reellement produits et constitues. Enfin, entre la logique pure et la physique, ii y a un milieu et comme une science mitoyenne,
qu'on
psychologie,
peut
ou
appeler
Abelard
une
re-cherche
nici un fel. Această posibilitate ţine de esenţa psihologiei, dar nimeni nu poate să afirme că pînă acum psihologia
şi-ar
fi
îndeplinit
această misiune. în acest sens,
comment s'engendrent nos concepts, et
trebuie să dăm dreptate afirmaţiei
retrace toute cette genealogie intellectuelle
lui Remusat după care: „Abelard a
des etres, tableau ou symbole de leur
donc triomphe; car, malgre Ies graves
hierarchie et de leur existence reelle."32
restrictions qu'une critique clairvoyante
lepădat
decouvre dans le nominalisme ou le
haina scolastică şi au apărut într-o
conceptualisme qu'on lui impute, son
68.
Chiar
dacă
şi-au
nouă travestire, universalia ante rem şi post rem au rămas obiect de controversă pentru toate secolele care au urmat. în esenţă era vorba de aceeaşi veche problemă. De-a lungul
timpului,
încercările
de
esprit est bien l'esprit moderne â son origine. II l'annonce, ii le devance, ii le promet. La lumiere qui blanchit au matin l'horizon est deja celle de l'astre encore invisible qui doit eclairer le monde."33 Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură
soluţionare a ci au făcut să se
universaliile nu sînt decît termenii
aplece
unui limbaj convenţional. în fizică
balanţa
realismului,
cînd
cînd
de
de
nominalismului.
partea cea
a
Scientismul
— pentru el, mai degrabă transcendentă
veacului al XlX-lea a împins din
decît experimentală —, adevărata
nou
lui ontologie, genurile şi speciile se
problema
în
direcţia
nominalistă, după ce filozofia de la
înteme
începutul aceluiaşi veac dăduse în
iază pe felul în care flintele sînt într-
cel
adevăr produse şi constituite. în
mai
înalt
grad
satisfacţie
realismului. Dar opoziţiile nu mai
fine, între
sînt acum atît de acuzate ca pe
logica pură şi fizică, există un punct
vremea lui Abelard. Dispunem de o
la jumătatea drumului şi oarecum o
psihologie, de o ştiinţă mediatoare,
ştiinţă
capabilă să îmbine în mod unic
mediană, care poate fi numită
psihologie, şi în care Abelard cercetează felul în
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
care iau naştere conceptele noastre
ISTORIA DE IDEI
şi trasează toată această genealogie intelec tuală a fiinţelor, tablou sau simbol al ierarhiei şi al existenţei IOT reale" — n. t.) Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare, Abelard a triumfat; căci în ciuda gravelor restricţii pe care critica lucidă le descoperă în nominalismul sau con-
69.
59
Pentru acela care trece cu
vederea existenţa tipurilor psi hologice, iar prin aceasta, faptul că adevărul unuia dintre tipuri reprezintă eroarea celuilalt, strădania lui Abelard nu înseamnă mai mult decît o arguţie scolastică în plus. Dar dacă recunoaş tem existenţa ambelor tipuri, încercarea lui Abelard capătă pen tru noi o importanţă considerabilă. Abelard caută punctul de ve dere intermediar în sermo, prin care înţelege nu atît „discursul", cît propoziţia formată, alcătuită în vederea unui sens anume, deci o definiţie care uzează, în scopul fixării sensului ei, de mai multe cuvinte. El nu vorbeşte despre verbum, căci în accepţia nominalismului acesta nu este decît vox, flatus voci. Or, marea prestaţie psihologică a nominalismului antic, ca şi a celui me dieval, tocmai în aceasta rezidă, în faptul de a fi dezarticulat temeinic identitatea primitivă, magică sau mistică dintre cuvînt
şi realitatea obiectivă, prea temeinic pentru tipul uman care îşi are rădăcinile nu în obiecte, ci în abstragerea ideii despre obiec te. Abelard era un spirit prea larg spre a fi putut trece cu vederea valoarea nominalismului. Oricum, pentru el, cuvîntul era vox, în schimb, propoziţia, în limbajul lui sermo, însemna cu mult mai mult, căci aducea cu sine un sens constituit, descria ele mentele comune, ideale, gîndite, percepute prin gîndire ale obiectelor. în sermo, şi numai acolo, trăia universalul. Din acest motiv uşor de înţeles, Abelard a fost socotit şi nominalist, evi dent, pe nedrept, căci pentru el, universalul avea o realitate mai mare decît cuvîntul. 70.
Exprimarea conceptualismului îl
va fi costat scump pe Abelard, căci doctrina se agregase în mod necesar din contra dicţii. Un epitaf la adresa lui, păstrat într-un manuscris din Ox ford, ne dă, cred, o idee perfectă despre caracterul paradoxal al învăţăturii sale: Hic docuit voces cum rebus significare, Et docuit voces res
significando notare; ceptualismul
ce
i
se
impută,
spiritul său este tocmai spiritul modern la obîrşia sa. El îl anunţă, îl anticipează, îl făgăduieşte. Lumina care albeşte orizontul în zori este deja aceea a astrului încă invizibil care trebuie să lumineze lumea" n. t.\
TIPURI PSIHOLOGICE
din unghiul de vedere al senzaţiilor sale. Abstracţia îl interesează abia
Errores generum
în al doilea rînd, motiv pentru
correxit, ita specierum.
care tot ceea ce trebuie să fie
Hic genus et species in sola voce locavit, Et
gîndit pe marginea obiectelor i se
genus et species
pare
sermones esse notavit.
invers, celuilalt. Insul branşat pe
mai
puţin
important,
şi
obiect este, fireşte, nominalist — Sic animal nullumque animal
„numele e vorbă goală şi fum" —,
genus esse probatur, Sic et
în măsura în care nu s-a deprins
homo et nullus homo species încă să-şi compenseze atitudinea vocitatur.34 orientată pe direcţia obiectului. El 71. Opoziţia abia dacă se poate sintetiza
altminteri
decît
prin
se transformă, dacă are abilitatea necesară, într-un logician riguros
paradox, în măsura în care se
care
tinde către o expresie care să se
exactitate, metodă şi ariditate. Cel
sprijine, în principiu, pe unul din
orientat ideal este, fireşte, logic,
cele două puncte de vedere, în
motiv pentru care, de fapt, el nu poate
cazul de faţă pe punctul de vedere
înţelege
intelectual. Nu trebuie să uităm că
logică. Dezvoltarea compensatorie
diferenţa
transformă acest tip, aşa cum am
nominalism
fundamentală şi
dintre
realism este nu
doar de natură logică intelectuală, ci şi psihologică, aceasta din urmă reductibilă în cele din urmă la o deosebire
tipică
de
atitudine
psihologică, atit faţă de obiect, cit şi faţă de idee. Acela a cărui atitudine este ideală va sesiza totul şi va reacţiona la tot din unghiul de vedere al ideii. Acela care este însă orientat pe direcţia obiectului va sesiza şi va reacţiona
nu
îşi
şi
află
aprecia
perechea
manualul
în
de
vă34 Acesta ne-a învăţat că, doar împreună cu lucrurile, cuvintele au sens; Şi ne-a învăţat că semnificînd, cuvintele desemnează lucruri; A corectat erorile de gen, la fel pe cele de specie. Acesta a aşezat genul şi specia într-un singur cuvînt Şi a observat că gen şi specie sînt un fel de a spune
Aşa se dovedeşte că fiinţă şi nici o fiinţă constituie un
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
gen Aşa şi om şi nici un
ISTORIA DE IDEI
om se numeşte specie.
61
zut în cazul lui Tertullian, într-un om al sentimentului,
ale
cărui
simţiri
rămîn însă în orbita ideilor sale. Cel transformat prin compensare în logician rămîne însă cu lumea sa de idei în orbita obiectelor. 72.
Cu aceste observaţii
ajungem la partea slabă a gîndirii lui Abelard. Soluţia sa este unilaterală. Dacă în cazul opoziţiei din tre nominalism şi realism ar fi vorba doar de o confruntare logico-intelectuală, arunci s-ar putea pune întrebarea de ce în final nu ar fi posibilă şi o altă formulare în afară de cea paradoxală. Pentru că este vorba însă de o opoziţie psihologică, atunci orice formulare unilaterală, logicintelectuală trebuie să se sfirşească în paradox. „Sic et homo et nullus homo species vocitatur." Ex presia logic intelectuală este absolut incapabilă, fie şi ca sermo, să ne ofere acea formulă mediană capabilă să dea seama, în mod egal, de esenţa celor două poziţii psihologice opuse, căci ea vine
în întregime din direcţia abstractă
de soluţia unui al treilea punct
şi ignoră cu desăvîrşire rea
de vedere mediator. Lui esse in
litatea concretă.
intellectu îi lipseşte realitatea
73.
Orice formulare logic-
palpabilului, lui esse in re îi lip
intelectuală — oricît de perfectă
seşte spiritul. Ideea şi lucrul se
— deposedează impresia pe care o
întîlnesc însă în psihicul omului,
lasă obiectul de vivacitatea
care ţine cumpăna între ele. Ce
şi imediatitatea ce îi sînt proprii. Ea
este în definitiv ideea, dacă psi
trebuie să procedeze astfel,
hicul nu îi mijloceşte o valoare
spre a se putea constitui ca atare. Dar în
vie? Şi ce este lucrul obiectiv,
felul acesta se pierde
dacă psihicul îi retrage forţa ce
tocmai ceea ce, pentru punctul de vedere
condiţionează impresia senzo-
extravertit, este esen ţial, anume raportarea la obiectul real. Nu există de aceea nici o posibilitate de a găsi în direcţia uneia sau a alteia dintre ati tudini o formulă unificatoare, întrucîtva mulţumitoare. Şi totuşi omul nu poate — chiar dacă spiritul său poate — să stăruie în acest conflict care nu este doar o problemă de filozofie îndepăr tată, ci una a raporturilor repetate, de zi cu zi, ale omului cu sine însuşi şi cu lumea din jur. Şi pentru că, de fapt, despre această problemă este vorba, conflictul nici nu poate fi rezolvat printr-o discuţie argumentată nominalist sau realist. Este nevoie
62
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
63
CE
rială? Ce este realitatea, dacă ea nu
cînd drept produsul ultim şi cel mai
există în noi înşine, dacă nu esse in
cutezător al sintezei tuturor facultăţilor.
animal Realitatea vie nu este dată în
De
chip
atitudinea
expresia cea mai limpede a activităţii
obiectivă, reală a lucrurilor, nici prin
psihice. Ea este înainte de toate
formula
activitatea
exclusiv
ideii,
nici
ci
prin
doar
prin
îmbinarea
aceea fantezia
îmi
creatoare
a fi
din
care
la
toate
amîndurora în procesul psihologic viu, prin
izvorăsc
esse in anima. Doar prin activitatea
întrebările rezolvabile, ea este mama
vitală,
tuturor posibilităţilor în care sînt viu
particulară
percepţia
a
senzorială
psihicului,
atinge
acea
răspunsurile
pare
îmbinate,
asemenea
tuturor
adîncime a impresiei, iar ideea acea
contrariilor psihologice, lumea dină-
forţă eficientă care sînt, amîndouă,
untru şi cea din afară. Fantezia a fost
părţi componente indispensabile ale
şi
unei realităţi vii. Această activitate
legătură
proprie psihicului, care nu se poate
ireconciliabile ale obiectului şi ale
explica
nici
la
subiectului, ale extraversiei şi ale
stimuli
senzoriali,
organ
introversiei. Doar în fantezie sînt reunite
ca
reacţie nici
reflexă ca
executiv al ideilor eterne, este, ca orice proces vital, un act creator
este
întotdeauna între
puntea
de
revendicările
ambele mecanisme. 74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la
neîntrerupt. Nu pot denumi această
cunoaşterea
activitate
prin
dintre cele două puncte de vedere, el
termenul de fantezie. Fantezia este tot atît
ar fi trebuit să se refere la fantezie în
de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît
vederea
de mult intuiţie pe cît este senzaţie.
unificatoare. Dar în imperiul ştiinţei,
Nu există nici o funcţie a psihicului
fantezia
care să nu se lege indistinct prin ea
sentimentul. Dacă vom identifica însă
de celelalte funcţii psihice. Ea ne
natura psihologică a opoziţiei funda-
apare cînd drept ceva primordial,
mentale, psihologia se va vedea silită
altminteri
decît
deosebirii
psihologice
formulării
este
tabu,
expresiei
la
fel
şi
să recunoască nu doar punctul de
ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în
vedere al sentimentului, ci şi pe acela
comun cu visul, care însă este într-o
al
măsură şi mai mare involuntar şi
fanteziei
mediatoare.
Aici
însă
intervine marea dificultate: în cea mai mare măsură fantezia este un produs al
inconştientului.
75. Raportul omului cu fantezia este
cuprinde,
în bună parte determinat de raportul
fireşte, componente conştiente, dar
său cu inconştientul în genere. La
este
se
rîndu-i, această din urmă relaţie este
opune, de fapt, ca o prezenţă străină,
determinată de spiritul vremii. După
conţinutului conştiin-
gradul
în
esenţă
Ea
straniu.
involuntară
şi
de
predominanţă
a
raţionalismului, individul va fi mai mult sau mai puţin înclinat să se lase în voia inconştientului şi a produselor acestuia.
Creştinismul
manifestă
tendinţa certă, de altfel ca orice formă închisă de religie, de a reprima pe cît posibil inconştientul individului şi de a-i paraliza astfel fantezia. în locul lor, el oferă viziuni simbolice cu relief solid, destinate să înlocuiască total
inconştientul
individului.
Reprezentările simbolice ale tuturor religiilor
sînt
figurări
de
procese
inconştiente în forme tipice, general obligatorii. învăţătura religioasă oferă informaţii aşa zicînd definitive despre „lucrurile"
ultime,
despre
spaţiul
situat dincolo de conştiinţa umană. De cîte ori avem posibilitatea să urmărim
apariţia
unei
religii,
observăm că figurile doctrinei îi apar chiar întemeietorului ei drept revelaţii, deci concretizări ale fanteziei sale
inconştiente.
Formele
din
intrarea în lume ca un rege peste
inconştientul acestuia sînt declarate
împărăţiile cerului. Nu a fost un paranoic,
general
cum de altfel s-a văzut din chiar
valabile
şi
izvorîte
înlocuiesc astfel
fanteziile individuale ale altora. Evanghelia
succesul
după Matei ne-a păstrat un fragment
ocazional în acest sens din direcţie
privind acest proces din viaţa lui
psihiatrică
Cristos: în relatarea ispitirii, vedem
palavre
cum ideea de regalitate se ridică din
înţelegerea unor astfel de fenomene
inconştientul lui Cristos sub forma vedeniei
din istoria omenirii. Forma sub care
diavolului care îi oferă puterea peste
Cristos a înfăţişat lumii conţinutul
împărăţiile lumii. Dacă Cristos ar fi
inconştientului său a fost preluată şi
înţeles greşit, concretistic, această
declarată universal obligatorie. Toate
fantezie,
fanteziile
interpretînd-o
în
sens
său.
nu
Opiniile
sînt
raţionaliste,
individuale
decît
ridicole
străine
şi-au
pierdut
astfel
pe
respins
devenind chiar obiect de persecuţie,
concretismul fanteziei şi şi-a făcut
aşa cum o dovedesc destinul mişcării
Dar
el
şi-a
gnostice, ca şi acela
şi
de
propriu, am fi avut un nebun în plus lume.
valabilitatea
exprimate
valoarea,
64
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
65
CE
al ereticilor de mai tîrziu. întocmai
stîrpească
spune şi profetul Ieremia (23: 16, 25-
individual
28)35:
deosebit de preţioase ne oferă în
„Aşa
zice
Domnul
ascultaţi
de
care
profeţesc,
vă
Savaot:
cuvintele că
«Nu
efectele al
această
inconştientului
călugărilor.
privinţă
Informaţii
arhiepiscopul
proorocilor,
Atanasie36 din Alexandria în biografia Sfîn-
vă
tului Anton. Aici el descrie, spre a fi
înşală,
povestindu-vă închipuirile inimii lor [subl.
de
lui C.G. Jung] şi nimic din cele ale Dom-
apariţiile
nului.»"
sufletului, care îl asaltează pe cel
„Am auzit ce zic prooroci care
care
învăţătură şi
se
călugărilor
vedeniile,
roagă
şi
săi,
primejdiile
posteşte
în
profeţesc minciuni în numele Meu. Ei
singurătate. El îi învaţă cît de abil se
zic: «Am visat, am văzut în vis.»"
travesteşte diavolul pentru a-i prinde
„Pînă cînd proorocii aceştia vor spune
minciuni
şi
vor
vesti
pe sfinţi în capcană. Diavolul este, fireşte, glasul propriului inconştient al anahoretului
înşelătoria inimii lor?" „Cred ei cu visele lor, pe care şi le
care
se
revoltă
împotriva reprimării violente a naturii
povestesc unul altuia, să facă uitat
individuale.
poporului Meu, numele Meu, aşa cum
pasaje din această carte greu ac-
au uitat părinţii lor numele Meu pentru
cesibilă.
Baal?"
sistematic în care inconştientul a fost
„Proorocul
care
a
văzut
vis,
povestească-1 ca vis, iar cel ce are cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grîu curat, zice Domnul?" 76. Tot aşa, vedem cum în Evul Mediu, episcopii se străduiau cu zel să
Ele
Citez
mai
arată
jos
cîteva
limpede
felul
înăbuşit şi devalorizat: Citatele provin din Biblia sau Sf. Scriptură. [Tipărită cu aprobarea Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La aceeaşi ediţie trimit şi celelalte citate bi blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu excepţia acelor cazuri în care ara
repro dus — şi menţionat ca atare —
„Există răstimpuri în care nu vedem
versiunea lui Vasile Radu şi Gala
pe nimeni şi totuşi
Galaction
auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti,
(1938), mai apropiată episodic de
şi e ca şi cum cineva ar
varianta germană a lui Luther, respectiv
cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte
la
răstimpuri e ca şi cum am
tină, utilizată de Jung - n. t.\
auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi
Life of St. Antony in The Book of Paradise by
cum o fiinţă vie i-ar repeta
Palladius, Hieronymus
cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe
etc. Editor, E.A. Wallis Budge.
care le-am auzi, dacă cineva ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a întîmplat chiar ca ei (diavolii) să ne smulgă de la rugăciunea de seară şi să ne împingă să ne sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se cu chipuri asemănătoare călugărilor sau acelora care jelesc (adică pustnicilor). Şi se apro pie de noi, ca şi cum ar veni de departe, şi încep să spună cu vinte potrivite a scădea înţelegerea celor slabi de înger: «Este acuma o lege asupra întregii făpturi ca să iubim pustiirea, dar noi n-am fost în stare, prin voinţa lui Dumnezeu, să intrăm în casele noastre, cînd am ajuns la ele, şi să facem ceea ce e drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi impună astfel voinţa, renunţă la această înşelăciune şi se slujesc de alta, zicînd: «Cum poţi tu
să trăieşti? Căci ai păcătuit şi ai
chiar dacă vorbele pe care
săvîrşit în multe privinţe ne
le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar
dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a
fi o ruşine pentru noi să
dezvăluit ce-ai făcut, sau crezi
ne fie învăţători aceia care s-au ridicat
că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De
împotriva lui Dumnezeu.
aceea, dacă un frate cu
Să ne îmbrăcăm, fraţi ai mei, în
mintea simplă crede astfel de lucruri
platoşa dreptăţii şi să ne aco
şi simte înlăuntrul său că
perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa
într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a
luptei să slobozim din cu
spus Cel Rău, şi dacă ci nu
getul credinţei, ca dintr-un arc întins,
are habar de viclenia demonului, atunci duhul
săgeţi duhovniceşti. Căci
lui se va tulbura,
ei (diavolii) nu sînt nimic, şi chiar dacă
va deznădăjdui şi va suferi o cădere.
ar fi ceva, puterea lor
Iubiţii mei, nu trebuie să
nu ar avea nimic într-însa care i-ar
ne înspăimînte toate acestea, dar să
îngădui să se împotrivească
ne temem atunci cînd dia
forţei crucii."
volii încep să vorbească mai mult
Anton povesteşte: „Odată mi-a
despre lucruri adevărate şi
apărut un diavol avînd o
să-i mustram apoi necruţător [...]. De
purtare cu deosebire trufaşă şi fără
aceea, să ne păzim, ca să
ruşine, şi mi-a apărut în faţă
nu ne plecăm urechile la vorbele lor,
66
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
67
CE
cu
larma
tumultuoasă
unei
s-a apropiat de casa mea şi a bătut la
mulţimi de norod şi a cutezat să-mi
uşă, iar cu am ieşit să văd cine bate şi
spună:
mi-am ridicat ochii şi am văzut un
«Eu
şi
tocmai
a
eu
sînt
puterea lui Dumnezeu; eu şi tocmai
bărbat
eu sînt domnul lumilor." Şi mi-a spus
puternic la înfăţişare, care mi-a spus:
mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi dau?
«Sînt Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce
Cere şi vei primi!» Atunci am suflat
cauţi?» A răspuns, zicîndu-mi: «De ce
asupra lui şi l-am respins în numele
mă ponegresc călugării şi pustnicii şi
lui Cristos [...]. în altă împrejurare,
ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc
cînd posteam, mi-a apărut Vicleanul,
necontenit blesteme asupra mea?»
sub chipul unui frate care aducea pîine
Mi-am luat capul în mîini, minunat de
şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd:
sminteala lui şi i-am zis: «De ce îi
«Ridică-te şi po-toleşte-ţi inima cu
chinuieşti?» La care răspunse, zicînd:
pîine şi apă şi odihneşte-te un pic
«Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se
după truda ta nemăsurată, doar eşti
chinuie singuri, căci mi s-a întîmplat
om şi oricît de sus ai fi, nu eşti inveş-
să văd într-o împrejurare oarecare,
mîntat decît cu trup muritor şi ar
petrecută aievea, că dacă nu le-aş fi
trebui
să te temi de boli şi de
strigat că eu sînt duşmanul, s-ar fi
mîhnire.» l-am ascultat vorbele, mi-
omorît de tot între ei. De aceea, n-
am păstrat liniştea şi m-am ferit să-i
am nici un loc unde aş putea să stau,
răspund. Am îngenuncheat în linişte
nici sabie lucitoare şi nici măcar
şi rugîndu-mă m-am căit, zicînd: «O,
oameni care să-mi fie cu adevărat
Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai
supuşi, căci cei care mă slujesc mă
obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi de
dispreţuiesc de tot şi, apoi, trebuie
cum
s-a
să-i leg în lanţuri căci ei nu ţin la
isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea
mine, socotind că e drept să se
şi a ieşit pe uşa mea ca fumul.
poarte aşa, şi sînt gata în tot ceasul
am
spus
aceste
vorbe,
79. Şi odată, într-o noapte, Satana
deosebit
de
mare
şi
de
să fugă de la mine, folosindu-se de
orice împrejurare. Creştinii au umplut
face că spui acum adevărul, deşi
toată lumea şi, iată, pînă şi pustiul
te-ai
e plin de mînăstirile şi lăcaşurile
adevărat că atunci cînd a venit
lor. Să se păzească, atunci cînd
Cristos pe lume, ai fost aruncat în
îngrămădesc
străfundurile
mea.»
care
i-am
asupra
să
minţi?
Este
cele mai adinei şi
că
răspuns,
rădăcinile greşelii tale au fost stîrpite
Domnului
din pămînt?» Cînd Satana a auzit pomenindu-
nostru: «Cum se face că tu, care în
se numele lui Cristos, s-a făcut nevăzut
toate
şi vorbele lui s-au isprăvit."
lăudînd
La
blesteme
obişnuit
îndurarea
celelalte
împrejurări
ai
minţit, spui acum adevărul? Şi cum se
Aceste pasaje arată felul în care inconştientul individului a fost repudiat cu ajutorul credinţei general împărtăşite, cu toate că el spunea în mod transparent adevărul. Faptul că a fost re pudiat îşi are cauzele sale speciale în istoria gîndirii. Nu ne inte resează să le lămurim pe acestea aici. Ne mulţumim doar cu observaţia că inconştientul a fost reprimat. Această reprimare constă — psihologic vorbind — în retragerea libidoului, a ener giei psihice. Libidoul astfel recuperat a slujit la construirea şi dezvoltarea atitudinii conştiente pe baza căreia s-a plămădit treptat o nouă concepţie despre viaţă. Avantajele neîndoielnice care au decurs de aici au întărit, evident, această atitudine. Aşa dar nu este de mirare că psihologia noastră se caracterizează
precumpănitor printr-o atitudine de
tezie. Această tratare asigură dreptul
respingere a inconştientului.
punctului de vedere inte
Nu este doar de înţeles, ci este şi
lectual abstract, nu însă şi pe acela al
absolut necesar faptul
celorlalte puncte de vedere
că ştiinţele exclud atît punctul de
psihologic posibile. Acestea din
vedere al sentimentului, cît şi
urmă pot fi doar menţionate în
pe cel al fanteziei. Tocmai de aceea sînt
cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar
ştiinţe. Care este însă
ele nu pot apărea ca prin
situaţia psihologiei? în măsura în care
cipii autonome, proprii unei ştiinţe.
se consideră ştiinţă, tre
Ştiinţa este în toate împre
buie să facă şi ea acelaşi lucru. Dar va
jurările o chestiune a intelectului, iar
putea psihologia să dea
acestuia îi sînt subordonate
seamă în aceste condiţii de obiectul ei?
celelalte funcţii psihologice ca
Fiecare ştiinţă caută, in
obiecte. Intelectul este suveranul
cele din urmă, să-şi formuleze şi să-şi
domeniului ştiinţific. Alta e însă
exprime materia în abs
situaţia în condiţiile în care
tracţii, deci şi psihologia ar putea şi
ştiinţa îşi găseşte o aplicare
poate să traducă în abstracţii
practică. Intelectul, pînă de curînd
intelectuale procesele legate de
rege, devine acum simplu mijloc
sentiment, de senzaţie şi de fan
auxiliar, instrument ştiinţific
68
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
69
CE
rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă,
lume şi
nu scop în sine, ci simplă condiţie.
acumularea de domenii speciale care
Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se
îşi pierd treptat orice legătură unele
află aici în slujba puterii şi a intenţiei
cu celelalte. Se pun astfel bazele unei
creatoare.
aceasta
sărăciri şi goliri nu doar la nivelul
„psihologie", nu însă ştiinţă; este o
domeniului special, ci şi la acela al
psihologie
psihicului celui care s-a specializat prin
Este
în
şi
sensul
mai
larg
al
de
cuvîntului, o activitate psihologică de
diferenţiere
natură creatoare, în cadrul căreia pri-
regresat.
matul îi revine fanteziei productive. în loc
să
se
vorbească
de
fantezie
viaţă
şi,
în
progresivă
plus,
sau
la
a
82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească însă valoarea vitală prin aptitudinea
productivă, s-ar putea tot atît de bine
de a fi nu
spune că într-o psihologie practică de
slujitoare.
acest gen, viaţa însăşi preia rolul con-
nicidecum astfel. Deşi ştiinţa ne-a
ducător; căci, pe de-o parte, fantezia
mijlocit cunoaşterea dizarmoniilor şi
care concepe şi creează este cea
tulburărilor psihicului şi deşi intelectul
care se slujeşte de ştiinţă ca de un
care stă la baza ei merită toată
mijloc;
însă,
preţuirea noastră, ar fi o mare gre-
nenumărate sînt exigenţele realităţii
şeală să i se atribuie ştiinţei din
exterioare care stimulează activitatea
acest motiv un scop în sine, care să
fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în
o împiedice să funcţioneze ca simplu
sine este, fireşte, un ideal înalt, dar
instrument. Dacă pătrundem însă cu
înfăptuirea lui consecventă produce
intelectul şi cu ştiinţa lui în viaţa
atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi
reală, ne dăm de îndată seama că
arte există; ceea ce duce la o mare
sîntem
diferenţiere şi specializare a funcţiilor
zăvorăsc accesul la alte domenii ale
luate de fiecare dată în considerare,
vieţii, la fel de importante. Sîntem de
dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de
aceea
pe
de
altă
parte
numai
Ea
nu
închişi
obligaţi
în
stăpînă, ci se
dezonorează
limite
să
şi
care
ne
interpretăm
universalitatea idealului nostru ca pe
talitate
o limitare şi să ne căutăm un spiritus
psihic, capabilă să unească simţirea şi
rector în măsură să ofere, faţă de
gîndirea într-un al treilea ce superior.
revendicările unei vieţi depline, o mai
Acest al treilea ce mai înalt poate fi, aşa
mare
cum am sugerat deja, atît un ţel
garanţie
psihologică
de
decît
universalitate
oferă
a vieţii,
deci
a propriului
intelectul.
practic, cît şi fantezia care zămisleşte
Cînd Faust exclamă „sentimentul este
totul. Acest ţel al totalităţii nu poate fi
totul", el se opune intelectului, afirmînd
recunoscut nici de ştiinţă, care îşi
cealaltă latură opusă acestuia, dar
este propriul ţel, şi nici de simţire,
nicidecum acea to-
căreia
îi
Ştiinţa
şi
lipseşte
viziunea gîndirii.
simţirea
trebuie
să-şi
slujească reciproc de mijloc auxiliar, dar contrastul dintre ele este atît de mare, îneît avem nevoie de o punte de legătură. Aceasta ne este dată de fantezia creatoare, care nu e nici ştiinţă, nici simţire, căci e maica amîndurora — mai mult chiar, ea poartă
la
sîn
pruncul,
ţelul
care
uneşte contrariile. 83. Dacă psihologia rămîne doar o ştiinţă, nu mai ajungem la viaţă, ci slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea ne conduce,
desigur,
la
cunoaşterea
faptelor, dar se opune oricărui alt scop, afară de acela care îi este propriu. Intelectul rămîne captivul lui însuşi, atîta timp cît nu îşi jertfeşte de bunăvoie primatul şi nu recunoaşte demnitatea altor scopuri. El se teme să
facă
pasul
capabil
să-1
ducă
dincolo de sine şi se teme să-şi nege propria valabilitate universală, căci
orice altceva afară de sine nu este
ce
pentru el decît fantezie. Dar ce lucru
culturii creştine a fost o necesitate
grandios a existat vreodată care să nu
istorică, după cum tot o necesitate
fi fost mai înainte fantezist? Şi iată
istorică a fost reprimarea ei, din alt
cum intelectul, anchilozat în calitate
unghi de vedere, în epoca noastră, a
de
ştiinţelor naturii. Nu trebuie uitat nici
scop
al
ştiinţei,
ajunge
să-şi
reprimarea
fanteziei
cadrul
suprime izvorul de viaţă. Pentru el,
că
fantezia nu e decît dorinţa proiectată
degenera, dacă nu i se pun hotare ferme,
în vis, prin care ştiinţa îşi exprimă
proliferînd în mod funest. Dar aceste hotare
orice formă de subestimare, care îi
nu pot fi niciodată constituite de limitele
este atît plăcută, cît şi necesară. Ca
artificiale
scop
sentimentul raţional, ci ele sînt date
în
sine,
ştiinţa
este
fantezia
în
puse
creatoare
intelect
de
poate
sau
de
indispensabilă atîta vreme cît în joc e
de
propria ei dezvoltare, ceea ce încetează
incontestabilă. Obiectivele diferă în
să mai fie valabil, devenind un rău,
funcţie
de îndată ce este vorba de viaţa
ulterior
însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de
certitudine
necesitate
de se
şi
epoca poate
de
istorică
realitatea
şi
recunoaşte
abia cu
70
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
lN ISTORIA DE IDEI
71
CE
ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar
instinctive
fi
este
formarea personalităţii, nu e mai puţin
dominat de fiecare dată de conflictul
adevărat că tocmai individualul diferă
dintre convingeri, căci „războiul este
esenţialmentc de instinctul general,
părintele tuturor lucrurilor"37. Doar istoria
fiind
decide. Adevărul nu este veşnic, el este
acesta, tot aşa după cum individul ca
un program. Cu cît este „mai etern",
personalitate
cu atît un adevăr este mai lipsit de
întotdeauna de colectivitate. Esenţa
viaţă şi de valoare, căci fiind evident,
psihologiei eului stă tocmai în această
el nu ne mai spune nimic.
deosebire. Orice psihologic a eului
trebuit
84.
să
Felul
fie.
în
Prezentul
care
psihologia,
în
generale
chiar
în
fac
strictă
posibilă
opoziţie
se
cu
deosebeşte
trebuie să excludă şi să ignore tocmai
calitate de ştiinţă, evaluează fantezia ne
elementul
este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui
instinctului, scopul ei fiind descrierea
Freud şi Adler. Interpretarea lui Freud
procesului
prin
care
reduce
diferenţiază
de
instinctul
fantezia
din
psihologia
eul
se
procesele
in-
cărora
le
Animozitatea caracteristică ce există
lui
între reprezentanţii celor două puncte
Adler, în schimb, o reduce la intenţiile
de vedere vine din faptul că în mod
finale elementare ale eului. Prima este o
consecvent
psihologie a instinctului, ultima o psihologic a
reciproc devalorizarea şi discredita-
eului. Instinctul este un fenomen biologic
rea. Atîta timp cît deosebirea dintre
impersonal. O psihologie bazată pe el va
psihologia instinctului şi psihologia
neglija,
îşi
eului nu este recunoscută, fiecare din
principium-u\u\
ele îşi consideră, firesc, propria teorie
individuationis, diferenţierii individuale
ca general valabilă. Ceea ce nu vrea
care,
său
să însemne că, de pildă, psihologia
fenomen
instinctului nu ar putea construi şi o
biologic general. Deşi forţe biologice
teorie a proceselor eului. Ea poate
stinctive atribuie
elementare rol
cauzal.
fireşte,
datorează
din
sporadic,
la
colectiv
eul,
existenţa
cauza nu
Concepţia
„căci
eul
caracterului
este
un
acestea
îşi
colectiv.
semnifică
face acest lucru,
dar într-un fel care celui ce se ocupă de
psihologia
eului
îi
apare
ca
negativul propriei sale teorii. De unde faptul că „pulsiunile* eului", chiar dacă apar ocazional la Freud, au o prezenţă în genere palidă. La Adler, dimpotrivă,
sexualitatea
apare
aproape ca un vehicul care slujeşte într-un
fel
ori
în
altul
intenţiilor
elementare de putere. Principiul lui Adler
constă
personale,
în
garantarea
care
se
forţei
suprapune
pulsiunii. La Freud, pulsiunea este aceea care îşi supune eul, în aşa fel îneît eul se înfăţişează doar ca o funcţie a pulsiunii. 85. La ambii autori se manifestă tendinţa ştiinţifică de a reduce totul la propriul principiu şi apoi de a deduce iarăşi totul din acesta. Atare operaţie se aplică deosebit de uşor fanteziilor, prin faptul că ele nu se adaptează la realitate precum funcţiile conştiinţei care au caracter orientat obiectiv, ci sînt
pur
şi
simplu
conforme
cu
pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi din unghiul pulsiunii va găsi uşor în ele „satisfacerea dorinţei", „dorinţa infantilă", „sexualitatea refulată", cel care le va examina din unghiul eului va descoperi la fel de uşor intenţiile elementare
privind
garantarea
şi
diferenţierea eului, căci fanteziile sînt
produse
mediatoare
pulsiunea generală. ele
cuprind
între
cu
şi
Corespunzător,
întinderea
principiului
lui.
în
domeniul
aparţinînd
celuilalt principiu, ea încetează să mai fie
ambelor părţi. Interpretarea exclusiv
operantă. Psihologia lui Freud este
dintr-o direcţie sau din alta este
caracterizată de noţiunea centrală de
întotdeauna un act silnic şi arbitrar,
refulare a dorinţelor incompatibile. O-
prin faptul că se suprimă astfel cînd
mul apare ca un fasciscol de dorinţe
un caracter, cînd altul. în mare însă,
care
iese totuşi şi pe această cale la
obiectului. Tulburările sale nevrotice
iveală
constau
un
elemente
Valabilitatea lui nu trece dincolo de
adevăr
demonstrabil,
sînt
doar
în
parţial
aceea
că
influenţa
educaţia
şi
condiţiile
parţial, ce-i drept, care nu poate
mediului,
pretinde
obiective împiedică
valabilitate
generală.
37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die
adaptabile
* Spre deosebire de instinct (v. mai sus),
Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88, frag.
pulsiune echivalează accepţia în care
53.
Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la care Jung se referă aici şi în paragrafele următoare (n. t.).
II
TIPURI PSIHOLOGICO
parţial cheltuirea pulsiunilor. De
izolatoare, la
parte
influenţele
moralmente agravante, pe de alta
legăturile
compromit
infantile
ulterior
care
existenţa.
Dispoziţia pul-sionalâ iniţială este ceva
definitiv
modificări mai
dat,
care
supărătoare
cu
scamă
suferă
datorate
influenţelor
obiectelor; de aceea s-ar zice că mijlocul terapeutic necesar stă în cheltuirea
pe
cit
posibil
mai
netulburată a pulsiunilor pe scama unor obiecte convenabil alese. Invers, psihologia lui Adlcr este caracterizată de noţiunea centrală de superioritate a eului. Omul apare în primul rînd ca un punct al cului care sub nici un motiv nu arc voie, nu trebuie să fie inferior obiectului. dorinţa
în
de
a
timp
ce
avea
la
un
Frcud obiect,
legătura cu obiectul şi modurile imposibile în raport de obiect ale unor dorinţe joacă un rol important, la Adler totul se orientează in funcţie de
superioritatea
subiectului.
Refularea pulsiunii faţă de obiect la Freud a devenit la Adler protejarea subiectului. Mijlocul terapeutic este la
el
suspendarea
protejării
suspendarea
refulării care face obiectul inaccesibil. X6. Schema fundamentală este de
la tată şi de la mamă provin pe de-o
Freud
aceea
la
Freud
care
sexualitatea
exprimă relaţia cea mai puternică dintre subiect şi obiect; la Adler, în schimb, este/orfo subiectului care protejează in modul cel mai eficient împotriva
obiectelor,
subiectului
o
izolare
conferind intangibilă,
capabilă să suspende orice relaţie. Freud ar dori să garanteze curgerea netulburatâ
a
pulsiunilor
către
obiectele lor, Adler insă ar dori să străpungă
vraja
obiectelor
şi
sufocarea
în
propria-i
opinie
ar
Prima
duşmănoasă
să
scape
cui
a de
platoşă. fi
deci
escnţialmente extravertită, ultima, in
schimb,
introvertită.
Teoria
extravertită este valabilă pentru tipul extravertit, cea
introvertită
pentru
tipul introvertit. în măsura în care tipul
pur
este
un
produs
cu
totul
unilateral al dezvoltării, el nu are în mod
necesar
nici
o
contrapondere.
Hipertrofierea unei funcţii înseamnă refularea
celeilalte.
Refularea
nu
este anulată nici prin psihanaliză, căci
metoda
condiţională teoria
de
propriului
extravertitul
îşi
aplicată fiecare
este
dată
de
tip,
respectiv,
va
reduce,
corespunzător
cu
teoria
sa,
fanteziile izvorite din inconştient
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
la
ISTORIA DE IDEI
conţinutul
introvertitul intenţiile
le
lor va
pulsional, reduce
la
sale de putere. Cîştigul
obţinut prin astfel de analize
revine
de
fiecare
preponderenţei
73
dată prealabil
existente. Acest mod de analiză întăreşte, prin urmare, doar tipul dat,
fără
să
contribuie
la
înţelegerea sau medierea între tipuri.
Dimpotrivă,
prăpastia
dintre ele, atît cea exterioară, cît şi cea interioară, se lărgeşte şi mai mult. în plus, se produce şi
o
disociere
faptul
că
interioară
parcelele
prin
celeilalte
funcţii care apar în fanteziile inconştiente
(vise
etc.)
sînt
depreciate de fiecare dată şi refulate din nou. De aceea, un anume critic avea întrucîtva dreptate afirmînd că
teoria
lui
Freud
este
nevrotică, abstracţie făcînd de faptul termenul
că
fiind
răuvoitor,
urmăreşte
exclusiv
sustragerea de la obligaţia unei examinări serioase a problemelor ridicate. Punctul de vedere al lui Freud, ca şi acela al lui Adler, este unilateral şi caracterizează un singur tip. Ambele teorii resping principiul imaginaţiei, în măsura
în care reduc fanteziile şi le
artistul,
tratează doar ca expresii semioti
ci orice ins creator datorează
ce38, în realitate, fanteziile
fanteziei tot ceea ce este
înseamnă mai mult decît atît: ele
grandios
sînt
în viaţa lui. Principiul dinamic al
totodată şi reprezentantele
fanteziei este ludicul, propriu
celuilalt mecanism, respectiv în
şi copilului, şi care, ca atare,
cazul
pare să fie incompatibil cu
introvertitului, extraversia
princi
refulată, în cazul extravertitului,
piul muncii serioase. Dar fără
in-
acest joc cu fanteziile nici o
troversia refulată. Funcţia
operă
refulată este însă inconştientă, dez voltată de aceea embrionar şi arhaic. în această stare ea este incompatibilă cu nivelul cel mai înalt al funcţiei conştiente. In acceptabilul fanteziei vine în principal din această particularitate a funcţiei nerecunoscute, situată la bază. Din aceste motive, pentru oricine care şi-a făcut din adap tarea la realitate un principiu fundamental, imaginaţia este in utilă şi condamnabilă. Se ştie, oricum, că orice idee pozitivă şi orice act creator îşi au izvorul în imaginaţie şi pornesc din ceea ce sîntem obişnuiţi să numim fantezie infantilă. Nu doar
38 Spun „semiotic" în opoziţie cu „simbolic". Ceea ce Freud numeşte simboluri nu sînt altceva decît semne pentru procesele instinctive elementare. Simbolul este
însă
cea
mai
potrivită
expresie pentru o stare de fapt ce nu poate fi afirmată altminteri decît printr-o analogie mai mult sau mai puţin apropiată.
74
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN ISTORIA DE IDEI
75
CE
fecundă nu a apărut vreodată.
o reeditare intelectuală
Datorăm imens jocului imagina-
unilaterală a vechii idei de logos.
ţiei. Este de aceea o dovadă de
Logo
miopie a trata fanteziile depre-
sul ca mediator a avut faţă de
ciator din pricina caracterului lor aventuros
sermo avantajul de a fi răspuns,
sau inacceptabil. Nu trebuie uitat că
în linie umană, şi aşteptărilor
tocmai
nonintclectuale.
în
imaginaţia
omului
poate sălăşlui tot ceea ce acesta
Nu mă pot sustrage impresiei
are mai preţios. Spun poate, căci,
că mintea strălucită a lui
pe de altă parte, fanteziile sînt şi
Abelard, care a înţeles marele
lipsite
sic el non, nu s-ar fi mulţumit
de
valoare,
în
virtutea
faptului că, în calitate de materie
nicicînd cu conceptualismul său
brută, ele nu posedă însuşirea
paradoxal, rcnunţînd la fapta
de a fi valorificate. Pentru a pune
creatoare, dacă forţa de şoc a
în evidenţă valoarea ce le este
pasiunii nu i-ar fi fost distrusă de
proprie, fanteziile trebuie dezvoltate.
un destin tragic. Spre a se
Rămînc deschisă întrebarea
verifica această impresie, să se
dacă opoziţia dintre cele două
com
puncte de vedere va putea fi
pare ceea ce au izbutit să facă
vreodată suspendată în mod sa
din aceeaşi problemă a concep
tisfăcător. Cu toate că încercarea
tualismului minţi strălucite
lui Abelard are o extraordinară
precum Schiller sau, în gîndirea
importanţă în ce priveşte sensul
chi
ei, practic ea nu a avut urmări
neză, Lao Zi şi Zhuang Zi.
şi nu a putut stimula nici un fel de funcţie psihologică media
5. Controversa euharistică
toare, în afară de conceptualism
dintre Luther şi Zwingli
sau sermonism, care pare să fie
91.
Dintre
opoziţiile
care
au
frămîntat ulterior spiritele, se cu-
troversa euharistică dintre Luther
vin
şi
amintite
protestantismul
şi
Zwingli.
Doctrina
transsub-
mişcarea Reformei. Acest fenomen în
stanţializării a fost sancţionată de
sine este atît de complex, îneît, spre a deveni
sinodul de la Lateran, din 1215, şi
obiect de examinare analitică, el ar
s-a constituit de atunci încoace într-
trebui mai înainte descompus în
o tradiţie religioasă puternică în care
diferite
Luther însuşi a crescut. Ideea potrivit
procese
individuale,
ceea
psihologice ce
însă
îmi
căreia ceremonia şi desfăşurarea ei
depăşeşte posibilităţile. Mă voi
concretă
mulţumi deci să mă refer la un
mîntuiri obiective contrazice în chip
singur
absolut
punct
din
acea
mare
asumă
semnificaţia
Evanghelia,
unei
mişcarea
controversă a spiritelor, respectiv
evanghelică
la con-
împotriva instituţiilor catolice. Cu toate
îndreptîndu-se
tocmai
acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia senzorială nemijlocită a consumării pîinii şi vinului. El nu vedea în acestea doar un simplu semn, pentru el realitatea senzorială şi trăirea ei nemijlocită erau
o
necesitate
religioasă
indispensabilă. De aceea el afirma că trupul şi sîngele lui Cristos sînt realmente
prezente
însemnătatea
în
religioasă
euharistie. a
trăirii
nemijlocite a obiectului era pentru el atît de mare, îneît pînă şi imaginaţia îi era fascinată de concretismul prezenţei substanţiale a trupului sfînt. Toate încercările sale de interpretare se află de aceea sub semnul acestei realităţi, anume a faptului că trupul lui Cristos este prezent, ce-i drept, doar „aspaţial". Substanţa trupului sfînt, alături de substanţa pîinii şi a vinului, este
considerată, în temeiul doctrinei aşa-
căci tocmai el a făcut dovada că
zisei consubstanţialităţi, prezentă în
poate
chip real. Ubicvitatca, pretinsă de
tradiţionale
această supoziţie, a trupului lui Cristos,
greşim,
care
creează
dificultăţi
deosebite
să
arunce de
cred,
peste
bord
formele
credinţă.
Nu
presupunînd
că
tocmai contactul cu „realul" şi cu
înţelegerii umane, a fost înlocuită cu
substanţialul
noţiunea de voliprezenţă, scmnificînd
pentru
faptul că Dumnezeu este prezent
afectivă mai mare decît principiul
oriunde vrea să fie prezent. Indiferent
evanghelic, potrivit căruia cuvîntul
la aceste dificultăţi, Luther a ţinut
singur, iar nu ceremonialul, este
neclintit
purtător de har. în felul acesta, la
impresiei înlăture,
la
trăirea
nemijlocită
a
preferind
să
senzoriale, cu
explicaţii
nesatisfăcătoare,
toate
absurde
şi
scrupulele
raţiunii umane.
Luther,
euharistiei
Luther
deşi
semnificaţie
o
a
avut
importanţă
cuvîntul
avea
o
mîntuitoare,
consumarea euharistiei era, şi ea, mijlocitoare de har. Cum am spus,
92. Se poate imagina cu greu că
avem aici doar aparent-a face cu
doar forţa tradiţiei 1-a determinat pe
o concesie în favoarea instituţiilor
Luther să ţină la această dogmă,
Bisericii catolice, în fapt însă cu recu-
76
TIPURI PSIHOLOGI CE
noaşte
a
rea,
repreze
condiţi
ntat
onată
concep
de
ţia pur
psiholo
simboli
gia
că. E
lui
Luther,
vorba
a
în cazul
realităţ
lui de
ii afec-
con
tive,
sumare
înteme
a
iată în
„spiritu
trăirea
ală" a
senzori
trupulu
ală
i şi a
nemijlo
sîngelu
cită.
i lui
în
Cristos.
opoziţi
Acest
e cu
punct
punctul
de
de
vedere
vedere
se
al lui
sprijină
Luther,
pe
Zwingli
raţiune
şi pe
anume
concepe
realitat
rea în
ea im
idee
presiei
a
senzori
ceremoni
ale şi
ei. El are
valoare
avantajul
a ei
de a nu
afectiv
leza
ă.
principiu
Zwingli
l
admini
evanghel
stra şi
ic
el
şi de a
împărt
evita
ăşania,
totodat
iar
ă orice
pîinea
ipoteză
şi vinul
absurd
erau, şi
ă.
la el,
Aceast
consu
ă
mate
concep
la
ţie
fel ca
nu
la
accept
Luther,
ă ceea
dar
ce
concep
Luther
ţia lui
voia să
nu
menţin
cuprind
ă,
ea nici
o
ceea
formul
ce
ă
pentru
care să
punctul
redea
de
adecva
vedere
t
al
valoare
senzaţi
a
ei şi al
senzaţi
sentim
ei şi
entului
valoare
este pe
a
bună
afectiv
dreptat
ă pro
e
prii
indifer
obiectulu
ent,
i. Luther
căci la
a oferit
rîndu-i,
pentru
ideca,
aceast
„princi
ao
piul",
formul
se inte
ă, dar
reseaz
ea
ă tot
s-a
atît de
lovit de
puţin
raţiune
de
şi de
senzaţi
principi
a
ul
produs
evangh
ă de
elic,
obiect.
în
formul
ultimă
a lui
instanţ
Zwingli
ă,
nu
ambele
siluieşt
puncte
e nici
de
sentimen
vedere
tul,
se
nici
exclud.
senzaţi
Pentr
a,
u
oferind
concep
doar o
ţia
concep
extrav
ţie în
ertită,
planul
formul
ideii,
area lui
ea
Luther
rezervă
re
,
prezint
s-ar
ă un
zice,
avantaj
spaţiu
;
şi
pentru
acţiunii
punctul
obiectu
de
lui. Se
vedere
pare
al ideii,
însă că
cea a
punctul
lui
de
Zwingli
vedere
. Deşi
extrave
rtit nu
entului
se
şi a
mulţu
senzaţi
meşte
ei.
să aibă
închei
un
aici acest
spaţiu
capitol
de ma
despre
nevră,
principiu
ci el
l
pretind
tipurilor
e şi o
în isto
formul
ria
are, în
gîndirii
care
antice
ideea
şi
să
mediev
urmeze
ale, cu
va
conştii
lorii
nţa că
senzaţi
nu am
ei, tot
făcut
aşa
de-
după
cît să
cum
ridic o
formul
proble
area
mă.
ideii
Compe
reclam
tenţa
ă
mea
poste
este cu
ritatea
totul
sentim
insufi
cientă
der că
spre a
intenţia
putea
mea s-
trata
a
exhaus
realizat
tiv
pe
aceast
deplin.
ă
Inutil
chestiu
să
ne
adaug
compli
că nici
cată
unul din
şi
subiectel
întinsă.
e atinse
Dacă
aici nu a
am
fost
izbutit
tratat în
să dau
mod
cititoru
complet.
lui o
Las o
idee
atare
despre
lucrare
exis
în
tenţa
sarcina
deoseb
celor
irilor
care
dintre
dispun
punctel e de vedere tipice, atunci consi
de mai multe cunoşti nţe decît mine în
acest
D
domeni
E
u.
S P R E
I D E I L E
L U I
S C H I L L E R
Î N
P R O
B
e
L
e
E
d
M
u
A
c a
T
ţ
I
i
P
a
U
e
R
s
I
t
L
e
O
t
R
i c ă
1
a
.
o
S
m
c
u
r
l
i
u
s
i
o r il e d e s p r
a) D e s p r e
f
c
u
ţ
n
i
c
a
ţ i
v
a
a l
v
o
a
r
l
i
o
c
r i
i
c
n f
s
e
u
r
p
i
e
o
r
a
i
r
o
ă
a
Atît
r
cît am
ă
putut să-mi
ş
dau
i
seama cu
f
mijloac
u
ele
n
limitat
tivă şi
e
detaliat
de care
ă a lor.
dispun,
Tentati
s-ar
va
zice că
import
Friedrich
antă de
Schiller
a
este
prezent
acela
a
care a
funcţii
încerca
le în
t
discuţi
pentru
e şi
prima
totodat
dată să
ă
facă o
posibili
distincţ
tatea
ie
concilie
explicit
rii lor
ă şi de
apare
anverg
în stu
ură
diul
între
publicat
atitudi
în 1795,
nile
Ober
tipice
die
şi să
ăstheti
ofere o
sche
descrip
Erzieh
ţie
ung
exhau
des
s
Mensche
n1.
e
Lucrar
posibili
ea este
tatea
alcătui
soluţio
tă
nării
dintr-o
psihol
serie
o
de
gice a
scrisori
conflict
,
ului mă
adresate
determ
de
ină să
Schiller
înfăţişe
principel
z pe
ui de
larg şi
Holstein
să eva
-
luez
Auguste
ideile
nburg.
din
Profu
studiul
nzimea
lui
ideilor,
Schiller,
pătrun
care
derea
probabil
psiholo
nu a
gică a
beneficia
materi
t
ei
pînă
şi
acum
orizont
de o
ul larg
tratare
în ce
într-un
priveşt
context
ca
vedere
acela
elabora
de
te, pe
faţă.
care
Din un
psiho
ghiul
logia
nostru
abia
de
acum
vedere
începe
,
să le
meritul
onorez
lui
e.
Schiller
Demer
nu
sul
este,
meu
după
nu va
cum
fi
se va
prea
vedea
uşor,
mai
căci mi
jos,
s-ar
cîtuşi
putea
de
întîmpl
puţin
a să
neînse
interpr
mnat;
etez
doar el
ideile
este
lui
acela
Schiller
care ne
de o
oferă
manier
puncte
ă
de
despre
care ar
cuvinte
fi
le
posibil
autoru
să se
lui, va
afirme
fi
că
totuşi
nu
imposi
coresp
bil să
unde
mă
cu
refer la
ceea
ideile
ce a
lui fără
vrut el
a le in-
să spună. Căci, deşi mă voi strădui ca în pasajel e esenţia le să citez înseşi
1 Auto rul a folosi t ediţi a Cotta , 1826 , voi. 18.
78
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
79
CE
terpreta
într-un
anumit
fel.
La
originea faptului că una dintre funcţii
aceasta mă vor obliga, pe de o parte,
este reprezentată mai cuprinzător de
împrejurarea amintită, pe de alta,
el decît cealaltă care, dezvoltată fiind
faptul ce nu poate fi ignorat că
într-o
Schiller însuşi aparţine unui anumit
introvertit,
are
tip şi, ca atare, este constrîns, chiar
inferioare.
în
împotriva voinţei sale, să ofere o
critica şi corecta expunerea autorului.
descriere dintr-un singur unghi de vedere.
Este de la sine înţeles că aceste
98. Caracterul limitat al concepţiei
mai
mică
măsură anumite
atare
la
tipul
trăsături
situaţie
vom
limitări l-au făcut pe Schiller să uzeze
apare
de o terminologie improprie aplicării
nicăieri mai limpede ca în descrierile
ei generale. Ca introvertit, Schiller
psihologice,
aproape
întreţine raporturi mai bune cu lumea
imposibil să trasăm o altă imagine
ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu
decît
ideile poate fi de natură mai mult
şi
cunoaşterii
noastre
unde
aceea
ale
nu
este
cărei
trăsături
fundamentale se află deja întipărite în
afectivă
propriul
pe
după cum individul aparţine tipului
baza a nenumărate date, că modul
simţirii, respectiv tipului gîndirii. Aici
de a fi al lui Schiller aparţine tipului
aş vrea să-1 rog pe cititorul care a
introvertit, în vreme ce acela al lui
fost poate determinat de publicaţii
Goethe — lăsînd la o parte intuiţia lui
anterioare să echivaleze simţirea cu
covîrşitoare
extravertirea
nostru
—
suflet.
înclină
Deduc,
către
tipul
sau
mai
mult
şi
cerebrală,
gîndirea
cu
extravertit. Vom găsi de altfel propria
introvertirea să parcurgă definiţiile pe
imagine a lui Schiller în descrierea pe
care le-am formulat în ultimul capitol
care el o dă tipului idealist. Din cauza
al cărţii de faţă. Acolo am deosebit
acestei dependenţe, formularea sa
doua
are inevitabil limite, de care trebuie
alcătuind
să ţinem seama, dacă vrem să îl
tipurile
înţelegem pe deplin. Ele se află la
tipuri
clase
generale tipurile
extravertite; funcţionale,
de
oameni,
introvertite
şi
împărţirea precum
în
tipul
gîndirii, al simţirii, al senzaţiei, al
99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller,
intuiţiei instituie un fel de subclase.
ţinînd seama de modul său de a fi şi
De aceea un introvertit poate aparţine
de contrastul caracteristic pe care îl
tipului gîndirii sau tipului simţirii, căci
formează cu Goethe, un introvertit,
atît cel care gîndeşte, cît şi cel care
întrebarea care se pune este cărei
simte
subclase îi aparţine el. Răspunsul nu
pot
să
stea
sub
primatul
ideilor, după cum, iarăşi, ambii pot
este
uşor
de
dat.
Fără
îndoială,
sta sub primatul obiectului.
momentul intuiţiei joacă la el un rol însemnat, motiv pentru care, dacă e să-1 considerăm exclusiv ca poet, lam putea repartiza tipului intuitiv. în scrisorile despre educaţia estetică, el ne apare însă ca gînditor. Dar nu numai din ele, ci şi din repetatele sale mărturisiri, ştim cît de puternic era la el elementul reflexiv. Corespunzător, trebuie să deplasăm intuiţionalismul lui către zona gîndirii, în aşa fel încît, abordîndu-1 din unghiul de vedere al psihologiei
tipului
gînditorului
introvertit, să-1 putem înţelege mai bine. Se va vedea în continuare — în suficientă măsură, sper — că această interpretare coincide cu realitatea, prin aceea că există nu puţine pasaje în scrierile lui Schiller care pledează în chip evident în favoarea ei. L-aş ruga de aceea pe cititor să nu piardă din
vedere
faptul
că,
la
baza
consideraţiilor mele, stă ipoteza pe care tocmai am schiţat-o. Ea mi se pare
necesară
tratează
deoarece
problema
în
Schiller
discuţie
în
temeiul
propriei
interioare.
sale
Formularea
experienţe de
importanţa problemei ridicate de el, ci
generală în care el o îmbracă ar
pentru a face loc şi altor formulări.
putea
Critica pe care i-am făcut-o episodic are
să
pară
generalizare
un
pripită,
extrem
pentru a ştirbi cu ceva valoarea şi
abuz
sau
deoarece
o un
de aceea mai
mult
semnificaţia
unei
individ aparţinînd altui tip psihologic
transcripţii într-un mod de exprimare
ar fi putut să o exprime cu totul altfel.
ce goleşte formularea lui Schiller de
Dar
nici
determinarea ei subiectivă. Oricum,
generalizare pripită, căci pentru o
consideraţiile mele se alătură atît de
întreagă clasă de oameni, problema
strîns celor ale lui Schiller, încît ele
funcţiilor separate se pune în aceiaşi
vor avea mult mai puţin în vedere
termeni ca şi pentru Schiller. Dacă
problema generală a introversiei şi a
subliniez deci uneori în consideraţiile
extra-versiei, care ne-a preocupat în
ce
exclusivitate în primul capitol, şi mai
ea
nu
urmează
este
nici
abuz,
unilateralitatea
şi
subiectivismul lui Schiller, este nu
mult
conflictul
caracteristic
gînditorului introvertit.
al
tipului
80
raport păgubitor al indivizilor faţă de
TIPURI PSIHOLOGICE
100. Schiller este preocupat, în primul rînd, de problema cauzei şi a originii separării celor două funcţii. în mod fericit, el stabileşte drept cauză fundamentală
diferenţierea
indivizilor. „Cultura însăşi a fost aceea care a făcut această rană umanităţii această
moderne."2
singură
înţelegerea
propoziţie
largă
pentru
Chiar
a
lui
problema
şi
arată Schiller
noastră.
Destrămarea cooperării armonioase a
forţelor
sufleteşti
în
viaţa
instinctivă este ca o rană a lui Amfortas,
căci
diferenţierea
unei
funcţii dintr-un mănunchi de funcţii aduce
după
copleşitoare
sine a
o
dezvoltare
acesteia
şi
neglijarea, degenerarea acelora. iot. „Nu tăgăduim", scrie Schiller, „avantajele
pe
care
neamul
omenesc de astăzi, considerat în unitatea sa şi aşezat pe cîntarul raţiunii, le poate avea faţă de cel mai bun neam din lumea veche; dar el trebuie să înceapă întrecerea în rînduri strîn-se şi întregul să se măsoare cu întregul. Care dintre moderni va ieşi din front să lupte, om cu om, disputînd vreunui atenian gloria umanităţii? De unde acest
avantajul deplin al speciei?" Vina înfrîngerii modernilor Schiller o atribuie culturii, adică diferenţierii funcţiilor. Mai întîi, el arată felul în care in telectul intuitiv şi intelectul speculativ s-au despărţit, limitînduse, unul la sfera artei, celălalt la aceea a erudiţiei, iar domeniile lor de aplicaţie şi-au zăvorit reciproc, cu gelozie, intrările. „Şi o dată cu sfera la care ne-am limitat activitatea, ne-am găsit şi un stăpîn în noi înşine, care obişnuieşte nu o dată să nimicească, prin reprimare, celelalte aptitudini. în vreme ce aici imaginaţia luxuriantă stîrpeşte plantaţiile laborios cultivate ale intelectului, dincolo, spiritul de abstracţie mistuie focul la care ar fi trebuit să se încălzească inima şi să se aprindă fantezia." 3 Şi mai departe: „Dacă societatea face din funcţie măsura omului, dacă la unul din concetăţenii săi apreciază doar memo ria, la altul doar intelectul ordonator, iar la un al treilea doar
iscusinţa mecanică; dacă aici, nepăsătoare faţă de caracter, re
DESPRE IDEILE LUI
clamă doar cunoştinţe, dincolo, în
SCHILLER
schimb, trece cu vederea,
81
unui spirit ordonat şi unei conduite conforme
cu
legea,
cea
mai
teribilă întunecare a minţii, dacă ţine ca aceste capacităţi izolate să fie
dezvoltate
cu
o
intensitate
invers proporţională cu extensia îngăduită subiectului, atunci de ce trebuie să ne mire că celelalte însuşiri
ale
sufletului
sînt
nesocotite spre a se oferi toată îngrijirea
aceleia
singure
care
onorează şi răsplăteşte?"4 104. în aceste idei ale lui Schiller sînt cuprinse multe lucruri importante. Este de înţeles că, în condiţiile unei cunoaşteri Antichităţii
imperfecte greceşti,
a
epoca
lui
Schiller îl evalua pe grec după dimensiunea grandioasă a operelor transmise
prin
tradiţie,
supraevaluîndu-le
astfel
nemăsurat, căci, deosebită, frumuseţea existenţa
grecească mai
îşi cu
datora seamă
contrastului cu mediul din care izvorîse. Avantajul grecului consta în aceea că el era mai puţin diferenţiat decît omul epocii moderne, în ipoteza în care socotim aceasta un avantaj;
căci
şi
dezavantajele
unei
în exemplare izolate se atingea
asemenea condiţii s-ar cuveni să
într-adevăr
nivelul
unei
culturi
fie cel puţin tot atît de vizibile.
individuale înalte, dar o cultură
Diferenţierea funcţiilor s-a produs
colectivă era străină de lumea
în mod cert nu din viclenie, ci, ca
antică. Această cucerire i-a fost
mai pretutindeni în natură, din
rezervată creştinismului. De aici
aceşti
faptul că modernii, ca masă, nu
admiratori tîrzii ai cerului grecesc
numai că se puteau măsura cu
şi ai fericirii arcadice ar fi venit
grecii,
întîmplător pe lume ca hilot în
departe
Atica, el ar fi văzut, cert, cu alţi
privinţă
ochi, frumuseţile Greciei. Dacă însă
colectivă. în schimb, Schiller are
în condiţiile primitoare ale veacului
perfectă
dreptate
atunci
al
avea
susţine
că
noi
a-şi
individuală nu a ţinut pasul cu cea
necesitate.
V-lea
posibilităţi
Dacă
a.
unul
Chr.,
mai
din
individul
mari
de
dar
îi
pe
şi
depăşeau
aceştia,
legată
la
de
cultura
cînd
cultura
colectivă;
cultăţile, aceasta era cu putinţă
recuperat nici în cursul celor o sută
numai pentru că mii de semeni ai
douăzeci de ani care s-au scurs de
săi erau cu atît mai estropiaţi şi
la redactarea lucrării lui Schiller, ci
limitaţi de împrejurări mizerabile,
dimpotrivă: dacă nu am fi pă-
Loc. cit.
care
orice
dezvolta multilateral calităţile şi fa-
Ober die ăsthetische Erziehung des Me
decalaj
în
de
chen, Scrisoarea a 6-a.
nu
s-a
82
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
83
CE
truns tot mai adînc în interiorul culturii
funcţiilor valoric inferioare. Im
colective, spre paguba celei individuale, nu
portanţa principală a revenit astfel unei
ar fi fost nevoie de reacţii violente ca
funcţii valoric superioa
acelea personificate de spiritul unui Stirner sau
re în defavoarea tuturor celorlalte funcţii. în
al unui Nietzsche. De aceea, cuvintele lui
consecinţă, forma
Schiller îşi păstrează şi astăzi, în între-
socială exterioară a culturii antice a
gime, valabilitatea.
fost psihologic transferată
După cum Antichitatea a favorizat
în subiect, proces prin care s-a
dezvoltarea indivi
interiorizat o stare care în Anti
duală la nivelul unei clase superioare,
chitate fusese exterioară, şi anume o
oprimînd o majoritate for
funcţie dominantă, privilegia
mată din oameni de rînd (hiloţi, sclavi),
tă, dezvoltată şi diferenţiată pe seama
tot astfel epoca creştină
unei majorităţi valoric in
care i-a urmat a realizat condiţia unei
ferioare. Prin acest proces psihologic a
culturi colective, transfe-
luat treptat naştere o
rind cît mai mult posibil acelaşi proces
cultură colectivă, care garanta
în individ (ridicîndu-1 la
individului, într-o măsură incom
treapta subiectivă, după cum obişnuim
parabil mai mare decît Antichitatea,
să spunem). Proclamînd
„drepturile omului", dar ca
sufletul nepieritor, dogma creştină
re, în schimb, avea dezavantajul de a se
afirma valoarea individului,
întemeia pe o cultură
drept urmare, majoritatea valoric
subiectivă de sclavi, adică pe
inferioară a poporului nu mai
transferarea în psihologie a sclavi-
putea fi sacrificată libertăţii unei
zării majorităţii, practicate de
majorităţi valoric superioare,
Antichitate; astfel, nivelul culturii
ci s-a ales soluţia de a se acorda
colective a fost ridicat, cel al culturii
întiietate funcţiei valoric supe
individuale însă, coborît.
rioare în individ, în detrimentul
După cum sclavizarea masei a
reprezentat o rană deschisă pen
în principal societăţii, dar este în
tru lumea antică, tot astfel sclavia
paguba
funcţiilor valoric inferioare
pagubă merge atît de departe, încît
este o rană permanent sîngerîndă în
marile organisme ale culturii noastre de
sufletul omului modern.
astăzi tind către distrugerea totală a
„Unilateralitatea în exercitarea
individualităţii.
Această
individului, prin aceea că se sprijină
forţelor îl duce, ce-i
în întregime pe utilizarea maşinală a
drept, pe individ, inevitabil la eroare, dar
diferitelor
duce specia la adevăr",
omului.
spune Schiller 5. Privilegierea funcţiei
unica lor funcţie diferenţiată. Omul se
valoric superioare slujeşte
înfăţişează în cultura colectivă nu ca
funcţii
Nu
privilegiate
oamenii
contează,
ale ci
atare, ci el este reprezentat doar de o singură funcţie, ba chiar se identifică în chip exclusiv cu ea, şi neagă apartenenţa la sine a celorlalte funcţii valoric
inferioare.
Individul
modern
unei
simple
decade astfel la nivelul
funcţii, fiindcă tocmai această funcţie reprezintă conferă
o
de
valoare aceea,
colectivă doar
ea,
şi o
posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă prea bine seama că o diferenţiere a funcţiei nici nu ar fi putut să se producă altminteri: „Nu exista un alt mijloc de a dezvolta aptitudinile variate ale omului, decît de a le pune să se confrunte unele cu celelalte. Acest antagonism al forţelor este marele instrument al culturii, dar este doar instrumentul; căci atîta timp cît el durează, sîntem abia pe drumul care duce la ea."6 107. Deci, potrivit acestei opinii,
condiţia
actuală
a
antagonismului
sub
semnul
întrebării
valabilitatea
forţelor nu ar fi încă o condiţie a
nelimitată a culturii de atunci. De
culturii, ci abia drumul către cultură.
fapt, completă nu este nici o cultură,
Părerile sînt de altfel împărţite aici;
atîta vreme cît înclină fie într-o parte,
unii văd în cultură tocmai condiţia
fie în alta; astfel, ori idealul ei este
culturii colective, în vreme ce alţii îi
extravertit şi valoarea principală e
atribuie acestei condiţii doar sensul
asumată de obiect şi de relaţia cu el;
de civilizaţie şi pretind culturii să
ori
stimuleze
individuală.
importanţa principală o deţin individul
Schiller se înşală de altfel, alăturîndu-
sau subiectul şi relaţiile sale cu ideea.
se exclusiv celui de al doilea punct
Sub prima formă,
de vedere şi opunînd cultura noastră
natură colectivă, sub cea de a doua,
colectivă culturii individuale greceşti,
de
căci el trece cu vederea caracterul
astfel, înţelege de ce tocmai sub
dezvoltarea
lacunar al civilizaţiei antice care pune
idealul
natură
este
introvertit
cultura
individuală.
este
Se
şi
de
poate,
84
aceea
TIPURI PSIHOLOGICE
influenţa mediului creştin, al cărui principiu este iubirea creştină (iar prin asociere contrastivă, şi replica acesteia:
afirmarea
vidualităţii),
a
luat
indi-
naştere
o
valorile individuale sînt subevaluate încă din principiu. De unde şi acea nostalgie specială, în epoca clasicismului
german,
după
Antichitate, devenită un simbol al culturii individuale, supraevaluată de cele mai multe ori şi idealizată adesea
nemăsurat
tocmai
din
acest motiv. S-au făcut, de altfel, nu puţine încercări de a imita şi retrăi spiritul grecesc,
încercări
care astăzi ne par cam lipsite de gust, care se cuvin totuşi preţuite ca anticipînd cultura individuală. în cei o sută douăzeci de ani care s-au
scurs
studiului
de
lui
la
elaborarea
Schiller,
condiţiile
culturii individuale nu au devenit mai bune, ci mai rele, prin faptul că interesul individului s-a absorbit într-o
măsură
şi
mai
mare
în
preocupările colective şi că fiecare dispune de mai puţin răgaz pentru dezvoltarea
propriei
culturi;
de
astăzi
o
cultură
colectivă foarte dezvoltată, depăşind, în ce priveşte organizarea, tot
ceea
ce
i-a
premers,
dar
păgubind într-o măsură crescîndă cultura individuală. 108. Există astăzi o prăpastie
cultură colectivă în care individul era ameninţat să dispară, căci
avem
adîncă între ceea ce este şi cum se înfăţişează un ins, adică între ceea ce el reprezintă ca individ şi ceea ce reprezintă ca fiinţă colectivă. Dezvoltată
este
funcţia,
nu
şi
individualitatea sa. Perfect fiind, el se identifică funcţiei colective; în caz contrar, este preţuit ca funcţie în
societate,
dar,
ca
individualitate, înclină de partea funcţiilor sale neevoluate, valoric inferioare, comportîndu-se pur şi simplu barbar, în vreme ce în primul
caz
iluzioneze,
izbuteşte ignorîndu-şi
să
se
barbaria
efectiv existentă. în mod sigur, această
unilateralitate
faţă
de
societate a prezentat şi avantaje ce nu se cuvin subestimate; s-au obţinut
unele
cîştiguri
care
altminteri nu ar fi putut să fie realizate,
aşa
cum
excelent
remarcă Schiller: „Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga energie a spiritului şi ne concentrăm
întreaga fiinţă într-o singură forţă, izbutim
să
înaripăm
această
SCHILLER
singură forţă şi să o conducem mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi aşezat."7
85
DESPRE IDEILE LUI
109.
Dar
această
dezvoltare
unilaterală va duce şi trebuie să ducă la o reacţie, căci, reprimate, funcţiile valoric inferioare nu pot fi la nesfîrşit excluse de la trăire şi dezvoltare. Va veni un moment în care
„sciziunea
interioară
a
omului va trebui să fie din nou suprimată", pentru a se da o şansă de
viaţă
elementelor
încă
nedezvoltate. Am sugerat deja că diferenţierea
în
dezvoltarea
culturii creează în ultimă instanţă o
disociere
fundamentale
între ale
funcţiile
vieţii
psihice,
depăşind într-o oarecare măsură diferenţierea însuşirilor şi intrînd în domeniul atitudinii psihologice în genere care guvernează modul de utilizare
a
acestora.
Cultura
produce aici o diferenţiere a acelei funcţii
care
beneficiază
capacitate
de
de
o
dezvoltare
înnăscută. Astfel, la unii facultatea de gîndire, la alţii simţirea au în mod special acces la o dezvoltare mai
largă
presiunea
şi
de
aceea,
revendicării
sub
culturii,
insul se va ocupa într-o măsură
mai mare de dezvoltarea acelei
lor este de aceea o lipsă, adesea
facultăţi a cărei dispoziţie îi este în
profund resimţită, iar distanţarea
chip
de
de ele o sciziune interioară pe
fi
care, împreună cu Schiller, am
natural
favorabilă,
deosebit
respectiv
aptă
a
perfecţionată. Perfectibilitatea nu
putea-o
înseamnă că funcţia aspiră a priori
dureroasă.
la aptitudini speciale, ci că presupune —
am
fi
tentaţi
să
adăugăm:
dimpotrivă — o anume delicateţe, labilitate
şi
plasticitate,
motiv
pentru care nu este întotdeauna de căutat şi de găsit în ea valoarea individuală cea mai ridicată, ci, poate, doar valoarea colectivă, şi anume în măsura în care această funcţie a izbutit să atingă nivelul de dezvoltare al unei valori colective. Dar, cum am spus, printre funcţiile neglijate se pot foarte bine afla valori individuale mult mai înalte, de importanţă secundară pentru viaţa colectivă, dar de mare preţ pentru
viaţa
individuală,
valori
vitale care pot conferi existenţei individului
o
frumuseţe
pe
aşteaptă funcţiei
intensitate care
zadarnic sale
şi
o
acesta
le
din
partea
colective.
Funcţia
diferenţiată îi creează posibilitatea existenţei
colective,
nu
şi
sa-
tisfacţia şi bucuria de viaţă pe care le poate conferi doar dezvoltarea valorilor individuale. Absenţa
compara
cu
o
rană
86
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
87
CE
no. „Oricît de mult va fi cîştigat
poată, prin ţelurile ei, natura să ne
totalitatea lumii din această cultivare
răpească
separată a forţelor umane, nu se
raţiunea
poate contesta faptul că indivizii pe
propriei finalităţi? Prin urmare, trebuie
care ea îi afectează suferă sub povara
să
blestemului acestei finalităţi a lumii.
dezvoltarea unor forţe izolate implică
Prin exerciţii de gimnastică se formea-
în mod necesar sacrificarea totalităţii
ză,
dar
lor; şi chiar dacă legea naturii ar tinde
frumuseţea se dezvoltă numai prin
atît de mult spre acest sacrificiu, ar
jocul liber şi egal al membrelor. Tot
trebui să ne stea in putere a reface,
astfel, încordarea feluritelor puteri ale
printr-o artă mai înaltă, totalitatea
minţii poate produce oameni extraordinari,
naturii noastre, distrusă de ar/ă."8
e
drept,
corpuri
atletice,
desăvîrşirea ne-o
fie
pe
prescrie
greşită
în
ideea
care numele
după
care
dar numai temperatura lor egală, pe
111. Este neîndoielnic că Schiller a
aceia fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport
trăit foarte adînc acest conflict în
ne-am afla faţă de vîrsta trecută şi
viaţa sa personală şi tocmai din acest
viitoare a lumii, dacă desăvîrşirea
antagonism
naturii umane ar face necesară o
către
asemenea jertfă? Am fi atunci argaţii
capabilă
omenirii, am face pentru ea milenii la rînd
reprimate, lîncezind în sclavie, şi să
muncă de sclavi şi am întipări în
producă astfel o restaurare a unei
natura
semnele
vieţi armonioase. Această idee 1-a
supuneri,
tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a
pentru ca generaţiile viitoare să-şi
conferit expresie simbolică în motivul
îngrijească
restituirii
noastră
umilitoare
ale
în
mutilată acestei
fericită
trîndăvie
a
izvorît
unitate să
aspiraţia
sau
uniformitate,
elibereze
lăncii
lui
şi
funcţiile
pierdute
şi
al
sănătatea morală şi să-şi dezvolte
tămăduirii rănii. Ceea ce Wagner a
statura liberă a umanităţii lor! Să fie
încercat
destinul omului acela de a uita de
expresie
sine în favoarea unui anume scop? Să
străduit
să
exprime
simbolică, să
clarifice
în
artă
prin
Schiller
s-a
prin
reflecţie
filozofică. Fără să o spună explicit, dar
soluţia
implicit
trecută de el cu vederea sau ignorată
problema
îndeajuns care
îl
de
limpede,
preocupă
este
în
creştină
a
problemei
mod intenţionat.
în
este
orice
caz,
reîntoarcerea la modul şi concepţia
spiritul lui este aţintit mai degrabă
de viaţă proprii Antichităţii. Rezultă
asupra frumuseţii antice decît asupra
nemijlocit de aici că
doctrinei
Loc. cit. Sublinierile în text îmi aparţin. (Nota lui Jung.)
creştine
a
salvării,
deşi
scopul acesteia, ca şi al strădaniilor sale, este mîntuirea de rău. După cum spune Iulian Apostatul în discursul despre regele Helios9, inima omului „este bîntuită de tumultul luptei", ceea ce caracterizează
exemplar
nu
doar
propria fiinţă, ci şi întreaga epocă în care el a trăit, acea epocă de sfîşie-re interioară, proprie Antichităţii tîrzii, care s-a manifestat printr-o confuzie fără precedent în minţile şi în inimile oamenilor,
din
care
făgăduia
să-i
scoată, mîntuindu-i, învăţătura creştină. Ceea ce oferea creştinismul însă nu era, oricum, o soluţie (Losung), ci o salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung) a
funcţiei
valoroase
de
celelalte
funcţii, care pe atunci voiau la fel de imperios
să
participe
la
putere.
Creştinismul a imprimat o anumită direcţie,
excluzîndu-le
celelalte.
Această
pe
toate
împrejurare
a
contribuit probabil esenţial la faptul că Schiller
a ignorat posibilitatea
mîntuirii oferită de creştinism. 112.
Relaţia apropiată a
Antichităţii cu natura părea, în
schimb, să făgăduiască acea
favorizarea diversităţii. Pe de altă
posibilitate pe care creştinismul nu
parte, mai înainte ca diversitatea din
o acorda. „Natura ne trasează în
natura umană să poată fi
creaţia ei fizică drumul pe care
supusă unităţii idealului, trebuie să se
îl avem de parcurs în lumea morală.
asigure autonomia carac
Ea nu se înalţă pînă la plăs
terului, iar slugărnicia faţă de forme
muirea nobilă a omului fizic decît
străine, despotice, să cede
după ce lupta forţelor elemen
ze locul unei libertăţi convenabile."10
tare din organismele inferioare s-a
113.
Deci nu prin desprinderea sau
potolit. Tot astfel, dezacordul
prin eliberarea de funcţia
elementelor din fiinţa etică a omului,
valoric inferioară, ci prin luarea ei în
conflictul instinctelor oar
considerare, prin confrun-
be trebuie să se stingă, iar antagonismul grosolan să înceteze pentru ca să se poată risca
9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp. Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
89
CE
tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor
funcţiilor
împăca, în chip natural, contrariile.
interior
Schiller
dezlănţuirea opoziţiilor
simte
însă că
acceptarea
reprimate cu
un
echivalează
război
civil,
în cu
ţinute pînă
funcţiilor valoric inferioare poate să
atunci sub control şi, în final, cu
ducă la un „conflict de instincte
suspendarea
oarbe", după cum, invers, unitatea
caracterului".
idealului ar putea să restabilească
înfăptuită doar prin aplanarea acestui
primatul funcţiei valoric superioare în
conflict, ceea ce fără o tratare des-
raport cu funcţiile valoric inferioare şi
potică a forţelor beligerante pare
astfel să restaureze vechea stare de
imposibil. Dar în felul acesta s-ar
fapt. Dar funcţiile valoric inferioare
compromite libertatea, fără de care
nu
construirea unei personalităţi morale
se
opun
funcţiei
valoric
Autonomia
neputinţă.
Or,
poate
a
fi
superioare, în esenţa lor profundă, ci
pare
potrivit cu forma lor din momentul
libertate înseamnă a cădea în plasa
dat. Iniţial ele au fost nesocotite şi
conflictului dintre instincte.
refulate, deoarece erau un obstacol în calea
cu
„autonomiei
acorda
„Speriaţi de libertatea care, în
ţelurilor omului de cultură. Acestea
primele ei încercări, se
constau în interese unilaterale şi nu
manifestă întotdeauna duşmănos, ne
sînt
aruncăm pe de-o parte în
echivalente
individualităţii pentru
care
cu
umane.
desăvîrşirea Desăvîrşire
indispensabile
ar
fi
braţele unei servituti comode, iar, pe de altă parte, aduşi la dis
tocmai aceste funcţii nerecunoscute
perare de o tutelă pedantă, ne
ce nu se opun în esenţa lor ţelului
prăvălim în anarhia sălbatică a
avut în vedere. Atîta timp însă cît ţelul
stării naturale. Uzurparea va invoca
cultural
nu
desăvîrşirii
cu
idealul
slăbiciunea naturii umane,
umane,
aceste
insurecţia se va reclama de la
coincide fiinţei
funcţii sînt supuse unei subevaluări şi
demnitatea ei, pînă cînd marea
unei relative reprimări. Acceptarea
stăpînitoare a tuturor lucrurilor
omeneşti, forţa oarbă, va inter
geros; începută sub semnul filozofiei
veni şi va decide soarta conflictului
şi al raţiunii, într-un mare avînt idealist,
zadarnic dintre principii,
ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge, din
precum decide şi soarta unui vulgar
care a ţişnit geniul despotic al lui
pugilat."11
Napoleon. Zeiţa raţiunii şi-a dovedit
Revoluţia franceză în plină
neputinţa în faţa violenţei bestiei
desfăşurare în acei ani a con
dezlănţuite.
ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de
raţiunii
viu, pe atît de sîn-
pretinde ca adevărul însuşi să devină
şi
Simţind a
inferioritatea
adevărului,
Schiller
o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a probat atît de puţin forţa victorioasă este nu din cauza intelectului pe care nu a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza inimii
care
i
s-a
zăvorit
şi
a
instinctului care nu a lucrat pentru el. Căci de unde această domnie universală a prejudecăţilor şi această întunecare a minţilor, în ciuda luminii pe care filozofia şi experienţa au aprins-o? Veacul este luminat, ceea ce vrea să însemne că s-au găsit şi s-au făcut publice cunoştinţele care ar fi cel
puţin
suficiente
să
ne
îmbunătăţească principiile practice; duhul
cercetării
conceptele
libere
iluzorii
care
a
risipit vreme
îndelungată au blocat calea către adevăr şi au scormonit pămîntul pe care fanatismul şi impostura şi-au înălţat tronul; raţiunea s-a curăţat de iluziile simţurilor şi de o sofistică înşelătoare, iar filozofia însăşi, care ne înstrăinase mai înainte de natură,
ne cheamă, acum, cu glas puternic şi
eficienţei
raţiunii
era
stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e
vremii,
pricina pentru care încă mai sîntem
raţiunea, dacă ar fi posedat într-
barbari?"12
adevăr o astfel de forţă, ar fi avut
uitîndu-se
cu
în
spiritul
totul
că
116. Simţim în aceste cuvinte ale
destule ocazii să o pună în valoare;
lui Schiller proximitatea luminismului
pe de altă parte, trebuie avut în
francez şi a intelectualismului fabulos
vedere că nu toate minţile cu au-
al Revoluţiei. „Veacul este luminat" —
toritate gîndeau pe atunci aşa şi că
ce
deci acest elan al intelectualismului
supraevaluare
„Duhul
cercetării
a
intelectului!
libere
a
risipit
raţionalist
se
întemeiază,
fără
conceptele iluzorii" — ce raţionalism!
îndoială, şi pe dezvoltarea subiectivă
Ne vin desluşit în minte cuvintele
deosebit de viguroasă a lui Schiller.
Proctofantasmistului:
Se cuvine să
„Şi
dispăreţi!
Doar ne-am iluminat."* Pe de-o parte, supraevaluarea
importanţei
şi
a
12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a. * Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
90
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
91
CE
ţinem seama şi de faptul că, la el,
existenţa împrejurării psihologice după
intelectul
care energia simţirii este distribuită,
predomină
nu
asupra
intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii
în
de simţire. Lui Schiller însuşi i se
imaginaţiei creatoare. Schiller pare
părea că în el s-ar da o bătălie între
să-şi
imaginaţie şi abstracţie, adică între
circumstanţă;
intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui
către Goethe, el observa că după ce
Goethe13: „Aceasta este ceea ce mi-a
începuse
dat, mai cu seamă în tinereţe, un aer
utilizeze" forţele morale, destinate să
stîngaci, atît în cîmpul speculaţiei, cît
aşeze cuvenitele hotare imaginaţiei şi
şi în acela al artei poetice; căci de
intelectului, o boală fizică ameninţa
obicei mă zorea poetul, cînd trebuia
să le submineze. O funcţie insuficient
să filozofez, şi spiritul filozofic, cînd
dezvoltată este caracterizată, cum s-
voiam să compun poezie. Şi azi mi se
a observat adesea, de faptul că ea
întîmplă adesea ca imaginaţia să-mi
încetează să mai fie la dispoziţia
tulbure abstracţiile, iar raţiunea rece,
conştientului,
poezia."
inconştient, din proprie iniţiativă, cu
egală
fi
măsură,
dat
intelectului
seama în
„să-şi
de
aceeaşi
cunoască
şi
această scrisoare
şi
să-şi
amesteeîndu-se
117. Admiraţia extraordinară a lui
alte funcţii, beneficiind adică de o
Schiller pentru spiritul lui Goethe,
anume autonomie şi comportîndu-se
modalitatea sa aproape feminină de a
dinamic,
intra
intuiţia
diferenţiată, ca un impetus sau ca o
prietenului său, frecvent reflectate în
simplă intensificare, şi tră-gînd după
corespondenţă,
sine
în
rezonanţă
vin
cu
tocmai
din
sau
fără
selectivitate
constrîngînd
funcţia
perceperea pătrunzătoare a acestui
conştientă, diferenţiată, în aşa fel
conflict
natura
îneît aceasta este fie împinsă dincolo
a
lui
de limitele pe care şi le-a fixat pe
Goethe, el îl va resimţi de două ori
baza propriei intenţii şi hotăriri, fie
dureros. Acest conflict îşi datorează
oprită pe loc, înainte de a ajunge la
aproape
pe
care,
perfect
faţă
de
sintetică
ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, fie
în sine şi nu este astfel supusă unei
— în fine — este situată în opoziţie cu
dispoziţii conştiente precise. Foarte
cealaltă funcţie conştientă, conflict ce
probabil nu greşim presupunînd că
rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa
întrebarea: „care e pricina pentru
perturbatoare
care încă mai sîntem barbari?" nu
inconştient
a adăugată,
diferenţiază 13 La 31 august 1794.
instinctului, nu
se
este întemeiată doar în spiritul acelor vremuri, ci şi în psihologia subiectivă a lui Schiller. El caută, ca şi epoca sa, rădăcinile răului pe o pistă falsă, căci barbaria nu stă în eficacitatea slabă a raţiunii sau a adevărului, ci în faptul că
se
aşteaptă
o
asemenea
eficacitate din partea lor sau chiar că se
atribuie
raţiunii
eficacitate
prin
superstiţioasă
o
astfel
de
supraevaluarea a
„adevărului".
Barbaria rezidă în unilateralitate şi în nemăsură, în genere în proporţie defectuoasă. 118. Tocmai exemplul impresionant al Revoluţiei franceze, care pe atunci atinsese punctul culminant al terorii, 1-a făcut pe Schiller să vadă cît de departe se întindea de fapt puterea zeiţei raţiunii şi în ce măsură bestia lipsită de raţiune din om triumfa, în mod sigur şi evenimentele acelor zile au
fost
cele
care
au
impus
cu
precădere atenţiei lui Schiller această problemă. Se întîmplă adesea ca o chestiune
în
fond
personală
aparent
subiectivă
să
deodată
la
unei
nivelul
se
şi
ridice
probleme
generale,
întreaga
descoperim şi să înţelegem legătura
societate, atunci cînd ea se confruntă
dintre problema noastră personală şi
cu evenimente exterioare, a căror
marile
psihologie cuprinde aceleaşi elemente
atunci această coincidenţă înseamnă
ca şi conflictul personal. Problema
un fel de salvare din singurătatea
personală capătă astfel o demnitate
condiţiei pur personale, iar problema
de care fusese lipsită înainte, prin
subiectivă
se
faptul că neunirea cu sine însuşi este
chestiune
generală
întotdeauna
cumva
şi
noastre. Ceea ce nu reprezintă un
înjositoare,
ge-nerînd
situaţie
cîştig neînsemnat în perspectiva unei
interioară şi exterioară umilitoare,
soluţii posibile. Căci în vreme ce
asemenea unui stat dezonorat de
problema personală are la dispoziţie
războaie
doar
presupunînd
interesînd
civile.
jenantă o
De
aceea,
că nu suferim de o
evenimente
acele
persoană,
ne
colective
personale.
publice Dacă
conflictele
însă
izbutim
pur să
dilată,
devenind a
energii
o
societăţii
precare
ale
interesului conştient pentru propria
excesivă supraevaluare, ne sfiim să facem
contemporane,
forţele vin
să
instinctuale se
îmbine
interesele eului şi astfel apare
cu
92
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
93
CE
o
nouă
situaţie
care
oferă
noi
mieux denatu-
posibilităţi de rezolvare. Ceea ce n-ar
rer l'homme, lui oter son existence absolue
fi
pour lui en donner
putut
să
facă
niciodată
forţa
personală a voinţei sau a curajului
une relative, et transporter le moi dans l'unite
poate
commune."
să
colectivă;
facă ea
forţa
instinctuală
transportă
individul
„Celui qui dans l'ordre civil veut conserver
dincolo de obstacolele pe care cu
la primaute
energia sa personală nu le-ar fi putut
des sentiments de la nature ne sait ce qu'il
niciodată birui.
veut. Toujours en
Putem presupune astfel că impresiile
contradiction avec lui-meme, toujours flottant
legate de eveni
entre ses pen-
mentele contemporane i-au dat lui Schiller
chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni
curajul de a încerca
homme, ni citoyen; ii
să găsească o soluţie de împăcare a
ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." 14
conflictului dintre individ
Rousseau îşi începe cartea cu
şi funcţia socială. Acest dezacord a
faimoasa frază: „Tout est
fost adînc resimţit şi de
bien, sortant des mains de l'Auteur des choses;
Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de
tout degenere
pornire al scrierii
entre les mains de l'homme."*
Emile ou de l'e'ducation. Găsim acolo
Această frază este caracteristică
cîteva pasaje importante
pentru Rousseau ca şi pentru întreaga
pentru problema noastră: „L'homme
sa epocă. Schiller priveşte
civil n'est qu'une unite
şi el în urmă, în orice caz nu spre omul
fractionnaire qui tient au denominateur, et
natural al lui Rousseau
dont la valeur est dans son rapport avec l'entier, qui est le corps social. Les bonnes institutions sociales sont celles qui savent le
14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu este decît o unitate fracţionară care ţine de numitor şi a cărei valoare stă în raportul său cu întregul care este
corpul social. Instituţiile sociale bune
— şi aici se află o deosebire esenţială
sînt acelea care ştiu cel mai bine să
între ei —, ci spre omul care trăia sub
denatureze
retragă
„cerul grecesc". Comună însă le este
existenţa absolută spre a-i da una
amîndurora orientarea retrospectivă
relativă
şi,
şi
omul,
a
să-i
transplanta
eul
în
legată
indisolubil
de
ea,
unitatea comună." „Cel care vrea să
idealizarea
păstreze în ordinea civilă prioritatea
trecutului. în faţa frumuseţii antice,
sentimentelor naturii nu ştie ce vrea.
Schiller uită de grecul real al vieţii de
Mereu în contradicţie cu sine însuşi,
fiece
mereu
afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui;
şovăitor
între
propriile-i
zi,
şi
iar
supraevaluarea
Rousseau
se
avîntă
înclinaţii şi propriile-i îndatoriri, el nu
ii
va fi niciodată nici om, nici cetăţean;
absolu"* şi trece cu vederea faptul că
nu va fi bun nici pentru sine, nici
omul natural e eminamente colectiv,
pentru ceilalţi" - n. t.]
adică tot atît de mult în sine, cît şi în
* „Totul e bun aşa cum iese din mîinile
Autorului
lucrurilor,
totul
degenerează în mîinile omului" (n. t.).
est
l'unite
nu-merique,
l'entier
celălalt şi orice în afară de o alcătuire unitară.
Rousseau
afirmă
în
altă
parte: „Nous tenons â tout, nous nous accrochons â tout; les temps, les lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est, tout ce qui sera, importe â chacun de nous: notre individu n'est plus que la moindre pârtie de nous-memes. Chacun s'etend, pour ainsi dire, sur la terre entiere, et devient sensible sur toute cette grande surface [...] Est-ce la nature qui porte ainsi les hommes si loin d'eux-memes?"15 122. Rousseau se înşală: el crede că această stare e de dată recentă. Nu!
Recentă
conştientizarea
este ei;
ea
a
doar existat
dintotdeauna şi cu cît coborîm către începuturi, cu atît existenţa ei este mai evidentă. Căci ceea ce descrie
Rousseau nu este nimic altceva decît
* „Omul natural e totul pentru el; e
acea mentalitate a primitivului pe care Levy-
unitatea numerică, întregul absolut"
Bruhl (loc. cit.) a desemnat-o perfect prin
(n. t.).
noţiunea de „participation mystique".
15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65.
Condiţia individualităţii reprimate nu
[„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;
este o cucerire recentă, ci reziduul
timpurile, locurile, oamenii, lucrurile,
acelui timp arhaic în care nu exista
tot ceea ce este, tot ceea ce va fi
nici un fel de individualitate. Prin
contează pentru fiecare dintre noi;
urmare, nu e vorba de o reprimare
individualitatea noastră nu mai e
de dată recentă a individualităţii, ci
decît partea cea mai mică din noi
doar de conştientizarea şi perceperea
înşine. Fiecare se întinde, ca să spun
forţei
elementului
aşa, pe întreg pămîntul şi totul devine
colectiv. Această forţă este evident
sensibil pe această mare suprafaţă ...
proiectată asupra instituţiilor statale
Oare natura este aceea care îi duce
şi clericale, ca şi cum nu oricine ar fi
astfel pe oameni atît de departe de ei
găsit mijloace şi căi
înşişi?" — n. t.]
copleşitoare
a
^4
Orientarea
TIPURI PSIHOLOGICE
de a se eschiva eventual de la aplicarea comandamentelor instituţii
Aceste
morale!
nu
posedă
nicidecum
atotputernicia care li se atribuie şi pentru care sînt din cînd în cînd combătute de tot felul de nouveniţi; acea forţă represivă se află în inconştientul nostru, şi anume în mentalitatea colectivă a barbarului ce continuă să dăinuie. Psihicul colectiv urăşte în oarecare măsură orice dezvoltare individuală, dacă aceasta
nu
ţelurile
slujeşte
nemijlocit
colectivităţii.
Astfel,
diferenţierea uneia dintre funcţii, de
care
am
vorbit
mai
sus,
constituie într-adevăr dezvoltarea unei valori individuale, dar încă atît de subordonată colectivităţii, în-cît, cum am văzut, individul însuşi ajunge să fie păgubit. Din cauză că nu au cunoscut condiţiile mai vechi ale psihologiei umane, atît Schiller, cit şi Rousseau au căzut victime unor judecăţi eronate cu privire
la
valorile
trecutului.
Urmarea este că ei au pornit de la imaginea înşelătoare a unui tip uman desăvîrşit care ar fi existat în trecut
şi
care,
ulterior,
s-ar
fi
prăbuşit cumva de pe soclul său.
spre
trecut
este
o
rămăşiţă a gîndirii antice; se ştie că întreaga mentalitate antică şi barbară presupunea existenţa unei vîrste de aur, paradisiace, care ar fi
precedat
timpurile
rele
de
astăzi. Abia marea faptă socială, de
ordinul
istoriei
ideilor,
a
creştinismului a fost aceea care a oferit omului o speranţă de viitor, făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor sale în vremurile ce aveau să vină.16 Accentuarea mai puternică a acestei
orientări
spre
trecut
în
dezvoltarea mai nouă a spiritului se leagă probabil de fenomenul acelei regresii generale către păgînism, care s-a manifestat din ce în ce mai mult o dată cu Renaşterea. 123. Sigur este că orientarea regresivă are şi o anumită influenţă asupra alegerii mijloacelor de
educare
a
omului.
Această
dispoziţie a spiritului se sprijină pe o imagine înşelătoare a trecutului. Am putea să trecem peste ea, dacă identificarea conflictului dintre tipuri şi mecanismele tipice nu near
constrînge
elementul
să
capabil
căutăm să
le
restabilească unitatea. Este ceea ce îl preocupa şi pe Schiller, după cum vom vedea în continuare.
Principala
lui
idee
în
această
privinţă reiese din pasajele urmă-
SCHILLER
16 Aluzii analoage apar deja în misterele greceşti.
95
DESPRE IDEILE LUI
toare
şi
care
de
fapt
rezumă
afirmaţiile de mai sus: „O divinitate binefăcătoare să smulgă la timp pruncul de la sînul maicii sale, să îl hrănească cu laptele unei vîrste mai bune şi să îl lase să crească pînă la maturitate sub îndepărtatul cer grecesc. Odată ajuns la vîrsta bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub chip străin, în veacul său; dar nu spre a-1 bucura cu înfăţişarea sa, ci cumplit, ca fiul lui Agamemnon, spre a-1 curăţa."17 Imitarea modelului grecesc nu putea fi mai limpede exprimată. în această formulare strînsă
se
întrevede
însă
şi
o
limitare care îl obligă mai apoi pe Schiller la o substanţială lărgire de perspectivă;
el
continuă:
„Substanţa el şi-o va lua, ce-i drept, din prezent, dar forma o va împrumuta de la un timp mai nobil, ba chiar de dincolo de timp,
de
Ia
unitatea absolută, nestrămutată a fiinţei
sale."
Schiller
simţea
probabil limpede că trebuia să se întoarcă şi mai mult în trecut, în timpul arhaic al eroilor divini, în care oamenii erau semizei. Motiv
pentru care afirmă în continuare:
nu vor fi dus un mod de viaţă cu
„Aici, din eterul pur al naturii sale
deosebire moral, ceea ce
demonice,
ţîşneşte
frumuseţii,
izvorul
necontaminate
stricăciunea
seminţiilor
de
şi
a
timpurilor care se rostogolesc, adînc sub el, în tulburi viitori." Aici apare imaginea frumoasă dar iluzorie a unei vîrste de aur, în care oamenii mai erau încă zei şi se desfătau privind frumuseţea eternă. Dar tot aici
poetul
îl
depăşeşte
pe
gînditorul Schiller. Cîteva pagini mai jos,
gînditorul
cîştigă
din
nou
teren. „într-adevăr", spune Schiller, „trebuie să ne pună pe gînduri faptul că, aproape în fiecare epocă istorică în care înfloresc artele şi guvernează gustul, omenirea este decăzută şi nu se poate găsi nici măcar exemplul unui singur popor care să probeze că o cultură estetică de
grad
înalt
şi
de
mare
universalitate merge mînă în mînă cu libertatea politică şi cu virtutea burgheză, că moravurile frumoase fac pereche cu bunele moravuri, iar
polisarea
comportării
cu
adevărul ei."'» 124.
Corespunzător
cunoscute
experienţe,
unei
bine
incontes-
tabilă atît în particular, cît şi în general, eroii timpurilor primitive
Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 9-a. Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.
96
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
97
CE
de altfel nu afirmă nici un mit
fel ca poetul mai
grecesc sau de aiurea. Căci toată
înainte, se află alături de
frumuseţea de atunci s-a putut
Schiller: el nu are încredere în
bucura de propria-i existenţă nu-
frumu
mai pentru că în acele vremuri
seţe, considerînd chiar, pe baza
nu erau nici lege penală şi nici
experienţei, că nu este imposibil
poliţie de moravuri. Recunoscînd
ca ea să exercite o influenţă
acest
nefavorabilă: „Oriunde ne
adevăr
frumuseţea
psihologic,
vie
îşi
că
întinde
îndrep
strălucirea de aur doar înălţîndu-
tăm privirea în lumea trecutului,
se deasupra unei realităţi pline
observăm că libertatea şi gustul
de
se evită reciproc şi că.
întuneric,
de
chin
şi
de
urîţenie, Schiller îşi subminează,
frumuseţea îşi întemeiază
de fapt, propriul proiect; el îşi
stăpînirea doar
propusese să arate că ceea ce
pe prăbuşirea virtuţilor eroice." 19
este
despărţit
se
poate
reuni
Pe această constatare,
prin contemplarea, consumarea
mijlocită de experienţă, cu greu
şi
frumosului.
se poate întemeia revendicarea
Frumuseţea trebuia să devină un
adresată de Schiller frumuseţii.
mediator,
Urmărindu-şi mai departe
crearea
destinat
să
restabilească unitatea originară
subiectul, el ajunge chiar să
a
constru
fiinţei
umane.
experienţă acestei
se idei,
frumuseţea, neapărată
Dar
ca nevoie
orice
împotriveşte arătînd să de
existe,
că are
propriul
contrariu. Acum, gînditorul este acela care, la
ei
iască, cu toată claritatea dorită, reversul frumuseţii: „Dacă ţinem seama doar de ceea ce ne învaţă experienţele de pînă acum de spre influenţa exercitată de
frumuseţe, nu ne prea simţim
cu limbajul poetic. Să se fi înţeles
îndem
oare Schiller pe sine însuşi greşit? S-
naţi să ne dezvoltăm sentimente
ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi
care sînt atît de primejdioase
putut
pentru adevărata cultură a
asemenea măsură propriile poziţii.
omului; ci, cu riscul barbariei şi
Poetul vorbeşte de un izvor de pură
al
frumuseţe, situat dincolo de toate
durităţii, este mai bine să ne
timpurile şi seminţiile şi ţîşnind în
lipsim de forţa înduioşătoare a
sufletul fiecărui om. El nici nu se
fru
referă la omul Antichităţii greceşti, ci
museţii, decît să fim expuşi, în
la vechiul păgîn din sufletul nostru, la
ciuda tuturor avantajelor rafină
parcela de natură etern nealterată şi
rii, influenţelor ei moleşitoare." 20
de
Conflictul dintre poet şi
contraar-gumenta
frumuseţe
într-o
naturală
care
sălăşluieşte, inconştient dar viu, în
gînditor s-ar putea aplana în si
noi
tuaţia în care gînditorul nu ar
transfigurează
interpreta literal, ci simbolic cu
primitive şi ne face să cădem în
vintele poetului, aşa cum de
eroarea de a crede că oamenii de
altfel se şi cuvine să se
atunci ar fi posedat ceea ce noi
procedeze
căutăm. Este omul arhaic, repudiat
Loc. cit. Loc. cit.
de
şi
a
cărei
conştiinţa
strălucire
fiinţele
ne
vremurilor
noastră
orientată
colectiv, care ne apare atît de urît şi de inacceptabil şi care este totuşi purtătorul acelei frumuseţi pe care o căutăm zadarnic în altă parte. Despre acesta vorbeşte poetul Schiller, iar pe acesta
gînditorul
interpretează grecesc.
Ceea
Schiller
greşit ce
ca
însă,
îl
model în
ciuda
strădaniei sale, gînditorul nu poate deduce logic din piesele-martor care îi stau la dispoziţie, îi este făgăduit de poet în limbaj simbolic.
128. Din toate cele spuse pînă acum
întreprinsă deja de repetate ori şi
rezultă din plin că orice încercare,
eşuată de tot atîtea ori, aceea de a
înfăptuită
converti nemijlocit o funcţie valoric
în
zilele
noastre,
de
echilibrare a fiinţei umane unilateral
inferioară
diferenţiate, trebuie să conteze pe
superioară. Tot atît de bine am putea
acceptarea serioasă a funcţiei valoric
încerca să creăm un perpetuum mobile.
inferioare, căci nediferenţiate. Nici o
Nici
încercare de mediere nu va izbuti,
inferioară nu poate fi pur şi simplu
dacă
convertită
nu
va
declanşa
energiile
o
într-o
formă
de
funcţie
valoric
energie
într-una
valoric
valoric
funcţiilor valoric inferioare şi nu le va
superioară, decît dacă o sursă de
conduce
valoare
apoi
pe
acestea
la
superioară
conlucrează
diferenţiere. Acest proces poate avea
concomitent la acest proces, adică
loc doar în acord cu legile energeticii,
transformarea
adică trebuie să fie creată o diferenţă
decît pe seama funcţiei superioare,
de nivel capabilă să ofere energiilor
fără însă ca valoarea iniţială a formei
latente posibilitatea de a se manifesta. Ar fi
de energie superioară să poată fi
o încercare lipsită de perspectivă,
vreodată atinsă de formele valoric
nu
poate
avea
loc
98
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
99
CE
inferioare, ba nici chiar de funcţia
exemple."21 Se vede de aici că Schiller
valoric superioară, ci echilibrarea se
încearcă
va face, va trebui să se facă la o
experienţei,
temperatură
Concluzia
confere frumuseţii o calitate care nu
inevitabilă este însă că acela care se
îi revine potrivit experienţei. El crede
identifică cu funcţia sa diferenţiată se
că
instalează într-o condiţie cu adevărat
adeverească
echilibrată, dar inferioară în raport cu
necesară a omenirii", prin urmare
valoarea
drept
medie.
iniţială
aparentă.
Orice
să
se
aşeze
cu
alte
„frumuseţea
o
ar
deasupra
cuvinte:
trebui
drept
o
să
să
se
condiţie
categorie
necesară,
educaţie a omului care tinde către
constringătoare;
unitatea şi armonia fiinţei trebuie să
vorbeşte şi despre o noţiune pur
se confrunte cu această realitate.
raţională de frumuseţe, precum şi
Este concluzia pe care Schiller o
despre o „cale transcendentală" care
formulează în felul său propriu; el se
ne
împotriveşte
însă
fenomenelor şi de prezentul viu al
consecinţele ce decurg de aici, cu
lucrurilor". „Cine nu cutează să se
riscul chiar de a trebui să renunţe la
ridice deasupra realităţii, acela nu va
frumuseţe.
cuceri
să-şi
asume
129. După ce gînditorul şi-a formulat
de
îndepărtează
aceea
de
niciodată
el
„cercul
adevărul."22
Rezistenţa subiectivă împotriva căii
concluzia necruţătoare, poetul ia din nou
care,
cuvîntul: „Dar poate nu experienţa este
inevitabil descendentă îl determină pe
scaunul de judecată în faţa căruia se
Schiller să constrîngă intelectul logic
poate decide o problemă ca aceasta
să slujească sentimentului, obligîndu-1
şi,
astfel să producă o formulă capabilă
înainte
de
a
acorda
credit
potrivit
totuşi
de orice îndoială că este aceeaşi
intenţiei iniţiale, deşi imposibilitatea
frumuseţe de care vorbim şi împotriva
acestei
căreia
demonstrată.
mărturie
acele
determine
este
mărturiei ei, ar trebui să fie în afară
depun
să
experienţei,
operaţii
a
Un
realizarea
fost
îndeajuns
tur
de
forţă
asemănător întreprinde şi Rousseau,
avoir,
atunci
că
inflexibilite que jamais aucune force humaine ne
dependenţa de natură, spre deosebire
peut vaincre, la dependance des hom-mes
de
nu
redeviendrait alors celle des choses; ou reunirait
produce vicii, ajunge la următoarea
dans la republique tous Ies avantages de l'etat
concluzie: „Si Ies lois des nations
naturel â ceux de l'etat civil; on joindrait â la
pouvaient
liberte qui maintient l'homme exempt de vice, la
cînd,
dependenţa
Loc. cit. Loc. cit.
presupunînd
de
oameni,
comme
celles
de
la
nature,
une
moralite qui l'eleve â la vertu." întemeindu-se pe această reflecţie, el ne sfătuieşte: „Maintenez l'enfant dans la seule dependance des choses, vous aurez sui vi l'ordre de la nature dans le progres de son education." „II ne faut point contraindre un enfant de rester quand ii veut aller, ni d'aller quand ii veut rester en place. Quand la volonte des enfants n'est point gâtee par notre faute, ils ne veulent rien inutilement." 23 Nenorocirea este că „Ies lois des nations" nu coincid niciodată şi în nici o împrejurare cu legile naturii, într-atît încît condiţia civilizată să fie totodată şi condiţia naturală. O astfel de concordanţă ar putea fi în genere gîndită doar ca un compro mis în care nici una din cele două condiţii nu s-ar realiza la cota idealului propriu, ci s-ar situa considerabil sub nivelul acestuia.
Cine însă va vrea să atingă idealul
înfrînge, dependenţa de oameni s-ar
uneia sau alteia dintre con
reduce la dependenţa de lucruri; în
diţii va trebui să urmeze sfatul formulat
republică s-ar aduna arunci
chiar de Rousseau: „11
avantajele
faut opter entre faire un homme ou un citoyen;
statului civil; s-ar îmbina libertatea
car on ne peut
care-l menţine pe om lipsit de vicii şi
faire â la foi l'un et l'autre."*
moralitatea care îl înalţă la virtute."
în noi există ambele necesităţi:
stării
naturale
toate şi
ale
„Menţineţi copilul doar în dependenţa
natură şi cultură. Noi nu
lucrurilor şi veţi urma porunca naturii
putem să fim doar noi înşine, ci
în progresul educaţiei lui." „Un copil
trebuie să ne raportăm şi la
nu trebuie constrins să rămînă pe loc,
ceilalţi. Trebuie să existe un drum care
cînd vrea să plece; nici să plece, cînd
să nu fie un simplu com-
vrea să stea pe loc. Atunci cînd voinţa
23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm. [„Dacă avea,
legile ca
şi
naţiunilor cele
ale
ar
putea
naturii,
o
inflexibilitate pe care nici o forţă omenească să nu o poată vreodată
copiilor nu este viciată de erorile noastre, ei nu vor nimic în mod inutil" — n. t.] * „Trebuie să optezi între a face un om şi a face un cetăţean; căci nu-i poţi face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
100
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
101
CE
promis, ci şi o stare sau un proces în
slujba poetului este un instrument
măsură să corespundă fiinţei vii, ceva
înşelător. Ceea ce intelectul a fost în
de genul a ceea ce spune profetul: o
măsură să presteze a prestat deja,
„semita et via sancta", o „via directa
dezvăluind contradicţia dintre dorinţă
ita ut stulti non errent per eam."24 Sînt
şi experienţă. Este de aceea zadarnic
să-i
deci înclinat
dau
dreptate
şi
să
ceri
gîndirii
filozofice
să
poetului Schiller care, în acest caz, 1-
soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în
a tratat cam brutal pe gînditor, căci
cele din urmă, am putea găsi o
există nu doar adevăruri raţionale, ci
soluţie, n-am depăşi din acest motiv
şi
obstacolul, căci problema nu e de a
iraţionale.
Iar
ceea
ce
pare se
concepe sau de a găsi un adevăr
calea
raţional, ci de a descoperi o cale
iraţionalului. într-adevăr, cele mai mari
acceptabilă pentru viaţa raţională.
transformări
Nu
imposibil
pe
adevereşte,
calea
intelectului
adesea,
prin
pe
care
a
trecut
au
lipsit
niciodată
doctrine
unui calcul intelectual, ci
pe căi
despre aceasta ar fi fost vorba, încă
ignorate sau socotite absurde de
din timpurile lui Pita-gora omenirea
către contemporani şi cărora abia
ar fi avut cea mai frumoasă ocazie
mult
dezvăluit
de a atinge toate culmile. De aceea
necesitatea intrinsecă. De cele mai
nu trebuie să luăm ad litteram propu-
multe
sînt
nerile lui Schiller, ci se cuvine să le
înţelese, căci legile cele mai im-
înţelegem ca pe nişte simboluri care,
portante
noastre
potrivit înclinaţiei sale filozofice, apar
spirituale continuă să fie pentru noi o
înveşmîntate în haina conceptelor
enigmă.
filozofice.
ori
tîrziu
însă
ale
li
s-a
ele
nici
dezvoltării
nu
133. Oricum, nu sînt prea înclinat să
în
Dacă
şi
omenirea nu s-au înfăptuit pe calea
mai
înţelepte.
propuneri
acest
transcendentală"
pe
sens
numai
„calea
care
se
gestului
pregăteşte Schiller să se angajeze nu
filozofic al poetului, căci intelectul pus în
trebuie înţeleasă ca un raţionament
acord
o
valoare
specială
de ordinul teoriei critice a cunoaşterii,
prin raţiune, cu o sarcină pe care nu o
ci mai degrabă simbolic, ca acea cale
poate
pe care omul păşeşte ori de cîte ori
această cale şi a se putea angaja pe
are de a face cu o piedică pe care nu
ea, el trebuie să zăbovească mai întîi
o poate birui
vreme îndelungată în faţa direcţiilor
24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată şi cale sflntă
[...] cei risipiţi vor
merge pe dînsa şi nu se vor rătăci".
rezolva.
Dar
pentru
a
găsi
contrare în care s-a bifurcat drumul parcurs de el pînă atunci. Curgerea vieţii
sale
este
zăgăzuită
prin
obstaculare. Oriunde se produce o stază a libidoului, contrariile unite mai înainte, în
curgerea
neîntreruptă
a
vieţii, se scindează şi se despart în calitate de adversari dornici de luptă. Ele se epuizează apoi într-o bătălie mai lungă, imprevizibilă ca durată şi ca rezultat, iar din energia pe care ele o pierd ia naştere cel de al treilea element, care este tocmai începutul noului drum. Corespunzător acestei reguli, Schiller întreprinde o cer cetare adîncită a contrariilor active. Indiferent de obstacolul de care ne lovim — cu condiţia ca el să fie foarte dificil — dez binarea dintre intenţia noastră şi obiectele care se împotrivesc se transformă rapid într-un conflict interior. Căci dacă mă stră duiesc să supun voinţei mele obiectul care se împotriveşte, în treaga mea fiinţă intră treptat în relaţie cu el, şi anume corespun
zător puterii libidoului care a pus stăpînire pe el şi care trage,
jocul opoziţiilor. Pe această cale se angajează
ca să spun aşa, în obiect o parte din
Schiller: el nu descoperă
fiinţa mea. în felul acesta
conflictul ca fiind între stat şi individ, ci
are loc identificarea unor părţi din
îl concepe, la începutul
personalitatea mea cu fiinţa
celei de a 11-a scrisori, ca dualitate a
obiectului. Conflictul este astfel mutat
„persoanei şi a stării",
în propriul meu suflet.
respectiv eul şi condiţia variabilă a
Această „introiecţie" a conflictului cu
afectanţei sale (Affiziertseiri).
obiectul îmi creează un
în vreme ce eul are o relativă
dezacord interior, provocînd o
constanţă, relaţionarea (afectanţa)
neputinţă faţă de obiect şi stîr-
sa este schimbătoare. Prin urmare,
nind astfel afecte care sînt întotdeauna
Schiller vrea să ajungă la ră
simptomul unei dezbinări
dăcina conflictului. într-adevăr, pe de-
interioare. Afectele mă determină însă
o parte este vorba de
să mă percep pe mine
funcţia conştientă a eului, pe de alta,
însumi şi să-mi îndrept atenţia — dacă
de relaţionarea colectivă.
nu sînt orb — asupra
Ambele determinări aparţin psihologiei
mea şi să urmăresc în mine însumi
umane. Dar diferitele
102
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
103
CE
tipuri văd de fiecare dată în altă
statornic. Eul nu este nimic de genul „etern
lumină aceste realităţi fundamentale.
statornic", cu atît mai puţin în cazul
Pentru
extravertitului
introvertit,
ideea
eului
care
îi
acordă
o
constituie, fără îndoială, elementul
atenţie neînsemnată. Introvertitul, în
continuu şi dominanta conştiinţei, la
schimb, beneficiază din plin de eu şi
polul opus situîndu-se relaţionarea
se teme din acest motiv de orice fel
sau
în
de schimbare care ar putea să-1
schimb, accentul cade mai degrabă
atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a
pe continuitatea relaţiei cu obiectul
dreptul penibil, dar extravertitul nu
şi mai puţin pe ideea de eu. Pentru
ar vrea nicicum să se lipsească de
el, problema s-ar pune deci altfel.
ea. Următorul pasaj ne îngăduie să-1
Trebuie să ţinem seama de acest
recunoaştem
punct de vedere atunci cînd urmărim
introvertit: „Să rămînă constant el
în continuare reflecţiile lui Schiller.
însuşi în mijlocul tuturor schimbărilor,
Aşa,
să transforme toate percepţiile în
afectanţa.
bunăoară,
Pentru
el
extravertit,
gîndeşte
ca
de
experienţe,
se revelează „în eul etern statornic şi
unitatea cunoaşterii şi să facă din
numai în el". Extravertitul, în schimb,
fiecare mod al său de manifestare în
ar spune că persoana se revelează
timp o lege pentru toate timpurile,
doar în re-laţionalitatea ei, în funcţia
iată prescripţia care îi este dată prin
relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" este
intermediul naturii sale raţionale."25
doar în cazul introvertitului exclusiv eul; în cel
Atitudinea
al extravertitului, persoana se află în
autoconservatoare, este evidentă; ea
afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul
devine
extravertitului
sub
Fiecare trăire trebuie să fie de îndată
afectanţa sa, adică sub relaţia lui.
înălţată la rang de experienţă, iar din
Extravertitul se găseşte pe sine însuşi
suma experienţelor trebuie să rezulte
în variabil, în schimbător, introvertitul în
pe loc o lege pentru toate timpurile
cumva
chiar
le
reducă
deci
pe
extravertit cînd declară că persoana
zace
să
asemenea
la
abstractivă,
îndreptarul
suprem.
viitoare; cealaltă condiţie, prin care
pe deplin faptului că Schiller îl poate
se interzice transformarea trăirii în
gîndi pe Dumnezeu nu ca devenind, ci ca
experienţă, pentru ca astfel să nu
fiinţînd
apară legi stînjeni-toare pentru viitor,
recunoaşterea, cu intuiţie sigură, a
este la fel de omenească. Ceea ce
„asemănării cu Dumnezeu" a condiţiei
corespunde
ideale
25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a.
în
eternitate,
introvertite:
de
unde
„înfăţişat
şi
în
desăvîrşirea sa, omul ar fi deci unitatea statornică ce rămîne pururi aceeaşi în apele
schimbării."
dumnezeire
„Dispoziţia
omul
o
către poartă
incontestabil în însăşi personalitatea sa." Această concepţie despre fiinţa lui Dumnezeu este in comparabilă cu dogma creştină a devenirii umane a lui Dumne zeu şi cu acele concepţii neoplatonice similare despre mama zei lor şi despre fiul ei, care coboară în calitate de demiurg în fluxul devenirii. 26 Concepţia lui Schiller arată însă cărei funcţii îi atri buie el valoare supremă, respectiv valoare de divinitate: ideii de statornicie a eului. El acordă cea mai mare importanţă eului care se abstrage din afectanţa şi, ca orice introvertit, diferenţiază cel mai mult această idee. Dumnezeu, valoarea supremă, reprezintă pentru el abstracţia şi conservarea eului. Pentru extravertit, în schimb, Dumnezeu este trăirea
obiectului, absorbirea în realita
secundară, iar în măsura în care se
te, de unde şi faptul că lui îi este mai
identifică cu eul şi îl abstrage
simpatic un Dumnezeu
pe el din ceea ce e schimbător,
devenit om, decît un legislator etern imuabil.
atitudinea sa conştientă devine,
Aceste puncte de
şi ea, în întregime abstractă, în vreme
vedere au valabilitate, aşa cum aş vrea
ce afectanţa, relaţia cu
să observ aici anticipînd,
obiectul, este lăsată, în mod necesar,
doar pentru psihologia conştientă a
mai mult pe seama incon
tipurilor. în cazul inconşti
ştientului. Din această stare de fapt
entului, raportul se schimbă. S-ar
rezultă consecinţe notabile.
zice că Schiller a avut în
Atitudinea conştient abstractizantă
această privinţă unele intuiţii: în cazul
care, potrivit cu idea
în care conştiinţa lui cre
lul ei, face din fiecare trăire o
de în Dumnezeu fiinţînd imuabil, calea
experienţă, iar din experienţe o
către divinitate este pen
lege, duce la o anume limitare şi
tru el deschisă de simţuri, deci de
sărăcire, caracteristice intro-
afectanţa, de schimbător, de procesul viu. Acesta este însă pentru el o funcţie de importanţă
26 Cf. discursul lui Iulian despre mama zeilor.
104
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
105
CE
venitului. Schiller le-a simţit limpede
astfel: „Nu aşteptaţi de la mine o
în relaţiile sale cu Goethe, căci el a
mare bogăţie materială de idei; este
perceput natura mai extravertită a lui
ceea
Goethe ca opu-nîndu-i-se în chip obiectiv.27
dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia
Goethe afirmă semnificativ despre
mea este să fac mult din puţin, iar
sine însuşi: „Eu sînt în calitate de ins
dacă
contemplativ un realist incarnat, în
îndeaproape sărăcia mea în ceea ce
aşa fel încît în legătură cu toate
se cheamă cunoştinţe dobîndite, veţi
lucrurile care mi se înfăţişează nu sînt
fi probabil de acord că în unele
în stare să-mi doresc nici mai multe,
privinţe lucrul acesta mi-a şi izbutit.
nici mai puţine, şi nu fac nici o
Cercul meu de idei fiind mai mic, îl parcurg
diferenţă între obiecte decît aceea că
tocmai de aceea mai repede şi mai des,
unele mă interesează, iar altele nu."28
şi pot tocmai de aceea să-mi folosesc
Despre influenţa lui Schiller asupra
mai bine bunurile şi să produc, prin
sa,
formă,
Goethe
afirmă
în
mod
ce
ar
eu
fi
conţinutului.
reprezentant
străduiţi
dumneavoastră, îndreptat
de
unor în
la
obiecte,
schimb,
observarea
m-aţi
vastă
prea
pentru
care
îi
mai
lipseşte
Dumneavoastră
să
de
la
cunoaşteţi
varietatea
caracteristic: „Dacă v-am slujit drept al
să
găsesc
vă
idei, micile
simplificaţi eu
caut
mele
vă
lumea
varietate posesiuni.
severă a lucrurilor exterioare şi a
Dumneavoastră aveţi de guvernat
raporturilor
peste o împărăţie, eu doar peste o
dintre
ele
către
mine
însumi, m-aţi învăţat să privesc cu
familie
mai multă echitate multilateralitatea
concepte pe care tare mult aş dori să
omului lăuntric" etc.29 La rîndu-i, Schiller a
o lărgesc, transformînd-o într-o lume mi-
descoperit în Goethe o completare, repetat
că."30
subliniată,
sau
o
desăvîrşire
a
138.
ceva
Lăsînd de
mai
numeroasă
deoparte
de
anumite
propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa
complexe
inferioritate
ca-
între ei doi, pe care a caracterizat-o
racteristice introvertitului şi socotind
faptul că „lumea vastă de idei" este
însuşi îi este supus ei, prezentarea lui
mai puţin guvernată de extravertit,
Schiller ne oferă o imagine exactă a
ci mai degrabă el
acelei sărăcii care obişnuieşte să se
Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie 1798. Scrisoare către Schiller, din 27 aprilie 1798. Scrisoare către Schiller, din 6 ianuarie 1798. Scrisoare către Goethe, din 31 august 1794.
dezvolte ca urmare a unei atitudini esenţialmente abstractizante. O altă consecinţă ce rezultă din această atitudine a con ştiinţei, care se va dovedi importantă pe parcursul desfăşurării cercetării noastre, este împrejurarea că inconştientul dezvoltă într-un astfel de caz o atitudine compensatorie. Cu cît abstrac tizarea conştientă limitează mai mult relaţia cu obiectul prin abundenţa de „experienţe" şi de „legi" pe care le creează, cu atît apare mai mult în inconştient o dorinţă de obiect care se manifestă, finalmente, în conştiinţă ca o fixaţie senzorială obse dantă pe obiect. în locul unei relaţii afective cu obiectul absent, respectiv refulat prin abstractizare, avem aici a face cu o relaţie senzorială. De aceea, după Schiller, simţurile şi nu sentimentele sînt acelea care duc, fapt semnificativ, la divinitate. Eul său se slujeşte de gîndire, dar afectanţa, sentimentele sale se slujesc de senzorialitate. După Schiller deci conflictul se desfăşoară între
spiritualitate ca gîndire şi
circulus vitiosus, la o intensificare a
senzorialitate ca sentiment sau ca
abstracţiunii, destinată anu
afectanţa. La extravertit, lucrurile
me să suprime relaţia supărătoare şi
stau invers: relaţia sa cu
constrîngerea rezultată.
obiectul este dezvoltată, dar lumea sa
Schiller a recunoscut această
de idei este senzorială,
particularitate a simţirii senzoriale:
concretă şi personală.
„Atîta timp cît el [introvertitul] doar
Simţirea senzorială sau, mai bine zis,
simte, doar doreşte şi acţio
simţirea aflată sub
nează din simplă lăcomie, el nu e nimic
condiţia senzorialităţii este colectivă,
altceva decît /u/we." 31
adică ea creează o relaţio-
Dar de vreme ce introvertitul nu poate
nare sau afectanţa care îl transpun pe
să abstractizeze la ne-
om, totodată, în starea de
sfirşit spre a scăpa de afectanţa, el
„participare mistică", deci în condiţia
se vede în cele din urmă
unei identităţi parţiale cu
obligat să modeleze exteriorul. „Spre
obiectul perceput. Această identitate
a nu fi doar lume, spune
se manifestă în dependenţa forţată de obiectul perceput şi ea duce din nou, pe calea unui
31 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 11-a.
106
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLO
LUI SCHILLER
107
GICE
Schiller32, el trebuie să confere formă
Dumnezeu.
materiei, să exteriorizeze tot ceea ce
formula ar suna: „A interioriza tot
e interior şi să dea formă la tot ceea
ceea ce e exterior şi a da formă la
ce e exterior. Ambele sarcini, gîndite
tot ceea ce e interior." După cum am
în desăvîrşirea lor supremă, conduc
văzut mai sus, această reacţie i-a
înapoi la noţiunea de divinitate de la
fost provocată lui Goethe de Schiller. în
care am pornit."
atare ordine de idei, Goethe ne oferă o
141.
Acest
extravertit,
este
admirabilă paralelă; el îi scrie lui
semnificativ. Presupunînd că obiectul
Schiller: „în schimb, eu sînt în orice
simţit
fel de activitate aproape — aş zice —
senzorial
context
Pentru
este
un
om,
va
accepta oare acesta o atare pro-
un
cedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el
interesează
modelat ca şi cum cel aflat în relaţie cu
pretind ca totul să se potrivească
el ar fi creatorul său? A se juca de-a
reprezentărilor
Dumnezeu în mic este doar vocaţia
1798). Ceea ce înseamnă că atunci
omului, dar în definitiv şi lucrurile
cînd extravertitul gîndeşte, lucrurile
neînsufleţite au un drept divin asupra
se petrec la fel de autocrat ca atunci
propriei lor existenţe, iar lumea nu
cînd introvertitul acţionează în afară33.
mai era de mult un haos în clipa în
Această formulă poate deci pretinde
care primele maimuţe antropomorfe
valabilitate acolo unde este atinsă o
au început să ascută pietre. Ar fi
condiţie aproape perfectă, şi anume,
problematic dacă fiecare introvertit
în cazul introvertitului, cînd se ajunge
şi-ar exterioriza lumea limitată de
la
concepte
modeleze
bogată, de elastică şi de expresivă,
lumea exterioară după ea, ceea ce,
încît obiectul nu mai e constrîns să
de fapt, se şi întîmplă în fiecare zi,
intre într-un pat al lui Procust; iar în
dar omul suferă — şi pe bună drep-
cazul extravertitului, cînd se ajunge la
tate — de această asemănare cu
o cunoaştere şi la
şi
ar
voi
să
perfect
o
lume
idealist: defel
mă
obiectele,
mele"
de
nu
(27
concepte
ci
aprilie
atît
de
Loc. cit.
o luare în considerare atît de deplină a
Vreau să subliniez faptul câ
obiectului, încît din acesta nu mai
toate observaţiile despre
poate
extravertit şi in
caricaturală în clipa în care gîndim
trovertit pe care le-ara făcut în
împreună cu el. Vedem deci că Schiller
acest capitol sînt valabile numai
îşi bazează formula pe tot ceea ce
pentru tipurile
poate fi mai nobil, adresînd astfel
discutate aici, respectiv pentru tipul
dezvoltării
simţirii intuitive, extravertite,
pretenţii
reprezentat
presupunînd că îşi reprezintă, în toate
de Goethe şi pentru tipul gîndirii
elementele alcătuitoare, sensul propriei sale
intuitive, introvertite, reprezentat
formule.
de Schiller.
să
apară
nici
o
psihologice aproape
a
deformare
individului
exorbitante
—
Oricum, un lucru este clar, şi anume faptul că formula „a exterioriza tot ceea ce e interior şi a da formă la tot ce e exterior" constituie idealul atitudinii conştiente a introvertitului. Ea se întemeiază, pe de-o parte, pe presupunerea că există o dimensiune ideală a lumii interioare de concepte, a principiului formal, iar, pe de altă parte, pe o capacitate ideală de utilizare a principiului senzorial care, în acest caz, nu mai apare ca afectanţă, ci ca o potentă activă. Atîta timp cît omul este „senzorial", el nu e „nimic decît lume", pentru „a nu fi doar lume, el trebuie să confere formă materiei". Avem aici a face cu răsturnarea principiului senzorial pasiv. Totuşi cum
poate să aibă loc o ast
procedat mai tîrziu, cel pu
fel de răsturnare? Tocmai aceasta e
ţin teoretic, Nietzsche. Atare
problema. E greu de admis
presupunere însă nu este valabilă
că omul poate să confere lumii sale
pentru Schiller, întrucît, din cîte ştiu, el nu
conceptuale acea extraordi
s-a exprimat explicit
nară dimensiune care ar face ca
niciodată în această privinţă. Formula
lumea materială să capete o
lui are mai degrabă un
formă convenabilă şi care ar transforma
caracter total naiv şi idealist care se
totodată afectanţa, sen-
acordă bine cu spiritul vre
zorialitatea, dintr-o stare pasivă într-
mii sale, neafectată de neîncrederea
una activă, situată la înăl
adîncă în fiinţa umană şi în
ţimea lumii sale de idei. Pe undeva,
adevărul uman, precum a fost epoca
omul trebuie pus în relaţie,
criticismului psihologic,
trebuie cumva supus, altminteri el ar fi cu
inaugurată ulterior de Nietzsche.
adevărat asemenea
Formula lui Schiller s-ar putea
lui Dumnezeu. Caz în care Schiller ar fi
înfăptui doar prin apli
obligat să admită vio
carea unui punct de vedere în forţă,
lentarea obiectului şi să acorde drept
lipsit de scrupule, nepăsător
nelimitat de existenţă func
la dreptatea şi echitatea faţă de obiect,
ţiei arhaice valoric inferioare. Aşa a
dezinteresat de propria
108
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOG
LUI SCHILLER
109
ICE
competenţă. Numai într-un astfel de
tiodromia
caz, pe care Schiller, în mod sigur, nu 1-
preocupată de venirea unui timp în
a
avut
în
vedere,
funcţia
valoric
lui
Heraclit
este
care şi acest deus absconditus va ieşi la
inferioară ar putea participa la viaţă.
suprafaţă
Iată cum elementele arhaice, naive şi
dumnezeul idealurilor noastre. S-ar
inconştiente,
în
zice că la finele veacului al XVIII-lea
strălucirea cuvintelor mari şi a ges-
oamenii nu îşi dădeau bine seama de
turilor frumoase, au izbutit să se
ceea ce se petrecea la Paris, stăruind
impună şi să ne ajute să creăm
într-o atitudine estetică, exaltată sau
„cultura" pe care o avem astăzi, dar
ludică, fără îndoială spre a se preface
în
că nu văd abisurile fiinţei
învăluite
legătură
omenirea
cu este
încă
esenţa
căreia
acum
parţial
pînă
atunci
în
noastre
la
suprafaţă
şi
uităm
că
aşa
pe
poftească nicicînd a
a
privi Ce-acoperă ei, milostivi, cu noapte şi
că „sîntem mai departe barbari". Nu să
nimici
încerce pe zei, Să nu
demonstrat, fără putinţă de tăgadă,
trebuie
va
acolo Omul să nu-i
spatele
gesturilor culturale, s-a ridicat în zilele
îl
„Dar cumplit e jos,
dezbinată. Instinctul arhaic al puterii, ascuns
şi
groază." (Schiller,
cum,
Scufundătorul)
datorită punctului ei de vedere înalt şi absolut, atitudinea conştientă se poate
mîndri
cu
o
anumită
asemănare cu divinitatea, tot astfel se poate dezvolta şi o atitudine inconştientă a cărei asemănare cu divinitatea
este
orientată
în
jos,
respectiv către o divinitate arhaică, de natură senzuală şi violentă. Enan-
144. Pe vremea lui Schiller nu sosise încă momentul confruntării cu lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche era mult mai aproape de ea, convins fiind că ne îndreptăm către o epocă de mari bătălii. De aceea, în calitate de
unic
discipol
Schopenhauer,
el
autentic a
smuls
al
lui
vălul
naivităţii şi ne-a revelat în Za-rathustra
ceva din ceea ce era sortit să fie cuprinsul viu al unor vremuri viitoare.
b) Despre instinctele fundamentale în Scrisoarea a 12-a, Schiller se confruntă cu problema celor două instincte fundamentale cărora le consacră o descriere completă. Instinctul „senzorial" se ocupă de „aşezarea omului în limitele timpului şi de transformarea lui în materie". El re clamă „schimbarea pentru ca timpul să aibă un conţinut. Aceas tă stare a timpului doar plin se numeşte senzaţie." 3* „Omul nu este în această stare decît o unitate de mărimi, un moment plin al timpului — sau mai degrabă nu este el, căci personalitatea îi este anulată atîta vreme cit îl stăpîneşte senzaţia iar timpul îl tîrăşte după sine." „Prin legături indestructibile, el (instinctul) încătuşează spiritul care aspiră să se înalţe dincolo de lumea simţurilor şi cheamă abstracţia, din foarte liberele ei peregrinări prin infinit, înapoi în hotarele prezentului." 35 Este absolut caracteristic pentru
psihologia lui Schiller
potrivit regulii, sînt contopite ca
faptul că el consideră „senzaţie",
fiind insuficient dezvoltate.
şi nu, bunăoară, dorinţă senzo
Schiller nu distinge îndeajuns
rială activă, manifestarea
între
acestui instinct. Ceea ce
sentiment şi senzaţie, după
dovedeşte că
cum reiese din următorul pasaj:
pentru el, senzorialitatea are
„Sentimentul poate doar să
caracter reactiv, de afectanţă, tră
spună: aceasta e adevărat
sătură semnificativă pentru
pentru
introvertit. Un extravertit ar
acest subiect în acest moment,
scoate
iar în alt moment, poate să
în relief mai întîi caracterul
apară
dorinţei. Mai departe, caracteristic
un alt subiect şi să ia înapoi
e faptul că acest instinct reclamă
afirmaţia senzaţiei momentane"
schimbare. Ideea pretinde imu
(loc. cit.).
abilitate şi eternitate. Cel care
Acest citat arată că, pentru
se află sub primatul ideii aspiră
Schiller, senzaţie şi sentiment
la statornicie, de unde şi faptul
coincid şi în uzul limbii. Se vede
că tot ceea ce tinde spre schim
că el evaluează şi diferenţiază
bare se află de partea opusă, în cazul lui Schiller, de partea sen timentului şi a senzaţiei, care,
Loc. cit., Scrisoarea a 12-a. Loc. cit.
110
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
111
CE
insuficient sentimentul de senzaţie.
tea, o tîrăşte după sine, care îl
Simţirea diferenţiată poate constata
situează
şi valori generale, nu doar cazuistice.
înstrăinează de el însuşi. De aceea
Dar
senzaţia
Schiller o compară cu afectul care îl
este
adevărat
afectivă
a
că
pe
om
în
afara
sa,
îl
tipului
de
gîndire
face pe om „să-şi iasă din sine"36.
este,
din
cauza
Revenirea la luciditate „este numită la
caracterului ei pasiv şi reactiv, de
fel de corect a intra în sine31, adică a se
natură doar cazuistică, deoarece ea
întoarce în propriul eu, a-şi restaura
nu se poate niciodată ridica, dincolo
persoana". De aici rezultă fără echi-
de cazul particular care a produs-o,
voc
la compararea abstractă a tuturor
afectivă nu pare să aparţină per-
cazurilor, operaţie ce revine pentru
soanei, ci este mai mult sau mai
tipul
funcţiei
puţin
simţirii.
supărătoare, căreia ocazional „i se
Contrariul se produce la tipul simţirii
opune biruitor o voinţă fermă", în ce-
introvertite,
la
1 priveşte pe extravertit, s-ar zice că
dobîndeşte
caracter
general
el
introvertită
gîndirii
gîndirii,
şi
şi
introvertite nu
funcţiei
care
poate
sentimentul abstract de
că,
pentru
o
Schiller,
împrejurare
senzaţia
auxiliară
şi
tocmai acest aspect constituie fiinţa
aceea
lui propriu-zisă şi că el este cu
identifica valori generale şi durabile.
adevărat el însuşi, atunci cînd este
148. Din descrierea lui Schiller mai
afectat de obiect; ceea ce putem
rezultă că senzaţia afectivă (prin care
înţelege, dacă avem în vedere că
denumesc
amestecul
pentru el relaţia cu obiectul este
caracteristic de sentiment şi senzaţie
funcţia diferenţiată de mare valoare,
în cazul tipului gîndirii introvertite)
căreia i se opun, în aceeaşi măsură
este acea funcţie cu care eul nu se
în
consideră
introvertitului, gîndirea abstractă şi
tocmai
identic.
Ea
asumă
care
sînt
Gîndirea
indispensabile
caracterul unei împotriviri, al unui ce
simţirea.
tipului
simţirii
străin, care „anulează" personalita-
extravertite este tot atît de afectată
de prejudecata senzorialităţii pe cît
cunoaşte „foarte libere peregrinări prin
este
infinit",
şi
simţirea
tipului
gîndirii
introvertite. Pentru amîndoi, ea este „limitare" extremă la materialitate şi cazuistică. Şi trăirea obiectului Adică „extravertit". Adică „introvertit".
nu
doar
abstracţia,
ca
la
Schiller. Excluzînd senzorialitatea de la conceptul şi domeniul persoanei, Schiller poate să afirme că persoana este „unitatea absolută şi indivizibilă" care „nu poate fi niciodată în contra dicţie cu sine însăşi". Această unitate este un deziderat al inte lectului care ar dori să-şi menţină subiectul într-o ideală integri tate, motiv pentru care, în calitate de funcţie superioară, el exclude funcţia senzorialităţii care îi apare inferioară. Rezultatul este o mutilare a fiinţei umane, cauză şi origine a demersului întreprins de Schiller. Deoarece sentimentul are pentru Schiller calitatea sen zaţiei afective, fiind drept urmare de natură doar cazuistică, eva luarea maximă, veritabilă valoare eternă, este, fireşte, acordată gîndului modelator, numit de Schiller „instinctul formei" 38 : „Dar in clipa în care gîndul declară: aşa este, el decide de-a pururi şi în veci, iar valabilitatea enunţului său este garantată de personalitatea însăşi, care sfidează
orice schimbare." 39 Tre
idei care cuprinde în sine întregul
buie să ne întrebăm însă: oare sensul şi
imperiu al fenomenelor."
valoarea personalităţii
„Noi nu mai sîntem indivizi, ci specie; judecata
stau într-adevăr numai în statornicie?
tuturor spiritelor
Nu tot la fel sînt şi trans
este exprimată prin judecata noastră,
formarea, devenirea, evoluţia? Nu
alegerea tuturor inimilor
reprezintă ele valori chiar
este reprezentată prin fapta noastră."
mai înalte decît simpla „sfidare" a schimbării? 40
E în afară de discuţie că gîndirea introvertitului aspiră către acest hyperion, păcat numai că
„Acolo deci unde domină instinctul
unitatea de idei este idealul
formei şi obiectul pur lucrează în noi, se produce o maximă dilatare a fiinţei, acolo dispar toate limitele, acolo omul s-a ridicat de la o unitate de mărimi, la care îl mărginea simţul sărăcăcios, la o unitate de
„Instinctul formei" se suprapune la Schiller cu „forţa de gîndire", cf. Scrisoarea a 13-a. Loc. cit., Scrisoarea a 12-a. Mai departe, Schiller însuşi critică acest punct.
112
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
113
CE
unei clase de oameni limitate ca
specie"; fireşte, dacă ne identificăm
număr. Gîndirea este doar o funcţie
cu gîndirea, în genere cu o singură
care, în condiţii de deplină dezvoltare
funcţie în exclusivitate, atunci sîntem
şi de supunere exclusivă la propriile
fiinţe colective, de valoare generală,
ei
dar cu desăvîrşire străine de noi
legi,
ridică,
firesc,
pretenţii
la
generalitate. De aceea doar o parte a
înşine.
lumii poate fi sesizată prin gîndire, o
psihic, celelalte trei sferturi se află în
altă parte doar prin sentiment, o alta
umbră, refulate şi subapreciate. „Est-
doar prin senzaţie etc. De aceea
ce la nature qui porte ainsi Ies
există şi diferite funcţii psihice, căci
hommes si loin d'eux-memes?"* — este o
sistemul
înţeles
întrebare pe care ne-o putem pune aici
biologic doar ca sistem de adaptare,
împreună cu Rousseau. Nu în primul
aşa cum există probabil ochi pentru
rînd
că există lumină. Oricum, gîndirea nu
psihologie
poate avea decît importanţa unei
barbar una din funcţii, lăsîndu-se
treimi sau a unei pătrimi, deşi în
tîrîtă de ea. Acest impetus este
propria sferă ea este valabilă în
oricum o bucată de natură, anume
exclusivitate,
cum
acea energie instinctivă, neîmblînzită,
vederea este funcţia exclusiv valabilă
care sperie tipul diferenţiat, atunci
pentru
cînd „din întîmplare" se manifestă,
psihic
tot
poate
aşa
fi
după
receptarea
vibraţiilor
Exceptînd
natura,
ci
acest
sfert
propria
supraevaluează
de
noastră în
chip
luminoase iar auzul pentru aceea a
nu
vibraţiilor sonore. Cel care aşază
lăudată şi venerată ca entuziasm di-
„unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte
vin, ci în funcţia valoric inferioară,
senzaţia afectivă ca pe un pol opus
aşa
al personalităţii sale poate fi asemuit
„Dar transformarea va tîri după ea
cu un om care are, ce-i drept, ochi buni, dar
individualitatea şi nevoia ta din clipa
este complet surd şi inestetic.
de faţă şi va face cîndva, din ceea ce
153. „Nu mai sîntem indivizi, ci
în
funcţia
cum
ideală,
afirmă
unde
desluşit
este
Schiller:
doreşti acum înflăcărat, obiectul tău
de dezgust."41 itfel pe oameni atît de departe de * „Natura este oare aceea care ei înşişi?" (n. t.) 41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.
Indiferent dacă ceea ce e neîmblînzit, fără măsură şi dis proporţionat se manifestă sub forma senzorialităţii — in abiectissimo loco — sau sub forma supraevaluării şi zeificării func ţiei extrem diferenţiate, avem în esenţă de-a face cu acelaşi lucru, anume cu barbarie. Fapt care scapă însă observaţiei atîta timp cît sîntem hipnotizaţi de obiectul faptei şi trecem cu vede rea pe cum-u\ acţiunii. A fi identici cu o funcţie diferenţiată înseamnă a fi co lectivi, oricum însă nu colectiv identici ca primitivii, ci colectiv adaptaţi: „judecata tuturor spiritelor se exprimă prin judecata noastră", doar în situaţia în care noi gîndim şi vorbim exact aşa cum o aşteaptă de la noi cei a căror gîndire este diferenţiată şi adaptată în aceeaşi măsură ca şi a noastră. Şi „opţiunea tuturor inimilor este reprezentată de fapta noastră", în măsura în care noi gîndim şi acţionăm aşa cum doresc toţi să gîndim şi să ac ţionăm. Toţi cred că cel mai bun lucru şi cel mai vrednic de năzuinţă este de a ajunge pe cît mai
mult posibil la o identificare
păstrăm fidelitatea faţă de
cu funcţia diferenţiată, căci aceasta
principii în condiţii de vivacitate a
aduce cele mai evidente
sentimentului, recurgem la
avantaje sociale; laturile mai puţin
calea mai comodă de a pune
dezvoltate ale omului însă,
caracterul la adăpost prin împie
care alcătuiesc uneori o bună parte din
trirea sentimentelor; căci, fireşte, este
individualitatea sa, pro
infinit mai uşor a fi lăsaţi
duc cele mai mari dezavantaje. „De
în pace de un adversar dezarmat decît
îndată ce se afirmă", scrie
a stăpîni un duşman cu
Schiller, „un antagonism iniţial, prin
rajos şi robust. în această operaţie
urmare necesar, între cele
constă în bună măsură ceea
două instincte, nu există, fireşte, alt
ce se cheamă a forma un om; şi
mijloc de a păstra unitatea
anume, în sensul bun al cuvîntu-
omului decît acela de a supune
lui, respectiv în accepţia omului nu
necondiţionat instinctul senzo
doar exterior, ci şi interior.
rial instinctului raţional. Din aceasta
Un om astfel format va fi, evident,
însă poate să rezulte doar
apărat de pericolul de a de
monotonie, şi nu armonie, omul
veni o natură grosolană şi de a apărea
rămînînd mai departe veşnic
ca atare, el va fi însă,
divizat." 42 „Deoarece este greu să ne
42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.
114
TIPURI PSIHOLOGICE
totodată,
înarmat
cu
principii
împotriva tuturor senzaţiilor naturii şi va fi tot atît de puţin accesibil umanităţii din afară cît şi celei dinăuntru." 43 îi este şi lui Schiller cunoscut faptul că cele două funcţii, gîndirea şi afectanţa (senzaţia afectivă), se pot substitui reciproc (ceea ce se întîmplă, cum am văzut, atunci cînd una din funcţii este preferată). „El poate să pună intensitatea reclamată de forţa activă pe seama forţei pasive (afectanţa), să impieteze asupra instinctului formei prin instinctul materiei şi să transforme facultatea receptoare în facultate determinantă. El poate să repartizeze forţei active (gîndirii pozitive) extensia care se cu vine forţei pasive, să impieteze asupra instinctului materiei prin instinctul hranei şi să substituie facultăţii receptoare facultatea determinantă. în primul caz el nu va fi niciodată el însuşi, în al doilea caz el nu va fi niciodată altceva decît el însuşi." 44 în acest pasaj sînt cuprinse multe din ideile pe care le-am
expus mai sus. Dacă forţa gîndirii pozitive se scurge către sen zaţia afectivă, ceea ce ar coincide cu o răsturnare a tipului intro vertit, atunci calităţile senzaţiei afective nediferenţiate, arhaice, devin predominante, adică individul cade într-o formă extremă de raportare, într-o identificare cu obiectul simţit. Această stare corespunde unei aşa-numite extraversii valoric inferioare, adică unei extraversii care îl desprinde pe om, ca să spun aşa, total de eul său şi îl absoarbe în legături şi identităţi colective, de natură arhaică. El nu mai este atunci „el însuşi", ci este simplă raportare, identic cu obiectul său şi de aceea fără reazem. Intro vertitul simte instinctiv o maximă rezistenţă împotriva acestei stări, ceea ce însă nu îl împiedică să cadă, adesea inconştient, în ea. O astfel de stare nu este în nici un caz de confundat cu extraversia unui tip extravertit, deşi introvertitul este întotdeau na înclinat să facă o atare confuzie şi să manifeste pentru aceas tă extraversie acelaşi dispreţ pe care îl nutreşte, de fapt, mereu pentru propria sa relaţie.45 Invers, cel
de al doilea caz reprezintă DESPRE IDEILE LUI
Loc. cit.
115
SCHILLER
Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a. Aş vrea să observ aici, spre
descrierea pură a tipului gîndirii
evitarea unor confuzii, că acest
introvertite care se condamnă la
dispreţ nu
sterilitate
se referă, de regulă, la obiect, ci la
afectivă valoric inferioară, adică se
relaţia cu el.
situează într-o stare în care „el este
suprimîndu-şi
senzaţia
tot atît de puţin accesibil umanităţii din afară cît şi celei dinăuntru." Este limpede că Schiller are aici mereu în vedere tipul introvertit. Extravertitul al cărui eu se află nu în gîndire, ci în relaţia afectivă cu obiectul se găseşte pe sine tocmai prin obiect, în vreme ce introvertitul se pierde prin el. Cînd introverteşte, extravertitul stabileşte însă o raportare valoric inferioară la idei colective, o identificare cu o gîndire colectivă de natură arhaică, concretă, pe care am putea-o numi reprezentare senzorială. în această funcţie valoric inferioară, extravertitul se pierde pe sine, după cum introvertitul se pierde în extraversia sa; drept urmare, extravertitul are aceeaşi aversiune, aceeaşi spaimă sau acelaşi dispreţ pentru introversie ca şi introvertitul pentru extraversie.
Schiller resimte opoziţia între cele
piardă doar în favoarea spiritu-
două mecanisme, în cazul său dintre senzaţie şi gîndire sau, după cum spune el în suşi, dintre „materie şi formă", dintre „pasivitate şi activitate" (afectanţa şi gîndire ) ca fiind de
în opoziţie cu gîndirea reactivă, tratată mai sus. Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a. Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
46
neîmpăcat. „Distanţa dintre senzaţie şi gîndire" este „infinită" şi ea nu poate fi de „absolut nimic mediată". Cele două „stări se opun reciproc şi ele nu pot niciodată să se contopească." 47 Dar aceste două instincte vor să existe, iar ca „energii", aşa cum le concepe Schiller într-un mod foarte modern, ele tind către „relaxare" 48 şi au nevoie de ea. „Instinctul materiei, ca şi instinctul formei îşi iau în serios exi genţele, pentru că în ce priveşte cunoaşterea, unul se referă la realitatea, celălalt la necesitatea lucrurilor." 49 „Relaxarea in stinctului senzorial nu trebuie să fie nicicum efectul unei nepu tinţe fizice sau al unei apatii a senzaţiei care merită întotdeauna doar dispreţ; ea trebuie să fie un act al libertăţii, o activitate a persoanei, care, prin intensitatea ei morală, o moderează pe cea senzuală. [...] Simţurile pot să
Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
116
activităţi ar fi substanţa nutritivă a
TIPURI PSIHOLOGICE
lui."50 Rezultă de aici că spiritul poate să piardă doar în favoarea simţurilor.
Schiller
nu
o
spune
direct, dar o are în vedere, atunci cînd
afirmă:
„Acea
relaxare
a
instinctului formei nu trebuie să fie efectul nici al unei neputinţe a spiritului şi nici al unei indolenţe a forţei de gîndire şi de voinţă, care ar înjosi omenirea. Ea trebuie să aibă
drept
izvor
abundenţa
lăudabil senzaţiilor;
senzorialitatea însăşi trebuie să-şi afirme
cu
forţă
victorioasă
domeniul şi să se opună violenţei pe care spiritul, prin activitatea lui cotropitoare, ar dori bucuros să i-
Aceste
recunoaşterea
cuvinte
exprimă
egalităţii
dintre
drepturile „senzorialităţii" şi cele ale spiritualităţii. Schiller acordă deci senzaţiei dreptul la proprie existenţă. Vedem totodată în acest pasaj
o
aluzie
la
o
idee
mai
profundă, anume la ideea unei „acţiuni reciproce" a celor două instincte,
a
Schiller
unei
comunităţi
de
interese sau simbioze, cum am spune noi într-un spirit mai modern, în care produsul de descompunere al unei
afirma
că
„acţiunea reciprocă a celor două instincte
constă
eficienţa
unuia
totodată
în
faptul
că
întemeiază
şi
limitează
celuilalt
şi
că
ajunge
la
eficienţa
fiecare
cea
din
mai
ele
înaltă
manifestare de sine prin calitatea celuilalt
de
a
fi
activ".
Corespunzător acestei idei, opoziţia lor nu s-ar cuveni suprimată ci, dimpotrivă, considerată utilă şi stimulatoare
pentru
viaţă,
trebuind să fie păstrată şi susţinută.
Această
pretenţie
îndreaptă predominanţei
valoroase,
se
împotriva unei
diferenţiate
o impună."51 160.
celeilalte.
şi căci
funcţii
socialmente ea
este
aceea
care, în primul rînd, reprimă şi absoarbe
funcţiile
valoric
inferioare. Ceea ce ar fi ca un fel de revoltă a sclavilor împotriva idealului eroic care ne obligă să le sacrificăm pe toate celelalte uneia singure. Dacă se renunţă la acest principiu care, după cum se ştie, a fost
dezvoltat
într-o
măsură
deosebit de mare de creştinism, în vederea spiritualizării omului, iar apoi a fost foarte eficient utilizat pentru
reducerea
acestuia
la
materialitate,
se
eliberează,
DESPRE IDEILE LUI
desigur, funcţiile valoric inferioare
SCHILLER
care pretind, pe drept Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a. Loc. cit.
117 sau
pe
nedrept,
aceeaşi
recunoaştere ca şi aceea care îi revine funcţiei diferenţiate. Prin aceasta se manifestă desluşit, în cazul gîndirii introvertite, opoziţia totală între senzorialitate şi spiritualitate. Opoziţia totală duce, aşa cum spune şi Schiller, la o limitare reciprocă,
ceea
ce
echivalează
psihologic
cu
o
abolire
a
principiului puterii, respectiv cu renunţarea
la
valabilitatea
ge-
nerală prin intermediul unei funcţii colective, diferenţiată şi general adaptată. 161. Rezultă de aici, fără doar şi poate,
individualismul,
respectiv
necesitatea unei recunoaşteri a individualităţii,
a
recunoaşterii
omului, aşa cum este el. Dar să vedem cum încearcă Schiller să rezolve problema! „Acest raport reciproc al celor două instincte este doar o sarcină a raţiunii, pe care omul este în stare s-o rezolve numai împlinindu-şi existenţa. Este în sensul cel mai propriu al cuvîntului ideea umanităţii sale, deci un infinit de care, în cursul timpului, el
se poate tot mai mult apropia, fără
existenţei sale, în care s-ar simţi
a izbuti să-1 atingă vreodată."52 Se
materie şi concomitent ar învăţa
vede
să se cunoască pe sine ca spirit, ar
de
aici
că
Schiller
este
unilateral condiţionat de tipul său,
beneficia
altminteri nu i-ar fi venit ideea să
absolut numai în ele, de o intuiţie
considere
deplină a
celor
acţiunea
două
reciprocă
instincte
drept
a o
„sarcină a raţiunii", căci pe cale raţională
contrariile
nu
pot
fi
împăcate — tertium non datur —, de aceea se şi numesc contrarii. Doar dacă
prin
înţelege
raţiune altceva
Schiller de-cît
nu ratio,
bunăoară o facultate mai înaltă, aproape mistică. Contrariile se pot practic
împăca
doar
prin
compromis, sau pe cale iraţională, atunci cînd între ele apare un novum, care pe
de-o
parte
este
diferit
de
fiecare din ele, pe de altă parte, este totuşi apt să le absoarbă în egală
măsură
energiile,
ca
expresie a amîn-durora şi a nici unuia. Acest lucru nu poate fi conceput, ci doar creat de viaţă. Această din urmă privinţă o are într-adevăr în vedere Schiller, aşa cum rezultă din următoarea frază: „Dacă ar exista situaţii în care el (omul) această respectiv
ar
face dublă ar
avea
concomitent experienţă, conştiinţa
libertăţii şi totodată sentimentul
în
aceste
cazuri,
52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
şi
118
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
119
CE
propriei sale umanităţi, iar obiectul care i-
se numeşte, după Schil
ar procura-o i-ar sluji de simbol al menirii sale
ler, „formă vie", care ar fi tocmai
împlinite." 53
simbolul unificator al contra
Dacă omul ar fi deci în stare să-şi
riilor, „o noţiune care desemnează
trăiască simultan am
toate calităţile estetice ale fe
bele forţe sau instincte, adică să simtă
nomenelor şi, într-un cuvînt, ceea ce
gîndind şi să gîndească
se numeşte într-un sens
simţind, ar lua naştere în el, din trăirea
foarte larg frumuseţe"54. Simbolul
lui (ceea ce Schiller nu
presupune însă o funcţie care
meşte obiect), un simbol care ar
creează atît simboluri, cît şi o altă
exprima menirea lui realizată,
funcţie care înţelege simbo
adică drumul în lungul căruia se
lurile. Căci aceasta din urmă nu este
împacă Da cu Nu. înainte de
inclusă în creaţia simbo
a ne apropia de psihologia acestei idei,
lului, ci este, dimpotrivă, o funcţie
să vedem cum consideră
pentru sine care ar putea fi
Schiller esenţa şi apariţia acestui simbol:
numită gîndire sau înţelegere
„Obiectul instinctului
simbolică. Esenţa simbolului con
senzorial [... ] se numeşte viaţă în
stă în aceea că el nu reprezintă un
accepţia cea mai largă; o
conţinut pe de-a-ntregul in
noţiune care semnifică întreaga
teligibil, ci sugerează doar intuitiv
existenţă materială şi orice pre
sensul pozitiv al acestuia.
zenţă nemijlocită în simţuri. Obiectul
Crearea unui simbol nu este un proces
instinctului formei [...] se
raţional căci acesta nu
numeşte formă (Gestalt) [...], o noţiune
ar putea să producă o imagine cu un
care cuprinde toate ca
conţinut în esenţă incog
lităţile formale ale lucrurilor şi toate
noscibil, înţelegerea simbolului
relaţiile acestora cu forţele
pretinde o anumită intuiţie care
gîndirii." Obiectul funcţiei mediatoare
să recunoască aproximativ înţelesul
simbolului creat şi să-1 în
ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi
corporeze conştiinţei.
funcţiile serioase. Dar nu puţini sînt
Această funcţie, socotită de Schiller
aceia
la
care
nici
senzaţia,
nici
un al treilea instinct
gîndirea
şi numită de el instinct ludic, nu este
serioase; la
asemănătoare nici uneia
seriozitatea ar trebui să fie la mijloc.
din cele două funcţii, dar se află între
Cu toate că Schiller neagă în altă
ele şi satisface exigenţele
parte55
ambelor esenţe, presupunînd anume
instinct fundamental, cu rol mediator,
(ceea ce Schiller nu men-
admitem totuşi că deşi concluzia lui
Loc. cit. Loc. cit..
nu
sînt
pe
aceştia,
existenţa
de-a-ntregul nu
unui
jocul,
al
ci
treilea
este întrucîtva defectuoasă, intuiţia lui este cu atît mai corectă. Căci, întradevăr, între contrarii se află ceva care în cazul tipului pur diferenţiat este invizibil. La introvertit, el constă în ceea ce am numit senzaţie afectivă.
Din
cauza
refulării
relative,
funcţia valoric inferioară este doar în parte ataşată de conştient, în parte se
leagă
de
inconştient.
Funcţia
diferenţiată este adaptată cît mai mult posibil realităţii exterioare, ea este de fapt o funcţie a realului şi de aceea din ea se exclude, pe cît posibil, elementul fantastic. Acesta este asociat cu funcţiile valoric inferioare, în acelaşi fel reprimate. De aceea, senzaţia introvertitului, de obicei afectivă, este intens
colorată
inconştientă.
Cel
de de-al
fantezie treilea
element în care se întîlnesc contrariile este activitatea fanteziei, pe de o parte creatoare, pe de alta receptoare.
Această
funcţie
de
cel mai de sus. Cum am văzut,
Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde
suspendarea refulării produce un şoc
mai mult decît spune. Schiller exclamă:
al contrariilor şi o nivelare care se
„Căci spre a spune o dată desluşit,
sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor
omul se joacă doar atunci cînd este
pînă atunci superioare. Manifestarea laturii
om în deplina accepţie a cuvîntului, şi
barbare a europeanului este o catastrofă
este pe de-a-ntregul om doar atunci
culturală,
cînd se joacă." Obiectul instinctului
astăzi; căci cine poate garanta că un
ludic
frumuseţea.
om de această speţă, dacă va începe
„Omul trebuie doar să se joace cu
să se joace, îşi va propune tocmai să
frumuseţea şi el trebuie să se joace
creeze o atmosferă estetică şi să
doar cu frumuseţea."56
con-
este
este
pentru
el
numită
164. Schiller era de fapt conştient de ceea ce ar putea să însemne situarea „instinctului ludic" pe locul
în
accepţia
Loc. cit., Scrisoarea a 13-a. Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
noastră
de
120
gravă, încît jocul abia dacă ar
TIPURI PSIHOLOGICE
sume frumuseţe autentică? Ar fi o anticipare cu totul nejustificată. Mai degrabă ne putem aştepta pentru început la cu totul altceva de
la
degradarea
necesară
a
prestaţiei culturale. Schiller afirmă pe bună dreptate: „La primele sale încercări, jocului
instinctul
abia
de
recunoscut,
estetic
va
putea
căci
al fi
instinctul
senzorial cu capriciile sale bizare şi cu poftele sale aprige se interpune neîntrerupt. De aceea observăm că
ceea
ce
multicolor,
e
nou
şi
aventuros
uluitor,
şi
bizar,
violent şi sălbatic ia mai întîi în stăpînire gustul rudimentar şi de nimic nu fuge mai mult ca de simplitate
şi
de
linişte."57
Conchidem de aici că Schiller era conştient
de
primejdia
acestei
transformări. De unde şi faptul că el nu se putea mulţumi cu soluţia găsită, ci simţea în chip viu nevoia de
a
oferi
umanitatea sigură
decît
sa
omului o
pentru
temelie
aceea
incertă
mai a
atitudinii ludic estetice. Aşa se şi cuvine să fie. Căci opoziţia dintre cele două funcţii sau grupuri de funcţii este atît de mare şi de
putea
să
greutatea
ţină şi
în
cumpănă
gravitatea
acestui
conflict. Similia similibus curantur — este nevoie de un al treilea element care cel
puţin
să
celelalte
le
echivaleze
două
seriozităţii.
în
pe
în
privinţa
cazul
atitudinii
ludice trebuie să dispară orice urmă de seriozitate, ca să apară posibilitatea determinări.
unei
absolute
Instinctul
se
complace în a se lăsa ademenit cînd de senzaţie, cînd de gîndire, cînd de jocul cu obiectele, cînd de acela cu gîndurile. Oricum, el nu se va juca doar cu frumuseţea, căci pentru asta, omul ar trebui să nu mai fie barbar, ci deja educat estetic; problema este de a şti cum ar
putea
să
iasă
din
condiţia
barbariei. De aceea trebuie să stabilim odată unde se situează el în fiinţa sa cea mai intimă. A priori omul este atît senzaţie, cît şi gîndire, şi este în opoziţie cu sine însuşi; de unde şi faptul că, prins la mijloc, el este înlăuntrul său o fiinţă care participă la ambele instincte, putînd fi totuşi deosebit de ele, în aşa fel încît trebuie să sufere instinctele sau, eventual, să se încline în faţa lor, sau poate
chiar să le folosească, dar numai
DESPRE IDEILE LUI
deo-sebindu-se de ele ca de forţe
SCHILLER
ale naturii cărora le este supus, însă
cu
care
nu
se
121
socoteşte
identic. Schiller declară în această
privinţă: „Această sălăşluire în om a celor două instincte fundamentale nu
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
contrazice de altfel în nici un chip unitatea absolută a spiritului, atîta timp cît îl distingem pe acesta de ele. Ce-i drept, cele două instincte există şi acţionează în el; dar el însuşi nu este nici materie, nici formă, nici senzorialitate, nici raţiune."58 165.
Mi
se
pare
că
Schiller
sugerează aici ceva foarte important, anume posibilitatea de a distinge un nucleu individual, care poate fi cînd subiectul, cînd obiectul funcţiilor opuse,
dar
întotdeauna
care distinct
rămîne de
ele.
Distincţia însăşi este o judecată, atît intelectuală, cît şi morală. La unul,
ea
se
înfăptuieşte
prin
gîndire, la altul prin simţire. Dacă ea nu izbuteşte sau pur şi simplu nu este afectată, urmarea va fi disoluţia individului în perechi de contrarii, prin identificarea lui cu ele.
O
altă
dezbinarea
de
consecinţă sine
va
însuşi
fi sau
decizia arbitrară în favoarea unei laturi
ori a alteia şi refularea
brutală a celei opuse. E vorba aici
de o foarte veche observaţie care,
„Spiritul fanteziei, prin a cărui
după cîte ştiu, a fost din punct de
activitate trăim cel mai mult,
vedere
ocupă
psihologic
interesant
formulată
Synesius,
episcopul
cel
mai
de
către
creştin
din
Ptolemais şi elev al Hy-patiei. în cartea
De
practic
el
somniis59,
noţiunii
de
atribuie spi-ritus
phantasticus acelaşi loc în psihologie pe care Schiller îl atribuie instinctului ludic, iar eu fanteziei creatoare, doar
că
el
nu
se
exprimă
psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice formulare depăşită, nu are nici o importanţă pentru scopul pe care1 urmărim. Synesius spune despre acest spirit: „Spiritus phantasticus inter aeterna et temporalia medius est, quo et plurimum vivimus."60 Spiritus phantasticus este acela care uneşte în sine contrariile şi de aceea el coboară în
natura
instinctuală
pînă
la
animalic, unde devine instinct şi stimulează
pofte
demonice:
„Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut proprium, tanquam ex vicinis quibusdam ab extremis utrisque, et quae tam longe disiuncta sunt, occurrunt in una natura. Atqui essentiae phantasLoc. cit, Scrisoarea a 19-a. Citez după traducerea latină a lui Marsilius Ficinus de la 1497.
loc intermediar între etern şi vremelnic."
122
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
123
CE
ticae latitudinem natura per multas rerum
unei spiritualizări exclusive. Deosebit
sortes extendit, des-cendit utique usque ad
de preţioasă este referinţa la natura
animalia, quibus non adest ulterius in-
imaginară a demonilor. După cum
tellectus. Atque est animalis ipsius ratio,
am arătat mai sus, tocmai elementul
multaque per phantas-ticam hanc essentiam
fantastic este asociat în inconştient cu
sapit animal [...] Tota genera daemonum ex
funcţiile
refulate.
eiusmodi vita suam sortiuntur essentiam. lila
individul
(cum
enim ex toto suo esse imaginaria sunt, et iis
scurt, în loc de nucleu individual) nu
quae fiunt intus, imaginata."61
se deosebeşte de contrarii, el se
Prin
putem
faptul
că
spune,
pe
166. Din punct de vedere psihologic,
contopeşte cu ele şi ajunge să fie
demonii nu sînt altceva decît interferenţe
lăuntric sfîşiat, adică în el apare o
ale inconştientului, adică irumperi de
dezbinare chinuitoare. Synesius ne
natură spontană ale unor complexe
spune în această ordine de idei:
inconştiente în continuitatea fluxului
„Proinde spiritus hic animalis, quem
conştient.
beati spiritualcm quoque animam
Complexele
comparabile
cu
demonii
sînt care
ne
vocaverunt,
fit
deus
et
daemon
tulbură capricios gîndirea şi acţiunea.
omniformis -et idolum. In hoc etiam
De aici, faptul că Antichitatea şi Evul
anima poenas exhibet."62
Mediu
considerau
tulburările
nevrotice
grave
cazuri
„Acest spirit are ceva în el care ii este drept
de
posesiune. Dacă deci individul se aşază
consecvent
de
o
anumită
parte, inconştientul se va aşeza de cealaltă parte şi se va revolta; este ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult pe
filozofii
creştini
sau
neoplatonicieni, în măsura în care ci reprezentau punctul de vedere al
propriu, ca şi cum elemente din zone apropiate şi din cele două extreme, şi anume elemente foarte îndepărtate, s-ar uni într-o singură natură. De altfel, natura a întins peste multe feluri de lucruri această amploare a esenţei fanteziei, coborînd-o chiar pînă la
animale
167.
Participînd la instincte,
care nu mai au intelect. De altfel, ea
spiritul se face „dumnezeu şi de
este raţiunea animalului însuşi, iar
mon multiform". Această idee
ani
stranie devine de îndată inteligi
malul ştie multe lucruri prin această
bilă, dacă ne amintim că, în sine,
esenţă fantastică [...] Toate genurile
senzaţia şi gîndirea sînt funcţii
de
colective în care individul
demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă
(spiritul, la Schiller) s-a
de acest fel. Căci ei sînt imaginari în
destrămat
întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de
prin indistincţie. El devine astfel
cei în care ei apar."
o fiinţă colectivă, adică ase
„Şi în consecinţă acest spirit animal
mănătoare cu Dumnezeu,
pe care preafericiţii l-au numit su
deoarece Dumnezeu este o
flet spiritual devine dumnezeu şi
reprezen
demon multiform şi idol. în el sufletul
tare colectivă a fiinţei
suferă
universale. „în această stare",
chinuri."
spune Synesius, „sufletul suferă chinuri". Mîntuirea vine prin diferen ţiere, prin aceea că spiritul, odată devenit „humidus et crassus"*, cade în adînc, adică se implică în obiect; dimpotrivă, transfigu rat prin suferinţă, el se înalţă din nou, „uscat şi fierbinte", deosebindu-se tocmai prin calitatea ignică de constituţia umedă a locului său de şedere subteran. 168.
în mod firesc se pune
acum întrebarea: care este forţa prin care indivizibilul, adică individualul, ar fi în măsură să se
apere de instinctele
anulea
separatoare? La faptul că acest
ză, iar voinţa afirmă o libertate
lucru s-ar
deplină între ele. Voinţa este
putea realiza pe calea instinctului ludic
deci aceea care se comportă ca
nu se mai gîndeşte nici
o forţă în raport cu cele două
Schiller aici, căci în acest caz e
instincte [...], dar nici unul din
vorba de ceva serios, de o forţă
ele nu poate prin el însuşi să se
importantă, capabilă să-1 separe
comporte ca o forţă faţă de
eficient pe individ de contrarii.
celălalt. [...] în om nu există o
Pe de-o parte valoarea supremă,
forţă
idealul cel mai înalt, îşi lansea
mai mare decît propria sa
ză chemarea, pe de altă parte
voinţă, şi libertatea sa interioară
este ispita celei mai intense
nu
plăce
poate fi suprimată decît de ceea
ri. „Odată dezvoltate, cele două
ce îl suprimă şi pe el însuşi,
instincte fundamentale aspiră",
adică de moarte sau de orice fel
spune Schiller, „în mod necesar şi
de pierdere a conştiinţei." 63
potrivit naturii lor, la obţine rea satisfacţiei; dar tocmai pentru că ambele sînt necesare şi am bele aspiră la obiecte opuse, această dublă necesitate se
* „Umed şi grosolan" («. t.). 63 Loc. cit., Scrisoarea a 19-a.
124
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
125
CE
169.
Este
adevărat
că,
logic
raţională să stingă conflictul, nici cea
vorbind, contrariile se anulează, dai practic,
mai
nu este aşa: instinctele se opun
interesului nu va putea dccît să se
reciproc în mod activ şi provoacă
sprijine tot pe judecata raţională şi să
un conflict, mai întîi irezolvabil.
cedeze celuilalt instinct prerogativele
Voinţa ar putea, cc-i drept, să
asupra scnzorialităţii. Atita timp cit
decidă, dar numai atunci cînd se
voinţa va fi obligată să-şi extragă
anticipează
care
conţinutul fie dintr-un instinct, fie din
urmează să se ajungă. Problema
altul, ca va fi determinată într-o măsură
modului
din
mai marc cînd de unul, cînd de ce-
barbarie nu este încă rezolvată şi nu
lălalt. Spre a putea aplana într-adevăr
este încă instalată acea condiţie care,
conflictul,
singură, ar putea conferi voinţei di-
întemeieze pe o condiţie mediană
recţia capabilă să satisfacă şi să
sau pe un proces intermediar cu un
împace
Semnul
conţinut echidistant faţă de cele două
condiţiei barbariei este tocmai acela
laturi. Acest conţinut ar trebui să fie,
că voinţa este determinată unilateral
după definiţia lui Schillcr, de natură
de o singură funcţie, căci voinţa
simbolică, deoarece numai simbolul
trebuie să aibă totuşi un conţinut, un
poate asuma o poziţie mediatoare
scop. Şi cum ar putea fi altfel decît
între contrarii. Realitatea presupusă
printr-un proces psihic anterior în care
de unul dintre instincte este alta dccît
o judecată intelectuală ori afectivă,
aceea presupusă de celălalt instinct.
sau un apetit senzual, să confere
Realităţile celor două instincte îşi sînt
voinţei
Cedînd
reciproc ireale sau aparente. Or, simbolului
apetitului senzual, ca motiv voluntar,
îi revine acest caracter dublu de real
acţionăm corespunzător cu un singur
şi ireal. Dacă n-ar fi decit real, el nu
instinct şi împotriva judecăţii noastre
ar mai fi simbol, ci fenomen real,
raţionale.
lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi
acea
în
slare
care
ambele
conţinut
Invers,
omul
la
iese
instincte.
şi
scop.
lăsînd
judecata
echitabilă
repartizare
a
voinţa ar trebui să se
doar ceea ce cuprinde în sine un anume lucru
univoc
şi contrariul său. Dacă ar fi ireal, el
cuprinde
n-ar
goală,
contrariul ei. Tot astfel, funcţiile
lipsită de orice referinţă reală şi, prin
senzorialităţii nu sînt în stare să
urmare, nu ar mai fi simbol.
creeze simboluri, căci şi ele sînt
fi
decît
imaginaţie
170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit incapabile
să
şi
concomitent
determinate
univoc
nu şi
de
către
creeze
obiect şi se conţin doar pe sine.
simboluri, căci ele produc doar
Ar trebui deci, pentru a găsi acea
raţionalitate, care este
temelie imparţială a voinţei, să
naturii
lor,
determinată
ne adresăm altei instanţe, în care contrariile să nu fie net separate, ci să se afle încă în unirea lor primitivă. Evident, acesta nu este cazul conştiinţei. Căci conştiinţa este
în
esenţa
ei
discriminare,
distincţie între eu şi non-eu, între subiect şi obiect, între da şi nu etc. Distincţiei datorează perechilor
conştiente de
altfel
de
i
se
separarea
contrarii,
căci
singură conştiinţa poate deosebi ceea ce e potrivit de ceea ce e nepotrivit sau lipsit de valoare. Ea singură poate declara că o funcţie anume este valoroasă iar alta lipsită de valoare şi îi poate de aceea conferi uneia forţa voinţei şi reprima Acolo
celeilalte însă
conştiinţa,
unde
pretenţiile.
unde
lipseşte
instinctualita-tea
domină inconştient, nu există nici o reflecţie, nici un fel de pro et
contra,
nici
o
dezbinare,
ci
simple
mai
păstrează
încă
evenimente, instinc-tualitate ordonată,
instinctualitatea
proporţie a vieţii. (Şi anume în
anume în inconştient, acolo unde
măsura
toate funcţiile psihice se varsă,
în
care
instinctul
nu
primitivă,
întîlneşte situaţii la care nu este adaptat.
nediferenţiate,
Intr-un astfel de caz apar stagnare,
primitivă
afect, confuzie şi panică.)
hicului. Lipsa de distincţivitate din
ni.
Ar
fi
deci
lipsit
de
în
activitatea
fundamentală
a
psi-
inconştient provine mai întîi din
perspectivă dacă ne-am adresa
legătura
aproape
conştiinţei
pentru
a
decide
în
tuturor centrilor cerebrali şi, în al
conflictul
dintre
instincte.
O
doilea
rînd,
nemijlocită
din
a
valoarea
decizie conştientă ar fi un simplu
energetică relativ slabă a elemen-
act arbitrar şi nu ar putea să
telor
confere
posedă relativ puţină energie re-
conţinut
voinţei simbolic
niciodată care,
acel
singur,
este în măsură să mijlocească pe cale iraţională o opoziţie logică. Pentru
aceasta
trebuie
să
mergem mai adînc, să atingem acele temelii ale conştiinţei care
64
inconştiente.64
H.
Nunberg,
Begleiterscheinungen gănge",
în:
Că
„Ober
acestea
korperliche
assoziativer Jung,
Vor-
Diagnostische
Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş. urm.
126
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
127
CE
zultă
din
faptul
că,
dacă
un
lumină şi stări afective.65
element inconştient este accentuat mai
172. Inconştientul ar fi acea
puternic, el încetează să mai fie
instanţă psihică în care tot ceea ce
subliminal,
peste
este separat şi opus în conştiinţă se
anume
contopeşte în grupări şi forme care,
pragul
ridicîndu-se
conştiinţei,
şi
datorită unei energii particulare
odată
ce îi este proprie. El devine atunci
conştiinţei, manifestă o natură în
„idee
care intră elemente componente
subită",
liberă"
„reprezentare
(Herbart).
energetice
Valorile
puternice
conţinuturi-lor
atît
ridicate
ale
unei
la
părţi,
cît
şi
ale
ale
celeilalte şi care, fără să aparţină
conştiinţei
nici uncia din ele, revendică o
acţionează ca o iluminare intensă
poziţie
intermediară
care
Această
poziţie
permite
lumina
recunoaşterea
autonomă
intermediară
îi
desluşită a deosebirilor dintre ele
conferă, în raport de conştiinţă,
şi exclude confuziile. Invers, în
va!c?.re şi nonvaloare; nonvaloare,
inconştient, elementele cele mai
în măsura în care în grupările ei
eterogene se substituie reciproc,
nimic desluşit nu poate fi direct
în
perceput,
măsura
analogie
în
şi
posedă
motiv
pentru
care
conştiinţa se simte stînjenită şi
lor reduse, a
nu ştie ce are de făcut cu ele;
valorii lor energetice mici. Chiar
valoare însă, în măsura în care
percepţii eterogene se contopesc,
tocmai
precum
cazul
conferă acel caracter simbolic ce
„fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei
revine de drept conţinutului unei
colorate". Limba însăşi conţine nu
voinţe mediatoare. în afară de
puţine
voinţă, în întregime dependentă
clarităţii
se
astfel
vagă,
o
tocmai
datorită
fie
care
vede
de
în
contopiri
inconştiente, aşa cum am arătat
de
de
dispune
exemplu
pentru
sunete,
indistinctibilitatea
conţinutul de
un
său,
omul
mijloc
îi
mai
auxiliar,
anume
de
matrice
a
inconştient, fanteziei
acea
este
întotdeauna
aşa,
iar
în
creatoare,
condiţii anormale e vorba de o
capabilă în orice clipă să plăsmu-
răsturnare a distribuirii valorilor,
iască, pe calea procesului natural
in care inconştientului îi revine
al
un rol mai mare decît conştiinţei.
activităţii
psihice elementare, la
în atare situaţie, simbolul iese la
determinarea voinţei mediatoare.
suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi
Spun „pot", căci simbolul nu vine
receptat de voinţa conştientă şi de
să ocupe eo ipso golul, ci rămîne în
funcţiile executive conştiente, căci
inconştient, atîta timp cît valorile
datorită
energetice
funcţiile
simbolurile
care
pot
ale
sluji
con-ţinuturilor
răsturnării
valorilor,
devin subliminale. Devenit
conştiinţei depăşesc valoarea sa.
superliminal, inconştientul provoacă
în condiţii normale,
o
65 WandTungen und Symbole der Libido, pp. 155 ş. urm. (reeditare: Sym->le der Wandlung în: Gesammelte Werke, V).
stare
anormală,
o
tulburare
mentală. în condiţii normale, simbolului inconştient trebuie să i se aducă energie pe cale artificială pentru ca el să-şi sporească valoarea şi să se apropie astfel de conştiinţă. Lucrul acesta se produce — şi aici ne alăturăm ideii de distincţie sugerată de Schillcr — prin deosebirea sinelui de contrarii. Deosebirea echi valează cu o retragere a Iibidoului din ambele părţi, în măsura în care libidoul este disponibil. Investit în instincte, libidoul este doar în parte disponibil, exact pe măsura forţei voinţei ce repre zintă acea masă de energic de care cui dispune în mod liber. în
acest caz, şinele este scopul
nu numai din obiectul exterior,
posibil al voinţei. Yl\ este cu atît
ci şi din obiectul interior, adică
mai accesibil cu cft conflictul
din gîndirc. în felul acesta, el
stopează mai energic dezvoltarea.
devine lipsit de obiect, nu se mai
Voinţa decide în acest caz nu intre
raportează la nimic din ceea
contrarii, ci doar în privinţa
ce ar putea să fie conţinut
sinelui, adică energia disponibilă
conştient şi se scufundă în incon
este retrasă in sine, cu alte cu
ştient, unde ia automat in primire
vinte, este introvertită. Introvcrtirca
materialul disponibil al fan
semnifică doar faptul că,
teziei pe care îl împinge in sus.
reţinut de către sine, Iibidoului îi
Expresia „formă vie", prin care
este interzisă participarea la
Schillcr desemnează
lupta contrariilor. Deoarece
simbolul, este fericit aleasă,
drumul către exterior ii este barat,
deoarece materialul fanteziei care
libidoul se îndreaptă, fireşte, către
este ridicat la suprafaţă închide în
gindirc, riscînd să intre din
el imagini ale dezvoltării psi
nou în conflict. Ţine de actul
hologice a individului în stările
distingerii şi al introvertirii faptul
sale succesive, un fel de semn
că libidoul disponibil este retras
anticipativ sau de descriere a drumului de urmat între contrarii.
128
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
129
CE
Chiar dacă activitatea discriminatorie
ludic", neputînd, prin urmare, să se
a conştiinţei nu înţelege adesea mare
mai folosească de ea pentru moti-
lucru din aceste imagini, intuiţiile au
varea
totuşi o forţă vie care poate acţiona
conţinutul
determinant
voinţei.
raţiune care îl duce astfel doar la una
Determinarea voinţei se exercită în
din laturi. Dar se apropie uimitor de
ambele
după
mult de problema noastră, atunci
nou
cînd afirmă: „Acea forţă a senzaţiei
contrariile. Conflictul reînnoit duce
trebuie să fie deci nimicită înainte ca
însă în mod necesar la procesul pe
legea" — respectiv voinţa raţională —
care
de
„să poată fi înălţată în locul ei. Deci,
fiecare dată un nou pas înainte. Am
nu este de ajuns să se înceapă ceva
numit această funcţie de mediere a
ce încă n-a mai fost; în primul rînd,
contrariilor funcţie transcendentă; prin
trebuie să înceteze ceva care a fost.
ea nu înţeleg nimic misterios, ci doar
Omul nu poate să treacă direct de la
o funcţie de elemente conştiente şi
senzaţie la gîndire; el trebuie să facă
inconştiente sau, ca în matematică, o
un pas înapoi, căci numai cînd o
funcţie comună de mărimi reale şi
determinare
imaginare.66
intra în scenă determinarea contrară.
oarecare
asupra
direcţii,
ceea
timp,
întăreşte
l-am
descris,
ce, din
permiţînd
175. în afară de voinţă — a cărei importanţă micşorez fantezie
nu
—
noi
intenţionez dispunem
creatoare,
ca
să şi
o de
funcţie
voinţei.
Spre
voinţei,
este
a el
ajunge
la
recurge
la
anulată,
poate
El trebuie deci [...] pe moment să fie liber
de orice determinare şi
parcurgă
o
stare
determinabilitate.
să
de
pură
Trebuie,
prin
instinctuală şi iraţională, singura care
urmare, să se întoarcă într-un anumit
poate să confere voinţei un conţinut
fel la acea stare negativă a purei
capabil să împace contrariile. Schiller
indeterminări, în care
a
conceput
fantezia
ca
izvor
de
simboluri şi a denumit-o „instinct
66 Subliniez faptul că prezint aici această funcţie doar in principiu. Alte
contribuţii la această problemă foarte
se afla înainte ca ceva anume să lase o
complexă,
impresie asupra simţurilor sale. Acea
în
legătură
cu
care
o
importanţă fundamentală o are modul
stare
de
materialelor
conţinut, iar acum problema care se pune
inconştiente în conştiinţă, se găsesc
este aceea de a îmbina o indeterminare egală
în lucrările mele Die Beziehungen zwischen
şi o egal de nelimitată determinare cu
dem Ich und dem Vnbewufiten. Ober die
cel mai mare conţinut posibil, căci din
Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte
această
Werke,
nemijlocit ceva pozitiv. Determinarea
receptare
VII),
a
Psychologie
und
Alchemie
era
însă
stare
complet
trebuie
lipsită
să
de
rezulte
(Gesammelte Werke, XII), Die transzendente
prin
Funktion (Gesammelte Werke, VIII).
păstrată pentru ca omul să nu piardă
senzaţie
trebuie
deci
să
fie
realitatea; totodată, ea trebuie să fie anulată în măsura în care este limitare, deoarece
trebuie
să
aibă
loc
o
determinabilitate nelimitată." 67 Acest pasaj dificil poate fi uşor înţeles în baza celor spu se mai sus, respectiv gîndindu-ne la faptul că Schiller este per manent înclinat să caute soluţia la nivelul voinţei raţionale. Acest moment trebuia pus în paranteză. După care toate afir maţiile lui devin clare. Pasul înapoi este distincţia între instinc tele contrarii, desprinderea libidoului de obiectele interioare şi exterioare şi retragerea lui din ele. Schiller are aici mai întîi în vedere obiectul senzorial, căci el urmăreşte mereu să fie de par tea gîndirii raţionale care i se pare indispensabilă pentru deter
minarea voinţei. Totuşi i se impune
criminatoriu asupra totului. Această stare
necesitatea anulării oricărei
vidă a conştiinţei tre
determinări, ceea ce implică
buie să fie „îmbinată cu cel mai mare
desprinderea de obiectul interior,
conţinut posibil". Acest
de idee; altminteri, nu s-ar putea
conţinut, replică la conştiinţa vidă, nu
ajunge la o lipsă totală de con
poate fi decît conţinutul
ţinut şi de determinare, deci la acea
inconştient, căci un altul nu există. Se
stare iniţială a inconştien
exprimă astfel unirea dintre
tului in care nici o conştiinţă
inconştient şi conştient, iar „din
discriminatorie nu opune subiectul
această stare trebuie să rezulte
şi obiectul. Schiller se referă evident la
ceva pozitiv". Acest „pozitiv" este pentru noi
ceea ce s-ar putea numi
determinarea sim
introvertire în inconştient.
bolică a voinţei. Pentru Schiller este o
„Determinabilitate nelimitată"
„stare intermediară" din
înseamnă evident ceva
care rezultă unirea senzaţiei cu
asemănător stării din inconştient în
gîndirea. El o numeşte „stare de
care totul acţionează nedis-
67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.
130
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
131
CE
spirit
intermediară"
în
care
noi
am
socotit
a
fi
activitatea
senzorialitatea şi raţiunea sînt con-
producătoare de simboluri a fanteziei
comitent active, dar tocmai de aceea
creatoare.
îşi
„constituţia
anulează
reciproc
forţa
Schiller estetică"
defineşte drept
relaţia
determinantă şi produc prin opunere
unui lucru „cu totalitatea feluritelor
o negaţie.
noastre forţe (facultăţi ale sufletului),
178. Anularea contrariilor produce un gol pe
fără ca el să fie pentru vreuna din
care îl numim inconştient. Această stare
acestea
este accesibilă oricărei determinări,
locul unei astfel de definiţii vagi,
tocmai pentru că nu e determinată de
Schiller ar fi făcut mai bine să revină
contrarii. Schiller o numeşte stare
asupra noţiunii sale de simbol, căci
„estetică" (Ioc. cit.). E ciudat că el trece
aceasta posedă calitatea de a se
cu
ea,
referi la toate funcţiile psihice, fără ca
senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi
obiectul determinat să fie doar al
concomitent
cum
uneia dintre ele. Rezultatul atingerii
spune Schiller însuşi, ele se suspendă
„stării de spirit intermediară" este,
prin negare reciprocă. Dar pentru că
după Schiller, faptul că omul are „de
ceva trebuie să fie activ iar Schiller
acum încolo posibilitatea de la natură
nu are la dispoziţie altă funcţie, el
să facă din sine ceea ce voieşte —
crede că active trebuie să fie tocmai
faptul că i s-a restituit în întregime
perechile
de
libertatea de a fi ceea ce trebuie să
acestora
există
vederea
faptul
că,
„active",
contrarii.
în
căci,
Activitatea
într-adevăr,
dar
un
obiect
determinat",
în
fie" (loc. cit.). Deoarece demersul lui
conştiinţa fiind „vidă", ea trebuie în
Schiller
mod necesar să se desfăşoare în
intelectual şi raţional, el cade victimă
inconştient.68 Or, lui Schiller îi lipseşte
propriului său mod de a judeca. Ceea
acest concept, motiv pentru care aici
ce se vede şi din alegerea expresiei
el
„estetic".
se
contrazice.
Funcţia
estetică
mediană ar echivala deci cu ceea ce
este
Dacă
precumpănitor
ar
fi
cunoscut
literatura indiană, şi-ar fi dat seama
că
„imaginea
originară"
îi
în spiritul nostru, dar 1-a interpretat ca
răsărise în minte avea o cu totul altă
fiind estetic, deşi el însuşi îi subliniase
semnificaţie
mai
decît
una
care
„estetică".
înainte
caracterul
simbolic.
Intuiţia lui a găsit modelul inconştient
Imaginea originară la care mă refer
care zace dintotdeauna
este
68 După cum spune Schiller, pe bună dreptate, în starea estetică omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
acea
particulară
plăsmuire a
Orientului
ideatică care
s-a
concentrat, în India, în învăţătura despre Brahman-Ătman, iar în China şi-a găsit reprezentantul filozofic în persoana lui Lao-Zi. Concepţia indiană propovăduieşte eliberarea de contrarii prin care se înţeleg toate stările afective şi toate legăturile emo ţionale privind obiectul. Eliberarea urmează după retragerea libidoului din toate conţinuturile, ceea ce produce o introvertire completă. Acest proces psihologic este desemnat, în mod sem nificativ, prin expresia tapas, tradusă cel mai potrivit prin autoincubaţie. Ea descrie excelent starea de meditaţie interioară fără conţinut în care libidoul, ca o căldură de incubator, este condus către propriul sine. Prin retragerea totală a oricărui in teres pentru obiect, apare în interior, în mod necesar, un echi valent al realităţii obiective, respectiv o identitate deplină dintre interior şi exterior, care, din punct de
vedere tehnic, poate fi
paralelă cu tapas este yo
desemnată prin tat twam asi (acesta eşti
ga, prin care se cuvine înţeles mai puţin
tu). Din contopirea si
o stare de meditaţie şi
nelui cu relaţiile lui cu obiectul rezultă
mai mult o tehnică conştientă de acces
identitatea dintre sine
la condiţia tapas. Yoga
(Atman) şi esenţa lumii (adică relaţiile
este o metodă prin care libidoul este
subiectului cu obiectul),
„retras" programat şi eli
în aşa fel îneît se recunoaşte
berat astfel de legăturile întreţinute cu
identitatea dintre Ătman-ul interior
contrariile. Scopul urmă
şi cel exterior. Noţiunea de Brahman
rit de tapas şi de yoga stă în producerea
este doar cu puţin diferită
unei stări intermediare
de noţiunea de Atman, prin faptul că
din care să ia naştere elementul creator
în Brahman nu este cu
şi eliberator. Pentru in
prinsă explicit noţiunea de sine, ci doar
divid, succesul psihologic constă în a
o stare generală, impo
ajunge la Brahman, la „lu
sibil de definit mai precis, în care
mina supremă" sau ănanda (desfătare).
interiorul şi exteriorul sînt
Acesta este scopul ultim
contopite.
al exerciţiului soteriologic. Acelaşi
O noţiune într-un anume sens
proces este însă gîndit şi
132
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
133
CE
cosmogonic: din Brahman-Atman ca
cu obiectul, acesta primeşte o nouă
temelie cosmică izvorăşte întreaga
faţă. El este ca recreat, de aceea
creaţie. Mitul cosmogonic este, ca
mitul cosmogonic este un simbol excelent
orice mit, o proiecţie de procese
pentru a semnifica rezultatul exerciţiului
inconştiente. Existenţa acestui mit
tapas. în orientarea, ca să spunem aşa,
dovedeşte
exclusiv
că
în
inconştientul
introvertită
a
exerciţiilor
practicantului-ta/ww au loc procese
religioase
creatoare care trebuie înţelese ca
obiect
reajustări
obiectul.
importanţă,
ea
Schiller afirmă: „De îndată ce într-un
cosmogonic
explicativ,
om se face lumină, nici în afara lui nu mai
proiectat, care nu ajunge practic să
este noapte; de îndată ce se face
fie remodelat. în această privinţă
linişte în el, şi furtuna din univers se
atitudinea
religioasă
potoleşte, iar forţele naturii învrăjbite
diametral
opusă
îşi află pacea între hotare statornice.
creştine,
Nu este de aceea de mirare că stră-
creştin al iubirii este extravertit şi are
vechile poeme vorbesc despre acest
neapărată
mare eveniment dinlăuntrul omului ca
exterior. Primul principiu dobîndeşte
de o revoluţie în lumea din afară..."69
bogăţia cunoaşterii, cel de al doilea,
Prin yoga, relaţiile cu obiectul sînt
plinătatea lucrărilor.
în
raport
cu
introvertite şi deposedate de valoare,
indiene,
nu
are
prin
readaptarea
de
altfel
subzistind
trebuinţă
ca
o mit
inconştient
indiană
celei
faptul
nici
la
că
de
este
occidental principiul
obiectul
181. în noţiunea de Brahman este
inconştient,
cuprinsă şi noţiunea de rita (calea
unde pot intra, cum am arătat mai
dreaptă), de ordine universală. în
sus, în noi asocieri cu conţinuturile
Brahman,
inconştiente
după
temelie a lumii, lucrurile sînt pe calea
pot
cea dreaptă, căci în Brahman ele sînt
din
veşnic topite şi veşnic recreate; din
nou în obiect. Prin schimbarea relaţiei
Brahman rezultă orice dezvoltare ce
ele
sînt
încheierea reapărea,
cufundate
şi
în
de
exerciţiului astfel
unde, tapas,
transformate,
ca
esenţă
creatoare
şi
urmează calea ordonată. Noţiunea
în sine. Sensul vieţii este de a urma
de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea
această cale de mijloc şi de a evita
lui
drept",
drumurile ocolite prin contrarii. Lui Lao Zi îi
guvernarea potrivit legii, o cale ce trece prin
lipseşte momentul extatic; acesta este
mijlocul contrariilor, liberă de ele şi
înlocuit
totuşi unindu-le
superioară,
Lao
Zi.
Dao
este
„drumul
69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a.
de
o
claritate
de
o
filozofică
înţelepciune
intelectuală şi intuitivă, netulburată de ceţuri mistice şi care reprezintă cel mai înalt grad de superioritate spirituală accesibilă; fiind consecutiv lipsită în asemenea măsură de orice element haotic,
ea
astronomică dezordine
se de în
află tot
la
o
ceea
lumea
distanţă ce
este
reală.
Ea
îmblînzeşte tot ceea ce e sălbatic, dar fără a-1 purifica şi transforma în ceva mai înalt. 182.
S-ar putea obiecta că analogia
între teoriile lui Schiller şi aceste idei aparent îndepărtate este forţată. Se cuvine însă avut în vedere faptul că, puţin timp după Schiller, tocmai aceste idei s-au impus energic geniului lui Schopenhauer şi s-au îmbi nat intim cu spiritul occidental germanic, de unde nu au dispărut nici astăzi. După părerea mea, nu contează că traducerea latină a Upanisadelor de către Anquetil du Perron70 i-a fost accesibilă lui Schopenhauer, în vreme ce Schiller nu face
nici o referire
plăsmuite de acelaşi incon
explicită la informaţiile, ce-i drept,
ştient uman de pretutindeni, ale cărui
sărăcăcioase în această pri
conţinuturi sînt infinit mai
vinţă din epoca lui. Experienţa practică
puţin diferite unele faţă de celelalte
mi-a dovedit de sufi
decît sînt rasele şi indivizii.
ciente ori că pentru a se produce astfel
183.
Consider necesar să fac o
de legături nu sînt ne
paralelă între ideile lui Schiller
cesare transmisii directe. Observăm
şi cele ale Orientului pentru a le
aceeaşi analogie şi în cazul
elibera pe primele de haina
lui Eckhart, în parte şi în acela al lui
prea strimtă a estetismului 71 .
Kant, ale căror idei sînt
Estetismul nu este în măsură să
uimitor de asemănătoare cu ideile Upanisadelor, fără ca ei să fi suferit direct sau indirect nici cea mai mică înrîurire a acestora. Acelaşi lucru se petrece cu miturile şi simbolurile care pot apă rea ca produse autohtone în toate colţurile lumii şi pot fi, cu toate acestea, identice, deoarece sînt
Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum), 1801-1802. Folosesc cuvîntul „estetism" ca expresie abreviată pentru „concepţie estetică de viaţă". Deci nu am în vedere acel estetism, de nuanţă peiorativă, referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe care l-am putea numi „esteticism".
134
atitudine decît estetică, ceea ce se
TIPURI PSIHOLOGICE
rezolve sarcina eminamente gravă şi
dificilă
a
educaţiei
omului,
tocmai prin faptul că pleacă de la premisa care, de fapt, ar trebui să-i fie concluzie, anume aptitudinea de a iubi frumosul. El nu adînceşte problema pentru
că
evită
să
ia
în
considerare răul, urîtul şi dificilul, tinzînd mereu către desfătare, fie şi către una nobilă. De aceea estetismul este lipsit de orice forţă de motivaţie etică, fiind în esenţa sa
doar
un
hedonism
rafinat.
Schiller se străduieşte, e drept, să introducă
o
neapărat
motivaţie
necesară,
morală, dar
nu
reuşeşte să convingă, deoarece atitudinea
estetică
imposibilitatea consecinţele
îl
de ce
pune a
în
vedea
decurg.
din
recunoaşterea celeilalte laturi a naturii
umane.
Conflictul
care
rezultă îi produce omului o astfel de confuzie şi de suferinţă, incit contemplînd frumosul, el ajunge în cel mai bun caz să îşi refuleze contrariile, fără să se elibereze de ele,
ceea
ce
duce
la
refacerea
condiţiei de la început. Pentru a-1 ajuta pe om să depăşească acest conflict,
e
necesară
o
altă
vede tocmai din paralela cu ideile Orientului.
Filozofia
religioasă
indiană a înţeles această problemă în toată profunzimea ei şi a arătat care sînt categoriile de mijloace necesare pentru rezolvarea conflictului. Este nevoie de un efort moral suprem, de o abnegaţie supremă, de o gravitate religioasă supremă, întrun cuvînt de sfinţenie. După cum se
ştie,
deşi
a
recunoscut
importanţa esteticii, Schopenhauer a insistat mai cu seamă asupra acestei laturi a problemei. i»4. Oricum însă, nu trebuie să ne facem iluzii asupra faptului că expresiile „estetic", „frumuseţe" etc. ar fi avut pentru Schiller acelaşi sens ca pentru noi. Nu exagerez, în mod sigur, dacă spun că pentru el „frumuseţea" era un ideal religios. Schiller a avut cultul frumuseţii. Ceea ce el numeşte „dispoziţie estetică" s-ar putea tot atît de bine chema „evlavie religioasă". Fără a spune ceva în acest sens şi fără a considera în chip explicit că problema sa centrală e de ordin religios, el a ajuns totuşi pe cale intuitivă la problema religioasă, ce-i drept la aceea a primitivului, pe care a dezvoltat-o pe larg în
studiile sale, fără însă a o epuiza.
DESPRE IDEILE LUI
185. Este curios că în cursul reflecţiilor
sale,
problema
SCHILLER
„in135
stinctului ludic" trece pe al doilea plan, în favoarea noţiunii de
dispoziţie
estetică
ce
pare
să
capete o importanţă aproape mistică. Cred că lucrul acesta nu este întîmplător, ci are o cauză precisă. Adesea, cele mai bune şi mai profunde
idei
dintr-o
operă
oarecare se refuză cu îndărătnicie unei înţelegeri şi formulări limpezi, chiar
dacă
ici-colo,
ele
sînt
sugerate şi deci, s-ar zice, sînt apte a fi clar sintetizate. Mi se pare că o astfel de dificultate ar exista şi aici. Schiller însuşi a alăturat
noţiunii
estetică",
de
stare
„dispoziţie creatoare
intermediară, idei care pun fără dificultate în lumină profunzimea şi gravitatea acestui concept. Pe de altă parte, el a văzut tot atît de limpede
în
„instinctul
ludic"
activitatea intermediară pe care o căuta. Nu se poate nega faptul că aceste
două
poziţii
se
opun
întrucîtva, căci jocul şi gravitatea se
împacă
izvorăşte
anevoie. dintr-o
Gravitatea
constrîngere
in-
terioară profundă, căreia jocul ti este
expresia
exterioară,
orien-
tarea către conştiinţă. Să fim bine
înţeleşi, e vorba nu de o voinţă
este-ticeşte
ludică, ci de o trebuinţă ludică, de o
orientează după reguli pînă şi în
activitate
ludică
fanteziei,
jocurile ei libere şi că simţul nu se
datorată
unei
constrîngeri
complace în desfătare fără acordul
a
de împrejurări sau de voinţă. Este
contraserviciul de a se orienta în
un joc grav.12 Şi totuşi, joc — văzut
gravitatea
din afară, din unghiul conştiinţei,
interesele fanteziei şi de a nu
deci din punctul de vedere al
ordona
judecăţii colective. Dar este un joc
instinctelor senzoriale."
interioară.
Aceasta este calitatea ambiguă proprie oricărei creaţii. Dacă jocul se desfăşoară în sine însuşi, fără a produce ceva durabil şi viu, atunci el e doar joc, altminteri însă e vorba de muncă creatoare. Dintr-o mişcare ludică de factori ale căror raporturi nu sînt fixate iniţial iau naştere grupări pe care un intelect critic, dotat cu simţul observaţiei, le
poate
ulterior
evalua.
Producerea noului cade nu în seama intelectului, ci a instinctului ludic pus în mişcare
de
constrîngerea
interioară. Spiritul creator se joacă împreună cu obiectele pe care le iubeşte. De aceea orice activi72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen Grenzen beim Gebrauch schoner Formen, Cotta,
1826,
voi.
18,
p.
195.
„Pentru faptul că în cazul omului
legilor
voinţei
lesne
se
raţiunii,
constrîngere
cere
fantezia
lăuntrice, fără coerciţii exercitate
din
se
rafinat
ei
fără
raţiunii
după
acordul
136
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
137
CE
tate creatoare a cărei posibilitate
văzut că Schiller pretinde detaşarea
rămîne ascunsă mulţimii poate fi uşor
de contrarii pînă la obţinerea unei
interpretată ca o joacă. Există, cu
stări de vid total a conştiinţei, în care
siguranţă,
creatori
nici senzaţii, nici sentimente, nici gîn-
cărora nu li se poate aduce învinuirea
duri, nici intenţii să nu joace nici un
că se joacă. Oricum, în ce îl priveşte
rol. Această stare dorită este deci
pe insul genial care a fost Schiller,
una a conştiinţei nediferenţiate sau a
ne simţim îndemnaţi să considerăm
unei
valabile aceste puncte de vedere.
conţinuturile şi-au pierdut diferenţele
Deşi el însuşi, aspirînd să treacă
prin
dincolo de omul de excepţie şi de
energetice. Or, o conştiinţă veritabilă
modul acestuia de a fi, a dorit să
este posibilă doar acolo unde valorile
ajungă la omul în genere spre a-i
produc
acorda şi lui acea parte de avantaje şi
ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, nu
de mîntuire pe care creatorul, fie şi
poate
din motive de constrîngere interioară
veritabilă. Drept urmare, putem numi
foarte puternică, nu le poate, oricum,
această
evita. Posibilitatea de a extinde acest
posibilitatea
punct de vedere la educarea omului
fiecare dată. Este aşadar vorba de un
nu este însă de la bun început
„abaissement
garantată, cel puţin nu pare să fie.
(Janet) de natură artificială, de unde
foarte
puţini
186. Pentru a decide în această chestiune, întotdeauna
trebuie să căutăm,
depotenţia-lizarea
o
valorilor
diferenţiere
exista
stare
nici
toate
a
o
con-
conştiinţă
„inconştientă",
conştiinţei
du
lor
deşi
există
niveau
de
mental"
şi asemănarea cu yoga şi cu stările de „engourdissement"
hipnotic.
După
mărturii în istoria spiritului uman. în
niciodată în legătură cu felul în care
acest
ne
îşi reprezenta, de fapt, tehnica —
reamintim baza de la care am pornit
spre a folosi acest cuvînt — de
în
producere
este
acestei
de
care
cîte ştiu, Schiller nu s-a pronunţat
tratarea
astfel
în
cazuri,
scop
în
ca
conştiinţe
necesar
să
probleme:
am
a
dispoziţiei
estetice.
Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl
patetică în el. Această stare nu este
dă în treacăt în scrisorile sale73 ne
însă
arată că starea de „evlavie estetică"
conţinut şi de determinare. Exemplul
este o dăruire totală către obiectul
de mai sus, invocat ca şi alte pasaje,
contemplaţiei şi o trăire em-
arată însă că, oricum, Schiller avea în
73 Vber die ăsthetische Eniehung des Menschen, Scrisoarea a 15-a.
caracterizată
de
o
lipsă
de
vedere ide-ea de „evlavie" 74 . Ne situăm, astfel, din nou în domeniul fenomenelor religioase;
totodată
ni
se
deschide
posibilitatea afectivă de a extinde atare puncte de vedere la omul în general. Starea de evlavie religioasă este un fenomen colectiv, independent de înzestrarea individuală. Dar mai există şi alte posibilităţi. Am văzut mai sus că vidul de conştiinţă, respectiv starea inconştientă, este provocat de o cufundare în inconştient a libidoului. în inconştient se află deja conţinuturi relativ accentuate, respectiv complexe de remi niscenţe din trecutul individual, mai ales complexul parental ca re este, în genere, identic cu complexul copilăriei. Prin evlavie, adică prin cufundarea libidoului în inconştient, complexul co pilăriei este reactivat, sînt reînsufleţite mai ales relaţiile cu pă rinţii. Fanteziile izvorite din această reactivare prilejuiesc apa riţia divinităţilor paterne şi materne, ca şi trezirea raporturilor
religioase filiale faţă de Dumnezeu şi a
simbol ar fi definitiv declarat doar ca semn al
sentimentelor infantile
părinţilor ade
corespunzătoare. în mod semnificativ,
văraţi, pierzîndu-şi astfel caracterul
simbolurile părinţilor sînt
autonom. 75
conştientizate, fapt explicat de Freud
Acceptînd realitatea simbolului, omenirea a
prin refularea imagoului
ajuns la zeii
parental de către rezistenţe legate de
ei, adică la realitatea ideii, care face din
incest. Sînt de acord cu
om stăpînul pămîntului.
această explicaţie, dar cred că ea este
Evlavia este, cum o concepe pe bună
incompletă, căci trece cu
dreptate Schiller, o mişca
vederea sensul extraordinar al acestei
re regresivă a libidoului către origine,
substituţii simbolice.
o cufundare în izvorul
Simbolizarea în imagine a divinităţii semnifică un progres uriaş faţă de concretism şi de senzorialitatea reminiscenţei, prin faptul că acceptînd „simbolul" ca simbol real, regresia se transformă în progresie, în timp ce ea ar rămîne ca atare, dacă aşa-numitul
Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul feminin ne imploră adoraţia." Am explicat pe larg acest punct de vedere în lucrarea Wandlungen und Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
138
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
139
CE
începutului. De aici se ridică simbolul
depărtare. De aici, valoarea şi sensul
ca o imagine a mişcării progresive
simbolului religios. Am în vedere,
incipiente care reprezintă o sinteză a
fireşte,
tuturor factorilor inconştienţi, „forma
dogmatic, moarte, ci simboluri care
vie", cum numeşte Schiller simbolul,
se ridică din inconştientul creator al
o imagine a lui Dumnezeu, cum arată
omului viu. Importanţa uriaşă a unor
istoria. Nu este de aceea întîmplător
astfel de simboluri poate fi negată
că
doar de acela care consideră că
autorul
paradigmă
nostru
a
ales
drept
tocmai
o
imagine
nu
simboluri
încremenite
a
istoria universală începe cu ziua de
divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe
astăzi. N-ar trebui să vorbim despre
lasă să apară din trepiedul mumelor
importanţa simbolurilor, din păcate
imaginile zeieşti ale lui Paris şi Elenei,
însă sîntem nevoiţi să o facem, căci
pe de o parte, cuplul parental întinerit, pe de
spiritul epocii noastre îşi închipuie că
alta, simbolului unui proces intim de unire
se află chiar deasupra propriei sale
pe care Faust şi-1 doreşte pătimaş
psihologii. Punctul acesta de vedere,
ca
igienico-moral,
pe
o
supremă
reconciliere
se
interesează
lăuntrică, aşa cum apare limpede din
întotdeauna dacă un lucru anume
scena următoare şi cum rezultă tot
este
atît de limpede din desfăşurarea
incorect. O psihologie adevărată nici
celei de a doua părţi. Din chiar
nu se interesează de aşa ceva; ei îi
exemplul
că
ajunge să ştie cum sînt lucrurile în
la
sine.
lui
viziunea
simbolului
continuarea atrage
Faust,
drumului
libidoul
către
se
vede
trimite vieţii un
ţel
şi
nociv
sau
util,
corect
sau
că
189. Simbolizarea care rezultă din
încă
starea de „evlavie" este, pe de altă
depărtat, dar care acţionează ne-
parte,
contenit asupra lui, în aşa fel îneît viaţa i
religioase colective care nu au nici o
se aprinde ca o flacără şi se avîntă
legătură cu înzestrarea personală.
fără oprire către ţeluri situate în
Putem deci accepta şi în această
unul
din
acele
fenomene
privinţă posibilitatea unei extinderi a
şi simbol, de cealaltă parte, mă
punctelor de
discutate la
preocupă de multă vreme. Am ajuns
omul în general. Cred că am arătat în
la concluzia că nu trebuie să atribuim
felul acesta cel puţin posibilitatea
simbolului o valoare prea mică în
teoretică de aplicare a ideilor lui
virtutea tocmai a importanţei sale
Schiller
considerabile
vedere
la
generală.
psihologia
al
pletitudine şi claritate, ţin să mai
de zi cu zi în tratarea bolilor nervoase
adaug
relaţiilor
cît de eminentă este importanţa prac-
dintre conştiinţă şi modul conştient
tică a interferenţelor inconştiente. Cu
de viaţă, pe de-o parte,
cît
problema
de
reprezentant
inconştientului. Ştim din experienţa
că
raţiuni
ca
com-
aici
Din
umană
disociaţia,
atitudinii
adică
conştiente
depărtarea faţă
de
conţinuturile individuale şi colective ale inconştientului, este mai mare, cu atît acesta intensifică sau stăvileşte în mod nociv conţinuturile conştiinţei. Din raţiuni practice nu trebuie deci să se
atribuie
simbolului
o
valoare
neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o valoare oarecare, indiferent dacă e mică sau mare, el capătă prin însuşi acest fapt importanţa unui motiv conştient, respectiv el este perceput ca atare, iar libidoul pe care îl conţine are prilejul să se dezvolte la nivelul modului de viaţă conştient. Se obţine astfel, după părerea mea, un avantaj practic
substanţial:
anume,
colaborarea inconştientului, contopirea lui cu activitatea
psihică
conştientă
şi
eliminarea astfel a influenţelor lui perturbatoare.
Această
comună,
cu
relaţia
funcţie
simbolul,
am
desemnat-o
prin
funcţie
Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht.
transcendentă. Nu pot în cadrul de
Rezerv acestei probleme o cercetare
faţă
ulterioară.
să-mi
exhaustivă
a
propun
lămurirea
acestei
probleme.
190. Cu explicaţiile de mai sus
Altminteri ar trebui să înfăţişez toate
despre
acele
din
depăşit în bună măsură ideile lui
Fanteziile
Schiller de la care am pornit. Cu
descrise în literatura de specialitate nu dau nici
toate că el a sesizat cu acuitate şi
o idee cu privire la creaţiile simbolice
profunzime
despre care e vorba aici. Există, in
umane, nu a depăşit, în ce priveşte
schimb, în literatura beletristică, nu
încercarea de a găsi o soluţie, faza
puţine exemple de astfel de fantezii,
de început. Impresia mea este că
care însă nu au fost observate şi
termenul
înfăţişate în toată „puritatea" lor, ci au
poartă oarecare răspundere pentru
fost intens prelucrate „estetic". Dintre aceste
această situaţie. într-adevăr, Schiller
exemple, ţin să menţionez în mod
consideră că „dispoziţia estetică"
materiale
activitatea
special
cele
care
rezultă
inconştientă.
două
lucrări
ale
lui
starea
intermediară
contradicţiile
de
„dispoziţie
am
naturii
estetică"
140
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
141
CE
este totuna cu frumosul care transpune sufletul
191. Această incompletitudine şi
în ea.76 Proce-dînd astfel, el nu doar
insuficienţă conceptuală explică şi
confundă cauza cu efectul, ci şi
împrejurarea că modul în care se
atribuie
„nedeterminării",
poate produce starea intermediară
contrar propriei lui definiţii, o deter-
rămîne complet neelucidat. Există
minare
cu
nenumărate pasaje din care rezultă
intermediară
fără echivoc că „desfătarea produsă
condiţiei
univocă,
frumosul.
identificînd-o
Funcţia
devine astfel ineficientă, de vreme
de
ce, în calitate de frumuseţe, ea
intermediară. Astfel, Schiller afirmă:
nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea
frumuseţe"
provoacă
starea
„Ceea ce ne măguleşte simţurile în
un cuvînt de spus. Schiller defineşte
senzaţia
„constituţia estetică" a unui lucru
sufletul
drept calitatea acestuia de a se
impresii, făcîndu-ne însă în aceeaşi
raporta
diferitelor
măsură mai puţin apţi de efort. Ceea
consecinţă,
ce ne încordează forţele de gîndire şi
noastre
la
„totalitatea
forţe".
în
imediată sensibil
şi
ne
deschide
mobil
oricărei
„frumosul" şi „esteticul" nu coincid,
le
căci diferitele noastre forţe sînt şi
abstracte
esteticeşte diferite, sînt frumoase şi
vederea oricărei forme de rezistenţă,
urîtc, şi doar un idealist şi optimist
dar ni-1 şi face, corespunzător, mai
incorigibil
insensibil,
deposedîndu-ne
ceptivitate
şi
şi-ar
„totalitatea"
putea
naturii
imagina umane
că este
absolut „frumoasă". Pentru a fi drepţi, trebuie să convenim că ea este o realitate cu părţi luminoase şi părţi întunecate.
Suma
tuturor
culorilor
este cenuşiul, suprafeţe luminoase pe fond întunecat, suprafeţe întunecate pe fond luminos.
invită
să-şi ne
constituie
întăreşte
noţiuni
spiritul
sporindu-nerîn
de
în
re-
egală
măsură, autonomia. De aceea, atît într-un caz, cît şi în celălalt, ajungem în mod necesar la epuizare [... j în schimb, dacă ne dăruim desfătării produse de frumuseţea adevărată, devenim într-o astfel de clipă în egală măsură stăpîni atît pe forţele
noastre pasive, cît şi pe cele active şi ne îndreptăm cu aceeaşi uşurinţă
Această descriere se opune
către lucrurile grave şi către joc, către
vehement consideraţiilor de
odihnă şi către mişcare, către cedare
mai sus pivind „condiţia estetică", în
şi
care omul e socotit a fi
către
rezistenţă,
către
gîndire
abstractă şi către intuiţie."77 Ober die ăsthetische Erziehung des Menschen, Scrisoarea a 21-a. Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
„nul", nedeterminat, în vreme ce aici el apare în cel mai înalt grad determinat de frumuseţe („lăsat pradă ei"). Este inutil să continuăm examinarea acestei probleme la Schiller. El a atins o limită, proprie atît lui, cît şi epocii în care a trăit, pe care i-a fost cu neputinţă să o depăşească, deoarece s-a lovit pretutindeni de „omul cel mai urît", invizibil, a cărui descoperire avea să fie rezervată vremurilor noastre şi lui Nietzsche. Schiller voia să transforme fiinţa senzorială într-o fiinţă estetică. Trebuie să schimbăm natura omului senzorial, spunea el, trebuie „să supunem formei" viaţa fizică, omul trebuie să-şi împlinească „destinul fizic [...] potrivit legilor frumuseţii", „omul trebuie să-şi înceapă viaţa morală în cîmpul indiferent al celei fizice", el trebuie să-şi „înceapă libertatea raţiunii încă din interiorul limitelor sale senzoriale. înclinaţiilor sale, el trebuie
să le impună legea voinţei sale [...],
celor observate. Aş vrea să
trebuie să înveţe a rîvni
mă mai refer aici la unele din ideile
într-un chip mai nobil." 78 !
sale care merită în mod
Acest „trebuie" de care vorbeşte
special să fie subliniate. Am văzut mai
autorul nostru este bine
sus că starea interme
cunoscuta „obligaţie morală",
diară este caracterizată de producerea
invocată ori de cîte ori nu mai
unui ce „pozitiv", anume
există nici o altă soluţie. Şi aici ne
a simbolului. Simbolul reuneşte în
lovim de limite inevitabile.
natura lui contrariile; aşa,
Ar fi nedrept să aşteptăm ca un singur
bunăoară, şi opoziţia real/ireal, prin
spirit, oricît de mare, să
faptul că el este, pe de o
rezolve această problemă gigantică, o
parte, o realitate psihologică (din cauza
problemă pe care doar
eficacităţii sale), dar pe
timpurile şi popoarele o pot rezolva, şi
de alta, nu corespunde nici unei
nici acestea conştient, ci
realităţi fizice. El este realitate
doar în virtutea destinului lor.
şi totuşi aparenţă. Schiller subliniază
Grandoarea ideilor lui Schiller constă în observaţia psi hologică şi în sesizarea intuitivă a
limpede această împreju78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
142
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
143
CE
rare 79 , pentru a face apoi o apologie a
dispune evaluarea inconştien
aparenţei, importantă din toate punctele
tului: excludem perturbarea
de vedere.
inconştientă a funcţiilor conştiente,
196.
„între stupiditatea maximă şi
prin aceea că, luînd simbolul în calcul,
intelectul cel mai înalt
ţinem seama de la bun
există o anumită afinitate, în sensul că
început de inconştient. Nerealizat,
amîndouă caută doar rea
inconştientul lucrează, după
lul şi că sînt, amîndouă, cu totul
cum se ştie, pentru a răspîndi peste
insensibile la simpla aparenţă.
toate o aparenţă falsă: el
Prima este smulsă din liniştea ei doar
apare întotdeauna în obiecte, căci orice
de prezenţa nemijlocită a
inconştient se proiectea
unui obiect în simţuri, în vreme ce a
ză. Dacă putem deci să sesizăm ca
doua nu îşi află liniştea
atare inconştientul, atunci
decît prin readucerea conceptelor ei la
desprindem de pe obiecte aparenţa
fapte şi la experienţe;
falsă, ceea ce nu poate decît
într-un cuvînt, prostia nu se poate
avantaja adevărul. Schiller spune:
ridica deasupra realităţii, iar
„Acest drept uman de suve
intelectul nu se poate situa sub
ranitate este exersat de el (de om) în arta
adevăr. în măsura deci în care
aparenţei, şi cu cît el
trebuinţa de realitate şi ataşamentul la
distinge mai strict ceea ce este al meu
realitate sînt doar urmări
de ceea ce este al tău, cu
ale lipsei, indiferenţa la realitate şi
cît separă mai atent esenţa de formă
interesul pentru aparenţă sînt
şi cu cît ştie să confere
o veritabilă lărgire a omenirii şi un pas
acesteia mai multă autonomie, cu atît
hotărît spre cultură." 80
mai mult nu va lărgi doar
197.
Vorbind mai sus de valoarea
imperiul frumuseţii, ci va păstra
acordată simbolului, m-am
neatinse înseşi graniţele adevă
referit la avantajul practic de care
rului; căci el nu poate să purifice
aparenţa de realitate fără a
îi trebuie omului ca să se limiteze la
elibera, totodată, realitatea de
realitate,
aparenţă." 81 „A năzui către apa
depăşească pe aceasta din urmă
renţa autonomă pretinde o mai mare
pentru a ajunge la cea dintîi."82
iar
el
va
trebui
să
o
capacitate de abstracţie, o mai mare libertate a inimii şi o mai mare energie a voinţei decît Loc. cit., Scrisoarea a 22-a. Loc. cit., Scrisoarea a 26-a. Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
2. Tratatul despre poezia naivă şi sentimentală 198. O vreme mi s-a părut că împărţirea
poeţilor
în
naivi
şi
sentimentali, pe care o face Schiller83, are la bază criterii care coincid cu punctele de vedere expuse aici. După o matură chibzuinţă am ajuns la concluzia că lucrurile nu stau aşa. Definiţia poetul
lui
Schiller
naiv
este
este
simplă:
natură,
cel
sentimental caută natura. Această formulă simplă este seducătoare în măsura
în
care
stabileşte
două
moduri diferite de relaţie cu obiectul. Ar fi de aceea la îndemînă să facem următoarele consideraţii: acela care caută sau rîvneşte natura ca obiect nu o are; el ar fi deci introvertit, şi invers, acela care este el însuşi natură, deci se află într-o relaţie intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O astfel de interpretare, cumva forţată, ar avea prea puţin de a face cu punctul de vedere al lui Schiller. Spre deosebire de distincţia pe care o facem noi între tipuri, împărţirea în naiv şi sentimental a lui Schiller nu se ocupă
de
mentalitatea
individuală
a
altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi
poetului, ci de caracterul activităţii
vor
sale
caracterele epocii în care trăiesc sau
creatoare,
respectiv
al
aparţine,
funcţie
în
într-o poezie sentimental, în alta însă,
întîmplătoare
naiv.
influenţă asupra formării lor generale
este,
ce-i
drept,
în
şi
nu sînt predominant sentimentali?
momentane, fie
această dificultate şi de aceea a afirmat că poetul este determinat de epoca sa, în calitate nu de individ, ci de poet. De
împrejurările
care
general naiv, dar cîţi dintre moderni
Schiller şi-a dat probabil seama de
asupra
de
de
produsului ei. Acelaşi poet poate fi
Homer
funcţie
în
stării
exercită
lor
de
spirit
Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a. Schiller, Ober naive und sentimentalische Dichtung, Cotta, 1826, voi. 18, p. 205.
o
144
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
145
CE
celor naivi, fie celor sentimentali."84 E vorba
nu e capabilă de nici una atunci cînd
deci, şi pentru Schiller, nu de tipuri
dă greş." „Prin natura sa, geniul
fundamentale, ci mai degrabă de
trebuie să facă totul, prin libertatea
anumite caracteristici sau calităţi ale
sa, el poate să facă puţin, şi îşi va
operelor
în
împlini ideea doar dacă natura va
poet
acţiona în el potrivit unei necesităţi
introvertit poate ocazional compune
interioare." Poezia naivă „este copilul
într-un
vieţii
individuale.
consecinţă
limpede
mod
atît
Se că
vede un
naiv,
cît
şi
şi
tot
ea
este
aceea
care
sentimental. Prin urmare, identitatea
conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv
dintre naiv şi extravertit, pe de-o
depinde în întregime de „experienţă",
parte,
şi
de lumea care îl „atinge nemijlocit".
introvertit, de cealaltă parte, cade de
El „are nevoie de un ajutor din
îndată ce este vorba de tipuri. Altceva
afară"87.
însă este atunci cînd în discuţie sînt
comună"
mecanismele tipice.
„deveni
dintre
sentimental
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile Schiller
le-a dat
acestei
atitudini. S-a vorbit deja de faptul că naivul este „natură". El „urmează simpla
natură
şi
poetul
a
mediului
senzaţie
şi
se
limitează doar la imitarea realităţii"85. Ne „bucurăm în cazul reprezentărilor naive de prezenţa vie a obiectului în imaginaţia noastră."86 „Poezia naivă este o favoare a naturii. O lovitură
exterioară
şi
atîrnă
căci
întotdeauna
doar
mobilitatea
naturii umane, ar putea împiedica materia să exercite uneori o violenţă oarbă
asupra
receptivităţii.
De
fiecare dată cînd se va produce aşa ceva,
sentimentul
poetic
transforma în sentiment co-
Loc. cit., p. 248.
nu
poate
care nu este de aşteptat din partea
nevoie de nici un fel de corectură şi
reuşeşte
său
neîntreruptă a capacităţii productive,
Loc. cit., p. 236.
cînd
„natura
mai mult sau mai puţin de impresia
are
norocoasă;
naiv,
primejdioasă",
„receptivitatea
a) Atitudinea naivă
pe care
Pentru
se
va
Loc. cit., nota de la p. 250.
mun."88 „Geniul naiv lasă natura să
Loc. cit., pp. 303 ş. urm.
acţioneze nelimitat în el."89 Se vede din
aceste
dependenţa
definiţii naivului
mai de
ales obiect.
Relaţia sa cu obiectul are un caracter obligatoriu,
prin
introiectează
aceea
obiectul,
că
el
adică
se
identifică inconştient cu el sau este a priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) numeşte această relaţie cu obiectul „participation mystique". Identitatea se stabileşte întotdeauna între obiect şi un conţinut inconştient. Se mai poate spune că: identitatea apare prin
proiectarea
unei
asociaţii
analogice inconştiente în obiect. O astfel de identitate are întotdeauna caracter constringător, căci e vorba de o anume cantitate de libido care, ca orice cantitate de libido acţio-nînd din inconştient, are în raport cu conştientul un caracter constringător, adică
nu
este
disponibilă
pentru
conştiinţă. Insul cu atitudine naivă este
de
aceea
determinat
de
în
mare
obiect,
măsură obiectul
acţionează, ca să spun aşa, autonom în el, se împlineşte pe sine în el, prin aceea că naivul se contopeşte cu obiectul. El împrumută astfel funcţia sa expresivă obiectului pe care îl reprezintă pe această cale, dar nu activ sau intenţionat, ci îl reprezintă
în el însuşi. Naivul în sine este
întemeiază doar pe acea reflecţie.
natură, natura creează în el produsul.
Obiectul este raportat aici la o idee
El lasă natura să acţioneze fără
şi doar pe această relaţie se sprijină
oprelişti
forţa lui poetică."90 Sentimentalul „are
în
el.
Primatul
revine
obiectului. în acest sens, atitudinea
necontenit
a
naivă este extravertită.
reprezentări
şi
200. Am amintit mai sus de faptul sentimentalul
caută
natura.
cu
senzaţii
două
aflate
în
conflict, cu realitatea ca limită şi cu
b) Atitudinea sentimentală
că
face
El
ideea
lui
ca
infinit,
iar
sentimentul
amestecat pe care îl produce va atesta
„reflectează asupra impresiei pe care
Loc. cit, pp. 307 ş. urm.
obiectele o fac asupra lui, iar emoţia
Loc. cit., p. 314.
în care se cufundă şi ne cufundă se
Loc. cit., p. 249.
146
TIPURI
DESPRE IDEILE
PSIHOLOGI
LUI SCHILLER
147
CE
mereu
această
„Dispoziţia
sursă
sentimentală
dublă." 91 este
re-
începe să producă; nu obiectul lucrează în el, ci el însuşi
zultatul năzuinţei de a restabili după
lucrează. Dar nu în sine în
conţinut, şi în condiţii de reflecţie,
suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El
senzaţia naivă." 92 „Poezia sentimentală
este diferit de obiect, nu
este
este identic cu el, şi caută să-şi
naşterea
abstracţiunii." 93
„Din
cauza strădaniei de a îndepărta de la
stabilească relaţia cu el, să-şi
ea
„domine materia". Această separare a
(de
la
barierele,
natura
geniul
umană)
toate
sentimental
este
sa de obiect produce im
expus primejdiei de a anula cu totul
presia de dualitate, subliniată de
natura umană şi nu numai de a se
Schiller, căci sentimentalul îşi
ridica — ceea ce poate şi trebuie să
trage substanţa din două surse, din
facă
obiect, respectiv din perce
—
deasupra
determinate
şi
oricărei
limitate,
realităţi pînă
la
perea lui, şi din sine însuşi. Impresia
posibilitatea absolută — deci de a
exterioară a obiectului nu
idealiza —, ci şi de a trece dincolo de
este pentru el un ce necondiţionat, ci
posibilitate — deci de a exalta." „Geniul
un material pe care îl tra
sentimental
tează potrivit cu propriile sale
părăseşte
realitatea
pentru a se ridica la nivelul ideilor şi a-
conţinuturi. El se situează astfel
şi domina materia în activitate liberă
deasupra obiectului, întreţinînd totuşi
şi spontană." 94
o relaţie cu el, dar nu o
Este uşor de văzut că, spre
relaţie de receptivitate, căci el conferă
deosebire de naiv, sentimen
obiectului valoare sau ca
talul este caracterizat de o atitudine
litate în mod arbitrar. Atitudinea sa
reflexivă şi abstractizantă.
este deci introvertită.
El „reflectează" pe seama obiectului,
Caracterizînd drept introvertită şi,
„retrăgîndu-se" din obiect.
respectiv, extravertită
El este a priori separat de obiect cînd
cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-
am epuizat acestuia idei
specificul. Pentru înţelegerea naivului
le. Ambele noastre mecanisme nu sînt
şi a sentimentalului trebuie să facem
decît fenomene funda
apel la alte două principii, anume la
mentale de natură destul de generală
senzaţie şi la intuiţie. Vom vorbi mai
care sugerează doar vag
amănunţit despre aceste funcţii în
Loc. cit., p. 250. Loc. cit., nota de la p. 301. Loc. cit., p. 303. Loc. cit., p. 314.
cursul cercetării noastre. Aici aş vrea doar
să
amintesc că naivul
caracterizat
de
este
predominanţa
elementului senzorial, sentimentalul aceea
a
elementului
de
intuitiv.
Senzaţia leagă de obiect, ea atrage chiar subiectul în obiect, de unde „primejdia" absorbi
pentru
în
percepţie
naiv
obiect. a
de
a
Intuiţia,
propriilor
se ca
procese
inconştiente, se abstrage din obiect, se ridică deasupra obiectului şi caută de aceea întotdeauna să domine materia şi să-i dea formă potrivit cu puncte de vedere subiective
sau
chiar să o violenteze fără să-şi dea seama. „Primejdia" care îl ameninţă pe
sentimental
rezidă
în
desprinderea totală de realitate şi în cufundarea în fantezia ce izvorăşte din inconştient („exaltare"!). c) Idealistul şi realistul 203.
în
acelaşi
tratat,
Schiller
ajunge să stabilească existenţa a două tipuri psihologice. El afirmă: „Aceasta mă conduce să constat întrun veac atît de cultivat un foarte
straniu antagonism psihologic între
unanim aprobat modul de a acţiona:
oameni: un antagonism care, fiind
pe scurt, un antagonism responsabil
radical şi în-temeindu-se pe forma
de aceea că nici o operă a spiritului
interioară a sufletului, provoacă o
şi nici o faptă a inimii nu poate face
separare
aceea
hotărît fericirea unei clase anume,
produsă de un conflict întîmplător de
fără a-şi atrage prin însăşi această
interese care
împrejurare
mai
gravă
ar răpi
decît
artistului
şi
condamnarea
alteia.
poetului orice speranţă de a plăcea
Acest antagonism este, fără îndoială,
sau de a emoţiona unanim, ceea ce
tot atît de vechi ca şi începutul
intră doar în obligaţiile lor; care îl
culturii
împiedică
dacă
suprimat decît o dată cu sfîrşitul ei,
să
decît doar în cazul cîtorva rari subiecţi care
convingă întreaga lume, ceea ce este
din fericire au existat dintotdeauna şi
de fapt rostul oricărei filozofii; care,
vor exista mereu; dar, deşi printre
în
efectele antagonismului se numără şi
acesta
fine,
pe
îşi
nu
filozof,
dă
va
toată
chiar silinţa,
îngădui
niciodată
omului în viaţa practică să-şi vadă
acela
şi
nu
va
putea
fi
lesne
148
pă care pentru naiv rămîn doar
TIPURI PSIHOLOGICE
de a zădărnici orice încercare de a1 suprima, pentru că nici una din tabere nu poate fi determinată să recunoască o lipsă de partea sa şi o realitate de partea cealaltă, există totuşi un cîştig substanţial în a urmări această separare atît de importantă
pînă
izvoare
de
şi
la a
ultimele
reduce
ei
astfel
punctul esenţial al conflictului cel puţin la o formulă mai simplă."95 Din acest pasaj se vede inechivoc că, examinînd meca nismele antagonice, Schiller ajunge să stabilească două tipuri psihologice care în concepţia sa deţin semnificaţia pe care eu am atribuit-o tipului introvertit şi celui extravertit. în ce priveşte relaţia dintre tipurile stabilite de mine, pot confirma cuvînt cu cuvînt afirmaţiile lui Schiller în legătură cu tipurile sale. în con cordanţă cu cele de mai sus, Schiller ajunge de la mecanism la tip, „separînd atît de caracterul naiv, cît şi de caracterul senti mental, ceea ce ele au poetic"96. Pentru a înfăptui această ope raţie trebuie să retragem din ele ceea ce este genial, creator, du
aservirea faţă de obiect şi autonomia lui în subiect, iar pentru sentimental, superioritatea faţă de obiect, manifestată în aprecierea şi tratarea mai mult sau mai puţin arbitrară a obiectului. Schiller declară: „Din punct de vedere teoretic, din caracterul naiv nu mai rămîne altceva decît un spirit de observaţie lucid şi un ataşament puternic faţă de mărturia uniformă a simţurilor; din punct de vedere practic, o supunere resemnată în faţa necesităţii naturii [...] Din caracterul sentimental nu rămîne altceva (în linie teoretică) decît un spirit speculativ neliniştit care ajunge pînă la necondiţionat în toate actele de cunoaştere, iar în linie practică, un rigorism moral care ajunge pînă la necondiţionat în toate actele de voinţă. Cel care aparţine primei clase poate fi numit realist, cel care aparţine ce leilalte, idealist."91 în continuare, explicaţiile lui Schiller în legătură cu ti purile sale se referă exclusiv la fenomenele cunoscute ale atitu dinii realiste şi, respectiv, idealiste
şi, prin urmare, nu interesea
III
ză cercetarea noastră.
APOLINICUL ŞI DIONISIACUL
Loc. cit., pp. 329 ş. urm. Loc. cit., p. 331. Loc. cit.
206. Problema trăită şi parţial elaborată de Schiller a fost reluată într-un mod nou şi original de Nietzsche în lucrarea Die Geburt der Tragodie1 din 1871. Această scriere de tinereţe se raportează, ce-i drept, nu la Schiller, ci mai degrabă la Scho-penhauer şi la Goethe. Cel puţin aparent, ea are însă
în
comun
cu
Schiller
estetismul şi credinţa în greci, cu Schopenhauer
pesimismul
şi
motivul mîntuirii, şi multe puncte de contact cu Faust al lui Goethe. în ce ne priveşte, dintre toate aceste
raportări,
cea
mai
importantă este, fireşte, aceea la Schiller. Nu putem trece însă pe lîngă
Schopenhauer
fără
a
remarca măsura importantă în care el a dezvoltat ideile orientale tratate de Schiller sub forma unor palide
scheme.
abstracţie
de
Dacă
facem
pesimismul
lui
Schopenhauer, izvorît din opoziţia faţă
de
bucuria
creştină
a
credinţei şi certitudinea mîntuirii, doctrina
salvării
esenţialmente situat
de
este
budistă.
partea
la El
el s-a
Orientului.
Evident, aici este o contrareacţie la atmosfera noastră occidentală. După cum se ştie, această reacţie subzistă nu în mică măsură şi astăzi
în
cadrul
unor
mişcări
variate, îndreptate mai mult sau mai
puţin
total
către
India.
Această orientare către Orient se opreşte
pentru
Nietzsche
în
Grecia. El resimte Grecia şi ca pe un spaţiu de mijloc între Răsărit şi Apus.
Aici
se
întîl-neşte
cu
Schiller — dar cît de diferită este concepţia lui despre caracterul grecesc! El vede fondul întunecat pe care este pictată lumea de aur, senină, a Olimpului. „Pentru a putea trăi, grecii au trebuit să creeze,
împinşi
de
cea
mai
imperioasă necesitate, aceşti zei." „Grecul
cunoştea
şi
resimţea
spaimele şi ororile 1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.
150
TIPURI
APOLINICUL ŞI
PSIHOLCXÎI
DIONISIACUL
151
CE
existenţei; în genere, spre a putea
vreme
ca
trăi, el a trebuit să le opună acestora
ce
„sentimental",
naşterea
Schillcr Nietzsche
de
vis,
strălucitoare
a
fiind
aceea
este
dintre
„naiv"
şi
concepţia mai
lui
profundă
şi
olimpicnilor." Acea neîncredere uriaşă
începe desenează un contrast care pe una
în faţa puterilor titanice ale naturii,
şovăitor din laturile lui nu este cu nimic mai
acea Moira tronînd fără milă peste orice
să
cunoaştere, acel vultur al lui Prome-tcu,
picteze a viziunii lui Schillcr, iar pe cealaltă
prietenul
lumini
latură găseşte sunete infinit mai
înţeleptului Oedip, acel blestem al
şi
întunecate
neamului atrizilor care îl constrînge pe
umbre
drept,
Orestc la matricid ( . . . ) au fost mereu şi
în culori totodată, să se presimtă dincolo de
reînnoit biruite de greci, sau cel puţin
palide
învăluite şi retrase privirii cu ajutorul
şi,
acelei
climinîn fundamentală de contra
oamenilor,
lumi
acea
artistice
neînfricare
intermediare
a
a
prejos dccît frumuseţea strălucitoare
care
puterea
intensifică, luminii,
dar
ce-i lasă,
ele un întuneric şi mai adine. Nietzsche numeşte perechea sa
olimpicnilor."2 „Seninătatea" grecilor,
d toaterii: apolinic-dionisiac. Să încercăm mai
cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind
ascunzi intîi să ne reprezentăm
pe
şurile şinatura lor. în acest scop, voi da mai jos o
fundaluri
cunoaşterea un
argument
estetismului adoptă
astfel
întunecate rezervată
—
iată
modernilor;
abisuril seric de citate cu
important
împotriva
e
moral!
Nietzsche
naturii măsură — chiar fără a fi parcurs
un
punct
de
vedere
ajutorul cărora cititorul va fi în
umane, scrierea lui Nietzsche — să-şi formeze
substanţial diferit de acela al lui
să
Schillcr. Ceea ce am presupus în
înţeleag dere şi să judece totodată opinia
cazul lui Schillcr, anume faptul că
ă
Bric/e iiber dic âstlietische Erzielmng se află
opoziţia
in slujba unei cauze proprii, devine în
din
cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine —
propriul care vom fi ajuns nu doar la
cartea este „profund generală". Şi in
suflet
singur un punct de ve
mea in ce o priveşte. „Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa esteticii în clipa in
înţelegerea logica, ci şi la certitu
dinea nemijlocită a punctului de
tarea în continuare a artei este
vedere potrivit căruia dezvol-
legată
de
dionisiac: în
2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.
duplicitatea acelaşi
fel
apolinicîn
care
generarea depinde de dualitatea sexelor în condiţiile unei lupte continue şi ale unei împăcări intervenind doar periodic." „De cele două divinităţi ale artei, de Apollo şi de Dionysos, legăm recunoaşterea faptului că în lumea greacă există, în funcţie de origine şi de 1
scopuri, o enormă opoziţie, între arta plastică, apolinică, şi arta lipsită de imagini a muzicii ca artă a lui Dionysos: cele două instincte atît de diferite merg în paralel, în conflict deschis cel mai adesea, imboldindu-se reciproc în ve derea unor noi naşteri, mereu mai robuste, spre a perpetua prin ele lupta acelor opoziţii pe care cuvîntul comun «artă» doar apa rent o anulează; pînă cînd, în cele din urmă, printr-un act meta fizic miraculos al «voinţei» elenice, ele apar împerecheate, şi în această împerechere zămislesc opera de artă, dionisiacă şi apo linică deopotrivă, a tragediei atice."3
mă
su
aceste două instincte,
sură,
perba imagine divină a principium-
Nietzsche compară stările
număr, ului individuationis."4 Dio
psihologice specifice produse de
limitar nisiacul este, în schimb,
ele
e şi
cu acelea ale visului şi ale beţiei.
stăpîni limite, iz
Instinctul apolinic produce sta
re a tot bucnirea neînfrînatei dynamis a naturii
rea comparabilă visului, instinctul
ceea ce animale şi divine, de
dionisiac pe cea comparabilă
este
beţiei. Prin „vis", Nietzsche
sălbati corul dionisiac ca satyr, zeu în
înţelege, cum spune el însuşi,
c şi
mai
neîmblînz Este groaza provocată de sfărî-
cu seamă „viziunea interioară",
it". „Ai
„aparenţa frumoasă a lucrurilor
vrea (...) totodată „extazul plin de de
onirice". Apollo „stăpîneşte
să-1
aparenţa frumoasă a lumii
desem Dionisiacul este din acest motiv
interioa
nezi pe
re a fanteziei", el este „zeul
Apollo
tuturor forţelor plastice". Este
prin
Spre a caracteriza mai îndeaproape
eliberarea instinctului fără
unde faptul că omul apare în
partea de sus, ţap în cea de jos.5
marea principiului individuaţiei şi
licii" pentru că el s-a sfărîmat.
Loc. cit, pp. 19 ş. urm. Loc. cit., pp. 22 ş. urm. Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152
TIPURI
APOLINICUL ŞI
PSIHOLOGI
DIONISIACUL
153
CE
comparabil
cu
beţia
care
dizolvă
este
decît
simplă
natură
individualul în instincte şi conţinuturi
neîmblînzită, torent sălbatic în orice
colective, o explozie a eului închis
privinţă, nici măcar animal limitat la
sub influenţa lumii.
De aceea în
sine şi la fiinţa lui. Din raţiuni de
dionisiac aflăm omul în faţa omului,
claritate şi din motive legate de
„chiar şi natura alienată, ostilă sau
discuţia
subjugată
nou
obligat să subliniez acest punct pe
ei
care Nietz-sche, din anumite motive, a
simte
omis să-1 scoată în evidenţă, ascun-
„una" cu aproapele său („nu doar
zînd astfel problema sub un văl
unit,
contopit").
estetic înşelător, pe care însă, fără
Individualitatea sa trebuie să fie de
voia lui, 1-a ridicat din cînd în cînd.
aceea complet abolită. „Omul nu mai
Aşa, de pildă, atunci cînd se referă la
este artist, el a devenit operă de
orgiile
artă: forţa artistică a întregii naturi
pretutindeni,
[...]
sărbători se afla o desfrînare sexuală
celebrează
sărbătoarea pierdut,
din
împăcării
omul"6.
cu
Fiecare
împăcat,
se
revelează
beţiei."7 creatoare,
Altfel
aici
spus,
libidoul
fiul
se
sub
fiorul
acea
dynamis
sub
forma
care
va
urma,
mă
dionisiace:
tumultuoasă revărsau
în
ale
peste
simt
„Aproape
miezul
cărei fiecare
acestor
valuri
se
familie
şi
instinctului, ia în stăpînire individul ca
peste legile ei venerabile; tocmai
pe un obiect şi îl foloseşte ca pe un
bestiile cele mai sălbatice ale naturii
instrument sau ca pe o expresie.
erau aici descătuşate pînă într-atît
Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală
încît se lăsau pradă acelui respin-
ca „operă de artă", atunci, în stare
gător
dionisiacă, omul devine operă de artă
cruzime."8
naturală; în măsura în care fiinţa
211.
amestec
de
Nietzsche
voluptate
şi
consideră
naturală tocmai nu este operă de
reconcilierea dintre Apollo delfic şi
artă în accepţia în care obişnuim să
Dionysos un simbol al reconcilierii acestor
înţelegem noi „opera de artă", ea nu
contraste în inima grecului civilizat. El
uită
însă
formulă
Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă,
compensatoare, potrivit căreia zeii
un deziderat provocat de mizeria
din
lumina
resimţită de jumătatea civilizată a
întunericului din sufletul grec; în
grecului în luptă cu latura barbară
consecinţă, împăcarea lui Apollo cu
care în
Olimp
de
îşi
propria
datorează
Loc. cit., p. 24. Loc. cit., pp. 24 ş. urm. Loc. cit., p. 27.
stare dionisiacă îşi croia
nestînjenită drum. între religia unui popor şi modul său de viaţă real există
întotdeauna
o
relaţie
compensatoare, altminteri religia nu ar avea nici un sens practic. Regula se confirmă
începînd
cu
moralitatea
înaltă a religiei perşilor
pe de-o
parte, şi cu ambiguitatea morală a obiceiurilor lor, faimoasă încă din Antichitate, pe de altă parte, şi pînă în epoca noastră „creştină", în care religia iubirii a asistat cea mai întinsă baie de sînge din istoria universală. De aceea putem conchide, în temeiul tocmai
al
simbolului
reconcilierii
delfice,
că există un conflict
cu
deosebire vehement în fiinţa greacă. Ceea ce ar putea explica dorinţa de mîntuire care a conferit misterelor acea
importanţă
imensă
în
viaţa
poporului grec pe care au trecut-o pe de-a-ntregul
cu
vederea
eleniştii
exaltaţi de odinioară. Se obişnuia să se atribuie în mod naiv grecilor doar ceea ce ne lipsea nouă. 212. în starea dionisiacă, grecul nu devenea nicicum operă de artă, ci era inundat de propria fiinţă barbară,
deposedat de personalitate, desfăcut
că din ea izvorăşte doar frumuseţe.
în componentele sale colective şi
Această eroare se bazează pe o lipsă
făcut una cu inconştientul colectiv
de cunoaştere psihologică profundă.
(prin renunţarea la ţelurile indivi-
Forţele
duale), una cu „geniul speciei", al
insul
naturii chiar. Pentru cel care atinge
distrugătoare
şi
condiţia
primejdioase
decît
de
înfrînare
apolinică,
instinctuale civilizat
acumulate
în
extrem
de
sînt cu
mult
instinctele
mai pri-
această stare de beţie care îl făcea
mitivului care îşi trăieşte continuu şi
pe om să-şi uite cu totul de sine şi de
în
umanitatea sa, devenind o simplă
negative. De aceea nici un război din
fiinţă instinctuală, va fi fost ceva
trecutul istoric nu poate rivaliza, în
demn de dispreţ, motiv pentru care
amploarea
între cele două instincte trebuia, neîn-
naţiunilor civilizate. Nici la greci nu
doielnic, să izbucnească mai întîi o
va fi fost altminteri. Tocmai pentru
luptă aprigă. Să se pună în libertate
că au trăit v»u senzaţia de groază, ei
instinctele omului civilizat! Cel care
au izbutit să împace treptat dionisiacul
se exaltă în faţa culturii îşi închipuie
măsură
modestă
ororii,
cu
instinctele
războiul
154
TIPURI
APOLINICUL ŞI
PSIHOLOGI
DIONISIACUL
155
CE
cu apolinicul „printr-un act metafizic
totemice,
miraculos",
totemice cu strămoşii mitici sau direct
chiar
de
cum la
spune
început.
reţinem
această
cealaltă,
după
Nietzsche Trebuie
de
identificări
cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut
ca
şi
în multe locuri
opoziţia
în
speculativă şi a exercitat în orice caz
afirmaţie, care
să
însoţite
coloratură
o
aparent de termenul comun «artă»".
puternică. Faptul că tragedia a luat
Trebuie să ne amintim de aceste
naştere
propoziţii
primitivă
Nietzsche,
din
religioasă
mitic
chestiune „nu este suprimată decît
deoarece
influenţă
o
ceremonia
semnifică
foarte
religioasă
tot
atît
cît
asemenea lui Schiller, are tendinţa
legătura dintre teatrul nostru modern
evidentă de a atribui artei un rol me-
şi misterele medievale, precum şi
diator şi mîntuitor. Şi astfel, problema
fundamentul
se înfundă în estetic — urîtul este de
acestora, şi nu îngăduie de aceea ca
asemenea
„frumos";
problema să fie judecată doar în
răul
strălucesc,
chiar
lucirea
înşelătoare
abominabilul,
a
jinduite,
în
frumosului
aspectul
ei
exclusiv
religios
estetic.
al
Estetismul
reprezintă ochelarii moderni prin care
estetic. Natura de artist a lui Schiller,
tainele
ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică
dionisiac sînt văzute într-o lumină în
prin
posibilităţile
care anticii în mod sigur nu le vedeau
proprii de creaţie şi de expresie un
şi nu le trăiau. Atît în cazul lui
sens mîntuitor.
Nietzsche,
sine
şi
pentru
psihologice
cît
şi
în
ale
acela
cultului
al
lui
213. Iată de ce Nietzsche uită cu
Schiller, punctul de vedere religios a
totul de faptul că lupta dintre Apollo
fost complet ignorat şi înlocuit cu
şi Dionysos şi împăcarea lor finală
reflecţia estetică. în mod cert, aceste
nu
o problemă
lucruri posedă o latură estetică ce nu
estetică, ci una religioasă. Sărbătorile
trebuie nicidecum neglijată.9 Dacă însă
dionisiace ale satyrilor erau, potrivit
creştinismul medie-
era
pentru
greci
oricărei analogii, un fel de sărbători
9 Estetismul poate, fireşte, înlocui
funcţiile religioase. Dar cîte nu sînt lu-
val
crurile care pot face acelaşi lucru?
caracterul său real se falsifică şi se
Cîte surogate de religie absentă nu
superficializează tot atît de mult ca
am cunoscut? Chiar dacă estetismul
atunci cînd este abordat exclusiv
este un foarte nobil surogat, el nu e
istoric. O înţelegere autentică nu
totuşi altceva decît un înlocuitor pentru un
poate avea loc decît pe un fond
este interpretat doar
estetic,
lipseşte.
identic, căci nimeni nu va susţine că
„Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la
înţelege esenţa unui pod de cale
Dionysos arată de altfel cel mai bine
ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a
că surogatul estetic nu a ţinut piept
concepe
timpului.
Dionysos ca pe o chestiune legată de
ce
veritabil
care
lupta
dintre
Apollo
şi
instincte artistice contrarii înseamnă a transfera problema, nemotivat din punct de vedere istoric şi material, în domeniul estetic, a o supune unei examinări parţiale care nu va da niciodată seamă de conţinutul ei real. 214. Această deplasare are în mod sigur mobilul şi scopul ei psihologic. Avantajul procedurii nu este greu de descifrat:
examinarea
estetică
transformă pe loc problema într-o imagine pe care contemplatorul o examinează comod, admirîndu-i atît frumuseţea cît şi urîţenia, situat fiind la
o
depărtare
sigură
de
orice
simpatie şi participare, mulţuminduse
să
retrăiască
pasiunea
din
doar
imagine.
senzitiv Atitudinea
estetică ne fereşte de participare, de amestecul
personal
pe
care
îl
presupune înţelegerea religioasă a
problemei. Acelaşi avantaj e garantat
carte se oferă un răspuns —- aici
de modul istoric de examinare, la a
vorbeşte
cărui critică Nietzsche însuşi a adus
apostolul dumnezeului său"11. Ceea ce
o serie de contribuţii dintre cele mai
Nietzsche nu era cînd a scris Die Geburt der
preţioase.10 Posibilitatea de a aborda
Tragodie absorbit fiind de estetică; dio-
doar estetic o astfel de problemă —
nisiac însă a devenit abia scriind
„o
o
Zarathustra şi acel paragraf memorabil
numeşte el — este fără îndoială
care încheie Versuch einer Selbstkritik:
ispititoare,
înţelegerea
„înălţaţi-vă inimile, fraţi ai mei, sus,
religioasă, singura adecvată în acest
mai sus! Şi nu uitaţi de picioarele
caz, presupune o trăire prezentă sau
voas-
problemă
cu
coarne",
căci
cum
trecută, de care omul modern este rareori în stare. Dionysos pare să se fi răzbunat pe Nietzsche; a se vedea Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886, care prefaţează Die Geburt der Tragodie: „Da, ce este dionisiac? — în această
un
«ştiutor»,
iniţiatul
şi
Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der Historie Jur das Leben. Partea a doua din Vnzeitgemăfien Betrachtungen. Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
156
TIPURI
APOLINICUL ŞI
PSIHOLOGI
DIONISIACUL
157
CE
tre! Ridicaţi-vă şi picioarele, voi, buni
că avem în vedere noţiunea
dansatori, şi mai bine chiar: staţi şi în
metafizică de voinţă. „Metafizică" are,
cap!" 12
pentru noi, semnificaţia
Profunzimea deosebită cu care
psihologică de „inconştient". Dacă în
Nietzsche a înţeles pro
formula lui Nietzsche îl
blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era
înlocuim pe „metafizic" cu
atît de aproape
„inconştient", atunci soluţia proble
de realitate încît experienţa dionisiacă
mei ar fi un „act miraculos"
pe care o va face ulterior
inconştient. Un „miracol" este ira
pare aproape o consecinţă inevitabilă.
ţional, deci actul este un fenomen
Atacul împotriva lui So-
iraţional inconştient, ceva ce
crate, întreprins în Die Geburt der Tragodie, se
se formează din sine fără participarea
adresează raţio
raţiunii şi a intenţiei con
nalistului, insensibil la orgiasticul
ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen
dionisiac. Acest afect cores
de creştere al naturii crea
punde erorii analoage pe care o
toare, născut nu din subtilităţile
săvîrşeşte contemplaţia estetică:
spiritului uman, ci din aştep
ea îşi ţine problema la distanţă. în
tarea nostalgică, din credinţă şi
ciuda concepţiei sale esteti
speranţă.
ce, Nietzsche a intuit încă de atunci
Să lăsăm deocamdată această
soluţia reală, scriind că opo
problemă deoparte, de
ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un
oarece în cursul expunerii noastre vom
„act metafizic miraculos
avea prilejul să revenim
al voinţei elene". El pune „voinţa"
mai amănunţit asupra ei, şi să
între ghilimele, ceea ce ne
cercetăm mai îndeaproape noţiu
face să credem, ţinînd seama de
nile de apolinic şi dionisiac. Să
influenţa puternică pe care
examinăm mai întîi dionisiacul.
Schopenhauer o exercita asupra lui,
Prezentarea lui Nietzsche lasă
limpede să se vadă că el are de
„La sinul naturii
astă dată în vedere o desfăşurare, o
Fiinţele toate sorb
revărsare în sus şi în afară,
bucurie;
o diastolă, cum spune Goethe, o
Toţi cei buni, toţi cei răi
mişcare ce îmbrăţişează uni
Merg pe urmele-i de roze.
versul, cum o descrie Schiller în oda An die
Sărutări ne-a dat şi
Freude (Către
poame,
Bucurie):
Un prieten pin' la moarte
„îmbrăţişaţi-vă, voi
devotat;
milioane Un sărut al lumii
Viermelui plăcerea i-a
întregi", şi mai departe:
fost dată,
12 Loc. cit., p. 14.
Iar cherubul stă în faţa Domnului." Aceasta este o expansiune dionisiacă. Un torent de pu ternică simţire universală care izbucneşte irezistibil şi ameţeşte simţurile ca un foarte tare vin. Este o beţie în cel mai înalt sens. La această stare, elementul psihologic al senzaţiei, sen zorială sau afectivă, participă într-o măsură foarte mare. Este vorba de o extraversie de sentimente, legate indistinct de ele mentul senzaţie, motiv pentru care le numim senzaţii afective. Există de aceea mai degrabă afecte care izbucnesc în această stare, prin urmare ceva instinctiv care exercită o coerciţie oarbă ce se exprimă în afectarea sferei
corporale. Apolinicul, în schimb, este o percepere de
versie, în măsura în care devine un habitus, aduce întotdeauna
imagini inte
cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu
rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale
lumea ideilor, în vreme ce
sentimentelor în proporţii
extraversia devenită obişnuinţă
temperate. Comparaţia cu visul arată
aduce cu sine o diferenţiere a
limpede caracterul stării
relaţiei cu lumea obiectului. în
apolinice: este starea introspecţiei, a
conceptele lui Nietzsche nu ve
contemplaţiei întoarse către
dem nimic dintr-o astfel de
interior, către lumea de vis a ideilor
diferenţiere. Sentimentul dionisiac
eterne, deci o stare de in-
are caracterul absolut arhaic al
troversie.
senzaţiei afective. El nu este deci
Pînă aici analogia cu mecanismele
pur şi simplu diferenţiat de instinctual
noastre este desigur
spre a putea deveni acel
în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom
element mobil care, în cazul tipului
mulţumi însă doar cu ea,
extravertit, ascultă de reco
nu vom putea da întru totul seama de
mandările raţiunii şi se lasă în voia
noţiunile lui Nietzsche.
acesteia ca un instrument
Pe parcursul cercetării de faţă vedem că starea de intro-
docil. Tot aşa, conceptul de introversie al lui Nietzsche nu în-
158
TIPURI
APOLINICUL ŞI
PSIHOLOGI
DIONISIACUL
159
CE
treţine nici un fel de relaţie distinctă cu
aceea tot atît de mult gînduri cît şi
ideile care, odată eliberate de intuiţia
sentimente, de exemplu ideea
determinată
de patrie, de libertate, de Dumnezeu,
creator,
să
senzorial
sau
poată
deveni
produsă forme
de nemurire etc. Principiul
abstracte şi pure. Apolinicul este o
ambelor elaborări este raţional şi
percepţie interioară, o intuiţie a lumii
logic. Există însă şi un alt
ideilor.
punct de vedere potrivit căruia
Comparaţia
cu
visul
arată
desluşit că Nietzsche gîndea această
elaborarea logic raţională nu este
stare, pe de-o parte, ca simplă intuiţie,
valabilă. Acest punct de vedere este cel
pe de alta, ca simplă imagine.
estetic. în introversie el
Aceste caracteristici au ceva
întîrzie asupra contemplării ideilor,
particular pe care nu ne pu
dezvoltă intuiţia şi contem
tem îngădui să-1 atribuim noţiunii
plarea interioară; în extraversie, el
noastre de atitudine introver
întîrzie asupra senzaţiei şi
tită sau extravertită. în cazul unui om
dezvoltă simţurile, instinctul,
orientat precumpănitor pe
afectanţa. Pentru acest punct de
reflecţie, starea apolinică de
vedere, gîndirea nu este în nici un caz
contemplare a imaginilor interioare
principiul percepţiei in
produce o elaborare a acestora potrivit
terioare a ideilor şi nici sentimentul;
cu esenţa gîndirii inte
pentru el, gîndirea şi sim
lectuale. Astfel iau naştere ideile. în
ţirea sînt simple derivate ale
cazul unui om orientat pre
contemplaţiei interioare sau ale
cumpănitor pe sentiment are loc un
senzaţiei simţurilor.
proces asemănător: imagi
Noţiunile lui Nietzsche ne conduc,
nile sînt simţite profund şi apare o
prin urmare, la un al
idee afectivă care poate să
treilea şi, respectiv, al patrulea tip
coincidă în esenţa ei cu ideea
psihologic pe care le-am pu
produsă de gînd. Ideile sînt de
tea denumi estetice prin raportare la
tipurile raţionale (al gîndirii
te pe care le receptează graţie unei
şi al simţirii). Sînt tipul intuiţiei şi tipul
percepţii
senzaţiei. Aceste două
ascuţite şi interpretării unor mişcări pe
tipuri au comun cu tipurile raţionale
jumătate
momentul introversiei şi al
astfel de funcţie este greu de descris,
extraversiei, fără însă a diferenţia, ca în
din cauza caracterului ei iraţional şi,
tipul gîndirii, percepe
ca să spun aşa, inconştient. Ar putea fi
rea şi contemplarea imaginilor
comparată cu daimonion-ul lui Socrate;
interioare de gîndire şi, precum
cu
tipul simţirii, conţinutul afectiv al
neobişnuit raţionalistă a lui Socrate
imaginilor interioare de sen
refula funcţia intuitivă, în aşa fel încît
timent, în schimb, intuitivul ridică
ea trebuia să se impună într-o formă
perceperea inconştientă la
concret halucinatorie, deoarece nu avea acces
rangul unei funcţii diferenţiate prin
psihologic direct la conştiinţă.
care se produce şi adaptarea
deosebit
de
conştiente.
deosebirea
însă
fine
Cum
că
şi
de
arată
o
atitudinea
Tipul senzaţiei este în orice privinţă
sa la lume. El se adaptează cu ajutorul
o răsturnare a celui
unor directive inconştien-
intuitiv. El se bazează exclusiv pe elementul senzaţiei simţuri lor. Psihologia lui se orientează după instinct şi după senzaţie. El se referă de aceea la excitaţia reală. Faptul că Nietzsche subliniază tocmai funcţia psihologi că a intuiţiei pe de-o parte, pe aceea a senzaţiei şi a instinctului de cealaltă parte, este caracteristic pentru propria sa psihologie. El aparţine, desigur, tipului intuitiv cu înclinare spre introversie. în favoarea încadrării în categoria intuitivilor pledează modul predominant intuitiv artistic al
producţiei sale, pentru care cu
rilor de început, ceea ce corespunde
deosebire semnificativă este tocmai
atitudinii intuitive care per
scrierea Die Geburt der
cepe mai degrabă exteriorul prin
Tragodie şi, în mai mare măsură,
interior, uneori chiar în paguba
principala sa operă, Also
realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini,
sprach Zarathustra. Pentru latura sa
el a dobîndit şi o cunoaş
introvertit intelectuală de
tere profundă a calităţilor dionisiace
finitorii sînt scrierile aforistice care, în
ale propriului inconştient
ciuda coloraturii lor in
ale cărui forme primitive au atins, atît
tens afective, atestă un intelectualism
cît ştim, suprafaţa con
eminamente critic, de fac
ştiinţei abia o dată cu izbucnirea bolii,
tura celui francez din veacul al XVIII-
după ce mai înainte se
lea. în favoarea tipului
trădaseră la nivelul operei prin
său intuitiv pledează în general lipsa
numeroasele aluzii erotice. Din
de limitare şi de unitate
punct de vedere psihologic, este de aceea
raţională. Ţinînd seama de această
extrem de regretabil
stare de fapt nu ne uimeşte
că scrierile, deosebit de semnificative,
situarea, inconştientă, a propriei
descoperite la Torino, du
psihologii în prim-planul scrie
pă declanşarea bolii, au fost distruse din scrupul moral şi estetic.
IV
punct de vedere. Dau mai întîi
PROBLEMA
cuvîntul autorului, spre a-şi for
TIPURILOR ÎN
mula definiţia introductivă. El
STUDIUL
afirmă: „Există două caractere
OMULUI
fundamental diferite, două tipuri caracteriale distincte (şi un al treilea, intermediar): unul la care
1. Generalităţi despre
tendinţa către activitate este
tipurile lui Jorda
puternică, iar tendinţa către
Urmărind cronologic lucrările preliminare legate de pro blema tipurilor psihologice, ajung acum la un opuscul mai ciu dat, a cărui cunoaştere o datorez preţioasei mele colaboratoare Dr Constance E. Long din Londra. E vorba de Character As Seen In Body and Parentage 1 a lui Furneaux Jordan. în cele 126 de pagini ale cărţuliei sale, Jordan descrie în principal două tipuri caracteriologice a căror definiţie ne in teresează din multe privinţe deşi, anticipînd, putem spune că au torul ia doar pe jumătate în considerare tipurile noastre, iar în ce priveşte cealaltă jumătate, el adoptă punctul de vedere al ti pului intuitiv şi senzorial pe care îl amestecă apoi cu celălalt
reflecţie slabă, şi un altul, la care predomină aplecarea spre reflecţie, în vreme ce pornirea spre activitate este mai slabă. între aceste două extreme există ne numărate nuanţe. E suficient să arătăm însă că mai există şi un al treilea tip [...], la care forţa de reflecţie şi forţa de acţiune îşi ţin mai mult sau mai puţin cumpăna. într-o clasă interme diară, pot fi grupate şi acele caractere la care există o pornire către excentricitate sau la care domină alte posibile tendinţe anormale în paguba proceselor emoţionale şi nonemoţionale."2
introductivă PROBLEMA TIPURILOR ÎN
161
228. Reiese limpede din această definiţie că Jordan opune reflecţiei, gîndirii, activitatea, fapta. E de înţeles că un observator superficial al fiinţei umane este izbit mai întîi contrastul
dintre
caracterul
reflexiv şi cel activ şi de aceea dispus
să
definească
opoziţia
cercetată şi din acest punct de vedere.
Dar
chiar
la
constant.
STUDIUL OMULUI
de
ulterior
şi
simpla
reflecţie pe seama faptului că în mod necesar caracterul activ nu rezultă doar din impulsuri, ci că el poate să provină şi din gîndire, arată că este util să se definească opoziţia observată şi din această perspectivă. Jordan însuşi ajunge la asemenea concluzii, introducînd în consideraţiile sale un alt element deosebit de valoros pentru noi, anume sentimentul3. Astfel, el constată că tipul activ e mai puţin pasionat, în
este
ridicat
rangul
de
Deosebirea
deci
termen faţă
de
concepţia noastră stă în faptul că Jordan consideră tipul mai puţin „pasionat"
ca
fiind
întotdeauna
şi
„activ", iar pe celălalt ca „inactiv". Socotesc
nefericită
această
confuzie, căci există naturi extrem de pătimaşe şi profunde care sînt totodată
energice
şi
active,
şi
invers, naturi mai puţin pasionate şi
superficiale
pe
care
caracterizează
acţiunea
măcar
formă
vreo
inferioară părerea
de
nu şi
nici
oarecare
activitate.
mea,
le
După
concepţia
sa
altminteri valoroasă ar fi cîşti-gat în claritate dacă el ar fi renunţat — ca reprezentînd un cu totul alt punct de vedere — la determinarea caracteriologică, importantă,
a
în activităţii
sine şi
a
inactivităţii. Se va vedea din cele ce urmează că Jordan îl descrie
vreme ce temperamentul reflexiv
prin tipul „less impassioned and
se
more active" pe extravertit, iar prin tipul
caracterizează
tocmai
prin
pasionalitate. De aceea Jordan îşi numeşte
tipurile
impassioned"
şi
„the „the
less more
impassioned". Elementul pe care îl trecuse cu vederea în definiţia
„more impassioned and less active" pe cel introvertit. Ambele pot fi active sau
inactive
caracteristicile pentru
care
fără
a-şi
tipologice, consider
pierde motiv că
elementului activitate nu trebuie
să i se confere un rol determinant
ce potrivit cu felul său de a fi,
principal,
extravertitul pare de regulă mult
importanţă
ca
determinant
secundară
el
de joacă
mai mobil,
oricum un rol oarecare, de vreme
Ediţia a M-a, Londra, 1896. Loc. cit., p. 5.
3 Loc. cit., p. 6.
162
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
163
CE
mai viu, mai activ decît introvertitul.
arătat, că introversia şi extraversia ca
Această calitate depinde în întregime
atitudini fundamentale generale tre-
de faza în care individul se află
buie deosebite de tipurile funcţionale.
momentan
lumea
Aceste două atitudini sînt foarte uşor
exterioară. Un introvertit într-o fază
de recunoscut, în vreme ce pentru a
extravertită
un
identifica tipurile funcţionale e deja
introvertită
necesară o experienţă vastă. Uneori
extravertit apare
în
de
apare într-o
pasiv.
trăsătură
raport
activ,
fază
Activitatea
principală
însăşi
de
ca
caracter
este deosebit de anevoios a decide care
funcţie
este
predominantă.
poate fi uneori introvertită, adică
Induce
orientîndu-se
şi
introvertitul — ca urmare a atitudinii
desfăşurînd o activitate intelectuală şi
sale abstractive — lasă în mod firesc
afectivă
impresia unui ins reflexiv şi superior.
vie,
către
în
interior
timp
ce
afară
în
că
Sîntem
ea poate fi extravertită, apărînd sub
presupunem în cazul său primatul
forma acţiunii mobile, vii, în vreme
gîndirii. Invers, extravertitul prezintă
ce în spatele ei se ascunde un gînd fix,
în chip natural foarte multe reacţii
imuabil sau un sentiment tot la fel.
care fac uşor să se presupună o
să
predominare a sentimentului. Aceste
îndeaproape explicaţiile lui Jordan, ţin
presupuneri sînt însă iluzorii, căci
să
extravertitul
înainte
mai
subliniez
examina
înclinaţi
mai
229.
a
aceea
faptul
domneşte o linişte profundă; alteori,
de
de
eroare
din
raţiuni
de
poate
foarte
bine
gîndire,
iar
claritate conceptuală o împrejurare
aparţine
care, ncluată în seamă, ar putea da
introvertitul
naştere la confuzii. Am menţionat la
descrie în general doar pe introvertit
început că în publicaţii anterioare
şi pe extravertit. Acolo însă unde
identificasem pe introvertit cu tipul gîndire, iar
intră în detalii, descrierea sa lasă loc
pe extravertit cu tipul simţire.
la
M-am
lămurit abia mai tîrziu, după cum am
tipului tipului
neînţelegeri,
simţire.
prin
faptul
Jordan
că
el
amestecă trăsăturile diferitelor tipuri
funcţionale care, din cauza unei insuficiente prelucrări a materialului,
Caracterizarea tipurilor pe baza
nu sînt net distinse unele de celelalte.
afectivităţii îmi pare a
în linii mari însă, imaginea atitudinii
fi lucrul cel mai important în scrierea
introvertite este inechivoc conturată
lui Jordan. Am văzut deja
în aşa fel încît caracterul celor două
că reflexivitatea şi superioritatea
atitudini
fiinţei introvertitului sînt com
fundamentale
recognoscibil.
este
pe
deplin
pensate la nivelul inconştientului de o viaţă instinctuală şi sen zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că individul este introvertit pentru că trebuie să se ridice de la un caracter arhaic-impulsiv pînă la înălţimea dătătoare de siguranţă a abstracţiei, spre a pu tea să stăpînească de acolo afectele rebele în mişcare sălbatică. Ceea ce şi este valabil în multe cazuri. Invers, s-ar putea susţine că viaţa afectivă cu rădăcini mai puţin adînci a extravertitului se pretează mai uşor la diferenţiere şi la îmblînzire, decît gîndirea şi simţirea arhaică şi inconştientă, fantazarea care poate avea o influenţă periculoasă asupra personalităţii sale. Extravertitul caută de aceea să trăiască întotdeauna cît mai agitat şi mai intens cu putinţă pentru a evita să se oprească la sine însuşi şi la gîndurile şi sentimentele sale rele. în temeiul acestor observaţii uşor
de făcut, se explică un pasaj ce poate
influenţat de pasiune într-o măsură
părea altminteri paradoxal
mai mare decît acela care îşi ia ca
în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul
îndreptar conştient în viaţă
temperamentalului „less
dorinţele orientate către obiect.
impassioned" (extravertit) domină
Acesta, respectiv extravertitul,
intelectul care participă neo
se străduie să reuşească întotdeauna
bişnuit de mult la modelarea vieţii, în
astfel, dar îşi dă în curînd
timp ce în cazul tempe
seama că sentimentele şi gîndurile
ramentului reflexiv, tocmai afectele
subiective sînt acelea care îi
sînt acelea care revendică
ies în cale, perturbîndu-1. El este
o importanţă sporită.
influenţat de lumea sa psihică
S-ar zice la prima vedere că această
interioară într-o măsură mai mare
idee îmi contrazice
decît îşi închipuie. Ceea ce el
afirmaţia după care tipul „less
însuşi nu poate să vadă, în schimb
impassioned" ar corespunde ti
observatorilor atenţi din jur
pului meu extravertit. Văzute însă mai
nu le scapă, este intenţionalitatea
îndeaproape, lucrurile nu
personală a străduinţelor sale.
stau aşa, căci caracterul reflexiv
De aceea ca regulă de bază el trebuie
încearcă să stăpînească afectele
să-şi pună necontenit în
rebele, dar el este în realitate
trebarea: „Ce vreau de fapt? Care este intenţia mea ascunsă?"
164
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
165
CE
Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale
celălalt
conştiente,
vede
afectul elementar care nu ţine seama de
niciodată ceea ce anturajul său percepe
nimic. Aceste reflecţii ne permit să
elaborate,
nu
caz,
pasiunea
neînfrinată,
că
identificăm modul de observaţie al lui
intenţiile sale slujesc în cele din urmă
Jordan: el este evident orientat spre
unor instincte puternice, dar lipsite de
afectivitatea elementului observat, de unde
obiect şi de scop, şi sînt influenţate în
nomenclatura
mare măsură de acestea. Cel care îl
„more impassioned". Dacă deci el îl
observă şi îl judecă pe extravertit
consideră pe introvertit din unghiul
este înclinat să-i considere simţirea
afectului
şi gîndirea scoase la vedere drept un
extravertit din acelaşi unghi ca mai
văl
doar
puţin pasionat sau chiar ca intelectual,
şi
putem desemna ca intuitiv modul său par-
ingenioasă. Cel care încearcă să-1
ticular de cunoaştere. Am arătat deja
înţeleagă pe introvertit ajunge uşor
că
la concluzia că el ţine cu greu în frîu,
vedere raţional cu cel estetic. Dacă îl
prin sofisme aparente, o pasiune violentă.
caracterizează pe introvertit ca fiind
232. Ambele judecăţi sînt juste şi
pătimaş, pe extravertit însă ca fiind
false deopotrivă. False atunci cînd
intelectual, este pentru că el vede
punctul
ambele tipuri din unghiul inconştien-
cit se poate de limpede,
subţire
incomplet
ce o
de
faptul
acoperă
intenţie
vedere
rece
conştient,
ca
Jordan
adică
conştiinţa în genere, este puternică şi
tului,
capabilă
inconştientul
să
reziste
inconştientului;
„less
emoţional"
pasionat,
amestecă
el
le
său.
iar
pe
punctul
percepe El
şi
de
prin
observă
şi
juste, atunci cînd un punct de vedere
recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece
conştient slab se află în faţa unui in-
probabil întotdeauna în cazul celui care
conştient puternic şi trebuie eventual
posedă
să-i cedeze acestuia. într-o astfel de
oamenilor. Oricît de corectă şi de
situaţie, izbucneşte ceea ce se află în
profundă poate fi ocazional o astfel
fundal; într-un caz, intenţia egoistă, în
de interpretare, ea suferă totuşi de o
o
cunoaştere
practică
a
limitare esenţială: anume, ea trece cu
tensionată şi nu îi acordă decît în silă
vederea realitatea efectivă a ceea ce
drept de existenţă, deşi în anume
observă, judecă numai prin prisma
cazuri este obligată să se convingă
propriei imagini inconştiente şi nu
de
prin
aceea
Această
a
eroare
exactitatea
ei
obiectivă.
fenomenului
real.
Formulările lui Jordan coincid astfel în
de
este
mare
judecată
cu
realitatea,
dar
nu
cu
motiv
realitatea aşa cum o înţeleg tipurile
pentru care raţiunea întreţine cu ea o
raţionale, ci cu aceea inconştientă a
relaţie
lor. Atare împrejurări sînt de natură a
proprie
în
genere
intuiţiei,
crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea fenomenelor observate şi a îngreuna înţelegerea
cu
privire
la
ele.
în
această chestiune deci, să nu se poarte
dispute
pe
nomenclaturii,
ci
să
exclusiv
că
în
faptul
seama se
reţină
fenomenele
observate există diferenţe care se opun. Deşi eu, potrivit felului meu de a fi, mă exprim cu totul altfel decît Jordan, clasificările noastre cu privire la fenomenele observate coincid (cu unele excepţii). 233. înainte de a trece la discutarea tipizării materialului lui Jordan, aş vrea să revin pe scurt la cel de al treilea tip, „intermediate", postulat de el. După cum am văzut, Jordan integrează
aici,
pe
de-o
parte,
categoria celor echilibraţi, pe de alta, a celor neechilibraţi. Nu este inutil a reaminti în acest loc de clasificarea şcolii
valentiniene:
de
insul
hilic,
subordonat celui psihic şi, respectiv,
pneumatic. Omul hilic corespunde,
—, ci ele se fac singure şi îl năpă-
potrivit
tipului
desc, îi apar chiar sub formă de
senzorial, adică acelui ins ale cărui
halucinaţii. Această mentalitate poate
determinări dominante sînt date în şi
fi numită intuitivă, căci intuiţia este
prin
percepţie instinctivă a unui conţinut
definiţiei
simţuri,
senzorială.
în
Tipul
sale,
şi
prin
percepţia
senzorial
nu
are
psihic
emergent.
în
timp
ce,
de
gîndire şi nici simţire diferenţiată, în
regulă, funcţia psihologică principală
schimb senzorialitatea îi este bine
a
dezvoltată. Este acesta, după cum se
funcţia
ştie,
aparentă este intuiţia. Pe o treaptă
şi
cazul
Senzorialitatea
primitivului.
este
senzorialitatea,
compensatoare
mai
puţin
a
de civilizaţie mai înaltă, pe care unii
în
au diferenţiat mai mult sau mai puţin
său.
gîndirea, alţii simţirea, există, şi nu
Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează
puţini, care au dezvoltat într-o măsură
ca apariţii, ca să spun aşa. Nu el este
mai
acela care le face sau le elaborează
utilizează ca funcţie esenţialmente
— în acest scop îi lipsesc aptitudinile
determinantă. De aici rezultă tipul in-
primitivului
îşi
spontaneitatea
instinctivă
primitivului
găseşte
replica
psihicului
mare
intuiţia,
pe
care
o
166
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
167
CE
tuitiv. Cred din acest motiv că grupa
tite. Amintesc rezumativ punctele
intermediară a lui Jordan poate fi
principale ale descrierii sale:
contopită cu tipul senzorial şi cu tipul
comportament liniştit, caracter nu
intuitiv.
prea uşor descifrabil, ocazio nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori
2. Prezentare specială şi critica tipurilor lui Jordan 234.
în ce priveşte manifestarea
proasta dispoziţie se ma nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi nici capricioasă, nici agi
generală a celor două tipuri,
tată, nici certăreaţă, nici
Jordan (p. 17) subliniază faptul că
„censorious" (termen care ar trebui
tipul mai puţin emotiv pre
tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare.
zintă mult mai multe personalităţi
Răspîndeşte linişte în ju
proeminente sau marcante.
rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi
Această afirmaţie vine din aceea că
dea seama. Sub această
Jordan identifică tipul activ
aparenţă somnolează însă afecte şi
cu acela mai puţin emotiv, ceea ce
pasiuni. Natura ei branşată
este, după părerea mea, inad
pe sentiment ajunge încet la
misibil. Exceptînd această eroare,
maturitate. Cu vîrsta, farmecul ca
rămîne evident corectă obser
racterului îi sporeşte. Ea este
vaţia lui după care cel care este mai
„sympathetic", adică simte şi tră
puţin emotiv, sau extraver
ieşte împreună cu ceilalţi. [...]
titul, cum am spune noi, se face mai remarcat
Caracterele feminine cele mai
prin purtarea lui
rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele
decît emotivul sau introvertitul.
mai crude mame vitrege.
a) Femeia introvertită (The More Impassioned Woman) Jordan vorbeşte mai întîi de caracterul femeii introver
Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte afectuoase, dar pasiunile şi afectele lor sînt atît de puternice încît le întunecă raţiunea.
Iubesc dar şi urăsc prea mult. Gelozia
ea nu se angajează din spirit de
le poate transforma în
imitaţie sau de supunere şi nici într-
fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot
un caz din dorinţa de a fi răsplătită,
tortura, fizic, de moarte.
aici sau în lumea de dincolo. Ea îşi
Acolo unde nu domină răul,
dezvoltă calităţile şi defectele doar în
moralitatea însăşi este un
intimitate;
sentiment profund care merge pe drumul
inimii,
său propriu, autonom,
pasiunile
nu întotdeauna adaptabil opiniilor
neîmpăcare,
convenţionale. Pe acest drum
gelozie sau chiar desfrîu. Este supusă
aici
grijile
şi
şi
îşi
arată
bogăţia
bucuriile,
dar
erorile,
precum
îndărătnicie,
şi
mînie,
influenţei momentului şi puţin înclinată să se gîndească la bunăstarea celor absenţi. Poate să uite uşor de ceilalţi, cum poate să uite de timp. Cînd se comportă afectat, poza ei nu se bazează pe imitaţie, ci vădeşte o schimbare de atitudine şi de limbaj, corespunzătoare gîndurilor şi sentimentelor schimbate. Din punct de vedere social, rămîne în cele mai felurite medii cît mai egală cu sine însăşi. în viaţa casnică şi socială nu are pretenţii mari şi este uşor de mulţumit.
Formulează
spontan
judecăţi, aprobînd sau elogiind. Ştie să liniştească şi să încurajeze. Posedă compasiune
pentru
toate
făpturile
slabe, bipede sau patrupede. „Ea se înalţă spre ceea ce e superior şi se apleacă spre ceea ce e inferior, este soră şi tovarăşă de joacă a întregii naturi." Judecata îi este blîndă şi tolerantă. Cînd citeşte, încearcă să
sesizeze ideile cele mai intime şi
detalii. Cred însă că descripţia lui îmi
sentimentul cel mai adînc al cărţii;
confirmă
motiv pentru care maltratează cartea
despre modul său de observaţie; el
cu sublinieri şi observaţii marginale
se
şi o reciteşte.4
comportamentului exterior constelat
237.
în
această
descriere
se
afirmaţiile
opreşte
de
mai
sentimente
de
mai
ales
sus
asupra
şi
asupra
recunoaşte uşor caracterul introvertit.
manifestărilor pasiunii, fără a intra în
Descrierea este însă într-un anumit
esenţa
sens unilaterală, căci are în vedere
aceea el nu are în vedere faptul că
precumpănitor latura sentimentului şi
viaţa interioară joacă un rol decisiv
nu adînceşte tocmai acel element
pentru
caracteristic căruia eu îi acord o
acestui tip. De ce, de pildă, femeia
valoare
introvertită citeşte atent? Deoarece îi
interioară
specială,
respectiv
conştientă.
viaţa Jordan
aminteşte că femeia introvertită este „contemplativă", fără a intra însă în
place
conştiinţei
psihologia
mai
înainte
acestui
tip.
conştientă
de
toate
înţeleagă şi să sesizeze gîndurile. 4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
De
a
să
168
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
lN STUDIUL OMULUI
169
CE
De ce este calmă şi liniştitoare?
atitudine egală, putînd cunoaşte şi
Deoarece îşi păstrează pentru sine
admite o serie de lucruri fără a le
sentimentele
în
acoperi de elogii sau de reproşuri.
gînduri în loc să-i împovăreze pe
Deoarece viaţa afectivă îi blochează
ceilalţi
ei
aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe
pe
cît posibil, instinctele şi afectele, fără
reflecţii profunde şi pe sentimente
însă a le domina. Pe cît de logică şi
convingătoare. Farmecul caracterului
de solid construită îi este conştiinţa,
ei liniştit şi raţional se întemeiază nu
pe atît de elementar, de confuz şi de
numai pe o atitudine calmă, ci şi pe
nestăpînit îi este afectul. îi lipseşte
faptul
acestuia
şi
cu
ele.
neconvenţională
că
le
se
activează
Moralitatea se
poate
sprijină
vorbi
cu
ea
nota
propriu-zis
rezonabil şi coerent şi că este în stare
fiind
să onoreze argumentele partenerului
fenomen natural care străpunge ordinea
ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu
umană. El nu are nici un gînd ascuns
ieşiri impulsive, ci îi însoţeşte opiniile
şi nici un fel de intenţie, putînd fi în
de propriile ei gînduri şi sentimente
anumite condiţii absolut destructiv,
care rămîn cu toate acestea valabile
un torent sălbatic care nu urmăreşte,
şi nu se dau bătute în faţa unor
dar nici nu evită distrugerea, fără
contraargumente. 238. Acestei ordini
scrupule şi necesar, ascultînd doar
solide
a
de propria-i lege, un proces care se
conţinutu-rilor sufleteşti conştiente li
împlineşte pe sine. însuşirile pozitive
se opune o viaţă afectivă haotică şi
ale femeii introvertite vin din faptul
pasionată, de care femeia introvertită
că
este,
binevoitoare,
şi
cel
frumos
puţin
structurate
în
aspectul
ei
disproporţionat,
umană,
gîndirea
ei,
iraţional,
tolerantă
izbuteşte
un
şi să
personal, foarte adesea conştientă şi
influenţeze şi să atragă o parte a
de
vieţii instinctuale, fără însă a o putea
care
cunoaşte.
se Ea
teme
pentru
reflectează
la
că
o
sine
însăşi şi are de aceea în afară o
cuprinde
şi
remo-dela
integral.
Femeia introvertită este mult mai
puţin conştientă de afectivitatea ei
dul ei egal de a fi de care nu este
decît de gîndurile şi sentimentele
conştientă, de unde şi îndărătnicia,
raţionale
care
o
Este
iar uneori incapacitatea de a se lăsa
incapabilă
să-şi
cuprindă
întreaga
rezonabil influenţată în lucruri legate
animă.
afectivitate, dar are opinii utilizabile. în raport cu conţinuturile spirituale,
de afectivitate. 239.
Aceste reflecţii pot explica de
afectivitatea îi este mai puţin mobilă,
ce judecarea femeii intro
posedă
vertite exclusiv din unghiul de vedere
o
anume
vîscozi-tate,
o
considerabilă inerţie, fiind de aceea
al afectivităţii este incom
greu de schimbat; femeia introvertită
pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie
este
pozitivă, cît şi într-una
perseverentă,
constanţa şi mo-
de
unde
negativă. Dacă Jordan consideră că cele mai negative caractere feminine se află printre introvertite, faptul acesta vine, cred eu, din aceea că el pune un accent prea mare pe afectivitate, ca şi cum numai pasiunea ar fi mama răului. Copiii pot fi chinuiţi de moarte şi altminteri decît fizic. Şi, invers, acea deosebită bogăţie de iubire a femeilor introvertite nu este întotdeauna propria lor avuţie, ci ele sînt adesea mai degrabă posedate de ea pînă în clipa în care, profitînd de o împrejurare favorabilă, vor manifes ta brusc, spre uimirea partenerului lor, o neaşteptată răceală. Viaţa afectivă a introvertitului este în genere latura lui slabă, aceea pe care nu se poate neapărat conta. El se iluzionează sin
gur în această privinţă, iar alţii se
rapiditate a extravertitei, nu tre
iluzionează şi se deziluzionea
buie să înţelegem prin aceasta
ză în legătură cu el, dacă îi iau în
elementul energic, activ, ci doar
calcul doar afectivitatea. Spi
mobilitatea proceselor active.
ritul îi este mai sigur, căci este mai
Despre femeia extravertită, Jordan
adaptat. Natura afectivităţii
afirmă că este carac
sale este prea nedomolită.
terizată de o anume rapiditate şi de un
b) Femeia extravertită (The Less Impassioned Woman) Trecem acum la descrierea a ceea ce Jordan numeşte „less impassioned woman". Trebuie şi aici să elimin tot ceea ce el a amestecat in puncto activitate, amestec care nu face decît să tulbure identificarea caracterului tipic. De aceea, atunci cînd autorul vorbeşte de o anumită
anume oportunism, mai degrabă decît de statornicie şi consecvenţă. Viaţa ei este de re gulă plină de nenumărate mărunţişuri. Ea îl depăşeşte chiar pe Lordul Beaconsfield care declara că lucrurile neînsemnate nu sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu sînt prea însemna te. Se interesează — la fel cum a făcut bunica ei şi cum vor
170
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR lN
PSIHOLOGI
STUDIUL OMULUI
171
CE
face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea
depline
generală a oamenilor şi a lucrurilor.
convingeri
Este convinsă că nimic nu izbuteşte
presimţiri rele. Nu crede, ci acceptă;
fără intervenţia ei. Adesea e foarte
nu e necredincioasă, ci nu ştie ce să
utilă în mişcări sociale. Risipă de
creadă.
energie în treburi casnice, care sînt
îndoieşte. în lucruri importante se
pentru
lasă
multe
dintre
ele
scopul
decît
propriu-zise,
Nu
în
puternice.
cercetează
voia
Nu dar
şi
autorităţii,
nu
în
are nici
se
cele
exclusiv al vieţii. Adesea, lipsită de
mărunte trage concluzii pripite. în
idei, de pasiuni, de calm şi de greşeli.
propria ei lume mică toate sînt aşa
Dezvoltarea afectivă i se încheie
cum nu trebuie să fie, în lumea
timpuriu. La optsprezece ani este tot
mare, toate sînt în ordine. Se opune
atît de înţeleaptă ca la patruzeci şi
instinctiv la transpunerea concluziilor
opt. Orizontul ei spiritual nu e nici
raţionale în practică.
adînc, nici larg, dar este limpede de
242. Acasă arată un cu totul alt
la bun început, înzestrată, ajunge în
caracter decît în societate. Căsătorii
posturi de conducere. în societate
încheie în bună parte din vanitate, din
manifestă
de
plăcerea schimbării, din supunerea
bunăvoinţă, e generoasă, ospitalieră
faţă de tradiţie, din dorinţa de a-şi
cu oricine. Judecă pe oricine, uitînd
întemeia viaţa pe o „bază solidă" sau
că şi ea însăşi va fi judecată. Este
de a obţine o sferă de influenţă mai
caritabilă. Nu are pasiuni puternice.
mare.
Iubirea este pentru ea o chestiune de
tipului „impassioned", el îşi iubeşte
preferinţă, ura — doar aversiune,
copiii mai mult decît o iubeşte pe ea.
gelozia
rănită.
în cercul ei domestic se petrec tot
Entuziasmul ei nu durează. Gustă
felul de lucruri neplăcute. Aici se
frumuseţea
puţin
lansează în învinuiri lipsite de sens.
sau
Imposibil de prevăzut „cînd va ieşi
necredinţa sînt la ea mai degrabă
soarele". Nu se observă pe sine şi nu
patosul
sentimente
—
doar
vanitate
poeziei,
acesteia.
mai Credinţa
Dacă
bărbatul
ei
aparţine
se critică. Dacă i se reproşează faptul
deauna astfel încît să poată fi văzută
că îi judecă şi îi mustră continuu pe
de oricine. Societatea trebuie să fie
cei din jur, este uimită, se simte
sprijinită şi stimulată. Asupra claselor
jignită şi declară că nu vrea decît
de sus vrea să facă impresie, pe cele
binele, „dar că există oameni care nu
de jos să le ţină sub ordine. Propria-i
ştiu ce este bine pentru ei". Modul în
casă îi este iarnă, societatea — vară.
care ar vrea să facă bine familiei ei
Transformarea începe în clipa în care
este cu totul diferit de felul în care
primeşte vizite.
ţine să-i ajute pe ceilalţi. Gospodăria trebuie să arate întot-
Nici un fel de înclinare către asceză — respectabilitatea ei nu i-o cere. Iubire de schimbare, de mişcare, de recreare. E în stare să înceapă ziua la biserică şi să o încheie la o operă comică. Relaţiile sociale constituie pentru ea o delectare. în ele îşi află totul, munca şi fericirea. Crede în societate şi societatea crede în ea. Sentimentele ei sînt prea puţin influenţate de pre judecăţi; din obişnuinţă se comportă „respectabil". Imită cu plă cere şi alege în acest scop cele mai bune modele, fără să-şi dea însă seama. Cărţile pe care le citeşte trebuie să conţină viaţă şi personaje în acţiune.5 Acest bine cunoscut tip feminin, numit de Jordan „less impassioned", este fără îndoială extravertit, ceea ce se vede din întregul comportament, denumit extravertit tocmai din pricina
felului său de manifestare. Modul de a
lipsa de autocritică şi de autonomie a
judeca neîntrerupt, fără
opiniei probează o func
suportul unei reflecţii reale, nu este
ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa
altceva decît extravertirea
vieţii spirituale interioare
unei impresii fugitive care nu are nimic de a
se manifestă mult mai desluşit la
face cu un gînd
acest tip decît prezenţa ei la
adevărat. îmi amintesc de un aforism
tipul introvertit din descripţia de mai
plin de spirit pe care l-am
sus. Potrivit acestei de
citit undeva. „A gîndi e atît de greu
scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că
încît cei mai mulţi judecă"
afectivitatea are un cu
A reflecta cere mai cu seamă timp,
sur tot atît de mare sau şi mai mare,
motiv pentru care cel care
fiind vădit superficială,
reflectează nu mai are prilejul să-şi
plată, aproape inautentică, fiindcă
exprime neîntrerupt judeca
intenţia care i se asociază în
ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa
totdeauna sau care poate fi
judecăţii, dependenţa ei de tra
descoperită în spatele ei face ca ten-
diţie şi de autoritate arată lipsa unei reflecţii autonome, tot aşa,
5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.
172
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR lN
PSIHOLOGI
STUDIUL OMULUI
173
CE
dinţa afectivă să fie aproape lipsită
detaşează
de
orice
autorul acest
valoare.
Cred
subestimează caz,
tot
avantajos
chiar
de
încă
că
caracterul greoi, tenace şi pasionat al
lucrurile
în
afectului
le
diferenţiată a suprimat haoticul din
aşa
cum
introvertit.
supraestimase în cazul precedent. în
patos,
ciuda
se
adaptare disponibilă, în paguba, în
recunosc calităţi pozitive, tipul este
orice caz, a vieţii spirituale interioare
totuşi în ansamblu minimalizat.
care străluceşte prin absenţă. Ea
faptului
245.
că
ocazional
Funcţionează
aici,
i
cred,
o
devenind
Afectivitatea
există
însă
nu
o
funcţie
mai
puţin
de
în
anume prejudecată a autorului. E
inconştient, într-o formă corespun-
suficient de cele mai multe ori să
zătoare pasiunii introvertite, anume
facem experienţe neplăcute cu unul
într-o
sau mai mulţi reprezentanţi ai unui
caracterizată
tip sau ai altuia, spre a pierde mai
arhaism.
apoi interesul pentru toate cazurile
inconştient conferă tendinţei afective
asemănătoare. Nu trebuie uitat că
conţinuturi şi motive secrete care
după
lasă
cum
bunul-simţ
al
femeii
stare
de de
Spiritul
o
nedezvoltare,
infantilism
şi
nedezvoltat
din
impresie
defavorabilă
introvertite se bazează pe adaptarea
observatorului dotat cu spirit critic,
exactă a conţinuturi lor ei spirituale
dar care trec nebăgate în seamă de
la
către cel fără spirit critic. Impresia
gîndirea
afectivitatea posedă
o
general femeii
anume
profunzime
valabilă, extravertite
mobilitate
scăzută
şi
datorită
puţin
îmbucurătoare
pe
care
o
produce
asupra
spectatorului
perceperea
motivelor
egoiste,
rău
a
disimulate, face să se uite prea lesne
societăţii umane. E vorba în acest
realitatea şi utilitatea adaptată a
adaptării
caz
de
o
ei
la
viaţa
afectivitate
generală
socialmente
aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar
diferenţiată a cărei valabilitate gene-
exista
aspecte
diferenţiate,
ar
rală nu poate fi contestată şi care se
dispărea din viaţă tot ceea ce este
uşor, neangajant, moderat, inofensiv, superficial.
Ne-am
neîntrerupt
sau
refulate.
Dacă
sufoca în
funcţia
introvertitului
este
principal
individ,
de
Exprimarea afectului
patos
acţionează după cum se ştie suges
pasiunii
tiv, în vreme ce spiritualul îşi poate
într-un
abisul
246.
socială
percepută
a în
extravertitul
desfăşura eficienţa doar mediat, în urma unei transpuneri penibile. Afectele necesare
stimulează viaţa societăţii care are, şi
funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc
ea, drept la existenţă. Extraver-tirea
adînci, altminteri stîrnesc
de aceea este necesară, pentru că
pasiuni la ceilalţi. Pasiunea însă
aruncă în primul rînd o punte către
tulbură viaţa şi prosperitatea
celălalt.
societăţii. Tot aşa, nici spiritul diferenţiat şi adaptat al introver titului nu este adînc, ci mai degrabă extensiv, nu tulbură şi nu incită, ci acţionează rezonabil şi calm. Dar după cum introver titul devine supărător prin vehemenţa pasiunii sale, extravertitul devine incitant prin gîndurile şi sentimentele sale semiconştiente pe care, incoerent şi fără legătură, le aplică adesea semenilor săi sub forma unor judecăţi necruţătoare lipsite de tact. Reunind toate judecăţile de acest fel şi încercînd să construim sintetic pe baza lor o psihologie, ajungem mai întîi la o concepţie funda mentală absolut animalică nicidecum mai prejos, în ce priveşte sălbăticia dezolantă, brutalitatea şi prostia, decît afectivitatea criminală a introvertitului. Nu pot de-
aceea să fiu de acord cu
participarea lui activă la bunăstarea
afirmaţia lui Jordan potrivit căreia
semenilor săi, ca şi tendinţa marcată
caracterele cele mai rele se
de a face altora bucurii.
află printre naturile pasionate
Această calitate, introvertitul o are de
introvertite. Printre cele extraver
cele mai multe ori doar
tite există tot atîta răutate şi tot atit
în fantezie.
de temeinică. Acolo unde
247.
Afectele diferenţiate au mai
pasiunea introvertită se exprimă prin
departe avantajul graţiei, al
fapte brutale, trivialitatea
formei frumoase. Ele răspîndesc o
gîndirii şi simţirii extravertite
atmosferă estetică binefăcă
inconştiente săvîrşeşte infamii la
toare. Există uimitor de mulţi
adresa sufletului victimei. Nu ştiu ce
extravertiţi care se îndeletnicesc
este mai rău. Dezavantajul
cu artele (de cele mai multe ori cu
în primul caz vine din aceea că fapta
muzica), nu atît pentru că
este vizibilă, în vreme ce
sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji
mentalitatea trivială în ultimul caz se
societatea. Chiar şi mania
ascunde în spatele unui
de a critica nu are întotdeauna
văl de comportament acceptabil. Aş
caracter neplăcut sau lipsit de
vrea să subliniez solicitu
valoare. Foarte adesea se limitează la
dinea socială a acestui tip,
o tendinţă educativă adap-
174
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
175
CE
tată care produce efecte benefice. Tot
celebru om politic din timpul său: era
la fel, judecata nu este întotdeauna
gata în fiece clipă să preia
rău
comanda flotei din Canalul Mînecii sau
intenţionată,
ci
mai
degrabă
contribuie la reprimarea extravaganţelor
să amputeze un picior.
şi a excrescenţelor păgubitoare care
Bărbatul extravertit are o formulă
nu
precisă pentru tot ce i se în-
sînt
defel
favorabile
vieţii
şi
bunăstării societăţii. Ar fi, în genere,
tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat,
nejustificat să se afirme că unul din
fie că este cunoscut de
tipuri este în anume privinţă superior
multă vreme. Pe firmamentul său nu
celuilalt.
este loc pentru doi sori.
Tipurile
se
completează
reciproc şi diferenţa dintre ele dă
Dacă însă mai apare unul, atunci el
măsura
atît
însuşi se consideră martir.
individul, cît şi societatea au nevoie
Este precoce. îi place să
tensiunii
de
care
pentru a subzista. c) Bărbatul extravertit (The Less Impassioned Man) Despre bărbatul extravertit, Jordan afirmă: imprevizibil şi indecis în atitudine, înclinare către dispoziţie capricioasă, agi taţie, nemulţumire şi criticism, judecă orice şi pe toate la un loc în mod depreciator şi este întotdeauna mulţumit de sine. Deşi judecata îi este adesea falsă iar proiectele îi eşuează, are nemă surată încredere în ele. Aşa cum spune Sydney Smith despre un
administreze, iar în societate este adesea extrem de util. Dacă funcţionează într-o comisie de binefacere se interesează de alegerea spălătoresei şi, în egală măsură, de aceea a preşedintelui. Se dăruieşte cu toate forţele societăţii, căreia i se înfăţişează ca înzestrat cu încredere în sine şi perseverenţă. Este dispus întotdeauna să facă experienţe, căci experienţele îl ajută. Preferă să fie preşedintele cunoscut al unei comisii alcătuite din trei membri decît binefăcătorul necunoscut
al unui întreg popor. înzestrarea mai
împrejurări
mică nu-i micşorează defel
admire cutezanţa ideilor eretice. Nu
importanţa. E activ? Crede că e
rareori însă idealul său este atît de
energic. E palavragiu? Crede
înalt şi de puternic încît nimic nu îl
că are talent oratoric.
poate
Se întîmplă rareori să producă idei
e
dispus
împiedica
concepţie
largă
totuşi
să-şi şi
să-şi
formeze
corectă
o
despre
noi sau să deschidă
viaţă. Caracteristicile vieţii sale sînt de
drumuri noi, dar e întotdeauna gata
cele
să urmeze, să înţeleagă, să
veracitatea şi principiile ideale, dar
aplice şi să execute. Este înclinat să
uneori plăcerea de a obţine efecte
împărtăşească convingerile
imediate îi creează dificultăţi.
religioase şi politice existente şi unanim acceptate. în anumite
mai
multe
ori
moralitatea,
Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o adunare publică, nu va avea nimic de făcut, respectiv de propus, de apărat, de soli citat sau de contrazis, atunci se va scula în picioare şi va cere cel puţin să se închidă o fereastră, ca să nu fie curent, sau mai degrabă să se deschidă una, ca să intre mai mult aer. Căci el are deopotrivă nevoie de aer şi de atenţia celorlalţi. E întotdea una înclinat să facă ceea ce nimeni nu i-a cerut, convins fiind că oamenii îl văd aşa cum vrea el să fie văzut, anume ca pe cineva care nu doarme, reflectînd la binele semenilor săi. Şi-i îndatorează pe ceilalţi şi drept urmare nu rămîne nerăsplătit. Este capabil să emoţioneze prin discursul său, fără a fi el însuşi
emoţionat. Descoperă repede dorinţele şi opiniile celorlalţi.
putem ruga să ne vorbească. E nefericit în odihnă şi nu ştie să se
Atrage atenţia asupra primejdiilor ce
odihnească aşa cum
ameninţă, organizează şi
trebuie. După o zi plină de muncă,
negociază abil cu adversarii. Are
trebuie să petreacă o seară
întotdeauna proiecte şi vădeşte
incitantă la teatru, la concert, în
o senzaţională hărnicie. De cîte ori
biserică, în bazar, la club sau
este posibil, societatea tre
la toate împreună. Dacă a lipsit la o
buie impresionată în chip plăcut sau,
adunare, o va tulbura cel
cînd nu este posibil, cel
puţin printr-o telegramă ostentativă
puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu
de scuze.6
merge, atunci măcar spe
Şi această descriere ne îngăduie să
riată sau zguduită. El este un salvator
recunoaştem tipul.
de profesie; şi nu îi este
Dar aproape mai mult decît în cazul
neplăcut să fie recunoscut ca atare.
descripţiei femeii extraver
Prin noi înşine, noi nu putem
tite, apare şi aici, în ciuda unor
face nimic bun — dar putem crede în
observaţii favorabile, elementele
el, visa despre el, mulţumi Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl
6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
176
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
177
CE
unei
devalorizări
caricaturizante.
extravertitului nu se află în el însuşi,
Ceea ce se explică în parte prin
ci în relaţiile reciproce pe care le
faptul că această metodă descriptivă
întreţine cu obiectul.
nu poate să dea seama în genere de caracterul
extravertit,
căci
254. Critica intelectuală nu poate
este
să nu procedeze analitic şi să nu facă
imposibil să se pună în lumină, prin
deplină lumină în cazul observat prin
mijloace
referire
intelectuale,
valoarea
la
motivaţiile
şi
intenţiile
specifică a extravertitului; ceea ce în
acestuia.
cazul introvertitului este cu mult mai
extravertitului rezultă însă o imagine
uşor,
şi
de-a dreptul deformată, iar cine îşi
motivaţia conştientă a acestui tip se
imaginează a fi găsit, pe baza unei
pot
astfel
deoarece
raţionalitatea
exprima
prin
mijloace
Pentru
de
psihologia
descrieri,
atitudinea
intelectuale, la fel ca şi realitatea pa-
potrivită pe care trebuie să o ia faţă
siunii sale şi a faptelor ce decurg din
de un extravertit, constată cu uimire
ea. La extravertit, în schimb, accentul
că
principal cade pe relaţia cu obiectul.
descripţia.
Doar
dea
unilaterală împiedică adaptarea la
extravertitului dreptul pe care nu i-1
atitudinea extravertită. Pentru a da
poate
intelectuală.
seama de ea, trebuie eliminată orice
Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re-
reflecţie în ce o priveşte, tot aşa
cunoaşte
după
viaţa
însăşi
conferi
pare
critica
valoarea.
Se
să
poate
personalitatea O
cum
reală
desfide
interpretare
şi
atît
extravertitul
de
se
constata, ce-i drept, că extravertitul
adaptează corect introvertitului doar
este socialmente util, că îşi poate
dacă este în stare să ia ca atare con-
dobîndi mari merite în ce priveşte
ţinuturile
progresul societăţii umane etc. Dar
făcînd
analiza mijloacelor şi a motivaţiei
aplicare practică. Analiza intelectuală
sale va da întotdeauna un rezultat
nu
negativ, căci valoarea principală a
atribuie extravertitului tot felul de
spirituale
abstracţie
poate
face
de
ale
acestuia,
posibila
altceva
de-cît
lor
să
gînduri ascunse, colaterale, de intenţii
astfel
şi altele de acelaşi gen, care în
reflectează,
realitate nu există, afară doar de
ieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi
reflexul palid al unor aspecte ascunse
acest zgomot mărunt se pierde în
în inconştient. Este într-adevăr aşa:
larma generală a vieţii, fără ca ei să
extravertitul, dacă nu are nimic de
găsească prilejul de a vedea în el un
spus, cere să se închidă sau să se
lucru
deschidă fereastra. Or, cine observă
extravertitului se manifestă tocmai
acest lucru? Cine este izbit de el?
în acest fel: ea ţine de evenimentele
Doar acela care încearcă să-şi dea
vieţii
seama
semnifică nici mai mult, nici mai
de
motivele
posibile ale unui
şi
intenţiile
de
act,
sau
deci
acela
analizează,
altul.
omeneşti
Or,
care
reconstru-
psihologia
curente
şi
nu
puţin. Doar acela care reflectează vede mai departe şi vede greşit — în ce priveşte viaţa —, dar vede corect în
ce
priveşte
aspectul
ideilor
ascunse în inconştient. El nu vede omul pozitiv, ci doar umbra lui. Iar umbra
justifică
o
judecată
în
defavoarea omului pozitiv conştient. Cred că ar fi bine, spre a înlesni înţelegerea, să separăm pe om de umbra lui, de inconştient, altminteri discuţia riscă o confuzie conceptuală fără pereche. Percepem la altul multe lucruri ce nu ţin de psihologia sa conştientă, ci vin din inconştient, şi ne lăsăm induşi în eroarea de a-i atribui,
ca
unui
eu
conştient,
calitatea observată. Viaţa şi destinul procedează întocmai, dar psihologul care,
pe
de o
parte, ţinteşte la
cunoaşterea structurii psihicului, pe de alta, la realizarea unei înţelegeri mai
bune între oameni, nu ar trebui să
plăcerea din simplă agitaţie. Dacă
procedeze tot la fel, ci să-1 separe
ocupă o funcţie publică, aceasta este
net
pe
omul
de
cel
în virtutea unei aptitudini anume sau
claritatea
şi
a unei idei pe care doreşte să o
înţelegerea nu se obţin niciodată prin
realizeze. O dată ce şi-a încheiat
reducerea la aspectele de fundal, la
munca, se retrage bucuros; ştie să-i
lumini auxiliare şi sferturi de ton, ci
aprecieze pe ceilalţi şi preferă să
prin asimilarea punctelor de vedere
vadă un lucru prosperînd în mîna
conştiente.
altuia
inconştient,
conştient
căci
proprie.
d) Bărbatul introvertit 255. Despre caracterul bărbatului introvertit (The More Im-passioned And Reflective Man), Jordan afirmă: plăcerile sale nu se schimbă de la oră la oră, iubirea sa de plăcere este de
natură
genuină,
el
de-cît
nu
caută
El
meritele
ruinîndu-se
într-a
supraevaluează
colaboratorilor
săi.
sa
uşor Nu
insultă şi nu poate căpăta vreodată deprinderea de a insulta. Se dezvoltă încet,
este
şovăitor,
nu
aparţine
conducătorilor de religii, nu posedă niciodată atîta siguranţă
178
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN STUDIUL OMULUI
179
CE
de sine încît să ştie cu exactitate ce
prezentarea tipului introvertit să fie la
este o greşeală pentru care ar trebui
fel de temeinică. De ce
să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu e
nu este aşa?
lipsit de curaj, nu are atîta încredere
Să presupunem că Jordan însuşi a
în adevărul său infailibil încît să se
fost un introvertit; în
lase ucis pentru el. înzestrat cu aptitudini
acest caz este de înţeles că el nu a
importante, este împins în prim-plan de cei
ţinut să ofere o descriere
în mijlocul cărora trăieşte, în timp ce
asemănătoare aceleia pe care a
tipul extravertit se pune singur în
făcut-o, cu necruţătoare ascu
vedetă. 7
ţime, tipului opus. Nu aş spune că din
Este semnificativ faptul că la
lipsă de obiectivitate, ci
capitolul bărbatului intro
din lipsa de cunoaştere a propriei
vertit de care este vorba aici, autorul nu spune
umbre. Introvertitul este în
efectiv nimic mai
imposibilitate de a şti sau de a-şi
mult decît ceea ce rezultă din
imagina cum apare el tipului
extrasul pe care l-am prezentat.
extravertit, decît doar dacă l-ar
Lipseşte mai ales descrierea pasiunii,
determina pe acesta să-i spună
pentru care tipul este de
dinainte, cu riscul de a trebui mai
numit „impassioned". Se cuvine,
apoi să-1 provoace la duel.
fireşte, să fim prudenţi în ipo
Căci după cum extravertitul nu este
teze diagnosticante, dar acest caz
înclinat să accepte descrie
pare să invite la presupunerea
rea de mai sus ca o imagine
după care capitolul despre bărbatul
binevoitoare şi exactă a caracterului
introvertit este atît de lacu
său, tot astfel nici introvertitul nu este
nar din motive subiective. După
dispus să accepte carac
descrierea pe cît de minuţioasă,
terizarea pe care i-o face un
pe atît de nedreaptă a tipului
observator şi critic extravertit. Şi
extravertit, ne-am fi aşteptat ca şi
care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă.
Căci, după cum introver
subiectivă
titul încearcă să-1 înţeleagă pe
extravertitul însă nu poate înţelege
extravertit şi nimereşte cu totul
viaţa spirituală interioară decît ca o
alături, tot astfel extravertitul
consecinţă
încearcă să înţeleagă viaţa inte
exterioare. O suită de idei abstracte a
rioară spirituală a celuilalt din unghiul
căror
de vedere al vieţii exte
vizibilă
rioare şi nimereşte tot atît de mult pe
extravertitului ca un fel de himeră. Şi,
alături. Introvertitul face
într-adevăr, fanteziile introvertite nu
întotdeauna greşeala de a voi să
sînt adesea decît aşa ceva. Oricum,
deducă acţiunea din psihologia
despre bărbatul introvertit ar fi multe
7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.
a
relaţie
a
cu
extravertitului,
unor
împrejurări
obiectul
probabil
că
nu îi
este apare
de spus şi i s-ar putea trasa un contur la fel de nefavorabil ca şi acela care se desprinde din capitolul despre insul extravertit al lui Jordan. Importantă mi se pare observaţia lui Jordan potrivit căre ia plăcerea introvertitului este de „natură genuină". Pare a fi în genere o particularitate a sentimentului introvertit faptul că el este genuin, că este, deoarece există din el însuşi, deoarece îşi trage rădăcinile din natura profundă a omului, deoarece se înalţă cumva din sine însuşi ca propriul său scop; nu se află în slujba nici unui alt scop, nu se împrumută nici unuia şi se mulţumeşte să se realizeze pe sine. Acest lucru ţine de spontaneitatea feno menului arhaic şi natural care nu s-a înclinat încă în faţa in
tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe
de vedere eronate care se
nedrept, oricum fără a ţine
bazează pe greşeala mai sus amintită,
seama de drept sau de nedrept, de oportunitate
pe care o face autorul in-
sau de inopor
troducînd criteriul activului şi pe
tunitate, starea afectivă se manifestă,
acela al pasivului şi ameste-
impunîndu-se subiectului,
cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel
chiar împotriva voinţei şi a
să conchidă nu o dată că
aşteptărilor acestuia. Nu este nimic
o personalitate activă poate fi
în ea care să ducă la concluzia că
atribuită şi tipului lipsit de pasiu
există motivaţii gîndite.
ne, şi invers, că o natură pasionată ar
Nu mă voi referi aici şi la alte
trebui să fie mereu pasivă.
capitole din cartea lui
Interpretarea mea încearcă să evite
Jordan. El citează drept exemplu
această eroare, eliminînd cu
personalităţi istorice, prilej cu
totul punctul de vedere al activităţii.
care iese la iveală o sumă de puncte
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ Cari Spitteler, Prometeu şi Epimeteu
gîndeşte anticipativ, pe introvertit, iar Epimeteu pe cel care acţionează şi gîndeşte succesiv, pe ex travertit. E vorba în cazul acestui conflict între cele două per sonaje în primul rind de lupta care
1. Preliminarii la tipizarea lui
se dă în acelaşi individ, între
Spitteler
linia de dezvoltare introvertită şi
Lui Jordan îi revine însă meritul de a fi oferit pentru prima oară (după ştiinţa mea!) o descriere caracterială relativ exactă a tipurilor emoţionale. Dacă pe lîngă subiectele oferite poetului de complicaţiile vieţii active, problema tipurilor nu ar juca, şi ea, un rol impor tant, am avea aproape dovada inexistenţei ei. Or, am văzut cum ea 1-a pasionat în egală măsură atît pe poetul, cît şi pe gînditorul Schiller. în capitolul de faţă ne vom ocupa de o creaţie poetică, bazată aproape exclusiv pe motivul tipurilor. Am în vedere lu
cea extravertită pe care însă reprezentarea poetică a întrupat-o în două figuri autonome cu destine tipice. Este de netăgăduit că Prometeu prezintă trăsăturile de caracter introvertite. El oferă imaginea unui introvertit fidel su fletului şi lumii sale interioare. îşi exprimă exact caracterul în cuvintele pe care le adresează îngerului1: „Nu mi se cuvine mie să judec faţa sufletului meu, căci, iată, el îmi este domn şi dum nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi tot ceea ce simt de el îmi este dăruit."
crarea lui Cari Spitteler, Prometheus und
1 Cari Spitteler, Prometheus und
Epimetheus {Prometeu
Epimetheus, Jena, 1911, p. 9.
şi Epimeteu), apărută prima dată în 1881. Nu aş vrea nicidecum să declar de la început că Prome teu îl reprezintă pe acela care
derea este însă incompatibilă cu PROBLEMA TIPURILOR
181
ÎN LITERATURĂ „Şi de aceea voi să-mpart cu el şi slava mea, iar de va fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de ea." Prometeu se dăruieşte astfel bunului-plac al sufletului său, adică funcţiei de relaţie cu lumea interioară. De aceea şi sufletul are un caracter tainic, metafizic, din pricina relaţiei cu inconştientul. Prometeu îi conferă semnificaţie absolută de domn şi de conducător, în acelaşi mod necondiţionat în care Epimeteu se lasă în voia lumii. Prometeu îşi jertfeşte eul indi vidual sufletului, relaţiei cu inconştientul ca lăcaş matricial de imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde astfel centrul, lăsînd să-i scape, în calitate de contrapondere, persona 2
, relaţia cu obiectul
exterior. Dăruindu-se sufletului său, Prometeu se situează în afara oricărei legături cu lumea înconjurătoare şi pierde pe această cale corectivul indispensabil al realităţii exterioare. Pier
esenţa acestei lumi. De aceea lui Prometeu îi apare un înger, evident un reprezentant al stăpînirii universului; traducînd în limbaj psihologic, îngerul este imaginea proiectată a tendinţei sale de a se adapta la realitate. Corespunzător, îngerul îi spune lui Prometeu: „Şi, iată, de nu te vei putea elibera de a sufletului tău nedreaptă fire, ţi se va spulbera răsplata mare a multor ani, şi fericirea inimii şi toate roadele spiritului tău cu felurite chipuri"; iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua slavei, căci sufletu-ţi de nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o lege n-o cinsteşte şi nici în cer, nici pe pămînt nimic nu are sfînt a lui trufie." 3 Deoarece Prometeu se află exclusiv de partea sufletului, toate tendinţele de adaptare la lumea exterioară sînt refulate şi cad în inconştient. Ca urmare, atunci cînd sînt percepute, ele apar detaşate de propria personalitate şi sînt de aceea proiectate. Se naşte astfel o anume contradicţie prin faptul că şi
sufletul, de partea căruia s-a situat Prometeu şi pe care el îl absoarbe integral în conştiinţă, apare proiectat. Fiind o funcţie de relaţie, ca persona, sufletul este constituit cumva din două părţi: una îi
Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII). Spitteler, loc. cit.., p. 9.
182
183
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
aparţine
individului,
obiectului
relaţiei,
pentru
care
conţinuturile
inconştientului au avut un grad mai mare
inconştientului. înclinăm — dacă nu
de realitate decît lucrurile lumii exterioare.
sîntem
Mărturia istoriei de idei a umanităţii
Hartmann
ai
—
acest
oameni
caz
adepţi
în
cealaltă
filozofiei să
lui
atribuim
pledează
în
favoarea
ambelor
inconştientului doar existenţa relativă
realităţi. Cercetarea aprofundată a
a unui factor psihologic. Din raţiuni
psihicului uman pune, indiscutabil, în
gnoseologice nu sîntem în situaţia de
lumină faptul că ambele realităţi
a
afirmaţie
exercită asupra activităţii conştiente
realitate
o influenţă la fel de intensă, în aşa
face
valabilă
nici cu
un
fel
privire
de la
o
obiectivă a fenomenului psihologic
fel
complex pe care îl numim inconştient,
psihologic şi din motive pur empirice,
tot astfel după cum nu sîntem în
avem dreptul de a trata conţinuturile
măsură să facem nici o afirmaţie
inconştientului ca fiind tot atît de
valabilă despre esenţa lucrurilor reale
reale ca şi lucrurile lumii exterioare,
situate
dincolo
chiar dacă cele două realităţi se
noastră
psihologică.
de
capacitatea
din
punct
de
vedere
motive
contrazic şi par a fi complet diferite în
legate de experienţă trebuie însă să
esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu
spun că, în raport cu activitatea
totul nejustificată, dacă am vrea să
conştiinţei
supraordonăm
noastre,
inconştientului
Din
încît
conţinuturile
revendică,
una
din
realităţi
datorită
celeilalte. Teozofia şi spiritualismul
tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta
reprezintă abuzuri de putere tot atît
realitate pe cit o au şi lucrurile reale
de
ale lumii din afară, chiar dacă atare
cuvine deci să ne limităm la sfera
pretenţii apar cu totul neverosimile
capacităţii noastre psihologice. Din
unei mentalităţi îndreptate precum-
cauza realităţii lor specifice, conţinu-
pănitor spre exterior. Nu trebuie uitat
turile
că au existat dintotdeauna numeroşi
obiecte în virtutea aceluiaşi drept
mari
ca
şi
spirituale
materialismul.
pot
fi
Se
denumite
care ne permite să denumim obiecte
ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce
lucrurile
cum
totalmente diferit de eul său individual.
persona ca relaţie este întotdeauna
Dacă un om se poate în întregime
determinată şi de obiectul exterior,
dărui lumii exterioare, înseamnă că
motiv pentru care ea este ancorată
pentru el lumea continuă să fie un
tot atît de mult în el ca şi în subiect,
obiect distinct de el însuşi; tot astfel
în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu
se comportă şi lumea inconştientă a
obiectul interior, este reprezentat de
imaginilor, ca un obiect diferit de
acesta; motiv pentru care sufletul
subiect, atunci cînd omul se lasă cu
este întotdeauna cumva distinct de
totul în voia ei.
exterioare.
subiect, fiind şi per-
După
După cum lumea inconştientă a imaginilor mitologice vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor exterioare, celui care se abandonează cu totul lumii exterioare, tot astfel şi aceasta din urmă, împreună cu exigenţele ei, vorbeşte indirect celui care se lasă în voia sufletului, căci nimeni nu poate scăpa de cele două realităţi. Dacă se îndreaptă doar către exterior, insul trebuie să-şi trăiască propriul mit, dacă se îndreaptă spre interior, trebuie să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis reală. Iată cum se adresează Sufletul lui Prometeu: „Sînt un dumnezeu al nelegiuirii ce te conduce pe căi lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai ascultat şi toate după vor bele mele ţi s-au împlinit, şi din pricina mea ţi-au răpit a nume
lui tău slavă şi a vieţii fericire." 4 Prometeu refuză regatul oferit de
psihică de astăzi. Engramele nu sînt altceva decît urme funcţio
înger, adică respinge
nale care arată modul cel mai
adaptarea la condiţiile date, pentru
frecvent şi mai intensiv în care
că, în schimb, i se cere su
psihicul uman a funcţionat în medie.
fletul, în timp ce subiectul, respectiv
Engramele funcţionale se
Prometeu, are o natură pur
înfăţişează ca motive logice şi ca
umană, sufletul este demonic,
imagini de felul acelora care
deoarece obiectul interior de care
apar fie identic, fie foarte asemănător,
este legat ca relaţie, adică
la toate popoarele şi care
inconştientul suprapersonal, colectiv,
pot fi uşor recunoscute şi în
se vede licărind prin el. Inconştientul,
conţinuturile inconştiente ale omu
considerat ca fundalul
lui modern. Este deci de înţeles
istoric al psihicului, conţine în formă
faptul că în conţinuturile in
concentrată întreaga serie
conştiente apar trăsături sau
de engrame care din timpuri
elemente absolut animalice alături
imemoriale au determinat structura
Loc.cit., pp. 24 ş. urm.
184
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR tN
CE
LITERATURĂ
185
de acele figuri sublime care l-au
ci uman, tot aşa după cum nici felul
însoţit
pe
de a fi al semenilor săi nu i-a apărut
parcursul existenţei sale. E vorba
vreodată îndoielnic. Doar abandonul
de o întreagă lume de imagini a
total în faţa uneia sau alteia dintre lumi
cărei nemărginire nu stă cu nimic mai
naşte ambiguitatea sufletului. Intuiţia
prejos faţă de aceea a lucrurilor reale.
lui Spitteler a sesizat acea imagine a
După cum, celui care se lasă cu totul
sufletului la care o natură candidă ar
în voia lumii exterioare aceasta i se
fi putut cel mult să viseze.
pe
om
dintotdeauna
înfăţişează sub chipul unei făpturi
Citim la el: „Şi în vreme ce el se
apropiate, iubite, prin care el — în
zbătea astfel în impe
cazul
tuozitatea zelului său, o tresărire
în
împinge
care să
destinul se
său
abandoneze
îl
va
integral
ciudată juca în jurul gurii şi pe
obiectului personal — va face experienţa
chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau
ambiguităţii lumii şi a propriei fiinţe,
neîncetat şi îi clipeau înfri
tot
gurat. Şi dincolo de genele moi şi fine
astfel
pe
personificarea inconştientului totalitatea,
celălalt
îl
întîmpină
demonică care
extrema
a
incorporează contradicţie
şi
ceva pîndea, ameninţa, se furişa asemenea focului ce în ascuns străbate cu viclenie casa
ambiguitate a imaginilor lumii. Acestea
şi asemenea tigrului care unduieşte pe
sînt fenomene limită care depăşesc
sub tufişuri iar din frun
măsura normală şi de aceea media
zişurile întunecate fulgeră intermitent
normală ignoră aceste enigme pline
corpul său galben pătat." 5
de cruzime. Ele nu există pentru ea.
Linia vieţii pe care şi-o alege
Doar puţini sînt aceia care ajung la
Prometeu este deci indis
marginea lumii, acolo de unde începe
cutabil una introvertită. El jertfeşte
imaginea reflectată a ei. Pentru insul
prezentul şi relaţia sa cu pre
care se situează la mijloc, sufletul nu
zentul pentru a crea, gîndind
are caracter nici dubios, nici demonic,
anticipativ, un viitor îndepărtat.
Cu totul altfel este Epimeteu: el
ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe
recunoaşte că năzuinţa
«Heit» şi «Keit»* şi orice lucru
sa se îndreaptă către lume şi către
drept." Epimeteu nu poate rezista
ceea ce e valabil pentru lume.
ispitei de a-şi împlini propriul destin şi
De aceea el spune îngerului: „Dar acum eu
de a se supune punctului de vedere „lipsit de
jinduiesc spre ade
suflet". Această legătură cu lumea
văr şi, iată, sufletul meu se află-n
este de îndată răsplătită:
mîna ta şi dacă-ţi place, dăru* E vorba de personajul Suflet; în germană substantivul e feminin (n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
„Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a simţit statura mai înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga făptură îi era unită şi întrea ga fiinţă îi era sănătoasă, respirînd o bunăstare viguroasă. Şi se-ntoarse deci cu pas sigur, străbătînd valea, pe drum neocolit asemenea celui care nu se teme de nimeni, cu privirea deschisă ca cel însufleţit de amintirea propriei fapte drepte." 6 După cum spune Prometeu, el şi-a „vîndut sufletul liber pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut sufletul în favoarea fra telui său. El a mers pe urmele extravertirii sale şi deoarece aceas ta s-a orientat după obiectul exterior, Epimeteu s-a absorbit în dorinţele şi aşteptările lumii, mai întîi aparent în avantajul său considerabil. El a devenit un extravertit, după ce mai înainte trăise ani de zile în singurătate, ca fals extravertit, imitîndu-şi
fratele introvertit. O atare involuntară
constă în conştiinţa înteme
„simulation dans le carac
iată pe „noţiunile corecte", transmise
tere" (Paulhan) apare nu rareori.
prin tradiţie, deci pe acel
Evoluţia lui către un extravertit
tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii
autentic reprezintă de aceea un
vieţii de care opinia pu-
progres în direcţia „adevărului" şi merită recompensa care îi este acordată. în timp ce Prometeu este împiedicat de exigenţele tira nice ale sufletului său să stabilească orice fel de relaţie cu obiec tul exterior şi este constrîns să aducă în slujirea sufletului cele mai crude jertfe, Epimeteu este mai întîi eficient apărat de pri mejdia ce îl ameninţă pe extravertit de a se pierde cu totul în obiectul exterior. Această protecţie
* Referinţă posibilă la sufixele -heit şi -keit, cu ajutorul cărora sînt derivate în germană, mai cu seamă din adjective, substantivele
abstracte
corespunzătoare
(denumind
stări,
calităţi, condiţii etc). Pasajul ar putea fi deci o aluzie la ideea de regulă, de ordine. De avut în vedere — şi nu în ultimul rind — un eventual joc de cuvinte de
tip
disociativ:
constituenţii
heit
şi
cuvîntului
voioşie, seninătate (n. f.). 6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
keit
Heiterkeit
sînt —
186
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
187
blică se slujeşte la fel ca judecătorul
autocritic, credinţa nestrămutată în
de codul penal. în felul acesta, lui
valoarea lui obştesc acceptată, lipsa
Epimeteu i se fixează acea limită care îl
de îndoială în propria „faptă dreaptă"
împiedică
şi conştiinţa împăcată care îl definesc
să
se
abandoneze
obiectului în aceeaşi măsură în care
ne
Prometeu se abandonează sufletului.
caracterul
Conştiinţa substituită sufletului îi in-
compara vizita lui Epimeteu la Prometeu
terzice acest lucru. întorcînd spatele
bolnav, cind regele Epimeteu vrea să-şi
lumii
ei
vindece fratele în suferinţă: „Şi după
pradă
ce au săvîrşit toate acestea, regele
sufletului, stăpînului crud, şi bunului-
înainta, sprijinindu-se pe doi prieteni,
plac aparent al acestuia, plătind cu
unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga,
nesfirşită
salută şi rosti aceste cuvinte, însoţite
oamenilor
codificate,
şi
conştiinţei
Prometeu
suferinţă
cade
faptul
de
a
fi
nesocotit lumea. Limitarea înţeleaptă pe care o conştiinţă ireproşabilă i-o
îngăduie
să
recunoaştem
descris
de
uşor
Jordan. A se
de gînduri bine intenţionate: «Din inimă îmi pare rău de tine,
impune lui Epimeteu îi leagă însă
Prometeu, iubite frate!
acestuia ochii într-atît, incit îl face să-şi
Dară să prinzi curaj, căci, iată, o
trăiască orb mitul, avînd perpetuu
unsoare am aici, în orice su
sentimentul că procedează bine, căci
ferinţă încercată şi care miraculos
este mereu în acord cu aşteptările
tămăduieşte de arşiţă şi friguri
generale şi este mereu încununat de
deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi
succes, împlinind dorinţele tuturor.
spre pedepsire, tu poţi s-o
Aşa se doreşte să fie regele, şi aşa îl
foloseşti.»
reprezintă Epimeteu pînă la sfîrşitul
Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea
său lipsit de glorie, însoţit fiind pînă
legă unsoarea strîns
atunci de aplauzele mulţimii ce îl fac
şi cu mişcări solemne îi întinse totul,
să-şi
precaut. Dară Prometeu,
simtă
spatele
puternic.
încrederea de sine, lipsa spiritului
de cum simţi mirosul şi privi unsoarea,
cu silă îşi întoarse capul. Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să
Şi rostind aceste vorbe, din haină
strige se porni şi să prezică,
scoase o oglindă şi
aprins de zel:
toate lucrurile dintr-un început îi
«De mai mare pedeapsă tu cu adevărat duci lipsă, căci nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînăacuma învăţătură.»
desluşi şi deveni limbut şi gre şelile lui toate le ştiu." 7 Această scenă ilustrează perfect cuvintele lui Jordan: „Society must be pleased if possible; if it will not be pleased, it must be astonished; if it will neither be pleased nor astonished, it must be pestered and shocked".8 întîlnim în scena citată un climat aproape asemănător. în Orient un om bogat îşi face cunoscută demnitatea prin aceea că nu apare în public decît spri jinit de doi sclavi. Epimeteu se foloseşte de această poză pentru a face impresie. De binefacere, se cuvin pe loc legate admones tarea şi moralizarea. Iar dacă nici acestea nu prind, celălalt tre buie cel puţin înfricoşat cu imaginea propriei sale josnicii. Căci totul se reduce la a produce impresie. O locuţiune americană ne spune că în America au succes două feluri de oameni: aceia care ştiu ceva şi aceia care se prefac cu abilitate că ştiu. Adică, apa renţa are uneori tot atît de mult
succes ca prestaţia reală. Extra
282. Nu este lipsit de interes să se
vertitul de acest fel lucrează
compare acest mod de a-1 concepe
precumpănitor cu aparenţa. Intro
pe Prometeu cu descripţia pe care i-
vertitul vrea s-o străpungă şi abuzează în
o face acestuia Goethe. Cred că am
acest scop de munca
suficiente motive să presupun că
sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe
Goethe aparţine mai degrabă tipului
Epimeteu într-o singură per
extravertit decît celui introvertit că-
soană, obţinem un om care în afară este Epimeteu şi înăuntru Prometeu, ceea ce face ca ambele tendinţe să se irite reciproc şi fiecare să încerce să atragă eul definitiv de partea sa.
2. Comparajie între Prometeul lui Spitteler şi acela al lui Goethe
Loc. cit., pp. 120 ş. urm. Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este posibil, societatea trebuie să fie satis făcută; dacă nu poate fi satisfăcută, trebuie uimită; dacă nu poate fi nici sa tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie iritată şi zguduită."
188
Prometeu
TIPURI PSIHOLOGICE
mia i-1 atribui pe Spitteler. O dovadă completă în sprijinul acestei presupuneri ar putea s-o aducă doar cercetarea şi analiza întinsă
şi
Minerva
prezintă
multe asemănări cu acela dintre Prometeu şi Suflet la Spitteler. Astfel,
Prometeu
se
adresează
Minervei:
şi atentă a biografiei lui Goethe.
„De la-nceput cuvîntul
Ipoteza mea se sprijină pe o sumă
tău Mi-a fost a cerului
de impresii pe care nu le iau în
lumină! De parcă sufletu-
discuţie
mi cu sine-ar fi vorbit Şi
ca
fiind insuficient
de
sieşi s-ar fi dezvăluit, Şi
probante. 283. Nu este nevoie ca atitudinea să
introvertită
coincidă
în
mod
armonii congeniale în el din sine-ar fi vibrat: Iată
necesar cu figura lui Prometeu,
ce-au fost vorbele tale.
respectiv
Aşa că eu nu eram eu, Şi
acestuia
figura poate
tradiţională fi
şi
a
altminteri
cind gîndeam că eu
interpretată. De pildă, o versiune
vorbesc Vorbea o zeitate,
diferită oferă Platon în Protagoras,
Iar cind ziceam că zei
unde cel care distribuie forţele vieţii
vorbesc Eu însumi doar
făpturilor tocmai plămădite din lut
vorbeam. Asta-i cu tine şi
şi
cu mine, Iţi aparţine din
foc
de
către
zei
nu
este
Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi
străfund Iubirea-mi
în mit, Prometeu este în principal
pentru totdeauna!" Şi mai
(în acord tocmai cu gustul antic)
departe:
cel
iscusit
în
viclenie
şi
inventivitate. La Goethe, găsim două versiuni. în fragmentul dramatic din
Prometeu
1773,
înfruntătorul, plămăditorul
creatorul sigur
pe
este şi sine,
asemenea zeilor şi dispreţuindu-i pe zei. Sufletul său este Minerva, fiica
lui
Zeus.
Raportul
dintre
„Aşa cum dulcele amurg
PROBLEMA TIPURILOR IN
însufleţite
de
Minerva.
La
LITERATURA
Spitteler, el nu este creator, este pasiv, doar sufletul îi este creator, dar
189 activitatea sa zămislitoare rămîne Al soarelui ce-apune
ascunsă şi misterioasă. La plecare,
Se înfiripă înspre slăvi
Sufletul îi spune lui Prometeu: „Şi-
Din Caucazu-n neguri,
acuma eu de tine mă despart,
Cu linişte învăluindu-mi
căci, iată, o lucrare mare mă
sufletul,
adastă, cerînd uriaşă trudă şi spre
Păstrîndu-mi-o vie şi-n
a o înfăptui de multă grabă e
clipe de restrişte,
nevoie."11 S-ar zice că la Spitteler
Aşa sporitu-mi-au puterile, Sorbind din ceru-ţi aer,
sufletul
asumă
fapta
creatoare
prometeică, în vreme ce Prometeu
cîte-o gură."9
însuşi suferă doar chinul sufletului Prometeu
creator. La Goethe, Prometeu e
depinde de sufletul său. Privinţă în
activ, în primul rînd în direcţie
care asemănarea cu Prometeul lui
creatoare, înfruntîndu-i pe zei în
Spitteler este considerabilă. Aşa,
temeiul tocmai al propriei puteri
de
de creaţie:
284.
Şi
pildă,
la
Goethe,
acesta
se
adresează
Sufletului: „Şi dacă mi le-au răpit
„Cine m-a ajutat
pe toate, rămîn peste măsură de
împotriva trufiei
bogat atîta timp cît tu îmi mai
Titanilor? Cine
rămîi şi mă numeşti «amicul meu»
m-a scăpat de
cu gura-ţi dulce şi laşi să cadă
la moarte, De la
asupra mea privirea chipului tău
robie?
mîndru şi plin de har."10 în ciuda asemănării dintre cele două figuri şi a relaţiilor lor cu sufletul, există între
ele
şi
o
substanţială
deosebire: Prometeul lui Goethe este un creator, un plăsmuitor ale cărui
figuri
de
argilă
sînt
9Goethe, Prometheusjragment. [Traducere de Mihai Isbâşescu, în Goethe, Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 197-198 (n. t.)]. Spitteler, toc. cit., p. 25.
Loc. cit., p. 28.
190
TIPURI PSIHOLOGICE Nu tu
el şi însufleţite de sufletul său,
săvirşit-ai
umple lumea de zămislirile pu
toate,
terii sale creatoare, fiind totodată
Inimă sfînt
învăţătorul şi educatorul oa
arzătoare?"1
menilor. La Spitteler, tot ce îl
2
285.
aşază în spaţiu figuri modelate de
în acest fragment Epimeteu este
palid caracterizat; cu totul inferior lui Prometeu, el este avocatul sentimentului colec tiv care nu vede în slujirea sufletului decît un fel de „îndărătni cie". El îi vorbeşte lui Prometeu după cum urmează: „Eşti singur doar! Te îndîrjeşti plăcerea s-o ignori, Cînd zeii, tu, Ai tăi şi lumea, cerul, toţi Din plin se simt a fi un tot."13
priveşte pe Prometeu merge în interior, se absoarbe în întunecimea adîncului sufletesc, tot aşa după cum el însuşi se resoarbe din lume, exilîndu-se din chiar patria sa restrînsă, spre a deveni cumva şi mai invizibil. Potrivit principiului compensator al psihologiei noastre analitice, într-un astfel de caz, sufletul, adică personificarea inconştientului, tre buie să fie cu deosebire activ, pe cale de a pregăti o operă care deocamdată este însă invizibilă. în afară de pasajul citat mai
286.
Indicaţiile din acest
fragment dramatic sînt prea spora dice pentru a putea să identificăm pe baza lor caracterul lui Epi meteu. în schimb, trăsăturile pe care Goethe i le conferă lui Pro meteu prezintă o diferenţă tipică faţă de acelea ale personajului omolog al lui Spitteler. La Goethe, Prometeu plăsmuieşte şi ac ţionează în lumea exterioară,
există la Spitteler o descriere completă a acestui proces de echi valenţă scontabil. Anume în Pandorazwischenspiel (Interludiul Pandora).
conştiinţa
LITERATURĂ
Pandora este o reprezentare a ceea ce
Pandora,
această
figură
a
mitului
prometeic, este aici fiica zeilor; cu excepţia unei singure relaţii foarte profunde,
ea
independentă
este de
absolut Prometeu.
Această versiune se sprijină pe istoria
mitului,
în
care
femeia
intrată în relaţie cu Prometeu este fie Pandora, fie Atena. Prometeul este
Pandora
legat
sau
sufleteşte
Atena,
de
precum
la
Goethe. Spitteler însă operează o remarcabilă scindare, sugerată — ce-i drept — şi de mitul istoric, în care Prometeu-Pandora s-a contaminat
de
analogia
Goethe
siunea
Hefaistos-
privilegiază
Prometeu-Atena.
verLa
Spitteler, în schimb, Prometeu este sustras sferei divine şi primeşte un suflet propriu. Divinitatea sa şi relaţia
în
inconştient. Astfel incit Interludiul
enigmatică
Atena.
adică
PROBLEMA TIPURILOR ÎN 191
287.
mitic
noastră,
mitică
arhetipală
cu
Pandora se păstrează ca o contrapartidă cosmică în spaţiul celest şi acţionează
pe
cont
propriu.
Lucrurile care se petrec în lumea de dincolo sînt acelea care se desfăşoară în spaţiul de dincolo de
se petrece în inconştient, în timpul suferinţelor
lui
Prometeu.
Dispărînd din lume şi distrugînd ultima punte ce îl leagă de ea, Prometeu se cufundă în adîncul sinelui propriu, îşi este sieşi unică vecinătate, unic obiect. El ajunge astfel „asemenea lui Dumnezeu", căci potrivit definiţiei, Dumnezeu este
fiinţa
care
odihneşte
pretutindeni în sine şi îşi este, în virtutea
sale,
omniprezenţei
întotdeauna
şi
oriunde,
propriul
obiect. Evident, Prometeu nu se simte
nicidecum
Dumnezeu, nefericit.
ci
asemenea
doar
După
extrem
scena
în
lui de care
Epimeteu vine şi scuipă şi el pe mizeria lui Prometeu, acţiunea se strămută în spaţiul de dincolo, fireşte în momentul în care toate relaţiile cu lumea ale lui Prometeu fuseseră refulate pînă la anulare. Acestea sînt momentele în care, potrivit
experienţei
conţinuturile
noastre,
inconştientului
au
cele mai mari şanse de a dobîndi autonomie şi vivacitate pînă întracolo îneît să domine conştiinţa14. Starea lui Prometeu se oglindeşte în
inconştient după cum urmează:
întunecate, pe o pajişte tăcută şi
„Şi
pustie, de
12
în
zorii
aceleiaşi
zile
Goethe, op. cit. [De fapt,
aceste versuri figurează în oda Prometheus (probabil din 1774), care urma să
14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose (Gesammelte Werke, III), Wandlun-gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]), DU
deschidă ultima parte a poemului
Beziehungen zwischen dem Ich und dem
dramatic
Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII).
mai sus citat. Versiunea româna ii aparţine Măriei Banuş. Goethe, Poezii şi poeme. Editura Tineretului, Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\. 13Goethe, loc. cit., p. 213.
192
deasupra
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR tN
CE
LITERATURĂ
tuturor
lumilor,
umbla
rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a
Dumnezeu, creatorul a toată viaţa,
gurii tăcere plină de cinsti
parcurgînd cercul blestemat, potrivit
re."15
cu firea stranie a bolii sale tainice şi rele. Căci din pricina bolii nu putea
193
Este fără doar şi poate evident că Dumnezeu suferă de boala lui Prometeu. Căci după cum
desăvîrşi ocolul, nu îi era
acesta îşi revarsă întreaga
dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci
pasiune, întregul libido asupra
trebuia în veci, cu acelaşi
sufletului, asupra lumii lăuntrice,
pas, în fiecare zi şi an de an, să dea
consacrîndu-se integral slujirii
înconjur pajiştii tăcute, cu
sufletului, tot astfel şi Dumne
mersul greoi şi capul plecat, cu
zeul său merge „în cerc" în jurul
fruntea încreţită şi chipul schi
centrului lumii, istovindu-se
monosit, cu ochiul înceţoşat, privind
asemenea lui Prometeu care este pe
fără răgaz spre mijlocul
cale de a se stinge. Ceea ce
cercului.
vrea să însemne că libidoul său a
Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n
trecut în inconştient, unde ur
fiecare zi destinul
mează să pregătească un substitut,
nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai
căci libidoul este o energie
tare capul şi îşi tîra de obo
care nu dispare fără urmă, ci produce
seală mai mult pasul, iar de vegherea
întotdeauna un echivalent.
rea a nopţii, izvorul vieţii
Echivalentul este Pandora şi ceea ce
secat părea să-i fie, iată, se ivi din
ea îi aduce părintelui său:
noapte şi din revărsat de zori
anume un giuvaer încîntător pe care
Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu
vrea să îl ofere oamenilor
pas şovăitor şi cuviincios
pentru a le domoli suferinţele.
de locul sfint, şi se-aşeză apoi smerit de-o parte, dînd cu privi
Traducînd acest proces în sfera umană a lui Prometeu,
vom spune că: în vreme ce acesta, aflat
dorei.
sub condiţia „asemănării
imagine inconştientă în oglindă care
cu divinitatea", suferă, Sufletul lui
reprezintă simbolic adevărata lucrare a
pregăteşte o lucrare hărăzită
sufletului lui Prometeu. Din text reiese
alinării suferinţelor omenirii. Sufletul
limpede că e vorba de un dumnezeu-
lui Prometeu năzuieşte
mîn-tuitor, de o reînnoire a soarelui.16
astfel să ajungă la oameni. Cu toate
Această nostalgie se exprimă în boala
acestea, lucrarea pe care el
divinităţii, care tînjeşte după renaştere
o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este
şi de aceea întreaga sa forţă vitală se
întocmai cu aceea a Pan-
scurge înapoi în centrul sinelui său,
15 Spkteler, loc. cit., p. 107.
Giuvaerul
Pandorei
este
o
adică în adîncul inconştientului din care viaţa se naşte din nou. De aceea şi apariţia giuvaerului în lume este descrisă într-un fel care aminteşte de imaginile naşterii lui Buddha din Lalitavistara: Pandora aşază giuvaerul sub un nuc, tot aşa cum Maya naşte pruncul sub smochin. „Sub copac, în umbra miezului de noapte, ardea pojar şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe bolta întunecată, aseme nea luceafărului dimineţii, străluceau pînă departe fulgerele dia mantine. Chiar şi albinele şi fluturii plutind în dans peste grădina în floare alergau spre pruncul minunat, jucîndu-se şi zbenguindu-se în jurul lui [...], iar din văzduhuri, în grea cădere, se lăsau ciocîrliile în jos, lacome să slăvească noua faţă mai frumoasă
a soarelui şi privind de aproape
curoasă, închipuind în acorduri
strălucirea dalbă a razelor, ini
susurate un dulce cor de glasuri
ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra
pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte
tuturor domnea părinteşte
sub acoperişul umil, cine
şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă,
ar fi bănuit ce giuvaer se află în
cu haina grea şi verde,
mijlocul nostru.»" 17
ocrotind cu mîinile-i regale faţa pruncilor săi. Şi toate acele ramuri multe se aplecau iubitor şi se înco voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut să stăvilească printr-un gard privirile străine pentru ca, geloase, numai ele să se bucure de farmecul nemeritatului dar, şi toate miile de frunze delicat însufleţite tremurau şi vibrau de plăcere, şopteau de emoţie bu
Cînd pentru Maya a bătut ora naşterii, ea a adus copilul pe lume sub smochinul Plaksa ce îşi apleca crengile protector Referitor la motivul giuvaerului şi al renaşterii, vezi Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte Werke, XII). Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
194
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR lN
CE
LITERATURA
195
pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat
Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea
emană în lume o lumină imensă,
se petrec în sfe
strălucitoare, natura şi zeii iau parte la
ra divină, adică în inconştient.
naşterea
Presimţirile evenimentului, care
lui. Iar
cînd
păşeşte
pe
pămînt, un lotus mare creşte sub
se preling în conştiinţă, nu sînt
tălpile sale şi din el, Bodhisattva, în
sesizate de elementele epimetei-
picioare, contemplă lumea. De aici for-
ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler
mula tibetană de rugăciune: om mani
reprezintă pe larg
padme hum = oh, despre giuvaerul
această idee în paragrafele
din lotus! Clipa renaşterii îl află pe
următoare19, în care vedem cum lu
Bodhisattva sub copacul ales Bodhi,
mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei
unde el se transformă în Buddha,
iraţională, îndreptată către
iluminatul.
obiectele exterioare, este incapabilă
Această
renaştere
sau
reînnoire este însoţită, ca şi naşterea,
să aprecieze corect valoarea
de aceeaşi lumină strălucitoare şi de
şi semnificaţia giuvaerului. Din această
aceleaşi miracole ale naturii şi apariţii
pricină, el se pierde pen
divine.
tru totdeauna.
2%. în imperiul lui Epimeteu însă,
Dumnezeul reînnoit semnifică o
unde nu stăpîneşte decît conştiinţa,
atitudine reînnoită, adi
nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se
că posibilitatea unei noi intensificări a
pierde. Furios pe mărginirea lui, îngerul
vieţii, o redobîndire a ei,
îl mustră: „Şi oare nu ţi-a fost ţie un
căci, din punct de vedere psihologic,
suflet hărăzit, de vreme ce asemeni
Dumnezeu înseamnă în
dobitoacelor ai fost atît de necioplit şi
totdeauna valoarea supremă,
fără minte să te ascunzi de divinitatea
cantitatea maximă de libido, acti
minunatăV™
vitatea psihologică vitală optimă. în
Se vede că giuvaerul Pandorei este o reînnoire a lui
consecinţă, pentru Spitteler, atitudinea prometeică şi cea
epimeteică se dovedesc a fi insufi
armonie cu starea dată a lumii, cea
ciente. Cele două tendinţe se
prometeică, în schimb, nu este — motiv
disociază, cea epimeteică este în
pentru care trebuie să lucreze în
Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă faimoasa conştiinţă a lui Epimeteu ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel
favoarea reînnoirii lumii. Ea creează astfel o nouă atitudine faţă de lume (giuvaerul dăruit lumii), fără însă a
instinctului animalic al oportu
găsi ecou la Epimeteu. Cu toate
nităţii.
acestea, recunoaştem fără dificultate
Loc. cit., pp. 132 ş. urm.
că darul Pandorei este o încercare de rezolvare
simbolică
a
problemei,
semnalată deja cu prilejul discutării scrisorilor lui Schiller: e vorba de problema unirii funcţiei diferenţiate cu cea nediferenţiată. 299. înainte de a merge mai departe în elucidarea
acestei
chestiuni,
să
ne
reîntoarcem la Prometeul lui Goethe. După cum am văzut, există deosebiri clare între Prometeul creator al lui Goethe
şi
acela
suferind
al
lui
Spitteler. O altă distincţie importantă este relaţia cu Pandora. La Spitteler, Pandora este un duplicat al sufletului lui Prometeu, care aparţine sferei divine; la Goethe, în schimb, ea este în întregime creatura şi fiica titanului, deci dependentă în chip absolut de el. Deja relaţia lui cu Miner-va face din
Prometeu
un
substitut
al
lui
Vulcan, iar faptul că Pandora este creaţia lui şi nu a zeilor arată că el este un demiurg, sustras sferei umane. De
pentru că subliniază caracterul divin al
aceea Prometeu spune: „Şi cînd gîndeam
titanului. în Pandora lui Goethe avem din
că eu vorbesc,
fericire a face cu o piesă care ne oferă
Vorbea o zeitate,
o caracterizare mai completă a lui
Iar cînd ziceam că
Epimeteu decît fragmentul discutat
zei vorbesc, Eu
pînă acum. Iată cum se prezintă el
însumi doar vorbeam."
aici:
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu e lipsit de orice caracter divin, chiar sufletul său nu e decît un demon neoficial, divinitatea este pusă pentru sine, separată de uman. în schimb, versiunea
lui
Goethe
este
antică
„Ziua-mi de noapte nu se mai alege Şi-mi duc a numelui nefericire: Căci Epimetheus m-au numit zămislitorii, «Cel ce gîndeşte-apoi», cel ce-ntîmplarea
196
fiecărei zile mînat de acelaşi im-
TIPURI PSIHOLOGICE
bold neostoit de a zămisli şi a
Grăbită-o
acţiona
retrăieşte-n gînd
asupra
lumii,
Epimeteu,
chinuit de griji, de temeri şi de
trudind Pentru-al posibilului tulbure
gînduri apăsătoare, se lasă în voia
imperiu. Atîta
fanteziilor, a viselor şi a amintirilor
trudă i-a fost
sale. Pandora apare ca o creatură
tînărului dată
a
încît, nerăbdător,
Prometeu, dar aleasă drept soţie
pornit în viaţă
de Epimeteu. Despre ea, acesta
Necugetat, am
spune:
lui
Hefaistos,
respinsă
înhăţat prezent
„De la astfel de comoară-i bun
doar, Noilor griji
şi chinul."
adăugind noi
302. Pandora este pentru el un
chinuri."
20
301.
Prin
giuvaer de preţ, supremul bun aceste
cuvinte,
chiar:
Epimeteu îşi caracterizează fiinţa:
„Dar pe veci a mea e
el reflectează la trecut şi nu se
ea, cea minunată!
mai poate desprinde de Pandora
Fericirii gustat-am
pe care (potrivit legendei antice)
preaplinul bogat!
o luase de soţie, adică el nu se
Stăpînind frumuseţea,
mai poate izbăvi de amintirea ei;
de ea m-am legat: S-a
ea
însăşi
îl
părăsise
demult,
ivit cum alai
lăsîndu-i-o
în
loc
fiica
primăverile-şi scot.
pe
ei
Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine
Cunoscînd-o, am
pe Elpore, Speranţa. Aici Epimeteu
prins-o, şi asta-a fost
este înfăţişat atît
tot! Precum negura
de clar încît funcţia
cetii, sminteala s-a
psihologică pe care o reprezintă,
dus: M-a atras spre
în vreme ce Prometeu este şi în
pămînt — şi spre
Pandora acelaşi
ceruri, în sus. Tu
putem
de
recunoaşte
creator
şi
plăs-
muitor care se trezeşte în zorii
cuvinte s-o lauzi să
cauţi ai vrea,
PROBLEMA TIPURILOR ÎN LITERATURĂ 197 S-o înalţi; ea demult in inalturi umbla. Dei asemui ce-i bun, lingă ea pare prost; De vorbeşte, dreptatea a ei vezi ca fost. împotrivă de-i stai, vezi că-ndată te-a-nfrint De eziţi să-i slujeşti, îi cazi rob, la pămînt. Pentru bun şi frumos are-ndată răspuns. Să nu te făleşti: temblînzeşte de-ajuns. Dacă ea iţi e ţinta, porţi aripi la pas. Dacă-ţi iese din cale, pe loc ai rămas. Deai in faţă oprelişti, te-nalţă cu ea: Şi averea şi minteanţeleaptă ţi-ai da! Se pogoară în lume cu chipuri o mie — Pe ape pluteşte, mergînd pe cîmpie; După sacre măsuri străluceşte,
vibrează. Conţinutul
imaginile
dă formei nobleţe de
iectate ale inconştientului. Căci
rază — îi dă ei şi-şi
acestea din urmă acţionează cu
dă sieşi supremă
acea supraforţă descrisă mai sus
putere. Astfel fost-a
şi, în special, în acel mod ca-
în cale-mi: copil şi
racterizat de Goethe excelent prin
muiere."21
versul:
303. După cum reiese limpede din aceste versuri, Pandora are
sînt
conţinuturi
pro-
„De-ai în faţă oprelişte, tenalţă cu ea."
pentru Epimeteu semnificaţia unei
304.
imagini a sufletului, ea îi reprezintă
exemplar
sufletul:
particulară a anumitor conţinuturi
de
dumnezeiască, nezdruncinat.
aici,
puterea
ei
superioritatea de Oriunde
sînt
Aceste
conştiente ţinuturi
cuvinte
descriu
intensificarea
afectivă
asociate
unor
inconştiente
con-
analoage.
repartizate astfel de atribute unor
Intensificarea are în ea ceva de-
personaje
monic-constrîngător, are deci un
anume
se
poate
cu
siguranţă conchide că acestea sînt
efect „divin" sau „diabolic".
purtătoare de simboluri, respectiv
20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, în Goethe, Opere, 3. Teatru, II. Editura Univers, Bucureşti, 1986, pp. 400-401 - n. t.)
21 Pandora, [Loc. cil., pp. 420421 — n. t.]
198
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURA
Am spus că, în fragmentul dramatic
199
toată lumea. El este de
al lui Goethe, Pro-
aceea separat de lumea sa interioară,
meteu este extravertit. îl regăsim tot
de care legat rămîne, de
aşa şi în Pandora, cu deo
această dată, Epimeteu, legat de
sebirea că aici îi lipseşte relaţia cu
gîndirea şi simţirea secundară
sufletul, cu perenitatea in
şi pur reactivă a extravertitului, căreia
conştientă, în locul lui, Epimeteu este
îi revin toate caracterele
acela care, ca introvertit,
funcţiei mai puţin diferenţiate. De aici
se îndreaptă spre interior. El se
şi faptul că Epimeteu este
adînceşte în reflecţii, evocă
la bunul-plac al Pandorei care îi este în
amintiri din mormîntul trecutului,
toate privinţele superioară.
„gîndeşte". Este cu totul di
Psihologic, aceasta înseamnă că
ferit de personajul omolog al lui
funcţia epimeteică inconştientă
Spitteler. Putem de aceea să
a extravertitului, şi anume tocmai
spunem că aici (în Pandora lui Goethe)
acea reprezentare fantastă,
s-a produs ceea ce am
meditativă şi ruminătoare, este întărită
sugerat mai sus, respectiv asumarea
de intervenţia sufletului.
de către Prometeu a atitu
Dacă.sufletul se află în legătură cu
dinii extravertite, active, iar de către
funcţia mai puţin diferen
Epimeteu a celei introver
ţiată, putem conchide că funcţia valoric
tite, meditative.
superioară, respectiv di
Acest Prometeu este deci în formă
ferenţiată, este prea colectivă, adică
extravertită Prome-
se află în slujba conştiinţei
teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora, el
colective 22 şi nu în aceea a libertăţii. Ori
creează în scopuri
de cîte ori apare o
colective; într-un munte şi-a instalat o
astfel de situaţie — şi apare foarte des
veritabilă întreprindere
— funcţia mai puţin dez
care fabrică articole de utilitate pentru
voltată, adică „cealaltă parte", este
întărită de o egocentricitate
în schimb, se luptă cu sentimentele de
patologică, ceea ce vrea să spună că
inferioritate care îl copleşesc fără voia
extravertitul îşi umple tim
lui şi îi tulbură nu mai puţin starea de
pul liber cu meditaţii melancolice sau
spirit.24
ipohondrice, dacă nu
Prometeu din Pandora nu mai corespunde
chiar cu fantezii isterice sau cu alte simptome 23 ;
aceluia al lui
introvertitul,
Spilteler. El este simplă aspiraţie
„Heit" şi „Keit" la Spitteler. în locul lor poate apărea, compensator, o sociabilitate sporită, un comerţ social intens în a cărui variaţie febrilă se caută uitarea.
colectivă către activitate, semnificînd — prin unilateralitate — o refulare a eroticii. Fiul său Phileros 25 este pasiune erotică pură; căci în calitate de fiu al tatălui său, el trebuie — precum adesea copiii — să recupereze prin constrîngere inconştientă ceea ce părinţii săi nu au putut trăi. Fiica lui Epimeteu, nechibzuită, gîndind abia succesiv fap tei, este semnificativ Epimeleia=Grija. Phileros o iubeşte pe Epimeleia, fiica Pandorei, şi astfel, vina lui Prometeu de a fi respins-o pe aceasta este răscumpărată. Totodată, Prometeu şi Epimeteu se unc.se prin aceea că rîvna primului se dovedeşte a fi erotism nemărturisit, iar perpetua întoarcere în urmă a celui de al doilea. îngrijorare raţională care ar vrea să stăvilească ac tivitatea productivă a lu i Prometeu şi să o limiteze la proporţii
rezonabile. Această încercare de
atitudini: una prometeică, ce abstrage
rezolvare a lui Goethe, izvo-
din lume libidoul şi îl in-
rînd s-ar zice dintr-o psihologie
troverteşte, fără să dea nimic; cealaltă,
extravertită, ne readuce la so
epimeteică, ce dă necon
luţia lui Spitteler pe care am părăsit-o
tenit, lipsită de suflet şi călăuzită de
spre a ne ocupa de figura
exigenţele obiectului exte
lui Prometeu la Goethe.
rior. Semnificaţia psihologică a gestului
Asemenea dumnezeului său,
prin care Pandora oferă
Prometcul lui Spitteler se
lumii darul ei este aceea că un produs
îndepărtează de lume, de periferie,
inconştient, de mare va
fixîndu-şi privirea spre inte
loare, se află pe punctul de a atinge
rior, spre centru, spre acel „pasaj
conştiinţa extravertită, adică
îngust" al Renaşterii. Această
de a intra în relaţie cu lumea reală.
concentrare sau introvertirc conduce treptat
Deşi latura prometeică, adică
libidoul în incon ştient. Activitatea conţinuturilor inconştiente este astfel fortifi cată; sufletul începe să „lucreze" şi creează o operă care încear că să treacă din inconştient în conştient. Conştiinţa posedă două
maladivă a 24 Compensator, poate să apară in această situaţie o creşte jvităţii consacrate muncii, slujind de asemenea refulării. 25
Phileros = acela pe care îl
iubeşte Eros.
260
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
slujeşte
în
acest
erotică.
într-o
caz
zi,
de
oglindă
boşimanul
se
întoarce supărat acasă de la pescuit, căci nu prinsese nimic. Ca de obicei,
261
inferioară, ceea ce îi oferă posibilitatea alegerii şi o relativă libertate. Simbolul provine întotdeauna din
copilul îi vine bucuros în întîmpinare.
reziduuri arhaice, din
Tatăl însă pune mîna pe el şi-1 strînge pe
engrame aparţinînd istorici tribale,
loc de gît. Fireşte, apoi îl plînge cu
despre a căror origine şi ve
aceeaşi
chime se poate specula mult, dar despre care nu
buimăceală
cu
care
îl
ucisese. Acest caz arată desluşit identitatea
se poate stabili nimic precis. Ar fi şi cu totul fals să se
dintre obiect şi afec
deducă simbolurile din
tul corespunzător. Este limpede că o
izvoare personale, de exemplu din
astfel de mentalitate împie
sexualitatea individuală re
dică orice organizare superior
fulată. O astfel de refulare poate oferi
protectoare a hoardei. Ea este un
cel mult cantitatea de li
factor nefavorabil reproducerii şi
bido necesară activării engramei
înmulţirii speciei şi trebuie de
arhaice. Engrama însă cores
aceea, în cazul unei specii cu vitalitate
punde unui mod funcţional ereditar
puternică, refulată şi re-
care îşi datorează existenţa
modelată. Izvorît din acest scop şi
nu unei refulări sexuale seculare, ci
slujindu-i, simbolul retrage
faptului în sine al diferenţie
obiectului o anumită cantitate de
rii instinctelor. Diferenţierea
libido, devalorizîndu-1 relativ
instinctelor însă a fost şi este o mă
şi conferind subiectului o
sură biologică necesară, care nu este
supravaloare. Această supravaloare se
specifică doar speciei uma
referă însă la inconştientul subiectului.
ne, ci se manifestă şi în atrofia
Acesta este situat astfel
sexuală a albinelor lucrătoare.
între o determinantă exterioară şi una
Am dedus provenienţa simbolului, în
cazul de faţă a simbolului
atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au
recipientului, din reprezentări arhaice.
o evidentă origine erotică, confirmată
După cum la baza acestui
de însăşi provenienţa lor din Cîntarea
simbol se află reprezentarea originară
Cîntărilor,
a uterului, tot astfel putem
interpretarea explicită în acelaşi sens
presupune o origine analoagă şi în
pe care o furnizează Părinţii Bisericii.
legătură cu simbolul turnului.
Simbolul turnului din Litania loretană
Acesta ar putea aparţine seriei
are
simbolurilor falice, atît de abun
probabil
dent citate de istoria simbolurilor. Faptul că
fundament
tocmai în clipa în
fildeş" al turnului este neîndoielnic de
care trebuie să îşi refuleze fantezia
natură erotică, prin faptul că se referă
erotică, la vederea patului
la
ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol
(„pieptul lui e scut de fildeş"137). Dar
falie, corespun
şi turnul ne apare în raporturi al
zător probabil erecţiei, nu este de
căror caracter erotic este limpede formulat
mirare. Am văzut că şi alte
în Cîntarea Cîntărilor, 8, 10. „Zid sînt eu
iar,
pe
origine
aceeaşi
din
şi
acest analog.
culoarea
şi
deasupra
se
de
sprijină,
motiv,
pe
Atributul
netezimea
un „de
pielii
acum şi sînii mei sînt turnuri." Este evident vorba de relieful sinilor, deci de consistenţa lor plină şi fermă, la fel ca în versul 5, 15: „Stîlpi de marmoră sînt picioarele lui." Tot astfel şi în versurile 7, 5: „Gitul tău e stîlp de fildeş" şi „Nasul tău este ca turnul din
Liban",
zvelteţea
prin
şi
care
caracterul
se
înţeleg
impunător.
Aceste atribute corespund senzaţiilor tactile şi organice care sînt situate în obiectiv. După cum o stare de spirit sumbră vede totul cenuşiu, iar una voioasă, totul luminos şi colorat, tot astfel tactilul se află sub influenţa senzaţiilor
sexuale
subiective,
în
acest caz a senzaţiei de erecţie, ale
stabilizarea şi organizarea concepţiei
cărei calităţi sînt transferate asupra
despre lume şi a atitudinii creştine
obiectului.
recent cîştigate.
Cintării
Psihologia
Cîntărilor
erotică
utilizează
a
pentru
obiect, în vederea sporirii valorii sale, imaginile
trezite
Psihologia
Bisericii
aceleaşi
imagini
în
subiect.
foloseşte spre
a
însă
orienta
libidoul asupra obiectului figurat; psihologia lui Hermas face mai întîi din imaginea inconştient trezită în el un scop în sine, destinat să încorporeze acea idee de deosebită mentalitatea
importanţă de
atunci,
b) Relativitatea noţiunii de Dumnezeu la Meistcr Eckhart 452. Procesul parcurs de Hermas reprezintă
în
mic
ceea
s-a
petrecut în mare în psihologia Evului Mediu timpuriu: redescoperirea femeii şi crearea simbolului feminin al Graalului. Hermas a văzut-o pe Rhoda în altă lumină, dar masa de libido pusă
pentru anume
ce
137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
264
456.
265
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR IN
CE
LITERATURĂ
Ajungem
astfel
sarcina
depăşeşte intelectul conştient provin
propriu-zisă a acestui capitol, anume
de la o stază a energiei în inconştient.
la lămurirea relativităţii simbolului.
Prin
această
Prin relativitatea lui Dumnezeu înţeleg
sînt
însufleţite
opinia după care Dumnezeu nu este
inconştientul colectiv le posedă ca
„absolut",
de
posibilităţi latente, printre care imagoul
subiectul uman şi dincolo de toate
lui Dumnezeu, acea amprentă care din
condiţiile omeneşti, ci este în anume
timpuri
sens dependent de subiectul uman,
colectivă
între Dumnezeu şi om funcţionînd o
puternice
şi
relaţie reciprocă şi inevitabilă, în aşa
exercitate
asupra
fel incit omul poate fi înţeles ca o
concentrările
funcţie a lui Dumnezeu, iar acesta ca
bidoului. Pentru psihologia noastră,
o funcţie a omului. Pentru psihologia
obligată ca ştiinţă să se limiteze, în
noastră
analitică,
interiorul
trebuie
să
adică
o
imaginea
la
desprins
ştiinţă
concepem
lui
pe
empiric,
Dumnezeu
expresia
simbolică
a
psihice
sau
a
unei
caracterizată
prin
aceea
neapărat
superioară
care
acumulare imagini
imemoriale a
libidi-nalâ
este
influenţelor mai
pe
expresia celor
mai
necondiţionate conştiinţei
inconştiente
ale
graniţelor
cunoaşterii
care
noastre,
de li-
trasate
la
domeniul
este
empiric,
stări
măcar relativ, ci este o funcţie a
funcţii,
inconştientului, anume manifestarea
unei
că
Dumnezeu
nu
este
nici
este
unei mase libidi-nale scindate care a
voinţei
activat imagoul divin. Pentru concepţia
conştiente a subiectului, puţind de
metafizică,
aceea impune sau face posibile fapte
absolut, adică existînd pentru sine. Ea
şi
efortului
traduce astfel şi o desprindere totală
conştient. Acest impuls extrem de
de inconştient, ceea ce psihologic
puternic — în măsura în care funcţia
înseamnă că nu sîntem conştienţi de
lui Dumnezeu se manifestă în acţiune
fptul că acţiunea divină izvorăşte
—
dinlăuntrul
prestaţii
sau
inaccesibile
această
inspiraţie
ce
Dumnezeu
nostru.
este
în
fireşte
schimb,
concepţia
despre
relativitatea
lui
anume doză de conştientizare, care
Dumnezeu înseamnă că o parte impor-
le face să apară ca ţinînd de subiect
tantă a proceselor inconştiente este
şi
cel puţin vag recunoscută ca fiind
condiţionate.
alcătuită din conţinuturi psihologice.
misticilor.
de
aceea
ca
Este
subiectiv
acesta
cazul
Această opinie poate apărea, fireşte,
457. Nu trebuie să înţelegem însă
acolo unde se acordă sufletului o
de aici că am avea de-a face cu o
atenţie mai marc decit obişnuit, ceea
primă apariţie a ideii de relativitate a
ce
lui Dumnezeu. La primitivi există în
produce
conţinuturilor
o
retragere
inconştientului
a din
mod
natural a
şi
în
principiu
lui
Dumnezeu,
o
proiecţiile lor în obiecte, şi o dotare a
relativitate
prin
lor cu
aceea că pe o treaptă inferioară se admite pretutindeni o viziune a lui Dumnezeu de natură pur dinamică, adică Dumnezeu este o forţă divină, forţă
a
sănătăţii,
a
sufletelor,
a
medicinei, a bogăţiei, a căpeteniei etc.
care
poate
fi
captată
prin
anumite tehnici şi utilizată pentru producerea lucrurilor necesare vieţii şi sănătăţii oamenilor, ocazional şi pentru obţinerea de efecte magice ostile. Primitivul simte această forţă ca situată atît înăuntru cît şi în afara lui, adică atît ca forţă vitală proprie, cît şi ca „medicină", în amuleta pe care o poartă, ori ca influenţă emanînd de la căpetenia sa. Aceasta este prima reprezentare atestată a unei forţe
spirituale
care
pătrunde
şi
umple totul. Psihologic, forţa fetişului sau
prestigiul
vraciului
este
o
evaluare subiectivă inconştientă a
acestor obiecte. în fapt, este vorba
principiilor desluşit manifestate încă
deci de libidoul care se găseşte în
de atunci. Reîntoarcerea la primitivi-
inconştientul
care
tate nu ne uimeşte în măsura în care
poate fi perceput în obiect, pentru că
orice formă de religie cu adevărat vie
orice
apare
organizează cultic sau etic una sau
proiectat. Relativitatea lui Dumnezeu
alta din tendinţele primitive ce fac să
care
se reverse spre ea tocmai forţele
subiectului
inconştient
se
medievală reîntoarcere
şi
activat
manifestă este,
prin
la
stările
în
mistica
urmare,
o
instinctuale,
cauză
a
desăvîrşirii
primitive.
fiinţei umane în procesul religios.138
Reprezentările orientale înrudite ale
Această reîntoarcere la primitivitate
Ătman-ului
sau legătura neîn-
individual
şi
supraindividual nu sint regresiuni la condiţia primitivă, ci o dezvoltare constantă, corespunzătoare esenţei Orientului, cu punctul de pornire în primitivitate
şi
cu
păstrarea
138 Exemplele sînt aici foarte numeroase. Am indicat cîteva în Wandlun-gen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]).
266
treruptă
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURA
cu
India,
care mai apoi i-au fost cei mai iubiţi;
pămîntul
şi astăzi rareori se mai aude ca oameni
matern, sursă a oricărei forţe. Pentru
care nu s-au rătăcit cumva mai înainte
concepţiile prea raţional sau prea etic
să
diferenţiate, aceste forţe instinctuale
mari." 139
reprezintă
ea,
precum
contactul
cu
în
267
sînt de natură „impură". Dar izvoarele
ajungă
să
înfăptuiască
lucruri
Pe de-o parte, datorită pătrunderii
vieţii sînt atît limpezi, cit şi tulburi.
sale psihologice, pe
Motiv
de alta datorită altitudinii simţirii şi
pentru
care
o
prea
mare
„puritate" este lipsită de viaţă. Orice
gîndirii sale religioase, Mei
reînnoire
ster Eckhart este cel mai strălucit
a
vieţii
trece
prin
zone
tulburi şi înaintează spre claritate. Cu
reprezentant al orientării cri
cît clarificarea şi diferenţierea sînt mai
tice din sînul Bisericii sfîrşitului de
mari,
veac XIII. Iată de ce voi da
cu
atît
mai
mică
este
intensitatea vitală, tocmai din cauza
mai jos o serie de citate din reflecţiile
eliminării substanţelor care tulbură.
sale care îi pun în lumină
Ceea ce marele relativist care a fost
concepţia relativistă despre
Meister Eckhart a înţeles prea bine
Dumnezeu:
cînd a spus: „De aceea Dumnezeu rabdă
de
bunăvoie
stricăciunea
păcatelor şi a răbdat-o adesea şi a dat-o cel mai adesea tocmai acelora
„Căci omul este cu adevărat Dumnezeu, iar Dumnezeu este cu adevărat om." 140 „în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu
pe care i-a ales să înfăptuiască lucruri
este un ast
mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul
fel de bun lăuntric trebuie să şi-1
nostru şi mai apropiat de El decît au
aducă pe Dumnezeu de afară,
fost apostolii? Nu e nici unul care să
de aici şi de-acolo — de unde îl caută
nu
în chip neîndestulător
fi
căzut,
toţi
au
păcătuit
de
moarte. Ceea ce El a dovedit adesea
prin anumite lucrări, prin oameni sau
în Noul şi Vechiul Lcgămînt prin aceia
locuri: dar tocmai aşa nu
îl are şi atunci lesne vine ceva care îl
biserica, nu doar vorbele şi lucrările
tulbură. Şi anume îl tul
rele, ci aşijderea cele bune. Căci
bură nu doar tovărăşia rea, ci şi cea
piedica este în el: în el Dumnezeu nu
bună, nu doar strada, ci şi
a devenit încă lume. Altminteri, s-ar
F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II, p. 557. Von den Hindernissen an wahrer
simţi în tot locul şi în preajma tuturor oamenilor bine şi apărat: l-ar avea pururi pe Dumnezeu" etc.141 461. Acest pasaj este de un deosebit interes
Geistlichkeit. in H. Buettner, Meister Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi. II, p. 185.
psihologic: el ne dezvăluie o parcelă din concepţia primitivă mai sus schiţată despre Dumnezeu. „A-l aduce pe Dumnezeu de afară" este analog părerii
după
care
tondi142 poate fi
procurat de afară. Este posibil ca la Eckhart să fie vorba de o figură retorică, de o figură care însă lasă să transpară
sensul
originar.
Oricum,
este limpede că prin Dumnezeu el înţelege aici o valoare psihologică. Fapt atestat de propoziţia după care acela care şi-1 aduce pe Dumnezeu de afară este tulburat de obiecte. Cine î! are pe Dumnezeu în afară îl arc în mod necesar proiectat în obiect, iar obiectul
do-bîndeşte
astfel
o
supravaloare. în acest caz, obiectul exercită
o
influenţă
nemăsurată
asupra subiectului, menţinîndu-1 întro
anumită
Eckhart
are
dependenţă
servilă.
probabil
vedere
în
această bine cunoscută legătură cu obiectul, care face ca lumea să apară în rolul lui Dumnezeu, adică al unei
mărimi
absolut
determinante.
De
care
posedă
această
simte
de om, Dumnezeu nu a devenit încă
depinde de obiecte, adică nu are
lume, deoarece lumea îi ţine loc de
nevoie de nimic şi nu speră să obţină
Dumnezeu. Dacă l-ar poseda în sine
de la obiect ceea ce îi lipseşte.
însuşi, atunci l-ar avea pe Dumnezeu
Rezultă de aici că la
ca
obiect,
Dumnezeu
ca i-ar
lume,
şi
atunci
deveni
lume.
în
acelaşi text, Eckhart afirmă: „Cine este într-o stare dreaptă de spirit se simte bine pretutindeni şi în preajma tuturor oamenilor; cine este într-o stare nedreaptă de spirit, acela se simte rău pretutindeni şi în preajma tuturor. Un suflet drept îl are pe Dumnezeu la sine."143 Cel
bine,
el
se
aceea el adaugă că pentru un astfel
(tocmai această valoare) întotdeauna
pretutindeni
valoare
nu
Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner, loc. cir., voi. II, p. 8. Conceptul de libido la populaţia Batak, in J. Wameck, Die Religion der Batak. Tondi este numele forţei magice în jurul căreia se roteşte, ca să spun aşa, totul. H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
268
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
Eckhart,
Deumnezeu
este
psihică,
mai
spus,
exact
o o
stare stare
psihodinamică. „în al doilea rînd, prin împărăţia lui Dumnezeu înţele gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit asemenea Dumnezeirii. Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre împărăţia lui Dumnezeu, in măsura în care Dumnezeu însuşi este această împărăţie, se poate în adevăr spune şi despre suflet. Totul s-a făcut prin el, continuă Sfîntul Ioan. Despre suflet este vorba căci sufletul este Totul. El este totul prin faptul că este o imagine a lui Dumnezeu. Ca atare, ci este însă şi împărăţia lui Dumnezeu [...] în aseme nea măsură este Dumnezeu în suflet, spune un maestru, îneît în treaga sa fiinţă-Dumnezeu se sprijină pe suflet. Atunci cînd Dumnezeu este în suflet este o stare mai înaltă decît atunci cînd sufletul este în Dumnezeu: faptul că el este în Dumnezeu nu îl face încă preafericit, îl face însă faptul
269
că Dumnezeu este în el. Fiţi încredinţaţi: Dumnezeu este el însuşi preafericit în suSufletul, această noţiune cu sensuri şi interpretări mul tiple, corespunde — considerată din punct de vedere istoric — unui conţinut care trebuie să beneficieze de o anume autonomie în interiorul limitelor conştiinţei, căci altminteri nu i-ar fi venit nimănui ideea de a atribui sufletului o esenţă autonomă, ca şi cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil. El trebuie să fie un con ţinut avînd spontaneitate şi, consecutiv, o stare parţial incon ştientă ca orice complex autonom. Primitivul arc, de regulă, du pă cum se ştie, mai multe suflete, adică mai multe complexe cu un grad înalt de autonomie, în aşa fel îneît ele i se impun ca fiinţe separate (la fel ca în cazul unor persoane suferind de boli mintale!). Pe o treaptă superioară numărul sufletelor se micşo rează într-atît îneît pe cea mai înaltă
treaptă culturală atinsă, su
Acestei dezvoltări istorice generale a
fletul se dizolvă cu totul în conştiinţa
noţiunii
tuturor proceselor psihice,
concepţia psihologiei analitice potrivit
continuînd să existe doar ca punct
căreia
final al acestora. Această ab
acoperă
sorbţie a sufletului este nu doar un
psihice. Noi definim sufletul, pe de-o
semn al culturii occidentale,
parte, ca relaţie cu inconştientul, pe
ci şi al celei orientale. în budism, totul
de alta, şi ca o personificare a
se topeşte în conştiinţă,
conţinuturilor
chiar Samskâras, forţele plăsmuitoare
punctul de vedere al culturii este
inconştiente, nu sînt achi
regretabil
ziţionate şi transformate decît prin
personificări
autodezvoltare religioasă.
inconştiente, după cum din unghiul
144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.
de
suflet
noţiunea cu
i
de
se
opune
suflet
totalitatea
nu
funcţiilor
inconştiente.
că
mai
ale
Din
există
unor
se
încă
conţinuturi
de vedere al unei conştiinţe cultivate şi diferenţiate este regretabil că mai există
conţinuturi
inconştiente.
Deoarece însă psihologia analitică se ocupă de omul real şi nu de omul cum ar trebui să fie potrivit unor anumite
opinii,
rezultă
că
acele
fenomene care îi determină deja pe primitivi să vorbească de „suflete" continuă să se producă, tot aşa după cum
există
nenumărate
persoane
aparţinînd unor popoare europene de cultură care cred în fantome. Chiar dacă noi elaborăm doctrina „unităţii eului",
după
complexe
care
nu
autonome,
dezinteresează
cu
pot
exista
natura
totul
de
se
atare
abstracţiuni. 464.
Aşa
cum
l-am
definit,
Dumnezeu
este
un
conţinut
in-
timp
cît
valoarea
principală,
sau
conştient, o personificare, în măsura
Dumnezeu, după Eckhart, nu se află
în care este gîndit personal; el este o
în suflet, forţa este în exterior, deci în
imagine sau expresie, în măsura în
obiecte. Dumnezeu, adică valoarea
care
în
principală, trebuie să se retragă din
principal — dinamic; deci în esenţă,
obiecte şi să ajungă în suflet; fapt ce
el este asemenea sufletului, atunci
coincide cu „o stare mai înaltă", iar
cînd acesta e gîndit ca personificare
pentru
a
„beatitudine". Din punct de vedere
este
gîndit
unui
doar
conţinut
—
sau
inconştient.
Dumnezeu
semnifică
Concepţia lui Meister Eckhart este de
psihologic,
aceea pur psihologică. Atîta timp cît
dacă libidoului ca Dumnezeu, adică
— după cum spune el — sufletul este
supravalori
doar în Dumnezeu, el nu trăieşte
recunoaşte natura proiectată145, iar
starea
prin această recunoaştere obiectele
de
beatitudine.
Dacă
înţelegem prin „beatitudine" o stare vitală deosebit de sănătoasă şi de potenţată, atunci ea nu există, după Eckhart, atîta timp cît dynamis, libidoul ca Dumnezeu, se ascunde în obiecte. Căci atîta
aceasta
înseamnă
proiectate,
i
că:
se
îşi pierd din 145 Trebuie să evităm a înţelege greşit recunoaşterea unei proiecţii drept
270
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
271
importanţă, atunci Dumnezeu este
simţim că vin din inconştient, ceea
considerat ca ţinînd de individ şi
ce face să apară „o unitate a fiinţei"
astfel apare un sentiment vital mai
(Eckhart), o relaţie dintre conştient şi
înalt,
declivitate.
inconştient în care ponderea incon-
Dumnezeu, adică intensitatea vitală
ştientului este dominantă. Trebuie să
cea mai înaltă, se află atunci în
ne punem acum întrebarea de unde
suflet, în inconştient. Ceea ce nu
vine
trebuie
voluptate
adică
o
nouă
înţeles
în
sensul
că
această a
beatitudine
vieţii146
sau cum
(ânan-da,
Dumnezeu ar fi cu totul inconştient şi
numesc indienii starea de Brahman).
că ideea însăşi de Dumnezeu ar
în această stare, valoarea mai înaltă
scăpa conştiinţei. Ci mai degrabă că
se află pe partea inconştientului.
valoarea principală se află altundeva
Există deci o declivitate în conştient,
situată,
în
ceea ce înseamnă că inconştientul
atunci
apare ca mărime determinantă, în
factorii autonomi, ci Dumnezeu a
vreme ce eul conştiinţei reale dispare
devenit
aproape
afară.
respectiv Nu
înăuntru,
obiectele
un
nu
sînt
complex
psihologic
cu
totul.
Această
stare
autonom. Un complex autonom este
seamănă foarte bine, pe de-o parte, cu
însă
parte
aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a
conştient, căci el se asociază doar
primitivului, influenţat de asemenea în
condiţionat eului, adică niciodată în
mare măsură de inconştient. S-ar
aşa fel îneît eul să îl poată cuprinde
putea spune, în mod convingător, că
integral, împrejurare în care nu ar
restabilirea
stării
pa-radisiace
mai fi autonom.
odinioară
este
cauza
465.
întotdeauna
De
determinant
aceea nu
doar
din mai
în
acest este
moment obiectul
supravalorizat, ci inconştientul. Din inconştient
vin
influenţele
determinante, adică le ştim şi le
beatitudini.
Rămîne
de
acestei
de
lămurit
motivul pentru care această stare iniţială este atît de desimplu
proces
intelectual.
Recunoaşterea intelectuală dizolvă o
proiecţie doar atunci cînd aceasta
lectabilă.
este
pregătită
beatitudine însufleţeşte toate mo-
pentru a fi dizolvată. A scoate prin
mentele caracterizate de sentimentul
judecată intelectuală şi prin voinţă
unei
libidoul dintr-o proiecţie care nu este
momentele sau stările în care stazele
deja pregătită pentru aşa ceva este
se curmă fără împotrivire, în care nu este
cu neputinţă.
necesar a face un lucru sau altul spre a găsi
oricum
deja
gata
146 William Blake, misticul englez, spunea
un
Acest
vieţi
drum
sentiment
debordante,
sau
a
deci
obţine
de
toate
un
efect
în 77i<- Marriage of Heaven and Heli.
anume. Există situaţii şi stări de spirit
„Energy is eternal delight." [Energia
în care totul „merge de la sine", unde nu este
este desfătare eternă — n. t.\. The
necesar a crea cine ştie ce condiţii care
Writings of William Blake, Londra, 1925, voi.
să
I, p. 182.
Semnul de neuitat al acestei bucurii
promită
bucurie
sau
plăcere.
care, nepăsătoare la lumea din afară, ţîşneşte din interior înflăcărînd totul, este vîrsta copilăriei. „Inocenţa" este de
aceea
interioare
un
simbol
particulare
al
sub
condiţiei care
apare
„beatitudinea". A fi ca un copil înseamnă a
poseda
o
rezervă
de
libido,
capabilă încă să se reverse. Libidoul copilului curge în lucruri şi copilul cucereşte astfel lumea, iar treptat se şi pierde pe sine în contact cu lumea, potrivit
limbajului
religios,
căci
lucrurile cîştigă cu timpul în valoare. Apoi vine dependenţa de lucruri. De aici rezultă necesitatea jertfei, adică retragerea legăturilor.
libidoului, Doctrina
tăierea
intuitivă
a
sistemului religios încearcă astfel să adune din nou energie, ea însăşi reprezintă prin simbolurile ei acest
proces de acumulare. Supravaloarea
este dată astfel direcţia de mişcare a
obiectului
de
libidoului către interiorul subiectului,
subvaloarea subiectului o declivitate
adică spre inconştient. Retragerea
inversă, motiv pentru care libidoul ar
generală
curge înapoi către subiect, dacă nu l-
produc acolo o concentrare libidinală,
ar opri forţele conştiinţei. E firesc să
simbolizată printr-un „obiect preţios",
regăsim la primitivi practici religioase, căci
în parabole, prin „perla preţioasă",
aceştia îşi pot fără dificultate urma
prin „comoara din ogor". Această din
instinctul, cînd intr-o direcţie, cînd în
urmă comparaţie e folosită şi de
alta. Prin practicile religioase ei îşi
Eckhart care o interpretează astfel:
procură
magică
„«împărăţia cerurilor e ca o comoară
necesară sau îşi aduc înapoi sufletul
ascunsă într-un ogor», spune Cristos.
pierdut peste noapte.
Acest ogor e sufletul — în care stă
produce
din
nou
în
raport
forţa
466. Punctul de reper al marilor religii „nu este din această lume";
ascunsă
şi
introvertirea
comoara
libidoului
împărăţiei
lui
Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e preafericit în
272
suflet,
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURA
aşijderea
Această
273
TIPURI
orice
interpretare
aprecierile
este
Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept
cu
forţa care lucrează în el şi care este
psihologice.
percepută de el. Eckhart mai numeşte
coincide
noastre
Sufletul
făptură."147
personificarea
sufletul
şi
imaginea
lui
Dumnezeu.
inconştientului. în inconştient se află
Concepţiile etimologice şi istorice ale
comoara,
sufletului lasă limpede să se vadă că
sau
adică
absorbit
libidoul
în
scufundat Masa
el este înţeles ca un conţinut care
libidinală este numită „împărăţia lui
ţine pe de-o parte de subiect, pe de
Dumnezeu". Ea semnifică unitatea
alta
sau unirea cu Dumnezeu, viaţa în
inconştient. De aceea sufletul are în-
împărăţia lui, adică într-o stare în
totdeauna în el ceva pămîntesc şi
care o masă preponderentă de libido
ceva
zace în inconştient şi determină de
valabil şi pentru forţa magică, forţa
acolo
divină, în concepţiile primitivului; în
viaţa
introversie.
conştientă.
Libidoul
de
lumea
de duh.
spiritelor,
Acelaşi
adică
lucru
de
este
concentrat în inconştient vine dinspre
schimb,
obiect,
cărei
cultură îl separă net pe Dumnezeu de
o
om, pentru ca în cele din urmă să îl
dinspre
lumea
preponderenţă
a
anterioară
formele
superioare
de
determinase. Pe atunci, Dumnezeu
ridice
era „în afară", acum acţionează din
idealităţi. Sufletul nu îşi pierde nici-
„interior",
odată poziţia intermediară. El trebuie
este
interpretată
ca
comoara
ascunsă,
celei
mai
pure
de aceea abordat ca o funcţie situată
Dumnezeu". Ceea ce exprimă evident
între subiectul conştient şi adîncurile
faptul că libidoul acumulat în suflet
inconştientului,
reprezintă o relaţie cu Dumnezeu
subiectului.
(împărăţia lui Dumnezeu). Ajungînd
determinantă, acţio-nînd din aceste
la concluzia că sufletul este împărăţia
adîncuri este modelată de suflet,
lui
adică
concepe
ca
Mcister pe
o
a
culmile
lui
Dumnezeu,
„împărăţie
pe
Eckhart relaţie
îl cu
acesta
imagini,
el
inaccesibile Forţa
(Dumnezeu)
creează simboluri şi însuşi
nefiind
decît
imagine.
Prin
transferă
imagini,
sufletul
conştiinţei
te
care
posedă
o
mare
valoare,
forţele
deopotrivă spirituală şi afectivă. Dacă,
astfel
aşa cum spune Eckhart, sufletul este
recipient şi transportator, organ de
în Dumnezeu, el încă nu a atins starea de
percepţie
beatitudine, cu alte cuvinte, atunci cînd
inconştientului.
El
pentru
este
conţinuturi
inconştiente. Ceea ce percepe el sînt
această
simbolurile. Acestea sînt însă energii
inundată în întregime de dyna-mis, nu se
plăsmuite,
produce o stare de fericire. în schimb, atunci
forţe,
adică
determinan147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.
idei
funcţie
de
percepţie
este
cînd Dumnezeu este în suflet, deci cînd sufletul ca vas înţelege inconştientul şi se configurează pe sine ca imagine şi ca simbol ale acestuia, atunci se produce o stare de fericire. Vedem de aici că starea de fericire este o stare creatoare. Şi astfel, Meister Eckhart rosteşte aceste cuvinte frumoa se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce ne rugăm, de ce postim, de ce facem toate lucrările bune, de ce sîntem botezaţi, de ce [...] Dumnezeu s-a făcut om?», răspund: «Pentru ca Dumnezeu să se nască în suflet şi sufletul, la rîndu-i, în Dumnezeu. Natura dinăuntru a oricărei seminţe semnifică griul şi orice metal sem nifică aurul şi orice naştere, o/nu/.'"148 Eckhart exprimă clar ideea de dependenţă a lui Dumne zeu de suflet şi totodată faptul că sufletul este locul de naştere al lui Dumnezeu. Potrivit consideraţiilor noastre de mai sus,
această din urmă idee este uşor de
doua modali
înţeles. Funcţia de percepţie
tate de utilizare o constituie speculaţia
(sufletul) sesizează conţinuturile
filozofică151, o a treia
inconştientului şi, în calitate de
este cea cvasireligioasă care duce la
funcţie creatoare, dă naştere, în formă
erezii şi la întemeierea de
simbolică, la dynamis}*®
secte; o a patra posibilitate este
Ceea ce zămisleşte sufletul sînt, din
utilizarea forţei cuprinse în ima-
punct de vedere psihologic,
Von Jer Erfullung. H. Buettner, Iov. cit., voi.
imagini pe care raţiunea le consideră lipsite de valoare. Ele şi
După Eckhart sufletul este atit
sînt lipsite de valoare în sensul că nu se pot valorifica eficient
ceea ce înţelege, cit şi ceea ce este înţeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
şi nemijlocit în lumea obiectivă. Prima lor posibilitate de utili
Iată cîteva exemple literare: ETA. Hoffmann, Meyrink, Barlach (Der
zare este cea artistică, în măsura în care subiectul dispune de o capacitate de exprimare în domeniul artei.
I, p. 1.
rore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă: Spitteler, Goethe (Faust), Wagner.
150
Oa
Nietzsche în Zarathustra.
274
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
275
gini pentru orişice formă de excese.
facă să evolueze la maximum. Acest
Ultimele două utilizări şi-au găsit în
tratament
mod deosebit de limpede expresia în
tehnică pe care nu pot să o dezvolt în
direcţia
acest context. Pot doar să amintesc,
encratică
(ascetică)
şi
antitactică (anarhistă) a gnosticii.
importanţă
şi
o
chestiune
de
din raţiuni de claritate, că există două
469. Conştientizarea imaginilor are indirect
este
pentru
modalităţi de tratare, respectiv metoda reductivă şi metoda sintetică.
adaptarea la realitate, în măsura în
Prima
care
instinctele primitive, ultima dezvoltă
relaţia
înconjurătoare adaosurile
cu
lumea
este
reală
eliberată
fantastice.
de
Valoarea
din
metodă
materialul
reduce
dat
un
totul
proces
la
de
diferenţiere a personalităţii. Metoda
principală a imaginilor stă însă în
reductivă
fericirea
subiectivă,
completează reciproc, căci reducerea
independent de condiţiile exterioare
la instinct conduce la realitate, la o
favorabile
supraevaluare a realităţii şi astfel la
şi
bunăstarea
sau
nefavorabile.
şi
cea
sintetică
se
Adaptarea este desigur un ideal. Dar
necesitatea
ea nu este întotdeauna cu putinţă, căci
sintetică dezvoltă fanteziile simbolice
există
care rezultă din libidoul introvertit
împrejurări
adaptare
posibilă
resemnată.
în
este
Această
adaptare
pasivă
înlesnită
de
fanteziei.
Spun
care
este
singura suferinţa
formă mijlocită
dezvoltarea
prin
sacrificiului.
sacrificiu.
Pe
Metoda
baza
acestei
de
dezvoltări apare o nouă atitudine faţă
şi
de lume, care din cauza diferenţei ei
imaginilor
asigură
o
nouă
declivitate.
Am
deoarece
denumit această trecere către noua
fanteziile nu sînt la început decît materie
atitudine funcţie transcendentă}^- în
primă de valoare îndoielnică. Motiv
atitudinea
pentru care ele trebuie supuse unui
calitate de prestaţie pozitivă, libidoul
tratament care să le ducă la achi-
scufundat mai înainte în inconştient.
ziţionarea acelei forme capabile să Ic
Ea
„dezvoltare",
reînnoită
corespunde
unei
reapare,
în
adevărate
întoarceri
Este
Dumnezeu". Această condiţie însă nu
simbolul naşterii lui Dumnezeu. Şi
e aceea a fericirii (cum observă just
invers. Cînd libidoul se retrage din
Eckhart), deoarece e vorba, în raport
obiectul exterior şi se cufundă în
cu viaţa zilnică, de un act negativ, de
inconştient, atunci „sufletul se naşte
o coborîre către deus absconditus ale
în
cărui calităţi sînt foarte diferite de 152
Cf.
la
o
mai
nouă
jos
viaţă.
paragraful
corespunzător din capitolul Definiţii cu studiul meu Die transzendente Funktion în Geist und Werk (volumul omagial închinat lui Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)).
acelea ale Dumnezeului care străluceşte în plină zi.153 470.
Eckhart
vorbeşte
despre
naşterea lui Dumnezeu ca despre un proces
frecvent
repetabil.
într-
adevăr, procesul la care ne referim aici
este
de
natură
psihologică;
inconştient, el se repetă aproape neîntrerupt
şi
doar
marile
sale
oscilaţii ne sînt relativ conştiente. Prin noţiunile de sistolă şi diastolă Goethe a intuit corect fenomenul. Este probabil vorba de un ritm al vieţii, de vibraţiile forţelor vitale care sînt de regulă inconştiente. Aceasta ar putea fi şi motivul pentru care terminologia
existentă
precumpănitor mitologică,
este
aici
religioasă
deoarece
sau
astfel
de
expresii şi formule se referă în primul rînd la fapte psihologice inconştiente şi nu la fazele lunii sau la alte fenomene planetare, cum pretinde adesea miturilor.
explicaţia
ştiinţifică
Deoarece
a
avem
precumpănitor de-a face cu procese inconştiente, ne lovim de cele mai
mari dificultăţi atunci cînd este vorba
un nou simbol pentru ceea ce a fost din
să ieşim din limbajul figurat al ştiinţei
toate
noastre
nivelul
noastră este şi ea o limbă de imagini,
figurat al altor ştiinţe. Respectul faţă
dar este mai adaptată vieţii practice
de marile taine ale naturii, pe care
decît vechea ipoteză mitologică ce se
limba religioasă se străduie să le
exprima în reprezentări concrete şi
exprime în simboluri sacralizate de
nu, ca noi, în noţiuni.
pentru
a
atinge
timp, de valoare semnificativă şi de frumuseţe, nu este cu nimic micşorat de faptul că psihologia se extinde şi la aceste domenii, pînă acum închise ştiinţei.
Noi
împingem
simbolurile
ceva mai înapoi şi scoatem la lumina zilei o parcelă a domeniului lor, fără a cădea însă în eroarea de a crede că am făcut altceva decît să producem
timpurile
o
enigmă.
Ştiinţa
153 Eckhart spune: „De aceea mă întorc din nou către mine însumi, acolo aflu cel mai adînc lăcaş, mai adînc decît iadul însuşi; căci şi de acolo mă mînă nenorocirea mea: nu pot să scap de mine! Aici înăuntru vreau să stau şi aici vreau să rămîn! Von dem Zcrne der Seele und von ihrer rechten Stâne. Beutt-ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
276
TIPURI PSIHOLOGICE
Sufletul, spune Eckhart, „1-a făcut pe «Dumnezeu» abia prin fiinţa lui ca creatură, în aşa fel încît Dumnezeu nu a existat înainte ca sufletul să fie ceva creat. în urmă cu o vreme am spus: «Eu sînt o cauză a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu!» Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul
Dumnezeu şi Dumnezeirea se deosebesc precum a face şi a nu face! Cînd mă reîntorc acasă în Dumnezeu, nu mai plăsmuiesc nimic în mine şi atunci această străpungere a mea e cu mult mai plină de splendoare decît prima mea ieşire. Căci eu — acel Unul — ridic toate făpturile din propriul lor simţămînt într-al meu,
de a fi Dumnezeu,
în aşa fel încît să devină şi ele Unul
îl are de la sine însuşi." 154
în minei Cînd mă întorc în
„Dar şi Dumnezeu devine şi trece." 155 „Deoarece toate făpturile îl exprimă, Dumnezeu devine. Cînd mai zăboveam încă în adîncul şi la temelia Dumnezeirii, în torentul şi în izvorul ei, nimeni nu mă întreba încotro voiam să ajung sau ce făceam: nu era nimeni acolo care m-ar fi putut întreba. Abia după ce m-am revărsat, toate făpturile l-au vestit pe Dumnezeu [...] Şi de ce nu vorbesc ele de Dumnezeire? — Tot ceea ce e în Dumnezeire e Unul şi despre el nu se poate vorbi nimic! Doar Dumnezeu face ceva;
adîncul şi la temelia Dumnezeirii, în torentul şi izvorul ei, nu mă întreabă nimeni de unde vin sau unde am fost: nimeni nu mi-a simţit lipsa. Iată ce înseamnă: «Dumnezeu trece»." 156 474.
După cum rezultă din
aceste citate, Eckhart deosebeşte între Dumnezeu şi Dumnezeire, Dumnezeirea fiind totul care nu se ştie şi nu se posedă pe sine, în vreme ce Dumnezeu apare ca o funcţie a sufletului, după cum sufletul apare ca o funcţie a Dumnezeirii. Aceasta pare să fie forţa demiurgică universală; în termeni psihologici: instinctul
Dumnezeirea nu face nimic,
zămislitor, creator, care nu se ştie
nu are nimic de făcut [...] şi nici nu
şi nu se are pe sine, comparabil cu voinţa
a căutat vreodată să facă.
în concepţia lui Scho-
Vom Schaue» Gottes und von Seligkeit.
PROBLEMA TIPURILOR tN
Beuttncr, loc. cit., voi. I,
LITERATURA
p. 198. 277 Von des Geistes Ausgang und Heimkehr. Buettner, loc. cit., voi. I,
penhauer. Dumnezeu însă apare
p. 147.
ca izvorît din Dumnezeire şi din
Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148.
suflet.
Sufletul
„exprimă". măsura
ca
făptură
îl
este,
în
Dumnezeu
în
care
sufletul
se
deosebeşte de inconştient şi în măsura în care percepe forţele şi conţinuturile
inconştientului,
şi
Dumnezeu trece, de îndată ce sufletul se scufundă in „torentul şi izvorul" forţei inconştiente. Astfel, Eckhart afirmă în altă parte: „Cînd am
ieşit
lucrurile
din au
Dumnezeu, spus:
toate
«Există
un
Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă poate
face
preafericit,
căci
în
atare privinţă eu mă exprim ca făptură.
Dar
în
străpungere,
pentru că vreau să stau liber în voinţa lui Dumnezeu şi liber şi de această voinţă a lui Dumnezeu şi de
toate
lucrările
sale
şi
de
Dumnezeu însuşi — acolo sînt mai mult decît toate făpturile, acolo nu
sînt
nici
Dumnezeu,
nici
făptură: sînt ceea ce am fost şi ceea ce am să rămîn, acum şi de-a pururi! Acolo mi se dă un brînci care mă ridică deasupra tuturor
îngerilor. Prin el
ajung atît de
ca
obiect
dispare,
bogat încît Dumnezeu, potrivit cu
subiectul
ceea ce este el ca Dumnezeu şi
deosebeşte de eu; cu alte cuvinte,
potrivit
sale
eul
este
diferenţiat este din nou unit cu
cu
dumnezeieşti, destul:
lucrările nu
căci
îmi
mai
în
această
ca
relaţia
care
produs
universală,
nu
devenind se
relativ
mai
tîrziu
dinamică
şi
străpungere, simt ceea ce eu şi
mistică („partici-pation mystique" a
Dumnezeu sîntem împreună. Acolo
primitivilor). Aceasta este cufundarea în
sînt ce am fost, nici nu cresc, nici
„to-
nu
scad,
nemişcare lucrurile
căci care în
acolo pune
sînt
o
toate
mişcare.
Aici
Dumnezeu nu mai găseşte nici un lăcaş în om, căci aici omul a cîştigat din nou, prin sărăcia lui, ceea ce a fost de-a pururi şi va rămîne în veci. Aici Dumnezeu este absorbit în spirit."157 475.
„Ieşirea"
semnifică
o
conştientizare a conţinutului
in-
conştient şi a forţei inconştiente sub forma unei idei izvorîte din suflet. Acest act echivalează cu conştiinţa deosebirii de o dyna-mis inconştientă, o separare a eului ca subiect de Dumnezeu (adică de o dynamis
inconştientă)
ca
obiect.
Astfel, Dumnezeu „devine". Atunci cînd separaţia este suspendată din nou prin „străpungere", adică prin „tăierea" eului de lume şi prin identificarea eului cu acea dynamis activă din inconştient, Dumnezeu
157 Von der Armut am Geiste. Buettner, loc. cit., voi. I, pp. 176 ş. urm.
278
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
279
rentul şi în izvorul ei". Nenumăratele
improbabilitatca
analogii cu reprezentările Orientului
Dumnezeu care, reprezentînd o trăire
sînt vădite. Persoane mai autorizate
foarte impresionantă, produce o nouă
decît mine le-au pus în evidenţă în
declivitate; lumea este recreată, căci
cadrul
atitudinea omului faţă de obiect s-a
unor
Existenţa
studii
acestui
amănunţite.
paralelism,
fără
influenţă directă, demonstrează însă că
Eckhart
gîndeşte
din
adîncul
identităţii
modificat. Este o datorie a conştiinţei morale istorice, ca în acest
spiritului colectiv, comun atît Orientu-
context, în care vorbim de
lui cît şi Occidentului. Baza comună,
relativitatea simbolului lui Dumne
de
zeu, să reamintim de acel bărbat
care
nu
poate
fi
făcută
cu
răspunzătoare o istorie comună, este
solitar printre contemporanii
substratul predispoziţiei primitive a
săi, al cărui destin tragic a făcut ca
spiritului şi noţiunea sa energetică de
propria sa viziune să rămînă
Dumnezeu, în care, activă, dynamis nu
neînţeleasă. E vorba de Angelus Silesius.
a încremenit încă în cristalul ideii abstracte
de
Dumnezeu.
reîntoarcere
la
Această
natura
originară,
Ceea ce Meister Eckhart s-a străduit să exprime printr-o marc încordare a gîndului şi într-o
această regresie în forme religioase
limbă în multe privinţe greu
către condiţiile psihice ale trecutului
inteligibilă a izbutit Silesius să ne
îndepărtat
comunice în strofe scurte,
este
comună
tuturor
religiilor vii în sensul cel mai adînc al
mişcătoare şi profunde, care
termenului, începînd cu identificările
înfăţişează aceeaşi idee de relativi
regresive
tate a lui Dumnezeu pe care o
din
ceremoniile
totemice
ale
negrilor australieni158 şi pînă la extazele
întîlnim şi la Meister Eckhart.
misticilor creştini ai vremii şi culturii
Versurile sale vorbesc de la sine:
noastre. Prin această reîntoarcere este
„Eu ştiu că fără mine Dumnezeu
reconstituită
nu poate nici o clipă să trăiască,
o
stare
iniţială:
Dacă eu pier, e nevoit şi El să
Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de
piară.
mic precum sînt eu: El nu poate să
Un vierme Dumnezeu nu-1
fie peste mine, eu nu pot fi sub
poate face fără mine; De nu
El!
ii îngrijesc cu El, acesta piere.
în mine Dumnezeu e focul,
158 Spencer und Gillen, The Northern Tribes
iar eu lumină sint in El, Nu
of Central Australia.
oare împreună adine de tot uniţi sintem? La mine el ţine mai mult ca la Sine, eu ţin la El mai mult ca la mine, îi dăruiesc atît cît El îmi dăruieşte din Sine! Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi om: eu ii sint Lui om şi Dumnezeu, Eu setea i-o potolesc, El mă scapă de nevoi. Dumnezeu se mlădie după noi, El ne este ceea ce voim; Vai de noi, dacă nu sîntem ceea ce trebuie să fim. Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt; Dar dacă-1 cunoşti pe Unul, ne cunoşti pe mine şi pe El. Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara mea. Eu sînt strălucirea şi Lumina Lui, iar El, podoaba mea. Eu sint viaţa în fiu, tatăl sădeşte şi hrăneşte, Roadă, ce creşte din mine, e Dumnezeu, e Duhul Sfînt.
Eu sînt pruncul şi fiul Lui, El
mii de persoane, anonime, se află în
iarăşi îmi este prunc: Cum
spatele lor, cu gînduri şi sentimente
de se poate ca amindoi să
asemănătoare,
fim doi?
conştiinţei, gata să deschidă porţile
Eu însumi trebuie să fiu soare, să
Cu razele-mi marea fără culoare a
pragul
unei noi epoci. în cutezanţa acestor
siguranţa de nezdruncinat a spiritului inconştient care va duce, cu consec-
Diunnezeirii întregi."
venţa 478. Ar fi ridicol să presupunem că astfel de gînduri îndrăzneţe, precum acelea ale lui Meister Eckhart, nu sînt pure
speculaţii
sub
gînduri glăsuieşte lipsa de grijă şi
vopsesc
decît
situate
născociri
ale
unor
conştiente.
Ele
sînt
întotdeauna
fenomene
istorice
semnificative,
purtate
curenţii
de
subterani ai psihicului colectiv. Alte
unei
legi
naturale,
la
o
reînnoire şi transformare spirituală. O dată cu Reforma, curentul a atins suprafaţa vieţii cotidiene. Reforma a înlăturat în mare măsură Biserica, mediatoare a salvării, şi a restabilit relaţia personală cu Dumnezeu. în felul aces-
280
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR IN
CE
LITERATURĂ
281
ta s-a depăşit punctul culminant al
spiritual este suficient de larg pentru
maximei
de
ca ei să înţeleagă, cel puţin sub
Dumnezeu. De acum încolo, noţiunea
aspect exterior, problemele principale ale
de Dumnezeu se va subiectiviza din ce în
timpului lor.
obiectivări
a
ideii
secte
479. Eposul lui Spitteler Prometeu şi
reprezintă consecinţa logică a acestui
Epimeteu începe într-un astfel de punct
proces de subiectivizare. Urmarea
de răscruce psihologică: el descrie
extremă
prăbuşirea
perechilor
reprezintă o nouă formă de „izolare"
care
înainte
şi
Prometeu,
ce
mai
mult.
este
a cărui
Risipirea
în
individualismul
primejdie o
care
constituie
mai
de
contrarii
fuseseră
plăsmuitorul
slujitorul
Cultul „bestiei blonde" emană de la
oamenilor; societatea umană însăşi
această dezvoltare, ca şi multe altele
cade
ce
urmărilor contrarii,
particularizează
epoca.
De
pradă
lui
dispare
imagini,
cufundarea în acea dynamis inconştientă.
ne
sufletului,
de
unite.
din
Behemoth,
cercul
adică
destructive ale
îndată însă ce se produce cufundarea
unui ideal depăşit. La timpul cuvenit,
în instinct, se ridică întotdeauna, de
Pandora
cealaltă
împotriva
inconştient giuvaerul salvator care
informului pur, a haoticului sălăşluind în
însă nu ajunge la omenire pentru că
simpla dynamis, nevoia de formă şi
aceasa nu îl înţelege. Schimbarea în
lege.
bine se produce abia prin intervenţia
parte,
rezistenţa
Cufundîndu-se
în
torent,
(sufletul)
tendinţei
care conţine, reţine şi exprimă forţa.
inteligenţă şi înţelegere, readuce la
Acest
psihicului
luciditate un număr mic, apoi mare
colectiv este simţit sau intuit de acei
de oameni. Fireşte, această operă nu
poeţi
în
îşi poate avea rădăcinile decît în
percepţiilor
experienţa intimă a creatorului ei.
inconştientului sau a conţinuturilor
Dar dacă nu ar fi fost vorba decît de
inconştiente
elaborarea poetică a unei experienţe
şi
artişti
principal
pe
propriu
care baza
şi
al
creează
căror
orizont
care,
în
sufletul trebuie să creeze şi simbolul
proces
prometeice
creează
prin
pur individuale, ei i-ar lipsi în bună
şi să ducă astfel la acel rezultat fatal, a
măsură universalitatea şi perenitatea.
cărui complicaţie spiritul creator a
Ea
presimţit-o şi a încercat deja sâ-i afle
posedă
tocmai
însă
pentru
valoare că
generală
reprezintă
şi
dezlegarea.
tratează nu doar probleme intime, ci în principal problemele colective ale epocii
noastre,
personal. apariţie
Totuşi
trăite ea
de
contemporanilor,
în
s-a
mod
lovit
la
indiferenţa căci
aceştia
sînt
5. Natura simbolului unificator la Spitteler Trebuie să găsim acum un răspuns la întrebarea impor tantă care este natura giuvaerului,
întotdeauna în marea lor majoritate
simbol al vieţii reînnoite, în
chemaţi să menţină şi să elogieze
care poetul vede un aducător de
prezentul imediat
bucurie şi un mîntuitor. Am adunat deja o serie de dovezi care atestă natura „divină", „dum nezeirea" giuvaerului. S-a văzut limpede că simbolul cuprinde posibilitatea unor noi declanşări energetice, în vederea anume a eliberării libidoului inconştient blocat. Simbolul semnifică întot deauna faptul că această formă cuprinde o nouă manifestare a vieţii, o modalitate de salvare din ceea ce este constringere şi silă de viaţă. Eliberat din inconştient prin simbol, libidoul re prezintă o divinitate întinerită sau în genere o nouă divinitate, tot aşa cum, de pildă, Jahvc a înfăptuit prin creştinism trecerea către figura părintelui iubitor şi în genere către o morală mai
înaltă şi mai spiritualizată. Motivul
Mesajul „copilului minune", al noului
reînnoirii divinităţii159 este
simbol, este iubi
general răspîndit şi poate fi deci
rea şi bucuria, deci o stare de natură
presupus cunoscut. Referitor la
paradisiacă. Acest mesaj
forţa mîntuitoare a giuvaerului,
este o paralelă la naşterea lui Cristos, în
Pandora spune:
vreme ce salutul adresat
„Ci, iată, am auzit cîndva despre un
de zeiţa soarelui162 şi miracolul
neam de oameni
naşterii care face ca oameni
bogat în suferinţe şi vrednic de
aflaţi la depărtare să fie chiar în acea
îndurare, de aceea am născocit
clipă „buni" şi să fie bi-
un dar prin care de tu îmi vei îngădui, eu aş putea să le alin sau să le-astîmpăr durerile lor multe."
Libido (reeditare: Symbole der 160
Frunzele copacului care
Wandlung [Gesammehe Werke, V]). Spitteler, Promerheus und Epimetheus, Jena,
protejează naşterea cîntă: „Căci aici este prezenţa şi aici e feri cirea şi aici e îndurarea."
Ci. Jung, Wandlungen und Symbole der
161
1911, p. 108. Loc. cit., p. 127. Loc. cit., p. 132.
282
imagini:) „Nu stau în nici un soare
TIPURI PSIHOLOGICE
necuvîntaţi163 ale
naşterii
constituie lui
atribute
Buddha.
Din
„binecuvântarea divină" aş vrea să subliniez
doar
acest
pasaj
semnificativ: faptul „că fiecare om îşi
revede
imaginile
pe
care
cîndva, copil fiind, le-a privit în strălucirea visătoare şi plină de culoare a viitorului."164 Ni se spune astfel
limpede
că
fanteziile
copilăriei se pot realiza, cu alte cuvinte, că acele imagini nu pier, ci reapar la omul adult, trebuind să se împlinească. Bătrînul Kule, din Der tote Tagi65 al lui Barlach rosteşte aceste
cuvinte:
„Noaptea,
cînd
stau culcat şi pernele întunericului mă apasă, se înghesuie uneori în jurul meu lumină sunătoare, pe care ochii mei o văd şi urechile mele o aud. Şi atunci, în jurul culcuşului meu se rinduiesc icoanele frumoase
ale
unui
viitor
mai
bun.
încremenite încă, dar de o superbă frumuseţe, adormite încă — dar ce) care le-ar trezi ar zămisli lumii un nou chip. Acela care ar putea
şi nu sînt niciunde de soare luminate. Dar ele vor şi trebuie să iasă din noapte odată. Aceasta ar fi arta de a le aduce la soare, atunci ar trăi." Şi Epimeteu îşi doreşte imaginea, giuvaerul, el spune în convorbirea despre statuia lui Heracles (a eroului!): al
„lată
imaginii
înţeles,
cu
pricepere ea ne arată că singura noastră slavă stă în a trăi şi a prinde
prilejul
de
a
cîştiga
giuvaerul care se coace deasupra capului nostru. ^ Atunci cînd, refuzat de Epimeteu,
giuvaerul
este
adus
preoţilor, aceştia cîntă tocmai în felul în care Epimeteu tînjise după el.
„O,
vino,
o,
Doamne,
cu
îndurarea ta", pentru ca imediat apoi să respingă giuvaerul ceresc ce le fusese oferit şi să hulească. Nu este greu să recunoaştem în începutul imnului intonat de preoţi cîntecul protestant: „Vino, vino, duh al vieţii, Dumnezeu adevărat! Forţa ta nu-i in zadar Ea ne umple ne-ncetat:
să o facă [... ] ar fi un erou. Dar ce
Loc. cir., p. 129.
inimi ar putea atunci să bată! Cu
Loc. cit., p. 128.
totul alte inimi, bătînd cu totul
Berlin, 1919, pp. 30 ş. urm.
altfel decît o fac acum." (Despre
Spitteler, loc. cit., p. 138.
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
se înfundă întotdeauna după
LITERATURĂ
o vreme — soluţia apare din direcţia din care nu este aşteptată
283 Duh, lumină, străluciri Vor fin bezna inimii. Duh de forţă şi putere Tu eşti sigur duhul meu, îmboldeşte-n noi lucrarea-ţi" etc. Acest imn se află într-un
(„Ce poate veni bun din Nazaret?"). Această lege psihologică este, de pildă, temelia profeţiilor mesianice. Profeţiile însele sînt proiecţii ale inconştientului care presimte evenimentele viitoare. Deoarece soluţia e iraţională, apariţia Mîntuitorului este legată de o condiţie imposibilă, adică iraţională, deci de graviditatea Fecioarei.167 Această profeţie este, ca
paralelism perfect cu conside
multe altele, ambiguă, de
raţiile de mai sus. Faptul că preoţii
pildă: „Macbeth nu va cădea în
care îl intonează resping
puterea nici unui duşman atîta
noul spirit al vieţii, noul simbol,
timp cît pădurea din Birnam nu se
corespunde întru totul esenţei
va ridica să vină vrăjmaş
raţionaliste a creaturilor
împotriva castelului din Dunsinan."
epimeteice. Raţiunea caută
Naşterea Mîntuitorului, adică
întotdeauna
apariţia simbolului, are loc
soluţia pe căi raţionale,
acolo unde nu este aşteptată,
consecvente, logice, şi arc
anume acolo unde o soluţie este
dreptate în
cel mai puţin probabilă. Astfel Isaia
toate situaţiile şi chestiunile de
spune (53, 1-3): „Cine va
importanţă medie. în cele mari
crede ceea ce noi am auzit şi
şi decisive însă, ea nu face faţă.
braţul Domnului cui i se va
Raţiunea este incapabilă să cre
descoperi?
eze imaginea, simbolul, care e de
Crescut-a înaintea Lui ca o
natură iraţională. Atunci cînd
odraslă, şi ca o rădăcină în
drumul raţional se înfundă — şi el
pămînt uscat; nu avea nici chip,
nici frumuseţe, ca să ne uităm
284
T
epimeteică
la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie
I
nu are nimic
drag.
P
vrednic de
U
preţuire.
dintre oameni; om al du
R
Descriind
rerilor şi cunoscător al suferinţei,
I
respingerea
Dispreţuit era şi cel din urmă
simbolului,
unul înaintea căruia să-ţi aco peri faţa, dispreţuit şi nebăgat în
P
Spitteler nu
seamă."
S
s-a sprijinit
I
conştient
H
pe
O
modelul
L
biblic,
O
altminteri
G
lucrul
I
acesta s-ar
C
observa în
E
formulă
167 Isaia, 7, 14.
487.
rile sale. Mai degrabă
Mîntuirea apare nu doar acolo unde nu este aşteptată, ci şi sub o înfăţişare, aşa cum se vede din acest pasaj, care pentru judecata
el s-a adăpat din aceleaşi adîncuri din care atît profeţii, cît şi creatorii şi-au extras simbolurile mîntuitoare. Apariţia Mîntuitomlu
i semnifică
lîngă
i şi al in
nouă, a
unirea
culcuşul
tenţiei
Cărui
contrariilor:
viperei şi în
raţionale
stăpînire e
„Atunci
vizuina
apare alt
pe umărul
lupul va
şarpelui
principiu
Lui şi se
locui
otrăvitor
conducător
cheamă
laolaltă cu
copilul abia
a cărui
numele Lui:
mielul şi
înţărcat îşi
„dumne
înger
leopardul se
va întinde
zeire"
de mare sfat,
va culca
mîna."168
echivalează
Sfetnic
Natura
cu „puterea
minunat,
căprioară; şi
simbolului
superioară."
Dumnezeu
viţelul şi
mîntuitor este
Principiul
tare, biruitor,
puiul de leu
aceea a unui
director
Domn
vor mînca
copil169,
este de
al păcii,
împreună şi
cu alte cuvinte,
natură
Părinte al
un copil îi
naivitatea sau
iraţională,
veacului ce
va paşte.
lipsa de
motiv
va să fie."
premise a
pentru care
va duce la
atitudinii apar
apare sub
determinări
păscut
ţine
haina mi
redau
împreună
simbolului
racolului.
calităţile
cu ursoaica
şi funcţiei
Această
esenţiale,
şi
sale.
corelaţie
pe care le-
puii lor vor
Această
este foarte
am
sălăşlui la
atitudine
frumos
stabilit mai
un loc, iar
„copilăroasă
exprimată
sus, ale
leul ca şi
"
de Isa-
simbolului
boul va
aduce eo ipso
ia (9, 5):
mîntuitor.
mînca paie;
cu sine
„Căci prunc
Criteriul
faptul că în
s-a născut
efectului „di
de ţîţă se
locul
nouă, un Fiu
vin" îl
va juca
îndărătnicie
s-a dat
constituie
lîngă
Juninca se
Pruncul
Aceste
forţa
P
dinaintea
trupurile
irezistibilă a
ROB
găsirii
lor vor
impulsului
LEM
soluţiei este
învia!"170
inconştient.
A
comparată
4%.
Eroul
TIPU
cu
actul
este
RILO
graviditatea
mîntuirii
întotdeauna
R IN
:
însufleţeşte
figura
LITE
„Ca
ceea ce era
înzestrată
RAT
femeia
neînsufleţit,
cu forţă
URĂ
însărcinată
mort;
din
şi gata să
punct
de
nască
vedere
posibilul
prunc, care
psihologic
posibil.
se
aceasta
Simbolul
zvîrcoleşte
înseamnă
este drumul
şi strigă în
că:
de
mijloc
durerea ei,
funcţii
de-a
lungul
aşa am fost
înţelenite,
noi,
sterile,
unesc
Doamne, cu
dezafectate,
contrariile
toţii în faţa
refulate,
într-o
Ta!
dispreţuite,
magică, ce 285
face im-
căruia
se
nouă
în
se
acele
mişcare, un
Zămislit-
curs de apă
am, dureri
etc. izbucnesc
care
de facere
deodată
răspîndeşte
am avut şi
încep
fertilitate
am născut
vieţuiască.
vint!
Tocmai
lungă
Mîntuire
funcţia
perioadă de
ţării noi n-
inferioară
secetă.
am dat [... ]
este
Tensiunea
Morţii Tăi
care
de
vor trăi şi
continuă
după
o
sub-evoluate
şi să
aceea
viaţa,
pe
monstrul
cale de a se stinge
naşterea
spune Kule:
înghiţise
simbolului,
„Şi
mai înainte.
regresia
funcţia
Este
inconştient
meu, se rîn-
diferenţiată.
ce
a
duiesc
171
Frobenius
încetează.
icoanele
revine în ideea
numeşte
Regresia se
frumoase
de
„fu-rişarea
transformă
ale
â7TOKaTâoxao
obştească
în progresie,
viitor
iq Jtâvrcov, din
afară".173
staza
bun.
Noul
Corelaţia cu
devine flux.
încremenite
mitul eroului
Astfel, forţa
încă, dar de
restituire172
este
de
o
care este o
trată şi de
a
formă
Isaia,
prime
înaltă,
versete mai
zdrobită. De
încă — dar
jos (27, 1):
aceea
cel care
în
Acest motiv
Testament,
evoluată
de
a
îi
ceea
păs-
două
ideii
„în
universal
aceea
răspînditc a
Domnul
mitului
va
eroului,
cu sabia Sa
potrivit
grea,
căruia,
şi puternică,
ieşind
din
năpusti
mare
asupra
balenei,
, a şarpelui încolăcit, şi
scoate afară
va
părinţii şi îi
balaurul
scoate
pe
din Nil."
toţi cei pe
497.
care
omorî
dată
atracţie cauzei este
Isaia, 11, 6-8. se
Leviatanului
îşi
libidoului
în
culcuşul
unui mai
superbă
frumuseţe, adormite
ziua
pîntecul
eroul
în
atunci,
cel
170
„Copilul
Isaia,
minune", la
26, 17-19.
Spitteler. Cf.
171 Cf.
Kerenyi şi Jung,
explicaţii
Einfuhrung in
le de
das
mai sus
Wesen der
la
Mythologie
Scrisorile
[Gesammelte
lui
Werke, IX/Partea
Schillcr.
I].
172
O cu
Epistola
Sf. Apostol
Das
2
T
P
Pavel către
Zeitalter
8
I
R L
Romani, 8, 19.
des
6
173
Sonnengot
M
tes, 1904.
A
Frobenius,
B
E
T I P U R I L O R I N L I T E R A T U R Ă
2
8
7
le-ar trezi ar
aici asupra
zămisli lumii
lui. 175 Apa
un nou chip. Acela
care
ar putea să o facă ar fi un erou:
vieţi şi a noii fertilităţi, acolo unde nu era nimic
Mama: Un eroism cu jale şi
de aşteptat, este
nevoi!
descrisă şi în Isaia, 35, 5-
Kule: Poate că cineva ar
8: „Atunci vor deschide ochii celor
putea
orbi şi
totuşi!
urechile
Mama: Acela trebui
riţia noii
ar mai
înainte să-şi îngroape mama."1'1* Am ilustrat abundent cu alt prilej motivul
celor surzi vor auzi; Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gîngavilor;
„mamei zme-
că izvoare
oaice",
de apă vor
astfel incit
curge în
pot să nu
pustiu şi
mai revin
pîraie în
pămînt
se
însetat.
rătăci."
Pămîntul
502.
cel fără de
Simbolul
apă se va
mîntuitor
preface în
este o cale,
bălţi şi
un drum pe
ţinutul
care viaţa
cel însetat
poate
va fi izvor de apă. Acolo
înainta, fără chin şi fără
va fi veselia
constrîngere.
păsărilor, Holderlin iarbă, s trestie şi
p
bălţi.
va
u Acolo
soi. fi
cale
curată
şi
cale
sjîntă
se
va
n e
î n
chema şi nu va trece pe acolo nimeni necurat
şi
nici nu va fi acolo
cale
întinată.
P a t m o s
Chiar şi cei fără
vor
:
de
minte
vor
merge
pe
dînsa şi nu
„ A
i
p r
D
o
a
m
a
r
i
cu Barlach, Der
p
tote Tag, pp. 30 ş. urm.
n
e
u
t
Ş
n
u
i
d
i
e
r
g
-
e
r
i
a
e u
. p
"
r
*
d
i
e
m
503. Sună ca
Vezi Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]. Sugrumării Leviatanului îi
e
şi cînd
corespunde
î
j
apropierea
la
n
d
zeului ar
Spitteler
ş
i
reprezenta o
biruinţa
f
e
primej
asupra lui
ă
,
die, ca şi
Behemoth.
c
cînd deci
*
a
s
concentrare
Traducere
t
p
a de libido
de
o
din
Aug. Doinaş
r
inconştient
şi
e
ar fi
Nemoianu:
Z
ş
o primejdie
J.
e
t
pentru viaţa
Holderlin,
u
e
conştientă.
Imnuri
Or, lucrurile
ode,
e
l .
Ş
stau astfel:
Ştefan
Virgil
Chr.
Fr.
şi Edit.
Minerva,
cît o masă
conştiinţei,
în vreme ce
1977,
de
împotriva
simptomele
Bucureşti,
investeşte,
rezistenţei
neunirii
cu
p. 312 (n. t).
sau mai bine
adesea
sine
se
spus
deznădăjdui
îndesesc,
te
primejdia
libidou
se
investeşte,
a
judecăţii
unei
inconştient,
raţionale.
inundaţii
cu
Salvarea
mai
în
mult
atît
o
a
şi
unei
creşte
aduce
distrugeri
influenţa,
simbolul
provocate
posibilitatea
care
de
de acţiune a
închide
şi
conţinuturile
inconştientul
uni în sine
inconştiente
ui; ceea ce
conştientul
creşte
înseamnă că
şi
concomitent
toate
inconştientu
cu creşterea
posibilităţile
l. în vreme
simbolului
funcţionale
ce
libidoul
destinat
respinse,
de
care
uzate,
dispune
conflictul.
depăşite,
conştiinţa se
Or, simbolul este
foarte
intim
legat
poate
să
rezolve
pierdute
cu
epuizează
totul
în
treptat
unor
funcţia
de ceea ce e
întregi
diferenţiată
ameninţător
generaţii se
şi
şi
însufleţesc
reconstituie
mejdios,
şi încep să
din ce în ce
aşa fel îneît
exercite
mai greu şi
el fie poate
influenţă
într-un timp
fi confundat
creseîndă
din ce în ce
cu
acesta,
asupra
mai lung, şi
fie
apariţia
cursul
o
în
se
priîn
sa
cheamă
răul
şi
ş.
urm.
Acolo
se
să
ştie
să
Haş-Baz»
la
o
(grabnic-
dea
distrugerea.
spune că o
parte răul şi
pradă-
Oricum,
fecioară
să
apropiat-
salvarea
va
aleagă
se
naşte un fiu
binele,
intim
pe care îl va
pămîntul de
8, 3-4:
de
numi
care îţi este
„Atunci m-
distrugere şi
Emanuel.
teamă,
am apropiat
pustiire.
Or, Emanuel
pricina celor
de
Dacă vechiul
înseamnă
doi regi, va fi
proorocită şi
nu
„Dumnezeu
pustiit."
a luat în
leagă
ar
fi
pregătit
să
dispară, nimic
nou
nu
ar
cu
noi",
jaf)"
din
8.1.: „Şi a
pîntece şi a
adică
zis Domnul
născut un
unirea,
către mine:
fiu. Şi a zis
garantată
«Ia o carte
Domnul
mare şi
către mine:
apărea,
iar
de
vechiul
nu
mîntuitor, cu
scrie
«Pune-i
ar putea şi
dynamis
deasupra ei
numele
nu ar avea
latentă
cu slove
Maher-Şalal-
de ce să fie
inconştient.
omeneşti:
Haş-Baz.»
stîrpit, atîta
Ce
Mahcr-Şalal-
timp cît nu i-
înseamnă
ar
mai
bloca
noului
în
simbolul
din
întîi
această
mod
unire
păgubitor
poate vedea
calea.
din
Această
versetele
corelaţie
imediat
psihologică
următoare:
firească apare
se
„Că
5< M . la
Isaia, 7, 14
înainte fiul
ca
acesta
288
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
Căci înainte ca băiatul să zică: «tată
289
primejdie Isaia o vede figurată în
şi mamă!», toată
regele străin care domneşte
bogăţia Damascului şi prada Samariei
peste un regat ostil şi puternic. Pentru
vor fi duse înaintea rege
Isaia această problemă
lui Asiriei."
nu este, evident, psihologică, ci
8, 6-7: „«Fiindcă poporul acesta a
concretă, fiind totalmente pro
nesocotit apele Si-
iectată. La Spittcler, în schimb,
loahului, care curg lin [...]»."
problema este deja psihologică,
Iată acum că Domnul va aduce peste
desprinsă de obiectul concret, dar
ei apele cele mari
cxprimîndu-sc în forme foarte
şi frumoase ale Eufratului: pe regele
apropiate de acelea ale lui Isaia, deşi
Asiriei şi toată strălucirea
de un împrumut conştient
lui. Ele vor trece peste toate
abia dacă poate fi vorba. Naşterea
zăgazurile şi vor da afară peste
salvatorului echivalează cu o
malurile lui."
mare catastrofă, prin faptul că irumpe o
8, 8: „Şi se va revărsa în Iuda, şi se
viaţă puternică acolo
va umfla, şi îl va
unde nu se bănuia existenţa vreunei
îneca pînă ce va ajunge la gît şi cu
vieţi, a vreunei forţe sau a
revărsările lui întinse va
vreunei posibilităţi de dezvoltare.
acoperi întinsul ţării, o Emanuile!"*
Noua viaţă izvorăşte din in
Am arătat deja în cartea mea
conştient, adică din acea parte a
Wandlungen und Symbo-
psihicului, voit sau nevoit,
le i7e că naşterea divinităţii este
ignorată şi considerată, de aceea, de
ameninţată de balaur, de inun
toţi raţionaliştii ca inexis
daţii, de pruncucidere. Ceea ce
tentă. Din această zonă negîndită şi
psihologic înseamnă că acea
repudiată apare totuşi supli
dynamis latentă poate irumpe şi inunda
mentul de forţă nouă — reînnoirea
conştiinţa. O astfel de
vieţii. Dar ce înseamnă acest
negîndit şi repudiat? Este vorba de
care
toate conţinuturile psihice
strălucirea lor nouă şi minunată, îneît
refulate din pricina incompatibilităţii lor
să uite sau să arunce peste bord toate
cu valorile conştiente,
valorile anterioare. Ceea ce înainte era
deci urîtul, imoralul, incorectul,
dispreţuit poate fi ridicat acum la rangul de
inoportunul, inutilizabilul etc,
principiu suprem, iar ceea ce înainte
adică tot ceea ce s-a înfăţişat astfel
era
individului în cauză. Primej
Această
dia stă în faptul că omul poate fi atît
echivalează cu distrugerea valorilor
de transportat de forţa cu
vitale
* Ed. Galaction (n. t ) . 176 Reeditare: Symbole der Wandlung (Gesammelte Werke, V).
reapar
adevăr
aceste
poate
de
deveni
eroare.
de
valori
răsturnare
acceptate
lucruri,
pînă
atunci,
ca
pustiirea prin inundaţie a unei ţări. Astfel, la Spittcler darul ceresc al Pandorei aduce ţării şi oamenilor nenorocire. După cum în legenda clasică din cutia Pandorei ţîşnesc bolile care inundă şi devastează ţara, tot astfel giuvaerul este cauza unei nenorociri asemănătoare. Pentru a în ţelege acest lucru, trebuie să vedem care este natura simbolului. Primii care găsesc giuvaerul sînt ţăranii, după cum păstorii sînt primii care îl salută pe salvator. Ţinîndu-1 în mină, ei îl exami nează răsucindu-1 într-o parte şi în alta „pînă cînd, în cele din urmă, rămaseră cu totul năuciţi în faţa apariţiei străine, necu viincioase şi fără de lege." 177 Cînd îl duc la rege, iar regele în cearcă să-1 supună Conştiinţei* spre examinare, pentru ca ea să-1
aprobe sau să-1 respingă, aceasta
motiv pentru care regele îi sfătuieşte
sare speriată de pe dulap pe
pe ţărani să ducă giuvaerul
pămînt şi se ascunde sub patul
preoţilor. „De cum zări chipul imaginii,
„imposibilei presupuneri". Ca un
Hiphil-Hophal (marele
crab care fuge „holbîndu-şi otrăvitor
preot) de groază şi de scîrbă fu curpins
foarfecele şi zbîrlindu-şi-lc
şi, încrucişîndu-şi bra
vrăjmaş [...|, aşa privea Conştiinţa de
ţele ocrotitor deasupra frunţii, strigă:
sub pat şi, iată, cu cit
«Departe de mine cu această
Epimeteu apropia imaginea, cu atît
batjocură, căci ceva potriv-
cealaltă se retrăgea cu ges
nic divinităţii sălăşluieşte în ea şi inima
turi de respingere. Şi ghemuindu-se
îi c carnală, iar neobră
deci acolo, tăcea şi nu sco
zarea i se citeşte-n ochi.»" 179
tea nici un cuvînt şi nici un sunet, oricît se ruga regele de ca şi o implora şi o incinta cu felurite vorbe." 178 Evident că noul simbol nu îi este simpatic Conştiinţei,
177
Spitteler, loc. cir., p. 133.
* E vorba de Gewissen, conştiinţă morală (n. t.). Loc. cit., p. 142. Loc. cit., p. 142.
290
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR IN
CE
LITERATURĂ
După care ţăranii duc giuvaerul la
291
sufletului, cit şi noţiunea de
Academie. învăţătorii
Dumnezeu; el vorbeşte senzualităţii, e
înaltei şcoli sînt de părere că imaginii îi
lipsit de ruşine şi capabil
lipsesc „sentimentul şi
să pericliteze în marc măsură morala
sufletul", iar „pe deasupra, gravitatea
publică prin stimularea
şi mai cu seamă ideea că
fanteziilor sexuale. Aceste atribute definesc
lăuzitoare."180
prin urmare o fiinţă
Bijutierul, în fine, scoate giuvaerul
care se află în contradicţie în primul
fals, tăiat dintr-o
rînd cu valorile noastre
materie ordinară. La tîrg, unde ţăranii
morale, în al doilea rînd cu judecata
vor să scape de imagine,
noastră de valoare estetică,
apare poliţia. Apărătorii dreptăţii
deoarece ei îi lipsesc valorile superioare ale
exclamă la vederea imaginii:
sufletului, iar ab
„Sălăşluieşte oare o inimă în trupul
senţa „ideii călăuzitoare" sugerează o
vostru ş-aveţi voi oare o
iraţionalitate a conţinutu
conştiinţă în suflet, de cutezaţi să
lui său de idei. Verdictul „potrivnic
înfăţişaţi privirii tuturor aceas
divinităţii" poate fi tradus
tă neobrăzată şi lascivă goliciune?
şi prin „anticreştin", căci această
Şi-acum grăbiţi-vă să dispăreţi! Şi
istorie nu este localizată nici
vai de voi, dacă din
în Antichitatea îndepărtată, nici în
întîmplare ne veţi întina cu asemenea
China. Prin urmare, potrivit
privelişte pruncii curaţi şi
tuturor atributelor sale, simbolul este un
dalbele neveste."181
reprezentant al funcţiei
Simbolul este caracterizat de poet
valoric inferioare, deci al conţinuturilor
drept străin, necuviin
psihice ncrecunoscute.
cios şi fără de lege, potrivnic simţului
Imaginea înfăţişează probabil — deşi
moral, contrazieîndu-nc
nicăieri acest lucru nu se
atît sentimentul şi reprezentarea
spune — nuditatea unei forme
omeneşti, o „formă vie". Această formă exprimă libertatea
dul, aşa cum ar putea el să fie. O astfel
de
imagine,
oferită
privirii
deplină şi totodată da
omului aşa cum este el în momentul
toria de a fi ceea ce eşti; în
de
consecinţă, ea semnifică cea mai
declanşeze în el ceea ce este aţipit şi
înaltă modalitate de frumuseţe estetică
ceea
şi morală, dar frumuseţe
întîmplarea ar face ca el să fie pe
naturală nu ideală, artificial
jumătate civilizat şi pe jumătate încă
confecţionată, ea semnifică indivi-
barbar,
faţă,
nu
ce
nu
va
a
face
trăit
atunci
decît
încă.
să
Dacă
priveliştea
acelui
simbol ar trezi întreaga barbarie din el. Ura omului se concentrează întotdeauna
asupra
a
ceea
ce
îi
conştientizează propriile defecte. Astfel, destinul giuvaerului este pecetluit din însăşi clipa apariţiei sale în lume. Păstorul tăcut care 1-a găsit primul este aproape omorît în bătaie de către ţăranii cuprinşi de furie, după care ei aruncă giuvaerul în stradă. Simbolul astfel
salvatorului
cariera
şi-a
scurtă
dar
încheiat tipică.
Legătura cu ideea creştină a patimilor
este
evidentă.
Natura
salvatoare a giuvaerului se exprimă şi prin faptul că el apare doar o dată la o mie de ani; este un eveniment rar această
„înflorire
apariţie
a
unui
a
comorii"
mîntuitor,
a
şi unui
Saoshyant, a unui Buddha. 520. Sfirşitul carierei giuvaerului este misterios; el cade în mîna unui evreu rătăcitor:
„Nu
era
un
ovrei
din
această lume, şi străin peste orice
măsură îi era portul."182 Acest evreu deo-
slujit întotdeauna de simbol, de aici
sebit nu poate fi decît Ahasver care
demenţa
nu îl recunoaşte pe adevăratul Mîntuitor
Mediu.
şi care aici fură, ca să spun aşa,
cuprinde în formă accentuată ideea
imaginea Salvatorului. Legenda lui
de respingere a Mîntuitorului, căci
Ahasver
creştină
aşchia din ochiul propriu este văzută
tîrzie, atestată nu mai devreme de
ca bîrnă în acela al aproapelui. Ideea
secolul
izvorăşte
de crimă rituală joacă un rol şi la
psihologic dintr-o masă libidinală şi
Spitteler, prin aceea că evreul fură
dintr-o
copilul-minune dăruit de cer. Avem a
este
al
legendă
XVlI-lea.183
parte
nevalorificată
o
în
a
Ea
personalităţii
atitudinea
creştină
face
persecuţiilor Ideea
aici
cu
de
lor
în
crimă
proiecţia
Evul
rituală
mitică
a
faţă de viaţă şi lume şi care este de
percepţiei inconştiente a faptului că
aceea refulată. Pentru această parte
acţiunea de mîntuire este mereu
refulată a personalităţii, evreii au
zădărnicită de prezenţa în in-
Loc. cit., p. 144. Loc. cit., p. 147.
Loc. cit., p. 163. E. Koenig, Ahasver, 1907.
292
293
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
conştient a unui element nemîntuit.
Crima rituală se înfăptuieşte o dată
Acest element nemîntuit, nedomesticit,
cu transformarea darului ceresc curat
necultivat sau barbar care nu poate fi lăsat
in
liber, ci doar ţinut în lanţ, este
născocită de aceste minţi. Apariţia
proiectat asupra acelora care nu au
simbolului
acceptat creştinismul; în fapt ceva
efect. Neacceptal în forma lui pură, el
din noi înşine s-a refuzat domesticirii
este absorbit de forţele arhaice şi
creştine.
nediferenţiate, proces la care con-
Există
o
a
acestui
inconştientă
percepere element
fantasmagoria
tribuie
nu
apăsătoare,
rămîne
estetica
totuşi
şi
fără
moralitatea
răzvrătit, a cărui existenţă am vrea
conştientă. în acest punct începe
să o negăm; de aici, proiectarea.
enantiodromia, transformarea valorii de pînă
Neliniştea este o expresie concretă a
acum în nonvaloa-re, a binelui în rău.
lipsei
de
mîn-tuire.
Elementul
521. împărăţia celor buni, al cărei
nemîntuit atrage pe loc noua lumină,
rege
energia noului simbol. Pe această
dintotdeauna
cale se exprimă sub altă formă ceea
împărăţia lui Behemoth. Be-hemoth şi
ce noi am sugerat deja mai sus,
Leviatan1*4 sînt în Cartea lui Iov cei doi
vorbind
monştri ai lui Dumnezeu, expresie
de
acţiunea
simbolului
este
Epimeteu,
asupra psihicului în general: simbolul
simbolică
a
stimulează
acestuia.
Ca
toate
conţinuturile
puterii
aflat
duşmănie
şi
simboluri
a
cu
forţei
animaliere
refulate şi nerecunoscute, ca de pildă
brute,
în cazul „păzitorilor pieţei"; tot aşa, în
înrudite psihologic ale naturii umane.185 De
cazul lui Hiphil-Hophal care, potrivit
aceea,
rezistenţei sale inconştiente la propria
ipopotamul* pe care l-am făcut ca şi
religie,
pe tine [...]
accentuează
şi
întăreşte
antidivinitatea şi carnalitatea noului simbol.
Afectul
respingerii
corespunde masei de libido refulate.
ele
în
s-a
Jahve
desemnează
spune:
„Ia
forţele
priveşte
Spitteler, loc. cit., p. 179. Cf. Wmtdlungen und Symbole der Libido, p. 58 (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesammelte Werke, V], şi R. Schacrf, Die Gestalt des Satans
Vezi, puterea lui e în foalele lui şi
im Alten Testament, în: Jung, Symbolik der
vîrtoşia lui e în muş
Geistes, 1984.
chii de pe pîntece. Coada lui e dîrză ca
* Este vorba de hippopotamus amphibius în
lemnul de cedru, vinele
care exegeza 1-a identificat pe Behemoth.
pulpelor lui sînt numai noduri186 [...] El este
Versiunile româneşti au optat pentru
fruntea alcătuirilor
forma comună a numelui (n. f.).
lui Dumnezeu."187 Să citim cu atenţie: această forţă este „fruntea alcătuiri lor lui Dumnezeu", adică a lui Jahve, a Dumnezeului evreu care în Noul Testament repudiază această formă. Aici, el nu va mai fi un Dumnezeu al naturii. Ceea ce psihologic înseamnă că la tura instinctuală, grosolană, a libidoului acumulat în inconştient este menţinută în atitudinea creştină constant în jos; astfel este refulată o jumătate de Dumnezeu, respectiv este înscrisă în con tul vinovăţiei omului şi repartizată, în ultimă instanţă, domeniu lui diavolului. Cînd forţa inconştientă începe apoi să se ridice către suprafaţă şi să curgă, cînd „alcătuirile lui Dumnezeu" în cep să se manifeste, atunci Dumnezeu apare sub chipul lui Be hemoth. 188 S-ar putea tot atît de bine spune că Dumnezeu se înfăţişează sub chipul diavolului.
Aceste evaluări morale sînt în
mîntuitor rezultă din unirea
să iluzii optice: forţa vieţii se află
perechilor de contrarii: astfel se
dincolo de judecata morală.
uneşte împărăţia ideală a lui
Meistcr Eckhart ne învaţă: „Dacă spun
Epimeteu cu împărăţia lui Behemoth;
deci că Dumnezeu e bun:
cu alte cuvinte, conştiinţa
nu este adevărat, eu sînt bun, Dumnezeu
morală intră într-o alianţă
nu este bun! Merg
primejdioasă cu conţinuturile incon-
chiar mai departe: eu sînt mai bun decît Dumnezeu! Căci doar ceea ce este bun se poate face mai bun şi doar ceea ce este mai bun se poate face cel mai bun. Dumnezeu nu este bun, de aceea el nu se poate face mai bun şi, drept urmare, nici cel mai bun; departe de Dumnezeu se află aceste trei determinări, «bun», «mai bun», «cel mai bun»; el se află deasupra tuturor acesto."189 ra 524.
Vulgata vorbeşte chiar de faptul că: „nervi testiculonim eius perplexi sunt" (vinele testiculelor sînt răsucite). La Spitteler, fiica lui Behemoth este, semnificativ, Astarte. Cartea lui Iov, 40, 15 ş. urm. [Citat după ed. Galaction, n. t.] Flournay, Une Mvstique Moderne, „Aichives de psychologie", voi. XV, 1915. Von der Erneuerung am Geiste, Buettner, loc. cit., voi. I, p. 165.
Efectul următor al simbolului
294
295
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
LITERATURĂ
ştiente şi cu libidoul corespunzător
pericolul inundării şi al distrugerii, şi
care le este identic. Lui Epi-meteu îi
anume, în mod caracteristic, prin
sînt încredinţaţi copiii divini, anume
faptul
acele bunuri supreme ale umanităţii
periculoase
fără de care omul nu este altceva
contrabandă,
decît animal. Prin unirea cu propriul
paravanul
contrar inconştient apare pericolul
poate raţionaliza şi este-tiza chiar şi
pustiirii, al devastării sau al inundării,
ceea ce este rău şi nociv. Astfel,
adică valorile conştiinţei s-ar putea
copiii divini sînt, unul după altul,
pierde
valorile
predaţi lui Behemoth, cu alte cuvinte
energetice ale inconştientului. Dacă
valorile conştiente sînt schimbate pe
acea
instinctualitatca şi neghiobia pură.
în
contact
imagine
a
cu
frumuseţii
şi
că
tendinţele sînt
contrarii,
introduse
prin
respectiv
„noţiunilor
sub
corecte".
moralităţii naturale ar fi acceptată şi
Tendinţele
păstrată
barbare de mai înainte înghit valorile
şi
dacă
nu
ar
sluji,
în
inconştiente,
conştiente,
stimulent impurităţii apăsătoare din
Behemoth
adîncul
drept simbol al principiului lor o
noastre
„morale",
şi
aici
faptul
şi
virtutea inocentei sale naturaleţi, de
culturii
de
brutale
Se
Leviatan
balenă
cu Behemoth, nu ar fi primejduiţi, ci
simbolul corespunzător al imperiului
Epimetcu ar putea deosebi în orice clipă
epimeteic este pasărea. Balena, ca
valoarea
locuitor
nonvaloare.
Dar
al
mării,
în
arborează
atunci copiii divini, în ciuda alianţei
de
nevăzută,
că
vreme
este
în
ce
genere
deoarece simbolul este inacceptabil
simbolul inconştientului devorator.190
pentru limitarea, pentru diferenţierea
Pasărea,
raţiona-listă
pentru
luminos al văzduhului, este un simbol
infirmitatea noastră, orice criteriu de
al ghidului conştient sau chiar al
măsurare
idealului (aripi!) şi al Duhului Sfint.
a
şi
totodată
valorii
şi
nonvalorii
ca
locuitor
al
imperiului
lipseşte. Dacă unirea perechilor de
525. Prăbuşirea definitivă a binelui
contrarii se produce totuşi, apare
este împiedicată de intervenţia lui
Promcteu. El îl eliberează pe ultimul
dorit niciodată. Formulată în termeni
dintre copiii divini, pe Mesia, din
psihologici,
ideea
puterea vrăjmaşilor săi. Mesia devine
introversia,
cît
moştenitorul
încetează
împărăţiei
lui
să
este şi
că
atît
extraversia
domine
ca
linie
Dumnezeu, în timp ce Prometcu şi
diriguitoare,
Epimeteu, personificările contrariilor
psihicului fiind astfel stopată, în locul
separate, se retrag uniţi în „valea lor
ei apare o nouă funcţie, reprezentată
de-acasă".
simbolic printr-un copil, numit Mesia, care
Amîndoi
sînt
liberi
de
unilaterală,
disocierea
exerciţiul puterii, Epimeteu pentru a fi fost
doarme
constrîns, Prometeu pentru a nu-1 fi
simbolul unei noi atitudini în care
190 Atestări din belşug, în: Wandlungen und Symbole der Libido (reeditare Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, V]).
îndelung.
Mesia
e
mijlocitorul,
contrariile sînt unite. El este un copil, un
băieţel
asemenea
prototipului
antic puer aeternus, care sugerează, prin
tinereţea
revenirea
a
sa,
ceea
renaşterea
şi
ce fusese pierdut
{apokatastasis). Ceea ce adusese Pandora sub formă de imagine pe pămînt, ceea ce fusese
respins
de
oameni
şi
le
pricinuise nenorocire se împlineşte în Mesia.
Acest
ansamblu
corespunde frecvente
din
simbolic
unei
experienţe
practica
psihologiei
analitice: cînd un simbol apare în vis şi este respins din motivele expuse pe
larg
mai
sus,
el
provoacă
o
contrareacţie ce corespunde invaziei lui
Behemoth.
Din
acest
conflict
rezultă o simplificare a personalităţii, o
reducere
la
trăsăturile
funda-
mentale individuale, existente de la începutul
vieţii,
care
garantează
legătura dintre personalitatea matură şi izvoarele de energie ale copilăriei.
După cum arată Spitteler, primejdia
Schiller,
mare în cazul acestei treceri constă în
bogăţia de idei şi de sugestii pe care
posibilitatea ca în locul simbolului să
Spitteler ni le oferă în Prometeu şi
fie
instinctele
Epimeteu. M-am limitat pe cît posibil la
arhaice stimulate prin acest proces şi
esenţial, lăsind deliberat deoparte o
să fie integrate în formele intuitive
scrie întreagă de probleme pe care
tradiţionale.
un examen complet al acestei lucrări
raţional
526.
W.
preluate
Blake,
misticul
englez,
afirmă: „Există două clase de oameni: fecunzii ^ şi devoratorii^ Religia este
pentru
a
da
seama
de
ar trebui să o ia în considerare. The prolific = fecundul, cel ce naşte
1
năzuinţa de a Ic uni."193 Cu aceste cuvinte ale lui Blake care sintetizează într-un mod atît de simplu ideile fundamentale ale lui Spitteler şi propriile mele consideraţii, aş vrea să închei
acest
capitol.
Dacă
i-am
acordat o neobişnuită întindere este, ca şi în cazul interpretării Scrisorilor lui
din sine însuşi. The de\r>uring = cel care devorează, absoarbe în sine. 19* Religion is an endeavourto reconcile the rwo!" Poeticul Works, 1906, voi. I, p. 269, cf. The Marhage of Heaven and Hell, in The Writings of Wiiliam Blake, Londra, 1925, p. 190.
VI PROBLEMA TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE
echilibrele psihice îi oferă cercetătorului prilejul deosebit de favorabil de a sesiza cu o limpezime extraordinară anumite fe nomene care în interiorul graniţelor
Am ajuns acum la încercarea
normale rămîn adesea indi
întreprinsă de un psihiatru
stincte. Starea anormală are nu o
de a scoate în evidenţă două tipuri
dată efect de luptă. Gross în
din varietatea năucitoare a
suşi îşi extinde concluziile, în
aşa-numitelor complexe de inferioritate
capitolul final, la alte domenii,
psilwpatice. Această
aşa cum vom vedea mai jos.
grupă neobişnuit de întinsă
Prin „funcţie secundară", Gross
reuneşte toate stările psihopatice de
înţelege un proces celu
graniţă, care nu mai aparţin
lar cerebral care urmează „funcţiei
psihozelor propriu-zise, deci toate
primare". Aceasta corespun
nevrozele şi
de activităţii propriu-zise a celulei,
toate stările
degenerative, precum complexele
respectiv producerii unui
psihice de inferioritate: intelectuală,
proces psihic pozitiv, să spunem,
morală, afectivă şi de altă
producerii unei reprezentări.
natură. Această încercare i se
Activitatea corespunde unui proces
datorează lui Otto Gross, care a
energetic, probabil de-
publicat un studiu teoretic sub titlul Die zerebrale Sekundărfunktion (1902), ale cărui ipoteze fundamentale l-au determinat să postuleze existenţa a două tipuri psihologice. Deşi materialul 1
empiric cercetat de el este desprins din domeniul complexelor psihice de inferioritate, nimic nu împiedică transpunerea con cluziilor lucrării la domeniul psihologiei normale, căci dez
1 O prezentare reelaborată, dar în esenţă neschimbată, a tipurilor, oferă Gross în cartea Oberpsychopathische Minderwertigkeiten, 1909, pp. 27 ş. urm.
adevăr, şi cu am putut să mă refer, PROBLEMA TIPURILOR ÎN
297
PSIHOPATOLOGIE clanşării
unei
tensiuni
chimice,
Acestei descărcări acute, numită de Gross funcţie primară, îi urmează secundară,
restituire,
o
mai
tîrziu,
în
cuprinsul
propriilor mele lucrări experimentale
adică unei descompuneri chimice.
funcţia
ceva
adică
reconstituire
o prin
nutriţie. Această funcţie va pretinde un timp mai lung sau mai scurt în raport cu intensitatea energiei cheltuite care i-a premers, în tot acest răstimp celula se află într-o stare modificată faţă de perioada anterioară, într-o stare de excitaţie care nu poate rămîne fără efect asupra desfăşurării în continuare
— ca şi mai mulţi dintre elevii mei, in
investigaţii
\afenomene atestate,
de
după
asemănătoare perseverare2-,
frecvent
reprezentări
intens
marcate. Elevul meu Ebcrschwciler a demonstrat acelaşi fenomen într-o cercetare
lingvistică
privind
asonantele şi aglutinările. 3 Ştim pe baza experienţei patologice cit de des apar perseveraţiile tocmai în cazul leziunilor cerebrale grave, precum apoplexii, tumori, degenerări atrofice sau de alt fel. Ele se da
a procesului psihic. Astfel, procese intens
torează tocmai acestei restituiri
marcate,
anevoioase. Ipoteza lui Gross
bogate
în
afecte
semnifică
—
probabil o cheltuială specială de
are de aceea o mare doză de
energie şi de aici o perioadă de
verosimilitate. E firesc să ne punem
restituire sau o funcţie secundară
întrebarea dacă nu există indivizi sau
prelungite.
chiar tipuri la care perioa
Gross
consideră
că
efectul funcţiei secundare asupra procesului
psihic
reprezintă
o
influenţă specifică, demonstrabilă, exercitată
asupra
desfăşurării
ulterioare a asociaţiei, şi anume în sensul
unei
limitări
a
selecţiei
asociative la „tema" reprezentată de funcţia primară, la aşa-numita „reprezentare
principală".
într-
da de restituire, funcţia secundară, să dureze mai mult decît la alţii şi dacă, pe baza acestui fapt, nu s-ar putea eventual deduce anume particularităţi psihologice. într-un interval de timp dat, o funcţie secundară scurtă influenţează mult mai puţine asociaţii consecutive decît una lun-
Jung, Diagnostische Untersuchungen
2
(Gesammelte Werke, II).
9
L
Eberschweiler, „Untersuchungen iiber die
8
E
T
P
B
sprachliche Komponente der
M
Assoziation1*. Allgemeine Zeitschrift fir
A
Psycluatrie, 1908.
TI P U R IL O R Î N P SI H O P A T Ol X Xi lE
2
9
9
gă.
în
legăturilor,
primul caz,
o lipsă de
funcţia
relaţii
primară
adînci, mai
mai
poate
să
strînse,
o
apară
mult
anume
mai
frec-
incoerenţă,
vent.
în
Particularita
legături
tea imaginii
sem-
psihologice
nificative,
a
în
acestui
loc
de
unitatea
stituie
bulucesc
disponibilita
numeroase
tea ei, rapid
teme
noi,
şi
dintre
care
necontenit
nici una nu
reînnoită,
este
pentru
adîncită, astfel
incit
reacţiune,
la
deci un fel
nivel
de tendinţă
fapte
către
eterogene,
distragere,
de
o
diferită,
pornire
acelaşi apar
valoare
către
dînd
superficialit
impresia de
ate
„nivelare
a
lor"
suferă,
(Wernicke).
fireşte,
Această
pricina
succesiune
scurtimii
rapidă
funcţiei
de
a
din
funcţii
secundare,
primare
căci
exclude ipso
eo
trăirea
ea
pretinde ca mai
multe
reprezentări
afective
de timp se
şi
abstracţia,
valorilor
caz o con-
acţiune
reprezentări
a
iniţiale
şi
reprezentări
efectele lor
lor, de aici
să
faptul
durată
că
aibă
o
mai
afectivitate
întinsă, deci
a nu poate
pretinde
fi
funcţie
altfel
o
decît
secundară
superficială.
mai
Dar
Fără de care
şi
că
lungă.
adaptările
nu
şi
avea
schimbările
nici o adîn-
rapide
cire
de
poate loc
a
atitudine
abstracţiei
devin
unei
posibile.
reprezentări
Procesul de
sau a unui
gîndire
grup
propriu-zis,
reprezen-
sau
tări.
spus
altfel
de
Restaurarea
rapidă
a
prevenire şi
apare şi sub
sine
funcţiei
de
forma
înţeleasă şi
primare
înţelegere,
prezenţei
este
determină o
uneori chiar
de spirit, a
înlesnită de
reactivitate
de
îndrăznelii,
necunoaşte
mai
incomprehe
a
rea
oricum nu în
nsibilă
cutezanţei
afective
sens
intensiv
indelicateţe
ce
reprezentări
ci extensiv, de
, lipsită de
rădăcinile
i, a acţiunii
tact
în lipsa de
şi
chiar
atitudine
eficienţei ei
violenţă.
critică
prezentului
Alunecarea
faţa
menului
imediat, dar
prea rapidă
primejdiei şi
nostru.
numai
pe
în
latura sa de
deasupra
incapacitat
suprafaţă şi
semni-
ea de a o
nu
ficaţiilor
sesiza.
semnificaţi
mai
adînci
Rapiditatea
a
lasă
şi
acţiunii
mare,
o
unde înţelegere promptă
a
pe
în
de
adîncime.
sau
ca
îşi
au
în
impresia
creează
unei
iluzia
impresia
anumite
gestului
unei
lipse
orbiri
de
spirit
de
De
aici
critic
şi
sau,
faţă toate
hotărît, fond
în este
lucrurile
vorba
după
care nu se
mult de un
împrejurări,
află
impuls orb.
impresia
suprafaţa
Incursiunea
unei
imediată.
într-un
de
Reacti-
domeniu
prejudecăţi
vitatea
străin apare
ori
rapidă
ca
lipse
de
la
de
mai
la
valorii
asupra
a
a
se-
scurt timp,
prea diferite.
normal.
de aceea
Gindirca are
Gross
reînnoirea
este infinit
caracter
numeşte
rapida a
mai greu de
reprezentativ,
acest t i p
disponibilită
memorizat
deci este mai
„inferioritat
ţii,
un şir
mult un mod
e cu
prelucrarea
de cuvinte
de
.conştiinţă
per
fără sens
reprezentare
superficială"
cepţiilor şi a
(incoerente)
şi
Dacă
experienţelo
decit o
succesiune
estompăm
r este
poezie.
de
aces
tulburată, in
Capacitatea
conţinuturi
tuia pînă la
aşa fel incit
de
dccît o
normal
memo
a se
succesiune
trăsăturile
ria este de
înflăcăra
de
îngroşate,
regulă
rapid,
abstracţiuni
obţinem o
considerabil
entuziasmul
şi de
imagine de
afectată,
grabnic
sinteze.
ansamblu in
căci de cele
stins ca şi
mai multe
anumite ca
descrierea
recunoaşte
ori pot fi
renţe de
acestui tip
fără
uşor
gust sînt
cu funcţie
dificultate
reproduse
caracteristic
secundară
tipul „less
doar acele
i care apar
scurtă am
emoţional"
asociaţii care
în virtutea
urmării in
al lui
au intrat in
succesiunii
esenţă
Jordan. deci
foarte
prea iuţi de
consideraţiil
pe extravertit.
multe
conţinuturi
e lui Gross,
Prin urmare,
combinaţii.
eterogene şi
la care am
lui
Conţinuturi
a
adăugat
Gross îi revine
relativ
ncrcalizării
cîlcva
meritul, nu
izolate
valorilor lor
transcripţii
mic, de a fi
dispar in
afective mult
în registru
formulat
Prin
în
care cititorul
pentru prima
marc decit
secundare
iniţiale) a
oară o
in cazul
provoacă o
asociaţiilor
ipoteză
lipu
prelungire a
consecutive
unitară şi
lui amintii
efectului
. De aici, o
simplă
mai sus. H
reprezentări
reali
privind
la indemînă
i iniţiale.
zare sau
originea
să
Apare astfel
adîncirc
acestui tip.
presupune
ceea ce
cuprinzătoa
m, şi in
Gross
re a
acest
numeşte
„temei".
opus este
caz,
„efect
Reprezenta
numit de
existenţa
contracliv",
rea arc
Gross:
unei funcţii
respectiv o
efect
„inferioritate
primare
selecţie
persistent,
cu con
accentuate,
special
impresia
ştiinţa
deci o
orientată
este
îngustă".
activitate
(in sensul
profundă O
Funcţia
celulara mai
re
consecinţă
secundară a
bogată şi
prezentării
nefavora-
acestui tip
mai
este
completă
deosebit de
decit la
intensă şi
e x tr a ve r tit.
de
L'rnu-
prelungită.
rca firească
Prin
ar i\
prelungirea
prelungirea
ei, asociaţia
şi
consecu
intensificare
tivă este
a funcţiei
influenţată
secundare.
într-o
Persistenţa
măsură mai
funcţiei
533. Tipul
300
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN PSIHOPATOLOGIE
301
CE
bilă este limitarea la un domeniu mai
pentru a se compensa şi corecta
restrîns,
a
reciproc. închise sever şi logic în sine,
bogăţiei de gîndire. Totuşi sinteza
ele sînt lipsite de influenţa corectivă a
este bine susţinută, elementele de
unor complexe altfel orientate. Se
asamblare
de
poate lesne întîmpla ca un complex
ca
foarte
mult
în
paguba
varietăţii
rămînînd
timp
şi
îndeajuns
constelate
pentru
puternic
şi
de
aceea
cu
abstracţia lor să devină posibilă. De
deosebire închis şi neinflucnţabil să se
altfel, restrîngerea la o singură temă
ridice
provoacă o îmbogăţire a asociaţiilor
valoric", adică pînă la o dominantă
corespunzătoare
care
şi
o
corelare
pînă
la
sfidează
orice
critică
se
complex de reprezentări; totodată
devenind mărime atotdominatoare sau
însă acest complex se închide în faţa
„spleen"4.
oricărui element străin şi intră pe
devine obsesie sau idee paranoică,
această cale într-o izolare asociativă,
adică o mărime absolut de neclintit
fenomen numit de Gross (printr-un ter-
care
men împrumutat de la Wcrnicke)
individului să i se supună. întreaga
„sejuncţie".
Urmare
mentalitate
complexelor
este
sejunc-ţiei
cazuri
constrînge
autonomie,
patologice,
întreaga
este
altfel
viaţă
ea
a
orientată,
de
punctul de vedere se „sminteşte". O
de
astfel de teorie privitoare la apariţia
lax
unei idei paranoice ar putea explica
corelate între ele. în exterior, această
şi faptul că în anume stări incipiente
stare se manifestă sub forma unei
aceasta
personalităţi
corectată prin proceduri psihotera-
grupuri
(sau
reprezentări
acumularea
deplină
şi
bucură
în
o
superioară
interioară solidă, o coeziune a unui
a
de
„ideea
complexe)
necorelate
dezar-monice
sau
sau,
cum
spune Gross, „sejunctive". 534. Complexele izolate coexistă mai întîi unele lîngă altele fără a se influenţa între ele; nu se întrepătrund
4
In
din
alt
urmă
loc
ar
putea
fi
{Oberpsycliopathisclie
Mmderwertigkeiteii, p. 41), Gross face, pe bună dreptate, distincţie între „ideea valoric
superioară"
şi
aşa-numitul
„complex hipertrofiat valoric". Acesta
peutice corespunzătoare, anume prin
din urmă este caracteristic nu doar
corelarea
pentru acest tip ci şi pentru celălalt.
reprezentări capabile să o lărgească şi
„Complexul
în
deci să o corecteze. 5 Operează evident
genere, în virtutea coloraturii sale
şi o anume prudenţă, chiar anxietate
afective,
faţă
o
conflictului"
valoare
are,
considerabilă
independent de tipul la care apare.
ei
de
cu
alte
complexe
asocierea
de
complexelor
separate. Lucrurile trebuie să rămînă net distincte, punţile dintre complexe sînt
pe
cît
formularea
posibil
tăiate
riguroasă
conţinutului
şi
prin
rigidă
complexului.
a
Gross
numeşte această tendinţă „anxietate de
asociaţie"6.
severă
a
îngreunează influenţare
Coeziunea
unui
astfel
orice din
afară.
de
interioară complex
încercare O
astfel
de de
încercare are şansă de reuşită doar atunci cînd izbuteşte să lege fie premisele fie concluzia complexului de un alt complex tot atît de sever şi de logic închegat, precum sînt acestea legate intre ele. Acumularea de complexe insuficient legate determină, fireşte, o izolare puternică de influenţele venite din afară şi, aşa cum am spune noi, o stază puternică a libidoului în interior. De aceea descoperim cu regularitate în astfel de situaţii o concen trare extraordinară pe procese interioare, în funcţie de felul de
a fi al omului: pe senzaţii, în cazul
legate „se ciocnesc" brusc, provocînd
celui orientat pe direcţia
o funcţie primară intensă
acestora, pe procesele spirituale în
care declanşează o funcţie secundară
cazul celui orientat intelec
lungă; aceasta, la rîndu-i,
tual. Personalitatea apare frînată,
amalgamează două complexe. S-ar
absorbită sau distrată, „cufun
putea crede că în acest fel
dată în gînduri", unilaterală din punct
toate complexele ajung să se ciocnească
de vedere intelectual sau
între ele şi să producă
ipohondră. Oricum, se manifestă o
o unitate şi o coeziune generală a
participare redusă la viaţa
conţinuturilor psihice. Această
exterioară şi o înclinare evidentă către
consecinţă salutară s-ar produce,
mizantropie şi singurăta
fireşte, doar în cazul în care
te, compensată adesea de o mare iubire pentru animale sau plante. în schimb, procesele interioare sînt cu atît mai vii, de oarece, din cînd în cînd, complexe pînă atunci deloc sau puţin
Cf. P. Bjerre, „Zur Radikalbehandlung der chronischen Paranoia". Jahrbuck fiir psychoanalytisdie Forschungen, voi. 111, pp. 795 ş. urm. Gross, loc. cit., p. 40.
302
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
iN PSIHOPATOLOGIE
303
CE
schimbarea din viaţa exterioară s-ar
reprezentarea iniţială. El asociază ma
putea opri. Deoarece însă aşa ceva e
siv, în măsura în care nu e vorba de
cu neputinţă, apar necontenit excitaţii
materiale aparţinînd altor
noi care produc funcţii secundare ce
complexe, tot ceea ce se leagă de o
intersectează
temă anume. Dacă o exci
şi
tulbură
liniile
interioare. Corespunzător, acest tip
taţie atinge un astfel de material,
manifestă
respectiv un complex, ea de
tendinţa
de
a
ţine
la
distanţă excitaţiile exterioare, de a
clanşează fie o reacţie puternică, o
evita schimbarea, de a menţine pe cit
explozie afectivă, fie nu de
posibil constant fluxul vieţii, pînă cînd
clanşează nimic, atunci cînd
izbuteşte
toate
complexul este atît de închis îneît
amalgamările interioare. Un bolnav va
nu permite penetrarea. în cazul în
manifesta desluşit această tendinţă,
care stimulul se realizează,
retrăgîndu-se cît mai mult din toate şi
el declanşează toate valorile afective;
încereînd să ducă o viaţă de pustnic.
are loc o reacţie afectivă
Doar cazurile uşoare se vor putea
puternică, cu efect prelungit, care de
vindeca pe această cale. în toate
cele mai multe ori nu este
celelalte situaţii grave, singura soluţie
observat din afară, dar care pătrunde
este de a se micşora intensitatea
cu atît mai adînc în inte
funcţiei primare — ceea ce constituie,
rior. Ecourile efectului umplu
de altfel, un capitol aparte la care ne-
individul, împiedicîndu-1, atîta
am referit în treacăt, atunci cînd am
timp cît se menţin, să primească noi
discutat Scrisorile lui Schiller.
excitaţii. O acumulare de
să
înfăptuiască
Este absolut limpede că fenomene
excitaţii e insuportabilă, motiv pentru
afective cu totul par
care apar reacţii violente
ticulare caracterizează acest tip.
de apărare. în cazul unei acumulări
După cum am văzut, el reali
puternice de complexe se
zează asociaţii ce ţin de
instalează o atitudine cronică de
apărare, care se poate intensi
penibile în care individul nu ştie cum
fica pînă la a atinge pragul
să se descurce şi care reprezintă
neîncrederii, iar în situaţii patologice
pentru el un motiv în plus pentru a se
chiar pînă la delirul de persecuţie.
retrage
Exploziile bruşte alternînd cu stări
din
ocazionale
societate.
generează
tulburări
ceilalţi,
în
de mutism şi cu reac
relaţiile
ţii de apărare pot conferi personalităţii
perplexitatea
un aspect bizar, care face
împiedică restabilirea lor. Caracterul
ca indivizii în cauză să devină o
greoi al adaptării duce la o serie de
enigmă pentru cei din jur. Re
experienţe negative care declanşează
ceptivitatea lor scăzută, datorată
inevitabil
solicitării interioare, le blo
inferioritate,
chează prezenţa de spirit şi
amărăciune care se îndreaptă apoi
vivacitatea. Se creează adesea situaţii
împotriva autorilor reali sau presupuşi ai
cu
Explozii
care
un
iar
jena
le
urmează
sentiment
dacă
nu
nenorocirii.
de
chiar
Viaţa
şi
de
afectivă
interioară este foarte intensă, iar nenumăratele
afecte
în
ecou
desfăşoară o gamă extrem de fin nuanţată de sunete şi de percepţii, deci
o
senzitivitate
emoţională
deosebită care se traduce în afară în sfială
şi
teamă
faţă
de
stimulii
afectivi sau faţă de orice situaţie capabilă
să
îi
producă.
Susceptibilitatea
se
îndreaptă
împotriva stărilor emoţionale din jur. Schimbări bruşte de opinie, afirmaţii emoţionale,
influenţe
de
natură
sentimentală şi altele de acelaşi fel sînt de la bun început respinse, şi anume din teama faţă de propriile emoţii care ar putea declanşa o impresie
persistentă,
imposibil
de
dominat.
sen-
principale coincide, s-ar zice, cu tipul descris de
zitivităţi apare fără dificultate cu timpul
Gross. 539. în capitolul al V-lea al
o
anume
în
temeiul
melancolie
acestei
iz-vorită
din
lucrării
Die
zerebrale
Sekundăr-
sentimentul de a fi exclus din viaţă.
funklion, Gross observă că, in interiorul
în
că
limitelor normale, cele două tipuri de
caracteristică
inferioritate descrise de el prezintă
altă
tristeţea
parte7, este
Gross o
afirmă
esenţială a acestui tip. Tot acolo el
diferenţe
subliniază faptul că realizarea valorii
fiziologică.
afective duce lesne la o supraestimare
lărgită
afectivă, la o „luare prea-în-se-rios".
aprofundată
Accentuarea puternică a proceselor
diferenţe de caracter8. Tipul conştiinţei
interioare şi a emoţionalului în acest
lărgite
portret ne permite să-1 recunoaştem
precumpănitor
uşor în el pe introvertit. Descrierea lui Gross este mult mai completă decît aceea pe care Jordan o face tipului „impassioned", care însă în liniile sale
de
individualitate
Conştiinţa
şi
conştiinţa sînt,
este,
prin
după
superficialîngustaturmare,
Gross,
Loc. cit., p. 37. Die zerebrale Sekundârfunktion, pp. 58 ş. urm.
306
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN PSIHOPATOLOGIE
307
CE
le-am formulat mai sus, cînd am prezentat
El
punctul
şi
necontrolată" din teama de iritări
fazele
supărătoare. (Cu excepţia exploziilor
premergătoare ale acestora în şcoala
afective!) în societate nu este prevenitor,
platonică,
cinică.
absorbit fiind de procesele sale interioare.
Gross se
Predominarea puternică a propriilor
vede clar în ce constă deosebirea de
idei îl împiedică să preia idei şi
punct de vedere: omul cu funcţie
idealuri străine. Prelucrarea lăuntrică
secundară scurtă are pe unitatea de
intensă a complexelor reprezentării
timp numeroase funcţii primare lax
conferă
legate între ele, universalia sînt doar
eminamente
nomina, lipsite de realitate. în schimb, pentru
afectivă
omul cu funcţie secundară lungă, pe
inutilizabilă,
primul plan se află întotdeauna stă-
individuală."13
de
realist,
vedere
nominalist
precum
şi
megarică
şi
Urmărind concepţiile lui
rile lăuntrice, abstracţiile, ideile sau universalia;
acestea
sînt
pentru
el
evită
orice
„comportare
acestora
caracter
individual.
este
adesea
dar
este
„Viaţa
socialmente întotdeauna
542. Trebuie să supunem unei critici minuţioase
această
afirmaţie
a
adevărata realitate la care trebuie să
autorului, căci ea conţine o problemă
raporteze
fenomenele
care, după experienţa mea, a dat
individuale. El este de aceea, în mod
necontenit ocazia la cele mai mari
firesc, realist (în sensul scolasticii).
neînţelegeri
Deoarece
privilegiază
Intelectualul introvertit pe care Gross
întotdeauna reflecţia pe seama lumii
îl are aici evident în vedere nu arată
exterioare în paguba perceperii acesteia, el este
în afară, pe cît posibil, nici un fel de
înclinat spre relativism.11 El resimte armonia
sentimente, ci opinii logic corecte şi
mediului
cu
un comportament corect, nu pentru
deosebire plăcută12; ea corespunde
că ar avea o aversiune înnăscută faţă
impulsului
de afişarea sentimentelor şi pentru
toate
introvertitul
înconjurător
său
ca
interior
fiind
către
armonizarea propriilor complexe izolate.
că
s-ar
legate
teme
să
de
provoace
tipuri.
prin
incorectitudine excitaţii supărătoare,
teme de afecte neplăcute pentru că
respectiv afectele semenilor săi. El se
atribuie altora senzitivitatea sa şi
Gross, Die zerebrale Sekundcirfunktion, p. 63. Loc. cit., p. 64. 1J Loc. cit., p. 65.
pentru că este întotdeauna tulburat de
rapiditatea
şi
extravertitului.
El
nestatornicia îşi
refulează
sentimentul, care ocazional se poate intensifica pînă la pasiune şi pe care din acest motiv îl percepe desluşit. Emoţiile care îl chinuie îi sînt prea bine cunoscute. El le compară cu sentimentele ceilalţi,
pe
fireşte,
care în
i
le
special
arată tipurile
sentimentului extravertit şi îşi închipuia că „sentimentele" sale sînt altfel decît ale celorlalţi oameni. El ajunge să creadă că „sentimentele" sale (mai exact, emoţiile sale) ar fi unice, adică individuale. Este natural ca ele să fie diferite de sentimentele tipului simţirii extravertite, căci acestea sînt un instrument diferenţiat de adaptare şi de aceea lipsite de „pasiunea autentică"
ce
caracterizează
sentimentele interioare ale tipului de gîndire introvertit. Pasiunea ca un ce pulsional are
în
sine
prea
puţin
caracter
individual, ca poate fi comună tuturor oamenilor. Doar ceea ce e diferenţiat poate fi individual, lată de ce, în marile
afecte,
se
şterge
imediat
diferenţa dintre tipuri în favoarea unui „preaomenesc" general. în realitate, tipul simţirii
extravertite
revendică,
după
părerea
mea,
in-
idei pe care le are toată lumea, dar
căci
care rareori sînt exprimate cu glas
sentimentele sale sînt diferenţiate; el
tare. După părerea mea, observaţia
cade însă pradă aceleiaşi iluzii şi în ce
de mai sus a lui Gross izvorăşte dintr-
priveşte propria gîndire. El are idei care
o iluzie subiectivă care este totodată
îl chinuie. Le compară cu acelea pe
o regulă generală.
dividualitatea
în
primul
rînd,
sentimentului,
său
543. „Forţa contractivă accentuată
înconjurător, în primul rînd, tipurile
permite [...] cufundarea în lucruri lipsite
gin-dirii introvertite. El descoperă că
de orice interes vital imediat."14 Cu aceasta,
ideile
puţin
Gross atinge o trăsătură esenţială a
ideilor celorlalţi şi le consideră pe ale
mentalităţii introvertite: introvertitul
sale individuale, iar pe sine se socoteşte
manifestă înclinaţia de a dezvolta
probabil un gînditor original sau îşi
ideea în sine, independent
care
le
sale
exprimă
corespund
mediul
prea
refulează ideile pe motiv că nimeni nu gindeşte ca el. în realitate însă sînt
14 Loc. cit., p. 65.
308
care duce adesea la un haos aproape
TIPURI PSIHOLOGICE
de realitatea exterioară. Ceea ce e un avantaj şi o primejdie totodată. E un mare avantaj acela de a putea să dezvolţi abstract o idee, dincolo de orice senzorialitate. Primejdia însă stă în faptul că succesiunea de idei se îndepărtează astfel de orice aplicaţie
practică,
proporţional
diminuîndu-şi
valoarea
Introvertitul
este
vitală.
întotdeauna
cumva ameninţat de eventualitatea de a se abate prea mult de la viaţă şi de a privi prea mult lucrurile sub aspectul lor simbolic. Şi această trăsătură este subliniată, de Gross. Nici extravertitul nu stă mai bine, doar
că
pentru el lucrurile
sînt
diferite. El are capacitatea de a-şi scurta într-atît funcţia secundară, incit să trăiască doar funcţii primare pozitive, adică să nu se lege de nimic,
ci
să
zboare
deasupra
realităţii ca într-un fel de beţie, fără să mai vadă şi să mai înţeleagă lucrurile, ci doar să le utilizeze ca stimulenţi. Această însuşire este un mare avantaj, căci te ajută să ieşi din situaţii dificile („Eşti pierdut, de crezi în primejdie" — Nietzsche); este
un
mare
dezavantaj
însă,
deoarece se încheie cu o catastrofă
inextricabil. Gross consideră că tipul extravertit produce geniile „ci vilizatoare", iar cel introvertit pe aşa-numitele genii „culturale". Primele se raportează la „realizarea practică", ultimele la „con ceperea abstractivă". La sfîrşit, Gross îşi exprimă convingerea că epoca noastră are nevoie mai cu seamă de conştiinţa îngustat-aprofundată în opoziţie cu vremurile trecute care au posedat o conştiinţă mai largă şi mai superficială. „Ne bucurăm de ceea ce e ideal, profund, simbolic. Prin simplitate către armonie — iată arta culturii înalte." 15 Era evident, în 1902, cînd Gross scria aceste cuvinte. Dar astăzi? Dacă c îngăduit în genere a exprima o părere în această privinţă, atunci ar trebui să spunem: probabil că avem nevoie de amîndouă, de civilizaţie şi de cultură, scurtarea func ţiei secundare la unii, lungirea ei la alţii. Căci una nu merge fără cealaltă şi — trebuie să recunoaştem că, din păcate — amîndouă lipsesc omenirii de astăzi. Unuia îi
lipseşte ceea ce altul posedă
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
din belşug — iată o formulare
PSIHOPATOLOGIE
prudentă pe care o adoptăm. Căci 15 Loc. cit., pp. 68 ş. urm.
309 pălăvrăgeala
continuă
despre
progres a devenit suspectă şi nu mai poate fi credibilă. 546.
Aş vrea să observ în
încheiere că opiniile lui Gross se acoperă în largă măsură cu ale mele. Chiar şi terminologia mea extraversie şi introversie —
—
se justifică în raport cu ideile lui Gross. Mai rămîne să examinăm critic ipoteza fundamentală a lui Gross referitoare la noţiunea de funcţie secundară. 547.
Ipotezele fiziologice sau
„organice" privind procesele psihologice sînt întotdeauna suspecte. în vremea în care cerce tarea creierului repurtase marile ei succese, fabricarea de ipoteze fiziologice pentru procese psihologice devenise — se ştie — un fel de manie; printre acestea, ipoteza după care prelungirile ce lulare se contractă în somn — nici nu era din cele mai absurde —
a fost luată în serios şi
supusă discuţiei „ştiinţifice". S-a vor bit pe bună dreptate de o adevărată „mitologic cerebrală".
Nu
ţiilor consecutive ca şi funcţia
consider însă nici într-un caz ipoteza
primară, care, potrivit definiţiei
lui Gross drept „mit cere
ei, este cu totul deosebită de
bral", pentru aşa ceva ea deţine o
funcţia secundară. După părerea
valoare operaţională mult prea
mea, există o altă împrejurare care
mare. Ea este o excelentă ipoteză
atîrnă greu în balanţă: habi-
de lucru, ceea ce s-a recunos
tusul atitudinii psihologice se poate
cut repetat din diverse direcţii.
schimba la unul şi acelaşi
Ideea funcţiei secundare este pe
individ într-un interval scurt de
cît de simplă, pe atît de genială.
timp. Dacă funcţia secundară
Acest concept simplu permite să se ducă la o formulă satisfăcătoare un număr foarte mare de fenomene sufleteşti complexe, respectiv fenomene a căror na tură diferită ar fi făcut imposibilă simpla lor reducere şi clasi ficare pe baza altor ipoteze. 548.
în cazul unei ipoteze atît de
fericite eşti tentat să îi supra evaluezi întinderea şi aplicabilitatea. Ceea ce se întîmplă şi aici, deşi întinderea ei este din păcate limitată. Facem abstracţie de faptul că ipoteza nu e decît un postulat, căci nimeni nu a văzut vreodată funcţia secundară a celulei cerebrale şi nimeni nu ar putea să dovedească dacă şi de ce funcţia secundară arc, în prin cipiu, din punct de vedere calitativ, acelaşi efect asupra asocia
310
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN PSIHOPATOL(XÎIE
311
CE
are caracter fiziologic sau organic,
influenţe personale transformă total
trebuie să i se recunoască o durată
şi rapid durata funcţiei secundare,
mai mult sau mai puţin stabilă. Nu
chiar şi atunci cînd e vorba de tipuri
este de aşteptat ca durata funcţiei
ferm conturate, şi că starea iniţială se
secundare să se schimbe deodată,
restabileşte de îndată ce influenţa
căci niciodată un caracter fiziologic
străină încetează să se mai exercite.
sau organic nu se transformă brusc, cu
excepţia
cazurilor
549. Mi se pare că, potrivit acestor
patologice.
observaţii, ar trebui să se acorde mai
După cum am subliniat în repetate
mult interes naturii funcţiei primare.
rînduri, introversia şi extraversia nu
Gross însuşi subliniază prelungirea
sînt caractere, ci mecanisme care pot fi
specială,
după plac introduse şi scoase din
afective, a funcţiei secundare16 şi o
circuit.
lor
situează pe aceasta într-un raport de
caracterele
dependenţă faţă de funcţia primară.
De
obişnuită
predominanţa depind
corespunzătoare.
Predilecţia
sprijină,
pe
fireşte,
o
se
anume
în
fapt,
plauzibil
după
nu
reprezentări
există
pentru
nici
care
intens
un
motiv
tipologia
ar
dispoziţie înnăscută, dar aceasta nu
trebui să fie întemeiată pe durata
este întotdeauna absolut hotărîtoare.
funcţiei secundare, ea ar putea să fie
Am observat adesea că influenţele
tot
mediului sînt aproape tot atît de
intensitatea
importante. Am cunoscut chiar cazul cuiva
durata
funcţiei
clar
evident
dependentă
extravertit, dar trăind în preajma
cheltuirii
energiei,
unui introvertit, şi-a schimbat atitudinea
celulei. S-ar putea obiecta că durata
devenind introvertit în clipa în care a intrat
funcţiei secundare depinde de viteza
într-o
o
restituirii şi că există indivizi la care
personalitate net extravertită. Am
nutriţia cerebrală se produce prompt
constatat
în raport cu alţii, dezavantajaţi din
care,
avînd
un
relaţie
comportament
apropiată
adesea
că
cu
anumite
atît
de
bine
întemeiată
funcţiei
primare,
secundare
de
de
pe căci este
intensitatea
performanţa
acest punct de vedere. în acest caz, cre-
superioară aceleia a introvertitului.
ierul
Pentru
extravertitului
ar
trebui
să
posede o capacitate de restituire 16 Loc. cit., p. 12. Cf. şi Gross, Ober psychopathische Mindenvertigkeiten, 30 şi 37.
atare
presupunere,
improbabilă,
lipseşte
foarte
însă
orice
dovadă. Ceea ce ştim în privinţa cauzelor reale ale funcţiei secundare prelungite se limitează la faptul că, abstracţie
făcînd
de
patologice,
prelungirea
stările ei
este
determinată de intensitatea specială a funcţiei primare. Deci problema propriu-zisă rezidă în funcţia primară şi se condensează în întrebarea de unde vine faptul că, de regulă, la unul funcţia primară este intensă, în vreme ce la altul este slabă? Dacă reducem prin urmare problema la funcţia
primară,
este
necesar
să
explicăm de unde vine diferenţa de intensitate
şi
transformării
rapiditatea intensităţii
reală
a
acestei
funcţii. Consider că este vorba aici de un fenomen energetic dependent de generală.
atitudinea
Intensitatea
funcţiei primare parc a depinde în primul rînd de gradul de tensiune a disponibilităţii. Dacă există un grad înalt de tensiune psihică, atunci şi funcţia
primară
este
deosebit
de
intensă şi arc consecinţe corespunzătoare. Dacă tensiunea scade o dată cu creşterea oboselii, atunci apar distragerea,
superficialitatea
asocierii, în fine fuga ideilor, deci o
stare
caracterizată
primară
slabă
şi
de
o
funcţie
nostru
de
o
funcţie
generală, din punct de vedere energetic,
secundară scurtă.
libido,
550. Tensiunea psihică generală
tehnic,
iar
din
psihologiei
numim
punctul
tensiune
de
vedere
conştiinţei,
al
valoare.
depinde, la rîndu-i (abstracţie făcînd de
Procesul intensiv este „investit libidinal", sau
raţiuni fiziologice, precum starea de
este o manifestare a libidoului, cu alte cuvinte,
odihnă ctc). de factori extrem de
este un curent de energie de înaltă
complecşi,
tensiune.
precum
dispoziţie,
El
este
valoare
psihologică,
de valoare care, la rîndul lor, sînt
înlănţuirile asociative rezultate din el
rezultatele
psihice
sînt considerate valoroase, în opoziţie cu
premergătoare. înţeleg evident prin
acelea care apar ca urmare a unui
aceasta nu doar judecăţi logice, ci şi
efect contractiv mai neînsemnat şi pe
judecăţi ale sentimentului, în limbajul
care le socotim fără de valoare sau
proceselor
superficiale.
unde
o
atenţie, aşteptare etc, adică judecăţi
tuturor
de
şi
faptul
că
312
TIPURI PSIHOLOGICE
Atitudinea tensionată este absolut caracteristică intro vertitului, în timp ce atitudinea relaxată îl trădează17, cu unele excepţii, pe extravertit. Excepţiile sînt însă numeroase chiar şi la acelaşi individ. Dacă i se oferă unui introvertit mediul armo nios care îi convine, el se va relaxa pină la extraversia totală, aşa îneît ai putea crede că te afli în faţa unui extravertit. Dacă însă extrovertitul este plasat într-o încăpere întunecată şi liniştită unde toate complexele refulate încep să-1 roadă, el va intra într-o stare de tensiune în care va înregistra pînă la extrem chiar şi cel mai slab stimul. Tot astfel pot să acţioneze şi situaţiile schim bătoare ale vieţii şi să transforme pe loc tipul, fără a modifica însă durabil atitudinea predilectă, ceea ce înseamnă că, în ciuda unei extraversii ocazionale, introvertitul rămîne, ca şi extraver titul, ceea ce a fost mai înainte. în concluzie: funcţia primară îmi pare a fi mai impor tantă decît funcţia secundară. Intensitatea funcţiei primare re
prezintă factorul hotărîtor. Ea depinde de tensiunea psihică ge nerală, adică de cantitatea acumulată de libido disponibil. Această acumulare depinde de o stare de fapt complexă, rezultînd din toate stările psihice premergătoare. Ea poate fi desem nată prin dispoziţie, atenţie, tonus afectiv, aşteptare etc. Introversia este caracterizată de o tensiune generală, de o funcţie primară intensivă şi de o funcţie secundară corespunzător de lungă. Extraversia este caracterizată de o relaxare generală, de o funcţie primară slabă şi de o funcţie secundară corespunzător de scurtă.
resimţite şi contemplate este atît de
VII
diferit de la un individ la altul,
PROBLEMA ATITUDINILOR
îneît acest contrast nu putea să nu
TIPICE ÎN
trezească
interes.
ESTETICĂ
numeroase
particularităţi
Exceptînd indivi-
duale mai mult sau mai puţin unice ale atitudinii, există două forme fundamentale opuse, numite de 553. E de la sine înţeles că toate domeniile spiritului uman care se ocupă
direct
sau
indirect
de
psihologic îşi aduc contribuţia la chestiunea care ne preocupă aici. După ce am ascultat glasul filozofului, al
poetului,
al
medicului,
al
cunoscătorului de oameni, să dăm acum cuvîntul esteticianului. în esenţa ei, estetica este psihologie aplicată şi ea se ocupă nu doar de substanţa estetică a lucrurilor, ci şi — poate într-o măsură chiar mai mare — de problema psihologică a atitudinii
estetice.
fundamental
Un
fenomen
precum
opoziţia
dintre introversie şi extraversic nu putea
să
scape
multă
vreme
atenţiei esteticianului, căci modul în
care
arta
şi
frumosul
empatie
(Ein-fiihlung)
relaxare, poate fi ocazional identificată şi în tonusul musculaturii.
şi
abstracţie (Abstraktion)1. Definiţia pe
care
el
o
dă
empatiei
se
sprijină, în principal, pe teoria lui Lipps.
La
Lipps,
empatia
este
„obiectivarea de sine într-un obiect distinct
de
eu,
indiferent
dacă
ceea ce s-a obiectivat merită sau nu
numele
de
sentiment."
„Percepînd un obiect, siml ca şi cum ar veni din el sau ar zăcea în el, ca fiind de perceput, un impuls către
un
mod
comportament
determinat interior.
de
Acesta
parc dat de el, comunicat mie de el."2
Jodl
explicaţie: creată
de
oferă
următoarea
„Aparenţa artist
nu
prilejul de a ne reaminti,
sînt
17 Această tensiune, respectiv
De regulă, ea se exprimă prin
Worringer
muşchii feţei.
sensibilă este
doar
Lipps, Leitfaden der Psychologie, ed. Wilhelm Worringer, Abstraktion und Einjiililung, 1911.
a Ii-a, 1906, pp. 193 ş.
314
315
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
ATITUDINILOR
CE
TIPICE
pe baza legilor asociaţiei, de trăiri
îasuşi. Proiecţia — se cuvine precizat
înrudite; ci prin faptul că ea se
— este in sine şi de regulă un
subordonează legilor generale ale
eveniment inconştient care nu se află
externalizării3 şi ne apare ca un ce
sub control conştient. în schimb, este
situat în afara noastră, ne proiectăm
posibilă
imitarea
în ea procesele lăuntrice pe care ea
proiecţiei
printr-o
le reproduce în noi şi îi conferim
diţională, ca de pildă: „Dacă aţi fi
astfel însufleţire estetică — termen
tatăl meu", împrejurare care face
care ar fi de preferat aceluia de «cm-
posibilă
patie», pentru că în cazul acestei
regulă, proiecţia transferă conţinuturi
introiecţii a propriilor stări interioare în
inconştiente în obiect, motiv pentru
imagine este vorba nu doar de sentimente, ci
care
de procese lăuntrice de orice fel."4
psihologia analitică şi transfer (Freud).
situaţia
empatia
conştientă propoziţie
a con-
empatetică.
este
De
denumită
în
empatia
Empatia este deci o extraversie. Worringer
printre procesele elementare de asimilaţie?
defineşte trăirea estetică în cursul
Empatia este deci un fel de proces
empatiei
de
de
„Plăcerea estetică este plăcere de
transferul afectiv al unui conţinui
sine obiectivată."6 Corespunzător, calc
psihic esenţial în obiect; acesta este astfel
frumoasă doar acea formă în care poţi
asimilat subiectului şi este atît de
să te transpui. Lipps spune: „Doar în
554.
Wundt
percepţie,
situează
caracterizat
legat de el, îneît subiectul se simte, ca să spun aşa, în obiect. Aceasta este posibil atunci cînd conţinutul proiectat este legat într-o măsură mai mare de subiect dccît de obiect. Cu toate acestea, subiectul nu se simte ca proiectat în obiect, ci obiectul introiectat îi apare ca însufleţit şi vorbind din sine
după
cum
urmează:
Prin extemalizare, JodI înţelege localizarea percepţiei senzoriale în spaţiu. Auzim sunetele nu in ureche şi vedem culorile nu in ochi, ci în obiectul localizat în spaţiu. JodI, Lehrbuch der Psyclwlogie, ed. a IlI-a, 1908, voi. II, p. 247.
Loc. cir., I, p. 436.
măsura
în
care
există
empatie,
Wundt, Grwtdzuge der physiologischen
formele sînt frumoase. Frumuseţea lor
Psycliologie, cd. a V-a, 1903,
este trăirea mea ideală, liberă în ele." 7
voi. III, p. 191.
Forma în care nu te poţi transpune este
Worringer, loc. cit., p. 4.
urîtă. în felul acesta sînt fixate şi limitele teoriei empatiei, căci există opere
de
subliniază
artă
care,
Worringer,
după
nu
cum
corespund
creaţiei artistice a atitudinii empatetice. 555.
Este anume vorba de formele
de artă orientale şi exotice. O lungă tradiţie a făcut ca la noi, occidentalii, „frumosul şi ade vărul natural" să fie criteriul frumosului artistic; el este şi acela al artei greco-romane şi al artei occidentale în general (exceptînd unele stiluri din Evul Mediu). Atitudinea noastră generală faţă de artă a fost dintotdeauna empatetică şi putem socoti fru mos doar acel lucru asupra căruia ne putem exersa empatia. Da că forma artistică a obiectului este contrară vieţii, este adică anorganică sau abstractă, nu putem să ne transpunem viaţa în ea. („Ceea ce percep empatetic este viaţă în mod cu totul gene ral" — Lipps.) Ne putem transpune doar în forme organice, ade vărate potrivit cu natura şi dotate cu voinţă vitală. Şi totuşi exis
tă o altă formă de artă, principial alta,
Worringer spune: „Care sînt premisele
un stil opus vieţii, care
psihice ale impulsului
neagă voinţa vitală, se deosebeşte de
către abstracţiune? Avem a le căuta
viaţă şi revendică cu toate
în sentimentul cosmic al
acestea frumuseţe. Acolo unde
acelor popoare, în atitudinea lor psihică
creaţia de artă produce forme
faţă de univers. în vre
contrare vieţii, anorganice, abstracte,
me ce impulsul către empatie are drept
nu mai poate fi vorba de
condiţie fericită o relaţie
o voinţă artistică izvorîtă dintr-o
panteistă de intimitate dintre om şi
nevoie de empatie, ci mai de
fenomenele lumii înconju
grabă de o nevoie nemijlocit opusă
rătoare, impulsul către abstracţiune
empatiei, deci de o tendinţă
este urmarea unei mari ne
de oprimare a vieţii. „Polul opus al
linişti a omului datorată fenomenelor
nevoii de empatie ne pare
lumii exterioare şi cores-
a fi impulsul către abstracţiune." 8 556.
în legătura cu psihologia
impulsului către abstracţiune
Lipps, Ăsthetik, p. 247. Worringer, loc. cit., p. 16.
316
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
ATITUDINILOR
CE
TIPICE
317
punde din punct de vedere religios
estetic cu obiectul, anume o atitudine
unei nuanţe intens transcendentale a
care nu vine în întîmpinarea acestuia,
tuturor reprezentărilor. Considerăm
ci
această
uriaşă
îndepărteze de el şi să se pună la
Tibul
adăpost de influenţa lui, declanşind
stare
agorafobie
drept
o
spirituală.
Cînd
mai
degrabă
subiect
o
tinde
activitate
să
se
spune: „primum in mundo fecit deus
in
psihică
timorem"9, putem să ne gîndim că
destinată să o paralizeze. Empatia
acelaşi sentiment de spaimă stă la
presupune că obiectul este cumva vid
baza creaţiei artistice.10
şi că ea îl poate umple cu propria-i empatia
viaţă. Abstracţiunea, în schimb, pre-
presupune o disponibilitate, o încre-
supune că obiectul este cumva viu şi
dere a subiectului faţă de obiect.
activ şi încearcă de aceea să se
Empatia este o mişcare disponibilă
sustragă influenţei sale. Atitudinea
ce vine în întîmpinare, o mişcare ce
abstractizantă este deci centripetală,
transferă conţinutul subiectiv în obiect
adică producătoare de introvertire.
şi
Noţiunea
557.
într-adevăr,
provoacă
astfel
o
asimilare
de
abstracţiune
a
lui
bune
Worringer corespunde astfel atitudinii
înţelegeri, reale sau simulate, între
introvertite. E semnificativ faptul că
subiect şi obiect. Un obiect pasiv
el
poate
timiditate
subiectivă,
să
cauză
fie
a
unei
într-adevăr
asimilat
desemnează
prin
influenţa
spaimă
sau
exercitată
de
subiectiv fără ca să fie cu nimic
obiect. Cel care abstractizează s-ar
modificate calităţile sale veritabile.
comporta prin urmare faţă de obiect
Prin transfer, ele sînt doar voalate, eventual
ca şi cum acesta ar poseda însuşirea
chiar violentate. Empatia poate crea
de a crea spaimă, respectiv ar avea
asemănări şi comunităţi aparente
un efect păgubitor sau primejdios de
care nu există în sine. Se poate
care ar trebui să se apere. Această
înţelege de aceea lesne că trebuie
însuşire
să existe şi un alt gen de raport
obiectului este şi ea, fără îndoială, o
aparent
apriorică
a
proiecţie, respectiv un transfer, dar unul de natură negativă. Trebuie să presupunem
deci
abstracţie
îi
inconştient
de
conţinuturi
negativ
că
premerge proiecţie,
9 Primul lucru creat de Dumnezeu a fost frica. 10 Worringer, loc. rit., pp. 16 ş.
de
un
act
în
care
accentuate
transferate asupra obiectului.
urm.
actului
sînt
Cum empatia, asemenea abstracţiei, este un act conşti ent, iar acestuia îi premerge o proiecţie inconştientă, ne putem întreba dacă un act inconştient nu premerge empatiei. Deoarece esenţa empatiei este proiecţia de conţinuturi subiective, actul in conştient care îi premerge trebuie să fie contrariul ei, anume o blocare a eficienţei obiectului. Obiectul este cumva golit, lipsit de activitate proprie şi transformat într-un recipient apt să pri mească astfel conţinuturile subiective ale individului care prac tică empatia. Acesta încearcă să-şi proiecteze viaţa în obiect şi să o experimenteze în el, este de aceea necesar ca autonomia obiectului ca şi diferenţa lui faţă de subiect să nu fie prea mari. Prin actul inconştient care premerge empatiei, puterea obiectului este depotenţializată sau supracompensată, prin aceea că subiec tul se supraordoncază inconştient şi rapid obiectului. Supraordonarea poate avea loc doar inconştient printr-o întărire a semni ficaţiei subiectului. Ceea ce poate fi
efectul unei fantezii
de sentimentul său subiectiv pentru a
inconştiente care fie devalorizează şi
avea viaţă şi suflet. Plin
slăbeşte imediat obiectul,
de încredere, el împrumută lumii
fie înalţă subiectul şi îl
însufleţire, în vreme ce indi
supraordonează obiectului.
vidul care abstractizează se retrage
Abia astfel apare acea declivitate de care arc
neîncrezător din faţa demo
nevoie em
nilor obiectelor şi îşi înalţă din
patia pentru a transfera conţinuturile
construcţii abstracte o lume opu
subiective asupra obiectu
să, protectoare.
lui. Cel care abstractizează se află
560.
Amintindu-ne de ceea ce am spus în
într-o lume teribil de însu
capitolul precedent,
fleţită care încearcă să-1 strivească cu
vom recunoaşte fără dificultate în
atotputernicia ei; de aceea
empatie mecanismul extraversiei,
el se retrage în sine spre a descoperi formula
şi în abstracţiune pe acela al
salvatoare, potri
introversiei. „Starea de nelinişte
vită a-i spori valoarea subiectivă astfel
interioară a omului provocată de
îneît el să poată cel puţin
fenomenele lumii exterioare"
face faţă influenţei obiectului. în
nu e nimic altceva decit teama de
schimb, cel care întreţine un
excitaţii a introvertitului, care
raport empatetic cu obiectul trăieşte
din pricina sensibilităţii şi a realizării
într-o lume care are nevoie
sale mai profunde are o
318
TIPURI PSIHOLOGICE
spaimă efectivă în faţa schimbării prea rapide şi prea puternice a excitaţiilor. Abstracţiunile sale au drept scop exclusiv să capteze, în limitele legităţii, iregularitatea şi schimbarea,
graţie
unei
noţiuni
generale. E de la sine înţeles că această
procedură,
în
esenţă
magică, este din plin dezvoltată de primitivi,
ale
căror
semne
geometrice posedă o valoare mai degrabă magică decit estetică. Worringer spune pe bună dreptate: „Chinuite de ansam blul confuz şi de jocul schimbător al fenomenelor vieţii exte rioare, astfel de popoare erau stăpînite de o imensă nevoie de linişte. Fericirea pe care o căutau în artă nu rezida în faptul de a se cufunda în lucrurile lumii exterioare, de a se delecta cu sine însuşi în ele, ci în faptul de a scoate fiecare lucru aparţinînd lumii exterioare din condiţia sa arbitrară şi aparent întîmplătoare, de a-1 înveşnici prin apropierea de forme abstracte şi de a descoperi astfel un punct neclintit în fuga fenomenelor."" „Aceste forme abstracte, legice
sînt deci singurele şi cele mai înalte în care omul se poate odihni faţă cu imensa confuzie pe care o oferă imaginea lumii." 12 După cum spune Worringer, tocmai formele de artă şi religiile orientale sînt acelea care atestă o atitudine abstractivă faţă de lume. Orientalului lumea trebuie să-i apară în genere altfel decît occidentalului care îşi însufleţeşte obiectul prin empatie. Pentru oriental, obiectul este a priori viu şi dominator, motiv pentru care el se retrage din faţa lui şi îşi abstrage impre siile. O imagine perfectă a atitudinii orientale ne este oferită de Buddha in Predica focului, în care se spune: „Totul c în flăcări. Ochiul şi toate simţurile sînt în flăcări, aprinse de focul iubirii, de focul urii, de focul seducţiei, naşterea, bătrîncţca şi moartea, durerea şi jalea, supărarea, suferinţa şi deznădejdea îl aprind. Lumea întreagă e în flăcări; lumea întreagă e învăluită de fum, lumea întreagă e mistuită de foc; lumea întreagă se cutremură." Această privelişte înspăimîntătoare şi plină de suferinţă
a lumii determină atitudinea
ATITUDINILOR TIPICE
Loc. cit., p. 18. Loc. cit., p. 21.
319
PROBLEMA
abstractizantă a budistului; printr-o
impresie asemănătoare a ajuns şi Buddha,
potrivit
împlinească
legendei,
destinul.
să-şi
Vivifierea
dinamică a obiectului ca fundament al abstracţiunii este perfect exprimată de limbajul simbolic al lui Buddha. Această vivifiere nu se sprijină pe empatie, ci corespunde unei
proiecţii
inconştiente, existînd,
apriorice
unei
de
fapt,
proiecţii de
la
bun
început. Expresia „proiecţie" apare chiar
ca
inadecvată
pentru
a
desemna corect fenomenul. Proiecţia
este
un
act
care
se
desfăşoară, şi nu starea existentă de la început, despre care e vorba aici. După părerea mea, aceasta din
urmă
poate
fi
mai
bine
exprimată de noţiunea lui LevyBruhl, „participation mystique" care denumeşte raportul primordial al primitivului
cu
obiectul
său.
Obiectele primitivului sînt vivificate dinamic, sînt încărcate de materie sau forţă energizantă (nu întotdeauna însufleţită, aşa cum presupune ipoteza animistă!) şi au de aceea un efect psihic direct asupra
omului, care se explică prin faptul
artistice, cit şi al cunoaşterii. Dar
că omul este din punct de vedere
ca are loc pe o cu totul altă bază
dinamic identic cu obiectul său. De
decît
aceea, în anumite limbi primitive,
aceasta
obiectele de uz curent aparţin
semnificaţia şi puterea magică a
genului animat (sufixul condiţiei
obiectului, tot astfel empatia este
animate).
pentru
întemeiată în semnificaţia magică
atitudinea abstractizantă obiectul
a subiectului care pune stăpînire
este o priori vi-vificat şi activ; el nu
pe obiect graţie unei identificări
are nevoie de empatie, dimpotrivă,
mistice. După cum primitivul este,
el influenţează atît de puternic
pe de-o
îneît
Tot
astfel,
constrînge
la
introvertirc.
Investirea libidinală inconştientă, puternică, a obiectului vine de la participarea
sa
inconştientul atitudine reiese
mistică
individului
introvertită.
clar
din
la cu
Ceea
ce
cuvintele
lui
Buddha: focul casnic este identic cu focul libidoului subiectului, cu pasiunea lui arzătoare care însă îi apare acestuia ca obiect pentru că el nu 1-a
diferenţiat
ca
funcţie
subiectivă disponibilă. 565.
Abstracţiunea
apare
de
aceea ca o funcţie care combate „participarea mistică" primordială. Ea separă de obiect pentru a distruge înlănţuirea de el. Ea duce pe de-o parte la crearea de forme artistice, pe de alta la cunoaşterea obiectului.
Tot astfel
şi
funcţia
empatiei este un organ al creaţiei
abstracţiunea. este
După
întemeiată
cum în
320
parte,
321
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
ATITUDINILOR
CE
TIPICE
influenţat
forţa
rezultă şi o relaţie de încredere pe
fetişului, tot astfel el este, pe de altă
care tipul empatetic o stabileşte cu
parte, vrăjitorul şi acumulatorul de
lumea; nu există nimic care l-ar putea
forţă magică ce conferă „încărcătură"
oprima pe acesta sau influenţa în chip
fetişului (cf. în acest sens ritul churinga al
ostil, fiindcă doar el conferă obiectului
australienilor13).
Depotenţializarea
viaţă şi suflet, cu toate că pentru
inconştientă a obiectului care prc-
conştiinţa lui lucrurile se prezintă
merge actului empatetic este de
exact pe dos. în schimb, pentru cel
asemenea o stare de durată a unei
care abstractizează, lumea este plină
accentuări scăzute a obiectului. în
de obiecte puternic eficiente şi de
schimb,
aceea primejdioase, motiv pentru care el
la
magic
tipul
conţinuturile
de
empatetic,
inconştiente
sînt
se
teme
şi
este
conştient
de
identice cu obiectul şi îl fac pe acesta
neputinţa lui şi se retrage din faţa
să
şi
unei prea mari atingeri cu lumea,
neînsufleţit14, motiv pentru care empatia
spre a crea acele idei şi formule prin
este
esenţei
care speră să deţină supremaţia.
obiectului. S-ar putea vorbi în acest
Psihologia sa este din acest motiv aceea a
caz de o permanentă abstracţiune
oprimatului, în vreme ce lipul empatetic are
inconştientă, care prezintă obiectul
faţă de obiect o siguranţă apriorică,
ca neînsufleţit. Căci abstracţia are
deoarece obiectul, dată fiind lipsa lui
întotdeauna acest efect: ca distruge activitatea
de viaţă, este neprimejdios. Această
proprie a obiectului, în măsura în care
caracterizare este, fireşte, schematică
se
şi ea nu îşi propune să exprime
apară
lipsit
necesară
află
într-un
de
viaţă
cunoaşterii
raport
magic
cu
sufletul subiectului. De aceea tipul
întreaga
abstracţiv foloseşte conştient abstrac-
extravertite sau introvertite, ci doar
ţiunea spre a se apăra de influenţa
să sublinieze unele nuanţe care însă
magică
oricum nu sînt lipsite de o deosebită
a obiectului.
Din
condiţia
ncînsufleţirii apriorice a obiectelor
importanţă.
esenţă
a
atitudinii
566. După cum prin empatie
reflectînd la impresia pe care i-o
individul se savurează, fără să îşi
face obiectul se contemplă, fără să
dea seama, pe sine în obiect, tot
ştie,
astfel cel care abstractizează
transpune
Spenccr şi Gillen, The Northern Tribes uf Central Australia, 1904. Deoarece conţinuturile inconştiente ale tipului empatetic sînt, şi ele, i lative.
pe
sine
însuşi.
individul
Căci ceea ce empatie
prin
în
subiect este chiar propria-i fiinţă, adică
propriul
inconştient,
iar
său ceea
conţinut
ce
gîndeşte
individul care abstractizează despre impresia
produsă
propriile
lui
apărut
în
de
obiect
sentimente
obiect.
Este
sînt
care de
i-au
aceea
limpede că pentru o înţelegere reală a obiectului sînt necesare ambele funcţii, de asemenea pentru creaţia de artă autentică. Cele două funcţii sînt de altfel tot timpul prezente în individ, doar că, de cele mai multe ori, inegal
diferenţiate.
consideră
că
Worringcr
rădăcina
comună
a
acestor două forme fundamentale de trăire estetică stă în impulsul către ieşirea
din
sine15
{Selbstentăuficrung). abstracţiunii, contemplarea inevitabilului
omul
în
cazul
tinde
„prin
necesarului să
fie
şi
a
eliberat
de
întîmplătorul condiţiei umane şi de arbitrarul
aparent
organice
generale".
abundenţa
al
existenţei Faţă
tulburătoare
de şi
impresionantă a obiectelor vii, omul îşi creează o abstracţiune, adică o imagine abstractă generală în care
impresiile sînt exorcizate într-o formă
viaţa propriei abstracţiuni, în care se
reglementară.
cristalizează cumva.
Această
imagine
posedă semnificaţia magică a unei
567.
Proiectîndu-şi
activitatea
şi
protecţii faţă de schimbarea haotică
viaţa în obiect, tipul empatetic se
a evenimentelor trăite. Cufundîndu-
transportă şi pe sine în el, în măsura
se în imagine, omul se pierde astfel
în care conţinutul proiectat reprezintă
în ea, incit adevărul său abstract se
o
situează în cele din urmă deasupra
subiectului.
El
realităţii vieţii, pe care o reprimă în
identifică
cu
genere
îndepărtează de sine. Obiectivizîndu-
fiindcă
i-ar
putea
tulbura
parte
a
obiect,
se
devine acesta
şi
se
se,
El
Worringcr spune: „Proiectînd această
ridică
abstracţiunii,
astfel se
la
nivelul
identifică
se
esenţială
desfătarea cu frumuseţea abstractă. se
el
componentă
de-subiectivizează.
cu
voinţă activă în alt obiect, noi sîntem în
valabilitatea eternă a imaginii sale şi
celălalt obiect. Sîntem eliberaţi de
încremeneşte în ea, transformînd-o
şinele nostru individual, atîta
într-o formulă eliberatoare. în felul acesta el iese din sine şi îşi transferă
15 Loc. cit., p. 26.
322
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
ATITUDINILOR
CE
TIPICE
323
timp cit ne absorbim cu impulsul
Adler, nevroticul introvertit se agaţă
nostru vital lăuntric într-un obiect
de o „linie de conduită fictivă", tot
exterior, într-o formă exterioară. Ne
astfel nevroticul extravertit se agaţă
simţim
de
individualitatea
curgînd
obiectul
transferului
său.
cumva între limite ferme în raport de
Introvertitul îşi abstractizează „linia
diferenţierea nelimitată a conştiinţei
de conduită" din experienţele sale
individuale. în atare obiectivare de
bune şi rele legate de obiect şi se
sine stă ieşirea din sine. Această
încredinţează formulei ca unui mijloc
afirmare a trebuinţei noastre indi-
de
viduale
nemărginite ale vieţii.
de
activitate
reprezintă
totodată o limitare a posibilităţilor ei
apărare
568.
faţă
Empatie
nelimitabile, o negare a diferenţierilor
extraversie
şi
ei
mecanisme
de
ireconciliabile.
impulsul
Ne
nostru
activitate
în
instalăm
lăuntric limitele
cu
către
protecţie.
în
de
posibilităţile
şi
abstracţiune,
introversie adaptare
măsura
în
sînt şi
de
care
fac
acestei
posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de
obiectivări."16 După cum pentru cel
primejdiile exterioare, în măsura în care
care
sini
abstractizează,
imaginea
funcţii
orientate1*,
ele
îl
abstractă reprezintă un cadru, un zid
eliberează pe om de instinctualul
de
efectelor
întîmplător, ba chiar îl feresc de el,
obiectelor17
mijlocindu-i ieşirea din sine. După
protecţie
împotriva
distrugătoare
ale
inconştient dotate cu viaţă, pentru
cum
tipul
curentă,
empatetic,
transferul
asupra
arată
experienţa
există
foarte
psihologică numeroase
obiectului asigură protecţia împotriva
persoane care se identifică total cu
disoluţiei prin factori lăuntrici su-
funcţia
biectivi care constau în posibilităţile
„valoroasă") — între alţii şi tipurile pe
nemărginite
care
impulsurile activitate.
ale
fanteziei
corespunzătoare După
cum,
şi
în
către
potrivit
lui
lor
tocmai
orientată
le-am
Identificarea cu funcţia Loc. cit., p. 27.
(cu
funcţia
descris
aici.
Fr. Th. Vischer oferă în romanul
orientată are avantajul incontestabil de a
Auch Einer o descriere perfectă a
permite o adaptare optimă la aşteptările şi
obiectelor dotate cu viaţă.
revendicările
Ci. în legătură cu gîndirea orientată:
evitarea,
colective
şi
ieşirea
din
prin
în
plus
sine,
a
Jung, Wandlungen und Symbole
funcţiilor inferioare, nediferenţiate şi
der Libido, pp. 7 ş. urm. (reeditare:
neorientate. „Lipsirea de sine" este din punctul
Symbole der Wandlung [Gesammelte Wer-
de vedere al moralităţii sociale o virtute
ke, V|).
specială.
Pe
identificarea
de cu
altă
parte
funcţia
însă,
orientată
prezintă un mare dezavantaj, acela al degenerării individului. Omul este fără îndoială capabil de o mecanizare de largi proporţii, dar nu atît totuşi îneît să renunţe cu totul şi fără pa gubă la sine. Cu cît se identifică mai mult cu o funcţie anume, cu atît o investeşte libidinal mai mult şi cu atît mai mult retrage libidoul din alte funcţii. Acestea sînt capabile să suporte un timp mai îndelungat retragerea unei mase importante de libido; dar la un moment dat, ele reacţionează totuşi. Rctrăgîndu-li-se libi doul, ele ajung treptat sub pragul conştiinţei, legătura lor aso ciativă cu conştiinţa se relaxează şi ele se scufundă astfel, încetul cu încetul, în inconştient. Ceea ce echivalează cu o dezvoltare regresivă, anume cu o reîntoarcere a funcţiei relativ dezvoltate
la un stadiu infantil, în cele din urmă
inconştient. Cu cît ieşirea din
arhaic. Dar cum omul nu
sine merge mai departe, cu atît
a trăit decît relativ puţine milenii în
avansează şi arhaizarea funcţiilor
stare de civilizaţie, în
inconştiente. în felul acesta creşte şi
schimb a trăit multe sute de mii de ani
semnificaţia inconştientu
în stare de barbarie, mo
lui. Acesta începe apoi să tulbure
durile funcţionale arhaice sînt în el
simptomatic funcţia orientată
virtualmente extraordinar de
şi astfel se instalează acel circulus
vii şi uşor de activat. Dacă anume
vitiosus caracteristic pe care
funcţii sînt dezintegrate prin
îl întîlnim în cazul atîtor nevroze: omul
retragerea libidoului, bazele lor arhaice se
încearcă să compenseze
activează în incon
influenţele inconştiente care îl tulbură
ştient.
prin prestaţii deosebite
Această stare semnifică o disociere a
ale funcţiei orientate, cursă care se
personalităţii prin
continuă eventual pînă la
aceea că funcţiile arhaice nu au relaţii
prăbuşirea nervoasă. Posibilitatea
directe cu conştiinţa, deci
ieşirii din sine prin identifica
nu există punţi între conştient şi
re cu funcţia orientată se sprijină nu doar pe limitarea unilaterală
324
TIPURI PSIHOLOGICE
VIII PROBLEMA TIPURILOR ÎN
la o singură funcţie, ci şi pe faptul că esenţa funcţiei orientate este
FILOZOFIA
un principiu care pretinde ieşirea
MODERNĂ
din sine. Astfel, orice funcţie orientată pretinde excluderea severă a tot ceea
ce
nu
i
se
1. Tipurile lui James
potriveşte.
Gîndirea exclude toate afectele
Şi îh noua filozofie pragmatică s-
supărătoare, după cum afectele
a descoperit existenţa
exclud
gîndurile
a două tipuri, şi anume de către
refularea
William James. El afirmă: „Isto
toate
supărătoare.
Fără
restului, funcţia orientată nu se
ria filozofiei este în bună măsură o
poate realiza. în schimb, auto-
ciocnire de temperamente
reglarea organismului viu pretinde
umane (dispoziţii
firesc armonizarea fiinţei umane;
caracterologice)." 1 „Indiferent care îi
iată de ce este necesar să se ţină
este
seama
temperamentul, un filozof de meserie va
de
funcţiile
mai
puţin
avantajate ca fiind o necesitate
încerca întotdeauna,
vitală şi o sarcină inevitabilă a
atunci cînd va filozofa, să
educaţiei neamului omenesc.
gîndească realitatea temperamentului propriu. Cu toate acestea, temperamentul său constituie o pre judecată cu mult mai puternică decît oricare din premisele sale mai obiective. Temperamentul conferă greutate argumentaţiei sale într-o direcţie ori în alta, ducînd, după împrejurări, la o con cepţie de viaţă mai sentimentală sau mai indiferentă, tot atît de bine ca un fapt real sau un principiu.
Filozoful se încrede în
discuţiile publice, el nu poa
temperamentul propriu. El îşi
te revendica doar din raţiuni de
doreşte o lume care să se potri
temperament autoritate şi dis
vească cu temperamentul său şi
tincţie specială. De aici, o anume
crede de aceea în orice repre
lipsă de seriozitate în discuţia
zentare a lumii care i se potriveşte.
filozofică: cea mai însemnată
Simte că oamenii posedînd
dintre premisele noastre nu este
alt temperament nu sînt corect
niciodată amintită." 2
acordaţi la caracterul real al lumii
James trece apoi la
şi îi consideră, de fapt,
caracterizarea celor două tempera
incompetenţi şi filozofi slabi, oricît
mente: după cum în domeniul
l-ar
moravurilor şi al obiceiurilor de
depăşi în abilitate dialectică. Dar în W.W. James, Pragmatism. A New Namefor Some Old Ways ofTMnking, Londra, 1911, p. 6. Loc. cit., pp. 7 ş. urm.
326
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR lN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
327
CE
viaţă se disting indivizi convenţionali
şi către un optimism doar condiţionat
şi
şi
indivizi
cu
atitudine
incert.
Raţionalismul
nonconformistă, în politică: oameni
(intelectualismul)
cu convingeri autoritare şi anarhişti,
monist. El începe cu întregul şi cu
în beletristică: academişti şi realişti,
universalul
în artă: clasici şi romantici, tot astfel
Empirismul,
în filozofie, crede James, există două
partea şi face din întreg o colecţie. El s-ar
tipuri,
şi
putea numi pluralist. Raţionalistul este un
este
om al sentimentului, empiristul este o
„adoratorul principiilor abstracte şi
fiinţă îndărătnică. Cel dintîi înclină în
veşnice". Empiristul este „iubitorul de
mod firesc să creadă că voinţa este
fapte reale în toată varietatea lor
liberă, cel din urmă înclină către
neşlefuită"3. Deşi nimeni nu se poate
fatalism. Raţionalistul este uşor dog-
lipsi nici de realităţi, nici de principii,
matic în constatările sale, empiristul,
din
în schimb, este sceptic.4 James îl
anume
„empiristul".
asumarea
„raţionalistul" Raţionalistul
lor
rezultă
totuşi
şi în
întotdeauna
uneşte schimb,
lucrurile. începe
denumeşte
după cum accentul este deplasat
minded" (cu spirit delicat), iar pe
într-o direcţie sau alta. Pentru James
empirist
„raţionalismul"
cu
tenace). El încearcă să caracterizeze
„intelectualismul", iar „empirismul"
astfel natura particulară a celor două
cu
mentalităţi. în cele ce urmează vom
„senzualismul".
sinonim
Cu
toate
că
raţionalist
cu
puncte de vedere absolut diferite,
este
pe
este
„tough-minded"
„tender-
(cu
spirit
această asimilare nu rezistă, ne vom
avea
rezerva pentru mai tîrziu critica ei,
îndeaproape aceste caracterizări. Este
continuînd
întîi
interesantă părerea lui James despre
ideile lui James. După opinia acestuia,
prejudecăţile pe care cele două tipuri
de intelectualism se leagă o tendinţă
le nutresc unul faţă de celălalt. „Ele se
idealistă şi optimistă, în vreme ce
desconsideră
empirismul înclină către materialism
tipică
să
expunem
mai
prilejul
a
să
cercetăm
reciproc.
jucat
un
Opoziţia
anume
rol
mai
lor în
filozofia tuturor timpurilor, tot
astfel şi astăzi. Filozoful de tip «toughminded» îl consideră pe cel de tip «tender-minded»
sentimental,
în
schimb
acesta îl socoteşte pe primul lipsit de fineţe, necioplit sau brutal. Fiecare îl consideră pe celălalt inferior." 5 573.
James aşază pe următoarele
două coloane calităţile celor două tipuri: Tender-minded:
Tough-minded:
raţionalist
empirist
(urmează principii)
(urmează
realităţi) intelectualist
senzualist
idealist
materialist
optimist
pesimist
religios
ireligios
indeterminist
determinist, fatalist
monist
pluralist
dogmatic
sceptic
574.
Această punere în paralel
atinge unele probleme pe care le-am întîlnit deja în capitolul despre nominalism şi realism. Ti pul „tender-minded" are anumite trăsături comune cu realistul, iar tipul „tough-minded" cu nominalistul. După cum am expli cat mai sus, realismul corespunde principiului introversiei, iar nominalismul principiului extraversiei. Fără îndoială că şi con troversa universal iilor ţine în primul
rînd de acele opoziţii isto
limitată —, scrierile lui
rice de temperamente din filozofie la
James nu conţin definiţii sau descrieri
care face aluzie James. Pe
mai amănunţite ale celor
baza acestor corelaţii e la îndemînă să
două tipuri, deşi el se referă de mai
ne gîndim în cazul tipului
multe ori la ele, desem-
„tender-minded" la introvertit, în cel
nîndu-le şi prin „thin", respectiv
al tipului „tough-minded"
„thick". Flournoy6 îl explică
la extravertit. Rămîne să cercetăm
pe „thin" prin „mince, tenu, maigre,
mai îndeaproape dacă aceste
chetif, iar pe „thick" prin
aprecieri sînt sau nu justificate.
„epais, solide, massif, cossu". într-un rind,
575.
După ştiinţa mea — fireşte
James foloseşte pen-
Loc. cit., p. 9. Loc. cit., pp. 10
Loc. cit., pp. 12 ş. urm.
ş. ur
Th. Floumoy, La philosophie de W. James, 1911, p. 32.
328
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
329
CE
tru „tender-minded" expresia „soft-headed",
plenty of prin-ciples."8 Un fapt este — se
deci ad Htteram, „cu capul moale".
zice — nu doar aşa cum este în sine,
„Soft",
ci şi aşa cum îl privim.
ca
şi
„tender",
semnifică
moale, delicat blînd, lin, uşor (abia
576. Desemnînd gindirea concretă
perceptibil), deci ceva slab, scăzut,
prin
dispunind de o forţă redusă, spre
dovedeşte că pentru el ea are ceva
deosebire de „thick" şi „tough" care
substanţial, rezistent, în vreme ce
desemnează
gîndirea
calităţi
rezistente,
„thick"
sau
„tough",
abstractă
îi
James
pare
slabă,
solide, greu transformabilc, amintind
subţire, palidă, poate chiar, dacă e să
de
ne alăturăm interpretării lui Flournoy,
natura
substanţei.
Flournoy
explică după cum urmează ambele
maladivă
moduri de gîndire: „Cest Topposition entre
interpretare este fireşte posibilă doar
la facon de penser abstractionniste — c'est-â-
legind aprioric substanţialitatea de
dire purement lo-gique et dialectique, si chere
realitatea concretă, ceea ce este,
aux philosophes, mais qui n'inspire â James
după cum am spus, o chestiune de
aucune confiance et qui lui paraît fragile,
temperament.
creusc, «chetive», parce que trop sevree du
„empiric"
contact des choses particu-licres — et la facon
concrete
de penser concrete, laquclle se nourrit de faits
rezistentă,
d'experience ct ne quitte jamais la rcgion terre
abstract aceasta este o autoilu-
â tcrre, mais solide, des ecailles de tortucs ou autres
donnees
positives."7
Din
acest
comentariu nu trebuie însă să tragem concluzia că James privilegiază în chip unilateral gîndirea concretă. El preţuieşte ambele puncte de vedere: „Facts are good of course — give us
şi
debilă.
O
Dacă
atribuie o din
astfel
de
gîn-ditorul gîndirii
sale
substanţialitate punct
de
vedere
Flournoy, loc. cil.: „Este vorba de opoziţia dintre modul de a gindi abstracţionist — adică pur logic şi dialectic, atît de îndrăgit de filozofi, dar care lui James nu-i inspiră nici un fel de încredere, părîndu-i fragil, găunos,
lots of facts. Principles are good — give us «firav»,
căci lipsit de contactul cu lucrurile
zionare,
particulare — şi modul de a gîndi
„duritatea"
concret,
exterioare şi nu gîndirii „empirice".
care se hrăneşte din fapte ale
Aceasta din urmă se dovedeşte chiar
experienţei şi nu părăseşte niciodată
cu deosebire slabă şi debilă, neştiind
regiunile
să se afirme în raport cu faptele
comune, dar solide, carapace de
exterioare, depinzînd necontenit de
ţestoase sau alte date pozitive."
datele senzoriale, alergînd după ele şi
James, loc. cit., p. 13: [„Faptele sînt
substanţialitatea
căci —
revine
—
realităţii
neputînd să se ridice mai sus de
bune, desigur — daţi-ne cantităţi de
activitatea
fapte. Principiile sînt bune — daţi-ne
reprezintă. Din punctul de vedere al
belşug de principii" — n. f.]
gîndirii deci, gîndirea concretă este extrem
care
de
doar
debilă
clasifică
şi
lipsită
sau
de
autonomie, căci nu are soliditate în sine, ci in faptele exterioare care o depăşesc
în
valoare
determinantă.
Această gîndire este caracterizată de o serie de reprezentări legate senzorial şi puse în mişcare mai puţin de o activitate de gindire lăuntrică şi mai mult
de
schimbarea
percepţiilor
senzoriale. O suită de reprezentări concrete, determinată de percepţii senzoriale
nu
este
tocmai
ceea
ce
temperamentul abstract ar numi gîndire, ci ceea ce el ar considera cel mult a fi o apercepţie pasivă. Temperamentul, care preferă gîndirea concretă şi îi con feră acesteia substanţialitate, este de aceea caracterizat de pre dominanţa reprezentării senzorial determinate asupra activităţii
aperceptive care izvorăşte dintr-un
gîndirii concrete, oricine
act voliţional subiectiv şi
preferă adică reprezentările faptelor
urmăreşte să ordoneze reprezentările
va vedea în abstracţie ceva
mijlocite senzorial potrivit
slab şi debil, căci o va măsura după
cu intenţiile unei idei, adică, mai pe
soliditatea faptului concret,
scurt: acestui temperament
senzorial dat. Pentru cel care se
îi pasă mai mult de obiect; obiectul
situează însă de partea abstrac
este perceput empatetic, el
ţiei, hotărîtoare este nu reprezentarea
se comportă cvasiautonom în lumea
senzorială, ci ideea ab
de reprezentări a subiectu
stractă.
lui şi atrage astfel după sine
După opinia curentă, ideea nu e
concepţia. Acest temperament ex-
nimic altceva decît ab
traverteşte deci. Gîndirea
stracţia unei serii de experienţe.
extravertitului este concretistă. Solidi
Spiritul uman este imaginat ca
tatea lui nu se află în el, ci întrucîtva
o tabula rasa iniţială care se acoperă
în afara lui, în faptele
mai întîi de percepţia şi
percepute de el empatetic, de unde şi
experienţa lumii şi a vieţii. Din acest
calificarea de „tough" a
punct de vedere, care este
lui James. Oricine se situează de partea
330
nou apărut este deci un instrument
TIPURI PSIHOLOGICE
acela
al
scientismului
nostru
empiric, în cel mai larg sens, ideea nu este altceva decît o abstracţie epifenomenală, extrasă a posteriori din
experienţe,
de
aceea
mai
slabă şi mai palidă decît acestea. Ştim însă că spiritul nu poate fi tabula rasa, căci critica principiilor noastre de judecată ne arată că anumite categorii ale gîndirii ne sînt date aprioric, adică înaintea oricărei
experienţe
şi
apar
simultan cu primul act de gîndire, constituindu-se în chiar condiţiile preformate ale acestuia. Ceea ce a demonstrat însă Kant pentru gîndirea logică este valabil într-o măsură şi mai mare pentru psihic. Psihicul nu este la început tabula rasa, cum nu este nici spiritul (domeniul gîndirii). Evident
conţinuturile
lipsesc
concrete,
dar
virtualităţile
conţinutului sînt aprioric date prin dispoziţia funcţională, ereditară şi preformată a priori. Psihicul nu este altceva decît rezultatul modurilor de funcţionare ale creierului seriei de strămoşi,
un
încercărilor
de
experienţelor
precipitat adaptare
seriei
al şi
al
filogcnctice.
Creierul sau sistemul funcţional
vechi, destinat unor scopuri precise, care nu apercepe doar pasiv, ci ordonează experienţele
activ,
dinăuntru
în
afară, şi obligă la anumite concluzii sau judecăţi. Aceste ordonări se desfăşoară
nu
întîm-plător
sau
arbitrar, ci răspund unor condiţii sever
preformate
care
nu
sînt
conţinuturi de concepţii mijlocite de
experienţă,
ci
reprezintă
condiţiile a priori ale conceptualizării înseşi. Ele sînt idei ante reni, condiţii formale, linii fundamentale, trasate aprioric,
care
atribuie
materiei
experienţei o anume formă, în aşa fel îneît pot fi gîndite, aşa cum le-a interpretat şi Platon, ca imagini, întro oarecare măsură ca scheme sau ca
posibilităţi
funcţionale
înnăscute, care însă exclud alte posibilităţi sau cel puţin le limitează. De aici şi faptul că pînă şi cea mai liberă activitate spirituală, fantezia, nu poate să vagabondeze în nemărginire (chiar dacă poetul poate să simtă altfel), ci rămîne legată de posibilităţi preformate, de arhetipuri sau imagini originare. Basmele celor
mai
dezvăluie,
îndepărtate prin
popoare
asemănarea
motivelor lor, această legătură cu anumite arhetipuri. Chiar imaginile
care stau la baza teoriilor ştiinţifice atestă atare limitare, de exemplu
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
eterul, energia, transformările şi
FILOZOFIA MODERNA
constanţa
lor,
afinitatea etc.
teoria
atomului,
579.
331
După cum în spiritul celui
care gîndeşte concret precum păneşte şi orientează reprezentarea dată senzorial, tot astfel în spiritul celui care gîndeşte abstract predomină imaginea origi nară fără conţinut şi deci nereprezentabilă. Ea rămîne relativ in activă, atîta timp cît obiectul este perceput empatetic şi este ri dicat la rangul de factor determinant al gîndirii. Dacă obiectul nu este perceput empatetic şi nu domină procesul spiritual, ener gia care i se refuză se întoarce în subiect. în mod conştient, su biectul este perceput empatetic şi astfel imaginile preformate, aţipite în el, sînt trezite la viaţă; drept urmare ele apar ca factori activi în procesul spiritual, oricum însă sub o formă nereprezen tabilă, cumva ca regizori nevăzuţi, acţionînd din culise. Deoa rece sînt doar posibilităţi funcţionale activate, imaginile nu au
conţinut, sînt nereprezentabile şi
imaginea originară, este la fel de
tind către realizare. Ele atrag
necunoscută
materia experienţei în forma lor şi
abstractizează
nu reprezintă faptele, ci se
teoria pe care, ulterior, el o va
reprezintă pe ele însele în fapte.
elabora pe baza experienţei, după
Ele se îmbracă în fapte, ca să
un
spun aşa. Ele nu sînt un punct de
experimentări.
plecare cunoscut, precum datul
581.
număr
celui ca
şi
care
empiristului
oarecare
de
După cum am arătat într-un
empiric în gîndirea concretă, ci
capitol anterior, unul ob
devin accesibile abia o dată cu
servă obiectul individual şi se
modelarea inconştientă a materiei
interesează de comportamentul
experienţei. Şi empiristul poa
individual al acestuia, altul observă
te să-şi structureze şi să-şi formeze
mai cu seamă relaţiile de
materia experienţei, dar el o formează potrivit noţiunii sale concrete, la rîndu-i modelată de experienţe anterioare. 580.
Cel care abstrage, în
schimb, dă formă potrivit cu un model inconştient şi cunoaşte abia a posteriori, din fenomenul modelat de el, ideea după care a format. Potrivit psihologiei sale şi aplicînd măsura propriului său modus procedendi procesului spiritual al abstractizatorului, empiristul este întotdeauna încli nat să presupună că cel care abstractizează modelează arbitrar materia experienţei după anume ipoteze palide, slabe şi insufi ciente. Premisa propriu-zisă, ideea sau
332
înlocuieşte
TIPURI PSIHOLOGICE
analogie
dintre
obiecte
şi
se
situează deasupra faptului individual,
căci
pentru
el
legătura,
unitatea în risipire a diversităţii, este mai plăcută şi mai liniştitoare. Pentru
primul
însă
relaţia
de
asemănare este ceva de-a dreptul supărător şi penibil, împie-dicîndu1 chiar, după împrejurări, să ia act de originalitatea obiectului. Cu cit percepe obiectul mai empatetic, cu atît îi recunoaşte mai mult originalitatea şi cu
atît
mai
mult
relaţia
de
asemănare cu un alt obiect îşi pierde pentru el orice realitate. Dacă izbuteşte însă să perceapă empatetic
şi
celălalt
obiect,
atunci el este în stare să simtă şi să
înţeleagă
asemănarea
celor
două obiecte într-o măsură mult mai mare decît acela care le observă doar din afară. Din cauza faptului că percepe empatetic întîi un obiect, apoi altul, ceea ce necesită timp, cel care gîn-deşte concret ajunge doar
foarte
încet
să
identifice
similitudinile care le leagă, motiv pentru care gîndirea lui are un aspect vîseos. Empatia în schimb îi este fluidă. Cel care abstractizează sesizează
rapid
asemănarea,
prin
obiectele
caracteristici
modelează
individuale generale
şi
materie
a
această
experienţei prin propria activitate de gîndire, care însă este tot atît de
puternic
influenţată
de
imaginea originară „fantomatică", pe cît este gîndirea concretă de obiect. Cu cît influenţa obiectului asupra gîndirii este mai mare, cu atît el îşi întipăreşte trăsăturile mai adînc în imaginea gîndirii. Cu cît obiectul acţionează mai puţin în spirit, cu atît mai energic îşi pune ideea
apriorică
pecetea
experienţă.
pe
Importanţa
supradimensionată
a
obiectului
empiric creează apoi în ştiinţă un fel de teorie specializată care in psihiatrie bunăoară apare sub forma cunoscutei
„mitologii
cerebrale";
ea încearcă să explice un domeniu mai
larg
al
experienţei
prin
principii care sînt excelente pentru lămurirea unor complexe limitate de
fapte,
insuficiente utilizare.
dar
sînt
pentru Şi
cu
oricare
invers:
totul altă
gîndirea
abstractă, care îmbrăţişează un fapt individual doar din pricina asemănării
sale
cu
altul,
elaborează o ipoteză universală, care reprezintă mai mult sau mai
puţin pur ideea, dar care are tot
PROBLEMA TIPURILOR lN
atît de mult sau tot atît de puţin de-
FILOZOFIA MODERNĂ
a face cu esenţa faptului concret 333
pe cît are şi mitul, în forma lor extremă,
ambele
moduri
de
prin idei „eterne". Empirismul extrem
gîndire produc mitologie, unul se
are
cel
puţin
exprimă concret prin celule, atomi,
reprezenta
vibraţii, celălalt
faptele. Ideologismul extrem are
cît
avantajul mai
fidel
de
a
posibil
însă avantajul de a reflecta formele apriorice,
ideile
sau
imaginile
originare. Rezultatele teoretice ale celui dinţii nu depăşesc materia experienţei, rezultatele practice ale celui
din
urmă
se
limitează
la
reprezentarea ideii psihologice. Spiritul ştiinţific contemporan, avînd orientarea unilate rală a empirismului concret, este incapabil să aprecieze valoarea descrierii de idei, căci pentru el faptele sînt mai importante decît cunoaşterea formelor primordiale prin care intelectul uman le înţelege. Orientarea pe direcţia concretismului este, după cum se ştie, o cucerire relativ nouă, datînd din epoca luminismului. Urmările acestei dezvoltări sînt uimitoare, dar ele au dus la o acumulare atît de imensă de material empiric îneît în timp s-a ajuns mai degrabă la confuzie decît la claritate. Urmarea inevi
tabilă va fi separatismul ştiinţific şi
584. După cum va fi observat
deci o mitologie a specialis
cititorul, m-am pronunţat mai sus în
tului, care semnifică moartea
legătură cu această opoziţie pe
universalităţii. Precumpănirea em
care am formulat-o în termenii
pirismului nu reprezintă însă doar
ideologism/empirism.
oprimarea gîndirii active, ci
expresia „raţionalism",
şi un pericol pentru elaborarea teoretică în interiorul unei disci pline. Absenţa unor puncte de vedere generale favorizează apa riţia teoriilor mitice tot atît de mult pe cît ar face-o absenţa punctelor de vedere empirice. Sînt de aceea de părere că termenii lui James „tenderminded" şi „tough-minded" sînt doar în parte intuitivi, în reali tate ei trădează o anume prejudecată. Sper să fi reieşit totuşi limpede din explicaţiile de mai sus că cercetarea tipologică a lui James are în vedere aceleaşi tipuri pe care eu lc-am desemnat prin termenii de introvertit şi, respectiv, de extravertit.
2. Perechile de contrarii caracteristice ale tipurilor lui James a) Prima pereche de contrarii citată
de
James
caracteristică
ca
trăsătură
distinctivă
raţionalismul versus empirismul.
este
Am
evitat
334
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
335
CE
deoarece gîndirea concretă, empirică
anume aceea de „a forma noţiuni; pe
este tot atît de „raţională" ca şi
baza ei se explică uşor şi de la sine
gîndirea activă, ideologică. Raţiunea
toate acele fenomene mai sus citate,
guvernează
în
care deosebesc viaţa omului de aceea a
plus, nu există doar un raţionalism
animalului, iar la aplicarea sau nonaplicarca
logic,
al
acelei funcţii se referă absolut tot ceea
afectivităţii, căci raţionalismul este o
ce pretutindeni şi întotdeauna s-a
atitudine psihologică generală orientată
numit
pe raţionalitatea gîndirii şi a sen-
„Fenomenele mai sus citate" se referă la
timentului.
astfel
anumite manifestări ale raţiunii, pe
„raţionalismul" mă situez conştient în
care Scho-penhauer le-a alăturat spre
opoziţie
exemplificare,
ambele
ci
şi
ce
Şi,
raţionalism
Concepînd
cu
filozofică
un
forme.
interpretarea
istorico-
foloseşte
termenul
raţional
sau
ne
precum
raţional"11.
„stăpînirea
afectelor şi a pasiunilor, capacitatea
„raţionalist" cu sensul de „ideologic",
de
respectiv înţelege prin raţionalism
principii",
primatul ideii. în cadrul filozofiilor mai
mai
noi, ra-tio şi-a pierdut caracterul pur
statul, apoi ştiinţa, conservarea de
ideal,
experienţe timpurii" etc. Considerînd
desemnînd
o
facultate,
un
a
trage
concluzii
„acţiunea
multor
coincidentă
indivizi",
a
„civilizaţia,
că
sau o metodă. Oricum, examinată din
constitui
punct de vedere psihologic, ea este o
conferă totodată caracterul acelei ati-
anume atitudine călăuzită, cum spune
tudini psihice capabile să formeze
Lipps, de „sentimentul obiectivitătii".
noţiuni prin activitate noetică. Exact
La
„principiul
cu sensul de atitudine concepe şi
spiritului".
Jerusalem12 raţiunea, respectiv ca pe o
Herbart declară raţiunea „facultatea
dispoziţie a voinţei care ne conferă
de a chibzui"10. Schopen-hauer afirmă
aptitudinea de a ne utiliza intelectul
că raţiunea are doar o singură funcţie,
atunci cînd trebuie să luăm o decizie
constitutiv,
ea
este
reglator
al
asumă
formula
instinct, o voinţă, ba chiar un afect
Baldwin9
raţiunea
şi
noţiuni,
funcţia
de
a
Schopenhauer
îi
şi să ne stăpînim pasiunile. 9 Baldwin, Handbook of Psychology, 1, p. 312. Herbart, Psychologie als Wissenschaft, § 117. Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, I, § 8. Jerusalem, Lehrbuch der Psychologie, p. 195.
585. Raţiunea este deci capacitatea de a fi raţional, este acea dispoziţie care face posibile gîndirea, simţirea şi acţiunea conform cu valori obiective. Din unghiul de vedere al empirismului, aceste valori „obiective" decurg din experienţă; din unghiul de vedere al ideologismului, ele rezultă dintr-un act de evaluare al raţiunii, ceea ce, după Kant, ar fi „aptitudinea" de a „judeca
şi
acţiona
potrivit
principiilor". Căci raţiunea este la Kant izvorul ideii, iar aceasta este o „noţiune raţională" al cărei „obiect nu
poate
fi
nicicum
aflat
în
experienţă" şi care conţine „imaginea originară a utilizării intelectului ca principiu
reglator
drept
avînd
scop
coerenţa curentă a utilizării empirice a
intelectului
nostru"13.
Această
concepţie este pur introvertită. Ei i se opune
concepţia
empirică
a
lui
Wundt după care raţiunea aparţine funcţiilor intelectuale complexe care, împreună
cu
premergătoare,
„etapele ce
le
lor
furnizează
substratele senzoriale indispensabile, sînt concentrate într-o expresie generală". „Este limpede că această noţiune a «intelectivului» nu e decît o rămăşiţă a psihologiei aptitudinale care suferă mai mult decît vechile concepte ca memoria, raţiunea, fantezia etc, de
amestecul
cu
puncte
de
vedere
corespunzînd
unor
stări
de
fapte
logice, exterioare psihologiei, şi că ea
precis delimitate. Cu toate acestea,
devine cu atît mai nedeterminată şi
continuă să existe unele cazuri în
totodată
cit
care este necesar să se utilizeze,
conţinuturile psihice pe care le cuprinde
într-un sens modificat de unghiul de
sînt mai variate [...] Dacă pentru punctul
vedere psihologic, acele noţiuni din
de vedere al psihologiei ştiinţifice nu
vechiul
există nici memorie, nici raţiune şi nici
aptitudinilor. Anume atunci cînd apar
fantezie, ci doar anumite procese psihice
fenomene
elementare şi corelaţiile dintre ele
elemente
care în virtutea unei discriminări arbitrare
pricina regularităţii legăturii lor, dar
sînt
mai ales din raţiuni practice, se cer
mai
arbitrară
concentrate
sub
cu
aceste
arsenal
complexe, foarte
psihologiei
alcătuite
diverse
există «inteligenţă» sau «funcţiuni
conştiinţa individuală ne orientează
noţiune
unitară
sau
din
luate
ca
considerare
care
din
denumiri, atunci cu atît mai puţin
intelectuale»,
în
al
13 Kant, Logik, 1904, pp. 140 ş.
cînd
336
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
337
CE
într-un anume fel aptitudinile sau formarea ori,
simpli". E de la sine
în fine, cînd regularitatea legăturii lor
înţeles că punctul de vedere empiric
provoacă analiza unor atare dispoziţii
nu poate gîndi decît rcduc-
spirituale complexe. în toate aceste
tiv faţă de noţiunile generale, căci
cazuri
pentru el, acestea sînt deduc
cercetarea
psihologică
are
evident obligaţia de a nu rămîne la
tibile doar din experienţă. El nu
noţiunile generale astfel formate, ci pe cit
cunoaşte „concepte raţionale",
posibil de a le reduce pe acestea la factorii lor
idei a priori, deoarece gîndirea sa este
simpli." 14
orientată pasiv şi aper
Această concepţie este pur
ceptiv în direcţia experienţei
extravertită. Am subliniat pa
determinate senzorial. Ca urmare
sajele cu deosebire caracteristice. în
a acestei atitudini, obiectul este întotdeauna
vreme ce pentru punctul de
accentuat, el este
vedere introvertit „noţiunile generale"
cumva în acţiune şi obligă la
precum raţiune, intelect
cunoaşteri şi concluzii raţionale
etc. sînt „facultăţi", adică simple
complicate, iar acestea pretind
funcţii fundamentale care re
existenţa unor noţiuni generale
zumă în sens univoc procesele
care însă nu slujesc decît reunirii sub
psihice dirijate de ele, pentru
un termen colectiv a anu
punctul de vedere extravertit, empiric,
mitor grupe de fenomene. Evident,
ele nu sînt dccît noţiuni
noţiunea generală nu este
secundare, derivate, complicaţii ale
decît o mărime secundară care nu
proceselor elementare, asu
există în afara limbii. în mă
pra cărora cade accentul valoric.
sura în care ştiinţa socoteşte că doar
Potrivit cu acest punct de ve
realităţile date prin simţuri,
dere, astfel de noţiuni nu pot fi
doar „factorul elementar" există cu
evitate, dar în principiu, ele ar
adevărat, ea nu poate recu
trebui întotdeauna „reduse la factorii lor
noaşte drept de existenţă separată
raţiunii, fanteziei etc. Dar dacă, precum în cazul
deoarece pentru acest punct de vedere, accentul valoric se sprijină pe noţiune şi
introvertitului, gîndirea adop
nu
tă o atitudine de apercepţie activă,
coincidente cu ea şi pe care ea le
atunci raţiunea, intelectul,
rezumă. Această gîndire este prin ea
fantezia etc. au valoarea unei funcţii
însăşi
fundamentale, a unei fa
potrivit
cultăţi, respectiv a unui „a putea" şi „a
utilizează materia experienţei spre a-
face" venind din interior,
şi realiza ideile. Noţiunea este activă,
14 Wundt, Grundzuge der physiologischen Psychologie, ed. a V-a, voi. IV, pp. 582 ş. urm. (Sublinierile în text îmi aparţin.)
şi
pe
procesele
sintetică. cu
anume
interioare materia
elementare
Ea
schema
în
virtutea
proprii
care
experienţei.
ordonează, noţiunii
forţei
şi
sale
transformă Extravertitul
presupune că izvorul acestei forţe stă, pe de o parte, în arbitrarul pus, pe de alta, în generalizarea pripită de experienţe limitate. Introvertitul, care nu
este
conştient
de
psihologia
gîndirii sale şi care a adoptat poate ca linie de conduită empirismul la modă, nu se poate apăra de această învinuire, ce nu este altceva decît o proiecţie a psihologiei extravertite. Tipul gîndirii active nu îşi extrage energia
activităţii
de
gîndire
nici
dintr-un arbitrar oarecare, nici din experienţă, ci din idee, adică din forma funcţională nenăscută, activată prin propria sa atitudine introvertită. El
nu
este
conştient
de
această
origine deoarece din cauza lipsei apriorice de conţinut a ideii, el nu o poate recunoaşte pe aceasta dccît a posteriori, sub forma pe care o ia
materia
experienţei
gîndire.
Pentru
obiectul
şi
prelucrată
extravertit
de
însă,
mai aprinse şi mai sterile discuţii ştiinţifice.
sînt
588. Sper că aceste explicaţii arată
importante şi indispensabile, deoarece,
destul de limpede că, după părerea
inconştient, el proiectează ideca în
mea,
obiect
la
unilaterală la rangul de principiu, deci
concept, deci la idee, decît adu-nînd
raţionalismul, ţin atît de empirism cît
şi comparînd empiric. Aceste două
şi
direcţii de gîndire sînt uimitor de opuse:
ideologism, aş putea să folosesc şi
una construieşte materia cu ajutorul
termenul de „idealism". Dar acestuia
ideii sale inconştiente şi ajunge pe
i se opune „materialismul" şi, drept
această cale la experienţă; cealaltă
urmare, nu aş putea să opun pe
se lasă condusă de către materie,
„ideologic"
care conţine proiecţia inconştientă a
materialistul poate fi, după cum se
ideii, şi ajunge abia pe această cale
vede din istoria filozofiei, tot atît de bine un
la idee. Există un ce iritant în această
ideolog, anume atunci cînd nu este empirist,
opoziţie; de fapt din ea decurg cele
ci
şi
nu
procesul
se
elementar
poate
ridica
de
raţiunea
şi
ridicarea
ideolo-gism.
lui
în
loc
„materialist",
gîndeşte activ,
ei
de
căci
pornind de la
ideea generală a materiei.
338
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR
PSIHOLOGI
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ
339
CE
b) A doua pereche de contrarii
telectualismul este asimilat în mod
identificată de James
promiscuu raţionalismului,
este intelectualism versus senzualism
de aceea idcologismul ar trebui, la rîndu-i,
(senzaţionalism).
considerat opusul
589.
Senzualismul caracterizează
senzualismului, în măsura în care
esenţa empirismului ex
acesta din urmă este în esenţă
trem. El afirmă că experienţa
un empirism extrem.
simţurilor este sursă unică şi ex
c) Cea de a treia pereche de contrarii a lui
clusivă de cunoaştere. Atitudinea
James este
senzualistă se orientează către
idealism versus materialism.
obiectul dat de simţuri, deci către
590.
S-ar fi putut presupune şi în
exterior. Evident, James are
cazul senzualismului că Ja
în vedere un senzualism intelectual
mes nu înţelege prin acest concept
şi nu unul estetic, motiv
doar un empirism accentuat,
pentru care „intelectualismul" nu i se opune, s-
deci un senzualism intelectual, ci că el
ar zice, întru to
desemnează prin „sensa-
tul. Din punct de vedere psihologic,
tionalistic" probabil şi ceea ce
intelectualismul este carac terizat de o atitudine în care intelectul, deci cunoaşterea concep tuală, deţine principala valoare determinantă. O atare atitudine o poate avea şi senzualistul, anume atunci cînd îşi ocupă gîndirea cu noţiuni concrete, izvorînd, toate, din experienţa senzo rială. De aceea şi empiristul poate fi intelectual. în filozofie, in
corespunde propriu-zis senzaţiei, dincolo de orice intelect. Cînd spun „ceea ce corespunde sen zaţiei", am în vedere senzualitatea propriu-zisă, dar nu în ac cepţia vulgară de voluptos, ci în aceea de atitudine psihologică în care mărimea care orientează şi determină este mai puţin obiectul perceput empatetic, cit mai degrabă simplul fapt al ex
citaţiei şi senzaţiei simţurilor. Această
ar
atitudine poate fi socotită
primitive. Contrariul ei este atitudinea
reflexivă, căci întreaga mentalitate
intuitivă, caracterizată de o înţelegere
depinde de senzaţia simţuri
de natură senzitivă, nici intelectuală,
lor şi culminează în ea. Obiectul nu
nici afectivă, ci participînd în amestec
este nici cunoscut abstract,
indistinct
nici perceput empatetic, ci acţionează
Conţinutul psihic apare în intuiţie tot
prin forma sa naturală de
aşa cum apare obiectul senzorial în
existenţă, iar subiectul se orientează
percepţie, deci aproape ca o iluzie
exclusiv către senzaţiile
sau ca o halucinaţie.
simţurilor provocate de contactul cu obiectul. Această atitudine
corespunde
591.
de
unei
mentalităţi
ambele
deodată.
Faptul că James numeşte tipul
„tough-minded" atît „sensationalistic", cît şi „materialistic" (şi ulterior „irreligious") mă face să mă îndoiesc că clasificarea lui are în vedere, ca şi mine, aceeaşi opoziţie tipologică. Prin materialism se înţelege de obi cei atitudinea care se orientează către valori „materiale", deci un fel de senzualism moral. Caracterizarea lui James ar oferi aşadar un tablou nefavorabil dacă am lua aceste expresii în ac cepţia lor comună. Ceea ce evident nu ar corespunde intenţiei sale. Citatele de mai sus ne arată tocmai că el intenţiona să evite o astfel de eroare. Probabil că nu greşim presupunînd că James avea în vedere în principal semnificaţia filozofică a expresiilor în cauză. în acest caz, materialismul
ar fi acea atitudine care se
coperim şi în acest atribut o
orientează către valori materiale, dar
particularitate extravertită, ceea ce
nu „senzuale", ci faptice,
face ca îndoielile noastre iniţiale să se
prin acestea înţelegîndu-se ceva
spulbere. Am văzut deja
exterior, material, ca să spunem
că idealismul filozofic corespunde
aşa. Opusul materialismului fiind
ideologismului introvertit.
„idealismul" cu sensul filozo
Un idealism moral nu ar fi însă defel
fic de punere în valoare a ideii. Nu poate fi
caracteristic pentru intro
vorba aici de un
vertit, căci şi materialistul poate fi din
idealism moral, căci atunci ar trebui
punct de vedere moral
să presupunem, contrar in
un idealist.
tenţiei lui James, că prin materialism sar înţelege un senzualism moral. Admiţînd deci că prin materialism el înţelege acea atitu dine care pune accentul principal pe realitate, ajungem să des
d) Cea de a patra pereche de contrarii este optimism versus pesimism. 592.
Am mari îndoieli că această
cunoscută opoziţie după ca re se deosebesc temperamentele umane este aplicabilă tipurilor
340
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
341
CE
lui
James.
Este,
de
pildă,
vital al ideologismului, a cărui forţă
empirismul lui Darwin pesimist?
principală,
Evident, da, pentru cine are o
activă
concepţie ideologică despre lume
primordiale este astfel paralizată. De
şi vede celălalt
aceea
tip
uman
prin
şi
constînd în
in
apercepţie
realizarea
pentru
punctul
vedere
ideologic,
inconştiente.
oare,
pesimistă, căci ea îi răpeşte orice
gînditorul Schopenhauer, a cărui
speranţă de a mai vedea vreodată
concepţie de viaţă e pur ideologică
ideea eternă realizată în fenomen. O
(la
lume de fapte reale înseamnă pentru
fel
ca
Upanişadelor),
este,
ideologismul un
pur
optimist?
al Kant
el
exilare
atare
de
ochelarii unei proiecţii afective Sau
o
imaginilor
şi
concepţie
absenţă
pare
perpetuă
a
însuşi, un tip introvertit pur, se află
patriei. Faptul că James aşază ma-
dincolo de optimism şi pesimism, la
terialismul în paralel cu pesimismul
fel ca marii empirişti. Iată de ce mi se
ar putea sugera că el personal este de
pare că această opoziţie nu are nimic a
partea ideologismului — presupunere ce ar
face nici cu tipurile lui James. După cum
putea fi, fără dificultate, întărită de
există introvertiţi optimişti, există şi
multe alte date din viaţa filozofului.
extravertiţi
viceversa.
Această împrejurare ar putea lămuri
Este foarte posibil ca lui James să-i fi
şi de ce „tough-min-ded" a primit
scăpat această eroare din cauza pro-
epitete
iecţiei subiective mai sus amintite.
senzualism, materialism, ireligios. La
Concepţia
materialistă,
aceeaşi împrejurare trimite şi acel
empiristă sau pozitivistă este pentru
pasaj din Pragmatism în care James
ideolog lipsită de orice speranţă.
compară aversiunea reciprocă dintre
Pentru
tipuri
el
optimişti
de
ea
viaţă
este
şi
pesimistă.
în
uşor
cu
suspecte,
întîlnirea
dintre
precum
turiştii
schimb, pentru cel care crede în zeul
bostonieni şi populaţia din Cripple
„materie",
Creek1-''.
concepţia
materialistă
este optimistă. Aceasta taie nervul
Comparaţia,
puţin
măgulitoare pentru tipul opus, lasă să
se întrevadă o aversiune afectivă
„document humain" îmi pare a fi
căreia nici măcar o voinţă puternică
o dovadă preţioasă a faptului că
de dreptate nu îi poate face faţă.
există o deosebire iritantă între
Acest mic
cele două tipuri. Ar putea să pară
15 James, Pragmatism, p. 13. Locuitorii din
Boston
sînt
cunoscuţi
pentru
estetismul lor „spiritualizat". Cripple Creek este un bine cunoscut district minier din Colorado. Nu e greu de imaginat contrastul!
meschin faptul că pun accentul tocmai
pe
astfel
patibilităţi nenumărate
de
incom-
afective.
Dar
experienţe
m-au
convins că asemenea sentimente reţinute în adîncul conştiinţei pot influenţa
nefavorabil
raţionamentul
cel
mai
pînă
şi
frumos,
împiedicînd înţelegerea. E uşor de imaginat
că
şi
populaţia
din
Cripple Creek priveşte într-un anume fel pe turistul bostonian. e) Cea de a cincea pereche de contrarii este religiozitate versus ireligiozitate. 593. Valabilitatea acestei opoziţii pentru
psihologia
tipurilor
elaborată de James atîrnă în mod esenţial de definiţia pe care el o dă religiozităţii. Concepînd esenţa religiozităţii integral din punct de vedere ideologic ca o atitudine în care ideea religioasă joacă un rol dominant
(în
sentimentul), dreptate
să
„tough-minded"
opoziţie el
are
evident
considere şi
cu
ireligios.
tipul Dar
James gîndeşte prea departe şi
prea uman ca să nu vadă că atitu-
atitudini este din punct de vedere
dinea
psihologic
religioasă
poate
fi
acelaşi
lucru.
în
determinată şi de sentimentul religios.
măsura în care atare orientare se
Doar afirmă chiar el: „Veneraţia pe
desfăşoară doar necondiţionat, ea
care o avem faţă de realităţi nu a
merită epitetul „religios". Dintr-un
neutralizat religiozitatea din noi. Dar
punct de vedere mai înalt însă,
această veneraţie este ea însăşi
faptul real este vrednic să fie
asa-zicind religioasă. Atitudinea
factor necondiţionat tot atît de
noastră ştiinţifică este evlavioasă
mult cît şi ideea, cît şi imaginea
(our
primordială
pe
care
devout)."16 Lipsa de veneraţie faţă
dintre
şi
condiţiile
de. ideile „eterne" este înlocuită
interioare,
de
faptele
scientific
empirist
temper
prin-tr-o
is
aşa-zisă
om
pe
de-o
dure
ale
ciocnirea sale
parte,
şi
realităţii
credinţă religioasă în faptul real.
exterioare, pe de alta, a creat-o
A-ţi orienta atitudinea pe ideea de
timp de miriade de ani. Dăruirea
Dumnezeu ori pe ideea de materie
necondiţionată către faptele reale
sau a ridica faptele reale la rang
nu poate fi nicicînd
de factori determinanţi ai acestei
16 Loc. cit., p. 15.
342
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
343
CE
socotită,
din
vedere
religioasă face parte din psihic şi este
psihologic, ireligioasă. Tipul „tough-
întotdeauna şi pretutindeni prezentă,
minded" dispune tocmai de religia lui
ori-cît ar fi de nediferenţiată.
empirică,
punct
după
minded"
cum
de
tipul
posedă
„tender-
o
religie
594.
Dacă acceptăm ideea că James
nu se opreşte la limitarea
ideologizantă. Oricum, e un dat al
indicată mai sus a noţiunii de „religie",
epocii culturale contemporane faptul
atunci trebuie să con
că ştiinţa este dominată de obiect, iar
venim că este din nou vorba în cazul
religia de subiect, respectiv de ideo-
său de o deviaţie afectivă
logism, căci ideea acţionînd din ea
care, după cum am văzut, se produce
însăşi
mult prea uşor.
a
trebuit
să
se
refugieze
undeva, după ce în ştiinţă i-a cedat obiectului
locul.
Dacă
religia
este
înţeleasă în acest mod, ca un fenomen cultural contemporan, atunci James are dreptate să-1 considere pe empirist ireligios, dar numai în acest caz. De vreme ce filozofii nu sînt neapărat o clasă de oameni aparte, tipurile lor se vor regăsi mult dincolo de domeniul insului
care
filozofează,
anume
în
întreaga umanitate, poate chiar pînă acolo pînă unde se întinde umanitatea cultivată în genere. Fie şi numai din acest motiv, nu ar fi permis să se considere ireligioasă o jumătate din umanitatea psihologia
cultivată. primitivului
Ştim că
din funcţia
0 Cea de a şasea pereche de contrarii este indeterminism versus determinism. 595.
Această opoziţie este
interesantă din punct de vedere psihologic. E de la sine înţeles faptul că empirismul gîndeşte cauzal, acceptînd axiomatic legătura necesară dintre cauză şi efect. Atitudinea empirică este orientată de către obiectul per ceput empatetic, ea este cumva determinată de faptul exterior, cu sentimentul necesităţii unei acţiuni decurgînd dintr-o cauză. E firesc ca acestei atitudini să i se impună psihologic impresia
de raporturi cauzale irevocabile. Identificarea
percepe
proceselor psihice
asimilează obiectul. Dacă se pune
lăuntrice cu desfăşurarea faptelor
însă un accent puternic pe obiect,
exterioare este dată din pricină
atunci acesta capătă o importanţă
că în actul empatetic îi revine
care
obiectului, în mod inconştient, o
subiectul,
parte considerabilă din propria
disimulare de sine. Psihologia umană
activitate, din propria viaţă a su
este, după cum se ştie, cameleonică,
biectului. Acesta este astfel asimilat
experienţă pe care psihologul o face
obiectului, deşi cel care
zi
de
empatetic
influenţează,
că
la
Oriunde
la
o
precumpăneşte
subiectul obiectului.
el
rîndu-i,
constrîngîndu-1
zi.
obiectul, naturii
crede
se
asimilează
Aşa,
de
pildă,
identificarea cu obiectul iubit joacă în terapia
analitică
Psihologia
un
primitivilor
rol
nu
ne
mic.
oferă
o
mulţime de exemple de disimilare în favoarea
obiectului,
de
pildă,
asimilarea animalului totemic şi a duhurilor strămoşilor. Stigmatizarea sfinţilor din Evul Mediu şi pînă astăzi aparţine aceleiaşi categorii. în imitatio Cliristi, disimilarea este ridicată chiar la rangul de principiu. 5%.
Ţinînd
seama
de
această
incontestabilă
predispoziţie
psihicului
pentru
acceptarea
uman de
către
a
disimilare, subiect
a
legăturilor cauzale obiective este uşor de înţeles. Cum am spus, psihicul are astfel impresia că principiul cauzal este singurul valabil. Ca să se poată apăra
de
atotputernicia
acestei
impresii, el are nevoie de întregul
eşafodaj
al
teoriei
cunoaşterii.
597. După cum am văzut, esenţa
Lucrurile sînt complicate de faptul că,
ideologismului
prin întreaga ei esenţă, atitudinea
inconştientă a ideii. Această activare
empirică ne împiedică să credem în
se
libertatea interioară. Căci ne lipseşte
ulterioară,
orice dovadă, orice posibilitate de a
împotriva empatiei, dar ea poate fi şi
o dovedi. Ce poate într-adevăr spune
înnăscută, ca o atitudine apriorică
acel sentiment palid, nelămurit, de li-
creată şi favorizată de natură. (în
bertate faţă cu masa strivitoare de
experienţa
dovezi obiective de semn contrar?
întîlnit în mai multe rînduri cu astfel
Determinismul empiristului este de aceea
de
inevitabil, presupunînd că el îl gîndeşte
împrejurare,
într-adevăr şi nu preferă — precum se
activă, fără ca, din cauza lipsei ei de
întîmplă adesea — să posede două
conţinut şi de reprezentabilitate, să
sertare,
fie însă şi conştientă, în calitate de dat
unul
pentru
ştiinţă,
iar
celălalt pentru religia transmisă de părinţi şi de societate.
poate
stă
sprijini
cazuri.)
în
pe
o aversiune
dobîndită
mea
în
activarea
în
practică
această
ideea
viaţă
este
m-am
din
urmă
aprioric
interior, predominant, dar nereprezentabil, ea
J44
de
TIPURI PSIHOLOGICE
este
supraordonată
realităţilor
„obiective", exterioare şi conferă cel puţin subiectului sentimentul independenţei şi al libertăţii ce îi sînt proprii,
subiectul
simţindu-se
independent şi liber faţă de obiect în virtutea asimilării lăuntrice a
Dacă
ideea
orientativ
este
principal,
factorul ea
îşi
asimilează subiectul tot aşa cum subiectul
încearcă,
materia
experienţei,
modelînd să-şi
asimileze ideea. Are prin urmare loc, exact ca în cazul atitudinii centrate pe obiect — vezi mai sus —, o disi-milare a subiectului de el însuşi, dar în sens invers, respectiv în favoarea ideii. Imaginea o
primordială mărime
moştenită
supraordonată
tuturor schimbărilor fenomenale; ea
libertate
supravieţuieşte
timpurilor
şi
se
află
tuturor deasupra
oricărei experienţe individuale. De aici, energia remarcabilă a ideii. Activată, ea transferă subiectului un sentiment pronunţat de forţă, asimilîn-du-şi intermediul
subiectul empatiei
prin
interioare
şi
de
autonomie,
de
veşnicie.17
de Cînd
subiectul simte activitatea liberă a ideii sale înălţate deasupra datului real, i se impune firesc ideea de libertate. Dacă ideologismul său este pur, el trebuie să ajungă chiar la indeterminism. 59».
ideii.
este
forţă,
Opoziţia
discutată
aici
caracterizează în bună măsură tipurile noastre. Extravertitul este definit de aspiraţia către obiect, de identificarea empatetică cu el şi de dependenţa Extravertitul
voită este
de
influenţat
el. de
obiect în aceeaşi măsură în care aspiră să-1 asimileze. Introvertitul, în schimb, este caracterizat de o aparentă autonomie faţă de obiect. Se
împotriveşte
oricărei
dependenţe de acesta, îi respinge influenţa, ba simte uneori chiar spaimă faţă de el. Cu atît mai mult depinde de idee, care îl apără de dependenţa
exterioară,
conferindu-i sentimentul libertăţii interioare,
dar
şi
o
marcată
psihologie a puterii. g) Cea de a şaptea opoziţie este monism versus pluralism.
inconştiente. De unde faptul că în
599. Se înţelege, potrivit celor
subiect ia naştere un sentiment
afirmate mai sus, că atitudinea
orientată
de
idee
tinde
către
monism. Fie că este dedusă prin
PROBLEMA TIPURILOR ÎN 345
abstracţie
FILOZOFIA MODERNĂ
din
reprezentări
şi
noţiuni concrete, fie că există a
priori ca formă inconştientă, ideea
17 Cf. postulatele lui Kant despre
are întotdeauna caracter ierarhic,
Dumnezeu, fericire şi
în primul caz, ea este punctul cel
nemurire.
mai înalt al edificiului care încheie şi îmbrăţişează tot ceea ce se află sub el; în cel din urmă caz, ea este legislatorul
inconştient
care
reglează posibilităţile şi necesităţile gîndirii.
în
ambele
împrejurări,
ideea posedă însuşiri dominatoare. Deşi există un număr mare de idei, una dintre ele deţine pentru un timp mai scurt sau mai lung în-tîietatea şi constelează monarhic majoritatea elementelor psihice. Tot atît de limpede este şi situaţia inversă, anume
că
orientează
atitudinea către
care
obiecte
se
înclină
întotdeauna către un număr mare de
principii
varietatea
(pluralism),
calităţilor
căci
obiectelor
impune un număr mare de noţiuni şi principii, fără de care o explicaţie nu
se
poate
adapta
esenţei
obiectului. 600.
Tendinţa monistă aparţine
atitudinii introvertite, tendinţa pluralistă celei extravertite. h) Cea de a opta opoziţie este
dogmatism versus scepticism. 601.
Este uşor de văzut şi în
603. Dacă e să critic concepţia lui James, voi sublinia în primul rînd
acest caz că dogmatismul ascultă
faptul că ea tratează aproape
în primul rînd de atitudinea
exclusiv calităţile de gîn-
branşată pe idee, deşi realizarea in conştientă a ideii nu este eo ipso dogmatism. Oricum, felul în care o idee inconştientă se realizează, ca să spun aşa prin constrîngere, lasă asupra celui din afară impresia că cel care gîndeşte potrivit ideilor pleacă de la o dogmă în ale cărei limite rigide este comprimată materia experienţei. Atitudinea orientată către obiect pare evident sceptică în raport cu toate ideile aprio rice, căci ea vrea în primul rînd să dea cuvîntul obiectului şi experienţei, nesocotind ideile generale. Scepticismul este în acest sens chiar o condiţie prealabilă necesară oricărui empi rism. 602.
Şi această pereche de
opoziţii confirmă asemănarea esenţială dintre tipurile lui James şi tipurile mele.
3. Privire critică asupra concepţiei lui James
346
TIPURI
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
PSIHOLOGI
FILOZOFIA MODERNĂ
347
CE
dire ale tipurilor. De altfel, de la o
temperamentelor pentru constituirea
lucrare filozofică nici nu ne-am fi
gîndirii
putut aştepta la altceva. Dar această
pragmatică urmăreşte să suspende
unilateralitate determinată de cadru
opoziţiile dintre concepţiile filozofice,
oferă uşor prilej de confuzie. Căci nu
determinate
este greu a demonstra că o calitate
temperamentale. După cum se ştie,
ori alta sau chiar mai multe dintre ele
pragmatismul
aparţin şi tipului opus. Există, de
gîndire foarte răs-pîndit, cu originea
pildă, empirişti dogmatici, religioşi,
în filozofia engleză18, care recunoaşte
idealişti, intelectual işti şi raţionalişti,
„adevărului"
o
după cum există ideologi materialişti,
utilitatea
eficienţa
pesimişti, determinişti şi ireligioşi.
eventual fără a lua în considerare
Chiar dacă se poate invoca faptul că
caracterul contestabil al unui punct
aceste
de
expresii
desemnează
stări
filozofice.
şi
vedere
Concepţia
de
este
sa
deosebiri
un
curent
de
valoare limitată la
sau
al
sa
practică,
altuia.
Este
complexe de lucruri, în care intră în
semnificativ
joc o mare varietate de nuanţe,
începe
confuzia persistă. Expresiile lui James
filozofice tocmai cu opoziţia tipurilor,
luate separat sînt prea lungi şi oferă
fundamentînd astfel necesitatea unei
doar în totalitatea lor o imagine
viziuni pragmatice. Se repetă în felul
aproximativă a opoziţiei tipice, fără
acesta spectacolul pe care ni 1-a
însă a o reduce pe aceasta la o
oferit deja Evul Mediu timpuriu. Opoziţia
formulă simplă. în general, tipurile lui
de atunci era: nominalism versus
James
completare
realism, iar Abelard a fost acela care
valoroasă a imaginii tipurilor pe care
a încercat să acorde contrariile în
am dedus-o din celelalte surse. Lui
sermonism sau conceptualism. Dar
James îi revine meritul incontestabil
cum gîndirea de atunci ignora cu
de a fi arătat pentru prima dată, cu
totul punctul de vedere psihologic,
minuţie, importanţa extraordinară a
soluţia lui s-a dovedit a fi în chip
reprezintă
o
faptul
expunerea
că
James
concepţiei
îşi sale
unilateral logic-intelectualistă. James
pragmatismul nu este decît un expedient care
e mai profund, el concepe psihologic
poate pretinde valabilitate atîta timp cît,
opoziţia
în afară de posibilităţile de cunoaştere
şi
încearcă
în
mod
corespunzător să găsească o soluţie
temperamental
pragmatică. Oricum, nu trebuie să ne
intelectului, nu există alte surse ca-
facem iluzii în ce priveşte valoarea
pabile să adauge noi elemente la
acestei soluţii:
instituirea concepţiei filozofice.
18 Cf. F.C.S. Schiller, Humanism, 1906.
nuanţate
ale
6(M. Bergson s-a referit oricum la intuiţie şi la posibilitatea unei „metode intuitive". Dar, după cum se ştie, el a rămas
la
simpla
referinţă.
Lipseşte
dovada metodei, care nici nu poate fi lesne adusă, deşi Bergson invocă noţiunile de „elan vital" şi de „duree creatrice" ca rezultate ale intuiţiei. Exceptînd viziunea intuitivă fundamentală, care se justifică psihologic prin faptul că ea era deja curentă în Antichitate, în special
în
combinaţie Bergson
neoplatonism intuitivă,
este
ca
metoda
intelectualistă
şi
o lui nu
intuitivă. Sursa intuitivă a fost folosită într-o măsură incomparabil mai mare de către Nietzsche care, elaborîndu-şi concepţia filo zofică, s-a eliberat astfel de simplul intelect, chiar dacă sub o formă şi într-o măsură care a făcut ca intuiţionismul lui să de păşească mult limitele unei viziuni filozofice asupra lumii şi să conducă la un act artistic în bună
parte inaccesibil criticii filo
nietzscheean ar trebui, cred, citaţi
zofice. Mă refer evident la Zarathustra
Schopenhauer şi Hegel, pri
şi nu la culegerile de
mul în legătură cu intuiţia afectivă
aforisme filozofice care ca atare sînt în primul
care îi influenţează decisiv
rînd criticabile
concepţia filozofică, ultimul în
din punct de vedere filozofic, şi anume
legătură cu intuiţia ideală care
precumpănitor în virtu
stă la baza sistemului său. La aceşti
tea metodei lor intelectualiste. Dacă
doi precursori, intuiţia s-a
se poate în genere vorbi de
situat — dacă mă pot exprima astfel — sub
o „metodă intuitivă", atunci Zarathustra
nivelul intelectului,
lui Nietzsche oferă, du
la Nietzsche, în schimb, deasupra lui.
pă părerea mea, cel mai bun exemplu
Opoziţia dintre cele două
şi totodată dovada con
„adevăruri" pretinde mai întîi
cludentă că problemele pot fi
o atitudine pragmatică, dacă vrem să
concepute într-un mod noninte-
fim drepţi cu punctul de
lectualist şi totuşi filozofic. Ca
vedere contrar. Oricît de indispensabilă
precursori ai intuiţionismului
este metoda pragmatică,
348
TIPURI PSIHOLOGICE
ea presupune totuşi prea multă resemnare, corelîndu-se aproape inevitabil cu o lipsă de modelare artistică. Or, rezolvarea conflictului dintre contrarii nu se produce nici printr-un
compromis
logico-
intelectualist, ca în conceptualism, şi nici prin măsurarea pragmatică a
valorii
practice
proprie
concepţiilor logic ireconciliabile, ci numai
prin
creaţie
sau
faptă
pozitivă care absoarbe contrariile ca elemente necesare ale coordonării, aşa
cum
o
mişcare
musculară
coordonată implică întotdeauna şi inervarea
an-tagoniştilor.
Pragmatismul nu poate fi de aceea decît
o
atitudine
tranzitorie,
destinată să pregătească drumul faptei
creatoare
prin
înlăturarea
prejudecăţilor. Cred că pe noul drum, pregătit de pragmatism şi la care
trimite
Bergson,
filosofia
germană — în orice caz nu cea academică — s-a angajat deja: este vorba de Nietzche care, cu violenţa ce îl caracterizează, a forţat această poartă. Fapta sa depăşeşte
insuficienţa
soluţiei
pragmatice, şi anume tot atît de radical
pe
cit
recunoaşterea
pragmatică a valorii vitale a unui adevăr depăşeşte — şi va depăşi în continuare — unilateralitatea uscată
a
conceptualismului
inconştient al filozofiei de după Abelard.
celor
IX PROBLEMA
din
jurul
său,
romanticul
izbeşte prin calităţi opuse. El este
TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE
definit nu atît prin dcsăvîrşirea unei
lucrări
varietatea 607.
Cum
era
aproape
şi
anume,
cit
prin
originalitatea
pro-
de
bantă a numeroase prestaţii ce se
aşteptat, şi domeniul biografiei îşi
succed rapid, de asemenea prin
aduce
contribuţia
la
problema
faptul că obişnuieşte să acţioneze
psihologice.
Datorăm
nemijlocit asupra contemporanilor
metodologiei de ordinul ştiinţelor
săi [...| Se cuvine de asemenea
naturii a unui Wilhelm Ostwald
subliniat
tipurilor
1
că
de
viteza
reacţie
faptul că, prin compararea unui
mentală este determinantă pentru
număr
stabilirea tipului căruia îi aparţine
oarecare
aparţinînd
de
unor
biografii cercetători
savantul.
Cercetători
cu
viteză
eminenţi ai naturii, el a pus în
foarte
lumină
opoziţii
romantici, cei cu viteză mică de
dintre
reacţie sînt clasici."2 Clasicul are un
tipul clasic şi cel romantic. „în timp ce
mod lent de producţie şi uneori dă
primul,
este
relativ tîrziu la lumină roadele cele
caracterizat prin dcsăvîrşirea în
mai depline ale spiritului său.3 O
toate privinţele a fiecăreia din
caracteristică a tipului clasic este,
prestaţiile sale, totodată de un
după Ostwald, „nevoia stringentă
mod de a fi rezervat şi de o
de a apărea ireproşabil în faţa
influenţă personală redusă asupra
opiniei publice."4 Tipului clasic,
existenţa
psihologice
tipice,
afirmă
unei aceea
Ostwald,
Ostwald, Grofie Mânner, ed. Loc. cit., pp. 44 ş. urm. Loc. cit., p. 89. Loc. cit., p. 94.
marc
de
reacţie
3-a şi a 4-a, 1910.
sînt
350
351
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
BIOGRAFIE
ca o compensaţie pentru „influenţa
Este caracteristic ceea ce îi scrie Du
personală scăzută, îi este conferită
Bois în aceeaşi epistolă lui Helm-
influenţa cu atît mai generoasă a
holtz: „Ţi-am citit de cîteva ori studiul
scrisului"5. Oricum însă, şi această
şi extrasul fără să înţeleg ce ai făcut
influenţă are limite, după cum rezultă
de fapt [...] în cele din urmă am
din următorul caz, amintit de Ostwald, din
descoperit
biografia
lui
cercetărilor
Helmholtz.
Cu
matematice
ocazia ale
lui
singur
metoda
ta
şi
treptat ţi-am înţeles şi expunerea."6 608.
Acest
caz
reprezintă
un
Helmholtz despre efectele curenţilor
eveniment
de inducţie, Du Bois-Reymond îi scrie
clasicului — care izbuteşte rareori sau
acestuia: „Tu trebuie — nu mi-o lua în
niciodată să „aprindă prin sufletul său
nume de rău — să ai mai multă grijă
suflete
în a face abstracţie de punctul de
arată că eficienţa prin scris care îi
vedere al ştiinţei tale şi a te situa în
este atribuită vine în principal de la
perspectiva punctului de vedere al
faptul
acelora care nu ştiu despre ce este
postumă, cu alte cuvinte că se face
vorba şi nu ştiu ce vrei să le explici."
simţită atunci cînd omul este ulterior
Helmholtz răspunde: „în ce priveşte
descoperit prin scrierile sale, aşa cum
expunerea articolului, ea mi-a dat de
s-a întîmplat cu Robert Mayer. Şi
astă dată multă bătaie de cap, dar
lucrările acestuia par să fie foarte
cred, în cele din urmă, că pot fi
adesea
mulţumit de ea." Ostwald observă în
nemijlocit personală care convinge şi
această ordine de idei: „El nu se
înflăcărează, căci scrierea este în
opreşte
problema
cele din urmă o expresie la fel de
naturii
personală ca şi o conversaţie sau o
cititorului
nicidecum
la
căci,
potrivit
absolut
tipic
asemănător
că
ea
lipsite
viaţa
alcătuite"7
este,
de
în
de
acea
şi
regulă,
influenţă
clasicului, el scrie pentru sine, adică
conferinţă.
astfel îneît expunerea proprie să îi
scriere a clasicului se întemeiază deci
pară lui, şi nu altora, ireproşabilă."
mai puţin pe calităţile exterioare
Influenţa
mediată
de
stimulatoare ale acesteia, şi Loc. cit., p. 100. Loc. cit., p. 280. Loc. cit., p. 100.
mai mult pe faptul că ea este în definitiv tot ce rămîne după el şi tot ceea
ce
permite
reconstituirea
ulterioară a prestaţiei omului. Reiese, s-ar zice, şi din descrierea lui Ostwald că tipul clasic comunică doar rareori ceea ce face şi cum face, ci mai degrabă doar rezultatele obţinute, căci lui nu îi pasă că publicul nu are habar de drumul pe care el s-a angajat. S-ar părea că pentru clasic drumul urmat, modurile creaţiei proprii sînt
de
importanţă
mai
mică
deoarece ele sînt intim legate de personalitatea sa pe care el şi-o menţine într-un plan secund. 609. Ostwald compară cele două tipuri
ale
sale
temperamente
cu
din
cele
patru
Antichitate8,
şi
anume în funcţie de particularitatea fundamentală, pe care o socoteşte importantă, a reacţiei lente, respectiv rapide.
Reacţia
lentă
temperamentului melancolic,
corespunde
flegmatic
reacţia
rapidă
şi celui
sangvin şi coleric. Ostwald consideră sangvinul normale
şi
flegmaticul drept tipuri
medii,
iar
colericul
şi
melancolicul drept exagerări maladive ale
caracterelor
fundamentale.
Parcurgînd
biografiile lui Humphry Davy şi Liebig pe de-o parte, pe acelea ale lui Robert Mayer şi Faraday pe de alta,
observăm fără dificultate că primii au
clasificare este superficială; ea judecă
fost inechivoc „romantici" şi totodată
exclusiv din punctul de vedere al
sangvin-colerici, ultimii în schimb,
manifestării
atît
flegmatic-
acestei vechi clasificări, un ins care
melancolici. Aceste observaţii ale lui
se comportă liniştit şi nu atrage
Ostwald
atenţia
„clasici",
mi
convingătoare,
cît
se
şi
par
întru
căci
cele
totul patru
exterioare.
aparţine
Potrivit
temperamentului
flegmatic. El trece drept „flegmatic"
temperamente antice au fost foarte
şi
probabil stabilite cu pornire de la
realitate, el poate să fie orice în afară
acelaşi principiu al experienţei, în
de flegmatic, poate să fie o natură
baza căruia şi Ostwald a diferenţiat
sensibilă, chiar pătimaşă, la care
tipul clasic de cel romantic. Cele
emoţia să se desfăşoare în interior,
patru
iar
temperamente
sînt
evident
este
o
integrat
excitaţie
flegmaticilor.
lăuntrică
în
foarte
identificate în funcţie de afectivitate,
puternică să se exprime prin cea mai
adică
deplină
de
reacţiile
afective
manifestate. Psihologic însă această
Loc. cit., p. 372.
352
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
BIOGRAFIE
353
linişte. Interpretarea pe care Jordan o
întreaga sa natură tinde să se
dă tipurilor ia în considerare această
transfere asupra obiectului. El se
stare de fapt. Ea nu judecă după o
dăruieşte uşor lumii încon
impresie
jurătoare, şi anume într-o formă
superficială,
ci
după
o
înţelegere mai adîncă a naturii umane.
necesarmente comprehensibilă
Trăsătura distinctivă fundamentală a
şi deci acceptabilă pentru mediul său.
lui Ostwald se sprijină, ca şi vechea
Forma este de regulă plă
clasificare
a
cută, oricum însă comprehensibilă,
impresia
exterioară.
„romantic"
este
temperamentelor, Tipul
caracterizat
pe său
de
chiar atunci cînd e neplă
o
cută. Căci ţine de reacţia şi de
reacţie rapidă in afară. Tipul „clasic"
exteriorizarea rapidă faptul că
reacţionează poate tot atît de rapid,
asupra obiectului se transferă nu
dar in interior.
doar ceea ce e de preţ, ci şi
Parcurgînd biografiile lui Ostwald, se
ceea ce e lipsit de valoare, atît ceea
observă fără difi
ce atrage, cît şi gînduri şi
cultate că tipul „romantic" corespunde
afecte respingătoare. Din cauza
tipului extravertit, iar ti
exteriorizării şi transferării ra
pul „clasic", celui introvertit.
pide, conţinuturile sînt puţin
Humphry Davy şi Licbig sînt
prelucrate şi de aceea uşor com
exemple şcolare pentru tipul
prehensibile, din chiar succesiunea
extravertit, după cum Robert Ma-
cronologică a exprimărilor
yer şi Faraday, pentru cel introvertit.
nemijlocite apare o scrie gradată de
Reacţia în afară îl carac
imagini care arată limpede
terizează pe extravertit, cea în
publicului drumul pe care s-a angajat
interior pe introvertit. Extraver
cercetătorul, ca şi modul
titul nu are dificultăţi speciale în a se
în care el a obţinut rezultatul dorit.
exterioriza, el îşi valorifică aproape involuntar prezenţa, căci
Introvertitul, in schimb, care reacţionează mai întîi doar
în interior, nu îşi exteriorizează de
ferul
conţinuturilor
regulă reacţiile (cu excepţia
obiectului, ci către abstragerea din
exploziilor afective!). El îşi trece sub
obiect.
tăcere reacţiile, care pot
nemijlocit reacţiile, el preferă, de
fi la fel de rapide ca şi cele ale
aceea, să le prelucreze îndelung în
extravertitului. Dar ele nu se
interior şi să iasă apoi la lumină cu
manifestă şi de aceea introvertitul lasă
un rezultat gata elaborat. El aspiră
uşor impresia de lentoare.
să-şi epureze pe cît posibil rezultatul
Deoarece reacţiile nemijlocite sînt
de orice trăsătură personală şi să-1
întotdeauna intens personale,
prezinte ca pe ceva distinct de orice
extravertitul nu poate decît să-şi dea
relaţie personală. Conţinuturile sale
la iveală personalitatea. In
se oferă lumii exterioare într-o formă
trovertitul în schimb îşi ascunde
cît
personalitatea, treeîndu-şi re
depersonalizată, ca rezultat al unei
acţiile imediate sub tăcere. El nu tinde
lucrări interioare de lungă durată.
către empatie, către trans-
Dar aceste rezultate sînt şi greu de
în
loc
mai
sale
să-şi
asupra
exteriorizeze
abstractă
şi
mai
înţeles, căci publicului îi lipseşte orice cunoaştere a preliminariilor şi a modului în care cercetătorul a ajuns la ele. Publicului îi lipseşte şi relaţia personală
cu
el,
introvertitul
tace
şi
deoarece îşi
ascunde
personalitatea. Or, tocmai raporturile personale sînt acelea care permit adesea să se înţeleagă ceea ce scapă intelectului. Trebuie să se ţină riguros scama de această împrejurare cînd e vorba să se aprecieze dezvoltarea unui introvertit. De regulă, sîntem rău informaţi introvertit,
în
ce
îl
deoarece
priveşte nu
îl
pe
putem
vedea. Fiindcă nu reacţionează direct în afară, personalitatea sa nu se
manifestă. întotdeauna viaţa lui oferă
multă vreme să-şi păstreze o anume
publicului libertatea de a se exersa in
stîngăcie, de fapt un infantilism al
interpretări şi proiecţii fantastice, in
relaţiei personale, a ceea ce englezii
împrejurarea în care — de pildă
numesc
graţie prestaţiilor sale — el devine
personală a introvertitului este într-o
obiect de interes general.
asemenea
612. Atunci cînd Ostwald afirmă că precocitatea
spirituală
„personality". Manifestarea
măsură
nesigură
şi
imprecisă, îneît el nu cutează să se
îl
înfăţişeze celor din jurul său decît cu
caracterizează pe romantic, se cuvine
produse pe care le consideră perfec-
să adăugăm că romanticul tocmai îşi
te. El preferă totodată să-şi lase
arată
ce
produsele să vorbească în favoarea
clasicul poate că este tot atît de
lui decît să se angajeze personal
matur,
pentru
precocitatea,
dar
îşi
în
închide
timp
produsele
ele.
Din
cauza
acestei
proprii în sine, nu intenţionat, ci din
atitudini, apariţia sa pe scena lumii
incapacitatea de a le exterioriza. Din pricina
este amînată, ceea ce îi poate atrage
unei
calificativul de întârziat. O astfel de apreciere
diferenţieri
insuficiente,
introvertitul
afective continuă
354
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR ÎN
CE
BIOGRAFIE
superficială nu ţine seama de faptul
355
Entuziasm posedă ambele tipuri, cu
că infantilismul celui aparent precoce,
toate acestea, cînd
diferenţiat
este plină, inima extravertitului se
către
exterior,
este
de
natură interioară, ţinînd vădit de fiinţa
revarsă, în vreme ce entuzias
sa lăuntrică. Ceea ce se manifestă
mul îi pecetluieşte introvertitului gura.
abia mai tîrziu în viaţa precocelui, de
Drept urmare, introver
pildă sub forma unei imaturităţi morale
titul nu aprinde flacăra entuziasmului
sau — foarte frecvent — sub forma unui izbitor
în cei din jurul său şi nu
infantilism în gîndire.
are un cerc de colaboratori pe potriva
Romanticul are, de regulă,
lui. Chiar dacă ar simţi
posibilităţi mai favorabile de
dorinţa şi impulsul de a comunica, s-
dezvoltare şi evoluţie decît clasicul,
ar teme de laconismul ex
aşa cum observă, pe bună
primării sale şi de uimirea
dreptate, Ostwald. El se înfăţişează
neînţelegătoare, decurgînd de aici, a
publicului într-un mod evi
publicului; ar evita să facă alte
dent şi convingător, manifestîndu-şi
tentative, mai ales că foarte ade
prin reacţii exterioare im
sea nimeni nu l-ar crede în stare să
portanţa personală. Astfel el îşi face
spună ceva ieşit din comun.
rapid nenumărate relaţii
Pentru o judecată superficială,
preţioase care îi fertilizează munca şi îi
expresia, personalitatea lui sînt
favorizează dezvoltarea
obişnuite, în vreme ce romanticul
pe orizontală. 9 Invers, clasicul rămîne
apare „interesant" din naştere
ascuns, lipsa de relaţii
şi posedă arta de a sublinia, cu
personale îi limitează extensia
mijloace permise sau nepermise,
domeniului de preocupări, în
o astfel de impresie. Această
schimb, activitatea sa cîştigă în
capacitate diferenţiată de exprima
adîncime, iar roadele muncii sa
re constituie un fundal favorabil ideilor
le, în durată.
importante şi ajută, pre
venitor, publicul, ale cărui cunoştinţe
şicul, în schimb, se concentrează
sînt insuficiente, să treacă
asupra propriilor gînduri şi probleme
peste lacunele gîndirii lui.
şi trece cu vederea dificultăţile de
Subliniind activitatea didactică
înţelegere ale elevului său. Ostwald
eficientă şi strălucitoare
observă
a romanticului, Ostwald
Helmholtz: „în ciuda ştiinţei enorme,
caracterizează cît se poate de nimerit
a experienţei cuprinzătoare şi a spiri-
acest tip. Romanticul întreţine o relaţie
tului creator care îi erau proprii, el nu
empatetică cu elevul său
a fost niciodată un bun profesor: nu
şi găseşte de aceea cuvîntul potrivit la
reacţiona pe moment, ci doar cu
momentul potrivit. Cla-
întîrziere. Cind un elev îl întreba ceva
în
legătură
cu
clasicul
în laborator, el îi promitea să se gîndească la întrebare şi îi aducea într-adevăr răspunsul peste cîteva zile. Răspunsul se afla însă la o asemenea distanţă faţă de condiţia elevului îneît acesta izbutea doar rareori să stabilească o corelaţie între dificultatea de care se izbise şi teoria completă a unei probleme generale pe care i-o prezenta profesorul. Lipsea astfel nu numai ajutorul instantaneu de care orice începător are atîta nevoie, ci şi îndrumarea nemijlocit calibrată pe personalitatea elevului, în virtutea căreia acesta evoluează treptat de la o lipsă de autonomie iniţială
la
stăpînirea
deplină
a
domeniului ştiinţific ales. Toate aceste deficienţe vin din faptul că profesorul nu poate să reacţioneze imediat la nevoia de învăţătură a elevului; pentru a-şi exercita acţiunea aşteptată şi
dorită, profesorul are nevoie de atîta
care întrebarea elevului i le suscită, şi
timp, îneît acţiunea însăşi se pierde
anume atît de rapid şi de temeinic
din chiar acest motiv."10
îneît intuieşte pe loc o înlănţuire de
vastă de idei pe care însă nu este în
Ostwald, respectiv lentoarea reacţiei
măsură să o sesizeze imediat şi să o
introvertitului,
redea
616.
Explicaţia
nu
furnizată
mi
se
pare
într-o
formă
abstractă
şi
suficientă. Nu este dovedit faptul că
elaborată, dar nu pentru că gîndeşte
Helmholtz poseda o viteză de reacţie
prea lent, ci pentru că este obiectiv
redusă. El reacţionează nu numai în
imposibil să cuprindă pe moment,
afară, ci şi în interior. El nu are o
într-o singură formulă şi în toată
relaţie
întinderea
empatetică
cu
elevul,
de
ei,
problema
intuită.
aceea nu înţelege ce doreşte acesta.
Neobservînd, fireşte, că elevul nu are
Concentrîndu-se
gîndurilor
habar de toate acestea, el crede că
sale, el nu reacţionază la dorinţa
e vorba tocmai de acea problemă
personală a elevului, ci la gîndurile pe
anume şi nu de un sfat extrem
9 Loc. cit., p. 374.
asupra
10 Loc. cit., p. 377.
356
TIPURI
PROBLEMA
PSIHOLOGI
TIPURILOR JN
CE
BIOGRAFIE
357
de simplu pe care ar fi fost fără doar şi
că probabil cursul anunţat nu va mai
poate în stare să-1 dea, dacă ar fi
avea loc; şi asta, pentru a
înţeles că de el are nevoie elevul
scăpa astfel de obligaţia de a-1 ţine.
tocmai în acel moment spre a putea
Ceea ce i se părea a fi pe
merge mai departe. Ca introvertit,
nibil în activitatea didactică era, după
profesorul însă nu intră în empatie cu
cum remarca pe bună
psihologia elevului, ci cu propriile sale
dreptate Ostwald, „necesitatea de a exprima în
probleme
prelegeri rezul
teoretice,
răsucind
mai
departe firul întins de elev, evident de
tatele sale ştiinţifice, înainte de a le fi
o manieră adaptată chestiunii, nu însă
fixat şi cizelat în amănunt
şi necesităţii de moment a acestuia din
formularea. A comunica astfel
urmă.
a
rezultatele sale altora, fără aceas
ce
tă prelucrare prealabilă, va fi fost
Atitudinea
profesorului
particulară
introvertit
este
în
priveşte activitatea didactică foarte
pentru el echivalent cu a se
nepotrivită şi nefavorabilă impresiei
înfăţişa unor străini în
personale pe care el o face. Profesorul
Cu
introvertit lasă impresia de lentoare, de
Ostwald atinge un punct foarte important,
ciudăţenie, chiar de mărginire, motiv
anume aversiunea
pentru care este subapreciat nu doar
mai sus semnalată a introvertitului de a
de marele public, ci şi de cercul restrîns
comunica celor din jurul
al colegilor de breaslă pînă în clipa în
său altceva decît informaţii
care elaboratele sale intelectuale sînt
impersonale.
re-gîndite, prelucrate şi traduse de cercetătorii care îl urmează. Matematicianul Gauss resimţea atîta
pijama.""
această observaţie,
Ostwald subliniază faptul că romanticul trebuie să-şi în cheie cariera, de regulă, relativ
neplăcere la ideea
devreme din pricina unei epui
de a preda, încît înştiinţa pe fiecare
zări în continuă creştere. Ostwald
student care se înscria la ci
înclină să explice şi această
stare de fapt printr-o viteză de reacţie
larizează. El începe să publice foarte
sporită. Deoarece sînt de
devreme,
părere că noţiunea de viteză a
desfăşoară în scurtă vreme o activitate
reacţiei mentale nu este nici pe
publicistică
departe lămurită ştiinţific, iar pînă
cultivă relaţii personale cu un cerc
acum nu a fost dovedit, şi
întins de prieteni şi de cunoscuţi şi
probabil nici nu va fi, faptul că reacţia
contribuie
externă este mai rapidă
dezvoltarea elevilor săi. Cercetătorul
decît cea internă, cred că epuizarea
introvertit începe să publice mai tîrziu,
mai rapidă a savantului ex
lucrările sale se succed la intervale
travertit se bazează în esenţă pe
mai mari de timp, sînt de cele mai
reacţia externă care îl particu-
multe ori sărăcăcioase în expresie,
devine
repede
şi academică
neobişnuit
cunoscut,
intensivă,
de
mult
la
evită repetările tematice în măsura în care nu pot aduce ceva fundamental nou;
ca
urmare
a
laconismului
pregnant al comunicării ştiinţifice, în care lipsesc adesea toate referinţele la drumul
parcurs
sau
la
materialele
prelucrate, lucrările sale nu sînt nici înţelese, nici preţuite, iar autorul rămîne necunoscut. Neplăcerea de a preda îl face să nu caute discipoli, ignorarea sa de către ceilalţi exclude relaţiile cu un cerc mai mare de cunoştinţe şi de aceea el trăieşte, de regulă, nu doar de nevoie, ci şi în virtutea propriei opţiuni, retras, în afara primejdiei de a se cheltui prea mult. Reacţia sa către interior îl face să se angajeze mereu pe
căile
limitate
ale
activităţii de
cercetare care se dovedeşte a fi foarte obositoare şi, în timp, chiar epuizantă, dar
care
nu
se
revarsă
asupra
cunoscuţilor şi a elevilor săi. Oricum,
de părere că „tocmai cei
cade
mai mari" pot fi foarte adesea precis
greu
în
cumpănă
faptul
că
succesul evident al romanticului este
încadraţi într-una din gru
un stimulent vitalizant, foarte adesea
pele extreme, în vreme ce „oamenii
refuzat clasicului, care se vede obligat
mărunţi" reprezintă din
să-şi
punctul de vedere al vitezei de reacţie
caute
satisfacţia
doar
în
perfecţiunea muncii de cercetare. Mi se pare de aceea că epuizarea relativ
verigile intermediare.12 în concluzie, aş vrea să adaug că
timpurie a geniului romantic se sprijină
biografiile lui Ostwald
pe reacţia în afară şi nu pe o viteză
cuprind un material parţial foarte
mai mare de reacţie.
valoros pentru psihologia ti
Ostwald nu îşi consideră clasificarea
purilor şi că ele stabilesc pertinent
absolută, în sensul
concordanţa dintre tipul ro
că oricare savant ar putea fi fără
mantic şi cel extravertit pe de-o
probleme înfăţişat ca aparţinînd
parte, dintre cel clasic şi cel
unuia din cele două tipuri. El este însă
introvertit, pe de altă parte.
11 Loc. cit, p. 380.
12 Loc. cit, pp. 372 ş. urm.
DESCRIERE
359
GENERALĂ A TIPURILOR
DESC
numit
RIERE
introvertit
GENE
şi
RALĂ
extravertit.
A
în
TIPURI
continua
LOR
re voi încerca să caracterize 1.
z acele
Int
tipuri
rod
speciale a
uce
căror
re
particularit ate stă în
în cele ce urmează voi încerca să dau o descriere gene rală a psihologiei tipurilor. Voi începe mai întîi cu tipurile ge
faptul că individul se adaptează sau se orientează prin intermediul funcţiei sale celei mai diferenţiate
nerale pe . care le-am
Pe primele le
Introvertitu
voi numi
l se
tipuri
comportă
atitudinale
abstractiv
generale, care
faţă de
se dis
obiect, fiind
ting prin
tot timpul
direcţia
preocupat
interesului
să abstragă
lor, prin
libidoul din
mişcarea
el, aşa ca
lor
şi cum ar
libidinală,
avea de
iar
învins o
pe ultimele,
forţă
tipuri
enormă
funcţionale
intrinsecă
.
obiectului. Tipurile
Extravertitul
atitudinale
, în schimb,
generale se
se
deosebesc,
comportă
aşa cum
pozitiv faţă
am
de
arătat de
obiect. El
repetate ori
afirmă
în capitolele
importanţa
precedente,
acestuia
prin atitudinea
pînă într-
lor
atît îneît îşi
particulară
ra
faţă de
portează
obiect.
constant
atitudinea
de
subiectivă
psihologie
la obiect şi
le remarcă
şi-o
fără
orientea
dificultate
ză după el.
existenţa.
în realitate,
Oricine
obiectul nu
cunoaşte
are pentru
acele naturi
el niciodată
închise,
prea
greu de
multă
pătruns,
valoare, de
adesea
unde faptul
timide,
că
care
importanţa
contrasteaz
acestuia
ă
trebuie
vehement
sporită.
cu naturile
Cele două
deschise,
tipuri sînt
sociabile,
atît de
adesea
diferite, iar
senine sau
opoziţia
cel puţin
dintre
binevoitoar
ele atît de
e şi
izbitoare
accesibile,
îneît, dacă
care se
i se atrage
înţeleg sau
atenţia,
se ceartă
pînă şi cel
cu cei din
neiniţiat în
jur, dar
chestiuni
rămîn
totuşi în
doar
relaţii cu
cazurile
ei,
individuale
acţionează
ale
asupra lor,
formaţii
suferă, la
caracterial
rîndu-lc,
e
acţiunea
lare.
Cine
acestora.
are
însă
Sîntem
prilejul
desigur
a cunoaşte
înclinaţi să
temeinic
vedem în
mulţi
aceste
oameni va
deosebiri
descoperi
unor
particu-
de
fără dificultate că
în
privinţa acestei opoziţii nu e vorba de cazuri individuale izolate,
ci
mai degrabă de atitudini tipice, mult mai generale decît poate
presupune
intelectuali
o
, ci în toate
experienţă
straturile
psihologică
populaţiei,
limitată.
de
într-adevăr,
faptul
după
cum
tipurile
s-a văzut în
noastre
capitolul
apar atît la
precedent
muncitorii
e vorba de
şi
o
obişnuiţi,
opoziţie
unde că
ţăranii
fundament
cît
ală, uneori
personalită
mai
ţile
acu-
şi
la
cele
zată,
mai
alteori mai
diferenţiate
estompată,
ale
întotdeaun
naţiuni.
a
Nici
însă
unei
vizibilă
deosebirea
atunci cînd
dintre sexe
e vorba de
nu
indivizi
vreun
cu
joacă rol.
personalita
Aceleaşi
te
opoziţii
întrucîtva
pot
marcată.
identifica şi
se
Astfel
de
la femei, şi
oameni
se
anume
găsesc
nu
femei
la
doar
aparţinînd
printre
tuturor
categoriilor
unei
sociale.
anume
O
educaţii şi
răspîndire
instruiri.
atît de
Or, lu
generală
crurile nu
nu s-ar
stau aşa,
produce
dimpotrivă,
dacă ar fi
tipurile se
vorba de o
distribuie
chestiune
neselectiv.
de
în aceeaşi
conştiinţă,
familie, un
adică de o
copil este
atitudine
introvertit, un
conştient
altul
şi
extravertit,
intenţionat
în
adoptată.
consecinţă,
într-un
tipul
asemenea
atitudinal,
caz
fenomen
atitudinea
general şi
aceasta
aparent în-
ar
tîmplător
caracteriza
răspîndit,
o pătură
nu poate fi
restrînsă a
rezultatul
populaţiei,
unei
ai cărei
judecăţi
membri ar
sau in
fi cu toţii
tenţii
beneficiarii
conştiente,
ci îşi
asupra
datorează
celuilalt
probabil
efecte
existenţa
modificatoare
unei cauze
.
inconştient
Aceste
e,
modificări
instinctive.
constituie
Este posibil
adaptarea.
ca opoziţia
Atitudinile
tipurilor să
tipice faţă
aibă
de
cumva un
obiect sînt
antecedent
de aceea
biologic ca
procese de
fenomen
adaptare.
psihologic
Natura
general.
cunoaşte
Relaţia
două
dintre
căi
subiect şi
fundament
obiect este
al diferite
întotdeaun
de
a, din
adaptare
punct de
care fac
vedere
posibilă
biologic, un
persistenţa
raport de
organismelor
adaptare,
vii; una
căci
dintre ele
presupune
este
că termenii
fecunditate
săi au unul
a crescută,
în
indi
condiţii în
vidului sînt
care
relativ mici;
capacitate
cealaltă
a de
cale este
apărare şi
înzestrarea
durata de
individului
viaţă a
360
cu
tot
361
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
felul
de
mijloace
de
primii
ani
de
viaţă
tate relativ scăzută. Această opoziţie
existenţă, in accepţia curentă, este
biologică
aceea
a
fi
nu
doar
care
lupta
să
presupunem
pare
nu
face
autoconservare în condiţii de fertili-
îmi
că
ne
impune
o
pentru
anumită
analogon-u\, ci şi baza generală a celor
atitudine. S-ar putea oricum obiecta,
două moduri de adaptare psihologică
pe bună dreptate, că şi copilul minor,
a noastră. Aş vrea să mă limitez aici
sugarul chiar, trebuie să depună o
la o indicaţie generală, şi anume la
prestaţie de adaptare psihologică, de
particularitatea introvertitului, pe de
natură inconştientă, particularitatea
o parte, de a se cheltui neîntrerupt şi
influenţelor materne ducînd la reacţii
de a se răspîndi în toate, şi la
specifice
tendinţa introvertitului, pe de altă
argument se poate raporta la realităţi
parte, de a se apăra de exigenţele
incontestabile, el devine caduc prin luarea
exterioare, de a se abţine pe cît
în
posibil
cheltuială de
incontestabil, că doi copii ai aceleiaşi
energic, legată direct de obiect şi de
mame pot manifesta de timpuriu
a-şi crea, în schimb, pentru sine o
tipuri opuse, fără a se putea constata
poziţie
mai
cea mai mică schimbare în atitudinea
puternică. Intuiţia lui Blake a denumit
mamei. Deşi n-aş vrea în nici un caz
fericit
să
de la
cît
aceste
orice
mai
sigură
moduri
„devouring type"1.
După
şi
„prolific" cum
şi
arată
la
copil.
considerare
a
Deşi
faptului,
la
subapreciez
acest
fel
de
importanţa
incalculabilă a influenţelor părinteşti,
biologia generală, ambele căi sînt
această
practicabile şi, în felul lor, eficiente,
tragem
tot astfel şi atitudinile tipice. Ceea ce
terminant stă în dispoziţia copilului.
una înfăptuieşte prin relaţii multiple,
Este
cealaltă realizează printr-un monopol.
dispoziţiei individuale faptul că în
625. Faptul că atitudinile tipice se manifestă ocazional la copii încă din
de
condiţii
experienţă concluzia
atribuit
ne că
în
obligă
factorul
primul
exterioare
asemănătoare
un
copil
să de-
rînd
foarte preia
un
anume tip, iar un altul, tipul opus.
dini extreme, deci anormale, la mame, pot fi
Fireşte,
impuse
am
aici
în
vedere
doar
atitudini
copiilor
relativ
cazurile care evoluează în condiţii
asemănătoare
normale. în situaţii anormale, cînd
dispoziţiilor lor individuale care, dacă
este vorba de atitu-
nu
Cf. § 526 din acest volum.
ar
fi
exterioare
prin
siluirea
intervenit anormale
influenţele care
să
le
tulbure, ar fi ales poate un alt tip. Acolo unde are loc o falsificare a tipului,
determinată
de
influenţe
exterioare, se produce mai apoi, frecvent, o nevroză vindecabilă doar prin restabilirea atitudinii care corespunde în mod natural individului. 626.
în
ce
priveşte
dispoziţia
particulară, nu pot să spun decît că există
probabil
indivizi
care
fie
dispun
de o uşurinţă sau de o
aptitudine mai mare în a se adapta, fie suportă mai bine un mod sau altul de adaptare. Raţiuni inaccesibile cunoaşterii
noastre,
în
ultimă
instanţă fiziologice, intră aici probabil în
joc.
Această
ipoteză
îmi
pare
probabilă, deoarece am constatat că răsturnarea tipului poate provoca, în anumite cazuri, tulburări profunde în echilibrul fiziologic al organismului, ducînd de cele mai multe ori la o epuizare adîncă.
2. Tipul extravertit 627.
Din raţiuni de sistematizare şi
de claritate a expunerii
este necesar ca la descrierea acestui
puţin decisivă. Pentru că afa
tip şi a celor următoare să
ră este rece, unul se simte îndemnat
distingem psihologia conştiinţei de
să-şi îmbrace pardesiul, în
aceea a inconştientului. Ne
vreme ce altul găseşte, din motive de
vom ocupa mai întîi de descrierea
călire, că este inutil să o
fenomenelor conştiinţei.
facă; unul îl admiră pe noul tenor,
a) Atitudinea generală a conştiinţei 628.
După cum se ştie, oricine se
orientează după datele pe care i le mijloceşte lumea exterioară; vedem totuşi că această împrejurare este mai mult sau mai
fiindcă toată lumea îl admiră, altul nu o face, nu pentru că tenorul iar displăcea, ci pentru că socoteşte că ceea ce toată lumea admiră nu este neapărat de ad mirat; unul se supune împrejurărilor date, pentru că experienţa
362
arată
că
procedeze
363
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
este
cu
neputinţă
altminteri,
altul,
să
subiective,
dar
în
determinantă este mai mică decît aceea
a petrecut identic de o mie de ori, a
exterioare. El nu se aşteaptă de
o mie una oară poate să se petreacă
aceea
altfel etc. Primul se orientează după
propriul
datele exterioare, ultimul îşi rezervă o
necondiţionaţi,
opinie care se insinuează între el şi
recunoaşte doar în exterior. Fiinţa sa
datul obiectiv. Dacă orientarea după
lăuntrică cedează epimeteic în faţa
obiect
cerinţelor exterioare, desigur, nu fără
după
precumpăneşte,
datele în
obiective
sensul
că
condiţiilor
lor
schimb, este de părere că ceea ce s-
şi
a
forţa
niciodată său
să
obiective
găsească
interior căci
pe
în
factori aceştia
îi
luptă; dar sfîrşitul este întotdeauna în
hotărîrile şi actele cele mai frecvente
favoarea
şi mai importante sînt determinate
întreaga sa conştiinţă priveşte spre
nu
exterior, deoarece de aici îi vine
de
păreri
subiective,
ci
de
condiţiilor
exterioare.
împrejurări obiective, atunci putem
determinarea
vorbi de o atitudine extravertită. Cînd
importantă. Ea îi vine astfel, pentru
aceasta este atitudinea
că
obişnuită,
el
de
acolo
hotărîtoare
o
aşteaptă.
şi
Din
avem de-a face cu tipul extravertit.
această
atitudine
Atunci cînd cineva gîndeşte, simte şi
derivă
toate
acţionează, într-un cuvînt trăieşte în
psihologiei sale, în măsura în care
acord
împrejurările
acestea nu se sprijină pe primatul
obiective şi cu exigenţele acestora,
unei funcţii psihologice anumite sau
atît în sens bun cît şi în sens rău, el
pe particularităţi individuale.
nemijlocit
cu
este extravertit. El trăieşte astfel îneît
obiectul,
particularităţile
629. Interesul şi atenţia lui ascultă de
mărime
evenimente obiective, în primul rînd de
determinantă, joacă în conştiinţa sa
cele care se produc în imediata sa apropiere.
un rol mai mare decît opinia sa
Nu doar persoanele, ci şi lucrurile îl
subiectivă.
captivează. Corespunzător, şi actele
Cert,
ca
fundamentală
are
şi
el
opinii
sale se orientează după influenţele
obiective
persoanelor şi ale lucrurilor. Ele se
suficient şi potrivit. El nu manifestă
raportează
direct
şi
nici un fel de tendinţă serioasă de a
determinări
obiective
în
ieşi de aici. Acelaşi lucru este valabil
la
date şi
sînt
un
întregime explicabile prin ele. Actul
şi
se
exterioare
raportează
evident
la
condiţii
pentru
spaţiu
de
manevră
interes:
evenimentele
posedă
un
farmec
obiective. în măsura în care el nu
inepuizabil, în aşa fel îneît în mod
este doar reactiv faţă de excitaţiile
normal, interesul nu se mai simte
mediului, el este întotdeauna aplicabil la
atras către altceva. Legile morale ale
împrejurări
acţiunii
reale
şi
găseşte
interiorul limitelor datelor
în
se
acoperă
corespunzătoare
cu
exigenţele
ale
societăţii,
respectiv cu concepţia morală general valabilă. în cazul în care concepţia general valabilă ar fi o alta, atunci şi liniile subiective de conduită morală ar fi altele, fără ca prin aceasta habitusul psihologic general să fie cumva modificat. 630.
Această determinare severă
prin factori obiectivi nu în seamnă neapărat, aşa cum s-ar părea, o adaptare deplină sau chiar ideală la condiţiile de viaţă. Pentru o opinie extravertită o astfel de inserare în datul obiectiv poate să pară o adaptare deplină, căci pentru această opinie alt criteriu nici nu există. Dintr-un punct de vedere mai înalt însă nu e deloc sigur că datul obiectiv coincide, în orice condiţii, cu normalul. Examinate din punct de vedere istoric sau local, condiţiile
obiective pot fi anormale. In
decît o simplă alăturare fără
serat în astfel de împrejurări, un individ
fricţiuni la condiţiile mediului imediat.
oarecare participă la
(Să ne amintim de Epi-
stilul anormal al mediului său, dar se
meteu al lui Spitteler.) Adaptarea pretinde
află concomitent cu acesta
observarea acelor legi
într-o situaţie anormală faţă de legile
care sînt mai generale decît condiţiile
general valabile ale vieţii.
istorice contemporane şi
Individul poate în aceste condiţii să
locale. Simpla inserare marchează
prospere, dar numai pînă
limitele tipului normal extra
cînd, din cauza păcatului comis
vertit.
împotriva legilor generale ale
631.
Tipul extravertit îşi datorează
vieţii, el se va prăbuşi împreună cu
„normalitatea", pe de-o
întreg mediul său. El va fi
parte, faptului că el este inserat relativ
antrenat în această prăbuşire tot atît
fără fricţiuni în condiţiile
de sigur pe cît de sigur s-a
date şi evident nu are, fireşte, alte
inserat înainte în datul obiectiv. El s-a
pretenţii decît de a îndeplini
inserat, nu s-a adaptat,
aceste condiţii obiective, spre pildă
căci adaptarea pretinde mai mult
de a alege profesia care
364
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
365
atunci şi acolo oferă posibilităţi bogate
librului îi devine perceptibilă abia în clipa
în
în care îi apar senzaţii fizice anormale.
perspectivă;
sau
de
a
face,
respectiv executa, ceea ce este cel
Acest fapt tangibil nu ii poate scăpa.
mai necesar pentru societate şi ceea
E natural ca extra
ce aceasta aşteaptă de la el; sau de a
vertitul să-1 considere concret şi
se abţine de la orice inovaţie care nu
„obiectiv", căci potrivit men
este absolut şi evident necesară, ori
talităţii sale, la el nu există nimic
de
altceva. La ceilalţi, observă
la
ceea
ce
ar
depăşi
cumva
aşteptările sociale. Pe de altă parte
imediat „iluzia". O atitudine prea
însă,
extravertită poate să se îndrep
„normalitatea"
extravertitului
are drept efect faptul că el ia prea
te în asemenea măsură împotriva
puţin în calcul realitatea nevoilor şi a
subiectului îneît acesta să fie
necesităţilor sale subiective. Acesta
cu totul sacrificat aşa-numitelor
anume este punctul său slab; căci
exigenţe obiective, de pildă în
tendinţa tipului său se îndreaptă în
cazul în care o întreprindere se extinde
asemenea măsură către exterior incît
continuu pe motiv că
realitatea subiectivă dintre toate cea
există comenzi, iar posibilităţile ivite
mai sensibilă, adică starea corpului,
trebuie realizate.
nu este nici ea luată suficient de mult
Pericolul care îl ameninţă pe
in seamă, ca fiind prea puţin obiectivă,
extravertit este ca el să se
prea puţin „exterioară", astfel incît
absoarbă şi să se piardă cu totul în
satisfacţia
indispensabilă
obiecte. Tulburările funcţio
fizice
se
nu
mai
bunăstării
produce.
Drept
nale (nervoase) sau cu adevărat fizice care
urmare, corpul ca şi sufletul suferă. De
rezultă de aici au o
regulă
semnificaţie compensatoare, căci ele
însă,
această
din
urmă
împrejurare scapă extravertitului, este
obligă subiectul la o auto-
însă luată cu atît mai mult în seamă de
limitare involuntară. Dacă simptomele
ambianţa sa familială. Pierderea echi-
sînt funcţionale, ele pot
exprima simbolic, prin particularităţile
poziţie socială foarte influentă şi plină
ce le sînt proprii, o si
de perspective se instalează toate
tuaţie psihologică anume, de exemplu
simptomele psihogene ale răului de
aceea a unui cîntăreţ a
altitudine. Un bărbat aflat pe punctul
cărui faimă, atingînd rapid o cotă
de a se însura cu o femeie de caracter
primejdioasă, îl duce la o chel
îndoielnic
tuială disproporţionată de energie,
supraevaluează nemăsurat este atins
care îl face brusc să nu mai
de un spasm al laringelui care îl obligă
poată lua sunetele acute din cauza
să se mulţumească cu două căni de
inhibiţiei nervoase. La un
lapte pe zi pe care spre a le absorbi îi
bărbat care ajunge foarte rapid de la
sînt necesare trei ore. în felul acesta,
începuturi modeste la o
el este eficient împiedicat să-şi viziteze
pe
logodnica
care
şi
îndeletnicească
o
adoră
obligat doar
şi
să
cu
o
se
hrăni-rea
propriului corp. Un bărbat care nu mai poate face faţă afacerilor sale, a căror enormă
prosperitate
se
datorează
meritelor proprii, este atins de crize nervoase de sete, în urma cărora ajunge rapid la alcoolism isteric. 634.
Cred că cea mai frecventă
nevroză a tipului extravertit este de departe isteria. Cazul clasic de isterie este caracterizat de un raport exagerat cu persoanele din apropiere, după cum adaptarea imitativă la condiţiile date constituie o altă particula ritate semnificativă. O caracteristică fundamentală a istericului este tendinţa permanentă de a fi interesant şi de a face impresie asupra mediului înconjurător.
Corelativa este şi sugestibilitatea
tcască. în virtutea reacţiei
proverbială, capacitatea istericului de
inconştientului, apare o altă categorie
a se lăsa influenţat de alte
de simptome, al căror caracter este
persoane. O incontestabilă extravertire
mai degrabă introvertit. Aici
se manifestă şi în expan-
intră mai cu seamă creşterea
sivitatea istericilor care uneori poate
maladivă a activităţii imaginare.
merge pînă la comunicarea
După această caracterizare generală
unor conţinuturi pur fantastice, de
a atitudinii extravertite,
unde şi acuza de minciună
vom descrie transformările pe care le
isterică. „Caracterul" isteric este mai întîi o
suferă funcţiile psihice
exacerbare a atitu
fundamentale prin atitudinea
dinii normale, complicată apoi de
extravertită.
reacţii compensatorii venind din partea inconştientului care, opunîndu-se extravertirii excesi ve, obligă energia psihică, prin tulburări fizice, să se introver-
b) Atitudinea inconştientului 635.
Poate să pară straniu că
vorbesc de o „atitudine a in conştientului". După cum am explicat pe larg, eu concep relaţia
366
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
367
conştientului cu inconştientul ca fiind
aducă această dovadă. Nu
de
Potrivit
intru aici în cazuistică, ci trimit la
vedere,
paragrafele următoare în care
natură
acestui
compensatoare. punct
de
inconştientului i-ar fi proprie, ca şi
încerc să prezint atitudinea
conştientului, o atitudine anume.
caracteristică a inconştientului pen
în capitolul precedent am subliniat
tru fiecare tip funcţional. în măsura
tendinţa atitudinii ex
în care în acest capitol e
travertite către o anume
vorba doar de compensarea unei atitudini
unilateralitate, adică poziţia predomi
generale extravertite,
nantă a factorului obiectiv în
mă voi limita la o caracterizare la fel
desfăşurarea evenimentului psihic.
de generală a atitudinii
Tipul extravertit se simte întotdeauna
compensatoare a inconştientului.
îndemnat să renunţe (apa
Atitudinea inconştientului, capabilă
rent) la sine în favoarea obiectului şi
a compensa eficient
să asimileze subiectul
atitudinea conştientă extravertită, are
obiectului. Am arătat în amănunt
un anume caracter intro
consecinţele care pot decurge
vertit. Ea concentrează energia
din exagerarea atitudinii extravertite,
asupra momentului subiectiv,
anume reprimarea nocivă
adică asupra tuturor acelor necesităţi
a factorului subiectiv. în consecinţă
şi revendicări care sînt re
este de aşteptat ca o com
primate sau refulate în virtutea unei
pensaţie psihică a atitudinii conştient
atitudini conştiente prea
extravertite să accentueze
marcat extravertite. Este uşor de
în mod special momentul subiectiv,
înţeles — după cum s-a văzut
cu alte cuvinte, vom arăta
şi în capitolul precedent — că
că în inconştient există o tendinţă
orientarea pe direcţia obiectului
intens egocentrică. într-ade
şi a datului obiectiv violentează
văr, experienţa practică izbuteşte să
nenumărate mişcări, opinii, do
rinţe şi necesităţi, răpindu-le energia
totală cu obiectul
care în mod normal ar tre
aceea
bui să le revină. Omul nu este o
reprimate din trecut şi din tot ceea
maşină, putînd fi ocazional
ce a fost de la început pînă în clipa
recondiţionată în cu totul alte scopuri
de faţă. Pornind de la aceste reflecţii
şi funcţionînd altminteri
generale, e lesne de înţeles de ce
la fel de regulat ca înainte. Omul
exigenţele inconştiente ale tipului
poartă cu sine întreaga istorie,
extravertit au un caracter egoist, de
atît a sa, cît şi a umanităţii. Factorul
fapt de natură primitivă şi infantilă.
istoric reprezintă însă o
Cînd Freud spune că inconştientul nu
necesitate vitală căreia o economie
poate „decît să dorească", lucrul
înţeleaptă trebuie să-i vină
acesta este valabil în mare măsură
în întîmpinare. Este necesar ca
pentru
trecutul să se exprime cumva
extravertit.
prin ceea ce este nou şi să participe la
obiectiv şi asimilarea cu el împiedică
viaţa acestuia. Asimilarea
conştientizarea mişcărilor subiective
de
se loveşte de
protestul
minorităţii
inconştientul Inserarea
tipului în
datul
prea slabe. Aceste tendinţe (gînduri, dorinţe, necesităţi, sentimente etc.) capătă, corespunzător gradului lor de refulare, un caracter regresiv, cu alte cuvinte,
ele
devin
cu
atît
mai
infantile şi mai arhaice cu cît sînt mai puţin
recunoscute.
conştientă
le
răpeşte
Atitudinea potenţialul
energetic relativ disponibil, lăsîndu-le doar acea energie pe care nu le-o poate lua. Acest rest, care dispune oricum de o forţă ce nu e de subestimat, poate fi considerat ca fiind instinctul originar. Instinctul nu poate fi stîrpit prin măsurile arbitrare ale unui singur individ, în acest scop ar fi necesară mai degrabă transformarea organică
lentă a mai multor generaţii, căci
inconştiente, rămînîndu-i ascunse şi
instinctul este expresia energetică a
observatorului neavizat atî-ta timp
unei dispoziţii organice determinate.
cît atitudinea conştientă extravertită
638.
Fiecare
conservă potenţial
tendinţă
deci
un
energetic,
reprimată
considerabil corespunzător
nu atinge un grad mai înalt. Daca se ajunge
însă
la
o
dezvoltare
exacerbată a punctului de vedere
forţei instinctului, şi îşi păstrează
conştient,
eficacitatea, în ciuda faptului că,
simptomatic şi inconştientul, adică
lipsită
egoismul inconştient, infantilismul şi
de
energie,
a
devenit
atunci
arhaismul
este
egoism
compensator iniţial, opunîndu-se mai
brutal, depăşind cu mult infantilitatea
mult sau mai puţin deschis atitudinii
şi frizînd infamia. Aici găsim înflorind
conştiente. Este vorba mai întîi de o
acele dorinţe incestuoase pe care le
exagerare absurdă a punctului de
descrie Freud. E de la sine înţeles că
vedere conştient, care trebuie să
aceste
slujească
lucruri
de
sînt
un
complet
unei
pierd
manifestă
inconştientă. Atitudinea inconştientă caracterizată
îşi
se
caracterul
reprimări
inconştientului, dar care
a
368
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
se încheie, de regulă, cu o reductio ad
început
să
369
producă
într-adevăr
conştiente,
potrivit gustului său primitiv şi infantil,
respectiv cu o prăbuşire. Catastrofa
iar rezultatul a fost că în cîţiva ani
poate fi de natură obiectivă, ţelurile
întreprinderea i-a dat faliment. El a
obiective
acţionat
absurdum
a
atitudinii
fiind
subicctivizatc.
treptat
Aşa
de
fals
pildă,
potrivit
unuia
dintre
un
„idealurile noastre culturale", după
tipograf, după două decenii de muncă
care un om activ şi întreprinzător
dură, s-a ridicat de la condiţia unui
trebuie
simplu angajat la aceea a proprieta-
direcţia unui singur scop final. El a mers
rului autonom al unei întreprinderi de
însă prea departe şi s-a prăbuşit
mare vază. Aceasta s-a dezvoltat din
strivit
ce în ce mai mult, iar el s-a lăsat tot
infantile.
mai mult absorbit de ea, sacrificîndu-
639.
să
de
concentreze
forţa
unor
Deznodămîntul
totul
în
exigenţe
catastrofal
şi aici treptat toate interesele cola-
poate fi şi de natură subiectivă, poate
terale. El a fost astfel înghiţit de ea şi
anume să ia forma unei prăbuşiri
distrus; iată cum, în mod inconştient,
nervoase. Ceea ce se întîmplă ori de
s-au trezit în el anumite amintiri din
cîte ori opoziţia inconştientă este în
copilărie, con-trabalansînd interesele
măsură
exclusive pentru afaceri. Pe atunci, lui
conştientă. în acest caz, revendicările
îi plăcea foarte mult să picteze şi să
inconştientului se impun categoric
deseneze. în loc să accepte această
conştientului
însuşire
o
dezacord nefast care se manifestă
rol
cel mai adesea prin faptul că oamenii
în
fie nu mai ştiu ce vor de fapt şi nu
afaceri şi a început să fantazeze
mai au chef de nimic, fie vor prea
despre
mult deodată şi îşi doresc prea multe
şi
preocupare compensator,
o
să
facă
din
secundară el
a
dotare
ea cu
canalizat-o
„artistică"
a
să
produselor sale. Din nefericire şi-a
lucruri
transformat fanteziile în realitate: a
exigenţelor
paralizeze
şi
produc
imposibile. infantile
acţiunea
astfel
un
Reprimarea şi
primitive,
adesea necesară din raţiuni culturale,
tructiv de îndată ce încetează să mai
duce uşor la nevroză sau la consumul
joace vreun rol compensator oarecare.
abuziv de substanţe narcotice ca
Ceea ce se întîmplă atunci cînd ating
alcool, morfină, cocaină etc. în cazuri
nivelul corespunzător unui stadiu de
mai grave, dezacordul se încheie cu
cultură absolut incompatibil cu al nos-
sinuciderea.
tru. Din acest
Este
o
particularitate
moment, tendinţele
probantă a tendinţelor inconştiente
inconştiente alcătuiesc un bloc opus în
faptul că, în măsura în care sînt
orice privinţă atitudinii conştiente, a
deposedate de energie, ca urmare a
cărui existenţă duce la un conflict deschis.
refuzului
de
a
fi
recunoscute
conştient, ele asumă caracter des-
Faptul că atitudinea inconştientului o compensează pe aceea a conştientei se exprimă în genere în echilibrul psihic. O atitudine extravertită normală nu înseamnă niciodată că indivi dul se comportă întotdeauna şi pretutindeni potrivit unei scheme extravertite. în toate cazurile se observă la acelaşi individ ne numărate procese psihologice în care apare mecanismul introvertirii. Numim extravertit acel habitus în care mecanismul extravertirii precumpăneşte. în acest caz, funcţia psihică cea mai diferenţiată este utilizată extravertit, în vreme ce funcţiile mai puţin diferenţiate sînt folosite introvertit, cu alte cuvinte, funcţia superioară valoric este cea mai conştientă, supusă fiind pe de plin controlului conştiinţei şi intenţiei conştiente, în vreme ce
funcţiile mai puţin diferenţiate sînt şi
Un exemplu clasic îl oferă tipul simţirii
mai puţin conştiente, res
extravertite, care se bu
pectiv parţial inconştiente şi supuse
cură de excelente raporturi afective cu
într-o măsură mult mai
cei din jurul său, dar că
mică arbitrarului conştient. Funcţia
ruia i se întîmplă ocazional să
superioară valoric este întot
formuleze judecăţi de inegalabilă
deauna expresia personalităţii
lipsă de tact. Aceste judecăţi
conştiente, a intenţiei, voinţei şi
corespund gîndirii sale mai puţin
prestaţiei acesteia, in timp ce funcţiile
diferenţiate şi mai puţin conştiente,
mai puţin diferenţiate ţin
doar parţial controlate iar
de ceea ce se întîmplă individului. Nu
pe deasupra, insuficient raportate la obiect,
e necesar ca acestea să
putînd de aceea ac
fie tocmai lapsus linguae, lapsus calami sau
ţiona în mare măsură fără scrupule.
alte greşeli de acest
în atitudinea extravertită, funcţiile
fel, ci ele pot izvorî din jumătăţi sau
mai puţin diferenţiate
din trei pătrimi de intenţii,
trădează întotdeauna o condiţionare
căci funcţiile mai puţin diferenţiate
subiectivă extremă, carac
sînt şi mai puţin conştiente.
terizată de un egocentrism absolut şi de prejudecăţi per-. Miale
370
psihice,
TIPURI PSIHOLOGICE
care atestă legătura lor directă cu inconştientul.
Prin
ele,
incon-
ştientul se manifestă continuu. Nu trebuie să ne închipuim cumva că inconştientul se află îngropat sub atîtea şi atîtea straturi şi că poate fi
descoperit
doar
prin
foraje
trudnice de adîncimc. Dimpotrivă, inconştientul se revarsă continuu în procesele psihologice conştiente şi anume, în asemenea măsură, încît uneori observatorul are dificultăţi în a decide care dintre însuşirile ca-ractcrialc ţin de personalitatea conştientă şi care de cea inconştientă. Această dificultate apare în principal la persoane care se exteriorizează mai abundent decît altele.
Depinde,
fireşte,
şi
de
atitudinea observatorului, dacă el sesizează mai degrabă caracterul conştient sau inconştient al unei persoane. în genere, un observator branşat pe judecarea faptelor va sesiza
mai
conştient,
degrabă în
caracterul
vreme
ce
un
observator orientat pe percepţie va
fi
influenţat
caracterul
mai
mult
inconştient;
de căci
judecata se interesează mai mult de motivarea conştientă a realităţii
în
vreme
înregistrează
ce
percepţia
mai
degrabă
realitatea în sine. Utilizînd însă în aceeaşi
măsură
percepţia
şi
judecata se poate uşor întîmpla ca una şi aceeaşi persoană să ne apară introvertită şi extravertită deopotrivă, fără să putem de la început
şti
aparţine
funcţia
astfel
de
temeinică
cărei
cazuri,
atitudini
îi
superioară.
în
doar
a
o
analiză
proprietăţilor
funcţionale ne poate conduce la o interpretare corectă. E necesar să distingem
care
funcţie
întregime
supusă
este
în
controlului
şi
motivaţiei conştiinţei şi care sînt funcţiile care au un caracter întîmplâtor şi spontan. Prima funcţie prezintă întotdeauna un grad mai înalt de diferenţiere decît ultimele funcţii care pe deasupra au şi proprietăţi
cumva
infantile
şi
primitive. Ocazional, prima funcţie lasă impresia de normalitate, în vreme ce ultimele au în ele ceva anormal sau patologic. c) Particularităţile funcţiilor psihologice fundamentale în atitudinea extravertită Gîndirea 642. Ca urmare a atitudinii globale
extravertite, gindirea (das Denken) se
DESCRIERE GENERALA A
orientează pe direcţia obiectului şi
TIPURILOR
a datelor obiective. Din această orientare
a
gîndirii
rezultă
particularitate marcată a ei.
371
o
în genere, gîndirea se alimentează, pe de-o parte, din surse subiective, în ultimă instanţă din surse inconştiente, pe de altă parte, din datele obiective mijlocite de percepţiile simţuri lor. Gîndirea extravertită este determinată într-o măsură mai mare de aceşti din urmă factori decît de primii. Judecata presu pune întotdeauna o măsură; pentru judecata extravertită, măsura împrumutată în principal împrejurărilor obiective este valabilă şi determinantă, fie că este reprezentată direct de un fenomen obiectiv perceptibil prin simţuri, fie că este reprezentată de o idee obiectivă, căci o astfel de idee este, şi ea, un dat exterior, împrumutat din afară, chiar şi atunci cînd este aprobată de su biect. Gîndirea extravertită nu are defel nevoie să fie o gîndire concretă, pur factuală, ci poate să fie şi o gîndire pur ideală, în măsura în care se demonstrează că ideile de care se uzează în
gîndire sînt într-o mai mare măsură
tehnicianului, a cercetătorului
împrumutate din exterior,
naturii
respectiv sînt mediate de tradiţie,
orientarea pe direcţia obiectului
educaţie şi instruire. Criteriul
este evidentă. în cazul filo
care ne permite să decidem dacă o
zofului pot apărea îndoieli atunci
gîndire este extravertită sau
cînd orientarea gîndirii aces
nu constă deci mai întîi în faptul de
tuia ţinteşte producerea de idei.
a ne întreba care este măsu
într-o astfel de situaţie trebuie
ra după care se orientează
să se vadă dacă aceste idei nu sînt
judecata, este ea exterioară sau
decît abstracţii scoase din
este
experienţa cu obiecte şi deci nu
de natură subiectivă?
reprezintă altceva decît noţiuni
Un alt criteriu este dat de direcţia concluziei, anume de întrebarea dacă gîndirea este sau nu orientată către exterior. Faptul că gîndirea se ocupă de obiecte concrete nu este o dovadă că natura ei e extravertită, căci mă pot gîndi la un obiect concret abstrăgîndu-mi gîndirea din el sau concretizîndu-mi-o prin el. Chiar dacă gîndirea mea se ocupă de obiecte concrete, putînd fi în virtutea acestui fapt socotită extravertită, rămîne problematică şi caracteristică întrebarea privind direcţia pe care se va angaja gîndirea, anume dacă va conduce din nou la date obiective, la fapte reale sau la noţiuni generale, deja date. Pentru gîndirea practică a negustorului, a
colective de grad superior care închid în ele suma unor fapte
372
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
373
obiective; sau dacă (atunci cînd în mod
parte de faptul
evident nu sînt abstracţii scoase din
că, în general, orice formă de gîndire
experienţele
care se manifestă pe su
imediate)
au
fost
transmise prin tradiţie ori au fost
prafaţa globului nostru — ca ştiinţă,
împrumutate
ca filozofie sau chiar ca
ambianţei
spirituale.
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci şi
artă — fie izvorăşte nemijlocit din
astfel de idei aparţin categoriei datelor
obiecte, fie se varsă în idei
obiective, iar gîndirea de acest tip
generale. Ceea ce pare, din aceste
poate fi socotită extravertită.
două raţiuni, dacă nu întot
Deşi mi-am propus să nu descriu aici
deauna evident, în orice caz cel puţin
ci într-un capitol
în mare comprehensibil
următor esenţa gîndirii introvertite, mi
şi, în consecinţă, relativ valabil. Se
se pare totuşi indispen
poate deci în acest sens spu
sabil să fac încă de pe acum unele
ne că doar intelectul extravertit, cel
referiri la ea. Dacă reflectăm
care se orientează după da
bine la ceea ce tocmai am spus în
tele obiective, este cunoscut.
legătură cu gîndirea extraver
Or, există şi o cu totul altă formă de
tită, se poate lesne deduce că am
gîndire — şi aici
folosit acest concept în ac
mă refer la intelectul introvertit —
cepţia de gîndire în genere. O gîndire
căreia cu greu i s-ar putea
care nu se îndreaptă nici
refuza acest nume, respectiv o formă
spre fapte obiective, nici spre idei
care nu se orientează nici
generale nu ar merita — s-ar
după experienţa obiectivă directă, nici
putea spune — să fie numită „gîndire"!
după ideile generale, mij
Sînt conştient de faptul
locite obiectiv. Ajung la această altă
că epoca noastră şi reprezentanţii ei
formă de gîndire în felul
de vază cunosc şi recunosc
următor: atunci cînd îmi ocup gîndurile
doar tipul gîndirii extravertite. Ceea ce ţine în
cu un obiect concret sau
cu o idee generală, şi anume într-un fel
absenţa ei nu ar avea loc nici o
în care direcţia gîndirii
desfăşurare de idei. Chiar atunci cind
mele mă readuce la obiectul de la care
cursul meu de idei se îndreaptă pe cît
am pornit, această deru
posibil către datul obiectiv, el rămîne
lare intelectuală nu este singurul
totuşi cursul meu subiectiv de idei, care nu
proces psihic care are momen
poate
tan loc în mine. Fac abstracţie de toate
elementului
senzaţiile şi sentimentele
poate lipsi de ea. Străduindu-mă să
care pot tulbura mai mult sau mai
dau gîndirii mele o direcţie în orice
puţin cursul gîndirii mele şi
privinţă
subliniez faptul că acest curs al
împiedica producerea şi participarea
gîndirii, care pleacă de la datul
de la un capăt la altul la ea a
obiectiv şi tinde să revină la el, se află
procesului subiectiv paralel, decît în
în relaţie constantă cu
cazul în care mi-aş suprima însuşi
subiectul. Această relaţie este o
cursul gîndirii. Acest proces subiectiv
conditio sine qua non, căci în
paralel are tendinţa naturală şi doar
nici
evita subiectiv,
obiectivă,
nu
intruziunea nici
nu
pot
se
totuşi
mai mult sau mai puţin evitabilă de a subiectiviza datul obiectiv, respectiv de
a-1
asimila
subiectului.
Dacă
accentul principal cade pe procesul subiectiv, gîndire,
apare opusă
acea tipului
formă
de
extravertit,
anume direcţia orientată pe subiect şi pe datul subiectiv, direcţie pe care o numesc introvertită. Pe baza ei apare o
gîndire
care
nu
este
nici
determinată de fapte obiective şi nici orientată pe datul obiectiv, o gîndire deci care porneşte din datul subiectiv şi se orientează către idei subiective sau fapte de natură subiectivă. Nu voi zăbovi aici mai îndelung asupra acestei gîndiri; este suficient să-i constat
existenţa gîndirii
pentru
a
extravertite
conferi
astfel
complementul
necesar şi pentru a-i explica esenţa. 647. Gîndirea extravertită nu apare, aşadar anumite
decît
ca
urmare
preponderenţe
orientării împrejurare
obiective. nu
schimbă
a
unei
acordate Această cu
nimic
după
datul
obiectiv,
gîndirea
extravertită este, s-ar zice, vrăjită de obiect, este ca şi cum nu ar putea să existe fără orientarea exterioară. Ea apare
cumva
exterioare
în
sau
suita
pare
a-şi
faptelor fi
atins
punctul culminant în clipa în care poate
să
se
reverse
într-o
idee
logica gîndirii, ci dă doar măsura
general valabilă. Pare întotdeauna
deosebirii- dintre gînditori, deosebire
determinată
pe care James o concepea în termeni
capabilă a-şi formula concluziile doar
de temperament. Această orientare pe
in acord cu acesta. Ea lasă din acest
direcţia obiectului nu schimbă deci cu
motiv impresia de lipsă de libertate şi
nimic esenţa funcţiei gîndirii, schimbă
uneori de miopie, în ciuda mobilităţii
însă manifestarea ei. Orientîndu-se
cu care evoluează în spaţiul limitat
de
datul
de graniţe obiective.
obiectiv
şi
374
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
Ceea ce descriu aici nu este altceva decît
375
nea caz apare atunci cînd, de pildă, o
simpla impre
convingere subiectivă se
sie pe care o face manifestarea gîndirii
explică analitic prin fapte obiective sau
extravertite asupra ob
ca decurgînd şi derivînd
servatorului plasat inevitabil într-un
din idei obiective. Pentru conştiinţa
punct de vedere diferit, căci
noastră orientată pe ştiinţele
altminteri i-ar fi imposibil să o
naturii, diferenţa dintre cele două
observe. Or, din cauza acestei
forme devine şi mai evidentă
diferenţe de punct de vedere, el nu
atunci cînd gindirea orientată subiectiv
vede dccît manifestarea, nu
face încercarea de a pu
şi esenţa. în schimb, insul care are o
ne fapte obiective în conexiuni care nu sînt date
esenţă identică înţelege
obiectiv, res
această gîndire, dar nu îi înţelege
pectiv de a le subordona unei idei subiective.
manifestarea. Judecarea doar
Ambele forme de
a manifestării nu poate să dea seama
gîndire lasă impresia de abuz, iar
de esenţă, de unde şi faptul
concomitent se manifestă şi
că o astfel de judecată este de cele
acel efect de umbră pe care ele şi-1
mai multe ori depreciatoare.
produc reciproc. Gîndirea
Potrivit cu esenţa ei, această gîndire
orientată subiectiv apare ca pură
nu este mai puţin fertilă,
arbitrarietate, iar gîndirea ex
mai puţin creatoare decît gîndirea
travertită, în schimb, ca plată şi banală
introvertită, doar că puterile
incomensurabilitate. De
ei vizează alte ţeluri. Această
aceea cele două puncte de vedere se
deosebire devine şi mai percepti
războiesc neîntrerupt.
bilă atunci cînd gîndirea extravertită ia
S-ar zice că acest conflict s-ar putea
în posesie o materie care
încheia fără difi
este un obiect specific al gîndirii
cultate, dacă s-ar separa net obiectele
orientate subiectiv. Un aseme
de natură subiectivă de
cele de natură obiectivă. în fapt însă,
într-acolo
atare separaţie este din
abstrăgînd din el, un concept. Pro-
păcate un lucru imposibil, deşi nu
cesul de gîndire se limitează în acest
puţini au fost aceia care au
caz la o simplă „gîndire conformă cu"
încercat să o realizeze. Şi chiar dacă ar
(„Nachdenken"), nu în accepţia de
fi realizabilă, ea ar fi o
„reflecţie", ci în aceea de simplă
nenorocire, căci ambele orientări sînt
imitaţie, care în esenţă nu spune
în sine unilaterale şi au o
altceva
valabilitate limitată, trebuind tocmai
preexistent,
din acest motiv să influen
nemijlocit, în datul obiectiv. Un astfel de
ţeze reciproc. Atunci cînd datul
proces de gîndire duce firesc înapoi la datul
obiectiv aduce gîndirea într-o
obiectiv, dar niciodată dincolo de el,
măsură mai mare sub influenţa sa, el
deci el nu izbuteşte nici măcar să
o sterilizează, coborînd-o
lege experienţa de o idee obiectivă;
la nivelul unui simplu accesoriu al
şi, invers, dacă această gîndire are ca
său, în aşa fel îneît ea nu
obiect o idee obiectivă, ea nu va fi în
mai este în nici o privinţă în stare să
stare să ajungă la experienţa practică
se elibereze de el pînă
particulară, ci va rămînc într-o stare
îneît
decît în
să
producă,
ceea chip
ce
este
evident
şi
mai mult sau mai puţin tautologică. Mentalitatea
materialistă
oferă
în
acest sens exemple convingătoare. 650. Dacă, drept urmare a unei determinări accentuate prin obiect, gîndirea extravertită se subordonează datului obiectiv, ea se pierde cu totul în experienţe particulare şi produce o acumulare
de
materiale
empirice
nemistuite. Pe de altă parte, masa apăsătoare de experienţe particulare mai mult sau mai puţin legate între ele
creează
o
stare
de
disocieri
intelectuale care pretinde, de regulă, o compensaţie psihologică. Aceasta
constă într-o idee la fel de simplă pe
steril, în timp ce aspecte mult mai
cît de generală, care urmează să
valoroase
confere întregului interiormente lax
lucrurilor dispar de regulă cu totul.
o coerenţă sau cel puţin sugestia
Abundenţa ameţitoare a aşa-numitei
unei coerenţe. Idei potrivite în acest
literaturi ştiinţifice din zilele noastre
scop sînt cele de „materie" sau de
îşi datorează existenţa, din păcate în
„energic". Dacă gîndirea nu depinde
marc măsură, acestei false orientări.
prea mult şi în primul rînd de fapte
şi
mai
semnificate
ale
Tipul gîndire extravertită
exterioare, ci de o idee transmisă, atunci, ca o compensaţie la sărăcia acestei idei, apare o acumulare cu atît
mai
impresionantă
de
fapte,
grupate tocmai unilateral după un punct de vedere relativ limitat şi
651. După cum arată experienţa, funcţiile psihologice fundamentale nu ating în acelaşi individ decît rareori sau niciodată acelaşi grad de forţă sau
de
domină o
dezvoltare.
De
regulă,
376
377
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
funcţie sau alta, atît din unghiul de
această formulă se măsoară binele şi
vedere al forţei, cit şi din acela al
răul, după ea se determină frumosul
dezvoltării.
Dacă
şi urîtul. Deoarece această formulă
psihologice,
gîndirea,
dintre
funcţiile
este
aceea
pare
să
corespundă
căreia îi revine primatul, respectiv dacă
universal,
individul îşi îndeplineşte actele vieţii
universală, trebuind întotdeauna şi
lăsîndu-se în principal călăuzit de o
pretutindeni
gîndire chibzuită, în aşa fel încît
particular ca şi în general. După cum
toate acţiunile sale importante să
tipul
izvorască
subordonează
din
motive
gîndite
ea
devine
sensului
să
gîndire
se
şi
o
lege
realizeze,
extravertită formulei
sale,
în
se tot
intelectual, atunci avem a face cu
astfel trebuie să procedeze, pentru
tipul gîndire. Un astfel de tip poate fi
binele
introvertit sau extravertit. Ne vom ocupa aici
înconjurător,
mai întîi de tipul gîndire extravertită.
altminteri
652. Potrivit definiţiei, acesta este un
contradicţie
om care tinde — fireşte doar în
este în consecinţă absurd, imoral şi
măsura în care este un tip pur — să-şi
fără scrupule. Morala sa îi interzice tipului
subordoneze toate manifestările vieţii
gîndire
concluziilor intelectuale, acestea fiind
excepţiile. El trebuie în orice condiţii
în
orientate
să-şi realizeze idealul despre care
permanent către datul obiectiv, fie
crede că este expresia cea mai pură
către fapte obiective, fie către idei
a realităţii obiective şi de aceea un
general valabile. Acest tip îşi conferă
adevăr
nu doar sieşi forţa determinantă, ci o
mîntuirii omenirii. Aceasta nu din iubire de
conferă şi mediului său înconjurător
aproapele său, ci din punctul de
în
obiectivă,
vedere mai înalt al dreptăţii şi al
intelectuală
adevărului. Tot ceea ce, în natura sa,
orientată obiectiv a acesteia. După
pare a contrazice această formulă nu
ultimă
raport
respectiv
cu cu
instanţă
realitatea formula
propriu,
şi
căci
este cu
a
legea
valabil,
său
proceda
eronat,
extravertită
general
mediul
este
în
universală,
să
suporte
indispensabil
este decît nedesăvîrşire, eşec întîm-
De regulă, motivul echităţii şi cel al
plător, trebuind să fie eliminat cu prima
adevărului nu sînt suficiente pentru
ocazie,; în caz contrar e vorba de ceva
executarea proiectelor; mai e nevoie
patologic. Pentru a include în această
şi de iubirea adevărată de aproapele
formulă toleranţa faţă de bolnavi, de
care
suferinzi, de anormali e nevoie să se
sentimentul
facă amenajări
intelectuală. Acel „ar trebui de fapt"
speciale, de pildă
instituţii de salvare, spitale, închisori, colonii
etc,
respectiv
proiectele aferente.
planurile
şi
are
mai
mult
a
face
cu
decît
sau „ar fi necesar"
cu
formula
joacă
un
rol
însemnat. Dacă formula este destul de largă, acest tip poate juca un rol extrem de util în viaţa socială ca reformator, ca acuzator public şi ca purificator
de
conştiinţe
sau
ca
propagator de inovaţii importante. Cu cît însă formula e mai îngustă, cu atît acest tip devine mai cîrtitor, mai sofisticat, mai criticist şi mai îngîmfat, tinzînd să se înghesuie pe sine şi pe alţii într-o simplă schemă. Acestea sînt cele două extreme între care se mişcă
majoritatea
reprezentanţilor
acestui tip. 653.
Corespunzător esenţei
atitudinii extravertite, influenţele şi manifestările acestor personalităţi sînt cu atît mai favorabile şi mai benefice cu cît se situează mai în afară. Aspectul lor cel mai benefic se află la periferia sferei de influenţă ce le este pro prie. Cu cît se pătrunde mai adînc în domeniul lor, cu atît se fac simţite consecinţele nefavorabile
ale tiraniei pe care ele o
importante de viaţă şi de acti
exercită. La periferie mai pulsează
vităţi vitale. La acest tip de om sînt în
altă viaţă; pentru aceasta,
primul rînd reprimate
adevărul formulei este un adaos
toate formele de viaţă dependente de
preţios la tot restul. Mai ales
sentiment, spre pildă, acti
propriile rude ajung să guste cel mai
vităţi estetice, gustul, simţul artei,
mult din consecinţele ne
cultivarea prieteniei etc. For
gative ale unei formule extravertite, ele fiind
me iraţionale ca experienţe religioase,
primele pe care ea
pasiuni şi altele de acelaşi
le fericeşte neîndurător. Dar cel mai
fel sînt adesea stîrpite, respectiv
mult suferă subiectul în
împinse cu totul în inconştient.
suşi, şi astfel ajungem la cealaltă latură
Aceste forme de viaţă, ocazional
a psihologici acestui tip.
extrem de importante, duc o
654.
Faptul că nu a existat
existenţă în cea mai mare parte
vreodată şi nici nu va exista o
inconştientă. Deşi există oameni
formulă intelectuală capabilă să
de excepţie, capabili să-şi sacrifice
închidă în sine şi să exprime
viaţa unei formule anume,
adecvat abundenţa şi posibilităţile
majoritatea indivizilor nu este în stare
vieţii produce o inhibiţie, res
să suporte vreme înde-
pectiv o excludere a altor forme
378
379
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
lungată o astfel de exclusivitate. Mai
de
devreme sau mai tîrziu
—
după
considerabilă
împrejurările
şi
după
Sentimentele sînt în primul rînd atinse
înzestrarea interioară — formele de
de inhibiţia pornită din conştiinţă, căci
viaţă
mai
exterioare
refulate
prin
atitudine
ansamblu
ele
sînt
de
o
importanţă.
degrabă
ele
sînt
cele
care
intelectuală se fac indirect simţite,
contrazic formula intelectuală rigidă,
tulburînd comportamentul conştient.
de unde şi faptul că sînt cel mai
Dacă această tulburare atinge un
intens refulate. Cu totul extirpată nu
grad ridicat, se vorbeşte de nevroză.
poate fi nici o funcţie, ci doar con-
De cele mai multe ori nu se ajunge
siderabil deformată. în măsura în care
însă atît de departe, căci individul
sentimentele
îşi îngăduie instinctiv unele moderări
subordonează arbitrar, ele trebuie să
preventive
sprijine
ale
formulei,
aceasta
se
formulează
atitudinea
intelectuală
deghizări
intenţiilor ei. Ceea ce e posibil doar
Este
creată astfel o supapă de siguranţă. 655. Ca urmare a inconştienţei lor relative
sau
funcţiile conştientă
totale,
excluse rămîn
tendinţele
din într-o
şi
atitudinea stare
de
se
a
conştiinţei
potrivite.
să
se
însă, oricum, prin intermediul unei raţionale
şi
şi
adapteze
într-o oarecare măsură; o parte a sentimentului nu se subordonează şi trebuie
de
refularea
aceea
refulată.
izbuteşte,
Dacă
sentimentul
dispare din conştiinţă şi desfăşoară
relativă nedezvoltare. Ele sînt inferioare în
subliminal
raport cu funcţia conştientă. în măsura
intenţiilor
în
efecte a căror apariţie rămîne şi
care
sînt
inconştiente,
rămîn
o
activitate
conştiente
inconştientului,
adevărată enigmă. Aşa, de pildă,
le
chestiune
cu
pentru
ce
în
ocazional
contopite cu celelalte conţinuturi ale împrejurare
individul
contrară
conştient,
o
conferă un caracter bizar. în măsura
altruismul
adesea
în care sînt conştiente, ele joacă un
extraordinar, se încrucişează cu un
rol secundar, iar pentru imaginea psihologică
egoism secret, tăinuit şi celui în cauză
şi care, de fapt, imprimă unor acţiuni
promişi. Intenţia salvatoare care îi
dezinteresate
interesării.
animă îi duce la utilizarea acelor
Intenţii pur etice pot să-1 pună pe
mijloace care provoacă exact ceea
individ
care
ce ei vor să evite. Există idealişti
uneori nu doar aparenţa creează
extravertiţi care ţin atît de mult să-şi
impresia că alte motive decît cele de
înfăptuiască
ordin etic ar fi determinante. Sal-
omenirii, îneît nu se dau înapoi nici în
în
pecetea
situaţii
sau
în
păzitorii
idealul
spre
fericirea
de
faţa minciunii sau a altor mijloace
moravuri sînt aceia care au brusc
necinstite. Există în ştiinţă mai multe
nevoie să fie ei înşişi salvaţi sau care
exemple
se văd deodată com-
cercetători
vatorii
voluntari
critice
penibile foarte
care
arată
merituoşi,
că fiind
profund convinşi de adevărul şi de valabilitatea generală a formulei lor, au falsificat dovezi spre a-şi susţine idealul.
Ei
au
acţionat
potrivit
adagiului: scopul scuză mijloacele. Doar o funcţie afectivă inferioară, lucrînd inconştient, poate provoca astfel de
aberaţii,
la oameni
altminteri
superiori. 656. Inferioritatea sentimentului la acest tip se manifestă şi în alt chip. Corespunzător dominante, este
mai
formulei
concrete
atitudinea mult
sau
conştientă mai
puţin
personală, adesea într-o asemenea măsură îneît interesele personale sînt considerabil
afectate.
Dacă
atitudinea conştientă este extremă, toate scrupulele personale cad, deci şi cele relative la propria persoană. Sănătatea
se
neglijează,
poziţia
socială se prăbuşeşte, propria familie
este violentată în interesele ei vitale
personală
şi păgubită în ce priveşte sănătatea,
prejudecăţi
averea, morala, toate acestea puse
anume
fiind în slujba idealului. în orice caz,
interpretarea, bunăoară, greşită a
interesul
unei
personal
pentru
ceilalţi,
şi
provoacă
secrete,
anume
respectiv
disponibilitate
opoziţii
o
către
obiective la adresa
dacă incidental nu e vorba de indivizi
formulei drept rea-voinţă personală,
care se reclamă de aceeaşi formulă,
sau către elaborarea necontenită de
apare diminuat. Iată de ce nu rareori
ipoteze
se
însuşirile
întîmplă
ca
cercul
îngust
al
negative altuia,
în
legătură
spre
a-i
cu
slăbi
familiei, de exemplu propriii copii, să-
anticipat argumentele şi a-şi proteja
şi cunoască părintele doar sub chipul
astfel,
unui tiran crud, în vreme ce mediul
susceptibilitate.
social
susceptibilităţii inconştiente, limbajul
mai
îndepărtat
răsună
de
laudele aduse omeniei sale. Nu în pofida, ci
devine
tocmai
intens
tranşant,
conştiente,
insinuări.
din
impersonal
cauza al
caracterului
atitudinii
sentimentele trădează, inconştient, o extraordinară
susceptibilitate
fireşte,
propria Din
foarte agresiv.
cauza
adesea Apar
aspru, frecvent
Sentimentele
remanente, evoluează
sînt
380
tîrîş-grăpiş,
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
în
concordanţă
cu
o
381
transformare caracteristică: devine
funcţie inferioară. Există de aceea
rigid dogmatic. Afirmarea de
categoric o înclinare spre resentiment.
sine a personalităţii este transferată
Pe
asupra lui. Adevărul nu mai
cît
de
generos
poate
să
fie
sacrificiul în scop intelectual al individului, pe atît
de
meschin
bănuitoare,
de
este lăsat să acţioneze firesc, ci este tratat, în virtutea identi
capricioase şi de conservatoare pot fi
ficării sale cu subiectul, ca o păpuşică
sentimentele sale. Orice inovaţie care
sensibilă jignită de un
nu este deja cuprinsă în formulă este
critic răutăcios. Criticul este demolat
văzută
pe cit posibil cu invective
printr-un
văl
de
ură
inconştientă şi judecată corespunzător. Pe la mijlocul veacului trecut, un
de ordin personal, nici un argument nefiind prea dur spre a ră-
medic vestit pentru bunăvoinţa sa şi-a
mîne neutilizat. Adevărul trebuie
ameninţat un asistent cu concedierea
invocat atît de mult pînă cînd
pentru
publicul va începe să înţeleagă că în
că
acesta
folosise
un
termometru, căci formula suna: febra
mod evident este mai puţin
se
vorba de adevăr cît de promotorul lui.
cunoaşte
după
puls.
Cazuri
asemănătoare există din abundenţă. Cu cît sînt mai puternic refulate, cu atit
Dogmatismul punctului de vedere intelectual cunoaşte
sentimentele in
uneori, prin intervenţia sentimentelor
fluenţează mai rău şi mai în ascuns
personale inconştiente, al
gîndirea, care altminteri poa
te modificări particulare care se
te fi perfect structurată. Punctul de
sprijină mai puţin pe sentiment
vedere intelectual care, dată
sensu strictiori, cît mai degrabă pe
fiind valoarea sa reală, ar putea să
amestecul altor factori in
pretindă o acceptare unanimă,
conştienţi care sînt contopiţi cu
suferă datorită influenţei
sentimentul refulat în incon
susceptibilităţii personale conştiente o
ştient. Deşi raţiunea însăşi dovedeşte
că orice formulă intelec
cepţii generale numită religie. Formula
tuală nu poate fi decît un adevăr cu
devine astfel religie, chiar şi atunci
valoare limitată şi de aceea
cînd, potrivit esenţei ei, ea nu are
nu poate pretinde să domine singură,
cîtuşi
formula asumă practic o
religioasă.
asemenea preponderenţă, îneît toate
pecetea
celelalte puncte de vedere
religiei.
şi posibilităţi trec în comparaţie cu ea
intelectuală.
pe planul al doilea. Ea
psihologice, refulate de ea, se adună
înlocuieşte orice concepţie de viaţă
în
mai generală şi de aceea mai
inconştient
modestă şi mai adevărată,
îndoială. Pentru a combate îndoiala,
substituindu-se chiar şi acelei con-
atitudinea conştientă devine fanatică,
de
puţin Ea
face
cu
dobîndeşte
Devine
fanatismul
o
Toate
şi
propriu
superstiţie
acele
de
sfera astfel
necondiţionatului,
calitate
îndoială
a
tendinţe
contrapartidă
provoacă
nefiind
accese
altceva
supracompensată.
în de
decît Această
dezvoltare duce în cele din urmă la o poziţie conştientă supraaccentuată şi la constituirea unei poziţii inconştiente absolut opuse, care este, de pildă, extrem de iraţională în opoziţie cu raţionalismul conştient şi extrem de arhaică şi de superstiţioasă în opoziţie cu
caracterul
ştiinţific
modern
al
punctului de vedere conştient. De aici, acele opinii înguste şi ridicole, bine cunoscute în istoria ştiinţelor, de care s-au
împiedicat
mulţi
cercetători
merituoşi. Uneori, inconştientul unui astfel de bărbat se încarnează într-o femeie. Acest tip, cu siguranţă cunoscut cititorului, apare, după
experienţa mea, în principal la bărbaţi,
descompunerea, rcalizînd o
după cum în genere la
nouă combinaţie, o nouă concepţie
ei gîndirea este o funcţie care tinde
care uneşte din nou, dar în
să domine mult mai mult
alt fel, ceea ce a fost divizat, sau
decit la femei. Dacă ea ajunge să
adăugind ceva la substanţa
predomine la femei, e vorba,
dată. Acest fel de judecată poate fi
pe cît pot să-mi dau seama, de o
numit predicativ. Oricum,
gîndire care însoţeşte o acti
fapt caracteristic, el nu este niciodată
vitate intelectuală precumpănitor
absolut depreciator sau
intuitivă.
destructiv, ci înlocuieşte întotdeauna,
Gîndirea tipului gîndire extravertită
prin alta, o valoare dis
este pozitivă, adică
trusă, însuşire derivînd din faptul că
este creatoare. Ea duce fie la fapte
gîndirea acestui tip este, ca
noi, fie la interpretări gene
să spun aşa, canalul prin care se scurge, în
rale ale unor materiale disparate
principal, energia
furnizate de experienţă. Jude
vitală ce îi este proprie. Viaţa înaintînd
cata ei este în general sintetică. Chiar şi
necontenit se manifestă
atunci cînd analizează,
în gîndirea sa prin aceea că imprimă
ea construieşte, căci transgresează
ideilor un caracter progre-
382
383
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
siv şî creator. Gîndirea nu îi este
experienţei. De aceea ea rămîne nu
stagnantă
ea
numai sub influenţa orientativă a
devine astfel atunci cînd nu deţine
datului obiectiv, ci şi sub aceea a
primatul la nivelul conştiinţei. Cum
experienţei particulare despre care
într-un
nu afirmă nimic altceva care să nu fi
sau
regresivă.
Dar
atare caz, gîndirea are o
importanţă
relativ
mică,
ea
este
fost deja cuprins în prealabil în ea. Se
lipsită şi de caracterul unei activităţi
poate
vitale
alte
oameni care nu pot să nu adauge
funcţii, devine epimeteică, coboară
unei impresii sau unei experienţe o
aproape la rangul de reflecţie lentă,
observaţie rezonabilă şi neîndoielnic
cu declanşare întîrziată, care se mul-
valabilă, care însă nu depăşeşte prin
ţumeşte să rumege trecutul, să-1
nimic sfera experienţei. O astfel de
disece şi să-1 digere. Deoarece într-o
observaţie nu spune în esenţă decît:
astfel de situaţie elementul creator
„Am înţeles, voi reflecta la asta." Şi
este deţinut de altă funcţie, gîndirea
lucrurile
nu mai este progresivă ci stagnantă.
judecată
Judecata ei dobîndeşte caracter de
încadrarea unei experienţe într-un
inerentă, cu alte cuvinte se limitează
context obiectiv, apartenenţa ei la
cu totul la extensia substanţei sale
acest
date, nedepăşind-o niciodată. Ea se
evidenţă neechivocâ.
pozitive.
Ea
urmează
mulţumeşte cu constatări mai mult sau
mai
puţin
abstracte,
fără
a
observa
această
rămîn
aici.
semnifică
cadru
fiind
gîndire
O
astfel cel
oricum
la
de mult
de
o
661. Dacă însă o funcţie, alta decît gîndirea, domină într-o măsură mai
conferi substanţei experienţei altă
mare
valoare decît aceea cuprinsă de la
capătă, dacă este conştientă şi nu se
început în ea. Judecata de inerentă a
află în dependenţă directă de funcţia
gîndirii se orientează după obiect,
dominantă,
respectiv constatarea sa se face întotdea-
Subordonată funcţiei predominante,
una în sensul importanţei obiective a
gîndirea poate într-adevăr să pară
conştiinţa,
un
atunci
caracter
gîndirea
negativ.
pozitivă,
dar
o
cercetare
mai
care
nu
se
poate
amănunţită poate lesne demonstra
primatului
că ea nu face altceva decît să se
rămîne
situeze
funcţia
principiu. Examinarea şi cercetarea
cu
acestei gîndiri este dificilă deoarece
evidentă
în cazuri concrete ea este mai mult
contradicţie cu legile logice proprii
sau mai puţin refulată prin atitudinea
gîndirii. Această gîndire nu intră deci
conştiinţei. Ea trebuie de cele mai
sub raza consideraţiilor de faţă. Noi
multe
ori
scoasă
ne ocupăm mai degrabă de natura
conştiinţei,
dacă
acelei gîndiri
întîmplător, într-un moment ce scapă
în
ecou
predominantă, argumente,
faţă
de
sprijinind-o
adesea
în
unei
subordona
alte
funcţii,
credincioasă
ci
propriului
din
adîncurile
nu
ajunge
controlului, singură la suprafaţă. Cel mai adesea, trebuie ademenită cu întrebarea: „Dar ce gîndiţi de fapt în adîncul dumneavoastră despre asta?" Sau e necesar să se recurgă la un şiretlic,
formu-lindu-se
întrebarea
cam aşa: „Ce credeţi că gîndesc eu despre
acest
lucru?"
Această
ultimă
formă trebuie aleasă anume atunci cînd
gîndirea
propriu-zisă
este
inconştientă şi, de aceea, proiectată. Atrasă astfel la suprafaţa conştiinţei, gîndirea are însuşiri caracteristice, în virtutea cărora o denumesc negativă. Habitus-ul ei este cel mai bine caracterizat de cuvintele
„nimic
decît".
Goethe
a
personificat această gîndire în figura lui
Mefistofel.
tendinţa
de
Ea a
are reduce
mai
ales
obiectul
judecăţii sale la o banalitate oarecare şi
de
a-1
dezbrăca
de
orice
importanţă autonomă, reprezentîndu-1
în dependenţă de altă banalitate.
suplimentare. Mai există şi o altă
Dacă între doi oameni se iveşte un
formă de gîndire negativă, greu de
conflict de natură aparent concretă,
recunoscut ca atare la prima vedere,
atunci
declară:
care este gîndirea teozofică, astăzi în
„Cherchez la femmc!" Dacă cineva
curs de răspîndire rapidă în toate
combate sau apără o cauză, gîndirea
părţile lumii, poate ca o reacţie la
negativă nu se întreabă cu privire la
materialismul
importanţa
precedente.
gîndirea
negativă
acelei
cauze,
ci:
„Ce
epocii
imediat
Aparent,
gîndirea
cîştigă, pro-cedînd astfel?" Atribuită
teozofică nu este reductivă, ea ridică
lui Moleschott, expresia „omul este
totul la nivelul ideilor transcendente,
ceea
de
universale. Un vis de exemplu nu mai este
asemenea acestui capitol, ca şi alte
doar un vis, ci o experienţă într-o „altă
multe sentinţe şi concepţii pe care e
dimensiune".
inutil să le reproduc aici. 662. Atît
moment încă neelucidată a telepatiei
caracterul distructiv al acestei gîndiri,
este
cit şi utilitatea ei ocazional limitată
„vibraţiile" care merg de la un ins la
nu
altul. O tul-
ce
au
mănîncă"
nevoie
aparţine
de
explicaţii
explicată
Realitatea
foarte
pentru
simplu
prin
384
burare
385
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
nervoasă
obişnuită
este
stomac supraîncărcat, după cum nici
explicată la fel de simplu ca fiind
telcpatia
rezultatul unei agresiuni la nivelul
recursul la „vibraţie". Căci ce este o
„corpului
„vibraţie?" Ambele moduri explicative
astral".
particularităţi
Anumite
antropologice
ale
nu
nu
sînt
este
numai
explicată
impotente,
prin
ci
şi
locuitorilor de pe coasta atlantică sînt
distructive, împiedi-cînd cercetarea
explicate
prin
serioasă a problemei prin aceea că
prăbuşirea Atlantidei etc. Nu trebuie
recurg la o pseudoexplicaţie, abătînd
decît
fără
să
dificultate
carte
de
atenţia de la obiect şi îndreptînd-o în
striviţi
de
primul caz către stomac, în cel de al
deja
doilea caz către vibraţii imaginare.
lămurit şi că „ştiinţa spiritului" nu a
Ambele moduri de gîndire sînt sterile
mai lăsat nici o enigmă. Acest mod
şi
de gîndire este de fapt tot atît de
rezultă din faptul că această gîndire
negativ
materialist.
este indescriptibil de ieftină, adică
ca
săracă în energic creatoare. Este o
teozofie
deschidem pentru
constatarea
a
că
ca
o fi
totul
şi
a
cel
Concepînd
psihologia
modificare
chimică
fost
a
pe
o
sterilizante.
celulelor
gîndire
ganglionare sau ca pe o extensie şi
funcţii.
contragere a apendicelor celulare ori ca
secreţie
interioară,
modul
situată
superstiţios ca şi tcozofia. Singura în
faptul
că
ma-
terialismul reduce totul la fiziologia care nouă ne este familiară, în vreme ce teozofia reduce totul la conceptele metafizicii
indiene.
Visul
nu
remorca
altor
de în
663.
stă
la
negativă
Simţirea
gîndire materialist este la fel de
deosebire
Calitatea
este
lămurit prin aceea că este redus la un
atitudinea
extravertită
simţirea (das Fiihlen) se orientează după datul obiectiv, adică obiectul este determinanta
indispensabilă
a
modului de simţire. Simţirea este în acord
cu
valori
obiective.
Cine
cunoaşte sentimentul doar ca pe o stare
de
înţelege
fapt
subiectivă
uşor
esenţa
nu
va
simţirii
extravertite, căci aceasta s-a eliberat
sau altminteri general valabile. Eu
pe cit posibil de factorul subiectiv,
mă pot simţi împins către predicatul
supu-nîndu-se
totul
„frumos" sau „bun", nu pentru că din
influenţei obiectului. Chiar şi acolo
motive subiective aş considera că
unde
aparent
obiectul este „frumos" sau „bun", ci
autonomă faţă de calitatea obiectului
pentru că este convenabil a-1 numi
concret, ea stă totuşi sub înrîurirea
„frumos" sau „bun"; şi convenabil în
valorilor tradiţionale
măsura în care o judecată opusă ar
ea
se
în
schimb
dovedeşte
cu
tulbura situaţia afectivă generală. în cazul
unei
judecăţi
afective
convenabile nu este nicidecum vorba de simulare sau de minciună, ci de un act de inserare. Aşa, de pildă, un tablou poate fi numit „frumos", deoarece un asemenea obiect, semnat de un nume cunoscut şi agăţat întrun salon este în genere presupus a fi „frumos" sau deoarece predicatul „urît" ar putea jigni familia fericitului posesor sau, în fine,
deoarece
intenţia
de
a
vizitatorul crea
o
nutreşte atmosferă
afectivă plăcută, ceea ce pretinde ca totul să fie simţit ca plăcut. Astfel de sentimente
se
orientează
după
măsura unor determinante obiective. Ele
sînt
ca
atare
genuine
şi
reprezintă întreaga funcţie vizibilă a simţirii. După cum gîndirea extravertită se eliberează pe cît posibil de influenţe
subiective,
simţirea
extravertită
parcurgă
un
anume
tot
astfel
şi
trebuie
să.
proces
de
diferenţiere pînă cînd se scutură de
orice adaos subiectiv. Estimările care
factor creator. Fără această simţire
rezultă din actul afectiv corespund fie
de exemplu, frumuseţea şi armonia
direct valorilor obiective, fie cel puţin
relaţiilor sociale ar fi de negîndit. în
unor anumite măsuri de valoare tra-
acest
diţionale şi universal răspîndite.
reprezintă
sens
simţirea o
forţă
extravertită la
fel
de
binefăcătoare, de rezonabilă ca şi
664. în virtutea acestui mod de simţire foarte mulţi oameni merg la
gîndirea
teatru, la concert sau la biserică, şi
salutar însă se pierde de îndată ce
anume cu sentimente pozitive corect
obiectul capătă o influenţă exagerată,
măsurate. Tot lui i se datorează şi
într-un astfel de caz, simţirea excesiv
moda, ca şi — ceea ce e cu mult mai
extravertită
preţios — sprijinul pozitiv şi larg
prea mult în obiect, cu alte cuvinte,
răspîndit
demersuri
obiectul absoarbe persoana, ceea ce
altora
de
are drept rezultat faptul că simţirea
natură culturală. în astfel de ocazii,
îşi pierdo caracterul personal care îi
simţirea extravertită se dovedeşte un
conferă farmec. Sentimentul devine
sociale,
acordat
unor
filantropice
şi
L
extravertită.
atrage
Efectul
ei
personalitatea
386
TIPURI
387
DESCRIERE
PSIHOLOGI GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
rece,
obiectiv
şi
pierde
marcat, sînt reprimate şi ultimele
credibilitatea. El trădează o intenţie
resturi ale unui punct de vedere cu
secretă sau trezeşte o atare bănuială
adevărat
în mintea observatorului imparţial. El
într-o asemenea măsură absorbit de
nu mai lasă acea impresie plăcută şi
diferitele procese ale simţirii, îneît
tonică ce însoţeşte întotdeauna o
observatorului i se pare că nu mai
simţire
dimpotrivă,
există decît un proces, nu şi un su-
sugerează poza, comedia, chiar dacă
biect, al simţirii. în această stare,
intenţia egocentrică este poate încă
simţirea şi-a pierdut căldura umană
total
de
iniţială, ca lasă impresia de poză, de
răs-
inconstanţă, de ceva pe care nu se poate
genuină,
ci
inconştientă.
sentiment
excesiv
îşi
Un
astfel
extravertit
punde unor aşteptări estetice, dar nu se
mai
adresează
inimii,
ci
doar
personal.
Subiectul
este
conta, iar în cazuri extreme, de isterie. Tipul simţire extravertită
simţurilor sau — şi mai rău — doar 665. în măsura în care sentimentul intelectului. El poate răspunde unei este incontestabil o particularitate a situaţii estetice, dar se limitează la psihologiei feminine, mai evidentă ea şi nu are efect dincolo de ea. El a decît devenit
steril.
Dacă
acest
gîndirea,
tipurile
cele
mai
proces marcate de simţire se vor găsi la
merge mai departe, se dezvoltă o sexul
feminin.
Dacă
simţirea
disociere ciudat contradictorie a simextravertită deţine primatul, avem ţirii:
aceasta
pune
stăpînire,
cu de-a
face
cu
un
tip
de
simţire
evaluări afective, pe orice fel de extravertit. Exemplele care îmi vin obiect
şi
astfel
se
stabilesc
numeroase relaţii care se contrazic lăuntric. Cum acest lucru nu este compatibil cu un subiect în-trucîtva
aici în minte se referă fără excepţie la femei. Acest tip de femeie trăieşte după cum îi dictează sentimentul. Ca urmare
a
educaţiei,
acesta
s-a
dezvoltat ca o funcţie adaptată şi
în cazul aşa-numitei opţiuni în iubire.
supusă
controlului
conştiinţei,
Iubit
cazuri
care
sînt
nu
în
extreme,
este
oricare
bărbatul
altul;
el
„potrivit",
este
nu
potrivit
nu
sentimentul are caracter personal,
pentru că place esenţei subiective,
chiar dacă factorul subiectiv este în
ascunse, a femeii — ceea ce ea de cele mai
mare
reprimat.
multe ori nici nu ştie —, ci pentru că el
Personalitatea apare, drept urmare,
corespunde, în ce priveşte situaţia,
ca
măsură
adaptată
condiţiilor
obiective.
vîrsta,
Sentimentele
corespund
situaţiilor
respectabilitatea
averea,
rangul,
familiei
sale,
obiective şi valorilor general valabile.
oricăror
Ceea ce nu se vede nicăieri mai bine
asemenea formulare ar putea fi uşor
ca
respinsă ca ironică şi depreciatoare,
exigenţe
rezonabile.
O
dar eu sînt convins că sentimentul de iubire al unei astfel de femei corespunde în întregime alegerii făcute de ea. Nu e vorba de ceva autentic, construit raţional. Astfel de căsnicii „raţionale" sînt nenumărate şi nu din cele mai rele. Aceste femei sînt soţii şi mame bune, atîta vreme cît bărbaţii şi copiii lor
posedă
constituţia
psihică
obişnuită locului în care trăiesc. Poţi simţi „cum se cade" doar atunci cînd nimic altceva nu tulbură sentimentul. De nimic însă nu este simţirea mai tulburată ca de gîndire. Se înţelege de aceea că acest tip îşi reprimă gîndirea la maximum. Nu trebuie să înţelegem de aici că o astfel de femeie
nu
dimpotrivă, foarte
mult
gîndeşte
ea şi
poate foarte
deloc;
gîndi bine,
chiar dar
gîndirea ei nu este niciodată sui
generis, ci este întotdeauna o anexă
666. Această imagine se modifică
epime-teică a simţirii. Ceea ce nu
atunci
poate simţi, ea nu poate nici gindi
sporeşte
conştient. „Doar nu pot să gîndesc
arătat deja, se produce o asemenea
ceea ce nu simt", mi-a spus odată o
asimilare a subiectului prin obiect, îneît
pacientă pe un ton indignat. Ea poate
subiectul simţirii ajunge în cele din
gîndi atît cît îi îngăduie sentimentul,
urmă să dispară. Simţirea îşi pierde
în schimb respinge a limine orice conclu-
caracterul personal, devine simţire în
zie, oricît de logică, ce ar putea să
sine,
ducă la un rezultat capabil să tulbure
personalitatea se dizolvă cu totul în
sentimentul. Pur şi simplu, o astfel de
sentimentul respectiv. Deoarece, în
concluzie nu este gîndită. Şi în felul
viaţă, situaţiile se înlocuiesc unele pe
acesta ea preţuieşte sau iubeşte tot
altele, declan-şînd diferitele tonalităţi
ceea
afective,
ce,
potrivit
cu
o
evaluare
cînd
şi
în
importanţa grad.
După
avem
uneori
obiectului cum
impresia
am
că
contrastînde,
obiectivă, este bun; restul nu pare să
personalitatea se descompune în tot atîtea
existe decît în afara eului ei.
sentimente diferite. Aparent,
388
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
389
o dată sîntem într-un fel, altă dată, în
putea să sune şi cu totul altfel. Ceea
cu totul alt fel; în realitate însă, o
ce, puţin mai tîrziu, se şi întimplă.
asemenea
Situaţia
multiplicitate
a
nu
trebuie
decît
să
se
personalităţii este cu neputinţă. Baza
schimbe uşor pentru ca acelaşi obiect
eului rămîne întotdeauna identică cu
să
sine însăşi şi din acest motiv se
Rezultatul unei astfel de experienţe
opune
în
este că observatorul nu poate lua în
urmare,
serios nici una din judecăţi. El începe
observatorul nu mai vede în sentimentul
prin a-şi rezerva propria judecată. Or,
manifestat expresia personală a aceluia
cum acest tip ţine mai presus de
care simte, ci mai degrabă o alterare
orice la stabilirea unui raport afectiv cu cei
a eului său, un capriciu. Potrivit cu
din preajma sa, sint necesare eforturi duble
gradul de disociere între eu şi starea
pentru a învinge rezerva acestora. Ceea ce
afectivă corespunzătoare apar mai
duce la o înrăutăţire a situaţiei prin
multe sau mai puţine semne ale
instituirea unui circulus vitiosus. Cu cît este
dezbinării de sine, cu alte cuvinte
mai accentuată relaţia afectivă cu
atitudinea iniţial compensatoare a
obiectul, cu atît opoziţia inconştientă
inconştientului
se apropie mai mult de suprafaţă.
net
stărilor
schimbare.
afective
Drept
se
transformă
în
opoziţie deschisă. Ceea ce se vede mai
întîi
în
manifestări
afective
fie
evaluat
cu
totul
diferit.
667. Am văzut deja că tipul simţire extravertită
îşi
reprimă
cel
mai
exagerate, de exemplu în predicate
adesea gîndirea, căci tocmai gindirea
afective
inoportune,
este cea mai în măsură să tulbure
cărora nu li se poate acorda credit.
simţirea. Din acest motiv şi gîndirea,
Ele
conving.
dacă vrea să ajungă la un oarecare
Dimpotrivă, sugerează că în acest caz
rezultat inechivoc, trebuie să excludă
ar
su-
simţirea, căci nimic nu e în măsură
pracompensarea unei rezistenţe şi că
să tulbure şi să falsifice mai mult
deci o astfel de judecată afectivă ar
valorile
gălăgioase
sună
putea
a
gol
fi
şi
şi
nu
vorba
de
afective
ca
gîndirea.
Ca
funcţie
autonomă,
gîndirea
tipului
nu
se
poate
realiza
conform
cu
simţire extravertită este de aceea
propria-i lege. Or, cum totuşi există o
refulată. Dar, cum am văzut, ea nu
logică şi concluzii de o neîndurătoare
este cu totul refulată, ci doar în
exactitate,
măsura în care logica ei implacabilă
desfăşoare
impune concluzii care nu se acordă
conştiinţei, deci în inconştient. Motiv
cu sentimentul. Ea este acceptată ca
pentru care conţinutul inconştient al
slujitoare sau mai bine spus ca sclavă
acestui tip este în primul rînd o gîndire
a sentimentului. Coloana vertebrală
aparte. Ea este infantilă, arhaică şi
îi este ruptă, ea
negativă.
Atîta
conştientă
îşi
ele
trebuie
undeva,
să
dar
timp
în
se afara
cît
simţirea
păstrează
caracterul
personal, sau altfel spus, atîta timp cît personalitatea diferitele
este
nu stări
absorbită
afective,
inconştientă
de
gîndirea
funcţionează
compensator.
Dacă
personalitatea
însă
se
desfăcindu-se
în
disociază, stări
afective
contrarii, identitatea eului se pierde, subiectul devine inconştient. Ajungînd în inconştient, subiectul se asociază cu gîndirea inconştientă şi ajută gîndirii inconştiente
să
conştiinţă.
Cu
conştientă
este
devină cît
relaţia
mai
eventual afectivă
puternică
şi
sentimentul se depersonalizează mai mult, cu atît mai puternică este şi opoziţia inconştientă. Lucrul acesta se exprimă
prin
faptul
că
tocmai
obiectele cele mai preţuite adună în jurul
lor
idei
inconştiente;
acestea
ajung să distrugă necruţător valoarea obiectelor. Gîndirea de tipul „nimic
decît" este aici la locul ei, căci ea
bare valoarea afectivă şi recurge la
distruge
toate instinctele primitive
supremaţia
sentimentului
înlănţuit de obiect. Gîndirea inconştientă ajunge la
spre a putea explica sentimentele printr-un „nimic decît". Re
suprafaţă sub forma idei
marc aici — o observaţie mai mult
lor subite, adesea de natură
marginală — că în acest fel
obsesională, al căror caracter gene
se recurge şi la inconşiientul colectiv,
ral este întotdeauna negativ şi
la totalitatea imaginilor
depreciator. Există de aceea la
primordiale, din a căror prelucrare
femeile acestui tip momente în care cele mai
rezultă apoi din nou posibi
rele gînduri se
litatea unei regenerări pe altă bază a
prind de obiectele pe care
atitudinii.
sentimentul le evaluează la cea mai
Principala formă de nevroză a
înaltă cotă. Gîndirea negativă se
acestui tip este isteria cu
foloseşte de toate prejudecăţile
lumea ei de reprezentări inconştiente,
sau comparaţiile infantile susceptibile
infantil sexuale care o ca
a pune sub semn de între
racterizează.
390
391
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
Rezumatul tipurilor raţionale
anumite manifestări inconştiente ale
670. Numesc cele două tipuri de
individului,
decît
intenţiilor
deoarece sînt definite de primatul
conştiente. îmi întemeiez judecata pe
funcţiilor raţionale ale judecăţii. Le
ceea
caracterizează în genere faptul de a-
psihologia sa conştientă. Recunosc
şi subordona în bună măsură viaţa
însă că aş putea tot atît de bine
judecăţii
interpreta şi reprezenta exact pe dos
trebuie
să
se
ia
Oricum în
însă,
considerare
o
ce
a
raţionalitatea
mai sus raţionale sau judi-cative,
raţionale.
şi
de
motivaţiilor
individul
astfel
de
că
simte
psihologie.
sale
este
Sînt
de
perspectiva
adoptată,
respectiv
asemenea convins că, dacă aş avea
punctul
vedere
psihologiei
eu
de
al
însumi
o
psihologie
subiective a individului sau acela al ob-
individuală,
servatorului care percepe şi judecă
iraţionale
din afară. Acest observator ar putea
invers, de la inconştient. Această
foarte bine să ajungă la o judecată
împrejurare
contrară,
reprezentarea
şi
anume
atunci
cînd
aş
altă
tipurile
descrie
ca
raţionale,
fiind
pornind
îngreunează şi
înţelegerea
sesizează doar intuitiv şi apoi judecă
realităţilor psihologice într-un mod
ceea ce se petrece, în totalitatea ei,
care
viaţa acestui tip nu este niciodată
sporeşte
dependentă
neînţelegerilor. Discuţiile care rezultă
doar
de
judecata
nu
trebuie
subapreciat
nemăsurat
şi
posibilitatea
mare
de aici sînt de regulă fără speranţă,
iraţionalitatea
căci cuvintele unuia alunecă pe lingă
inconştientă. Cel care observă doar
celălalt fără să-1 atingă. Această
ceea
se
experienţă a constituit pentru mine
preocupa de economia interioară a
un argument în plus în favoarea
conştiinţei individului, poate fi uşor
întemeierii descripţiei pe psihologia
izbit mai mult de iraţionalitatea şi de
subiectiv
caracterul
care este în măsură să ofere un
raţională
ci
măsură,
ce
şi, de
se
în
aceeaşi
petrece,
accidental
fără
al
a
unor
conştientă
a
individului,
anume sprijin obiectiv, cu desăvîrşire
hologie
absent în eventualitatea întemeierii
atribui insului observat. Este, după
unei legităţi psihologice pe incon-
părerea mea, cazul psihologiei lui
ştient, în atare situaţie, obiectul nu
Freud cit şi al celei a lui Adler.
ar avea nimic de spus, căci el ştie
Individul este lăsat aici la bunul plac al
despre orice mai mult decît despre
observatorului care judecă. Ceea ce
propriul inconştient. Judecata ar fi
nu se întîmplă atunci cînd drept bază
atunci
de
lăsată
în
seama
individuală
pornire
este
pe
care
luată
o
va
psihologia
observatorului, a subiectului — o
conştientă a celui observat. într-o
garanţie sigură că acesta se va
astfel
sprijini pe propria psi-
competent, căci numai el îşi cunoaşte
de
situaţie
el
este
cel
motivele conştiente. Raţionalitatea conduitei conştiente a acestor două tipuri semnifică o excludere conştientă a întîmplătorului şi a non-raţionalului. Judecata raţională reprezintă în această psihologie o forţă care constrînge dezordinea şi accidentalul evenimentelor reale să ia forme, sau cel puţin încearcă să le constrîngă. în felul acesta, pe dc-o parte există o alegere determinată a posibilită ţilor vieţii, acceptîndu-se conştient doar ceea ce este conform cu raţiunea, pe de altă parte, autonomia şi influenţa acelor funcţii psihice care slujesc percepţiei evenimentelor sînt sub stanţial limitate. Limitarea senzaţiei şi a intuiţiei nu este, fireşte, absolută. Ele există şi aici ca
pretutindeni, doar că în acest caz
corespunde pe de-o parte
produsele lor sînt supuse alegerii
caracterului senzaţiilor infantil
judecăţii raţionale. De pildă,
primitive, iar, pe de altă parte,
nu forţa absolută a senzaţiei este
tocmai unor astfel de intuiţii. Voi
determinantă pentru motivarea
încerca să arăt în capitolele
acţiunii, ci judecata.
următoare ce înţeleg prin aceste
Funcţiile perceptive au în anume
noţiuni. Oricum, ceea ce se pe
sens destinul simţirii
trece cu aceste tipuri este iraţional
în cazul primului tip, şi pe acela al
(evident, din unghiul lor de
gîndirii, în cazul celui de al
vedere!). Deoarece există foarte mulţi
doilea tip. Ele sînt relativ refulate şi de
oameni care trăiesc mai
aceea în stare mai puţin
mult din ceea ce li se întîmplă decît
diferenţiată. Această împrejurare
din ceea ce întreprind în
conferă inconştientului ambe
scop raţional, se poate ivi o situaţie în
lor noastre tipuri o marcă particulară:
care cineva să considere,
ceea ce oamenii fac con
în urma unei analize minuţioase, că
ştient şi intenţionat este conform cu
ambele tipuri sînt iraţionale.
raţiunea (conform cu raţiu
Trebuie să-i dăm dreptate, acceptînd
nea lor'.): ceea ce li se întîmplă însă
ideea că nu de puţine ori
392
393
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
inconştientul cuiva face o impresie
formă, sau intuiţii primitive care se
mult mai puternică decît conştientul
pot transforma într-un adevărat chin
său
cîntăresc
pentru cel în cauză şi pentru cei din
adesea mai greu decît motivaţiile
imediata sa apropiere. Se adulmecă
sale raţionale.
sau se presupune la alţii tot ceea ce
şi
că
faptele
sale
673. Raţionalitatea ambelor tipuri
e neplăcut şi penibil, respingător, urît
este orientată obiectiv, dependentă
sau rău, şi nu o dată e vorba de
de datul obiectiv. Ea corespunde cu
jumătăţi de adevăr destinate mai
ceea ce colectivitatea consideră a fi
mult ca orice să producă neînţelegeri
raţional. Pentru subiectivitatea lor nu
de cea mai veninoasă speţă. Ca
este raţional decît ceea ce trece în
urmare
ochii tuturor drept raţional. Dar şi
exercitate
raţiunea
inconştiente opuse,
este
în
bună
măsură
a
influenţei de
puternice conţinuturile
apare adesea
subiectivă şi individuală. în cazul
inevitabil o transgresare a regulilor
nostru, această latură este refulată,
conştiente ale raţiunii, respectiv se
şi anume cu atît mai mult cu cît este
produce o izbitoare dependenţă de
mai
evenimente
mare
importanţa
obiectului.
accidentale
care,
în
Subiectul şi raţiunea subiectivă sînt
virtutea fie a forţei lor senzoriale, fie
de aceea întotdeauna ameninţate de
a
refulare şi dacă se lasă acesteia
dobîndesc
pradă,
constrîngătoare.
cad
sub
inconştientului
care
dominaţia în
acest
caz
importanţei
lor o
inconştiente, influenţă
Senzaţia
posedă particularităţi cu deosebire 674. neplăcute. gîndirea
sa.
Am Se
vorbit adaugă
deja
în
de
senzaţii
primitive manifestate constrîngător, cum ar fi patima anormală, obsesivă a plăcerii, care poate îmbrăca orice
senzaţia
atitudinea (das
precumpănitor obiect.
Ca
extravertită,
Empfinderi)
este
determinată
de
percepţie
senzorială,
senzaţia depinde, fireşte, de obiect. Dar tot atît de firesc, ea depinde şi
de subiect, de unde şi faptul că
utilizarea ei conştientă. Tot astfel,
există
senzaţia ca funcţie iraţională este
o
senzaţie
potrivit
naturii
diferită
de
subiectivă care,
ei,
senzaţia
este
cu
totul
obiectivă.
în
relativ refulată atunci cînd predomină gîndirea sau simţirea, cu alte cuvinte
atitudinea extravertită, componenta
senzaţia
funcţionează
subiectivă a senzaţiei e inhibată sau
atitudinea
refulată, în măsura în care e vorba
transformă percepţiile întîmplătoare
de
în
conştientă,
conţinuturi
respectiv
doar
le
ale
cînd
judicativâ,
conştiinţei,
realizează.
Funcţia
senzorială sensu strictiori este, fireşte, absolută; de pildă, se vede şi se aude tot ceea ce e fiziologic posibil, dar nu totul atinge acea valoare de prag pe care trebuie să o posede orice percepţie ca să fie şi apercepută. Lucrurile se schimbă
atunci
cînd
nici
o
altă
funcţie, în afară de senzaţie, nu predomină. în acest caz, senzaţia obiectului nu suferă nici excludere nici
refulare
(cu
excepţia
componentei subiective de care am amintit). Senzaţia este determinată precumpănitor de obiect, iar obiectele care declanşează cea mai puternică senzaţie
sînt
esenţiale
psihologia
individului. Apare
pentru astfel
o
dependenţă eminamente senzorială de obiect. Senzaţia este de aceea o funcţie vitală, dotată cu cel mai puternic instinct vital. în măsura în care declanşează senzaţii, obiectele sînt
valabile
senzaţiile,
şi,
sînt
pe
cît
îngăduie
înregistrate
de
conştiinţă, indiferent dacă ele convin
realitatea concretă
sau nu judecăţii raţionale. Criteriul
posedă de aceea toate caracteristi-
valorii lor stă doar în forţa senzaţiei
cile funcţiilor mai puţin diferenţiate,
condiţionată de calităţile lor obiective.
respectiv o oarecare nega-tivitate cu
Drept urmare, toate procesele obiective
trăsături infantil-arhaice. Evident că
intră în conştiinţă în măsura în care
funcţia
declanşează în genere senzaţii. Dar
percepţia inconştientă sau intuiţia,
în
este
atitudinea
extravertită,
numai
obiectele sau procesele concrete, senzorial perceptibile produc senzaţii, şi anume doar
senzaţii
oricînd
le-ar
pe
care
oricine
considera
şi
concrete.
Individul este astfel orientat doar de realitatea
care
cade
sub
simţuri.
Funcţiile judicative se situează sub
opusă
cel
mai
a senzaţiei
senzaţiei,
puternic
şi
anume
atinsă
de
refulare. Tipul senzaţie extravertită 675. Nu există nici un alt tip uman comparabil în materie de realism cu tipul senzaţie extravertită. Simţul obiectiv al realităţii
394
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
395
este la el extraordinar de dezvoltat.
este manifestare concretă a vieţii; ea
El
înseamnă pentru el o bogăţie de
acumulează
în
cursul
vieţii
experienţe reale, legate de obiecte
viaţă
concrete, şi cu cît este mai pronunţat,
plăcerea concretă, tot astfel şi mora-
cu
de
litatea lui. Căci adevăratul hedonism
experienţele sale. în unele cazuri,
îşi are morala lui specială, moderaţia
trăirea
şi
atît
uzează
sa
nu
mai
puţin
merită
nicidecum
reală.
legitatea
Intenţia
lui,
lui
vizează
generozitatea
şi
numele de „experienţă". Ceea ce
spiritul lui de sacrificiu. Tipul senzaţie
simte
drept
extravertită nu are nevoie să fie o
călăuză către noi senzaţii şi orice
brută senzuală, ci îşi poate nuanţa
noutate
ivită
în
de
trăirea pînă la maxima puritate este-
interese
este
dobîndită
calea
tică, fără a fi necredincios, chiar în
îi
slujeşte
cel
mult
cercul
său pe
senzaţiei şi este destinată acesteia.
senzaţia
în
să
principiului senzaţiei obiective ce îi
socotim perfect rezonabil un simţ
este propriu. Ciceronele lui Wulfcn 2,
pronunţat al realităţii, vom considera
reprezentînd plăcerea cea mai lipsită
că
foarte
de scrupul a vieţii, este confesiunea
rezonabili. în fapt, ei nu sînt deloc,
necosmetizată a unui astfel de tip.
căci ascultă atît de senzaţia produsă
Din acest punct de vedere cartea
de o întîmplare iraţională, cît şi de
merită să fie citită.
măsura
aceşti
in
care
oameni
înclinăm
sînt
cea
mai
abstractă,
aceea care provine de la un eve-
676. Pe o treaptă inferioară, acest
niment raţional. Un astfel de tip — de
tip este omul realităţii tangibile, care
cele mai multe ori c vorba, după cît se
nu înclină către reflecţie şi nu are
pare, de bărbaţi — nu consideră că
intenţii
este
Această
constant este să simtă obiectul, să
expresie îl va face mai degrabă să
aibă senzaţii şi, pe cît posibil, să le
zimbească,
savureze. Nu este un ins lipsit de
„aservit"
senzaţiei.
socotind-o
total
inadecvată, căci pentru ci senzaţia
dominatoare.
amabilitate,
Scopul
dimpotrivă,
său
posedă
adesea capacitatea agreabilă şi vie
sînt o chestiune de gust. A avea
de a se desfăta, fiind uneori un chefliu
senzaţii
bine dispus, alteori un estet rafinat. în
esenţialul,
primul caz, marile probleme ale vieţii
dorinţelor sale. în ce îl priveşte, nimic
depind de un prînz mai mult sau mai
nu poate fi mai concret şi mai real;
puţin copios, în al doilea caz, ele
supoziţiile care îl însoţesc sau îl
2 Willem van Wulfen, Der Genufimensch; ein Cicerone im rucksiclitslosen Lebensgenufi, 1911.
reprezintă punctul
pentru culminant
el al
depăşesc sînt admise doar în măsura în care îi intensifică senzaţia. Ele nu trebuie să o intensifice nicidecum într-un sens agreabil, căci acest tip este nu un desfrînat obişnuit, ci un ins care caută doar senzaţia cea mai puternică, pe care, potrivit naturii sale, el nu o poate primi dccît din afară. Ceea ce vine dinăuntru i se pare
maladiv
şi
condamnabil.
în
măsura în care gîndeşte şi simte, el readuce totul la o bază obiectivă, respectiv la influenţe venind dinspre obiect, indiferent la distor-sionările oricît
de
acuzate
ale
logicii.
Realitatea palpabilă îl relaxează în orice împrejurări. Din acest punct de vedere,
este
de
o
credulitate
neaşteptată. Fără să reflecteze prea mult, va atribui un simptom psihogen unei scăderi barometrice, existenţa unui conflict psihic, în schimb, îi va apărea ca o reverie anormală. Iubirea lui se întemeiază fără doar şi poate pe farmecul sensibil al obiectului. în măsura
în
care
este
normal,
se
adaptează în chip izbitor la realitatea
dată, izbitor căci întotdeauna vizibil.
677. Cu cît precumpăneşte însă mai
Idealul său este realul, în această
mult
privinţă e plin de scrupule. Nu arc
subiectul în spatele ei, cu atît acest
idealuri în materie de idei şi — de
tip
aceea
evoluează fie către o senzualitate
—
nici
un
motiv
să
se
senzaţia,
devine
fâcînd
mai
dispară
dezagreabil.
grosolană,
realitatea efectivă. Ceea ce se vede
rafinat şi lipsit de scrupul. Oricît de
în toate aspectele sale exterioare. Se
indispensabil îi este obiectul, el îl
îmbracă
corespunzător
devalorizează ca existînd în şi prin
condiţiei sale, la el se bea şi se
sine însuşi. El violentează şi oprimă în
mănîncâ bine, se stă comod sau cel
mod
puţin
doar
se
înţelege
că
gustul
său
mîrşav ca
către
un
El
comporte cumva ca un străin faţă de
bine,
fie
să
obiectul, prilej
estetism
utilizîn-du-1
de
senzaţie.
rafinat poate ridica unele pretenţii
Ataşamentul
faţă
faţă de cei din jur. Izbuteşte chiar să
împins
extrem.
convingă că anumite sacrificii de
inconştientul este obligat să treacă
dragul stilului merită cu prisosinţă să
de
fie făcute.
opoziţie făţişă. Mai cu seamă
la
la
rolul
său
de
obiect
este
Astfel
însă
compensator
la
396
TIPURI
DESCRIERE
397
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
intuiţiile refulate apar sub formă de
sofisticare şi despicare a firului în
proiecţii asupra obiectului. Cele mai
patru, morala este moralizare seacă
aventuroase supoziţii ies acum la
şi
iveală; dacă e vorba de un obiect
superstiţie absurdă, capacitatea de
sexual,
instruire, acest nobil dar al omului,
atunci
geloziile
imaginare
fariseism
vădit,
religia
este
joacă un rol considerabil, la fel şi
este
stările de angoasă. în cazuri grave,
hipertrofiată, adulmecare a fiecărui
se dezvoltă tot felul de fobii, mai ales
colţ, care în loc să ducă departe se
simptome obsesive. Conţinuturile pa-
pierde în îngustimea unei meschinării
tologice au un caracter remarcabil de
preaome-neşti.
irealitate, adesea de nuanţă morală
678.
subtilitate
Caracterul
personală
obsesiv
special
al
şi religioasă. Se dezvoltă nu o dată
simptomelor
un spirit cîrcotaş sofisticat, o morală
contrapartida inconştientă a relaxării
ridicol
o
morale conştiente a unei atitudini
religiozitate primitivă, superstiţioasă
doar senzitive care, din unghiul de
şi
vedere
de
scrupuloasă
„magică"
ce
şi
recurge
la
rituri
nevrotice
al
reprezintă
judecăţii,
acceptă
abstruze. Toate acestea provin din
neselectiv tot ceea ce i se înfăţişează.
funcţiile
puţin
Cu toate că absenţa premiselor la
diferenţiate, care în astfel de cazuri
tipul senzaţie nu înseamnă defel lipsa
se
se
absolută a legilor şi a limitelor, nu e
manifestă cu atît mai izbitor cu cit
mai puţin adevărat că, în cazul său,
par
limitarea
refulate,
opun
să
se
net
mai
conştiinţei
sprijine
pe
şi
cele
mai
esenţială
izvorîtă
din
absurde premise, în totală opoziţie
judecată dispare. Judecata raţională
cu simţul conştient al realităţii. în-
reprezintă o constrîngere conştientă
treaga cultură a simţirii şi gîndirii
pe care tipul raţional şi-o asumă, s-ar
apare,
zice, de bunăvoie. Această constrîn-
secundă,
în
această
personalitate
desfigurată
într-o
gere este exercitată la tipul senzaţie
primitivitate patologică; raţiunea este
de către inconştient. în plus, tocmai
în
virtutea
existenţei
ataşamentul raţional
de
al
deţine
tipului
greu de tratat pe cale raţională, deoarece
funcţiile
către
care
se
niciodată
îndreaptă medicul se află într-o stare
relaţiei
relativ nediferenţiată şi de aceea se
necondiţionate cu obiectul a tipului
poate conta puţin sau deloc pe ele.
senzaţie. Atunci cînd atitudinea sa
E nevoie adesea să se recurgă la
ajunge la o unilateralitate anormală,
mijloace de presiune afectivă pentru
el riscă să fie absorbit de inconştient
a-i conştientiza acestui tip ceva.
importanţa
nu
obiect
judecăţii,
care
revine
într-o măsură tot atît de mare pe cît
Intuiţia
fusese conştient legat de obiect. Odată nevrozat, el este mult mai
679. Intuiţia (die Intuition) ca funcţie a percepţiei inconştiente se îndreaptă în atitudinea extravertită în întregime către obiecte exterioare. Deoarece intuiţia este în principal un proces inconştient, esenţa ei este foarte greu
de
conştiinţă,
sesizat
conştient.
în
intuitivă
se
funcţia
înfăţişează ca o anume atitudine expectativă, privire
o
reprezentare
introspectivă,
totdeauna
doar
în
rezultatul
şi
care
o în-
ulterior
poate să ateste partea care revine vederii în interior şi cea care revine într-adevăr
obiectului.
După
cum
senzaţia, atunci cînd predomină, nu este doar un proces reactiv, fără altă importanţă
pentru
obiect,
ci
mai
degrabă o actio care pune mîna pe obiect şi îl modelează, tot astfel şi intuiţia nu este doar percepţie, doar reprezentare, ci un proces creator, activ care pune în obiect tot atît cît
şi ia din el. După cum îşi extrage în
simţirea
mod inconştient reprezentarea din
refulate, aceasta din urmă fiind cea
obiect,
mai afectată, deoarece ea, în calitate
tot
astfel
el
produce
şi
relativ
de
Intuiţia
doar
obstaculează cel mai mult intuiţia.
imagini şi reprezentări de relaţii şi de
Senzaţia tulbură intuiţia pură, lipsită
raporturi care nu pot fi obţinute prin
de prejudecăţi, naivă, prin excitaţii
alte funcţii sau pot fi obţinute doar pe
senzoriale
căi foarte ocolite. Aceste imagini
orientează privirea către suprafeţe
posedă
fizice,
valoarea
mai
unor
întîi
cunoştinţe
senzorială
sînt
inconştient şi un efect în obiect. mijloceşte
funcţie
senzaţia
conştientă,
inoportune
deci
tocmai
care
către
lucrurile
anume care influenţează hotărîtor
dincolo de care intuiţia încearcă să
acţiunea în măsura în care accentul
ajungă.
principal cade pe intuiţie. în acest
extravertită
caz, adaptarea psihică se întemeiază
către obiect, ea se apropie de fapt
aproape exclusiv pe intuiţii. Gîndirea,
foarte mult de senzaţie, căci
Deoarece intuiţia
în
atitudinea
se
orientează
398
399
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
este aproape tot atît de verosimil ca
în conştiinţa intuitivului sub forma
atitudinea
unei senzaţii pure, ceea ce, de fapt, ea
de
expectativă în
faţa
obiectelor exterioare să se poată sluji
de senzaţie.
Dar
intuiţia
să
funcţioneze,
trebuie
să
fie
pentru
ca
nici nu este. 680.
După
cum
în
atitudinea
senzaţia
extravertită senzaţia tinde să aibă
măsură
cea mai puternică realitate, deoarece
reprimată. Prin senzaţie înţeleg în
numai astfel se creează aparenţa
acest caz senzaţia senzorială simplă
unei vieţi plenare, tot aşa şi intuiţia
şi directă ca dat fiziologic şi psihic
tinde să sesizeze posibilităţile cele
ferm
mai mari, întrucît prin reprezentarea
conturat.
stabilească
în
E
acest
bună
necesar lucru
să în
se
mod
posibilităţilor
presimţirea
este
expres, căci dacă îl voi întreba pe
satisfăcută în chipul cel mai plenar.
intuitiv după ce se orientează, îmi va
Intuiţia
vorbi
de
să
descopere
care
seamănă
posibilităţile conţinute în datul obiectiv,
cu
senzaţiile
de aceea ea şi este în calitate de
senzoriale. El se va sluji chiar de
simplă funcţie coordonată (şi anume,
expresia
atunci cînd nu este predominantă),
riguros
lucruri
tinde
exact
„senzaţie".
El
arc
într-
adevăr senzaţii, dar se orientează nu
mijlocul
auxiliar
după ele, ci ele îi servesc drept punct
automat
atunci
de sprijin pentru reprezentări intuitive.
funcţie nu poate găsi o ieşire dintr-o
Ele
unor
situaţie pe toate laturile închisă. Dacă
premise inconştiente. Nu cea mai
însă predomină intuiţia, atunci toate
puternică senzaţie fiziologică este
situaţiile obişnuite de viaţă se înfăţi-
aceea
şează ca nişte spaţii închise pe care
sînt
alese
care
maximă,
ci
în
virtutea
dobîndeşte oricare
valoarea
alta,
care cînd
acţionează nici
o
altă
căreia
ea urmează să le deschidă. Ea caută
atitudinea inconştientă a intuitivului îi
necontenit ieşiri şi posibilităţi noi de
sporeşte sensibil valoarea. Ea capătă
viaţă exterioară. Pentru atitudinea
uneori o importanţă majoră şi apare
intuitivă
orice
situaţie
de
viaţă
devine în scurt timp o închisoare, un
anexe incomode. Un fapt real are valoare în
fel de lanţuri strivitoare ce împing la
măsura
găsirea de soluţii. Obiectele apar
posibilităţi
episodic
o
transgreseze şi care totodată îl pot
valoare exagerată, anume atunci cînd
elibera pe individ de el. Posibilităţile
au a se pune în slujba unei soluţii, a
care
unei
noi
constrîngătoare, cărora intuiţia nu i
posibilităţi. De îndată însă ce şi-au
se poate sustrage şi cărora ea le
îndeplinit misiunea în calitate de
sacrifică totul.
ca
posedînd
eliberări,
a
aproape
găsirii
unei
treaptă sau de punte, ele îşi pierd, sar
zice,
orice
îndepărtate ca
valoare
şi
în
care
deschide
capabile
apar
sînt
să
noi îl
motive
Tipul intuiţie extravertită
sînt 681. Acolo unde domină intuiţia, apare
o
psihologie
aparte,
inconfundabilă. Deoarece intuiţia se orientează după obiect, ea manifestă o dependenţă puternică de situaţii exterioare,
dar
natura
acestei
dependenţe este cu totul diferită de aceea a tipului senzaţie. Intuitivul nu e de găsit acolo unde sînt valori reale,
unanim
acceptate,
ci
întotdeauna acolo unde avem de-a face cu posibilităţi. El posedă un fler fin pentru ceea ce e încă în germene şi anunţă un viitor promiţător. Nu c niciodată de găsit în situaţii stabile, care există de multă vreme, sînt solid întemeiate şi au o valoaie general recunoscută, dar limitată. De vreme ce se află necontenit în căutarea de noi
posibilităţi,
situaţiile
stabile
ameninţă să-1 sufoce. Ce-i drept, el ia în stăpînire cu o mare intensitate,
uneori cu un entuziasm extraordinar,
totul, oricîte argumente ar pleda în
obiecte şi căi noi pentru ca apoi, de
favoarea stabilităţii, nimic nu îl va
îndată
acestora
împiedica însă ca într-o bună zi să
întinderea şi a intuit că nu se mai pot
considere aceeaşi situaţie, care mai
dezvolta considerabil în viitor, să le
înainte îi păruse o eliberare salutară,
abandoneze cu răceală, cu nepăsare
drept închisoare, şi să acţioneze în
şi parcă fără amintire. Atîta timp cît
consecinţă.
există o posibilitate, intuitivul este
sentimentul nu îl pot opri sau face
legat de ea prin forţa destinului. Este
să
ca şi cum întreaga-i existenţă s-ar
posibilităţi,
absorbi în noua situaţie. Ai impresia,
eventual
pe care el o împărtăşeşte, că a ajuns
convingerile sale de pînă atunci.
la o cotitură definitivă în viaţă şi că
Gîndirea
de acum încolo nu va mai putea să
comportamentele indispensabile ale
gîndească şi să simtă altminteri.
convingerii, sînt la el
ce
le-a
măsurat
Oricit de rezonabil şi de oportun este
dea
Nici
înapoi
raţiunea,
în
chiar în
faţa dacă
unei
nici
noi
ea
este
contradicţie
cu
şi
simţirea,
400
TIPURI
401
DESCRIERE
PSIHOLO GENERALĂ A
GICE
TIPURILOR
funcţii mai puţin diferenţiate care nu
bucuros
dispun de o greutate ho-tăritoare şi
permit să-şi dezvolte pe cit posibil mai
care ca atare nu sînt în măsură să
complex însuşirile. Numeroşi negustori,
opună o rezistenţă de durată forţei
întreprinzători,
intuiţiei.
politicieni etc. aparţin acestui tip.
Şi
totuşi
aceste
funcţii,
singure, sînt capabile să compenseze
către
îndeletniciri
speculanţi,
care
agenţi,
Tipul intuiţie extravertită apare la
eficient primatul intenţiei, conferind in-
femei mai frecvent
tuitivului judecata care lui, în calitate de
decît la bărbaţi. La ele, activitatea
tip,
intuitivă se manifestă mai
îi
lipseşte
cu
de-săvîrşire.
Moralitatea intuitivului nu este nici
puţin profesional şi mai mult social.
intelectuală, nici afectivă; el are o
Femeile de acest gen se
morală
pricep să exploateze toate mijloacele
a
sa
anume,
respectiv
fidelitatea faţă de propria intuiţie şi
sociale, să înnoade tot fe
supunerea de bunăvoie faţă de forţa
lul de legături mondene, să găsească
acesteia. Grija pentru bunăstarea celor
bărbaţi de viitor, pentru ca
din jurul său este mică. Bunăstarea
apoi să renunţe la tot pentru o nouă
fizică a acestora constituie pentru el
posibilitate.
un argument tot atît de puţin temeinic
E de la sine înţeles că un astfel de tip
ca şi propria lui bunăstare. Tot atît de
este atît din punct
puţin respect are şi pentru convingerile
de vedere economic, cît şi din acela al
şi obişnuinţele de viaţă ale mediului
provocării culturii extrem
său, în aşa fel încît trece nu o dată
de important. Dacă este bun din fire,
drept aventurier imoral şi lipsit de
adică nu prea egoist, el îşi
scrupule. Deoarece intuiţia lui se ocupă
poate dobîndi merite enorme ca
de
iniţiator sau cel puţin ca pro
obiecte
exterioare
şi
presimte
posibilităţile exterioare, el se îndreaptă
îi
motor al oricăror activităţi de început. El este avocatul natural
al tuturor minorităţilor care promit.
reprezintă
Deoarece e în stare să sesi
convingătoare, o încarnează ca să
zeze intuitiv anumite însuşiri şi
spun
posibilităţi atunci cînd se orien
comedie, ci destin.
tează mai puţin după lucruri şi mai
aşa.
intuitiv
Pentru
cu
el,
o
ea
căldură
nu
este
Această orientare îşi are primejdiile
mult după oameni, el poate
ei mari, căci intui
să-şi „facă" oameni. Nimeni ca el nu
tivul îşi risipeşte prea uşor viaţa,
posedă o mai mare capa
însufleţind oameni şi lucruri
citate de a insufla semenilor săi curaj
şi răspîndind în jurul lui o plenitudine
sau entuziasm pentru o
de viaţă pe care însă nu
nouă cauză, chiar dacă el o va
el o trăieşte, ci ceilalţi o trăiesc. Dacă
abandona în foarte scurt timp.
ar putea să se fixeze la
Cu cît intuiţia îi este mai puternică, cu
un lucru anume, ar culege roadele muncii
atît subiectul său se con
sale, dar foarte repede
topeşte mai mult cu posibilitatea
trebuie să alerge după o nouă
întrezărită. El o însufleţeşte, o
posibilitate şi să-şi părăsească pămînturile abia însămînţate de pe care alţii vor strînge recolta. La sfîrşit pleacă cu mîinile goale. Dacă lasă însă lucrurile să ajungă atît de departe, intuitivul are şi propriul inconştient îm potriva lui. Inconştientul intuitivului prezintă o anume asemănare cu acela al tipului senzitiv. Gîndirea şi simţirea sînt relativ refulate şi formează în inconştient gînduri şi sentimente infantil-arhaicc, comparabile cu acelea ale tipului opus. Ele apar sub formă de proiecţii intensive şi sînt tot atît de absurde ca acelea ale tipului
senzaţie, doar că le lipseşte, cred,
echivocă, într-un astfel de caz avem
caracterul mistic; ele se referă
de-a face cu un simptom
de cele mai multe ori la lucruri cvasireale,
obsesional, absolut caracteristic pentru
precum supoziţii
acest tip. Nesupunîndu-şi
sexuale, financiare şi de altă natură,
deciziile judecăţii raţionale, ci exclusiv
ca de pildă flerul pentru
perceperii de posibilităţi
boli ascunse. Această deosebire este
întîmplătoare, el revendică aceeaşi
produsă, s-ar zice, de refu
libertate şi independenţă ca
larea senzaţiilor reale. Acestea din
şi tipul senzaţie. El iese din limitele
urmă se fac, de regulă, ob
impuse de raţiune şi, în
servate şi prin aceea că intuitivul se
nevroză, cade pradă constrîngerilor
leagă brusc de o femeie
inconştiente, sofisticării,
nepotrivită lui, respectiv de un bărbat
subtilităţii hipertrofiate şi
nepotrivit ei, şi anume ca
ataşamentului obsesional faţă de sen
urmare a faptului că aceste persoane
zaţia obiectului. în conştiinţă el
au atins sfera de senzaţii
trădează cu suverană superio
arhaice. De aici rezultă o legătură
ritate şi brutalitate senzaţia şi obiectul
obsesională inconştientă cu
perceput. Nu în sensul că
obiectul, a cărei lipsă de perspectivă
s-ar socoti pe sine superior şi brutal, ci
este cel mai adesea ne
în acela că pur şi simplu
402
TIPURI PSIHOLOGICE
nu vede obiectul vizibil oricui, că trece pe lingă el la fel ca tipul senzaţie pe lîngă sufletul obiectului pe care nu îl vede. Motiv pentru care obiectul se răzbună tîrziu sub forma ipohondriilor obsesionale, a fobiilor şi a tot felul de alte senzaţii fizice absurde.
nici o legitate. Postulatul unei legităţi universale rănii ne singurul postulat al raţiunii noas tre, nu însă şi al funcţiilor noastre perceptive. Neîntemeindu-se în nici un fel pe principiul raţiunii şi pe postulatul ei, ele sînt de natură iraţională. De aceea, în conformitate cu natura lor, nu mesc aceste tipuri de percepţie,
Rezumatul tipurilor iraţionale Denumesc iraţionale cele două tipuri precedente pentru motivul deja amintit, după care clc nu îşi întemeiază conduita pe judecăţi raţionale, ci pe forţa absolută a percepţiei. Percepţia lor se orientează după evenimcnţialul propriu-zis, fără interven ţia selectivă a judecăţii. în această privinţă, ele deţin o superi oritate semnificativă asupra primelor două tipuri raţionale. Evenimenţialul obiectiv este legic şi întîmplâtor. Legic fiind, el este accesibil raţiunii, întîmplător fiind, el este inaccesibil raţiunii. S-ar putea spune şi invers, anume că socotim legic acel aspect al evenimenţialului care apare raţiunii noastre ca atare, şi întîm plător, acela în care nu descoperim
iraţionale. Ar fi însă cu desăvîrşire incorect să le considerăm „ne rezonabile" pentru că subordonează judecata percepţiei. Ele nu sînt decît empirice; într-un grad foarte înalt se întemeiază ex clusiv pe experienţă, şi o fac atît de exclusiv îneît judecata lor nu poate de cele mai multe ori să ţină pasul cu experienţa lor. Totuşi, funcţiile judicative există, doar că existenţa lor se des făşoară în mare parte în inconştient. Şi cum inconştientul, in ciuda separării sale de subiectul conştient, se manifestă mereu, se observă şi în viaţa tipurilor iraţionale judecăţi şi acte opţio nale izbăvitoare care se ivesc sub formă de aparente sofisticări, de manie a judecăţii reci, de selectare aparent premeditată de
persoane şi situaţii. Aceste trăsături
DESCRIERE GENERALĂ A
poartă o pecete infantilă şi
TIPURILOR
chiar primitivă; uneori ele sînt 403
izbitor de naive, alteori sînt şi
lipsite de consideraţie, brutale şi violente. Celui care are o atitudine raţională i s-ar putea uşor părea că astfel
de
oameni
ar
fi
potrivit
caracterului lor adevărat, raţionalişti şi interesaţi în sens rău. Această apreciere
s-ar
potrivi
însă
doar
inconştientului lor, nu şi psihologiei lor conştiente care, orientată în întregime
pe
percepţie,
este
inaccesibilă judecăţii raţionale, în virtutea naturii ei iraţionale. în fine, s-ar
putea
ca
pentru
atitudinea
raţională, o astfel de aglomerare de întîmplări accidentale nici să nu merite numele de „psihologie". Tipul iraţional compensează această judecată defavorabilă prin impresia pe care i-o face tipul raţional: el vede în acesta din urmă o fiinţă doar pe jumătate vie, al cărei unic scop ar sta în faptul de a pune în lanţurile raţiunii şi de a sufoca prin judecăţi tot ceea ce e viu. Evident, e vorba aici de cazuri extreme, dar ele apar. Judecat după ceea ce i se întîmplă, tipul iraţional ar pu tea să pară tipului raţional un raţionalist de calitate inferioară.
Lui nu i se întîmplă, într-adevăr,
comună, constituie deja un ra
nimic fortuit — în asta este
port, adică un sentiment de
maestru —, ci judecata raţională şi
concordanţă. Conştientizînd în cazul
intenţia raţională sînt acelea
dat, într-o măsură mult mai mare,
care îi ies în cale. Fapt care pentru
acest sentiment, descoperim
tipul raţional este de o in-
că nu este vorba doar de un
conceptibilitate comparabilă doar cu
sentiment de factură inanalizabilă,
uimirea tipului iraţional ca
ci şi de o înţelegere sau de un
re descoperă că cineva situează
conţinut de cunoaştere care re-
ideile raţionale mai presus de evenimentele vii şi reale. Aşa ceva i se pare acestuia incredibil. De regulă, e inutil a voi să-i propui un principiu în această di recţie, căci el ignoră şi respinge chiar orice înţelegere raţională, tot aşa precum pentru tipul raţional ideea de a face un contract fără consultări şi angajamente reciproce este de negîndit. Aceste consideraţii mă conduc la problema relaţiilor psi hice între reprezentanţii diverselor tipuri în psihiatria mai nouă. Relaţia psihică este desemnată prin noţiunea de „raport", împru mutată terminologiei şcolii franceze de hipnoză. Raportul constă în primul rînd în sentimentul unui acord existent în pofida deo sebirii recunoscute ca atare. Chiar recunoaşterea deosebirilor existente, în măsura în care este
404
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
405
prezintă sub formă ideatică punctul
lipsit de relaţii, un om pe care nu se
de concordanţă. Această reprezentare
poate conta şi cu care nu te poţi
raţională este exclusiv valabilă doar
înţelege. în orice caz, la un astfel de
pentru tipul raţional, nici într-un caz
rezultat ajunge cineva abia atunci
pentru
raportul
cînd încearcă să dea seama în chip
acestuia nu se bazează nicidecum pe
conştient de genul de relaţie pe care
judecată, ci pe paralelismul eveni-
îl întreţine cu semenul său. Această
mentelor, pe paralelismul a ceea ce
probitate
se întîmplă în chip viu. Sentimentul său
obişnuită, se întîmplă adesea ca, în
de concordanţă stă în perceperea
ciuda diferenţei absolute de puncte
comună a unei senzaţii sau intuiţii.
de
Insul raţional ar spune că raportul cu
raport, după cum urmează: printr-o
iraţionalul se sprijină pe date pur
proiecţie tăcută, cineva presupune că
accidentale.
altcineva îi împărtăşeşte opinia în
cel
iraţional,
Atunci
căci
cînd
situaţiile
psihologică
vedere,
să
se
nefiind
prea
stabilească
un
ia
cîteva puncte esenţiale, în vreme ce
naştere ceva care seamănă cu o
acesta din urmă intuieşte sau simte
relaţie
ii
o comunitate obiectivă, despre care
şi
acela
obiective
umană,
cunoaşte durata.
concordă
întîmplător,
dar
acesteia Pentru
nimeni
nu
valabilitatea
tipul
raţional
este
are nici
cea mai
vagă
conştiinţă şi a cărei existenţă
ar
contesta-o imediat, tot aşa după cum
aproape
penibilă
ideea
că
durează
exact
atît
timp
cît
acestuia nu i-ar trece prin minte că
au
în-
relaţia sa trebuie să se sprijine pe o
tîmplător ceva în comun. Lui i se pare
comunitate de opinii. Astfel de raporturi
că aşa ceva nu ar fi cu deosebire
sînt din cele mai frecvente, ele se bazează
uman, în vreme ce tipul iraţional vede
pe o proiecţie care ulterior devine
aici tocmai un caracter uman de o
sursă de neînţelegeri. 690. Relaţia
frumuseţe deosebită. Urmarea este că
psihică în atitudinea extravertită se
fiecare îl consideră pe celălalt un ins
reglează
împrejurările
exterioare
relaţia
nu
întotdeauna
după
factori
obiectivi,
după
condiţii
exterioare.
Ceea ce este un individ în interiorul său nu are niciodată o importanţă decisivă. Pentru cultura noastră contemporană, atitudinea
extravertită
este,
în
principiu, hotărîtoare în problema relaţiilor umane; principiul introvertirii apare şi el, fireşte, dar trece drept o excepţie şi face apel la toleranţa celor din jur.
3. Tipul introvertit a) Atitudinea generală a conştiinţei După cum am arătat la începutul acestui capitol, tipul introvertit se deosebeşte de cel extravertit prin faptul că el nu se orientează, asemenea celui din urmă, precumpănitor după obiect şi după datul obiectiv, ci după factori subiectivi. în capi tolul amintit, am menţionat între altele că, în cazul introvertitu lui, între percepţia obiectului şi propria sa acţiune se strecoară o opinie personală care împiedică acţiunea să capete un caracter corespunzător datului obiectiv. Acesta este fireşte un caz spe cial, citat cu titlu de exemplu şi destinat unei simple ilustrări. Aici trebuie să căutăm, fireşte, formulări mai generale. Conştiinţa introvertită vede, ce-i drept, condiţiile exte rioare, alege însă determinanta subiectivă pe care o socoteşte a fi cea mai importantă. Acest tip se orientează deci după acel factor al perceperii şi cunoaşterii reprezentînd dispoziţia subiec tivă cu care se receptează excitaţia senzorială. Două persoane
văd, de pildă, acelaşi obiect, dar ele
manifestă foarte viu, şi
nu îl văd astfel îneît cele
anume sub forma unei rezervaţii a eului; iar
două imagini care rezultă să fie absolut
pentru a anticipa:
identice. Abstracţie fă-
consider că este eronată şi
cînd de diferenţele ţinînd de acuitatea
depreciatoare opinia care, alăturîndu-se
organelor de simţ şi de
lui Weininger, numeşte această
ecuaţia personală, există adesea
atitudine filautică sau autoero-
deosebiri profunde în modul şi
tică, sau egocentrică, sau subiectivistă
gradul de asimilare psihică a imaginii
sau egoistă. Ea corespun
percepute. în vreme ce
de prejudecăţii nutrite de atitudinea
tipul extravertit se revendică
extravertită faţă de esenţa
precumpănitor de la ceea ce îi vine
introvertitului. Nu trebuie niciodată
dinspre obiect, introvertitul se sprijină
uitat — ceea ce modul de
mai cu seamă pe conste
a vedea extravertit uită prea lesne —,
laţia pe care impresia exterioară o
că orice percepţie şi orice
produce în subiect. în cazul
cunoaştere sînt nu doar obiectiv, ci
unei apercepţii, deosebirea poate fi
şi subiectiv determinate. Lu
desigur foarte delicată, dar
mea este nu doar în sine şi pentru
în ansamblul economiei psihice ea se
sine, ci este şi aşa cum îmi
406
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
407
apare. în fapt, noi nu avem nici un
psihice: ele au un subiect, care e tot
criteriu
atît de indispensabil ca şi obiectul.
care
să
ne
permită
să
evaluăm o lume pe care subiectul n-ar putea-
693.
o asimila. Tre-cînd cu vederea factorul
aprecierea extravertită de astăzi că
subiectiv, am nega marea îndoială cu
termenul „subiectiv" sună ocazional
privire la posibilitatea de cunoaştere
aproape peiorativ şi că formula „doar
absolută. Ne-am angaja astfel pe
subiectiv"
calea
primejdioasă,
acelui
pozitivism
găunos
şi
caracteristic
Este
reprezintă
pentru
o
destinată
armă să-1
searbăd care a schimonosit epoca de
lovească pe acela care nu este pe
trecere către veacul nostru şi am
deplin
ajunge la acea lipsă de modestie
necondiţionată a obiectului. Trebuie
intelectuală care anunţă grosolănia
de aceea să înţelegem bine accepţia
sentimentului şi o violenţă pe cît de
în
stupidă, pe atît de arogantă. Supra-
„subiectiv" în cercetarea de faţă. Prin
apreciind capacitatea de cunoaştere
factor
obiectivă,
refulăm
acţiune şi reacţiune psihică ce se
factorului
subiectiv,
importanţa
convins
care
este
subiectiv
de
superioritatea
folosit
termenul
desemnez
acea
genere,
contopeşte cu influenţa obiectului
importanţa subiectului. Dar ce este
într-o nouă stare de fapt, de natură
subiectul?
omul,
psihică. Atît timp cît factorul subiectiv
subiectul sîntem noi. E păgubitor să
rămîne din cele mai vechi timpuri şi
se
cunoaştere
la toate popoarele lumii într-o foarte
implică un subiect şi că nu există în
mare măsură identic cu sine însuşi
general nici un fel de cunoaştere şi, în
—
consecinţă, pentru noi nici lume, dacă
elementare şi actele de cunoaştere
cineva nu poate spune: „eu cunosc",
sînt pretutindeni şi în toate timpurile
punînd însă astfel limitele subiective
aceleaşi —, el este o realitate tot atît
ale oricărei cunoaşteri. Acelaşi lucru
de solid întemeiată ca şi obiectul
e
exterior. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar
uite
valabil
Subiectul
că
actul
pentru
de
în
este
toate
funcţiile
prin
faptul
că
percepţiile
putea vorbi de nici un fel de realitate
odată
durabilă şi în esenţă egală cu sine
subiectiv
însăşi, iar un acord cu tradiţiile ar fi un
versală, iar cel care se sprijină pe el
lucru imposibil. în această măsură
se sprijină pe o temelie la fel de
deci, factorul subiectiv este ceva tot
sigură, de durabilă şi de valabilă ca şi
atît de inexorabil dat ca şi întinderea
cel care se revendică de la obiect.
mării sau raza Pămîntu-lui. Şi tot
Cum însă obiectul şi datul obiectiv nu
astfel, el reclamă întreaga demnitate
rămîn mereu la fel, supuse fiind atît
a unei dimensiuni care determină
caducităţii cît şi hazardului, şi factorul
lumea şi care se cuvine să nu fie
subiectiv
nicăieri şi nici-
schimbării
scoasă
din
este
cealaltă
este, şi
calcul.
la
Factorul
lege
rîndu-i,
hazardului
uni-
supus
individual.
Astfel, valoarea lui este doar relativă. Dezvoltarea nemăsurată a punctului de vedere introvertit în conştiinţă duce nu la o utilizare mai bună şi mai valabilă a factorului subiectiv, ci la o subiectivizare artificială a conştiinţei care merită reproşul de „doar subiectiv". Apare
astfel
conştiinţei extravertită
replica în pe
la
desubiectivizarea
atitudinea care
excesiv
Weininger
o
numeşte „mizautică". Deoarece atitudinea introvertită se sprijină pe o condiţie universală, extrem de reală şi absolut indispensabilă a adaptării psihologice, expresii ca „filautic", „egocentric" şi altele de ace laşi fel sînt mai degrabă nepotrivite şi reprobabile, căci nasc pre judecata după care ar fi vorba doar de mult iubitul nostru cu.
Nimic mai fals decît o astfel de
în mod normal după
presupunere, pe care însă o în-
structura psihică, în principiu dată
tîlnim adesea examinînd judecăţile
ereditar şi inerentă subiectu
extravertitului despre intro
lui. Ea nu este însă nicidecum
vertit. Nu aş vrea însă să atribuim în
identică pur şi simplu cu eul su
nici un caz această eroare
biectului, cum s-ar putea crede după
de judecată doar extravertitului ca
expresiile amintite mai sus,
individ, ci, mai degrabă, ve
ci este structura psihică a subiectului
derilor extravertite, astăzi general
de dinaintea oricărei dez
răspîndite, care nu se limi
voltări a eului. Subiectul care stă
tează la tipul extravertit, ci sînt
propriu-zis la bază, anume şi
reprezentate, în aceeaşi măsură
nele, este de departe mai cuprinzător
şi de către tipul introvertit, chiar
decît eul, prin faptul că el
împotriva lui însuşi. Acesta din
conţine şi inconştientul, în timp ce eul
urmă, spre deosebire de tipul
constituie în esenţă cen
extravertit, poate fi pe bună drep
trul conştiinţei. Dacă eul ar fi identic
tate învinuit că este infidel propriei
cu şinele, ar fi de necon
sale naturi.
ceput că putem apărea ocazional în
Atitudinea introvertită se orientează
vise sub cu totul alte forme
408
primordială"4.
TIPURI PSIHOLOGICE
şi cu totul altfel de semnificaţii. Este o particularitate
caracteristică
a
introvertitului faptul că el, urmînduşi deopotrivă înclinarea proprie şi prejudecata generală, îşi confundă eul cu şinele propriu, ridicîndu-1 pe primul la rangul de subiect al procesului psihic şi înfăptuind astfel acea subiecţi vizare maladivă a conştiinţei, pomenită mai sus, care îl
Structura
psihică
este
identică cu ceea ce Semon 3 a numit mneme, iar eu, inconştientul colectiv. Şinele individual este o parte, un fragment sau un reprezentant al unui fel de curent psihic, existent în nuanţe particulare pretutindeni, în toate fiinţele vii, şi care renaşte de fiecare dată cu fiecare nouă făptură.
Din
cele
mai
vechi
timpuri, modul înnăscut al acţiunii este numit instinct; pentru modalitatea sau forma în care este sesizat psihic obiectul, am propus termenul de arhetip. Presupun că ceea ce se înţelege prin instinct este cunoscut. Cu arhetipurile, lucrurile stau altminteri. înţeleg prin arhetip ceea ce am numit, printrun termen împrumutat de la Jacob Burckhardt,
simbolică
este
ce
intră
o în
funcţiune ori de cîte ori fie nu există încă noţiuni conştiente, fie acestea
sînt
absolut
imposibile,
din
raţiuni interioare sau exterioare. Conţinuturile
inconştientului
colectiv apar în conştiinţă sub formă de concepţii şi înclinaţii marcate.
Individul
pretează,
de
le
regulă,
inter-
ca
fiind
determinate de obiect — de fapt,
înstrăinează de obiect. 6%.
formulă
Arhetipul
„imagine
în mod eronat, căci ele provin din structura inconştientă a psihicului şi sînt doar declanşate de acţiunea obiectului.
Aceste
concepţii
subiective
puternice
înclinaţii sînt
decît
obiectului,
valoarea
şi mai
influenţa lor
psihică
este mai mare, în aşa fel îneît ele se suprapun tuturor impresiilor. După cum introvertitului i se pare de neconceput
ca
obiectul
să
fie
întotdeauna factorul hotărîtor, tot astfel pentru extravertit rămîne o enigmă faptul că un punct de vedere
subiectiv
poate
fi
considerat superior unei situaţii obiective. El ajunge inevitabil la presupunerea că introvertitul este fie
un
egoist
încrezut,
fie
un
doctrinar exaltat. Mai recent, ar crede că introvertitul se află sub
influenţa unui DESCRIERE GENERALA A
Richard Semon, Die Mneme als
TIPURILOR
erhahendes Prinzip im Weclisel des organischen Geschehens, 1904. Vezi „Imagine" în capitolul Definiţii.
409
inconştient
complex Această
puterii.
prejudecată
extravertită întărită
al
este fără
de
îndoială
introvertit
prin
modul său de expresie, precis şi intens
generalizator,
care
lasă
impresia că ar exclude de la bun început orice altă părere. De altfel chiar modul categoric şi rigid al judecăţii
subiective,
supraordonată aprioric oricărui dat obiectiv, este suficient pentru a crea
impresia
accentuat. prejudecăţi,
de
egocentrism
împotriva
acestei
introvertitului
îi
lipseşte de cele mai multe ori argumentul premisele
corect:
el
inconştiente,
ignoră dar
de
valabilitate absolut generală, ale judecăţii sau ale percepţiilor sale subiective. Corespunzător stilului momentului, el caută în afara şi nu în spatele conştiinţei sale. Dacă este şi puţin nevrozat, acesta este semnul unei identităţi inconştiente mai mult sau mai puţin depline dintre eu şi sine, prin care şinele este redus la valoarea zero, iar cui este umflat fără măsură. Forţa
indubitabilă,
definitorie
pentru
sînt
mărimi
comensurabile,
lume, a factorului subiectiv este
unde
comprimată apoi în eu, ceea ce
introvertită normală are tot atîta
duce la o sete imensă de putere şi
valabilitate
la un egocentrism de-a dreptul
existenţială
stupid.
normală extravertită. Dacă însă
Orice
psihologie
care
faptul
că
de
şi ca
atitudinea
legitimitate şi
atitudinea
reduce esenţa omului la instinctul
eul
inconştient al puterii ia naştere din
biectului,
această dispoziţie. în multe cazuri,
intensificare, cu rol compensator, a
lipsa de gust la Nietzsche, de
influenţei
pildă,
schimbare
îşi
datorează
existenţa
aceea
subiectivizării conştiinţei. b) Atitudinea inconştientului 697.
Poziţia
privilegiată
a
factorului subiectiv în conştiinţă semnifică o valorizare minoră a factorului
obiectiv.
Obiectul
nu
deţine acea importanţă care ar trebui de fapt să-i revină. După cum în atitudinea extravertită, el joacă un rol prea mare, în cea introvertită are prea puţin de spus. în
măsura
în
care
asumă
conştiinţa
introvertitului se subiectivizează, iar eul deţine o importanţă necuvenită, obiectului i se conferă, în schimb, o poziţie care în timp nu se poate susţine. Obiectul este o mărime de indubitabilă forţă, în vreme ce eul este foarte limitat şi fragil. Altceva ar fi dacă şinele s-ar opune obiectului. Şinele şi lumea
revendicarea
atunci
apare
obiectului. se
su-
firesc
o
Această
traduce
prin
410
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
că, în ciuda unui efort uneori de-a dreptul
disperat
698. Inconştientul se îngrijeşte în
superioritatea eului, obiectul şi datul
primul rînd de relaţia cu obiectul, şi
obiectiv exercită influenţe extrem de
anume
puternice,
distrugă temeinic iluziile puterii şi
sînt
a
iubit.
asigura
care
de
411
cu
atît
mai
într-un
mod
capabil
să
insurmontabile cu cît cuprind pe cale
fanteziile
inconştientă individul, impunîndu-sc
Obiectul ia proporţii înfricoşătoare, în
astfel
ciuda eforturilor minimalizatoare depuse de
irezistibil
conştiinţei.
Ca
superiorităţii
conştiinţei.
urmare a relaţiei defectuoase dintre
conştiinţă.
eu şi obiect — voinţa de dominaţie
străduieşte şi mai mult să se separe
nu înseamnă adaptare — apare în
de obiect şi să-1 stăpînească. în
inconştient o relaţie compensatoare
cele din urmă, eul se înconjoară de
cu obiectul care se manifestă in
un sistem formal de siguranţă (aşa
conştiinţă
ataşament
cum 1-a descris exact A. Adler), care
necondiţionat şi ircpresibil faţă de
încearcă să păstreze cel puţin iluzia
acesta. Cu cît eul încearcă să-şi
superiorităţii. Introvertitul se separă
asigure toate libertăţile posibile, cu
astfel complet de obiect şi se uzează
cît încearcă să fie autonom, superior
cu totul în măsuri defensive, pe de-o
şi fără îndatoriri, cu atît se înrobeşte
parte, în încercări zadarnice de a se
mai mult datului obiectiv. Libertatea
impune obiectului, de cealaltă parte.
de spirit este pusă în lanţurile unei
Aceste
mizere
permanent
ca
dependenţe
financiare,
în
consecinţă,
strădanii
se
eul
se
încrucişează
cu
impresiile
nepăsarea în acţiune se frîngc din
copleşitoare
cînd in cînd cu teamă în faţa opiniei
obiectul, care îi impune continuu, în
publice,
se
pofida voinţei sale, stîrnind în el
relaţii
afectele cele mai neplăcute şi mai
inferioare, voluptatea dominaţiei se
durabile, şi urmărindu-1 pas cu pas.
sfîrşcştc într-o jalnică dorinţă de a fi
Introvertitul are nevoie mereu de o
pierde
superioritatea în
mlaştina
morală unor
pe
care
i
le
face
lucrare interioară enormă pentru a se
urmare, spaima de obiect dezvoltă o
putea „menţine". De unde faptul că
laşitate particulară atunci cînd este
forma nevrotică tipică pentru el este
vorba ca subiectul să se afirme sau
psihastenia, o boală caracterizată, pe
să-şi afirme opinia, căci lui îi este
de-o parte, de o mare senzitivitate,
frică de o
pe de alta, de o mare epuizare şi
obiectului. El se teme de afectele
oboseală cronică.
impresionante ale altcuiva şi abia
699.
Analiza
influenţă creseîndă a
inconştientului
dacă se poate apăra de spaima de a
personal descoperă o mulţime de
nu cădea sub o influenţă străină.
fantezii
Obiectele
ale
puterii,
asociate
cu
au
pentru
el
calităţi
anxietăţi în faţa unor obiecte pu-
puternice, neliniştitoare, pe care nu
ternic însufleţite, cărora introvertitul
le poate analiza conştient, dar pe
le şi cade de fapt pradă. Ca
care crede că le percepe inconştient. Deoarece relaţia sa conştientă cu obiectul
este
relativ
refulată,
ea
trece prin inconştient unde captează calităţile acestuia. Ele sînt în primul rînd de
ordin
infantil-arhaic.
în
consecinţă, relaţia sa cu obiectul devine
primitivă
acele
şi
asumă
particularităţi
caracterizează
relaţia
toate ce
obiectuală
primitivă. Este ca şi cum obiectul ar poseda forţe magice. Obiectele noi, străine
suscită
spaimă
şi
neîncredere, ca şi cum ar ascunde primejdii
necunoscute,
tradiţionale nevăzute schimbare
par de
legate
sufletul
apare
obiectele
ca
cu
său,
fire orice
supărătoare,
dacă nu chiar primejdioasă, căci ea semnifică, s-ar zice, o însufleţire
magică a obiectului. Idealul căutat
Gîndirea
este o insulă pustie, unde nu se mişcă
700.
Descriind
gîndirea
decît ceea ce capătă îngăduinţă să se
extravertită,
mişte. Romanul lui F. Th. Vischer Auch
scurt şi gîndirea introvertită, asupra
sufletului
direa introvertită se orientează în
introvertit şi totodată a simbolisticii
primul rînd după factorul subiectiv.
inconştientului
se
Acesta este reprezentat cel puţin de
ascunde dincolo de ea şi pe care, în
un sentiment subiectiv al direcţiei,
cadrul de faţă, am lăsat-o deoparte,
care determină în ultimă instanţă
pentru că ea nu caracterizează numai
judecăţile. Uneori e vorba şi de o
tipul, ci este de ordin general.
imagine mai mult sau mai puţin
latură
a
chip
pe
căreia aş vrea să revin acum. Gîn-
această
în
caracterizat
eminent
Einer
luminează
am
stării
colectiv
care
completă care slujeşte cumva de
c) Particularităţile funcţiilor
măsură. Gîndirea se poate ocupa de
psihologice fundamentale în
mărimi concrete sau abstracte, ea se
atitudinea introvertită
orientează însă întotdeauna,
L.
412
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
în momentul hotăritor, după datul
sînt
subiectiv. Aşadar, ea nu duce de la
importanţă secundară, în vreme ce
experienţa concretă din nou la datul
dezvoltarea
obiectiv, ci la conţinutul subiectiv.
subiective, a imaginii simbolice iniţiale,
Stările de fapt exterioare nu sînt
ce îi pluteşte mai mult sau mai puţin
cauza şi scopul acestei gîndiri, cu
obscur prin faţa privirii interioare, sînt
toate că introvertitul ar dori să-i dea
pentru ea de o importanţă capitală.
o
lui
De aceea ea nu tinde niciodată să
începe în subiect şi duce înapoi la su-
reconstruiască în idee realul concret,
biect,
întreprinde
ci să modeleze imaginea obscură,
incursiuni foarte întinse în domeniul
transformînd-o într-o idee plină de
faptelor
ce
lumină. Ea aspiră să ajungă la real,
priveşte stabilirea de fapte noi, ea nu
să vadă cum faptele exterioare îi
are
căci
umplu cadrul de idei, iar forţa ei
mijloceşte precumpănitor opinii noi şi
creatoare se confirmă în producerea
doar mult mai puţin cunoaşterea de
acelei idei care, fiind absentă din
fapte
şi
faptele exterioare, este totuşi expresia
creează teorii, deschide orizonturi şi
cea mai adecvată a acestora. Sarcina
perspective
se
gîndirii este împlinită atunci cînd
arată rezervată faţă de fapte. Acestea
ideea creată de ea pare să izvorască
sînt
din faptele exterioare care, la rîndul
atare aparenţă,
chiar
dacă
reale.
decît
Ea
De
aceea,
pentru
ea
cu
în
valoare,
pune
către
gîndirea
ea
indirect
noi.
ilustrative,
ci
probleme
interior,
bune
dar
exemple
condiţia să nu
fie
niciodată precumpănitoare. Faptele
pentru
413
această
şi
gîndire
reprezentarea
de
ideii
lor, îi demonstrează valabilitatea. 70i.
Dar
după
cum
gîndirea
sînt adunate ca dovezi, niciodată
extravertită nu izbuteşte să smulgă
pentru ele însele. Dacă totuşi se
faptelor concrete un concept empiric
întîmplă
sensul
solid şi nici să producă fapte noi, tot
reverenţă
astfel gîndirea introvertită nu ajunge
adresată stilului extravertit. Faptele
întotdeauna să traducă imaginea sa
demersului
şi
aşa este
ceva, de
iniţială într-o idee adecvată faptelor.
putea să-şi renege originea situată în
După cum în primul caz aglomerarea
imaginea
de
conservă
fapte
pur
empirice
mutilează
arhaică o
obscură.
trăsătură
Ea
mitologică,
gîndirea şi înăbuşă sensul, tot aşa
interpretată ca „originalitate", iar în
gîndirea
cazuri
introvertită
înclină
mai
grave
ca
„toană",
primejdios să constrîngă faptele să
deoarece caracterul arhaic nu-i apare
intre în forma imaginii ei sau înclină
imediat
chiar să le ignore, spre a-şi putea
motivele mitologice. Forţa subiectivă
desfăşura
propriei
de convingere a unei astfel de idei
ideea
obişnuieşte să fie mare, cu atît mai
fantezii.
în în
voie acest
reprezentată nu va
produsul caz,
mare
specialistului
cu
cît
vine
care
mai
ignoră
puţin
în
atingere cu faptele exterioare. Deşi aceluia care reprezintă ideea i se poate
părea
că
materialul
faptic
sărăcăcios de care dispune constituie baza
şi
cauza
credibilităţii
şi
valabilităţii propriei sale idei, lucrurile nu stau aşa, căci ideea îşi extrage forţa de convingere din arhetipul ei inconştient,
care,
ca
atare,
este
general valabil şi adevărat şi va fi astfel în eternitate. Dar acest adevăr este atît de general şi de simbolic, încît pentru a deveni un adevăr practic de o
oarecare
importanţă
vitală,
el
trebuie să se insereze în cunoştinţele momentane admise şi recunoscute ca atare. Ce ar însemna, de pildă, o cauzalitate care nu ar putea fi în nici un fel identificată în cauze şi efecte practice? 702. Gîndirea introvertită se pierde
uşor în adevărul imens al factorului
faptelor, cea dintîi se absoarbe în
subiectiv. Ea creează teorii de dragul
reprezentarea
teoriilor, aparent cu referire la fapte
care nu ar putea fi tradus nici măcar
reale sau cel puţin posibile, dar cu
în
tendinţa de a trece de la ideal la
este de un incontestabil adevăr, căci
simplul
astfel
factorul subiectiv este exclus, iar faptele
intuiţiile a nenumărate posibilităţi,
se impun prin ele însele. Primul spune: est,
dintre care însă nici una nu se reali-
ergo est; în schimb, ultimul cogito, ergo
zează, şi, în fine, imagini care nu mai
cogito. Gîndirea introvertită împinsă la
exprimă nici o realitate exterioară, ci
extrem ajunge la evidenţa propriei
sînt
fiinţe subiective; la rîndu-i, gîndirea
imaginar.
„doar"
incognoscibilului
Apar
simboluri pur
şi
ale simplu.
imagini.
nereprezentabilului,
Reprezentarea faptelor
extravertită
ajunge
la
evidenţa
Această gîndire devine astfel mistică
deplinei sale identităţi cu faptul real.
şi la fel de sterilă ca o gîndire care se
După cum ultima se renea-gă pe sine,
desfăşoară doar în cadrul faptelor
absorbindu-se
obiective.
prima se goleşte de orice conţinut şi
După
cum
aceasta
din
urmă coboară la nivelul reprezentării
se
cu
mulţumeşte
existenţă. în felul
totul
cu
în
obiect,
simpla
sa
414
acesta,
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
înaintarea
vieţii
este,
în
senzaţiei, atunci simţurile descoperă
ambele cazuri, refulată din funcţia de
lucruri
gîndire şi îndreptată către domeniul
propriul
celorlalte funcţii psihice, aflate pînă
examinare
atunci
transformări
într-o
Sărăcirea materie
415
TIPURI
relativă
gîndirii de
inconştienţă.
introvertite
fapte
obiective
noi,
nemaitrăite
corp
în
dificultate
este
psihologii
şi
în
înainte
afara
amănunţită poate
lui.
a
aici
primitive
O
acestor
demonstra
apariţia
în
fără
a
unei
cu
toate
compensată de o abundenţă de fapte
caracteristicile ei. Fireşte, experienţa
inconştiente.
li-
de viaţă nu este în acest caz doar
mitează funcţia gîndirii la un cerc
primitivă, ci şi simbolică, şi cu cît ea
foarte restrîns şi pe cît posibil vid, dar
are
care
întreaga
originară, cu atît este mai aproape de
plenitudine a divinului, cu atit fantezia
adevăruri viitoare. Căci tot ceea ce
inconştientă
este
Cu
pare
cit
să
se
conştiinţa
conţină
îmbogăţeşte
cu
o
multitudine de fapte de formă arhaică, un
pandemonium
magice
şi
de
iraţionale
dimensiuni
care,
potrivit
o
înfăţişare
vechi
în
mai
veche,
inconştientul
mai
nostru
semnifică ceea ce urmează să vină. 703.
în împrejurări obişnuite, nici
măcar trecerea de „cealaltă
genului de funcţie care înlocuieşte
parte" nu izbuteşte, nemaivorbind de
gîndi-rea
traversarea salutară a in
ca
purtătoare
a
vieţii,
dobîndesc o înfăţişare specială. Dacă
conştientului. Trecerea spre „cealaltă
este vorba de funcţia intuitivă, atunci
parte" este de cele mai
„cealaltă parte" este văzută cu ochii
multe ori împiedicată de rezistenţa
unui Kubin sau unui Meyrink. Dacă
conştientă la supunerea eului
avem a face cu funcţia simţirii, atunci
de către realul inconştient, de către
apar relaţii şi judecăţi afective fantas-
realitatea determinantă a
tice,
obiectului inconştient. Starea este o
nemaiauzite,
contradictoriu
şi
de
caracter
incomprehensibil.
Dacă, în fine, este vorba de funcţia
disociere, cu alte cuvinte, o nevroză avînd caracterul unei uzuri
interne asociate cu epuiza
normal al gîndirii introvertite. După cum
rea cerebrală creseîndă, deci a unei
primul se exprimă în fapte, tot astfel
psihastenii.
cel de al doilea se revendică de la
Tipul gîndire introvertită
factorul subiectiv. Darwin tinde către chnpul larg al faptelor obiective, Kant,
704.
După cum, de pildă, un
Darwin ar ilustra tipul normal al gîndirii extravertite, Kant bunăoară, opus lui, ar ilustra tipul
în schimb, îşi rezervă o critică a cunoaşterii în genere. Dacă îl luăm pe un Cuvier şi îi opunem un Nietzsche, opoziţiile se ascut şi mai mult. 705. Tipul gîndire introvertită este caracterizat de primatul gîndirii mai sus descrise. El este, ca şi omologul său extravertit, determinat în chip hotărîtor de idei care nu izvorăsc din datul obiectiv, ci din fondul subiectiv. El îşi va urma, ca şi extravertitul, propriile idei, dar în sens invers, nu spre exterior, ci spre interior. El tinde să aprofundeze, nu să se extindă. Prin această dispoziţie fundamentală, el se deosebeşte într-o măsură considerabilă şi în mod izbitor de extravertit. Ceea ce îl caracterizează pe acesta, anume relaţia intensă cu obiectul, îi lipseşte celuilalt, uneori cu desăvîrşire, ca de altfel
oricărui
tip
introvertit.
Dacă
obiectul ales de introvertit este un om, atunci acesta simte limpede că, de fapt, el nu e luat în seamă decît în chip negativ, cu alte cuvinte că, în cazul cel mai bun, el este conştient de propria sa inutilitate, iar în cazuri mai grave se simte direct respins ca fiind supărător. Această relaţie
negativă cu obiectul, de la indiferenţă
superioritate
pînă la respingere, îl caracterizează
amabilitate, afabilitate pot exista dar
pe orice introvertit şi face în genere
adesea cu o nuanţă de îngrijorare
extrem de dificilă descrierea tipului. în
care trădează intenţia ascunsă de
el toate tind să dispară şi să se
dezarmare a adversarului, care trebuie
ascundă.
rece,
liniştit sau redus la tăcere, căci ar
inflexibilă, arbitrară şi brutală pentru
putea deveni turbulent. El nu este, de
că este raportată mai puţin la obiect
fapt, un adversar, dar dacă e sensibil,
şi mai mult la subiect. în ea nu se
se va simţi respins sau chiar depreciat.
simte nimic din ceea ce ar conferi
Obiectul este întotdeauna cumva neglijat sau, în
obiectului o valoare mai înaltă; ca
cazuri
trece întotdeauna cumva dincolo de
inutile măsuri de precauţie.
Judecata
sa
pare
obiect, lăsînd să se simtă o anume
L
mai
a
subiectului.
grave,
Politeţe,
înconjurat
de
41b
adevăr. Cu greu va încerca să
TIPURI PSIHOLOGICE
Acestui
tip
îi
place
astfel
să
dispară într-un nor de neînţelegeri, care devine cu atît mai dens cu cît el încearcă, ajutat de funcţiile sale inferioare, să adopte compensator masca
unei
anume
urbanităţi,
aflată însă adesea într-un contrast violent
cu
natura
sa
reală,
în
dezvoltarea propriilor idei, nu se dă în lături din faţa nici-unui demers oricît de temerar, nu alungă nici un
gînd,
pe
primejdios, sau
motiv
că
ar
revoluţionar,
jignitor;
în
fi
schimb
este
îndată ce cutezanţa sa pare să devină realitate. Aşa ceva îi este foarte neplăcut. Chiar dacă îşi ideile
în
lume,
el
nu
procedează ca o mamă grijulie cu propriii prunci; ci Ic expune doar şi se supără cel mult, văzînd că ele nu progresează de la sine. Lipsa lui, adesea enormă, de însuşiri practice sau repulsia faţă de orice fel de reclamă îi dau concursul în acest sens. Dacă produsul propriu îi apare subiectivmente corect şi adevărat, el trebuie negreşit să şi fie astfel, iar ceilalţi trebuie să se supună
pur
şi
simplu
cineva influent, de partea sa. Iar dacă totuşi o va face, va proceda atît
acestui
de
neîndemînatic
îneît
va
obţine exact contrariul a ceea ce şi-a
dorit.
Cu
concurenţii
din
propriul domeniu face de obicei experienţe
proaste,
nefiind
niciodată capabil să le cucerească favoarea; de regulă, le dă chiar a înţelege că îi sînt complet indiferenţi. 706. în urmărirea ideilor lui se
eretic
cuprins de o mare anxietate de
trimite
cîştigc pe cineva, mai ales pe
dovedeşte a fi îndărătnic, obstinat şi
neinfluenţabil,
contrastează
ceea
ciudat
cu
ce
sugesti-
bilitatea sa la influenţe personale. Recunoscînd
lipsa
aparentă
de
periculozitate a obiectului, acest tip este extrem de accesibil tocmai elementelor inferioare valoric, care îl
invadează
inconştientului.
din El
direcţia se
lasă
brutalizat şi exploatat în chipul cel mai
ruşinos,
numai
să
nu
fie
tulburat în urmărirea ideilor sale. Nu observă nici măcar atunci cînd este jefuit pe la spate şi practic păgubit, căci pentru el relaţia cu obiectul nu e decît secundară, iar evaluarea obiectivă a produsului său
este
şi
ea
inconştientă.
Deoarece îşi gîndeşte problemele pe cît posibil pînă la capăt, le
DESCRIERE GENERALĂ A 417
complică şi se lasă permanent
TIPURILOR
năpădit de tot
felul de scrupule. Pe cît de clară îi este structura intimă a gîndu-rilor, pe atît de neclar îi este locul ce le revine acestora in lumea reală şi modul în care ele aparţin lumii reale. El acceptă greu că ceea ce este limpede pentru el nu este limpede şi pentru ceilalţi. Stilul îi este de cele mai multe ori îngreunat de tot de
felul
adausuri,
limitări,
prevederi, îndoieli, izvorînd, toate, din
scrupulele
sale.
în
lucru
avansează încet. El este fie tăcut, fie dă peste oameni care nu îl înţeleg; de aici deduce că oamenii sînt nemăsurat de proşti. Dacă se întîmplă să fie înţeles, atunci se lasă naive.
pradă
unei
Devine
supraaprecieri
uşor
victima
fe-
meilor orgolioase care se pricep să exploateze lipsa lui de spirit critic faţă de obiect sau evoluează către celibatarul mizantrop cu inimă de copil. Adesea, însăşi înfăţişarea sa exterioară are ceva neîndemînatic, uneori e penibil de îngrijit, spre a evita să producă senzaţie, alteori chiar remarcabil de nepăsător, de o naivitate copilăroasă. în domeniul
său de specialitate suscită con-
apropiaţi. Limbajul i se face mai
trarietăţi aprinse la care nu ştie
personal şi mai dur, ideile i se
cum
adîncesc,
să
reacţioneze,
dacă
nu
cumva se lasă antrenat, în virtutea
exprima
afectului
existentă.
său
primitiv,
într-o
polemică pe cît de caustică, pe atît de sterilă. în cercuri largi trece drept
o
persoană
dură
şi
autoritară. Cu cît e mai bine cunoscut, cu atît este apreciat mai favorabil, iar cei apropiaţi ştiu să-i preţuiască în chipul cel mai înalt intimitatea.
Străinilor
le
apare
rebarbativ, inaccesibil şi orgolios, adesea chiar înveninat ca urmare a prejudecăţilor sale defavorabile societăţii. influenţă
Ca
profesor
scăzută,
are
deoarece
o nu
cunoaşte mentalitatea elevilor săi. De
altfel,
învăţămîntul
nu
îl
interesează nicidecum, în afară de situaţia
în
care
îi
furnizează
întîmplător o problemă teoretică. Este
un
profesor
slab,
căci
în
timpul predării nu se mulţumeşte doar să expună materia, ci se şi gîndeşte la ea. 707. O dată cu intensificarea trăsăturilor tipologice, convingerile sale îi devin mai rigide, mai inflexibile. Exclude
influenţele
străine,
iar
personal devine antipatic străinilor şi de aceea mai dependent de cei
dar
nu
suficient
se prin
mai
materia
Emotivitatea
sensibilitatea com-
pot
şi
418
TIPURI
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALĂ A
CE
TIPURILOR
419
pensează ceea ce lipseşte. înrîuririle
împinge, de regulă, mai adînc în
străine,
conflictul care îl macină lăuntric.
pe
care
în
exterior
le
respinge energic, se exercită asupra lui
din
interior,
inconştientului
dezvoltarea
ideilor care se apropie într-o măsură
schimb, să adune dovezi împotriva
imaginilor primordiale, gîndirea tipului
lor, şi anume lucruri care celor din
introvertit este pozitivă şi sintetică.
afară
Dacă
cu
trebuie,
la
crescîndă de valabilitatea eternă a
par
el
direcţia
Raportată
în
le
şi
din
708.
totul de prisos.
însă
corelaţia
ideilor
cu
Deoarece, în virtutea lipsei de relaţie
experienţa obiectivă se relaxează,
cu
se
atunci ele se mitologizează şi devin
subiectivizează, esenţial i se pare a fi
false pentru momentul istoric dat.
ceea ce se referă în secret la persoana
Prin urmare, pentru contemporani această
sa. El începe să confunde adevărul
gîndire are valoare atîta timp cît
său subiectiv cu propria persoană. Nu
rămîne
vizibil
va încerca, ce-i drept, să forţeze pe
corelată
cu
nimeni să-i adopte convingerile, dar,
epoca respectivă. Odată mitologizată,
plin de venin, se va împotrivi oricărei
gîndirea
critici, oricît de întemeiate. Se va
prăbuşeşte
izola astfel treptat în orice privinţă.
relativ
Ideile sale, iniţial rodnice, devin cu
intuiţiei şi senzitivităţii care se opun
timpul distructive, înveninate fiind de
acestei gîndiri sînt inferioare şi au un
amărăciune condensată. O dată cu
caracter primitiv extravertit; acestuia
izolarea de exterior, creşte lupta cu
i
înrîurirea exercitată de inconştient,
obiectuale supărătoare cărora tipul
care ajunge cu timpul să îl paralizeze.
gîndire introvertită le este supus.
O
către
Măsurile de autopro-tecţie pe care
singurătate ar trebui să îl apere de
astfel de oameni obişnuiesc să le ia şi
înrîuririle
zonele
obiectul,
pornire
conştiinţa
accentuată
inconştiente,
dar
i
ea
îl
se
şi
comprehensibil
faptele
devine în
ea
irelevantă însăşi.
inconştiente
pot
atribui
de
cunoscute
şi
obstacole
se
Funcţiile
ale
toate
în
simţirii,
influenţele
pe
care
obişnuiesc să le aştearnă în jurul lor
Simţirea
sînt suficient de cunoscute spre a nu
Simţirea introvertită este în principal
fi nevoie să mai insist aici asupra lor.
determinată de fac
Toate acestea sînt puse în slujba
torul subiectiv, ceea ce face ca
apărării de influenţe „magice"; aici
judecata afectivă să se deose
intră şi teama de sexul feminin.
bească tot atît de substanţial de simţirea extravertită precum se deosebeşte introvertirea gîndirii de extravertirea ei. Este fără în doială unul din cele mai dificile lucruri acela de a reprezenta intelectualmente procesul afectiv introvertit sau de a-1 descrie fie şi aproximativ, cu toate că natura particulară a acestei simţiri ne izbeşte de îndată ce o percepem. Deoarece este în primul rînd supusă unor precondiţii subiective şi doar în al doilea rînd se ocupă de obiect, simţirea introvertită se manifestă mult mai puţin şi, de regulă, echivoc. Este o simţire care aparent devalo rizează obiectele şi care de aceea se exprimă mai cu seamă ne gativ. Existenţa unui sentiment pozitiv poate fi doar indirect de dusă. Acest sentiment nu încearcă să se adapteze obiectului, ci să i se supraordoneze, tinzînd inconştient să realizeze imaginile care îi slujesc de bază. El caută de
aceea necontenit o imagine de negăsit în realitate, pe care ar fi
diferenţă. Imaginile primordiale sînt, după cum
văzut-o cîndva. Alunecă pe
se ştie, atît idee cît
deasupra obiectelor, care nu
şi sentiment. Motiv pentru care idei
corespund niciodată ţelului său,
fundamentale ca Dumne
aparent fără să le observe. El aspiră la
zeu, libertate şi nemurire sînt în egală
o intensitate interioară la
măsură valori afective şi
care obiectele contribuie cel mult cu un
idei. în consecinţă, tot ceea ce s-a
impuls. Adîncimea
spus despre gîndirea intro
acestui sentiment se poate doar intui,
vertită s-ar putea raporta şi la simţirea
nu şi sesiza limpede. El
introvertită, doar că în
îi face pe oameni tăcuţi şi greu
acest caz este simţit ceea ce în
accesibili, căci se retrag ca o
celălalt caz este gîndit. Faptul
mimoză în faţa brutalităţii obiectului,
că, de regulă, gîndurile pot fi exprimate
spre a umple planul se
mai inteligibil decît sen
cund al subiectului. Pentru a se
timentele face însă ca simţirea
proteja, sentimentul împinge în
introvertită să aibă nevoie —
prim-plan judecăţi negative de ordin
pentru a-şi reprezenta sau a-şi
afectiv sau o izbitoare in
comunica în afară fie şi aproxi-
420
TIPURILE
421
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALA A
E
TIPURILOR
mativ bogăţia — de o capacitate de
contemplare
exprimare
conştiinţa
lingvistică
şi
artistică
maladivă. subiectivă
După a
cum
gîndirii
neobişnuită. Gîndirea subiectivă poate
introvertite aspiră să ajungă la o
fi cu dificultate înţeleasă
mod
abstracţie şi nu atinge astfel decît
adecvat, tocmai din cauza lipsei ei de
intensitatea maximă a unui proces de
raportare la exterior; acelaşi lucru este
gîndire
valabil, dar într-o măsură chiar mai
egocentrică
mare, şi pentru simţirea subiectivă.
personalitate lipsită de conţinut, care
Spre a se împărtăşi celorlalţi, ea
se simte doar pe sine. Această fază
trebuie
este de natură mistico-extatică; ea
să
găsească
în
o
formă
vid,
tot se
astfel adînceşte
exterioară, capabilă pe de-o parte să
pregăteşte
preia simţirea subiectivă, pe de alta
extravertite, refulate de simţire.
să o transmită celuilalt, spre a trezi în
711.
simţirea
trecerea
către
într-o
funcţiile
După cum gîndirii introvertite
aceasta un proces analog. în virtutea egalităţii
i se opune o simţire pri
interioare (ca şi exterioare) relativ
mitivă de care se ataşează obiecte cu
mari dintre oameni, acest efect se
forţă magică, tot astfel
poate chiar obţine, cu toate că este
simţirii introvertite i se opune o
extrem de dificil a găsi o formă
gîndire primitivă care nu are
potrivită sentimentului, atîta timp cît
pereche în ce priveşte concreteţea şi
simţirea se orientează într-adevăr mai
aservirea faţă de fapte.
cu seamă către tezaurul de imagini
Simţirea se emancipează treptat de
primordiale. Dacă este însă falsificată
relaţia cu obiectul şi îşi cre
de
ează o libertate de acţiune şi de
egocentrism,
antipatică,
atunci
deoarece
ea se
devine ocupă
conştiinţă doar subiectivă care
precumpănitor de ea. în acest caz, ea
se detaşează de orice tradiţie.
lasă
Gîndirea inconştientă cade cu atît
inevitabil
impresia
de
amor
propriu sentimental, de tendinţa de-a se face interesantă şi chiar de auto-
mai mult pradă forţei datului obiectiv. Tipul simţire introvertită
712.
Primatul simţirii introvertite l-
am întîlnit mai cu seamă la femei. Acestora li se potriveşte proverbul „apele liniştite sînt adînci". Ele sînt de cele mai multe ori tăcute, greu accesibile,
ascunzîndu-se
incomprehensibile, adesea
în
spatele
unei
măşti
copilăroase sau banale, dispunînd nu o
dată
de
un
temperament
melancolic. Ele nu strălucesc, nu ies în
evidenţă.
Deoarece
se
lasă
conduse în special de sentimentul lor orientat subiectiv, mobilurile lor reale rămîn de cele mai multe ori ascunse. în exterior arată un mod şters dar armonios de a fi, un calm plăcut, o egalitate de umoare simpatică ce nu ţine
să-1
determine,
să-1
eventual
să-1
impresioneze,
îndoctrineze şi să-1 transforme pe celălalt.
Dacă
această
latură
exterioară este ceva mai acuzată, apare bănuiala de uşoară indiferenţă şi
răceală,
defecte
care
se
pot
agrava pînă la nepăsare faţă de fericirea sau nefericirea celor din jur. Se simte atunci limpede mişcarea de desprindere
de
sentimentului.
La
obiect timpul
a
normal,
atare situaţie intervine doar atunci cînd influenţa obiectului este cumva prea
intensă.
Acompaniamentul
armonios al sentimentului se produce numai atunci cînd obiectul, aflat într-o situaţie afectivă medie, se mişcă pe traiectoria
sa
şi
nu
încearcă
să
încrucişeze drumul altuia. Nu există
nici o participare la emoţiile propriu-
uşor elanul unui obiect sensibil. O
zise
emoţie
ale
obiectului;
acestea
sînt
impetuoasă
poate
fi
însă
temperate şi respinse sau, cu alte
respinsă brutal cu răceală glacială,
cuvinte,
dacă
„răcite"
printr-o
judecată
ea
nu
se
revarsă
negativă de ordin afectiv. Deşi există
individului
permanent
o
inconştientului, cu alte cuvinte, dacă
înaintare calmă şi armonioasă în co-
nu însufleţeşte o imagine afectivă
mun, nu se manifestă nici un fel de
primordială şi nu înrobeşte simţirea
amabilitate pentru obiectul străin,
acestui tip. într-un asemenea caz, o
nici un fel de bunăvoinţă caldă, ci o
astfel de femeie simte pe moment un
atitudine
indiferenţă,
fel de paralizie, împotriva căreia se
răceală şi chiar distanţare. Uneori se
va ridica mai tîrziu, inevitabil, o
transmite
sentimentul
rezistenţă cu atît mai violentă, care
zădărniciei propriei existenţe. Faţă de
va atinge obiectul în punctul său cel
ceva copleşitor, entuziast, acest tip
mai nevralgic. Relaţia cu obiectul va
adoptă mai întîi o neutralitate bi-
fi pe cît posibil menţinută într-o stare
nevoitoare, uneori cu o nuanţă de
afectivă medie, calmă şi sigură, cu
superioritate şi de critică, ce frînge
respingerea îndărătnică a pasiunii şi
deschiderea
de
aparentă
celuilalt
către
din
asupra direcţia
422
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALA A
E
TIPURILOR
423
a nemăsurii ei. Expresia sentimentului
izbucni într-o formă ex
rămîne de aceea sărăcăcioasă
tensivă şi duce la o faptă uluitoare, de
şi,
atunci cînd este conştient de această
natură, să spun aşa, eroică
împrejurare,
cu care însă nici obiectul şi nici
obiectul
se
simte
permanent subestimat. Ceea ce nu se
subiectul nu pot întreţine ra
întîmplă
porturi corecte. în afară şi pentru
întotdeauna, căci
deficitul
rămîne foarte adesea inconştient, în
privirea oarbă a extravertitului,
schimb,
această compasiune apare ca răceală,
ca
urmare
a
exigenţei
afective inconştiente, se dezvoltă cu
căci ea nu întreprinde ni
timpul simptome destinate să impună
mic vizibil, iar în forţe invizibile,
subiectului o atenţie sporită.
judecata extravertită nu poate
Deoarece acest tip apare cel mai
să creadă. O astfel de neînţelegere
adesea rece şi rezervat,
este caracteristică pentru via
o judecată superficială îi neagă fără
ţa acestui tip şi e, de regulă,
dificultate orice sentiment.
înregistrată ca un argument impor
Ceea ce e fundamental fals, sentimentele lui
tant împotriva oricărei relaţii afective
fiind nu extensive,
mai profunde cu obiectul.
ci intensive. Ele se dezvoltă în
Dar tipul normal abia dacă poate intui
adîncime. în vreme ce, de pildă,
care este preocuparea rea
un sentiment extensiv de compasiune
lă a simţirii introvertite. Ea îşi exprimă
se manifestă oportun prin
ţelul şi conţinutul într-o
cuvinte şi fapte, putîndu-se mai apoi
religiozitate ascunsă, ferită cu grijă de
elibera de această impresie,
ochii profanilor, sau în
o compasiune intensivă se închide în
forme poetice tot atît de grijuliu apărate
faţa oricărei forme de ex
de orice surpriză, nu
presie şi dobîndeşte o adîncime
fără ambiţia secretă de a cîştiga
pasionată care înţelege mizeria
astfel o superioritate asupra
lumii şi încremeneşte în ea. Ea poate
obiectului. Femeile care au copii pun în ei
multe din toate aces
dominatoare, adesea greu de definit.
tea, insuflîndu-le tainic propriile lor pasiuni.
Este
Cu toate că în cadrul tipului normal
ca
şi
cum
un
sentiment
apăsător sau înăbuşitor s-ar aşterne
tendinţa arătată mai
ca o vrajă peste cei din jur. Prin ea,
sus de a situa deschis şi vizibil
tipul simţirii introvertite dobîndeşte
sentimentul secret deasupra
o anume forţă misterioasă, care îl
obiectului, sau de a i-1 impune prin
poate fascina în cel mai înalt grad pe
forţă acestuia, nu joacă nici
bărbatul
un fel de rol perturbator şi nu duce
atinge inconştientul. Această forţă
niciodată la o tentativă se
provine
rioasă în acest sens, ceva din toate
inconştient, dar raportate uşor de
acestea se strecoară în efectul
conştiinţă la eu, ceea ce are drept
personal exercitat asupra obiectului,
efect o falsificare a influenţei în
sub forma unei influenţe
sensul unei tiranii personale. Dacă însă
extravertit,
de
la
pentru
imaginile
subiectul
că
îi
simţite
inconştient
se
identifică cu eul, atunci forţa tainică a
sentimentului
intensiv
se
transformă într-o banală pretenţie de dominare, în vanitatea şi opresiunea tiranică. Rezultă de aici un tip de femeie
puţin
stimată,
din
cauza
ambiţiei sale lipsite de scrupule şi a cruzimii viclene ce îi sînt proprii. Această
evoluţie
duce
însă
la
nevroză. 715. Atît timp cit eul se simte inferior
subiectului
inconştient
iar
sentimentul se deschide către ceva mai înalt şi mai puternic decît eul, tipul
este
inconştientă arhaică,
dar
eficient,
prin
normal. este, ea
Gîndirea
ce-i
drept,
compensează
reducţii,
eventuale
veleităţi de a ridica eul la rang de
ceilalţi, să spioneze, să combine.
subiect. Dacă totuşi această situaţie
Este năpădit de zvonuri şi trebuie să
se produce prin reprimarea totală a
facă
influenţelor
transforma
reductive
inconştiente,
ale
pe
cît
pentru posibil
a în
o
inconştientă trece în opoziţie şi se
ameninţătoare.
Apar
proiectează în obiecte. în felul acesta
rivalităţi de natură secretă, iar în
subiectul devine egocentric, începe
aceste lupte înverşunate nu numai că
să
semnificaţia
nu este ocolit nici un mijloc, oricît de
Conştiinţa
rău şi de trivial, dar se abuzează şi
începe să simtă „ceea ce gîndesc
de virtuţi, doar pentru a avea un atu
ceilalţi".
gîndesc
în joc. O astfel de evoluţie duce la
toate trivialităţile posibile, plănuiesc
epuizare. Forma de nevroză este în
tot soiul de lucruri malefice, aţîţă, ţes
acest caz mai puţin isterică şi mai
intrigi în secret etc. Toate acestea
mult neurastenică, la femei însoţită
trebuie preîntîmpinate prin aceea că
adesea intens de fenomene somatice,
subiectul începe chiar el să facă,
precum
preventiv, intrigi, să-i bănuiască pe
consecinţele ei.
obiectelor
puterea
şi
devalorizate.
Evident,
gîndirea
disperate
superioritate
simtă
atunci
gîndirii
eforturi
ceilalţi
anemia
inferioritate ne-sfirşite
cu
toate
424
425
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALA A
E
TIPURILOR
Rezumatul tipurilor raţionale
factorul subiectiv. Nu e nevoie să se
716. Cele două tipuri precedente
distorsioneze logica, deoarece uni-
sînt
raţionale,
întemeindu-se
pe
lateralitatea
este
cuprinsă
în
judicative.
premisă: premisa este predominanţa,
Judecata raţională se bazează nu
înaintea oricăror concluzii şi judecăţi,
doar pe datul obiectiv, ci şi pe cel
a factorului subiectiv. El se prezintă
subiectiv. Predominanţa unuia sau a
din capul locului cu o valoare firesc
altuia dintre factori, determinată de o
mai mare decît aceea a factorului
dispoziţie psihică existentă adesea
obiectiv. Este vorba în acest caz,
încă din prima tinereţe, constrînge
după cum am spus, nu de o valoare
raţiunea să se încline. O judecată cu
anume atribuită, ci de o dispoziţie
adevărat raţională ar trebui să se
naturală, preexistentă oricărei atribuiri
refere atît la factorul obiectiv, cit şi
de valoare. De aici faptul că introvertitului
la cel subiectiv şi să poată da seama
judecata
în egală măsură de amîndoi. Aceasta
altminteri decît extravertitului. Pentru a
ar fi însă un caz ideal şi ar presupune
aminti de cazul cel mai general, acest lanţ de
o dezvoltare egală a extraversiei şi a
concluzii
in-troversiei. Ambele mişcări însă se
subiectiv îi apare introvertitului ceva mai
exclud reciproc şi, atîta vreme cît
raţional decît acela care duce la
există dilema lor, ele nu pot evolua
obiect. Această diferenţă, mai întîi
în paralel, ci cel mult se pot succeda.
minimă, aproape imperceptibilă în
De aceea, în împrejurări obişnuite nu
fiecare
poate exista o raţiune ideală. Un tip
ansamblu opoziţii irezolvabile, cu atît
raţional are întotdeauna o raţiune
mai iritante cu cît se ignoră mai mult
tipic
deplasările minimale de punct de vedere,
funcţiile
raţionale
variată.
introvertite
au
Tipurile fără
raţionale îndoială
o
raţiunii
care
caz
îi
duce
particular,
apare
la
puţin
factorul
produce
determinate de premisele psihologice.
în
O
judecată raţională, doar că ea se
eroare esenţială, dar care se produce
orientează
regulat,
mai
degrabă
după
este
următoarea:
ne
străduim să descoperim o eroare de
minează
raţionament în loc să recunoaştem o
absolută a propriului principiu şi îl
diferenţă de premise psihologice. O
predă pe acesta opusului său, ceea
astfel de recunoaştere este dificilă
ce echivalează cu o catastrofă.
pentru orice tip raţional, căci ea îi sub-
valabilitatea
aparent
717. Tipul introvertit este chiar mai mult decît
cel
supus
extravertit
acestei
neînţelegeri; nu fiindcă extravertitul ar reprezenta pentru el un adversar mai necruţător sau mai critic decît ar putea el însuşi să fie, ci deoarece stilul epocii la care participă este împotriva lui. El se află în minoritate nu faţă de extravertit, ci faţă de concepţia
generală
de
viaţă
a
occidentalilor; şi nu din punct de vedere
numeric,
sentimentelor participă
ci
sale.
convingător
potrivit Deoarece la
stilul
general, el se subminează pe sine, căci
stilul
contemporan
care
ţine
aproape în exclusivitate cont de vizibil şi tangibil se opune principiului său. El trebuie să devalorizeze factorul subiectiv din cauza invizibilităţii acestuia şi să se constrîngă să participe la supraevaluarea
extravertită
a
obiectului. El însuşi preţuieşte prea puţin factorul subiectiv şi este bîntuit, în
schimb,
de
complexe
de
inferioritate. Nu trebuie de aceea să ne mirăm că tocmai în epoca noastră şi mai cu seamă în acele mişcări care devansează
întrucîtva
prezentul,
factorul subiectiv se manifestă în
la factorul subiectiv cu aceeaşi fide-
mod exagerat şi, prin urmare, lipsit
litate şi cu acelaşi devotament de
de gust şi caricatural. Mă refer la
care
arta
orientîndu-se
contemporană.
Subaprecierea
propriului
principiu
îl
introvertit
egoist
psihologia
exploatatului.
îi
pe
dovadă
către
Subapreciindu-şi
obiect.
propriile
Cu
cît
inevitabilă, justificînd -astfel tocmai
devine mai egoist, cu atît ceilalţi,
prejudecata pe care extravertitul o
care participă aparent fără rezervă la
nutreşte în legătură cu el. Dacă ar
stilul
fi
rămîne devotat principiului său, ar fi
exploatatorii de care trebuie să se
fundamental fals să fie socotit egoist;
ferească şi să se apere. Nu observă
justificarea
de cele mai multe ori că eroarea lui
confirma prin efectele ei generale, iar
principală rezidă în faptul că nu ţine
neînţelegerile s-ar risipi.
par
a
către
principii,
pornirea
îi
sa
dă
impune
contemporan,
şi
face
extravertitul
egoism
atitudinii
sale
devine
s-ar
426
IRURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGI
GENERALA A
CE
TIPURILOR
Senzaţia
participare mai mult sau mai puţin
Şi senzaţia, legată potrivit naturii ci
intensă a factorului subiectiv.
de obiect, este su
427
Factorul subiectiv al senzaţiei este în
pusă în atitudinea introvertită unei
esenţă acelaşi ca
schimbări importante. Şi ca
şi in cazul funcţiilor descrise mai sus. Este
comportă un factor subiectiv, căci
o dispoziţie incon
alături de obiectul perceput
ştientă care transformă percepţia
se află un subiect care percepe şi care
senzorială din chiar clipa apa
adaugă la excitaţia obiec
riţiei ei, retezîndu-i astfel caracterul de pur
tivă dispoziţia sa subiectivă. Senzaţia
efect al obiectului.
se întemeiază in atitudinea
în acest caz, senzaţia se referă
introvertită precumpănitor pe latura
precumpănitor la subiect şi abia
subiectivă a percepţiei. Ce
in al doilea rind la obiect. Cit de puternic
se înţelege prin aceasta poate fi cel
este factorul subiectiv
mai bine ilustrat de opere
ne arată cel mai desluşit arta. Predominanţa
de artă care reproduc obiecte
factorului subiectiv
exterioare. Dacă, de pildă, mai
merge ocazional pînă la reprimarea totală a
mulţi pictori pictează acelaşi peisaj,
influenţei obiectului
străduindu-se să-I redea cu
şi totuşi senzaţia rămîne senzaţie; doar că
fidelitate, fiecare tablou va fi diferit, nu doar
ea devine o percepţie
în virtutea unor
a factorului subiectiv, iar influenţa
competenţe felurite, ci în principal ca
obiectului coboară la rang
urmare a unui mod diferit
de simplu stimulator. Senzaţia introvertită
de a vedea; la unele tablouri se va putea chiar
se dezvoltă în această
vedea o deosebire
direcţie. Nu există o percepţie senzorială
psihică exprimată în atmosferă, în
corectă, dar s-ar zice
mişcarea culorii .şi a desenu
că obiectele nu pătrund de fapt în subiect,
lui. Aceste însuşiri trădează o
ci că subiectul vede
lucrurile cu totul altfel dccît ceilalţi
pe atitudinea obiectivă a lucrurilor. Ea
oameni sau că vede cu totul
nu
altfel de lucruri. într-adevăr, subiectul
un produs al conştiinţei, pentru aşa
percepe aceleaşi lucruri
ceva
ca orişicine, dar nu zăboveşte asupra
lasă, în schimb, impresia de produs psihic, căci în
purei acţiuni a obiectului,
ea
ci se ocupă de percepţia subiectivă
noscibile
declanşată de stimulul obiec-
superioare.
720.
Percepţia subiectivă este vizibil
diferită de cea obiectivă. Nu o întîlnim decit cel mult sugerată în obiect, adică ca poate fi asemănătoare la alţi oameni, dar nu poate fi direct întemeiată
lasă
impresia
e
că
prea
ar
genuină.
sînt elemente
ale
fi
Dar
recogordini
unei
psihice Acestea
însă nu coincid întru totul cu conţinuturile conştiinţei. de
E
premise
sau
inconştiente, tologice,
de
vorba
dispoziţii
de posibilităţi
colectiv-
imagini
mi
primordiale,
de
reprezentări.
Percepţia
subiectivă este încărcată de semnificaţie. Ea
spune
mai
mult
de
cît simpla imagine a obiectului, dar fireşte doar
aceluia
pentru
care factorul subiectiv înseamnă în genere ceva. I
Altuia
i
se
pare
că impresia subiectivă reprodusă nu
seamănă îndeajuns cu b
obiectul şi de aceea şi-a ratat scopul.
Senzaţia introvertită sesiF
zează mai degrabă fundalul lumii
fizice decît suprafaţa ei. Ea •
nu percepe, ca fiind determinantă,
realitatea obiectului, ci realitatea factorului subiectiv, anume a imaginilor primordiale care reprezintă în totalitatea lor o lume psihică reflectată. Această reflectare
are
însă
capacitatea
particulară de a oglindi conţinu-
care mă folosesc pentru a ilustra
turile actuale ale conştiinţei nu
cumva senzaţia introvertită. Aceasta
sub forma lor curentă, cunoscută
mijloceşte o imagine care reproduce
nouă, ci în anume sens sub specie
mai puţin obiectul decît îl învăluie într-
aeternitatis, adică aşa precum ar
un precipitat de experienţă subiectivă
putea să o vadă o conştiinţă în
străveche şi viitoare. Simpla impresie
vîrstă de milioane de ani. O astfel
senzorială
de conştiinţă ar vedea devenirea
direcţia bogăţiei intuitive din adînc,
şi dispariţia lucrurilor concomitent
în timp ce senzaţia extravertită
cu
sesizează
fiinţa
momentană,
lor şi
prezentă nu
doar
şi cu
se
dezvoltă
fiinţa
astfel
în
momentană,
evidentă a lucrurilor.
aceasta, ci şi cu aceea care a
Tipul senzaţie introvertită
existat înainte de devenirea ei şi 721. Primatul senzaţiei
care va continua să existe după dispariţia ei. Momentul actual nu are pentru această conştiinţă nici un fel de verosimilitate. Fireşte, e vorba aici doar de un simbol de
introvertite produce un tip bine definit, caracterizat de anume particularităţi. Este un tip iraţional în
428
sensul
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALĂ A
E
TIPURILOR
că,
la
nivel
evenimenţial,
prin
liniştea,
429
prin
pasivitatea
sau
opţiunile lui sînt determinate nu de
stăpînirea raţională de sine. Această
judecăţi raţionale, ci de ceea ce
particularitate care induce în eroare
tocmai se întîmplă. în vreme ce tipul
judecata superficială îşi datorează
senzaţie extravertită este determinat
existenţa
de intensitatea acţiunii obiectului,
obiect. în mod normal, obiectul nu
tipul
este
senzaţie
introvertită
orientează
după
participării
subiective
declanşate Evident,
de
nu
se
absenţei
devalorizat
raportării
conştient,
la
dar
intensitatea
atractivitatea îi este retrasă, înlocuită
a
senzaţiei
fiind cu o reacţie subiectivă care nu
stimulul
obiectiv.
este
nici
un
raport
mai
ţine
obiectului,
seama ceea
de ce
realitatea echivalează,
proporţional între obiect şi senzaţie,
fireşte, cu o devalorizare a obiectului.
ci unul aparent total disproporţionat
în prezenţa unui astfel de tip eşti
şi
niciodată
îndemnat să te întrebi de ce există
va
de
arbitrar.
previzibil
Nu
din
este
afară
ce
face
fapt,
care
este
legitimitatea
impresie şi ce nu. Dacă ar exista o
existenţială a obiectelor, de vreme ce
proporţionalitate
intensitatea
esenţialul se desfăşoară în afara lor.
senzaţiei, pe de-o parte, capacitatea
Aceste îndoieli pot fi întemeiate în
şi voinţa de expresie, pe de altă
cazuri extreme, în mod normal însă
parte, atunci iraţionalitatea acestui
nu, căci pentru senzaţie, stimulul
tip ar fi extraordinar de izbitoare.
obiectiv rămîne indispensabil, doar
Ceea ce se întîmplă cînd, bunăoară,
că el produce altceva decît ceea ce s-
avem de-a face cu un artist creator.
ar
Dar
exterioare de fapt.
astfel
excepţionale, exprimare ascunde
între
de iar
cazuri dificultatea
proprie şi
caracterul
sînt
putea
bănui
în
virtutea
stării
de
722. Privind lucrurile din afară este ca
introvertitului
şi cum influenţa obiectului nu ar
iraţional
al
pătrunde pînă la subiect. O astfel de
acestuia. Dimpotrivă, el poate izbi
impresie este corectă în măsura în
care un conţinut subiectiv, provenind
acoperă
din inconştient, se strecoară între
acţiunea obiectului. De unde, pentru
subiect şi obiect, captînd acţiunea
obiect,
acestuia din urmă. Penetrarea se poate
devalorizări, iar pentru subiect, o
face atît de brutal încît se
creează
interpretare iluzorie a realităţii, care
impresia că individul se apără direct
în cazuri patologice merge atît de
de
cazuri
departe încît individul nu mai este in
cumva mai marcate, o astfel de
stare să distingă între obiectul real şi
apărare protectoare se şi produce.
percepţia subiectivă. Deşi o distincţie
Dacă inconştientul este doar cu puţin
atît de importantă dispare total abia
mai întărit, participarea subiectivă a
în stări aproape psihotice, percepţia
senzaţiei devine atît de vie, încît
subiectivă
efectele
obiectului.
în
aproape
în
sentimentul
poate,
întregime
unei
cu
totale
mult
timp
înainte, să influenţeze într-o foarte mare măsură gîndirea, simţirea şi acţiunea,
deşi
obiectul
este
clar
perceput în întreaga sa realitate. în cazurile în care influenţa obiectului pătrunde, în virtutea unor împrejurări speciale, de pildă, a unei intensităţi particulare a lui sau a analogiei totale cu imaginea inconştientă, pînă la subiect, acest tip în varianta sa normală
este
determinat
să
acţioneze conform cu modelul său inconştient. Această acţiune are în raport
cu
realitatea
obiectivă
un
caracter iluzoriu şi de aceea extrem de straniu.
Ea
dezvăluie
dintr-o
dată
subiectivitatea străină de realitate a tipului în discuţie. Acolo însă unde influenţa obiectului nu pătrunde cu totul,
ca
întîlneşte
binevoitoare
care
o
neutralitate
trădează
o
participare
redusă
şi
care
se
străduieşte necontenit să liniştească
răzbune nepotrivit prin îndărătnicie şi rezistenţă sporită.
şi să echilibreze. Ceea ce este situat
723. Dacă lipseşte capacitatea de
prea jos se înalţă puţin, ceea ce e
exprimare artistică, toate impresiile se
situat
coboară,
strîng în interior, în profunzime, şi domină
domoleşte,
conştiinţa, fără ca aceasta să poată
înfrinează,
găsi expresia conştientă care s-o
prea
entuziasmul
sus se
extravaganţa
se
se
neobişnuitul se reduce la formula
elibereze
„justă", totul pentru a menţine în
Pentru
limite necesare acţiunea obiectului.
dispune într-o oarecare măsură doar
Drept urmare, şi acest tip produce un
de posibilităţi arhaice de exprimare,
efect apăsător asupra celor din jur, în
căci
măsura în care candoarea lui este
relativ inconştiente, iar în măsura în
îndoielnică. Dacă însă ea este reală,
care sînt conştiente au la îndemînă
individul
victima
doar expresii indispensabile, banale
agresivităţii şi a despotismului altora.
şi cotidiene. Ca funcţii conştiente, ele
De astfel de oameni se abuzează în
sînt
devine
lesne
genere, ceea ce îi determină să se
de
impresia
impresiile
gîndirea
şi
sale,
fascinantă. acest
simţirea
lui
tip
sînt
430
cu
totul
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALĂ A
E
TIPURILOR
improprii
pentru
a
reda
431
sînt total diferite de realitate. Dacă
adecvat percepţiile subiective. Acest
înclină mai mult către raţiu
tip este de aceea deosebit de greu
nea obiectivă, el va percepe această
accesibil înţelegerii obiective: de cele
deosebire ca fiind patolo
mai
gică; dacă, în schimb, devotat fiind
multe
ori
el
îşi
este
însuşi
incomprehensibil. Dezvoltarea sa îl îndepărtează în
iraţionalităţii sale, tinde să acorde propriei senzaţii valoare reală,
principal de realitatea
atunci lumea obiectivă va
obiectului şi îl lasă în voia percepţiilor
fi pentru el doar aparenţă şi spectacol.
sale subiective, care îi
Numai cazurile extreme
orientează conştiinţa în sensul unei
ajung la această dilemă. De regulă,
realităţi arhaice, deşi, în ab
individul se mulţumeşte cu
senţa unei judecăţi comparative, acest
închiderea în sine şi cu banalitatea
fapt îi rămîne complet in
realităţii pe care o tratează,
conştient, într-adevăr, el se mişcă într-
fără să ştie, în mod arhaic.
o lume mitologică, în care
Inconştientul său este în principal
oameni, animale, trenuri, case, fluvii,
caracterizat de repri
munţi îi apar în parte ca
marea intuiţiei, care are un caracter
zei binevoitori, în parte ca demoni^
extravertit şi arhaic. în vre
răuvoitori. Ceea ce el însă
me ce intuiţia extravertită posedă
nu conştientizează. Dar aceştia îşi
acea iscusinţă caracteristică,
exercită ca atare acţiunea asu
acel „nas fin" pentru toate posibilităţile
pra judecăţilor şi faptelor sale. El
realităţii obiective, intu
judecă şi acţionează ca şi cum
iţia inconştientă, arhaică are fier
ar avea de-a face cu astfel de forţe.
pentru toate dedesubturile am
începe să-şi dea seama de
bigue, întunecate, murdare şi
acest lucru abia în clipa în care
periculoase ale realităţii. Intuiţia
descoperă că percepţiile sale
reală şi conştientă a obiectului nu
înseamnă nimic pentru intuiţia
Dacă
inconştientă care presimte toate
conştiinţei, astfel de intuiţii ajung la
posibilităţile stadiilor arhaice
suprafaţă şi îşi desfăşoară efectele
premergătoare ale acelei intenţii.
nocive,
Intuiţia inconştientă are ceva
individului
de-a dreptul primejdios, subminător,
dintre cele mai respingătoare faţă de
adesea în contrast violent
obiecte. Nevroza rezultînd de aici
cu modul inofensiv şi binevoitor de a fi
este,
al conştiinţei. Atîta timp
obsesională,
cît individul nu se îndepărtează prea
isterice sînt mascate de simptome
mult de obiect, intuiţia in
de epuizare.
conştientă are efectul unei
inconştientul
se
impunîndu-se şi
de
cu
declanşînd
regulă, în
o
care
opune
forţă obsesii
nevroză trăsăturile
Intuiţia
compensaţii salutare în raport cu ati tudinea uşor fantastică, înclinată către credulitate a conştiinţei.
726.
în
atitudinea
introvertită
intuiţia se îndreaptă către obiectele interioare, cum s-ar putea numi, pe bună
dreptate,
elementele
inconştientului. Obiectele interioare se comportă faţă de conştiinţă analog celor
exterioare,
realitate
nu
deşi
fizică,
ele ci
au
o
psihică.
Obiectele interioare apar percepţiei intuitive ca imagini subiective ale unor lucruri care nu pot fi întîlnite în experienţa exterioară, ci constituie conţinuturile inconştientului, în ultimă instanţă ale inconştientului colectiv. Aceste
conţinuturi
nu
sînt
în
sine
accesibile, fireşte, nici unei experienţe, particularitate pe care ele o au în comun cu obiectul exterior. După cum obiectele exterioare, aşa cum le percepem noi, sînt doar relative, tot
atît de relative sînt şi formele sub
introvertită se limitează, în principal,
care
la percepţia fenomenelor particulare
apar
obiectele
interioare,
rezultate din esenţa acestora din
de
urmă,
inconştient, şi se opreşte la ele,
inaccesibilă
nouă,
şi
din
iner-vaţie,
provocate
particularităţi ale funcţiei intuitive.
intuiţia
Intuiţia are, ca şi senzaţia, factorul ei
factorului
subiectiv, care în intuiţia extravertită
imaginea care a declanşat inervaţia.
este
în
Dacă, de pildă, cineva este cuprins
schimb în cea introvertită ajunge să
de un acces psihogen de ameţeală,
fie o mărime decisivă. Chiar dacă
senzaţia
intuiţia
particulară
reprimat
la
introvertită
maximum,
îşi
primeşte
reprimă
această
de
subiectiv
se
şi
opreşte a
latură
acestei
a
percepe
la
natura tulburări,
impulsul de la obiectele exterioare,
percepîndu-i în detaliu toate cali-
ea
tăţile, intensitatea, desfăşurarea în
nu
se
opreşte
totuşi
la
posibilităţile exterioare, ci zăboveşte
timp,
la ceea ce exteriorul declanşează în
dispariţie al ei, fără însă a se ridica
interior.
mai sus şi a pătrunde în
în
timp
ce
senzaţia
modul
de
apariţie
şi
de
432
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALĂ A
E
TIPURILOR
conţinutul
de
la
care
tulburarea. Intuiţia, în
a
pornit
schimb, pri-
433
vaţie, influenţele exercitate de corp prin imaginile inconştiente.
meşte de la senzaţie doar impulsul
Imaginile dispar astfel ca desprinse
către
de subiect şi ca existînd
o
activitate
imediată;
ea
încearcă să vadă ce se află dedesubt
pentru sine, fără legătură cu persoana.
şi percepe curind imaginea interioară
Ca urmare, intuitivul in
care
trovertit, atins de un acces de
a
provocat
fenomenul
exprimă,
respectiv
ameţeală.
Ea
vede
ce
o
accesul
de
imaginea
unui
ameţeală, din exemplul amintit mai sus, nu bănuieşte defel că
bărbat străpuns de o săgeată în inimă,
imaginea percepută se poate re
care
feri cumva la el; fapt aproape de negîndit în
se
clatină.
Această
imagine
fascinează activitatea intuitivă, care se
cazul unei persoane
opreşte
cu atitudine raţională, dar care nu e
la
ea,
iscodindu-i
toate
detaliile. Ea o reţine şi constată, cu vie
mai puţin real şi pe care
participare, că imaginea se schimbă,
l-am întîlnit frecvent la tipul intuiţie
evoluează şi, în fine, dispare.
introvertită.
Intuiţia introvertită percepe astfel
Indiferenţa ciudată a intuitivului
toate procesele din
extravertit faţă de
fundalul conştiinţei cu aceeaşi
obiectele exterioare o are şi intuitivul
acuitate cu care senzaţia extra
introvertit faţă de obiec
vertită percepe obiectele exerioare.
tele interioare. După cum intuitivul
Pentru intuiţie, imaginile in
extravertit presimte încon
conştiente capătă demnitatea lucrurilor
tinuu noi posibilităţi pe care le
şi a obiectelor. Deoarece
urmăreşte fără să-i pese de soarta
însă intuiţia exclude participarea
lui şi a altora, trecînd fără scrupule
senzaţiei, ea nu ajunge să cu
peste consideraţii umane şi
noască decît în insuficientă măsură sau
demolînd, împins de patima eternă a
deloc tulburările de iner-
schimbării, ceea ce tocmai
s-a terminat de construit, intuitivul
chestiune de percepţie, o „senzaţie".
introvertit trece de la o ima
în acest fel, intuitivului introvertit îi
gine la alta, alergînd după toate
dispar atît conştiinţa existenţei sale
posibilităţile născute din adîncul
fizice, cît şi conştiinţa influenţei sale
inconştientului, fără a stabili nici o
asupra
corelaţie între sine şi ima
extravertit ar spune despre intuitivul
gine. După cum lumea nu devine
introvertit că pentru el „realitatea nu
niciodată o problemă morală
există", că el se „lasă în voia unor
pentru cel care doar o percepe, tot astfel nici
reverii
pentru intuitiv lu
imaginilor
mea imaginilor nu devine vreodată o
forţa
problemă morală. Ea este
abundenţă este în orice caz sterilă în
atît pentru unul, cît şi pentru celălalt
raport
o problemă estetică, o
măsura totuşi în care aceste imagini
altora.
Punctul
sterile".
de
Contemplarea
inconştientului
creatoare
de
vedere
le
utilitate
pe
produce
imediată,
care din
în
sînt posibilităţi de concepţii, capabile în cazul dat să confere energiei o nouă declivi-tate, şi această funcţie — din cîte există, cea mai străină lumii
exterioare
indispensabilă globale,
după
—
este
economiei
psihice
cum
şi
tipul
corespunzător ei este indispensabil vieţii psihice a unui popor. Israel nu şi-ar fi avut profeţii săi, dacă acest tip n-ar fi existat. 729. Intuiţia introvertită înţelege imaginile care izvorăsc din temelia apriorică, respectiv existentă ereditar, a
spiritului
inconştient.
Aceste
arhetipuri, a căror esenţă interioară este
inaccesibilă
experienţei,
reprezintă sedimentul format în cursul
funcţiilor psihice a seriei ancestrale,
ceva care participă la viaţă, care
adică
suferă transformări interioare aflate
experienţele
existenţei
organice în genere, acumulate prin
în
milioane de repetări şi condensate în
evenimenţial,
tipuri. în aceste arhetipuri sînt deci
oferă
reprezentate
lăuntrice anumite date ce pot fi de
toate
experienţele
relaţii
profunde
prin
cu
intuiţia
nivelul
introvertită
perceperea
proceselor
apărute din cele mai vechi timpuri pe
importanţă
această planetă. Ele apar cu atît mai
interpretarea
desluşit în arhetip cu cît au fost mai
întîmplă; ea poate chiar să prevadă
frecvente şi mai intense. Arhetipul
mai mult sau mai puţin clar atît noile
ar fi, spre a folosi limbajul lui Kant,
posibilităţi, cît şi ceea ce urmează să
un fel de noumenon al imaginii pe care
se
intuiţia
produce
profetic se explică din relaţia pe care
inconştientul
o întreţine cu arhetipurile care, la
îl
percepînd.
percepe Deoarece
şi
îl
întîmple
lor,
excepţională a
tot
efectiv.
ceea
pentru ce
Caracterul
se
ei
este nu ceva care zace asemenea unui
rîndul
caput mortuum psihic, ci mai degrabă
logică a tuturor lucrurilor accesibile experienţei.
reprezintă desfăşurarea
434
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALĂ A
E
TIPURILOR
435
Tipul intuiţie introvertită
semnificative şi banale,
Particularitatea intuiţiei introvertite
frumoase şi groteşti, sublime şi bizare
produce, în condiţii
în acelaşi timp. Dacă nu
le în care aceasta este predominantă,
e artist, atunci e adesea un geniu
un tip original, anume vi
neînţeles, un marc talent de
sătorul şi vizionarul mistic, pe de-o
căzut, un fel de înţelept pe jumătate
parte, fantastul şi artistul,
smintit, un personaj de ro
de cealaltă parte. Ultimul caz este, s-
man „psihologic".
ar zice, cel normal, căci
Deşi nu ţine cu totul de linia tipului
acest tip înclină în genere să se
intuiţie introvertită
limiteze la caracterul perceptiv
să facă din percepţie o problemă
al intuiţiei. Intuitivul se opreşte, de
morală, pentru aceasta fiind
regulă, la percepţie, proble
nevoie de o anume intensificare a
ma lui e prin excelenţă percepţia şi
funcţiilor judicative, este su
plăsmuirea percepţiei, în mă
ficientă o diferenţiere relativ mică a
sura în care este un artist creator.
judecăţii pentru ca intuiţia
Fantastul însă se mulţumeşte
să treacă din domeniul esteticului pur
cu intuiţia prin care se lasă format,
în acela al moralei. Apare
adică determinat. Adîncirea
astfel o varietate a tipului intuitivului
intuiţiei produce, firesc, o îndepărtare
introvertit, substanţial di
uneori extraordinară a in
ferită de forma sa estetică, dar
dividului de realitatea tangibilă, în aşa
caracteristică în acelaşi timp pen
fel încît el însuşi devine
tru el. Problema morală apare atunci
o adevărată enigmă pentru cei din
cînd intuitivul intră în re
imediata sa apropiere. Dacă
laţie cu viziunea sa, cînd nu se mai
este artist, atunci arta lui enunţă
mulţumeşte cu simpla
lucruri extraordinare, rupte de
intuiţie, cu modelarea şi evaluarea ei
realitate, seînteind în luciri multicolore,
estetică, ci îşi pune între
barea: ce înseamnă acest lucru pentru
a
văzut.
Altfel
mine sau pentru lume?
intuitiv. Acesta se ocupă de sem-
Ce îndatorire sau sarcină rezultă de aici
nificaţia viziunii sale, interesîndu-se
pentru mine sau pentru
mai puţin de posibilităţile ei estetice cît
lume? Intuitivul pur, care refulează
de posibilele ei efecte morale, izvorind pentru
judecata sau a cărui judecată
el din sensul conţinutului lor. Judecata
se menţine în limitele percepţiei, nu
sa îi permite să recunoască, adesea
îşi pune de fapt niciodată
ce-i drept doar vag, că el este în
o asemenea întrebare, căci întrebarea
calitate de om, de întreg, înglobat
lui nu este decît „cum"-ul
cumva în viziunea sa, că aceasta este
percepţiei. Problema morală i se pare
ceva care nu trebuie doar intuit ci şi
incomprehensibilă sau
integrat
chiar absurdă şi refuză pe cît posibil să
această recunoaştere, el se simte
se gîndească la ceea ce
dator
vieţii
să-şi
propria
este
orientat
subiectului.
transfere
viaţă.
cel
viziunea
Deoarece
însă
Prin
în în
principal el se sprijină numai pe această viziune, tentativa sa morală rămîne unilaterală, el se face pe sine şi îşi face din viaţă un simbol, adaptat la sensul interior şi etern al devenirii, neadaptat însă la realitatea efectivă a
momentului.
Rămînînd
incomprehensibil, el se lipseşte şi de efectul pe care l-ar fi putut avea asupra realităţii. Limbajul lui nu este cel utilizat de toţi, ci unul prea subiectiv. Argumentelor sale le lipseşte acea ratio care convinge. El nu poate decît să mărturisească şi să vestească. Este glasul profetului în deşert. 732. Intuitivul introvertit refulează de
cele
obiectuală.
mai
multe Aceasta
ori
senzaţia
este
o
caracteristică a inconştientului său. în
„sublimarea" totală. Dacă însă, în
inconştient există o funcţie a senzaţiei
virtutea
extravertite,
atitudinii conştiente, se instituie o
natură
compensatoare,
arhaică.
de
exagerări
forţate
deplină
inconştientă s-ar putea cel mai bine
percepţia
internă,
descrie
inconştientul intră în opoziţie, iar
un
extravertită,
de
tip
de
factură
senzaţie inferioară,
ulterior
apar
senzaţii
faţă
a
subordonare
ca
Personalitatea
unei
de atunci
obsesionale,
primitivă. Instinctualitatea şi lipsa de
contrare atitudinii conştiente, însoţite
măsură
de ataşarea nemăsurată de obiect.
sînt
calităţile
acestei
percepţii, împreună cu ataşarea foarte
Forma
strîn-să de impresia senzorială. O
obsesională ale cărei simptome sînt
astfel de calitate compensează aerul
fie ipohondria, fie o hiperestezie a or-
rarefiat de înălţime, propriu atitudinii
ganelor
conştiente şi îi conferă acesteia o
obsesionale faţă de anumite persoane
anume
sau obiecte.
greutate,
care
împiedică
de
de
nevroză
simţ,
fie
este
una
ataşamente
436
437
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALĂ A
E
TIPURILOR
Rezumatul tipurilor iraţionale
exterior este într-adevăr de calitate
733. Este aproape imposibil să se
inferioară. Privirea le este absorbită
tipuri
de bogăţia evenimentelor subiective.
descrise mai sus. Dat fiind că sînt
Tot ce li se întîmplă este atît de
introvertite şi au deci o capacitate
captivant şi are un farmec atît de
sau o voinţă redusă de exprimare, ele
inepuizabil, îneît ele nici nu observă
oferă o priză prea mică pentru o
că informaţiile pe care le împărtăşesc
evaluare
Deoarece
mediului lor nu conţin, de regulă, decît
activitatea lor principală se îndreaptă
foarte puţin din ceea ce trăiesc ele
spre interior, în afară nu se văd decît
însele. Caracterul fragmentar şi de
reticenţă, tendinţă de a se ascunde,
cele mai multe ori doar episodic al
lipsă de participare sau nesiguranţă şi
comunicărilor lor pretinde prea mult
jenă aparent neîntemeiată. Dacă se
de la înţelegerea şi disponibilitatea
exteriorizează totuşi ceva, este vorba
celor din jur; în plus, comunicarea lor
mai ales de manifestări indirecte ale
este lipsită de acea căldură care ar
funcţiilor slab diferenţiate şi relativ
trebui să învăluie obiectul şi care,
inconştiente. Manifestări de acest fel
singură, ar putea să aibă forţă de
provoacă
convingere.
judece
din
exterior
cele
adecvată.
fireşte
două
prejudecăţile
Dimpotrivă,
tipurile
mediului îndreptate împotriva acestor
iraţionale arată foarte adesea către
tipuri. Drept urmare, ele sînt de cele mai multe
exterior
ori
respingere, deşi o fac fără să-şi dea
subapreciate
sau
cel
puţin
o
pe ele însele, deoarece le lipseşte în
manifesta astfel. Aceşti oameni vor fi
mare măsură tocmai judecata, tipurile
judecaţi
iraţionale nu pot să înţeleagă nici de
înconjuraţi de mai multă indulgenţă,
ce sînt necontenit subapreciate de
dacă se va şti cît de greu se transpun
opinia publică. Ele nu-şi dau seama
intuiţiile
că
inteligibil.
îndreptată
către
mai
intenţia
echitabil
interioare Oricum
de
şi
într-un însă
a
de
seama
lor
fără
brutală
neînţelese. Cum ele nu se înţeleg nici
prestaţia
şi
atitudine
vor
se
fi
limbaj această
indulgenţă nu trebuie să meargă atît
pleşitoare, susceptibile să-i trezească
de departe îneît ei să fie complet
din
dispensaţi
a
interioare. E nevoie adesea de multă
comunica, ceea ce nu ar fi decît în
stăruinţă pentru a le stoarce, în fine,
detrimentul
o comunicare omenească.
de
unor
obligaţia
astfel
de
de
tipuri.
Destinul le pregăteşte lor, poate mai
beţia
734.
provocată
Dintr-un
de
punct
intuiţiile
de
vedere
mult decît altor oameni, dificultăţi
extravertit şi raţionalist, aceste tipuri
exterioare co-
îi reprezintă pe oamenii cei mai nefolositori. Dintr-un punct de vedere superior, ei sînt dovada vie a faptului că lumea bogată, plină, în nesfîrşită mişcare, şi viaţa ei debordantă, ameţitoare nu există doar în afară, ci şi înăuntru. Evident, tipurile iraţionale reprezintă
demonstraţii
unilaterale
ale naturii; dar ele sînt, totodată, pline de învăţăminte pentru cei care nu se lasă orbiţi de moda intelectuală a vremii. Oamenii de această factură sînt promotori de cultură şi, în felul lor, educatori. Viaţa lor instruieşte mai mult decît spusele lor. Din ea, şi nu mai puţin din marea lor greşeală, din incapacitatea de a se comunica, înţelegem că una din cele mai grave erori ale culturii noastre constă în superstiţia cuvîntului şi în superstiţia reprezentării, nemăsurată
în a
supraes-timarea transmiterii
prin
cuvinte şi metode a învăţăturii. Unui copil,
fireşte,
cuvintele
mari
ale
părinţilor săi îi impun; se nutreşte chiar convingerea că el ar putea fi
astfel educat, în realitate, educaţia o
metodele
face viaţa părinţilor, iar cuvintele şi
împărtăşeşte
deja
gesturile pe care ei le adaugă nu fac
generală
crede
decît
copil.
metodei. El a învăţat deja că pînă şi
pentru
cea mai seacă minte, dacă se poate
profesor. Se crede atît de tare în metode,
face ecoul unei metode bune, se
îneît se atribuie unei metode bune calitatea de
transformă în cel mai destoinic elev.
a-1
o
Toţi cei din jurul său vorbesc despre
utilizează. Un om de proastă calitate
faptul — şi trăiesc potrivit lui —, că
nu e niciodată un bun profesor. El îşi
orice succes şi orice fericire vin din
ascunde inferioritatea nocivă, care îl
afară şi că e nevoie doar de o metodă
otrăveşte în secret pe elev, în spatele
adecvată pentru a obţine lucrul dorit.
unei metodologii strălucite şi al unei
Sau, îi arată oare viaţa profesorului
capacităţi de exprimare intelectuală,
său de religie acea fericire pe care o
la fel de strălucite. Fireşte, elevul mai
radiază bogăţia intuiţiei interioare?
mare nu pretinde decît să cunoască
Fireşte, tipurile iraţionale in-
să-1
Acelaşi
zăpăcească
lucru
sfinţi
pe
e
valabil
profesorul
pe şi
care
utile,
care
deoarece
el
atitudinea în
biruinţa
438
TIPURILE
DESCRIERE
PSIHOLOGIC
GENERALA A
E
TIPURILOR
439
trovertite nu sînt propovăduitorii unei
doar atunci de caracterul
umanităţi
conştient al unei funcţii, cînd nu numai
desăvîrşite.
Le
lipsesc
raţiunea şi etica raţiunii; dar viaţa lor
utilizarea ei este la dis
instruieşte asupra celeilalte posibilităţi,
poziţia voinţei, ci şi principiul ei este
aceea a cărei lipsă cultura noastră o
hotărîtor pentru orientarea
resimte în chip dureros.
conştiinţei. Ceea ce se produce, de
Funcţie principală şi funcţie auxiliară
pildă, atunci cînd gîndirea este nu doar reflecţie şchiopătîndă şi
Nu aş vrea ca descripţia de mai sus să lase impresia că aceste tipuri se întîlnesc des în practica zilnică, sub această forrnă pură. Ele nu sînt, în realitate, decît fotografii de familie de tip galtonian care cumulează şi, în consecinţă, scot exacerbat în relief trăsăturile tipice, estompîndu-le, tot atît de disproporţio nat, pe cele individuale. Din cercetarea exactă a cazului indivi dual rezultă că, alături de funcţia cea mai diferenţiată există întotdeauna în conştiinţă şi o a doua funcţie de importanţă se cundară şi de aceea mai puţin diferenţiată şi relativ determinată. Să repetăm, din raţiuni de claritate: produsele tuturor funcţiilor pot fi conştiente; vorbim insă
ruminare, ci un proces care se încheie cu o concluzie de valabilitate generală, în aşa fel îneît concluzia logică trece, fără nici un fel de altă evidenţă, drept motiv şi drept garanţie a acţiunii practice. Această hegemonie absolută îi revine empiric întotdeauna unei funcţii anume şi nu poate reveni decît uneia singure, căci intervenţia tot atît de au tomată a alteia ar duce inevitabil la o altă orientare care s-ar opune, cel puţin în parte, primei funcţii. Deoarece însă o con diţie vitală a procesului conştient de adaptare este aceea de a avea ţeluri clare şi univoce, este exclus, fireşte, ca o a doua funcţie să aibă acelaşi rang ca prima.
Cea de a doua funcţie nu
funcţiei principale. Simţirea, de pildă,
poate avea deci decît o importanţă
nu poate niciodată să apară alături de
secundară, ceea ce se con
gîndire ca o a doua funcţie, căci esenţa
firmă şi empiric. Importanţa ei
ei se opune prea puternic gîndirii.
secundară rezidă în faptul că ea
Gîndirea trebuie să excludă cu grijă
nu este, ca funcţia primară, nici
simţirea, dacă vrea să rămînă o gîndire
absolut sigură, nici absolut de
adevărată şi fidelă principiului ei. Ceea
cisivă, ci mai degrabă o funcţie
ce nu exclude, fireşte, faptul că există
auxiliară sau complementară.
indivizi la care gîndirea se află la
Secundară poate fi doar acea funcţie a
aceeaşi înălţime ca simţirea, amîndouă
cărei esenţă nu se opune
avînd
aceeaşi
forţă
conştientă
de
motivaţie. într-un astfel de caz, nu este vorba de un tip diferenţiat, ci de o gîndire
şi
o
simţire
relativ
nedezvoltate.
Acelaşi
grad
de
conştientizare
şi
lipsă
de
conştientizare
de a
funcţiilor
caracterizează deci starea de spirit primitivă. Funcţia secundară are, conform experienţei, întotdeauna o natură diferită de aceea a funcţiei principale, dar nu opusă ei; altfel, gîndirea ca funcţie principală se poate uni uşor cu intuiţia ca funcţie secundară, sau tot atît de bine cu senzaţia, dar, cum am spus, niciodată cu simţirea. Intuiţia şi senzaţia nu se opun gîndirii, adică ele nu trebuie neapărat excluse, căci esenţa lor nu este inversă gîndirii — precum simţirea care, ca funcţie ju-
dicativă, concurează cu succes gîndirea
Pentru toate tipurile întîlnite în
—, ci sînt funcţii de per
practică este valabil prin
cepţie care oferă gîndirii un ajutor
cipiul după care, alături de funcţia
binevenit. De îndată însă ce
principală conştientă, acestea
ar ajunge la acelaşi nivel de
mai posedă şi o funcţie auxiliară relativ
diferenţiere ca gîndirea, ele ar
conştientă, diferită în
determina o schimbare de atitudine
orice privinţă de esenţa funcţiei
care ar contrazice tendinţa
principale. Din aceste ameste
gîndirii. Ele ar face anume din
curi apar imagini bine cunoscute, de
atitudinea judicativă o atitudine
exemplu intelectul practic,
perceptivă. în felul acesta, s-ar
asociat cu senzaţia; intelectul
reprima principiul raţionalităţii,
speculativ, pătruns de intuiţie, in
indispensabil gîndirii, în favoarea
tuiţia artistică ce îşi alege şi reprezintă
iraţionalităţii simplei percep
imaginile prin interme
ţii. De aceea, funcţia auxiliară este
diul judecăţii afective, intuiţia filozofică
posibilă şi utilă doar în mă
ce îşi transpune viziu
sura în care slujeşte funcţiei principale,
nea, graţie unui intelect robust, în
fără a ridica pretenţii
sfera inteligibilului etc.
asupra autonomiei principiului ei.
440
TIPURILE PSIHOLOGICE
Corespunzător raportului dintre funcţiile conştiente, se organizează şi gruparea funcţiilor inconştiente. Astfel, unui in telect practic conştient îi corespunde o atitudine intuitivafectivă inconştientă, funcţia simţirii fiind relativ mai puternic inhibată decît funcţia intuiţiei. Această particularitate nu prezintă interes, ce-i drept, decît pentru acela care se ocupă de tratarea psiholo gică a unor astfel de cazuri. Este important ca el să fie la curent cu toate acestea. Am văzut, de pildă, adesea, medici străduindu-se să dezvolte funcţia simţirii la intelectuali de elită direct din inconştient. O astfel de încercare este destinată eşecului, întrucît siluieşte excesiv punctul de vedere conştient. Dacă izbu teşte, atunci apare obligatoriu o dependenţă obsesivă a pacien tului de medic, un „transfer" care poate fi stopat doar cu brutalitate, căci făcîndu-i-se violenţă, pacientul îşi pierde punc tul de vedere, adică medicul devine punctul său de vedere. Ac
cesul la inconştient şi la funcţia cea mai refulată se deschide de la sine, menţinîndu-se, totodată, într-o măsură suficientă perce perea punctului de vedere conştient, atunci cînd calea de dez voltare trece prin funcţia secundară, deci în cazul unui tip raţio nal, prin funcţia iraţională. Aceasta conferă punctului de vedere conştient o astfel de perspectivă asupra a ceea ce este posibil şi asupra a ceea ce urmează să vină, îneît conştiinţa dobindeşte o protecţie suficientă împotriva efectului distructiv al inconştien tului. Invers, un tip iraţional pretinde o dezvoltare mai puternică din partea funcţiei auxiliare raţionale, reprezentată în conştiinţă, spre a fi mai bine pregătit să primească şocul inconştientului. Funcţiile inconştiente se află întro stare arhaic-animalică. Expresiile lor simbolice manifestate în vise şi în fantezii reprezintă de cele mai multe ori lupta sau înfruntarea dintre două animale sau doi monştri.
XI
descrieri perifrastice şi, ca să spun
DEFINI
aşa, indirecte. Se poate vorbi de o
ŢII
reprezentare directă doar atunci cînd sînt comunicate stări de fapt elementare,
susceptibile
a
fi
numărate şi măsurate. Dar cît din 741. Poate că cititorului i se pare
psihologia reală a omului poare fi
inutil faptul că adaug la sfîrşitul
trăit
cercetării
de
capitol
sesizabil prin număr şi măsură?
special
consacrat
definirii
Astfel de fenomene există însă şi
conceptelor.
faţă
Am
un
făcut
însă
de
cred
şi
observat
că
prin
ca
fenomen
studiile
mele
nenumărate ori experienţa că toc-
asociative1 am demonstrat că şi
mai
fapte
în
lucrările
de
psihologie
foarte
complicate
sînt
conceptele şi expresiile nu pot fi
accesibile
niciodată
măsurare. Dar cine a pătruns mai
suficient
de
atent
unei
metode
de
mînuite, căci tocmai aici, mai mult
adînc
ca oriunde, apar cele mai mari
pretinde mai mult de la aceasta ca
variaţii
noţiunilor,
disciplină ştiinţifică, respectiv nu
prilejuind frecvent neînţelegeri din
acceptă ca ea să ducă o existenţă
cele mai tenace. Această situaţie
precară în limitele impuse de o
supărătoare pare să vină nu doar
metodologie
din aceea că psihologia este o
ştiinţelor naturii, acela a înţeles şi
ştiinţă tînără, ci şi din faptul că
faptul că o metodă experimentală
materia
nu va izbuti
în
utilizarea
experienţei,
examinată
în
esenţa
psihologiei
care
este
şi
proprie
niciodată să dea
ştiinţific, nu poate fi pusă concret
seama de natura sufletului uman
sub ochii cititorului. Psihologul se
şi nici să schiţeze o imagine, fie şi
vede mereu obligat să reprezinte
aproximativ fidelă, a fenomenelor
realitatea observată de el prin
psihice complexe. 1 Diagnostisclie Assoziationsstudien [Gesammelte Werke, II].
442
TIPURILE PSIHOLOGICE
Părăsind însă domeniul faptelor sesizabile prin număr şi măsură, sîntem reduşi la concepte care trebuie să ni le înlocu iască pe acestea. Precizia pe care o conferă faptelor observate, măsura şi numărul, poate fi înlocuită doar de exactitatea con ceptuală. Or, aşa cum ştie orice cercetător care lucrează în acest domeniu, conceptele psihologice curente suferă de o imprecizie şi de o multiplicitate de sensuri atît de mare, încît abia dacă ne putem înţelege unii cu ceilalţi. Să luăm, de pildă, noţiunea de „sentiment", să ne reprezentăm tot ceea ce acoperă ea; şi vom avea o imagine a variabilităţii şi a multiplicităţii de sens a con ceptelor psihologice. Şi totuşi această noţiune exprimă ceva ca racteristic, inaccesibil măsurii şi numărului, dar care există în chip indiscutabil, ceva la care nu putem renunţa precum a re nunţat Wundt în psihologia sa fiziologică; nu putem nega aces tor stări de fapt calitatea de fenomene fundamentale şi nu le putem înlocui cu faptele
elementare, după cum nu le putem di zolva în acestea. Ar însemna să suprimăm astfel o bună parte de psihologie. Pentru a evita inconvenientul care decurge din supraestimarea metodicii ştiinţelor naturii, sîntem obligaţi să recur gem la concepte solide. Spre a ajunge la ele este în orice caz nevoie de colaborarea unui marc număr de persoane, de un fel de consensus gentium. Cum e imposibil de obţinut imediat aşa ceva, fiecare cercetător are obligaţia de a determina şi fixa, fie şi aproximativ, termenii pe care îi utilizează; cel mai nimerit este să se explice sensul fiecărui termen în aşa fel încît oricine să poată înţelege accepţia în care el este folosit. Pentru a răspunde acestei necesităţi, îmi voi explica mai jos, în ordine alfabetică, principalele concepte psihologice. Tot odată îl rog pe cititor să binevoiască a-şi aminti de aceste lămu riri în caz că are îndoieli. E de la sine înţeles că explicaţiile şi definiţiile ce urmează arată doar sensul în care utilizez eu con
ceptele în discuţie, fără a pretinde
gura posibilă sau că e neapărat cea corectă. Abstracţie. Abstracţia este, după cum indică şi cuvîntul, o extragere sau o desprindere a unui conţinut anume (a unei
443
DEFINIŢII
că această întrebuinţare e sin
semnificaţii, a unei caracteristici generale etc.) dintr-un context care mai cuprinde şi alte elemente, a căror combinare în întreg reprezintă ceva
unic,
individual
şi
incomparabil.
Unicitatea,
ticularitatea şi
incomparabilitatea
stînjenesc pentru
cunoaşterea,
care
celelalte
par-
motiv elemente
legate de conţinutul resimţit ca esenţial
trebuie
să
pară
non-
necesare voinţei de cunoaştere. Abstracţia este deci acea activitate spirituală care elibe rează conţinutul sau faptul, resimţit ca esenţial, de legătura cu elemente resimţite ca non-necesare, prin aceea că le distinge de acestea, cu alte cuvinte le diferenţiază (v. mai jos). Abstract, într-o accepţie mai largă, denumeşte tot ceea ce este extras dintr-o conexiune de elemente resimţite ca non-necesare în ra port cu semnificaţia lui. Abstracţia este o activitate proprie în genere funcţiilor psihologice. Există o gîndire abstractivă, după cum abstractive pot fi simţirea, senzaţia şi intuiţia
(vezi aceste concepte). Gîndi-
extrag o parte din conexiunile
rea abstractivă detaşează un
sale, excluzînd părţile neaferente.
conţinut caracterizat de calităţi in-
Intenţia mea este de a scăpa
telective, logice, din elemente care nu-i sînt adecvate. Simţirea abstractivă procedează la fel cu un conţinut de natură afectivă, tot astfel senzaţia şi intuiţia. Există de aceea atît gînduri abstracte cît şi sentimente abstracte, ultimele numite de Sully intelectuale, estetice şi morale. 2 Nahlowsky adaugă sentimentul religios. 3 Sentimentele abstracte, aşa cum le concep eu, ar corespunde sentimentelor „mai înalte" sau „ideale" ale lui Nahlowsky. Eu aşez sentimentele abstracte pe acelaşi plan cu gîndurile abstrac te. Senzaţia abstractă s-ar putea numi senzaţie estetică în opo ziţie cu senzaţia senzorială (vezi Senzaţie), iar intuiţia abstractă s-ar putea numi intuiţie simbolică, în opoziţie cu intuiţia fantas tică (v. Fantezie şi Intuiţie). 748.
în această lucrare corelez
conceptul de abstracţie cu re prezentarea unui proces psihoenergetic de care el este legat: da că adopt o atitudine abstractivă faţă de obiect, nu acesta ca în treg acţionează asupra mea, ci eu
Sully, The Human Mind, 1892, II, cap. : Nahlowsky, Das GefihMeben, 1907, p.
444
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
445
E
de obiect în calitatea sa de întreg unic
parte, este introvertită, pe de alta,
şi individual şi de a nu reţine decît o
asimilează o parte resimţită
parte din el. Reprezentarea întregului
ca esenţială a obiectului, conţinuturi
îmi este, ce-i drept, dată, dar eu nu
lor abstracte deja existente
mă absorb în ea ; interesul meu nu
în subiect. Cu cît un conţinut e mai
merge în direcţia întregului, ci se
abstract, cu atît e mai puţin
retrage din obiect ca întreg, cu partea
reprezentabil Mă alătur lui Kant care
prelevată, şi revine la mine; cu alte
consideră că un concept
cuvinte, revine la lumea mea de concepte
este cu atît mai abstract „cu cît este epurat mai
dispuse sau constelate în vederea
mult de dife
abstragerii unei părţi a obiectului.
renţele dintre obiecte"4, în sensul că,
(Obiectul
la gradul său maxim, ab
nu
se
poate
abstractiza
astfel decît în virtutea unei constelaţii
stracţia se îndepărtează în chip
subiective de concepte.) Prin „interes"
absolut de obiect şi ajunge astfel
înţeleg energia=libido (v. mai jos) pe care o
la extrema nereprezeMobilitate, abstracţie
atribui ca valoare obiectului, sau pe care
pe care eu o numesc
obiectul o atrage la sine, eventual fără voinţa
idee (v. Idee). Invers, o abstracţie care
sau fără conştiinţa mea. îmi reprezint
mai posedă încă repre-
de aceea procesul de abstractizare ca
zentabilitate sau elemente imagistice este un
pe o retragere a libidoului din obiect
concept concret
către conţinutul subiectiv abstract.
(v. Concretism).
Pentru mine deci, abstracţia înseamnă o devalorizare energetică a obiectului. Cu
alte
mişcare
cuvinte,
abstracţia
libidinală
este
care
introverteşte. Numesc abstractivă o atitudine (v. mai jos) care, pe de-o
Afect. Prin afect se înţelege o stare a sentimentului ca
o
racterizată, pe de-o parte, de o
se
inervaţie perceptibilă a corpului, pe de alta, de o tulburare specifică a cursului reprezentării.5 Uti lizez ca sinonim cu afect termenul de emoţie.
Spre deosebire de
transformă astfel în afect. Din raţiuni
Bleuer (v. Afectivitate), disting sentimentul de
practice, este bine să deosebim însă
afect, deşi trece
afectul de sentiment. Căci acesta
rea sentimentului în afect este fluidă,
din urmă poate fi o funcţie de care
căci orice sentiment, cînd
putem dispune după bunul nostru
atinge o anume intensitate,
plac, în vreme ce afectul, de regulă,
declanşează inervaţii corporale şi se
nu
Kant, Logik, § 6. Cf. Wundt, Grundzăge der physiologischen Psychologie, V, ed. a Hl-a, 1903, pp. 209 ş. unn.
este.
Tot
aşa,
afectul
este
caracterizat prin inervaţii sensibile ale corpului, în vreme ce acestea lipsesc în cazul
sentimentului
sau
au
o
intensitate atît de scăzută îneît nu pot fi percepute decît cu instrumente foarte fine cum ar fi fenomenul psihogalvanic.6 Afectul îşi adaugă
senzaţia
iner-vaţiilor
corporale declanşate de el. De aici a pornit teoria afectelor a lui James-Lange, în care
afectul
este
derivat
cauzal
din
inervaţiile corpului. Faţă de această interpretare
extremă,
eu
concep
afectul, pe de-o parte, ca o stare psihică a sentimentului, pe de alta, ca o stare fiziologică de inervare; ambele cumulîndu-se
reciproc,
se
influenţează una pe cealaltă; cu alte cuvinte, unui sentiment intens i se asociază o componentă senzitivă prin care afectul se apropie mai mult de senzaţie (v. mai jos) şi se deosebeşte substanţial de starea sentimentului. în ce mă priveşte, atribui afectele net marcate, adică afectele însoţite de inervaţii corporale violente, nu domeniului funcţiei simţire ci aceluia
al funcţiei senzaţie (v. Funcţie).
Fere, Note sur des modificalions de ta
751. Afectivitate. Afectivitatea este un concept
creat
Afectivitatea înglobează
de
E.
Bleuler.
desemnează „nu
doar
afectele
rdsistance e'lectrique etc, în: Compus rendus de la Socidtd de Biologie,
şi
1888, pp. 217 ş. urm. Veraguth,
în
Das psychogalvanische
sensul propriu al cuvîntului, ci şi
Reflexphănomen, în: „Monatsschrift fur
sentimenele uşoare sau tonalităţile
Psychologie
de plăcere sau neplăcere în registrul
und Neurologie", XXI (1907) p. 387. Jung,
sentimentului"7.
Ober die psychophysischen Beglei-
Bleuler
distinge
de
afectivitate, pe de-o parte, senzaţiile
terscheinungen im Assoziationsexperiment
simţurilor
şi
senzaţii
(Gesammehe Werke, II). Binswan-
corporale,
pe
parte,
ger, Ober das Verhalten des
celelalte de
altă
„sentimentele", în măsura în care
psychogalvanischen Phănomens etc,
acestea sînt procese interioare de
în: Diagnos-
percepţie
tische Assoziationsstudien, D, p. 113.
certitudinii,
(de al
pildă,
sentimentul
verosimilităţii)
gînduri sau cunoştinţe imprecise.8
şi
Bleuler, Affectivităt, Suggestibilităt, Paranoia, 1906, p. 6. Loc. cit., pp. 13 ş. urm.
446
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
447
E
Anima, Animus, vezi Suflet, Imagine a
imitaţie, de natură arhaizantă, atestată
sufletului.
spre exemplu de opere de
Apercepţie. Apercepţia este un
artă din perioada romană tîrzie sau
proces psihic prin care
de „goticul" veacului al
un conţinut nou este ataşat unor
XlX-lea, ci de calităţi care au caracter
conţinuturi analoage, deja exis
de relicve. Acestea sînt
tente, în aşa fel încît să poată fi
toate trăsăturile psihologice care
considerat înţeles, priceput sau
coincid în esenţă cu însuşirile
clar. 9 Se distinge o apercepţie activă de
proprii mentalităţii primitive. în chip
una pasivă; prima este
evident, arhaicul este în
un proces în cadrul căruia subiectul
primul rînd inerent fanteziilor
înţelege atent, conştient, cu
inconştientului, adică produselor
de la sine putere şi din motive ce îi
activităţii imaginative inconştiente
sînt proprii un conţinut nou
care atinge conştiinţa. Cali
pe care îl asimilează altor conţinuturi,
tatea imaginii este arhaică atunci cînd
gata pregătite; ultima este
are incontestabile paralele
un proces în cadrul căruia un conţinut
mitologice.10 Arhaice sînt asociaţiile
nou se impune din afară
analogice ale fanteziei in
(prin simţuri) sau dinăuntru (din
conştiente, de asemenea simbolismul
inconştient) conştiinţei, forţînd
ei (v. Simbol). Arhaică
cumva atenţia şi înţelegerea. în primul
este relaţia de identitate cu obiectul
caz, accentul activităţii
(v. Identitate), apoi acea
cade pe eu, în al doilea caz pe
„participation mystique" (v. mai jos). Arhaic
conţinutul nou care se impune.
este concretismul
Arhaism. Prin arhaism înţeleg
gîndirii şi al simţirii. Arhaisme sînt
caracterul vechi al unor
totodată constrîngerea şi in
conţinuturi şi funcţii psihice. E vorba
capacitatea de a se domina (abandonare de
nu de acea antichitate de
sine). Arhaism este
contopirea funcţiilor psihologice (v.
155. Arhetip11 v. Imagine.
Diferenţiere), de exemplu,
Asimilare. Asimilarea este
gîndire şi simţire, simţire şi senzaţie,
identificarea unui nou con
simţire şi intuiţie, de ase
ţinut conştient cu materialul subiectiv
menea contopirea părţilor unei funcţii
disponibil 12 , situaţie în
(audition colore'e), ambi-
care este subliniată în special
tendinţă şi ambivalenţă (Bleuler), adică
asemănarea noului conţinut cu
fuziunea cu ceea ce este
materialul subiectiv disponibil, uneori
contrar, de exemplu, sentiment şi
în defavoarea calităţii au
sentiment opus.
tonome a noului conţinut. 13 Asimilarea
9 Cf. Wundt, Grundziige der pltysiologischen Psychologie. I, 1902, p. 322. 10 Cf. Jung, Waiidlungen und Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, VI].
este de fapt un proces de apercepţie (v. Apercepţie) care se deosebeşte la simpla aper cepţie prin elementul de identificare cu materialul subiectiv. în acest sens Wundt afirmă: „Acest mod de formare (respectiv asi milarea) se manifestă în mod special în procesul de reprezenta re, atunci cînd elementele asimilatoare apar prin reproducere, iar cele asimilate printr-o impresie senzorială nemijlocită. Ele mentele unor imagini-amintiri sînt transferate cumva în obiectul exterior, în aşa fel încît în cazul în care obiectul şi elementele reproduse se deosebesc considerabil, percepţia senzorială înre gistrată apare ca o iluzie care ne induce în eroare în legătură cu natura reală a lucrurilor."14 în ce mă priveşte, utilizez termenul
într-un sens ceva
anume excitaţie sau pen-
mai larg, anume ca identificare a obiectului cu subiectul în ge
dintotdeauna în centrul cercetărilor
nere, şi îi opun disimilarea ca identificare a subiectului cu obiec tul şi ca înstrăinare a subiectului faţă de sine însuşi în favoarea obiectului, indiferent dacă e vorba de un obiect exterior sau de un obiect „psihologic", de pildă o idee. 758.
Structura arhetipală s-a aflat
Atitudine. Acest concept
reprezintă o cucerire relativ nouă în psihologie. El a fost introdus de Miiller şi Schumann .
lui Jung. Versiunea definitivă a noţiunii a fost însă elaborată în timp. Cf. Jung, Die Beziehungen iwischen dem leii und dem Unbewufiten. Von den Wurzeln des Bewufitseins ş. a. Wundt, Logik, 1, 1906, p. 20. Cf. Lipps, Leiţfaden der Psychologie, ediţia a Ii-a, 1906, p. 104. Wundt, Grundzuge der physiotogischen
15
în vreme ce Kulpe defineşte atitudinea
Psychologie, III, 1903, p. 529.
16
ca o predispoziţie a centrilor senzoriali sau motori pentru o
Pflugers „Archiv", voi. 45, p. 37. Grundrifi der Psychologie, 1893, p. 44.
448
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
449
E
tru un impuls permanent, Ebbinghaus17 o
factori psihici sau de conţinuturi care
concepe în sens larg, ca deprindere
fie determină acţiunea într-o direcţie
de a introduce obişnuitul în prestaţia
sau alta, fie concep într-un fel sau
individuală
altul
care
se
abate
de
la
un
stimul
exterior.
Fără
obişnuit. Felul în care utilizăm noi
atitudine, nu este posibilă apercepţia
termenul derivă din accepţia pe care
(v. mai sus) activă. Atitudinea arc
i-o
întotdeauna un punct de orientare
acordă
este
Ebbinghaus.
pentru
noi
o
Atitudinea
dispoziţie
a
care
poate
fi
într-o
pregătită de conţinuturi va sublinia în
acel fenomen
Denumind
particular, respectiv
actul
de
combinaţie
in-
conştient,
direcţie.
o
sau
psihicului de a acţiona sau reacţiona anumită
căci
conştient
apercepţie
a
unui
deja
nou
faptul că anumiţi stimuli acţionează
conţinut acele calităţi sau momente
uneori puternic, alteori slab, alteori
care apar ca ţinînd de conţinutul
nu acţionează deloc, conceptul de
subiectiv. Are loc atunci o selecţie sau
atitudine este foarte important în
o judecată care exclude elementele
special
psihologia
nepotrivite. De ceea ce este potrivit
fenomenelor sufleteşti complexe. A fi
sau nepotrivit decide combinaţia sau
orientat atitudinal înseamnă: a fi pre-
constelaţia gata pregătite. Caracterul
gătit pentru ceva anume, chiar dacă
conştient
acest
este
obiectivului nu are nici o importanţă
orientat
pentru acţiunea selectivă a atitudinii,
atitudinal echivalează cu a avea o
deoarece selecţia pe care o face
direcţie apriorică spre ceva precis,
atitudinea este dată aprioric şi de
indiferent dacă acesta este sau nu
altfel
reprezentat. Disponibilitatea, care pentru mine
Distincţia
între
este tot una cu atitudinea, constă în
inconştient
este
faptul că există o anume constelaţie
deoarece
subiectivă, o anume combinaţie de
atitudini,
pentru
ceva
conştientizat,
anume căci
a
nu fi
ea
sau
se
inconştient
produce
există una
automat.
conştient însă
şi
necesară,
adesea
conştientă
al
două şi
alta
inconştientă. Ceea ce înseamnă că conştiinţa conţinuturi
are decît
pregătite
alte
inconştientul.
Conceptul de atitudine este întrucîtva înrudit cu acela de
Deosebit de limpede apare atitudinea
apercepţie al lui Wundt, cu deosebire
duală în nevroză.
că acesta din urmă închide
17 Grundzuge der Psychologie, 1, 1905, pp. 681 ş. urm.
în sine procesul relaţiei dintre conţinutul disponibil şi conţinutul nou, de aperceput, în timp ce conceptul de atitudine se referă exclusiv la conţinutul subiectiv disponibil. Apercepţia este cum va podul care uneşte conţinutul deja existent şi disponibil cu conţinutul nou, în vreme ce atitudinea este contrafortul podului de pe un mal al apei, iar conţinutul nou, contrafortul de pe ce lălalt mal. Atitudinea semnifică o aşteptare, iar aşteptarea acţio nează întotdeauna selectiv şi orientativ. Un conţinut puternic ac centuat, situat în orizontul conştiinţei, alcătuieşte (uneori împreună cu alte conţinuturi) o anume constelaţie, echivalentă cu o anume atitudine, căci un astfel de conţinut al conştiinţei favorizează percepţia şi apercepţia asemănătorului şi inhibă per cepţia şi apercepţia neasemănătorului. El îşi produce astfel ati tudinea care îi corespunde. Acest
fenomen automat este o cauză
laţie de conţinuturi care determină, la
esenţială a unilateralităţii orientării
rîndul ei, continuu şi pînă
conştiente. Ceea ce ar duce
în cele mai mici detalii, o anumită
la o pierdere deplină a echilibrului
atitudine. Cineva care resimte
dacă în psihic nu ar exista o
deosebit de profund caracterul
funcţie autoreglatoare, compensatoare (v.
neplăcut al vieţii va avea, în mod
mai sus) care corec
firesc, o atitudine care aşteaptă
tează atitudinea conştientă. în acest
permanent ceva neplăcut. Aceas
sens, dualitatea atitudinii
tă atitudine excesiv conştientă este
este un fenomen normal care se
compensată de o atitudine
manifestă supărător numai atunci
inconştientă orientată către plăcere.
cînd unilateralitatea conştientă este
Cel reprimat se aşteaptă
excesivă. Atitudinea ca
întotdeauna la reprimare, el o alege în
atenţie curentă poate să nu fie decît
cursul experienţelor sale,
un fenomen parţial, relativ
o adulmecă în tot locul; atitudinea lui
neimportant sau şi un principiu
inconştientă vizează de
general care determină întreg
aceea putere şi superioritate.
psihicul. Dispoziţia, influenţa mediului,
întreaga psihologie a individului este în
a educaţiei, experienţa
chiar liniile ei
generală de viaţă sau convingerile pot
mari diferit orientată în funcţie de
crea de obicei o conste
atitudinea habituală. Cu toate
450
care
TIPURILE PSIHOLOGICE
că legile psihologice generale sînt valabile
pentru
toţi,
ele
nu
caracterizează niciodată individul singular, căci modul acţiunii lor este complet diferit, în funcţie de atitudinea generală. Aceasta este întotdeauna
rezultatul
tuturor
factorilor capabili să influenţeze substanţial
psihicul,
deci
al
dispoziţiei înnăscute, al educaţiei, al
influenţelor
mediului,
al
experienţelor de viaţă, al opiniilor şi
convingerilor
diferenţiere
dobîndite
(v.
prin
jos),
mai
al
reprezentărilor colective etc. Dacă nu
ar
fi
importanţa
absolut
fundamentală
a
existenţa
psihologii
unei
atitudinii, indi-
viduale ar fi exclusă. Atitudinea generală produce însă deplasări atît
de
mari
de
energie
şi
schimbări în raporturile reciproce dintre diferitele funcţii, încît de aici rezultă afecte globale care pun adesea sub semn de întrebare valabilitatea generale.
legilor Deşi,
psihologice de
pildă,
exercitarea în anumită măsură a funcţiei sexuale trece din motive fiziologice şi psihologice drept indispensabilă, există totuşi indivizi
se
pot
dispensa
aproape
complet de ea, fără a manifesta din
acest motiv simptome pa-
tologice sau limitări evidente ale capacităţii
lor
de
realizare;
în
schimb, în alte cazuri, tulburări mărunte în acest domeniu pot avea
consecinţe
grave.
Cît
de
enorme sînt diferenţele individuale se vede poate cel mai bine în problema plăcerii şi a neplăcerii. Aici eşuează, ca să spun aşa, toate regulile. Există oare ceva care
să
nu
stîrnească
omului,
după caz, fie plăcere, fie neplăcere?
Orice
instinct
se
poate
subordona altuia, orice funcţie se poate subordona alteia, dîndu-i ascultare. Instinctul eului sau instinctul puterii se poate pune în slujba sexualităţii sau dimpotrivă o poate supune pe aceasta. restul
Gîndirea sau
înăbuşă
simţirea
tot
absoarbe
gîndirea şi senzaţia; totul depinde de atitudinea care domină. 761. De fapt, atitudinea este un fenomen individual care se refuză modului de examinare ştiinţific. în practică se pot distinge anumite tipuri de atitudine, în măsura în care se pot distinge şi anumite funcţii psihice. De regulă, dacă o funcţie ajunge să predomine, atunci apare şi o
atitudine
tipică.
Fiecare
funcţie
DEFINIŢII
diferenţiată provoacă o constelaţie 451
de conţinuturi care determină o atitudine
corespunzătoare.
dine
pur
psihologică,
al
căror
Intelectualul, afectivul, senzitivul
număr s-ar putea înmulţi, există şi
au, fiecare, o atitudine tipică. în
tipuri sociale, anume acelea care
afară de aceste tipuri de atitu-
poartă pecetea unei reprezentări colective. Ele sînt caracterizate de diferite
„isme".
Aceste
atitudini
determinate colectiv sint oricum foarte importante,
în
unele
cazuri
chiar
superioare ca însemnătate atitudinilor individuale. Colectiv. Numesc colective toate acele conţinuturi psi hice care particularizează nu un individ, ci mai mulţi indivizi concomitent, prin urmare o societate, un popor sau chiar întrea ga umanitate. Astfel de conţinuturi sînt cele descrise de LevyBruhl 18 sub numele de „reprezentări colective mistice" (representations collectives), proprii primitivilor, ca şi noţiunile generale de drept, stat, religie, ştiinţă etc. Dar nu numai noţiu nile şi reprezentările pot fi denumite colective, ci şi sentimen tele. Levy-Bruhl arată că la primitivi, reprezentările colective exprimă concomitent şi sentimente colective. în virtutea acestei
valori afective colective, el califică
Compensare înseamnă echilibrare sau
„reprezentările colective"
înlocuire. Noţiu
drept „mystiques", deoarece
nea a fost, de fapt, introdusă de A.
reprezentările nu sint doar intelec
Adler20 în psihologia nevro-
tuale ci şi emoţionale.19 La cei civilizaţi, anumite noţiuni colec tive, precum ideea colectivă de Dumnezeu, de drept sau de pa trie, se leagă de sentimente colective de acelaşi ordin. Caracterul colectiv este propriu nu doar diferitelor elemente sau conţinuturi psihice, ci şi unor întregi Juneţii (v. mai jos). Aşa, de pildă, gîn direa ca funcţie totală poate asuma caracter colectiv în măsura în care este o gîndire general valabilă, de exemplu, corespunde legilor logicii. Tot astfel, simţirea ca funcţie totală poate fi co lectivă în măsura în care se identifică cu simţirea generală, cu alte cuvinte corespunde aşteptărilor generale, de pildă conştiin ţei morale generale etc. Tot a,stfel, este colectivă acea senzaţie sau acea categorie de senzaţii şi acea intuiţie care concomitent sînt proprii unui grup mai mare de oameni. Contrariul caracte rului colectiv este cel individual (v. mai jos).
Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ş. urm. Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ş. urm. Adler, Ober den nervosen Charakter, 1912.
452
Ficţiunea
TIPURILE PSIHOLOGICE
zelor21. El înţelege prin compensare echilibrare
funcţională
sentimentului
de
a
inferioritate
printr-un sistem psihologic compensator,
comparabil
compensatoare
a
dezvoltării
organelor
în
cazul insuficienţei organice. Adler afirmă: „O dată cu desprinderea de
organismul
organe
şi
matern,
sisteme
aceste
de
organe
insuficiente intră în luptă cu lumea exterioară, luptă care izbucneşte inevitabil şi cu o violenţă mai mare decît în cazul unui aparat dezvoltat
normal.
[...]
Totuşi
caracterul foetal sporeşte totodată compensarea
şi
supracompensarea, capacitatea
de
obstacolele
potenţează adaptare
la
obişnuite
şi
neobişnuite şi asigură constituirea de forme noi, superioare şi de randamente
noi,
Sentimentul
de
nevroticului
care,
corespunde
mai
înalte"22.
inferioritate după
al
Adler,
etiologic
unei
insuficienţe organice, prilejuieşte o „construcţie auxiliară", respectiv o compensare
care
constă
în
producerea unei ficţiuni destinate să
echilibreze
insuficienţa.
sau
„linia
conduită"
este
psihologic
care
transforme
fictivă
un
de
sistem
încearcă
să
inferioritatea
în
Importantă
în
superioritate.
această concepţie este existenţa indenega-bilă practic a unei funcţii compensatoare proceselor
în
domeniul
psihologice.
corespunde
unei
asemănătoare
Ea funcţii
în
domeniul
fiziologiei,
respectiv
autodirecţionării
sau autoreglării
organismului. 764. în vreme ce Adler limitează noţiunea
de
compensare
echilibrarea
la
sentimentului
de
inferioritate, eu îi atribui un sens general,
înţelegînd
prin
ea
o
echilibrare funcţională, generală, o autoreglare a întregului aparat psihic.23 După
părerea
mea,
inconştientului24 compensează
(v. şi
activitatea mai
jos)
exclusivismul
atitudinii generale datorat funcţiei conştiente.
Conştiinţa
este
comparată adesea de psihologi cu ochiul; se vorbeşte de un cîmp de vedere, de un punct de vedere al conştiinţei. comparaţie
Prin este
această caracterizată
perfect esenţa funcţiei conştiin-
Aluzii la teoria compensaţiei şi la
DEFINIŢII
Gross, care se inspiră de la 453
Anton. Adler, Studie uber Minderwertigkeit von
ţei; doar puţine sînt conţinuturile
Organe», 1907, p. 73.
care pot să atingă gradul cel mai
Adler, Ober den nervosen Charakter, p.
înalt de conştiinţă şi doar un număr
14.
limitat
Jung, Ober die Bedeutung des
menţine
de
conţinuturi în
se
cîmpul
poate
conştiinţei.
Unbewufiten in der Psychopathologie
Activitatea acesteia este selectivă.
(GesommeUe Werke, III).
Selecţia pretinde direcţie. Direcţia însă pretinde excluderea a tot ceea ce este neadecvat. De unde o anume unilateralitate
a
orientării
conştiinţei.
Conţinuturile inhibate şi excluse de la direcţia aleasă cad mai întîi în inconştient,
dar
constituie,
în
virtutea existenţei lor afective, o contrapondere
la
orientarea
conştientă, care sporeşte o dată cu creşterea unilateralităţii conştiente şi duce în cele din urmă la o tensiune
perceptibilă.
Această
tensiune echivalează cu o anume frînare a activităţii conştiente, care poate fi totuşi anulată printr-un efort
conştient
timpul, asemenea
sporit.
tensiunea măsură
Dar
creşte încît
cu în con-
ţinuturile inconştiente frînate intră în conştiinţă, şi anume prin vise şi imagini
spontane.
Cu
cît
unilateralitatea atitudinii conştiente este mai mare, cu atît i se opun mai
vehement
conţinuturile
de
aspiraţiilor care tind să aşeze
provenienţă inconştientă, în aşa fel
eul deasupra oricăror alte influenţe,
încît se poate vorbi de un contrast
supraordonîndu-1 acestora,
efectiv
indiferent dacă ele vin din partea
între
inconştient.
conştiinţă în
şi
acest
caz
oamenilor şi a împrejurărilor
compensarea apare sub forma unei
sau izvorăsc din propriile instincte,
funcţii contrastante. Este vorba aici
sentimente sau gînduri su
de
biective.
un
caz
extrem.
De
regulă,
compensarea prin inconştient nu contrastează
cu
orientarea
conştientă, ci o echilibrează sau o completează
pe
aceasta.
Inconştientul, de pildă, oferă în vis toate conţinuturile constelate de situaţia conştientă, dar frînate de selecţia
conştientă
cunoaştere conştientului
ar
fi în
şi
a
căror
indispensabilă vederea
unei
depline adaptări. în stare normală compensarea este inconştientă, adică acţionează reglînd inconştient activitatea conştientă. în nevroză, inconştientul se află într-un contrast atît de puternic cu conştiin ţa, încît compensaţia este tulburată. De aici faptul că terapia analitică urmăreşte o conştientizare a conţinuturilor inconştien te, spre a restabili astfel compensarea. Complexul puterii. Prin complexul puterii înţeleg între gul complex al reprezentărilor şi
454
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
455
E
Concretism. Prin noţiunea de
se ridică cel mult pînă la treapta
concretism înţeleg o anu
analogiei. Tot astfel, simţirea
me particularitate de gîndire şi simţire, opusă
primitivă este permanent raportată la
abstracţiunii. Con
fenomenul material. Gîn
cret înseamnă de fapt „crescut
direa şi simţirea se sprijină pe senzaţie
împreună". O noţiune concret
şi se disting foarte puţin
gîndită este aceea pe care ne-o
de ea. Concretismul este de aceea un arhaism
reprezentăm ca fiind concrescută
(v. mai sus). In
sau contopită cu alte noţiuni. O
fluenţa magică a fetişului nu este trăită
asemenea noţiune nu este nici
ca o stare de afectivitate
abstractă, nici distinctă, nici gîndită în
subiectivă, ci este resimţită ca acţiune
sine, ci raportată la ceva
magică. Acesta este con
cu care se contopeşte. Nediferenţiată,
cretismul sentimentului. Primitivul nu
noţiunea este împlîntată
îşi dă seama că ideea lui
încă în materialul intuitiv mediat
de Dumnezeu este un conţinut
senzorial. Gîndirea concretistă
subiectiv, ci crede că arborele
se mişcă printre noţiuni şi intuiţii
sacru este sălaşul lui Dumnezeu, ba
exclusiv concrete şi se rapor
chiar Dumnezeu însuşi.
tează permanent la senzorialitate. Tot
Acesta este concretismul gîndirii. La insul
astfel, şi simţirea concre
civilizat, concretis
tistă este întotdeauna dependentă
mul gîndirii stă, de pildă, în
senzorial.
incapacitatea de a gîndi altceva
Gîndirea şi simţirea primitivă sînt
dccît fapte nemijlocite senzorial, de
exclusiv concretiste,
evidenţă imediată, sau în
raportate întotdeauna la
incapacitatea de a distinge simţirea
senzorialitate. Gîndul primitivului nu
subiectivă de obiectul sen
are autonomie distinctă, ci se lipeşte
zorial dat al simţirii.
de fenomenul material. El
Concretismul este o noţiune care
cade sub incidenţa ace
velul unor funcţii pure, ci să rămînă
leia mai generale de „participation
subordonate senzaţiei. Apare astfel o
mystique" (v. mai jos). După
predominare a factorului senzaţie în
cum participarea mistică reprezintă o
orientarea psihologică, (în legătură cu
contopire a individului cu
importanţa
obiectele exterioare, tot astfel
Senzaţie şi Tip).
concretismul reprezintă contopi
factorului
senzaţie
v.
Dezavantajul concretismului stă în
rea gîndirii şi simţirii cu senzaţia.
ataşarea funcţiei de
Concretismul face ca obiectul
senzaţie. Senzaţia fiind percepţia
gîndirii şi al simţirii să fie întotdeauna
stimulilor fiziologici, concre
şi obiect al senzaţiei.
tismul fie menţine ferm funcţia în sfera
Această contopire împiedică o
senzorială, fie o reduce
diferenţiere a gîndirii şi simţirii,
mereu la ea. Rezultă în felul acesta o
menţinînd ferm ambele funcţii în sfera
ataşare a funcţiilor psiho
senzaţiei, adică în sfera
logice de senzaţie care împiedică
raportării senzoriale, ceea ce face ca
autonomia psihică a individu
ele să nu poată atinge ni-
lui favorizînd faptele date senzorial. Această orientare este fi reşte preţioasă în ce priveşte recunoaşterea faptelor, nu şi în ce priveşte interpretarea lor şi a raportului lor cu individul. Con cretismul face să predomine semnificaţia faptelor; el reprimă astfel individualitatea şi libertatea acesteia în favoarea procesu lui obiectiv. Deoarece însă individul nu este determinat doar de stimuli fiziologici, ci şi de factori care eventual se opun faptelor exterioare, concretismul are drept efect o proiecţie a acestor fac tori interni asupra faptelor exterioare, iar prin
aceasta, o supra
„constructiv" şi „sintetic"
evaluare superstiţioasă a faptului pur,
pentru a desemna o metodă opusă
la fel ca în cazul primiti
celei rcductive. Metoda con
vului. Un bun exemplu în acest sens
structivă are în vedere prelucrarea
îl oferă concretismul
produselor inconştiente (vise,
simţirii lui Nietzsche şi supraaprecierea
fantezii). Ea porneşte de la produsul
derivată de aici a dietei,
inconştient ca de la o ex
un altul, materialismul lui Moleschott („Omul
presie simbolică (v. mai jos) care
este ceea ce mă-
reprezintă, anticipînd, un frag
nîncă"). Un exemplu de supraevaluare
ment de dezvoltare psihologică. 25
superstiţioasă a faptelor
Maeder vorbeşte în acest sens
îl constituie ipostazierea noţiunii de
de o adevărată funcţie prospectivă a
energie în monismul lui
inconştientului, care anti-
Ostwald. Constructiv. Utilizez noţiunea într-o accepţie sinonimă cu sintetic, cumva pentru a o explica pe aceasta din urmă. Con structiv înseamnă „zidind". Folosesc
25 Un exemplu detaliat în acest sens îl oferă Jung în: Zur Psychologie und genanmer occulter Phănomene (Gesammelte Werke, 1).
456
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
457
E
cipează aproape în joacă dezvoltarea
expresie generală şi inteligibilă.30 Ideile
psihologică
apărute spontan în minte în legătură
viitoare.26
recunoaşte
existenţa
Şi
Adler
unei
funcţii
cu
produsul
inconştient
sînt
prin
anticipative a inconştientului.27 Sigur
urmare examinate din unghiul ţelului
este
produsul
şi nu din acela al provenienţei lor. Ele
inconştientului nu trebuie considerat în
sînt examinate din punct de vedere a
chip unilateral ca ceva împlinit, ca încheiat,
ceea ce se face sau nu se face în
altminteri ar trebui să i se nege orice
viitor, ţinîndu-se cu grijă seama de
semnificaţie
scopului.
raportul lor cu starea conştiinţei, căci
Freud însuşi atribuie visului un rol
potrivit interpretării compensatoare a
teleologic, cel puţin de „păzitor al
inconştientului, activitatea acestuia
somnului"28,
funcţia
are o semnificaţie în principal de
prospectivă este limitată de el mai cu
echilibrare sau de completare a stării
seamă
Caracterul
de conştiinţă. Deoarece este vorba de
teleologic al tendinţelor inconştiente
o orientare anticipativă, relaţia reală
nu poate fi, prin analogie cu alte
cu
funcţii psihologice sau fiziologice, negat a
importantă decît în cazul procedeului
priori. Noi considerăm de aceea că
reductiv, care se ocupă de relaţiile
produsul
o
efective cu obiectul. E vorba mai
expresie orientată către un ţel sau
degrabă de atitudinea subiectivă în
scop, pe care îl caracterizează în
care obiectul este mai întîi doar un semn al
limbaj simbolic.29 772. Corespunzător
tendinţelor subiectului.
cu
faptul
că
adecvată
în
la
vreme
ce
„dorinţe".
inconştientului
această
concepţie,
este
metoda
constructivă de interpretare nu se ocupă de sursele sau materialele originare
ce
le
stau
la
baza
produsului inconştient, ci încearcă să confere
produsului
simbolic
o
obiectul
e
mult
mai
puţin
Maeder, Ober das Traumproblem. în „Jahrbuch fur psychoanalytische und psychopathologische Forschungen", voi. V, p. 647. Adler, Ober den nervosen Charakter. Freud, Traumdeutung.
Vorbind despre semnificaţia
Metoda constructivă încearcă deci să
anagogică, Silberer se exprimă într-
stabilească
un
inconştient faţă de atitudinea viitoare
mod asemănător. Ci. Probleme der Mystik
a subiectului. Deoarece, de regulă,
und ihrer Symbolik, 1914, pp. 149
inconştientul
ş. urm.
producă
decît
metoda
constructivă
Jung, Ober die Psychologie des Unbewuflten, pp. 145 ş. urm. (Gesam-
clarificarea
melte Werke, VII).
simbolic,
sensul
nu
este
produsului
capabil
expresii
simbolice, slujeşte
sensului încît
să
la
exprimat
situează
corect
orientarea conştientă; în felul acesta ea
procură
subiectului
acordul
cu
inconştientul, de care el are nevoie ca să poată acţiona. Nici o metodă de interpretare psihologică nu se sprijină numai pe materialul asociativ al subiectului analizat; metoda constructivă utilizează şi ea anumite materiale comparative. După cum interpretarea reductivă se foloseşte de reprezentări compa rative din domeniul biologiei, al fiziologiei, al folclorului, al li teraturii etc, tot astfel şi interpretarea constructivă a probleme lor gîndirii se raportează la paralele din domeniul filozofiei, iar cea a problemelor intuiţiei la paralele din domeniul mitologic şi din acela al istoriei religiilor. Metoda constructivă este în chip necesar individualistă, căci o atitudine viitoare se dezvoltă
doar cu pornire de la indi
visul), încît ea atinge acea
vid, în schimb, metoda reductivă este
limpezime care face posibilă
colectivă, căci ea duce de
înţelegerea conştientă. îmbogăţită
la cazul individual înapoi la atitudini sau fapte
astfel, expresia simbolică ajunge să
fundamentale ge
fie întreţesută, şi deci asi
nerale. Metoda constructivă poate fi
milată, în corelaţii mai generale.
aplicată direct de subiect
775.
Conştiinţă. Prin conştiinţă
la materialele sale subiective. în
înţeleg punerea în relaţie a
acest din urmă caz, ea este o
conţinuturilor psihice cu eul (v. Eu);
metodă intuitivă, utilizată la
există conştiinţă în măsura
elaborarea sensului general al unui
în care ea este percepută ca atare de
produs inconştient. Această elaborare
eu. 31 Relaţiile cu eul, în
se face prin înlănţuirea
măsura în care nu sînt percepute de
asociativă (deci nu activ aperceptivă, v.
acesta, sînt inconştiente
mai jos) de materiale care îmbogăţesc şi adîncesc în asemenea măsură expresia sim bolică a inconştientului (de exemplu,
31 Natorp, Einleitung in die Psychologie, p. 11. Tot astfel Lipps, Leitfader, der Psyclwlogie, 1906, p. 3.
458
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
459
E
(v. mai jos). Conştiinţa este funcţia
gîndească
sau activitatea32 care întreţine relaţia
funcţii, adică în ea se amestecă fără
conţinuturilor
încetare
psihice
cu
eul.
independent
senzaţii,
de
alte
sentimente
sau
Conştiinţa nu se identifică cu psihicul,
intuiţii; o simţire nediferenţiată se
căci
amestecă, de pildă, cu senzaţii şi
acesta
reprezintă
totalitatea
conţinuturilor psihice, care nu sînt toate
fantezii,
obligatoriu legate direct de eu, adică
(Freud)
nu sînt raportate la eu astfel încît să
nevroză.
le
diferenţiată este caracterizată şi de
revină
calitatea
de
conştiinţă.
precum simţirii
că
De
şi
sexualizarea a
regulă,
posedă
gîndirii funcţia
ne-
Există o atitudine de complexe psihice
faptul
care nu toate sînt legate în mod necesar de
atnbitendinţă34,
eu.33
fiecare poziţie este însoţită vizibil de
cu
ambivalenţă
în
alte
şi
cuvinte,
înseamnă
propria sa negaţie, de unde inhibiţiile
dezvoltarea deosebirilor, izolarea părţilor
caracteristice în utilizarea funcţiei
din întregul de care aparţine. Utilizez
nediferenţiate.
în
de
fuzionează între ele, de pildă, o
diferenţiere în principal în legătură
capacitate senzorială nediferenţiată
cu funcţiile psihologice. Atîta timp cît
este afectată de faptul că diferitele
o funcţie este în asemenea măsură
sfere senzoriale se amestecă (au-
contopită cu o altă funcţie sau cu
dition colore'e), o simţire nediferenţiată
mai
cu
este afectată de amestecul de ură şi
simţirea sau simţirea cu senzaţia etc,
iubire. în măsura în care o funcţie
încît nu se poate manifesta izolat, ea
este în întregime sau în mare măsură
are o condiţie arhaică (v. mai sus),
inconştientă, ea nu este diferenţiată,
nu este diferenţiată, adică nu este
ci păr-
Diferenţiere
776.
această
multe,
lucrare
de
noţiunea
pildă
gîndirea
separată de întreg ca parte şi nu există
ca
nediferenţiată
atare. este
0
gîndire
incapabilă
să
Şi
părţile
acesteia
Cf. Riehl, în Zur Einfiihrung in die Philosophie, p. 161, care concepe conştiinţa tot ca „activitate", ca
„proces". Jung, Ober die Psychologie der Dementia
ţile ei se amestecă atît între ele, cît şi cu alte funcţii. Diferenţierea constă în
praecox (Gesammelte
izolarea unei funcţii de alte funcţii şi în
Werke, III).
izolarea diferitelor ei elemente unele
Bleuler, Die negative Suggestibilităt
faţă de altele. Fără diferenţiere, direcţia
în „Psychiatrisch-Neurologische
este
imposibilă,
Wochenschrift", 1904. Zur Theorie des
funcţii, respectiv condiţia orientării ei
schizophrenen Negativismus în „Psy
se
chiatrisch-Neurologische Wochenschrift",
excluderea
1910. Lehrbuch der Psychiatrie,
impropriu. Prin contopirea cu ceea ce
1916, pp. 92, 285.
e
bazează a
impropriu,
căci
pe
direcţia
unei
separarea
ceea
ce
orientarea
îi
şi este
devine
imposibilă; doar o funcţie diferenţiată se
dovedeşte
a
fi
capabilă
de
orientare. Disimilare, v. Asimilare. Emoţie, v. Afect. Empatie. Empatia este o introiecţie (v. mai jos) a obiec tului. Pentru descrierea mai amănunţită a noţiunii, v. capitolul VII (v. şi Proiecţie).
Enantiodromie. Enantiodromie înseamnă „a alerga în sens contrar". Prin această noţiune, filozofia lui Heraclit 35 de semnează jocul contrariilor la nivelul devenirii, anume concep ţia după care tot ceea ce există trece în contrariul său. „Viul moare iar ceea ce a murit învie, ceea ce e tînăr îmbătrîneşte şi ceea ce a îmbătrînit întinereşte, ceea
ce veghează adoarme iar
enantiodromia lui Heraclit, potrivit
ceea ce a dormit se trezeşte, fluxul
interpreţilor săi avizaţi. Ne
zămislirii şi al pieirii nu se
numărate fragmente din Heraclit o
opreşte niciodată." 36 „Căci zidire şi
exprimă. Astfel: „Şi natura
nimicire, nimicire şi zidire
tinde către ceea ce este antagonic;
constituie norma care îmbrăţişează
de aici, iar nu din ceea ce
toate sferele vieţii naturii, pe
este identic, izvorăşte armonia ei".
cele mai mici, ca şi pe cele mai mari.
„Odată născuţi, ei se hotărăsc să
Cosmosul însuşi, după
trăiască şi astfel să în
cum a ieşit din focul primordial, tot
dure moartea."
astfel se va reîntoarce în el — un proces dublu care se desfăşoară şi se va desfăşura necon tenit la răstimpuri măsurabile, chiar dacă uriaşe." Aceasta este 37
Stobaeus, EkL, I, 60: citix*pti*«iv st Xi>yov in tnţ Zeller, Die Philosophie der Grieclten, I, 1856, p. 456. Gompera, Griechische Denker, I, 1911, p. 53.
460
TIPURILE PSIHOLOGICE
„Pentru suflete, a deveni apă înseamnă moarte, pentru apă a deveni pămînt înseamnă moarte. Pămîntul se face apă, apa — suflet." „Schimbul se face alternativ, al întregului cu focul, al focului cu întregul, după cum al aurului cu marfa, al mărfii cu aurul." Aplicîndu-şi principiul psihologic, Heraclit spune: „Efesieni, să nu vă lipsească niciodată bogăţia, pentru ca depravarea voastră să apară la lumina zilei." 38 Prin enantiodromie înţeleg manifestarea opusului incon ştient, anume în desfăşurare temporală. Acest fenomen caracte ristic are loc aproape pretutindeni acolo unde viaţa conştientă este dominată de o tendinţă unilaterală extremă, în aşa fel încît în timp se dezvoltă o contrapoziţie inconştientă, la fel de puter nică, ce se manifestă mai întîi prin inhibiţia randamentului con ştient, mai apoi prin întreruperea direcţiei conştiente. Un bun
vertirea lui la creştinism; tot astfel, istoria convertirii lui Raymundus Lullius, identificarea cu Cristos a lui Nietzsche bolnav, zeificarea de către acelaşi a lui Wagner şi mai tîrziu adversitatea faţă de el, transformarea lui Swedenborg din savant în vizionar etc. 786. Eu. Prin complex
de
„eu"
înţeleg
reprezentări
constituie
centrul
un care
cîmpului
conştiinţei mele şi care îmi pare a poseda
un
grad
înalt
de
continuitate şi de identitate cu el însuşi. Vorbesc de aceea de „complexul eului"39. Acesta este atît conţinut al conştiinţei,
cît
şi
condiţie
a
conştiinţei (v. mai sus), căci sînt conştient
de
un
element
psihic
anume doar dacă el se raportează la complexul eului. în măsura în care
eul
nu
este
decît
centrul
cîmpului conştiinţei mele, el nu este identic cu totalitatea psihicului meu, ci doar un complex printre altele. Deosebesc de aceea între eu şi sine, în măsura în care eul
nu
conştiinţei
este
decît
mele,
iar
subiectul şinele,
subiectul întregului meu psi-
exemplu de enantiodromie îl oferă
Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker,
psihologia lui Pavel şi con
I, 1912, pp. 79, 82.
Jung, Ober die Psychologie der Dementia
Werke, III).
461
DEFINIŢII
praecox, p. 45 (Gesammelte
hic, deci şi al celui inconştient. în acest sens, şinele ar fi o mărime ideală care înţelege eul în el însuşi. Şinele
apare
inconştientă
în
ca
fantezia
personalitate
supraordonată sau ideală, precum Faust în cazul lui Goethe sau Zarathustra în cel al lui Nietzsche. Din raţiuni de idealitate, trăsăturile arhaice ale sinelui
au
existînd
fost
prezentate
separat
de
ca
şinele
„superior", precum la Goethe în figura lui Mephisto, în Spitteler în figura lui Epime-teu, în psihologia creştină sub chipul diavolului sau al lui
Anticrist,
la
Nietzsche,
Zarathustra îşi descoperă umbra în „omul cel mai slut". Extraversie. Extraversia înseamnă orientarea în afară a Hbidoului (v. mai jos). Desemnez prin această noţiune o relaţie evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozi tive a interesului subiectiv faţă de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gîndeşte, simte şi acţionează în raport de obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede perceptibil, în
aşa fel încît nu poate exista nici o
reprezentări prin aceea că nu
îndoială în legătură cu atitu
îi corespunde un conţinut exterior
dinea sa pozitivă faţă de obiect.
real. Deşi ea se poate baza
Extraversia este de aceea într-o
iniţial pe rememorarea unor
oarecare măsură un transfer al
imagini legate de trăiri efective,
interesului de la subiect la obiect.
conţinutul ei nu corespunde unei
Dacă extraversia este intelectuală,
realităţi exterioare, ci este în
atunci subiectul se gîndeşte pe sine în obiect; dacă ea este afectivă, subiectul se simte pe sine în obiect. în starea de extraversie subiectul este puternic determinat, chiar dacă nu exclusiv, de obiect. Se poate vorbi de o extraversie activă, atunci cînd ea este intenţionată de subiect, şi de o extraversie pasivă, atunci cînd obiectul o impune cu for ţa, adică atrage interesul subiectului, eventual împotriva propriei intenţii a acestuia. O stare de extraversie habituală duce la apariţia tipului extravertit (v. Tip). Fantezie. Prin fantezie înţeleg două lucruri diferite, anu me fantasma şi activitatea imaginativă. Din textul lucrării mele rezultă sensul atribuit de fiecare dată termenului. Prin fantezie în accepţia de fantasmă înţeleg un complex de reprezentări care se deosebeşte de alte complexe de
462
463
TIPURILE PSIHOLOGIC E
esenţă
doar
emanarea
activităţii
claritate şi relief; fanteziile pasive apar
creatoare a spiritului, o acţiune sau un
de la început sub formă
produs al combinaţiei unor elemente
de imagini, fără o atitudine intuitivă
psihice dotate cu energie. în măsura
anterioară sau simultană a
în care energiei psihice i se poate
subiectului cunoscător care rămîne
imprima o direcţie arbitrară, fantezia
absolut pasiv. Aceste fante
poate fi declanşată conştient şi ar-
zii aparţin „automatismelor" psihice
bitrar, fie în totalitate, fie în parte. în
(Janet). Ele pot, fireşte, să
primul caz, ea nu este altceva dccît o
apară doar la o disociere relativă a
combinaţie de elemente conştiente.
psihicului, căci apariţia lor
Ceea ce reprezintă, de fapt, doar un
presupune sustragerea de sub control
experiment artificial, semnificativ din
conştient a unui cuantum
punct de vedere teoretic. în realitatea
substanţial de energie care investeşte
experienţei psihologice de zi cu zi,
materiale inconştiente.
fantezia este
Astfel, viziunea lui Pavel presupune că,
declanşată fie de
o
atitudine intuitivă, de aşteptare, fie
inconştient, el era deja
este o irumpere în conştiinţă a unor
creştin, împrejurare care a scăpat
conţinuturi inconştiente.
atitudinii sale conştiente. Fan
790.
Se poate distinge o fantezie activă
tezia pasivă este declanşată probabil
de una pasivă; fan
întotdeauna de un produs
teziile active sînt provocate de intuiţie,
inconştient, opus conştiinţei, care
adică de o atitudine per
acumulează în sine aproxima
ceptiv orientată către perceperea
tiv tot atîta energie cîtă posedă şi
conţinuturilor inconştiente, si
atitudinea conştientă şi care,
tuaţie în care libidoul ia în primire
în consecinţă, este aptă să învingă
toate elementele izvorîte din
rezistenţa acesteia din urmă.
inconştient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele,
791.
Fantezia activă, în schimb, îşi
datorează existenţa nu doar
unui proces inconştient intens contrastant ci, în aceeaşi măsură,
Dacă forma pasivă a fanteziei poartă
şi înclinării atitudinii conştiente de a
nu rareori pecetea
prelua sugestii sau frag
patologicului sau cel puţin a
mente de corelaţii inconştiente, relativ
anormalului, forma activă aparţine
slab accentuate, şi de a
adesea celor mai înalte activităţi
le conferi, prin asocierea cu elemente
spirituale ale omului. Căci în
paralele, o deplină clari
ea fuzionează, sub forma unui produs
tate, în cazul fanteziei active e vorba
comun şi unificator, per
deci nu neapărat de o stare
sonalitatea conştientă şi inconştientă
de disociere psihică, ci mai degrabă
a subiectului. O fantezie
de o participare pozitivă a
astfel constituită poate fi expresia
conştiinţei.
supremă a unităţii unei indi vidualităţi şi poate chiar să o producă pe aceasta din urmă, fiind tocmai expresia desăvîrşită a unităţii ei (cf. cu noţiunea de „dis poziţie estetică" a lui Schiller). Fantezia pasivă nu este, de re gulă, niciodată expresia unei individualităţi ajunsă la unitate, căci ea presupune, cum am spus, o puternică disociere care, la rîndu-i, nu se poate sprijini decît pe un antagonism la fel de puternic între conştient şi inconştient. Fantezia izvorîtă dintr-o astfel de stare prin irumperea în conştiinţă nu va putea fi nicio dată expresia deplină a unei individualităţi unite, ci va reprezenta precumpănitor punctul de vedere al personalităţii inconştiente.
Viaţa lui Pavel oferă un bun exemplu în acest sens: convertirea
critică, ci doar de înţelegere. Ca şi în cazul visului (care nu este
lui la creştinism a corespuns asumării
altceva decît o fan
punctului de vedere in
tezie pasivă), fantezia are un sens
conştient de mai înainte şi refulării
manifest şi unul latent. Primul
punctului de vedere anti
rezultă din intuirea nemijlocită a
creştin de pînă atunci, acesta din urmă
imaginii fanteziei, a enunţului
manifestat apoi în crizele
nemijlocit al complexului de
sale de isterie. Fantezia pasivă are
reprezentări imaginative. Sensul
întotdeauna nevoie să fie su
manifest abia dacă merită de cele
pusă unei critici conştiente, altminteri
mai multe ori acest nume,
ea pune în valoare doar
deşi în fantezie el este mult mai
punctul de vedere antagonic al
dezvoltat decît în vis, ceea ce
inconştientului. în schimb, fan
decurge probabil din faptul că, de
tezia activă, ca produs pe de-o parte al
regulă, fantezia onirică nu are
unei atitudini conştiente
nevoie de o energie specială spre a se
neantagonice faţă de inconştient, pe de
putea opune eficient con
altă parte al unor procese
ştiinţei adormite, motiv pentru care
care se comportă nu antagonic, ci doar
ajung să fie percepute mai
compensator faţă de con
puţin tendinţele contrarii şi mai mult
ştiinţă, nu are nevoie de astfel de
cele vag compensatoare.
464
înţelegere satisfăcătoare constituie
TIPURILE PSIHOLOGICE
Fantezia
stării
de
veghe,
în
schimb, trebuie să dispună de o energie considerabilă spre a putea birui inhibiţia izvorită din atitudinea
conştientă.
Opoziţia
inconştientă trebuie să fie foarte puternică pentru a putea pătrunde în conştiinţă. Dacă ar fi constituită din
doar
aluzii
vagi,
greu
sesizabile, ea nu ar putea să atragă atenţia (libidoul conştient) în asemenea măsură asupra ei incit să poată întrerupe coerenţa conţinuturilor
conştiinţei.
Conţinutul inconştient depinde de o
foarte
puternică
coerenţă
interioară, care se exprimă tocmai printr-un sens manifest pronunţat. 794. Sensul manifest are întotdeauna caracterul
unui
proces
intuitiv
şi
concret, care din pricina irealităţii sale obiective nu poate satisface pretenţia
conştiinţei
de
a
fi
înţeleasă. Se va căuta de aceea o altă semnificaţie a fanteziei, o interpretare a acesteia, altfel spus, un sens latent. Deşi existenţa unui sens latent al fanteziei nu pare pentru
început
deloc
sigură
şi
nimic nu se opune unei eventuale contestări a ei, a revendica o
un
motiv
cercetare
suficient
pentru
aprofundată.
o
Această
cercetare a sensului latent poate fi mai întîi de natură pur cauzală: ea se poate interesa de cauzele psihologice ale apariţiei fanteziei. O astfel de abordare duce, pe de o parte, la motivele
îndepărtate
care
au
prilejuit fantezia, pe de altă parte, la constatarea forţelor instinctive răspunzătoare de apariţia ei. După cum se ştie, Freud a exploatat deosebit
de
intens
această
direcţie. Am denumit un atare mod
de
interpretare
Justificarea reductive
unei este
de
reductiv. concepţii la
sine
înţeleasă; după cum absolut de înţeles este că pentru anumite temperamente
acest
mod
de
interpretare a faptelor psihologice este atît de mulţumitor încît ele renunţă la orice pretenţie de a înţelege lucrurile mai adînc. Dacă cineva
lansează
un
strigăt
de
ajutor, acest fapt este suficient şi satisfăcător explicat prin aceea că respectivul se află pe moment în pericol de moarte. Dacă cineva visează mese încărcate şi dacă se dovedeşte că înainte de culcare a fost chinuit de foame, o asemenea
explicaţie
a
visului
apare
ca
DEFINIŢII
satisfăcătoare. Dacă cineva care 465
îşi reprimă sexualitatea, de pildă 795.
un sfint din Evul Mediu, are fantezii
în
schimb
este
puţin
sexuale, acest fapt este satisfăcător
satisfăcătoare explicaţia după care
explicat
viziunea lui Petru se poate reduce
prin
reducere
sexualitatea reprimată.
la
la faptul că, suferind de foame, el a fost împins de inconştientul său să consume animale impure sau că hrana cu animale impure ar însemna în
genere
dorinţe
doar
interzise.
împlinirea Tot
unei
astfel
nu
poate satisface exigenţele noastre încercarea de a reduce, de pildă, viziunea lui Pavel la refularea invidiei pe care i-ar fi trezit-o rolul jucat de Cristos pe lîngă compatrioţii săi şi, consecutiv, la identificarea lui cu Cristos. Ambele explicaţii pot avea ceva adevărat în sine, dar ele nu se află în nici un fel de raport cu psihologia istoriceşte determinată atît a lui Petru, cît şi a lui Pavel. Astfel de interpretări sînt prea simple şi prea facile. Istoria universală nu poate fi tratată ca o problemă de fiziologie sau de cronică personală scandaloasă.
Acest
punct
de
vedere ar fi prea limitat. Sîntem de aceea
nevoiţi
substanţial
să
ne
concepţia
lărgim despre
sensul latent al fanteziei; mai întîi într-o privinţă cauzală: psihologia
individului
nu
este
explicabilă
exhaustiv
niciodată prin
el
toate acestea, ne declarăm, de regulă,
mulţumiţi.
în
viaţa
însuşi, ci trebuie să recunoaştem
curentă adăugăm fără şovăială şi
limpede că ea este determinată, şi
absolut instinctiv un punct de vedere final
este
oricărei explicaţii; nu rareori îl
într-un
determinată,
anume de
fel
împrejurările
istorice corespunzătoare. Ea nu este doar o problemă fiziologică, biologică sau personală, ci şi una de natură istorică. Şi astfel, un fapt psihologic oarecare nu poate fi
niciodată
explicat
total
prin
cauzalitatea lui; el este un fenomen viu, legat indestructibil de continuitatea procesului vital, în aşa fel încît este, pe de-o parte, întotdeauna un ce care a devenit, pe de alta, un ce în curs de devenire, un ce creator. 7%.
Momentul
chipul
lui
înainte,
cît
Janus: şi
psihologic
are
priveşte
atît
înapoi.
Fiind
în
devenire, el pregăteşte şi viitorul. Altminteri,
intenţia,
scopul,
punerea de ţeluri, antecalcularea sau premoniţia ar fi tot atîtea imposibilităţi
psihologice.
A
explica, de pildă, o opinie prin faptul că alta a precedat-o este cu totul
insuficient
din
punct
de
vedere practic; pentru a o înţelege trebuie să cunoaştem nu doar cauza care o dictează, ci şi sensul, scopul şi intenţia ei; dacă ştim
considerăm
pe
acesta
decisiv în paguba momen-
chiar
466
TIPURILE
DEFINI
PSIHOLOGI
TII
467
CE
tului strict cauzal, probabil din pornirea
cu misiunea lui univer
de a recunoaşte momentul creator
sală şi ajungem la concluzia că el îi
propriu
persecuta conştient pe creş
fiinţei
psihice.
Dacă
în
experienţa de fiecare zi noi acţionăm
tini, dar că inconştient îmbrăţişase
astfel, atunci trebuie să existe şi o
deja creştinismul, că a deve
psihologie ştiinţifică în măsură să dea
nit creştin prin faptul că la el
seama
inconştientul a predominat şi a
de
această
împrejurare,
şi
anume nu situîndu-se exclusiv în planul strict
irupt, căci personalitatea sa
cauzal, preluat din domeniul
inconştientă aspira către acest ţel
ştiinţelor
naturii, ci luînd în considerare şi natura
căruia i-a înţeles instinctiv necesitatea
finală a psihicului.
şi importanţa, o atare ex
Dacă, în experienţa zilnică,
plicaţie a însemnătăţii acestor stări de
orientarea finală a conţinu-
fapt îmi pare mai adec
turilor conştiinţei se află deasupra
vată decît explicaţia care reduce totul
oricăror îndoieli, nu există,
la momente personale,
pînă la proba contrară, nici un motiv
deşi, sub o formă ori alta, au jucat şi
să presupunem că acesta
ele un rol oarecare, căci
ar fi cazul şi în ceea ce priveşte
„preaomenescul" nu lipseşte de nicăieri.
conţinuturile inconştientului.
Tot astfel, interpretarea
Potrivit experienţei mele, nu avem
finalistă a viziunii sfîntului Petru,
motive să contestăm orien
sugerată de Faptele Aposto
tarea finală a conţinuturilor
lilor, este cu mult mai satisfăcătoare
inconştiente, dimpotrivă; cazurile în
decît o ipoteză de fiziologie
care se ajunge la o explicaţie
personală.
satisfăcătoare doar prin adoptarea
în concluzie, putem spune că
unui punct de vedere final sînt foarte
fantezia poate fi înţeleasă
numeroase. Dacă, de pildă,
atît cauzal, cît şi finalist. Pentru
considerăm viziunea lui Pavel în raport
explicaţia cauzală, fantezia apa
re ca simptom al unei stări fiziologice sau
tor, căci operele sale au valoarea unor
personale, produs de
simboluri care prefigurează linii de
evenimente anterioare. Pentru
dezvoltare viitoare. Valoarea socială
explicaţia finalistă, în schimb,
mai limitată sau mai generală depinde
fantezia apare ca un simbol care
de capacitatea vitală mai limitată sau
încearcă să caracterizeze sau
mai
să interpreteze cu ajutorul
creatoare. Cu cît individualitatea este
materialelor existente un ţel anumit
mai anormală, adică mai puţin viabilă,
sau mai degrabă o anume linie de
cu atît mai limitată este valabilitatea
dezvoltare psihologică viitoa
socială a simbolurilor produse de ea,
re. Deoarece fantezia activă este
chiar
principala caracteristică a ac
individualitatea
tivităţii artistice, artistul nu este doar
însemnătate absolută.
un interpret, ci şi un crea-
generală
dacă
a
individualităţii
acestea
au
pentru
respectivă
o
Existenţa sensului latent al fanteziei poate fi contestată doar dacă se contestă şi acela al proceselor naturale. Or, ştiinţele naturii l-au demonstrat chiar sub forma legilor naturii. Se admite în general că acestea sînt ipoteze pe care omul le elaborează pentru a explica procesele naturale. în măsura în care este sigur că legile formulate concordă cu procesul obiectiv, sîntem în dreptăţiţi să vorbim de un sens al fenomenului material. în mă sura deci în care izbutim să demonstrăm legalitatea fanteziei, sîntem îndreptăţiţi să vorbim şi de un sens al acesteia. Dar sen sul descoperit este satisfăcător, cu alte cuvinte legitatea demon
strată merită acest nume, doar atunci
reproductivă sau creatoa
cînd redă adecvat esenţa
re a spiritului în genere; ea nu este o
fanteziei. A visa cînd dormi este logic,
facultate specială, căci se
dar această legitate nu
poate manifesta în toate formele
ne spune nimic despre esenţa visului. Ea
fundamentale ale fenomenului
este doar o simplă con
psihic, în gîndire, în sentiment, în
diţie a visului. A dovedi că fantezia are
senzaţie, în intuiţie. Fantezia
un izvor fiziologic este
ca activitate imaginativă este pentru
o simplă condiţie a existenţei ei, nu şi
mine pur şi simplu expresia
o lege a esenţei ei. Legea
nemijlocită a activităţii vitale de natură
fanteziei ca fenomen psihologic nu
psihică, a energiei psi
poate fi decît de natură
hice care este dată conştiinţei doar
psihologică.
sub formă de imagini sau
Ajungem acum la punctul al doilea al
conţinuturi, după cum energia fizică
explicaţiei noastre
nu se manifestă decît ca
privind noţiunea de fantezie, anume la
stare fizică ce excită pe cale fizică
noţiunea de activitate
organele de simţ. După cum
imaginară. Imaginaţia este activitatea
din punct de vedere energetic orice stare fizică nu este altceva
468
TIPURILE
DEFINI
PSIHOLOGI
ŢII
469
CE
decît un sistem de forţe, tot aşa şi un
potenţială. Deosebesc, în mare, patru
conţinut psihic, considerat din unghi
funcţii fundamentale, două
energetic, nu este altceva decît un
raţionale şi două iraţionale; anume
sistem de forţe care apare conştiinţei.
gîndirea şi simţirea, senzaţia
Din acest punct de vedere se poate
şi intuiţia. Nu aş putea să ofer a priori
spune că fantezia ca fantasmă nu e
nici un motiv pentru
nimic altceva decît o cantitate deter-
care socotesc fundamentale aceste
minată de libido care nu poate apărea
funcţii, ci doar să subliniez
conştiinţei niciodată altfel decît sub
faptul că mi-am format această
forma unei imagini. Fantasma este o „idee-
concepţie de-a lungul unor ani
force".
Fantazarea
imaginativă
ca
este
activitate
identică
cu
întregi de experienţă. Disting aceste funcţii între ele, pentru mo
desfăşurarea procesului de energie
tivul că ele nu se pot raporta, respectiv
psihică.
reduce, unele la celelalte.
Funcţie, (v. şi Funcţie valoric
Principiul gîndirii de pildă este absolut
inferioară). Prin funcţie
diferit de acela al simţirii
psihologică înţeleg o formă anume de
etc. Deosebesc, în principiu, această
activitate a psihicului, care
funcţie de fantazare prin
în condiţii schimbate rămîne egală în
faptul că fantazarea îmi apare ca o
principiu cu sine însăşi.
formă particulară de activi
Din punct de vedere energetic, funcţia
tate care se poate manifesta în toate cele
este o formă de manifes
patru funcţii funda
tare a libidoului (v. mai jos), care în
mentale. Voinţa îmi apare ca un
condiţii schimbate rămîne,
fenomen psihic secundar, tot
în principiu, egală cu sine, asemenea
astfel şi atenţia.
unei forţe fizice care poate
Funcţie valoric inferioară. Prin funcţie
fi de fiecare dată considerată ca o
valoric inferioară
formă determinată de energia
înţeleg acea funcţie care în procesul
de diferenţiere rămîne în
plet cu funcţia cea mai privilegiată şi
urmă. Din experienţă rezultă că este
de aceea cea mai dezvoltată. Aici îşi
aproape imposibil ca, în
au originea tipurile (v. mai jos) psihologice.
pofida condiţiilor generale, toate
Unilateralitatea
funcţiile psihologice să se dez
evoluţie întîrzie inevitabil maturizarea
volte concomitent. Chiar exigenţele
unei funcţii sau a mai multora. Ele pot
sociale fac ca omul să-şi
fi
diferenţieze în primul rînd şi cel mai
„inferioare",
mult acea funcţie pentru
psihologic,
care este de la natură cel mai dotat sau
funcţiile rămase în urmă nu sînt nici
care îi oferă cele mai
într-un
eficiente mijloace pentru succesul său
întîrziate
social. Foarte adesea, sau
favorizate.
aproape de regulă, ne identificăm mai
inferioară este conştientă, dar nu este
mult sau mai puţin com-
recunoscută în semnificaţia ei propriu-
de
acestui
aceea
adecvat
şi nu
caz
proces
numite
anume
în
sens
psihopatologic;
patologice,
în
raport Ca
de
ci
cu
căci
doar
funcţiile
fenomen,
funcţia
zisă. Ea se comportă ca numeroase conţinuturi
refulate
sau
insuficient
luate în seamă, care pe de-o parte sînt conştiente,
pe
de
alta
sînt
inconştiente, ca de pildă situaţiile în care cunoaştem un ins anume după înfăţişarea lui exterioară, fără ca să ştim, de fapt, cine este. Astfel, în cazuri
normale,
funcţia
valoric
inferioară rămîne, cel puţin în efectele ei, conştientă; în schimb, în nevroză ea este în parte, sau în cea mai mare parte, inconştientă. în măsura în care întreaga
masă
de
libido
este
îndreptată către funcţia privilegiată, funcţia valoric inferioară se dezvoltă regresiv, adică se reîntoarce la stadiile ei arhaice preliminare, situaţie în care
ea devine incompatibilă cu funcţia
fanteziile corespunzătoare func
conştientă, privilegiată. Dacă o funcţie
ţiei devenite arhaice. O eliberare pe
care în mod normal ar trebui să fie
calea analizei a funcţiei va
conştientă cade în inconştient, atunci
loric inferioare din inconştient poate
şi
avea loc doar prin ridicarea
energia
specifică
ei
trece
în
inconştient. O funcţie naturală, pre-
la nivel conştient a formaţiilor
cum simţirea, are o energie care îi
imaginative declanşate de funcţia
vine de la natură, ea este un sistem
devenită inconştientă. Prin
viu, solid organizat, care nu poate fi
conştientizarea acestor fantezii este
nicicum deposedat cu totul de energia lui.
redusă în conştiinţă şi funcţia valoric
Prin trecerea în inconştient a funcţiei valoric inferioare, restul ei de energie ajunge în inconştient, însufleţindu-1 pe aces ta în mod nefiresc. Apar astfel
inferioară, conferindu-i-se astfel posibilităţi de dezvoltare. Funcţie transcendentă40, v. Simbol. 40 Cf. Jung, Die transzendente Fwiktion (Gesammelte Werke, VIII).
470
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
471
E
Gînd. Gîndul este conţinutul
tivă ar corespunde deci conceptului
determinat de discriminarea
meu de gîndire orientată41.
intelectuală sau materia funcţiei
în lucrarea mai jos citată am
gîndirii (v. Gîndire).
caracterizat insuficient gîndirea pa
Gîndire. înţeleg prin gîndire una din cele patru funcţii fundamentale (v. Funcţie). Gîndirea
sivă drept „fantazare" 42. Astăzi aş numi-o gîndire intuitivă. O succesiune simplă de
este acea funcţie psiholo
reprezentări, denumită de unii
gică ce corelează (conceptual),
psihologi gîndire asociativă, nu este
potrivit legilor ei proprii, conţi
pentru mine gîndire, ci
nuturi date de reprezentări. Ea este o
simplă reprezentare. Se poate vorbi de
activitate aperceptivă şi ca
gîndire, după opinia
atare poate fi împărţită într-o formă
mea, doar atunci cînd avem în vedere
activă şi una pasivă. Gîndi
conexiunea unor repre
rea activă este o acţiune voliţională,
zentări într-un concept, deci cu alte
cea pasivă o acţiune eve-
cuvinte atunci cînd există
nimenţială. în primul caz supun
un act de judecată, indiferent dacă el
conţinuturile reprezentării unui
corespunde sau nu intenţiei
act de judecată voit, în cel de al
noastre.
doilea caz, se ordonează core
Denumesc intelect capacitatea gîndirii
laţii conceptuale, se formează judecăţi
direcţionate, şi in
care eventual sînt în con
tuiţie intelectuală, capacitatea gîndirii
tradicţie cu intenţia mea sau nu
pasive sau nedirecţionate.
corespund ţelului meu şi sînt
Mai departe, denumesc funcţie
lipsite de sentimentul direcţiei, deşi
raţională (v. mai jos), gîndirea
ulterior printr-un act aper
direct ionată, intelectul, în virtutea
ceptiv activ pot să-mi dau seama de
faptului că ordonează în con
orientarea lor. Gîndirea ac
cepte, potrivit condiţiilor normei mele
raţionale, conştiente,
ca fiind conforme cu raţiunea. Eu pot
conţinuturile reprezentării. în schimb,
eventual recunoaşte ulterior că
gîndirea nedirecţionată,
actul intuitiv de judecată corespunde
intuiţia intelectuală, este pentru mine
raţiunii, deşi el a apărut pe o cale
o funcţie iraţională (v.
care mie îmi pare iraţională.
mai jos), în virtutea faptului că judecă
Prin gîndire afectivă nu înţeleg
şi ordonează conţinuturile
gîndirea intuitivă, ci gîn
reprezentării după norme inconştiente
direa dependentă de simţire, deci o
şi ca atare nerecunoscute
gîndire care nu îşi urmează principiul său logic, ci care este subordonată simţirii. în gîndirea afectivă legile logicii există doar aparent, în fapt ele sînt suspen date în favoarea intenţiei afective. Idee. Folosesc în această lucrare uneori conceptul de idee pentru a desemna un anume element psihologic care se află în relaţie strînsă cu ceea ce numesc imagine (v. mai jos). Ima ginea poate fi de provenienţă personală sau impersonală. în ul timul caz, ea este colectivă, caracterizată de calităţi mitologice. Eu o denumesc imagine primordială. Dacă nu are caracter mi tologic, respectiv dacă îi lipsesc însuşirile plastice, concrete şi este doar colectivă, atunci o denumesc idee. Folosesc termenul de idee ca expresie ce desemnează sensul unei imagini primor diale care a fost abstras din
şi
concretismul acesteia. în măsura în
conexiuni de gînduri. De ace
care ideea este o abstracţie, ea apare
ea, potrivit esenţei şi nu formulării ei,
ca fiind derivată sau dez
ideea este o mărime psiho
voltată din ceva mai elementar, ca
logică, determinată, existînd aprioric.
un produs al gîndirii.
în acest sens, ideea este
Wundt43 şi alţii dau ideii acest înţeles
la Platon un arhetip al lucrurilor, la
de secundar şi derivat.
Kant „prototipul utilizării
811.
în măsura însă în care ideea
intelectului", un concept
nu face altceva decît să
transcendental care ca atare
formuleze sensul unei imagini primordiale, în
depăşeşte
care ea era deja
graniţa experimentabilului44, un
reprezentată simbolic, esenţa ei nu mai
concept raţional „al cărui obiect
este un produs derivat;
nu poate fi găsit în ordinea
examinînd lucrurile din unghi psihologic, ea
experienţei" 45. Kant afirmă: „Deşi
apare ca existînd
despre conceptele raţionale
aprioric, ca o posibilitate dată de
transcendentale trebuie să spunem:
Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, pp. 7 ş.
Philosophische Studieri, VII, 13.
Symbole der Wandlung (Gesammehe
Kritik der reinen Vemunft. Ed.
Werke, VI).
Kehrbach, pp. 279 ş. urm.
Loc. cit., p. 19.
Logik, p. 140.
472
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
473
E
ele nu sunt decît Idei, nu le vom considera
ideea este oricum intuitivă, căci el o
totuşi nicidecum ca fiind de prisos şi
concepe exact în sensul
zadarnice. Căci, deşi nici un obiect nu
atribuit de mine imaginii primordiale,
poate fi determinat prin ele, ele pot
ca fiind însă oricum in
totuşi servi în fond şi fără să se
cognoscibilă individului, revelîndu-se
observe intelectului ca un canon care
doar „subiectului pur al
să-i permită să-şi extindă folosirea lui
cunoaşterii", înălţat deasupra voinţei
şi s-o facă uniformă, prin aceasta, el
şi a individualităţii. 48
nu cunoaşte, ce-i drept, un obiect mai mult
Hegcl ipostaziază total ideea şi îi
decît ar cunoaşte după conceptele lui,
conferă atributul de
dar este mai bine şi mai departe
unică fiinţă reală. Ea este „conceptul,
condus în această cunoaştere. Fără să
realitatea conceptului şi
mai spun că, poate, aceste Idei fac
unitatea amîndurora"49. Ea este „zămislire
posibilă o trecere de la conceptele
eternă" 50.
despre natură la cele practice şi, în felul
acesta,
pot
procura
Ideilor
La Lasswitz, ideea este o „lege care indică direcţia pe
morale însele suport şi legătură cu
care urmează să se dezvolte
cunoştinţele speculative ale raţiunii." 46
experienţa noastră". Ea este „rea
Schopenhauer afirmă: „înţeleg prin idee oricare din trep
litatea cea mai sigură şi mai înaltă" 51. La Cohen, ideea este „conştiinţa de
tele determinate şi fixe de
sine a conceptului",
obiectivare a voinţei, în măsura în
„fundamentarea" fiinţei. 52
care aceasta este lucrul în sine şi este
Nu vreau să multiplic dovezile
ca atare străină de plura
privitoare la natura pri
litate, trepte care se comportă faţă de
mară a ideii. Citatele pe care le-am
lucrurile individuale la fel
dat arată în suficientă mă-
ca formele sau ca prototipurile lor eterne."47 La Schopenhauer,
Kritik der reinen Vernunft. [Ed. cit., p. 301 — n. t.]
Die Welt als Wilie und Vorstellung. Voi. I,
sură că ideea este concepută şi ca
25.
mărime
Loc. cit., § 49.
priori. Această ultimă calitate ea o
Ăsthetik, I, 138.
deţine de la treapta ce o premerge,
Logik, III, pp. 242 ş. urm.
respectiv de la imaginea (v. mai jos)
Wirklichkeiten, pp. 152, 154.
simbolică
Logik der reinen Erkenntius, pp. 14, 18.
secundară,
fundamentală,
exis-tînd
primordială. de
ordin
a
Natura
abstract
şi
derivat, ce îi este proprie, ideea o are de la prelucrarea raţională pe care o suferă imaginea primordială pentru a fi aptă de utilizare raţională. Imaginea primordială
este
întotdeauna
şi
pretutindeni o mărime psihologică ce se reînnoieşte în forme autohtone. într-o anumită măsură acelaşi lucru se poate spune şi despre idee. Totuşi, în virtutea naturii sale raţionale, ideea este
mult
mai
supusă
prelucrării
raţionale care, puternic influenţată de timp
şi
de
împrejurări,
îi
procură
expresiile adecvate, de fiecare dată, spiritului vremii. Din pricina faptului că provine din imaginea primordială, unii filozofi
îi
atribuie
o
calitate
transcendentală, ceea ce de fapt nu este propriu ideii aşa cum o concep eu,
ci
mai
degrabă
imaginii
primordiale care este atemporală ca parte componentă, dintotdeauna şi pretutindeni, a spiritului uman. Autonomia ideii vine de asemenea
de
la
imaginea primordială, care nu este creată, ci există dintotdeauna, intrînd
în componenţa percepţiei, în aşa fel
minologic adecvat să se vorbească de
îneît s-ar putea spune că ea tinde din
determinarea prin imagi
sine însăşi către propria realizare,
nea primordială atunci cînd avem de-a
resimţită fiind de spirit ca o potentă
face cu determinarea
activ determinantă. Această concepţie
apriorică a unei funcţii nediferenţiate.
nu este de altfel generală, ci depinde
Natura dublă a ideii ca
probabil de atitudine (cf. cap. VII).
un ce concomitent primar şi secundar
Ideea este o mărime psihologică
provoacă ocazional con
care nu determină nu
fundarea sa promiscuă cu „imaginea
mai gîndirea, ci (ca idee practică) şi
primordială". Pentru atitu
simţirea. Folosesc termenul
dinea introvertită, ideea este primum
de idee oricum doar atunci cînd vorbesc
movens, pentru cea extra
despre determinarea
vertită, ea este un produs.
gîndirii la cel care gîndeşte; tot astfel
Identificare. Prin identificare se
aş vorbi de idee în cazul
înţelege un proces psiho
determinării simţirii la cel care simte.
logic în care personalitatea se disimilează (v.
Pe de altă parte, este ter
Asimilare) parţial
474
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
475
E
sau total de sine. Identificarea este o
dezvoltarea.
înstrăinare
acţionează
a
subiectului
de
sine
în
acest
caz,
diso-ciator,
ea
scindînd
însuşi în favoarea unui obiect în care
personalitatea în două părţi, străine
subiectul
una de cealaltă.
oarecare tatăl
se
deghizează
măsură.
semnifică
într-o
Identificarea
practic
cu
adoptarea
819.
Identificarea
nu
se
referă
întotdeauna la persoane, ci şi la
modului de a fi al tatălui, ca şi cum
lucruri
fiul ar fi asemenea părintelui său, iar
spirituală, o afacere etc.) şi la funcţii
nu o individualitate diferită de a
psihologice.
acestuia.
se
este cu deosebire importantă (cf.
deosebeşte de imitaţie prin aceea că
cap. II). în acest caz, identificarea
este o imitaţie inconştientă, în timp ce
duce la constituirea unui caracter
imitaţia
secundar,
Identificarea
este
(de
pildă,
la
Această
o
mişcare
eventualitate
o
copie
conştientă.
este
un
auxiliar
individul se identifică în asemenea
indispensabil, in slujba personalităţii
măsură cu funcţia sa cea mai bine
tinere, în curs de dezvoltare. Ea
dezvoltată, încît se îndepărteză în
acţionează stimulator atîta timp cît
mare parte sau total de caracterul
nu este o formă de comoditate,
său iniţial, individualitatea sa propriu-
împiedicînd
zisă
Imitaţia
dezvoltarea
unei
căi
şi
căzînd
anume la faptul
în
inconştient.
că
Este,
individuale adecvate. De asemenea
aproape de regulă, cazul tuturor care
poate fi favorabilă atîta timp cît calea
posedă o funcţie diferenţiată. Trebuie
individuală nu este încă practicabilă.
chiar să se treacă prin această etapă
Dacă se iveşte însă o posibilitate
pentru a se ajunge la individuaţie.
individuală mai bună, identificarea îşi
Identificarea cu părinţii sau cu mem-
vădeşte
prin
brii apropiaţi ai familiei este în parte
de
un fenomen normal, în măsura în
aceea
caracterul că
devine
patologic tot
atît
stînjenitoare pe cît fusese înainte de
care
stimulatoare, sus-ţinînd inconştient
familială" existînd aprioric, într-o atare
coincide
cu
„identitatea
situaţie e recomandabil să nu se
adaptare
vorbească
obstacol nu uşor de biruit;
de
identificare,
ci
şi
de
dezvoltare
de
un
drept
corespunzător situaţiei de fapt, de
urmare, apare o stază libidinală care
identitate. Identificarea cu membrii
îşi caută treptat o cale regresivă. Prin
familiei se deosebeşte de identitate
regresie sînt retrăite stări mai vechi,
prin aceea că nu este un fapt aprioric
printre
dat, ci apare doar secundar prin
Tocmai această identitate, aproape
următorul proces: individul care se
depăşită şi trăită regresiv, constituie
dezvoltă cu pornire de la identitatea
identificarea
familială
Toate
iniţială
procesul său de
se
loveşte
în
care
identitatea
cu
membrii
identificările
cu
familială.
familiei. persoane
urmează această cale. Identificarea ţinteşte întotdeauna la obţinerea unui avantaj, la înlăturarea unui obstacol sau la rezolvarea unei probleme în maniera altcuiva. Identitate. Vorbesc de identitate în cazul unei echiva lenţe patologice. Identitatea este întotdeauna un fenomen incon ştient, căci o echivalenţă conştientă ar presupune întotdeauna conştiinţa a două obiecte echivalente, prin urmare separarea su biectului de obiect, ceea ce ar suprima fenomenul identităţii. Identitatea psihologică are deci drept condiţie prealabilă incon ştienţa. Ea este o caracteristică a mentalităţii primitive şi baza propriu-zisă a „participării mistice", care nu e nimic altceva decît un reziduu al indistincţiei psihice primordiale între subiect şi obiect, deci al stării inconştiente
primordiale; astfel, ea este
conştiinţei. Pe identitate se sprijină
o caracteristică a stării de spirit
prejudecata naivă că psiho
proprie primei copilării şi, în
logia unuia ar fi echivalentă cu
fine, o caracteristică a inconştientului
psihologia altuia, că aceleaşi
civilizatului adult care,
motive ar fi valabile pretutindeni, că
dacă nu a trecut în conţinutul
ceea ce e plăcut pentru
conştient, rămîne permanent în
mine e şi pentru altul, că ceea ce este
stare de identitate cu obiectele. Pe
imoral pentru mine trebuie
identitatea cu părinţii se spri
să fie în mod necesar şi pentru
jină identificarea (v. mai sus) cu ei; de
ceilalţi. Pe identitate se înteme
asemenea, se întemeiază
iază şi tendinţa general răspîndită de
pe ea posibilitatea proiecţiei şi a
a voi să schimbi la altul
introiecţiei (v. mai jos).
ce ar trebui să schimbi la tine. Pe
Identitatea este în primul rînd o
identitate se întemeiază apoi
echivalenţă inconştientă
posibilitatea sugestiei şi a contagiunii
cu obiectele. Ea nu este o punere pe
psihice. Identitatea apare
aceeaşi treaptă, o identifi
în cazuri patologice, de exemplu în delirul
care, ci o echivalenţă apriorică, ce nu
paranoic de interpre
a fost niciodată obiect al
tare, în care bolnavul presupune la ceilalţi, fără să ezite, propriul
476
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
1I
477
E
său
conţinut
subiectiv.
Identitatea
acela cvasireal al haluci
deschide posibilitatea unui colectivism
naţiei, adică ea nu stă niciodată în
conştient,
locul realităţii şi este întot
a
unei
atitudini
sociale
conştiente care şi-a găsit expresia cea
deauna, în calitate de imagine
mai înaltă în idealul iubirii creştine a
„interioară", deosebită de realita
aproapelui.
tea senzorială. De regulă, îi lipseşte
Imaginaţie, v. Fantezie.
orice proiecţie în spaţiu, cu
Imagine. Cînd vorbesc în această
toate că în cazuri excepţionale poate
lucrare de imagine, am
să apară cumva din afară.
în vedere nu copia psihică a obiectului
Acest mod de apariţie se cuvine
exterior, ci mai degrabă
denumit arhaic (v. mai sus),
o reprezentare provenind din domeniul
dacă nu este în primul rînd patologic,
terminologiei poetice,
ceea ce însă nu-i suspendă
anume reprezentarea imaginară care se
nicidecum caracterul arhaic. Pe o
referă doar indirect la
treaptă primitivă, adică în
percepţia obiectului exterior. Ea se
mentalitatea primitivului, imaginea
bazează mai degrabă pe ac
interioară se transpune uşor
tivitatea imaginară a inconştientului;
în spaţiu, sub forma unei viziuni sau a
se manifestă în conştiinţă
unei halucinaţii auditive,
ca produs inconştient, şi anume mai
fără a deveni însă patologică.
mult sau mai puţin subit, oarecum ca o viziune sau ca o
Dacă, de regulă, imaginea nu are o
halucinaţie, dar fără caracterul
valoare reală, în
patologic al acesteia, adică fără a face
schimb, ocazional, ea poate asuma o
parte vreodată din tabloul
importanţă cu atît mai ma
clinic al unei boli. Imaginea are caracterul
re pentru trăirea sufletească, adică o
psihologic al unei
considerabilă valoare
reprezentări imaginare şi niciodată pe
psihologică ce reprezintă o realitate
„interioară" care depăşeşte
trată a situaţiei psihice globale şi nu
în anumite împrejurări importanţa
doar
realităţii „exterioare". în
conţinuturilor inconştiente, dar nu a
acest caz, individul tinde să se
tuturor conţinuturilor, ci doar a celor
adapteze nu la realitate, ci la
constelate momentan. Această constelaţie
exigenţele interioare.
rezultă, pe de-o parte, din activitatea
Imaginea interioară este o mărime
sau
precumpănitor
a
proprie a inconştientului, pe de alta,
complexă, alcătuită
din starea momentană a conştiinţei
din materialele cele mai diferite şi de
care
origini din cele mai felu
tivitatea
rite. Ea nu este însă un conglomerat,
corespunzătoare şi totodată le inhibă
ci un produs unitar care
pe
îşi are propriul sens autonom.
consecinţă, imaginea este o expresie
Imaginea este o expresie concen-
atît
stimulează
cele
a
întotdeauna
materialelor
ac-
subliminale
necorespunzătoare.
situaţiei
în
momentane
inconştiente cît şi a celei conştiente. Interpretarea sensului ei nu se poate face numai cu pornire de la conştiinţă sau numai de la inconştient, ci doar ţinîndu-se cont de relaţia lor reciprocă. Numesc primordială 53 imaginea care are un caracter ar haic. Vorbesc de caracter arhaic atunci cînd imaginea prezintă o remarcabilă concordanţă cu motive mitologice cunoscute. în acest caz, ea exprimă, pe de-o parte, materiale precumpănitor colectiv-inconştiente (v. mai jos), iar pe de altă parte, indică fap tul că situaţia momentană a conştiinţei este supusă mai puţin unei influenţe personale şi mai mult uneia colective.
Imaginea personală nu are caracter arhaic şi nici sem nificaţie colectivă, ci exprimă
negrilor pur sînge, atinşi de boli mintale54. Din punctul de vedere al unei
conţinuturi personal-inconştiente
cauzalităţi de ordinul ştiin
şi o situaţie personal-condiţionată a
ţelor naturii, imaginea primordială
conştiinţei.
poate fi interpretată ca un
Imaginea primordială pe care am numit-o şi „arhetip" este întotdeauna colectivă, adică este comună cel puţin unor în tregi popoare sau epoci istorice. Motivele mitologice principale sînt probabil comune tuturor raselor şi tuturor timpurilor; am izbutit să demonstrez existenţa unei serii de motive din mitolo gia greacă în visele şi fanteziile
Termen împrumutat de la J. Burckhardt. Ci. Jung, Wandlungen uiid Symbole der Libido, p. 35 (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesammelte Werke, Vj). Un exemplu remarcabil de imagine arhaică în: Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, pp. 94 ş. urm. (reeditare: Symbole der Wandlung [Gesam melte Werke, V]).
478
TIPURILE PSIHOLOGICE
precipitat
mnemic,
engramă
o
(Semon), apărută prin condensarea
a
nenumărate
procese
asemănătoare. în această viziune, imaginea este un precipitat, deci o formă tipică fundamentală, a unei anume trăiri sufleteşti, continuu repetate. Ca motiv mitologic, ea este o expresie permanent activă şi
neîncetat
reînnoită
care
fie
evocă anumite trăiri sufleteşti, fie conferă
acestora
adecvată.
Din
formularea
acest
punct
de
vedere, ea este expresia psihică a unei
situaţii
determinate. orice
anatomo-fiziologice Dacă
structură
admitem
anatomică
că se
datorează efectului pe care condiţiile
ambiante
materiei
vii,
îl
au
atunci
asupra putem
considera că imaginea primordială în
ocurenţa
ei
perpetuă
şi
universală răspunde unei influenţe exterioare tot atît de generale şi de constante, care trebuie să aibă caracterul unei legi naturale. în felul acesta orice mit ar putea fi redus
la
natură
—
ceea
ce
numeroşi mitologi au şi făcut — , de
exemplu,
miturile
solare
la
răsăritul şi apusul zilnic al soarelui,
la
alternanţa
simţuri
a
perceptibilă
anotimpurilor.
prin Totuşi
astfel nu se poate explica de ce soarele
şi
metamorfozele
sale
aparente nu alcătuiesc nemijlocit şi făţiş conţinutul mitului. Faptul că soarele sau luna sau fenomenele meteorologice
apar
cel
puţin
alegorizate traduce o colaborare autonomă a psihicului care, drept urmare, nu poate fi nici un simplu produs,
nici
o
simplă
copie
a
condiţiilor de ambianţă. Căci de unde ar avea psihicul facultatea de a
se
situa
în
afara
percepţiei
senzoriale? De unde ar avea el facultatea de a face mai mult, sau de a face altceva,
decît
mărturiile
de
a
simţurilor?
acestor
confirma în
întrebări,
faţa teoria
engramelor a lui Sc-mon, bazată pe cauzalitatea ştiinţelor naturii, nu mai este suficientă. Sîntem, prin
urmare,
constrînşi
să
presupunem că structura dată a creierului îşi datorează alcătuirea nu
doar
influenţei
ambiante,
ci
şi
condiţiilor constituţiei
specifice şi autonome a materiei vii, adică unei legi date o dată cu viaţa.
Constituţia
dată
a
organismului este de aceea un produs, pe de-o parte, al condiţiilor
exterioare,
pe
determinărilor Corespunzător,
de
alta,
inerente şi
al
imaginea
primordială este neîndoielnic de raportat, pe de-o parte, la anumite procese perceptibile ale naturii, în veşnică
reînnoire
neîntrerupt
active,
parte,
anumite
la
şi pe
deci de
altă
determinări
interioare ale vieţii spirituale şi ale vieţii
479
DEFINIŢII
viului. în
genere.
Organismul
opune
luminii o nouă structură, ochiul, iar spiritul
opune
procesului
naturii
o
imagine simbolică ce îl percepe pe acesta
precum
ochiul
percepe
lumina. Şi după cum ochiul este o mărturie
a
activităţii
creatoare
specifice şi autonome a materiei vii, tot astfel şi imaginea primordială este o expresie a forţei creatoare, proprii şi autonome a spiritului. Imaginea primordială este astfel o expresie care sinteti zează procesul viu. Ea conferă percepţiilor senzoriale şi celor interioare ale spiritului, iniţial haotice şi dezordonate, un înţeles structuram care le leagă, eliberind astfel energia psihică de legă tura cu percepţia simplă şi neînţeleasă. Ea leagă însă şi energiile descătuşate prin percepţia stimulilor de un sens determinat care conduce acţiunea pe căi corespunzătoare lui. Imaginea primordială este treapta premergătoare a ideii (v. mai sus), solul matricial al acesteia. Pornind de aici şi prin
eliminarea concretismului (v. mai sus)
tului. Dincolo de idee duce numai
propriu şi necesar al ima
dezvoltarea funcţiei contrare,
ginii primordiale, raţiunea dezvoltă
astfel spus, dacă ideea este
din acest sol matricial un
sesizată intelectualmente, ea tinde
concept — e vorba tocmai de idee —
să acţioneze asupra vieţii. Ea
care se deosebeşte de
atrage de aceea simţirea care în
toate celelalte concepte prin faptul
acest caz este mai puţin
că nu este dat prin experien
diferenţiată şi, drept urmare, mai
ţă, ci se dovedeşte a fi un principiu
con-
situat la baza oricărei ex
cretistă decît gîndirea. Simţirea
perienţe. Această calitate ideea o
este din acest motiv impură şi
deţine de la imaginea primor dială care ca expresie a structurii cerebrale specifice conferă formă precisă oricărei experienţe. 832.
Gradul de eficienţă
psihologică a imaginii primordiale este determinat de atitudinea individului. Dacă atitudinea este introvertită, se produce, ca urmare a abstragerii libidoului din obiectul exterior, o accentuare sensibilă a obiectului interior, res pectiv a gîndului. De aici rezultă o dezvoltare deosebit de in tensă a gîndurilor pe linia trasată anticipativ şi inconştient de imaginea primordială. Aceasta iese astfel indirect la lumină. Continuînd dezvoltarea intelectuală se ajunge la idee, care nu e altceva decît imaginea primordială formulată în ordinea intelec
480
TIPURILE PSIHOLOGICE
contopită cu inconştientul, căci nediferenţiată.
într-o
atare
situaţie, individul este incapabil să
unească
simţirea
astfel
constituită cu ideea. Atunci, în cîmpul vizual lăuntric, imaginea primordială apare sub formă de simbol (v. mai jos). în virtutea naturii sale concrete, ea poate percepe sentimentul concret încă nediferenţiat,
iar
semnificaţiei
în
temeiul
sale,
ea
poate
percepe ideea a cărei mamă este, contopind astfel ideea şi simţirea. Imaginea primordială asumă deci un rol mediator şi îşi demonstrează din nou eficienţa salvatoare
pe
întotdeauna
care
în
a
avut-o
religii.
Motiv
pentru care aş raporta ceea ce Schopenhauer
spune
despre
idee mai degrabă la imaginea primordială, deoarece, cum am explicat în cadrul definiţiei ideii, aceasta nu este în întregime şi exclusiv apriorică, ci trebuie interpretată şi
ca
produs
derivat
care s-a
dezvoltat cu pornire de la ceva. îl rog deci pe
cititor
ca,
în
citatul
din
Schopenhauer ce urmează, să înlocuiască termenul „idee" din text
cu „imagine primordială", pentru a înţelege la ce mă refer. „De individ ca atare, ea — ideea — nu este niciodată recunoscută, ci doar de acela care s-a ridicat deasupra oricărei individualităţi pînă la subiectul pur al cunoaşterii: deci ea este accesibilă doar geniului şi aceluia care prin intensificarea, de cele mai multe ori prilejuită de operele geniului, a forţei sale pure de cunoaştere se află într-o stare de spirit genială: de unde faptul că ideea nu este pur şi simplu, ci doar determinat, comu nicabilă, căci odată concepută şi repetată (de exemplu) în opera de artă, ea se adresează fiecăruia doar potrivit cu valoarea inte lectuală ce îi este acestuia proprie" etc. „Ideea este, în virtutea formei temporale şi spaţiale a aprehensiunii, unitate prăbuşită în pluralitate." „Conceptul este asemenea unui recipient fără viaţă în
care lucrurile introduse zac întrDEFINIŢII
adevăr alăturea, din care însă nici nu se poate socoti altceva decît s-a pus: ideea, în schimb, dezvoltă în cel care a înţeles-o reprezentări noi în raport de con ceptul omonim: ea este asemenea unui organism viu, în dezvol tare, dotat cu forţă de zămislire, care produce ceea ce nu a fost introdus în compartimentele sale."55
481
Schopenhauer a recunoscut limpede că „ideea", adică imaginea primordială, după definiţia mea, nu este accesibilă în modul în care este produsă o noţiune sau o „idee" („idee" în accepţia lui Kant de „concept din noţiuni"56, ci că la ea se poate ajunge cu ajutorul unui element de dincolo de intelectul formulator, ceva în genul „stării de spirit geniale" de care vorbeşte Schopenhauer şi care nu e altceva decît o stare afectivă. Căci de la idee se ajunge la imaginea primordială doar prin faptul că drumul care duce la idee poate fi continuat, trccînd peste pun ctul ei culminant, pînă la funcţia contrară. Faţă de claritatea ideii, imaginea primordială are avan tajul de a fi vie. Ea este un organism propriu, însufleţit, „dotat cu forţă de zămislire", organizare ereditară de energie psihică, sistem solid care nu e doar expresia, ci şi posibilitatea de des făşurare a procesului energetic. Pe de-o parte, ea caracterizează
felul mereu acelaşi în care s-a
sufletului reprezintă un
desfăşurat din timpuri imemoriale
caz special de imagini (v. mai sus)
procesul energetic, pe de altă
psihice, produse de incon
parte, ea face reînnoit posibilă
ştient. După cum persona,
această curgere regulată, mijlocind
atitudinea exterioară, apare în vise
o aprehensiune sau o înţele
în general sub chipul anumitor persoane
gere psihică de situaţii, în aşa fel
posedînd într-un grad
îneît viaţa să poată fi mereu
foarte marcat calităţile
continuată. Ea este cealaltă faţă a
corespunzătoare, tot astfel
instinctului, acţiune de ordin
inconştientul
teleologic, dar care presupune
figurează sufletul, atitudinea
totodată şi o înţelegere, adecvată
interioară, prin persoane prezen-
sensului şi scopului deopotrivă, a
tînd calităţi corespunzătoare
situaţiei date. Aprehensiunea
sufletului. O astfel de imagine se
situaţiei date este conferită de
numeşte imagine a sufletului.
imaginea existînd aprioric. Ea re
Ocazional e vorba de persoane
prezintă formula utilizabilă fără de
complet necunoscute sau de
care aprehensiunea unei noi
persoane mitologice. La bărbaţi, su
stări de fapt ar fi imposibilă.
fletul este, de regulă, înfăţişat de
Imagine a sufletului. Imaginea
inconştient sub forma unei per-
55 Die Weh als Wille und
56 Kritik der reinen Vemunft, ed
Vorstellung, voi. I, p. 49.
Kehrbach, p. 279.
482
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
483
E
soane feminine; invers la femei. în
subiectul l-ar putea distinge de obiect
cazurile în care individualitatea este
şi, în consecinţă, ar putea suspenda
inconştientă şi asociată de aceea
efectele nemijlocite ale obiectului, căci
sufletului, imaginea acestuia va fi de
acestea provin din proiecţia pe obiect
acelaşi sex. în toate împrejurările în
a imaginii sufletului57
care subiectul se identifică cu persona (v.
şi
Suflet)
deci
sufletul
este
839.
în
real,
potriveşte
cel
suportul mai
care
bine
se
imaginii
inconştient, imaginea acestuia este
sufletului unui bărbat, în virtutea
transferată
calităţii feminine a sufletului său,
Această
într-o
persoană
persoană
este
reală.
obiect
de
este
o
femeie,
şi
invers;
pentru
iubire sau de ură sau chiar de spaimă
femeie, un bărbat. întotdeauna acolo
intensă. Influenţele acestei persoane
unde există o relaţie inevitabilă, de
au un caracter de imediatitate şi de
efect, ca să spun aşa, magic între
constringere inevitabilă, căci suscită
sexe,
întotdeauna
proiecţii
un
răspuns
afectiv.
ne
aflăm a
în
imaginii
prezenţa sufletului.
unei De
Afectul vine din aceea că o adaptare
vreme ce aceste relaţii sînt frecvente,
conştientă efectivă la obiectul ce
probabil că şi sufletul este frecvent
reprezintă imaginea sufletului este
inconştient,
imposibilă. Din pricina imposibilităţii,
numeroşi
a inexistenţei unei relaţii obiective,
conştiinţa atitudinii pe care o adoptă
libidoul se acumulează şi explodează
în faţa proceselor psihice interioare.
într-o descărcare afectivă. în locul
Inconştienţa fiind întotdeauna însoţită
unor adaptări eşuate apar întotdeauna
de o identificare corespunzătoare cu
care
să nu
fie au
persona, această identificare trebuie
imaginea
să fie de asemenea frecventă. Ceea
tocmai
ce se produce într-adevăr, de vreme
fiindcă, pentru subiect, sufletul este
ce numeroase persoane se identifică
inconştient.
atît de complet cu atitudinea lor
O
obiectul sufletului
care este
conştientă
oamenii
trebuie
la
afecte.
adaptare
adică
reprezintă imposibilă
Dacă ar
fi
conştient,
exterioară, îneît ei nu mai au nici o
sufletul propriu în măsura în care este
relaţie conştientă cu procesele lor
convins
interioare.
comporta faţă de propriile procese
Oricum,
se
produce
şi
că
modul
său
de
a
se
situaţia inversă; imaginea sufletului
lăuntrice
nu
în
unic şi real. în acest caz, ca urmare a
subiect; acesta se identifică astfel cu
stării sale de inconştienţă, persoana
se
proiectează,
ci
rămîne
57 Cf. Jung, Die Psychologie der Vbertragung (Gesammelte Werke, XVI).
reprezintă
caracterul
său
este proiectată, anume asupra unui obiect de acelaşi sex. Este baza a numeroase cazuri de homosexualitate manifestă sau latentă; sau de transfer patern la bărbaţi, respectiv de transfer matern la femei. Astfel de transferuri afectează
întotdeauna
oameni
cu
adaptare exterioară defectuoasă şi cu o
lipsă
relativă
de
relaţii,
căci
identificarea cu sufletul creează o atitudine
care
se
orientează
precumpănitor în funcţie de percepţia proceselor interioare, ceea ce răpeşte obiectului influenţa sa determinantă. Dacă imaginea sufletului este proiectată, apare o legătu ră afectivă necondiţionată cu obiectul. Dacă nu este proiectată, apare o stare de relativă neadaptare, numită de Freud narcisism. Proiectarea imaginii sufletului dispensează de preocuparea lega tă de procesele lăuntrice atîta vreme cit comportamentul obiec tului concordă cu imaginea sufletului. Subiectul este pus astfel în situaţia de a-şi trăi şi dezvolta mai
departe persona proprie,
Dacă imaginea sufletului nu este
în timp, obiectul însă abia dacă va fi
proiectată, apare cu
în stare să corespundă în
timpul o diferenţiere de-a dreptul
totdeauna exigenţelor imaginii
patologică în relaţiile cu in
sufletului, deşi există femei care
conştientul. Subiectul este inundat în
izbutesc, în paguba propriei lor vieţi,
măsură creseîndă de con
să joace pe lîngă soţii lor,
ţinuturile inconştiente pe care nu le
de-a lungul a numeroşi ani, rolul
poate nici utiliza şi nici pre
imaginii sufletului. în acest
lucra în vreun fel, din cauza relaţiei
scop, ele sînt ajutate de instinctul lor
sale defectuoase cu
biologic de femei. Acelaşi
obiectul. E de la sine înţeles că astfel
lucru îl poate face inconştient un
de conţinuturi prejudiciază
bărbat pentru soţia sa, dar
în bună măsură raportul cu obiectul.
atunci el este determinat să facă fapte
Aceste două atitudini re
ce-i depăşesc capacităţile,
prezintă, fireşte, cazuri limită, între
atît în bine, cît şi în rău. Şi el este
care se plasează atitudinile
ajutat de instinctul său bio
normale. După cum se ştie, insul
logic masculin.
normal nu este caracterizat de
484
TIPURILE PSIHOLOGICE
claritatea, puritatea sau adîncimea fenomenelor sale psihologice, ci mai
degrabă
de
caracterul
lor
atenuat şi estompat. La oamenii cu atitudine exterioară cordială şi lipsită de agresivitate, imaginea sufletului
are,
de
regulă,
un
caracter răutăcios. Un exemplu literar în acest sens îl oferă femeia demonică ce ii însoţeşte pe Zeus în Primăvara olimpică a lui Spitteler. .Bărbatul pentru
decăzut femeile
este
adesea
idealiste
un
purtător al imaginii sufletului, de unde, în astfel de cazuri, frecventele „fantezii de salvare"; acelaşi lucru la bărbaţii pentru care prostituata este
împodobită
cu
aureola
Inconştient.
Noţiunea
de
inconştient este pentru mine de natură exclusiv psihologică şi nu filozofică,
în
Inconştientul
sens este,
metafizic.
după
opinia
mea, o noţiune psihologică de graniţă
ce
acoperă
decurge
pentru
mine
exclusiv din experienţă, şi anume mai
întîi
din
experienţa
psihopatologiei care arată de o manieră indiscutabilă că, de pildă, într-un caz de amnezie isterică, eul ignoră
total
existenţa
unor
complexe psihice întinse, dar că o procedură hipnotică simplă este în stare să determine, în momentul imediat
următor,
reproducerea
perfectă a conţinutului pierdut. Din miile de experienţe de acest fel rezultă despre
legitimitatea existenţa
discuţiei
conţinuturilor
psihice inconştiente. A şti în ce stare
se
află
un
conţinut
inconştient, atîta timp cît el nu este
ataşat
conştiinţei,
scapă
oricărei posibilităţi de cunoaştere.
sufletului ce trebuie salvat. 842.
ştiente
toate
conţinuturile şi procesele psihice care nu sînt conştiente, adică nu sînt raportate perceptibil la eu. Legitimitatea în genere a discuţiei despre existenţa proceselor incon-
Este de aceea inutil a voi să formulăm ipoteze în această privinţă. Unor astfel de fantezii le aparţin, de pildă, supoziţia cerebraţiei, a procesului fiziologic etc. Cu totul imposibil este să se stabilească
şi
întinderea
inconştientului, cu alte cuvinte, să se fixeze conţinuturile pe care el le înglobează.
în
această
privinţă
decide doar experienţa. Graţie ei ştim
că,
energetice,
pierzîndu-şi
valorile
conţinuturile
conştiente
pot
deveni
DEFINIŢII
inconştiente. Acesta este procesul normal
al
uitării.
Că
conţinuturi care cad sub pragul conştiinţei
nu
se pierd pur şi
simplu, aflăm tot din experienţă: după
decenii
de
cufundare
în
inconştient, ele se pot din nou ridica
la
suprafaţă,
împrejurările sînt adecvate,
485
aceste
dacă
precum în vis, în hipnoză sau sub formă de criptomnezie 58 , ori prin reîmprospătarea asociaţiilor cu conţinut uitat. 843. Experienţa ne învaţă mai departe că conţinuturile conştiente, fără să-şi piardă considerabil din valoare,
pot
cădea
sub
pragul
conştiinţei prin uitare intenţionată — ceea ce Freud numeşte refularea unui
conţinut
asemănător
îl
personalităţii,
penibil.
Un
are
disocierea
şi
adică
efect
destrămarea
unităţii conştiinţei ca urmare a unui afect puternic, a unui şoc nervos sau
a
disocierii
conştiinţei
în
schizofrenie (Bleuler). 844.
Ştim
astfel
tot
din
experienţă că percepţiile senzoriale, ca urmare a unei intensităţi scăzute sau a unei atenţii deviate, nu mai ajung
la
conştiente,
nivelul
apercepţiei
devenind
totuşi
conţinuturi psihice prin apercepţie inconştientă, poate
ceea
demonstra
ce prin
iarăşi
se
hipnoză.
Acelaşi lucru se petrece cu anumite concluzii sau combinaţii care rămîn inconştiente ca urmare a valorii lor scăzute sau a devierii atenţiei. în
fine, tot experienţa ne învaţă că
somnambulisme
există corelaţii psihice inconştiente,
„Archives de Psycho-logie", I (1901), p.
de pildă, imagini mitologice, care,
101.
nefiind
Pathologie
niciodată
obiecte
ale
Jung,
Zur
avec
glossolalie,
Psychologie
sogenannter
în:
und
occulter
conştiinţei, decurg în întregime din
Phănomene. Cf. apoi articolul despre
activitatea inconştientă.
Kryptomnesie (ambele în Ge-sammelte Werke, I).
Experienţa ne oferă deci puncte de sprijin care confirmă presupunerea că există conţinuturi inconştiente. Ea nu poate însă să ne spună nimic în legătură cu ceea ce ar putea constitui con ţinuturi inconştiente. E de prisos a formula orice ipoteză în acest sens, deoarece determinarea întinderii cîmpului inconştientului e cu neputinţă de aproximat. Unde se situează graniţa unei per cepţii senzoriale subliminale? Există vreo măsură capabilă să dea seama de gradul de subtilitate şi de întindere al unor com binaţii inconştiente? Cînd dispare cu totul un conţinut uitat? Tot atîtea întrebări fără răspuns. Experienţa noastră de pînă acum privind natura, conţinu turilor inconştiente ne îngăduie o anume clasificare generală. 58 Ci. Flournoy, Des îndes ă la Planete
Marş,
observa-tions
1900. sur
un
Nouvelles cos
de
486
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
487
E
Putem
astfel
un
ca atare, noi nu îl elaborăm conştient.
inconştient personal care cuprinde toate
Evident că reproducerea conştientă
achiziţiile existenţei personale, deci tot
sau
ceea ce a fost uitat sau refulat, precum
sensibil, fără insă a suprima faptul
şi
fundamental, care este mişcarea pro-
percepţii,
să
deosebim
gînduri
şi
sentimente
subliminale.
Alături
conţinuturi
personale
inconştiente
care
nu
există
altele
de
provin
aceste
din
chiar
percepţia
îl
modifică
ductivă de provenienţă inconştientă. Numim compensator (v. mai sus) raportul funcţional
achiziţii personale, ci din posibilitatea
dintre procesele inconştiente şi
transmisă
conştiinţă, căci, potrivit obser
ereditar
a
funcţionării
psihice în genere, anume din structura
vaţiei, procesul inconştient împinge la
cerebrală
suprafaţă materialul sub
moştenită.
Acestea
sînt
conexiuni mitologice, motive şi imagini
liminal, constelat prin starea
care pot apărea oricînd şi oriunde,
conştiinţei, deci toate acele conţi
dincolo de orice migraţie sau tradiţie
nuturi care, dacă totul ar fi conştient,
istorică. Denumesc aceste conţinuturi
ar trebui neapărat să facă
inconştient
parte din situaţia conştientă. Funcţia
arată
că,
colectiv. asemenea
Experienţa
ne
con-ţinuturilor
compensatoare a incon
conştiente, şi cele inconştiente sînt
ştientului apare cu atît mai limpede cu
angrenate
cît atitudinea conştientă
După
cum
într-o
activitate
precisă.
din
activitatea
psihică
conştientă decurg anumite rezultate sau anumite produse, tot astfel, şi din
este mai unilaterală, împrejurare ilustrată abundent în patologie. Individ. Individul este fiinţa în
activitatea inconştientă apar anumite
singularitatea ei; indivi
produse, precum visele sau fanteziile. E
dul psihologic este caracterizat de
inutil a se specula pe seama cuantumului de
psihologia particulară şi, în
participare a conştiinţei, spre pildă, la
anume privinţă, unică ce îi este
vise. Un vis oarecare ni se înfăţişează
proprie. Particularitatea psihi
cului individual apare mai puţin la
este un dat corelativ individualităţii
nivelul elementelor şi mai
fizice; dar iniţial, cum am arătat, ea
mult la acela al structurilor sale complexe.
este doar inconştientă. E nevoie de un
Individul psihologic^
proces conştient de diferenţiere, de
sau individualitatea psihologică, există
individuaţie (v. mai jos), pentru ca individua-
inconştient a priori; el
litatea să se conştientizeze, altfel spus
nu există conştient decît în măsura în
să se desprindă din identitatea cu
care subiectul are con
obiectul.
ştiinţa elementelor care îl
individualităţii
particularizează, adică în măsura în
inconştientul
care se deosebeşte conştient de
individualitatea este inconştientă, nu
ceilalţi. Individualitatea psihică
există individ psihologic, ci doar o
Identitatea
cu
este
obiectul
echivalentă
acesteia.
a cu
Dacă
psihologie colectivă a conştiinţei. în acest caz, individualitatea inconştientă apare ca fiind identică cu obiectul, ca fiind
proiectată
urmare,
asupra
obiectul
hipertrofiată,
are
iar
lui. o
Drept valoare
influenţa
lui
determinantă este prea puternică. Individualitate. înţeleg prin individualitate unicitatea şi particularitatea individului din toate punctele de vedere psiho logice. Individual este tot ceea ce nu e colectiv, deci tot ceea ce aparţine unui singur individ şi nu unui grup mai mare de indi vizi. Nu s-ar putea vorbi de individualitatea elementelor psiho logice, ci doar de aceea a grupărilor sau combinaţiilor lor sin gulare şi unice. Individuale. Noţiunea joacă un rol nu
lipsit de impor
vidului. Individualitatea este însă deja
tanţă în psihologia noastră.
dată fizic şi fiziologic, de
Individuaţia este, în genere, un pro
unde şi expresia ei psihologică
ces de formare şi particularizare a
corespunzătoare. O frînare con
individului, în special de dez
siderabilă a individualităţii presupune
voltare a individului psihologic ca fiinţă
de aceea o mutilare arti
distinctă de ansamblu,
ficială. Este fără doar şi poate că un
de psihologia colectivă. Individuaţia
grup social alcătuit din in
este deci un proces de di
divizi estropiaţi nu poate fi o instituţie
ferenţiere, al cărei ţel stă în
sănătoasă, viabilă în
dezvoltarea personalităţii individua
timp; căci doar acea societate care îşi
le. Individuaţia este o necesitate
poate conserva coerenţa
firească în măsura în care frîna-
internă şi valorile colective, acordînd
rea ei prin reglementări excesive sau
totodată individului maxi
chiar exclusive, potrivit
ma libertate posibilă, are şanse de
normelor colective, ar prejudicia grav
viaţă durabilă. Deoarece in
activitatea vitală a indi
dividul nu este doar fiinţă individuală, existenţa lui presupunînd
488
TIPURILE PSIHOLOGICE
relaţii colective, procesul de individuaţie nu duce la izolare, ci la o coeziune colectivă mai intensă şi mai generală. Procesul psihologic al individuaţiei este strîns conexat de aşa-numita funcţie transcendentă, care determină liniile in dividuale de dezvoltare ce nu ar putea fi atinse doar pe calea normelor colective (v. Simbol). Individuaţia nu poate în nici un caz constitui unicul ţel al educaţiei psihologice. înainte ca ea să devină scop, este ne cesar ca educaţia să-1 fi atins pe al ei, respectiv adaptarea la un minim de norme colective necesare existenţei: pentru ca o plan tă să fie pusă în situaţia de a-şi dezvolta la maxim particula rităţile, trebuie mai întîi ca ea să poată creşte în solul în care a fost sădită. Individuaţia se află mai mult sau mai puţin în opoziţie cu norma colectivă, căci ea este separare şi diferenţiere de gene ral şi constituire a particularului, dar nu o particularitate căutată,
ci una întemeiată aprioric în dispoziţia subiectului. Opoziţia cu norma colectivă este însă doar aparentă, căci la o examinare mai atentă, punctul de vedere individual nu este contrar normei co lective, ci este doar altfel orientat. Calea individuală nici nu poa te fi în opoziţie cu norma colectivă, deoarece opoziţia cu aceasta din urmă nu ar putea fi decît o normă contrară. Calea indivi duală însă nu este niciodată o normă. O normă apare pe baza totalităţii căilor individuale şi nu are legitimitate existenţială şi efect vitalizant decît atunci cînd există, în genere, căi individua le care tind să se orienteze din cînd în cînd după normă. Cînd are valoare absolută, o normă nu slujeşte la nimic. Un conflict adevărat cu norma colectivă apare doar atunci cînd calea indi viduală este ridicată la rangul de normă, ceea ce constituie in tenţia individualismului extrem. O astfel de intenţie este evident patologică şi contrară vieţii. Ea nu are nimic a face cu indivi duaţia care se angajează, ce-i drept, pe o cale individuală lătu ralnică, dar nu se poate lipsi de
normă nici pentru orientarea
pentru a stabili raportul colectiv indispensabil vieţii indivizilor în societate. Individuaţia duce de aceea la o preţuire firească a normelor colective, în vreme ce pentru o orientare colectivă, exclusivă a vieţii, norma este inu-
489
DEFINIŢII
proprie faţă de societate, nici
tilă într-o măsură din ce în ce mai mare;
de
moralităţii.
unde Cu
prăbuşirea
cît
normarea
colectivă a omului este mai puternică,
cu
atît
imoralitatea
sa
individuală este mai mare. Individuaţia
coincide
cu
dezvoltarea
conştiinţei din starea de identitate primordială
(v.
Identitate).
Individuaţia semnifică deci o lărgire a
sferei
conştiinţei
şi
a
vieţii
psihologice conştiente. 854.
Instinct. Atunci cînd vorbesc
aici sau în alte lucrări de instinct, am în vedere ceea ce se înţelege de obicei prin acest termen: constringerea la anumite acţiuni. Ea poate proveni de la o excitaţie exterioară sau interioară, declanşată de mecanis mul instinctului sau poate avea cauze organice situate în afara sferei relaţiilor psihice cauzale. Instinctiv este orice fenomen psihic care nu îşi are originea într-o cauză pusă intenţionat de voinţă, ci într-o constrîngere dinamică, indiferent dacă această constrîngere provine direct din surse extrapsihice sau este esen-
ţialmente determinată de energiile
controleze procesele cele mai
declanşate doar de intenţia
accentuate. 855.
voliţională; în ultimul caz, cu
Nu le-aş considera procese
rezerva că rezultatul produs de
instinctive, ci automate, pe
păşeşte efectul ţintit de voinţă.
acelea care au fost cîndva
Noţiunea de instinct reuneşte,
conştiente, iar cu timpul s-au auto-
după părerea mea, toate
59 Cf. Jung, Instinkt und Unbewufltes, in:
fenomenele psihice de a căror
Ober psychische Energetik und dos Wesen
energie conştiinţa nu poate să dispună.
der Traume, pp. 259 ş. urm. 59
Prin urmare, potrivit acestei concepţii, afectele (v. mai sus) aparţin atît proceselor instinctuale cît şi proceselor afective (v. Simţirea). Procesele psihice care în împrejurări obişnuite sînt funcţii voliţionale (sînt deci subordo nate în întregime controlului conştiinţei) pot în împrejurări anor male să devină procese instinctive dacă li se asociază o energie psihică inconştientă. Acest fenomen apare atunci cînd sfera con ştiinţei este limitată de refularea unor conţinuturi incompatibile sau cînd se produce un „abaissement du niveau mental" (Janet) ca urmare a oboselii, a intoxicaţiilor sau, în genere, a proceselor cerebrale patologice, într-un cuvînt, acolo unde conştiinţa nu mai poate, sau nu poate încă, să
(Gesammelte Werke, VIII).
490
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
491
E
matizat. în mod obişnuit, ele nu se
o parte cit mai mare din
comportă
lumea exterioară şi făcînd din ea
ca
instincte,
căci
în
condiţii normale nu apar niciodată
obiectul unor fantezii in
sub formă de constrîngeri, ci doar
conştiente." Primul mecanism este o
atunci cînd primesc o energie de
proiecţie, ultimul, o intro
origine străină.
iecţie. Introiecţia este un fel de
Intelect. Prin intelect înţeleg gîndire
„proces de dilatare", o „lărgire
direcţionată (v. mai
a cercului de interese". După Ferenczi,
sus).
introiecţia este un proces
Introiecţie. Termenul a fost introdus de Avenarius60 ca
normal. Din punct de vedere psihologic, introieqia
omolog proiecţiei. Dar transferul în
este deci un
obiect al unui conţinut su
proces de asimilare (v. mai sus), în timp
biectiv pe care îl are în vedere
ce proiecţia este un
introiecţia poate fi tot atît de bine
proces de disimilare. Introiecţia
exprimat prin noţiunea de proiecţie
reprezintă o asimilare a obiec
care este preferabilă pentru
tului de către subiect, proiecţia, în
desemnarea acestui proces. Ferenczi a
schimb, o diferenţiere a
definit noţiunea de intro
obiectului de subiect prin transferarea
iecţie ca fiind opusă celei de
în obiect a unui conţinut
„proiecţie", anume ca înglobare a
subiectiv. Introiecţia este un proces
obiectului în cercul de interese subiective, în
de extravertire, căci pentru
vreme ce „pro
a asimila obiectul e necesară empatia
iecţia" semnifică o transpunere a
— în genere, investirea
conţinuturilor subiective in
obiectului. Deosebim o introiecţie
obiect.61 „în timp ce paranoicul
pasivă de una activă; de pri
refulează din eu toate mişcările
ma formă ţin procesele de transfer
neplăcute, nevroticul se ajută preluînd
care se produc sub durata
tratamentului nevrozelor, în genere toate
a subiectului cu obiectul. Interesul nu
cazurile în care obiec
se
tul exercită asupra subiectului o
retrage de la acesta şi revine la
atracţie necondiţionată; de ul
subiect.
tima formă ţine empatia ca proces de
introvertită
adaptare.
acţionează într-un mod care lasă
îndreaptă
către
Cine
obiect,
are
o
gîndeşte,
ci
se
atitudine simte
şi
Introversie. Introversia este
limpede să se vadă că subiectul este
îndreptarea către interior a
în primul rînd cel care motivează, în
Hbidoului (v. mai jos). Prin aceasta se
vreme ce obiectului îi revine cel mult
exprimă o relaţie negativă
o
Der menschliche Weltbegriff, 1905, pp. 25 ş. urm. Ferenczi, Introjektion und Obertragung, 1910, pp. 10 ş. urm.
valoare
secundară.
Introversia
poate să aibă un caracter mai mult intelectual sau mai mult sentimental, tot astfel ea poate fi caracterizată de intuiţie sau de senzaţie. Introversia este activă, atunci cînd subiectul vrea să se închidă, într-o anume măsură, faţă de obiect şi este pasivă, atunci cînd subiectul nu este în stare să readucă la obiect libidoul care se scurge din el.
Introversia
obişnuită
este
caracteristică tipului introvertit (v. Tip). 860. Intuiţie (de la intueri — a privi). După părerea mea, intuiţia este o funcţie psihologică de bază. Este acea funcţie care mijloceşte percepţii pe cale inconştientă. Obiectul unor atare percepţii poate fi de orice natură, exterioară, interioară sau de ordinul
conexiunii
dintre
acestea.
Particularitatea intuiţiei stă în faptul că
ea
nu
senzorială,
este
nici
nici
sentiment
senzaţie şi
nici
deducţie intelectuală, deşi poate să
apară şi sub aceste forme, în cazul
lui Spinoza să considere „scientia in-
intuiţiei, conţinutul ni se înfăţişează
tuitiva" drept forma cea mai înaltă de
ca un întreg definitiv, fără ca noi să
cunoaştere.62 Intuiţia împarte această
fim
calitate
în
stare
să spunem
sau
să
cu
senzaţia
al
cărei
înţelegem în ce fel el s-a constituit.
fundament fizic constituie baza şi
Intuiţia este un fel de înţelegere in-
cauza
stinctivă
de
certitudinea intuiţiei se întemeiază
conţinuturi. Ea este, ca şi senzaţia
pe anumite fapte psihologice, a căror
(v. mai jos), o funcţie iraţională (v.
apariţie
mai jos) de percepţie. Conţinuturile ei
inconştiente. Intuiţia apare sub formă
sînt date ca şi acelea ale senzaţiei,
subiectivă sau obiectivă; prima este o
spre
percepţie
a
oricăror
deosebire
afective
şi
de
feluri
conţinuturile
intelective
care
au
caracter de „derivat", de „produs". De
aici,
siguranţa
şi
certitudinea
cunoaşterii intuitive care i-au permis
certitudinii
şi
inconştiente,
ei.
Tot
disponibilitate
de
fapte de
rămîn
psihice
provenienţă
csenţialmente subiectivă; itfel şi Bergson.
astfel,
492
493
TIPURILE PSIHOLOGIC E
ultima, o percepţie de fapte care se
cea din care se dezvoltă gîndirea şi
întemeiază pe percepţii subliminale
simţirea ca funcţii raţionale.
referitoare la obiect şi pe sentimente
Intuiţia este o funcţie iraţională, deşi
şi ginduri subliminale determinate de
componentele ei pot fi ul
aceste
terior analizate, iar apariţia ei poate
percepţii.
participare deosebi
a
forme
După
gradul
de
senzaţiei
se
pot
concrete
şi
forme
fi pusă de acord cu legile raţiunii. Cel care îşi orientează
abstracte de intuiţie. Intuiţia concretă
atitudinea generală după princi
mijloceşte
piul intuiţiei, deci după percepţiile
percepţii
referitoare
la
realitatea lucrurilor; intuiţia abstractă,
care trec prin inconştient,
în
aparţine tipului intuitiv6* (v. Tip). Putem
schimb,
mijloceşte
percepţia
corelaţiilor ideatice. Intuiţia concretă
distinge intuitivi intro
este un proces reactiv, rezultînd pur şi
vertiţi sau extravertiţi, după cum
simplu din stările date de fapt. Intuiţia
intuiţia e valorificată în interior
abstractă, în schimb, necesită ca şi
în vederea cunoaşterii sau a
senzaţia abstractă un anumit element
contemplaţiei lăuntrice, ori în ex
de
terior, în scopul acţiunii şi al
orientare,
voliţional
sau
intenţional. Intuiţia este, alături de senzaţie, o
executării. în cazuri anormale, in tuiţia se contopeşte cu conţinuturile
caracteristică a psiho
inconştientului colectiv care
logiei infantile şi primitive.
o condiţionează intim; de aici faptul că
Contrabalansînd intensitatea impre
tipul intuitiv poate părea
siei senzoriale, ea transmite copilului
în acest caz iraţional şi
şi primitivului percepţia
incomprehensibil în cel mai înalt grad.
imaginilor mitologice, treptele
Iraţional. Utilizez acest termen pentru a
premergătoare ale ideilor (v. mai
desemna nu ceea
sus). Intuiţia compensează senzaţia şi
ce contravine raţiunii, ci ceea ce e în
este, ca şi aceasta, matri
afara raţiunii, respectiv
nu poate fi motivat prin raţiune. Aici
plicarea explicaţiei rezonabile îl poate
intră fapte elementare, de
împinge tot mai departe, dar care complică
pildă că pămîntul are o lună, că clorul
în cele din urmă explicaţia într-atît,
este un element, că apa
îneît aceasta sfîrşeşte prin a depăşi
îşi atinge densitatea maximă la 4°C
forţa comprehensivă a gîndirii raţio-
etc. Iraţional este mai apoi
nale,
hazardul, chiar dacă ulterior
înainte ca ea să fi putut îmbrăţişa
cauzalitatea sa raţională ar putea fi
totalitatea
demonstrată.64 Iraţionalul este un
raţiunii.
factor al fiinţei pe care com-
raţională a unui obiect fiinţînd cu
Meritul de a fi descoperit acest tip îi revine lui M. Moltzer. Cf. Jung, Synchronizităt als ein Prinzip akausaler Zusammenhănge (Gesammelre Werke, VIII).
atingînd
limitele
universului
O
explicaţie
acesteia,
prin
legile
pe
deplin
adevărat (şi nu a unuia doar pus) este o utopie sau un ideal. Doar un obiect care a fost pus poate fi raţional şi pe deplin explicat, căci el închide de la început în sine doar ceea ce a pus în el logica gîndirii.
Ştiinţa
empirică,
de
asemenea, nu pune decît obiecte raţional limitate, prin faptul că, lăsînd intenţionat deoparte intîmplătorul, ea nu ia în considerare obiectul real ca totalitate, ci doar o parte a acestuia pusă în vedetă de examinarea raţională. Astfel,
ca
funcţie
direcţională,
gîndirea este raţională, tot astfel şi simţirea. Dacă însă aceste funcţii nu tind
către
o
selecţie
logic
determinată de obiecte, de calităţi sau de relaţii între obiecte, ci către ceea ce este perceput întîmplător, şi este
propriu
oricărui
obiect
real,
atunci ele îşi pierd direcţia şi prin aceasta raţional;
ceva
din
caracterul
asumînd
lor
caracter
întîmplător,
ele
devin
parţial
gîndirea şi simţirea, funcţii care ating
iraţionale. Gîndirea şi simţirea care se
desăvîrşirea
orientează
percepţiile
concordanţă cu legile raţiunii. 863.
întîmplătoare, şi tocmai de aceea
Deşi iraţionalul nu poate constitui
iraţionale, sînt o gîndire şi o simţire
niciodată
intuitivă sau senzorială. Intuiţia ca şi
pentru psihologia practică este de
senzaţia sînt funcţii psihologice care
mare însemnătate să se aprecieze
îşi ating desăvîrşirca în percepţia
corect momentul iraţional. Psihologia
absolută a ceea ce se petrece în genere.
practică ridică multe probleme care
Potrivit naturii lor, ele trebuie să
nu au o soluţie raţională, ci pretind o
adopte o atitudine corespunzătoare
rezolvare
fortuitului
neconformă cu legile raţiunii. Dacă se
după
absolut
ca
şi
oricărei
într-o
obiectul
sau
vreunei
iraţională,
se
deplină
nutreşte
ştiinţe,
respectiv
posibilităţi; ele sînt de aceea în mod
speră
exclusiv
necesar lipsite cu totul de o direcţie
convingerea că fiecare conflict se
raţională. Le denumesc din acest
poate rezolva potrivit legilor raţiunii,
motiv funcţii iraţionale, în opoziţie cu
există
494
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
495
E
riscul de a se obstacula o soluţionare reală
de
natură
iraţională
(v.
Raţional). Libido 65 . Prin libido înţeleg energia
nota de la subsol. Orientare. Numesc orientare principiul general al unei atitudini (v. mai sus). Orice atitudine se
psihică. Energia
orientează după un anu
psihică este intensitatea procesului
me punct de vedere, indiferent dacă
psihic, valoarea sa psiholo
acesta e conştient sau in
gică. Nu este vorba de o valoare
conştient. Aşa-numita atitudine de
morală, estetică sau intelec
putere, de pildă, se orientează
tuală atribuită, ci de faptul că valoarea
după punctul de vedere al forţei
psihologică este definită
exercitate de eu asupra influen
în raport cu forţa determinantă a
ţelor şi atitudinilor care tind să îl
numitului proces, care se ex
subjuge. Atitudinea intelec
primă în efecte („randamente") psihice
tuală se orientează, de exemplu,
precise. Nu concep libi
după principiul logic ca lege
doul nici ca o forţă psihică, aşa cum
supremă. Atitudinea senzitivă se
greşit procedează unii cri
orientează după percepţia sen
tici. Nu ipostaziez noţiunea de
zorială a faptelor date.
energie, ci o utilizez pentru a
„Participation mystique"'. Acest termen este
desemna intensităţi sau valori.
împrumutat
întrebarea dacă există sau nu o
de la Levy-Bruhl 66 . Prin el se înţelege o
forţă psihică specifică nu are nimic a
formă particulară de
face cu noţiunea de libido.
legătură psihologică cu obiectul. Ea
Utilizez adesea termenul de libido cu
constă în faptul că subiectul
sensul de „energie". Jus
nu se poate distinge clar de obiect, ci
tificarea folosirii lui în accepţia de
este legat de acesta printr-o
energie psihică am dezvol
relaţie directă, care poate fi numită
tat-o amănunţit în lucrările indicate în
identitate parţială. Aceasta
se sprijină pe o contopire apriorică
obiect, ci doar la anumite cazuri în
dintre obiect şi subiect. Par
care apare fenomenul acestei relaţii
ticiparea mistică este de aceea o
speciale.
rămăşiţă a unei stări primor
fireşte un fenomen care se poate
diale. Ea nu se referă la totalitatea
observa cel mai bine la primitivi; ea
relaţiei dintre subiect şi
apare însă foarte des şi în societăţile
Cf. Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, pp. 119 ş. urm. (reedi tare: Symboleder Wandlung [Gesammelte Werke, V]) şi Oberpsychische Energetik und das Wesen der Traume, pp. 7 ş. urm. (Gesammelte Werke, VIII). Levy-Bruhl, Les fonctions mentales dans Ies socie'te's infe'rieures, 1912.
Participarea
mistică
este
civilizate, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie şi cu aceeaşi intensitate. De regulă, ea se produce aici între persoane, mai rar între o persoană şi un lucru. în primul caz, ea este relaţia aşa-zisă de transfer, în care obiectul exercită un efect cumva magic, adică necondiţionat, asupra subiectului. în ultimul caz, e vorba fie de un efect asemănător al unui lucru, fie de un fel de identificare cu un lucru sau cu ideea acestuia. Persona, v. Suflet. Planul obiectului. Prin interpretarea în planul obiectului înţeleg acea concepţie privind visul sau fantezia în care persoa nele sau relaţiile care apar aici sînt raportate la persoane sau situaţii obiectiv reale. Aceasta în opoziţie cu interpretarea la planul subiectului (v. mai jos) care leagă persoanele şi situaţiile onirice de valori subiective. Concepţia freudiană a visului se mişcă aproape exclusiv în planul obiectului de vreme ce reduce dorinţele onirice la obiecte reale sau
la procese sexuale apar-
psihicului nostru şi pe care obiectul nu
ţinînd sferei fiziologice, deci
face decît să le declan
extrapsihologice.
şeze. Mărturia simţurilor noastre se
Planul subiectului. Prin interpretarea în planul
acoperă, ce-i drept, după
subiectu
cum ştim din experienţă, în bună
lui înţeleg acea concepţie privind visul
măsură cu calităţile obiectului,
sau fantezia în care per
apercepţia noastră însă se află sub
soanele sau relaţiile care apar aici sînt
influenţe subiective care sca
raportate în întregime la
pă aproape controlului nostru şi care
factori aparţinînd propriului nostru
îngreunează foarte mult
psihic. Este cunoscut faptul
cunoaşterea exactă a caracterului
că imaginea unui obiect din psihicul
uman. O mărime psihologică
nostru nu este niciodată
atît de complexă precum este un
identică cu obiectul, ci cel mult
caracter uman oferă percepţiei
asemănătoare lui. Ea apare, de
senzoriale doar foarte slabe puncte de
sigur, prin percepţia senzorială şi prin
susţinere. Cunoaşterea lui
apercepţia acestor stimuli,
pretinde empatie, reflecţie şi intuiţie.
dar prin intermediul unor procese de
Ca urmare a acestor corn-
formare aparţinînd deja
496
TIPURILE
DEFINI
PSIHOLOGI
ŢII
497
CE
plicaţii, judecata finală este, fireşte,
obiect real, ci tot
de valoare discutabilă, în aşa fel încît
atît de bine, şi poate chiar
imaginea
formăm
precumpănitor, de un complex func
despre un obiect uman este, în orice
ţional subiectiv (v. Imagine a sufletului).
împrejurare,
extrem
subiectiv
Această interpretare în
condiţionată.
Şi
ce
planul subiectului ne îngăduie o
pe
care
ne-o
de
iată
de
este
esenţial ca în psihologia practică să se
interpretare psihologică cuprin
distingă ferm imaginea, imago-u\ unui
zătoare nu doa. a visului, ci şi a
om de existenţa sa reală. Ca urmare a
operelor literare în care dife
constituirii sale extrem de subiective,
ritele figuri reprezintă complexele
imago-ul este nu o dată mai degrabă
funcţionale relativ autonome
imaginea unui complex funcţional su-
din psihicul poetului.
biectiv decît aceea a obiectului însuşi.
Proiecţie. Spre deosebire de
De aceea, în cazul tratării analitice a
introiecţie (v. mai sus), pro
unui produs inconştient este esenţial
iecţia desemnează transferarea unui
ca imago-u\ să nu se identifice pur şi
proces subiectiv într-un
simplu cu obiectul, ci să se considere
obiect. Prin urmare, proiecţia este un
mai degrabă o expresie a relaţiei pe
proces de disimilare: un
care subiectul o întreţine cu obiectul.
conţinut subiectiv este înstrăinat de
Aceasta este interpretarea în planul
subiect şi încorporat cumva
subiectului.
obiectului. Este vorba atît de conţinuturi
Tratarea unui produs inconştient in
penibile, incompatibile,
planul subiectului
de care subiectul se eliberează astfel,
demonstrează existenţa unor opinii şi
cit şi de valori pozitive,
tendinţe subiective cu care
care din anumite motive, de pildă ca
este investit obiectul. Dacă deci apare
urmare a unei autodepre-
într-un produs inconştient
cieri, sînt inaccesibile subiectului.
imago-u\ obiectului, e vorba eo ipso nu de un
Proiecţia se bazează pe iden
titatea (v. mai sus) arhaică dintre
de proiecţie. Expresia desemnează deci
subiect şi obiect, dar se poate
o stare de identitate perceptibilă, devenită
vorbi despre ea ca atare doar în clipa
în consecinţă obiect de critică, fie ea a
în care se manifestă ne
subiectului, fie a altcuiva.
cesitatea destrămării identităţii cu
Se poate deosebi o proiecţie pasivă
obiectul. Ceea ce se produce
de una activă. Prima
atunci cînd identitatea devine
este forma obişnuită a tuturor
supărătoare, adică atunci cînd ab
proiecţiilor patologice şi a mul
senţa conţinutului proiectat
tora din cele normale, care nu rezultă
prejudiciază considerabil adaptarea
dintr-o intenţie anume, ci
şi face dezirabilă readucerea lui la
sînt fenomene pur automate. Ultima
subiect. începînd cu acest
este o importantă parte
moment, identitatea parţială de pînă
componentă a actului empatetic. Empatia
acum dobîndeşte caracter
(v. mai sus) este, ca întreg, un proces de introiecţie prin aceea că pune obiectul în relaţie intimă cu subiectul. Pentru a înfăptui această relaţie, su biectul separă de sine un conţinut, de pildă un sentiment, şi îl transferă în obiect, pe care îl însufleţeşte astfel şi îl atrage în sfera subiectivă. Forma activă a proiecţiei apare şi ca act de ju decată care urmăreşte o separare a subiectului de obiect. în acest caz, o judecată subiectivă, considerată ca circumstanţă valabilă, este separată de subiect şi transferată în obiect, ceea ce duce la detaşarea subiectului de obiect. Proiecţia este deci un proces de
introversie căci, spre deosebire de
obişnuită a faptelor exterioare pe de-o
introiecţie, ea nu duce la in
parte, a celor psihologice,
cluderea subiectului in obiect şi la
interioare, de cealaltă parte. Aceste
asimilarea lor, ci la diferen
experienţe nu pot oricum să
ţierea şi separarea lor. Din acest
reprezinte „valori" obiective, dacă nu
motiv, proiecţia joacă un rol
sînt evaluate ca atare de
important în paranoia, care de regulă
subiect, ceea ce este deja un act al
duce la o totală izolare a
raţiunii. Dar atitudinea raţio
subiectului.
nală care ne permite în genere să
Psyclie, v. Suflet.
declarăm valabile valorile
Raţional. Raţionalul este rezonabilul,
obiective nu este opera unui singur subiect, ci
este ceea ce cores
aceea a istoriei
punde raţiunii. înţeleg prin raţiune
omenirii.
acea atitudine al cărei prin
Majoritatea valorilor, obiective — şi în
cipiu stă în a modela gîndirea,
felul acesta şi
simţirea şi acţiunea potrivit cu
raţiunea — sînt complexe moştenite,
valori obiective. Valorile obiective se
solid constituite, de repre
stabilesc prin experienţa
zentări la a căror organizare au lucrat nenumărate milenii, îm-
498
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
499
E
pinse
de
aceeaşi
necesitate
care
momentul reflecţiei. Ele îşi rea
prezidează reacţiile organismului viu la
lizează deplin vocaţia într-o
media condiţiilor necontenit repetate
concordanţă pe cît posibil perfectă
ale
cu legile raţiunii. Funcţii iraţionale, în
mediului,
reacţii
care
urmă
îi
acestuia
din
funcţionale
corespunzătoare,
opun
complexe precum
schimb, sînt acelea care urmăresc percepţia pură, precum
ochiul, perfect acordat naturii luminii. S-ar
intuiţia şi senzaţia, căci, pentru
putea vorbi de aceea de o raţiune
a ajunge să perceapă complet
metafizică preexistînd în univers, dacă
evenimenţialul, ele trebuie să se
reacţia adecvată a organismului viu la
lipsească pe cît posibil de factorul
influenţa exterioară medie nu ar fi
raţional care presupune ex
condiţia indispensabilă a existenţei sa-
cluderea elementului extra-raţional.
le, idee formulată încă de Schopenhauer.
Reductiv. Reductiv înseamnă „care
Raţiunea umană nu e altceva decît
duce înapoi". Folo
expresia
sesc acest termen pentru a desemna acea
adaptării
evenimenţialului,
la
media
sedimentat
în
metodă psihologică de
complexe de reprezentări, cu timpul
intepretare care tratează produsul
solid organizate şi constituind valorile
inconştient nu din unghiul ex
obiective.
presiei simbolice, ci din unghi semiotic, ca
Legile
raţiunii
sînt
deci
acelea care desemnează şi reglează
semn sau ca simp
atitudinea medie, „corectă", adaptată.
tom al unui proces fundamental.
Raţional este tot ceea ce corespunde
Corespunzător, metoda reduc-
acestor legi; iraţional (v. mai sus), în
tivă tratează produsul inconştient' în
schimb, tot ceea ce nu se acoperă cu
sensul reducerii lui la
aceste legi.
elemente, la procesele fundamentale,
Gîndirea şi simţirea sînt funcţii
fie că acestea sînt reminis
raţionale, în măsura în
cenţe ale unor evenimente care au
care sînt decisiv influenţate de
avut cu adevărat loc sau sînt
procese elementare care afectează
procese
psihicul. De unde faptul că,
fiziologică.
spre deosebire de metoda constructivă
revine
(v. mai sus), cea reduc-
necesar,
tivă este orientată regresiv, fie în sens
improprii, pentru care termenul de simbol (v.
istoric, fie în sensul fi
mai jos) nu ar trebui de fapt utilizat.
gurat al reducerii unei mărimi
Efectul reducţiei asupra semnificaţiei
complexe şi diferenţiate la gene
produsului inconştient este dizolvant,
ral şi elementar. Metoda de
căci el este fie readus la antecedentele
interpretare atît a lui Freud, cît şi a
sale istorice şi deci distrus, fie este
lui Adler este reductivă, deoarece ambii
integrat procesului elementar din care a
reduc totul la procese
izvorît.
legate de dorinţă, respectiv de aspiraţie, în ultimă instanţă la
de
în
natură
Produsului această
doar
infantilă
sau
inconştient îi
viziune,
valoarea
în
chip
unei expresii
Sentiment. Sentimentul este conţinutul determinat sau materia determinată de discriminarea empatetică a funcţiei sim ţirii (v. Simţire). Senzaţie. După opinia mea, senzaţia este una din funcţii le psihologice fundamentale (v. Funcţie). Şi Wundt atribuie sen zaţia fenomenelor psihice elementare. 67 Senzaţia este acea funcţie psihologică ce transmite per cepţiei un stimul fizic. De unde faptul că se identifică cu per cepţia. Senzaţia trebuie riguros diferenţiată de sentiment, proces cu totul deosebit de ea, dar care i se poate asocia, de pildă sub formă de „tonalitate afectivă". Senzaţia nu se raportează numai
la stimuli fizici, externi, ci şi la cei
corporale, senzaţia repre
interni, adică la schimbările
zintă şi instinctele fiziologice, fără însă
din organele interne. Senzaţia este de
a se identifica cu ele,
aceea în primul rînd sen
fiind doar o funcţie perceptivă.
zorială, adică percepţie datorată
E necesar să deosebim între o
organelor de simţ şi „simţurilor
senzaţie senzorială sau
corporale" (senzaţii chinestezice,
concretă şi una abstractă. Cea dintîi
vasomotorii etc). Ea este, pe
cuprinde toate formele exa
de-o parte, un element al reprezentării,
minate mai sus, ultima este abstractă
transmiţînd acesteia ima
sau izolată de orice alt
ginea percepută a obiectului exterior, pe de altă parte, ea este un element al sentimentului, care conferă acestuia caracter afec tiv (v. Afect) prin percepţia modificărilor corporale. Prin faptul că transmite conştiinţei modificările
67 Pentru istoria noţiunii de senzaţie ef. Wundt, Grundzuge der physiolo-gischen Psychologie, 1, 1902, pp. 350 ş. urm.; Dessoir, Geschichte der neueren deutschen Psychologie, 1894; Willa, Einleitung in die Psychologie
der
Gegen-wart,
1902.
Hartmann, Die moderne Psychologie, 1901.
Von
500
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
501
E
element
psihologic.
Senzaţia
unicul
sau
principalul
conţinut
al
concretă nu se prezintă niciodată în
conştiinţei, izolat de toate amestecurile
stare
pomenite. Senzaţia abstractă este
„pură",
amestecată
cu
ci
întotdeauna
reprezentări
senti-
proprie în special artistului. Ea este,
mente şi gînduri. Senzaţia abstractă,
asemenea
oricărei
în
produs
diferenţierii
schimb,
diferenţiată
reprezintă de
o
percepţie
formă care
ar
al
abstracţii,
un
funcţionale,
deci nu are nimic primordial. Forma
putea fi numită „estetică", deoarece ea
funcţională
primordială
este
se
întotdeauna
concretă,
adică
supune
propriului
neamestecîndu-se
elementele
amestecată (v. Arhaism şi Concretism).
particulare ale obiectului perceput, nici cu
Senzaţia concretă este un astfel de
sentimentele şi gîndurile subiective;
fenomen reactiv. Senzaţia abstractă,
ea se ridică astfel la un grad de
în schimb, nu este lipsită niciodată,
puritate pe care senzaţia concretă nu
asemenea
îl atinge niciodată. Senzaţia concretă
voinţă, adică de element director.
a unei flori, de pildă, transmite nu
Voinţa
doar percepţia florii înseşi, ci şi a
senzaţiei este expresia şi punerea în
tulpinei, a frunzelor, a habitatului ei
acţiune a atitudinii estetice senzoriale.
ctc.
Ea
se
nici
principiu,
cu
amestecă
sentimentele
de
imediat
plăcere
cu sau
oricărei
îndreptată
abstracţii,
către
de
abstracţia
882. Senzaţia caracterizează foarte puternic
fiinţa
copilului
şi
a
neplăcere, trezite de vederea florii
primitivului, în măsura în care, faţă
sau cu percepţii olfactive simultan
de gîndire şi simţire, nu şi neapărat
determinate,
sau
cu
gînduri
privind,
faţă
de
intuiţie,
ea
este
bunăoară, clasificarea ei botanică.
predominantă. în ce mă priveşte,
Senzaţia abstractă, în schimb, relevă
consider senzaţia drept o percepţie
pe
conştientă,
loc
trăsătura
senzorială,
iar
intuiţia
drept
o
evidenţiată a florii, cum ar fi culoarea
percepţie inconştientă. Pentru mine,
roşie strălucitoare şi face din ea
senzaţia
şi
intuiţia
alcătuiesc
o
opoziţie
sau
compensează
două
funcţii
reciproc,
ce
se
precum
gîndirea şi simţirea. Din punct de vedere
ontoge-netic
şi
filogenetic,
Senzaţia, în calitate de fenomen elementar, este un dat pur, nesupus legilor raţiunii, spre
funcţiile intelectuale şi afective, în
deosebire de gîndire şi de sim
calitate
ţire. Denumesc din acest motiv
de
funcţii
autonome,
se
dezvoltă cu pornire de la senzaţie (şi,
senzaţia funcţie iraţională (v.
fireşte, şi de la intuiţie, ca replică
mai sus), deşi raţiunea izbuteşte să
necesară a senzaţiei).
înglobeze un mare număr de senzaţii în corelaţii logice. Omul a cărui atitudine generală este orientată după prin cipiul senzaţiei aparţine tipului senzaţie (v. Tip). Senzaţiile normale sînt relative, altfel spus, ele cores pund aproximativ intensităţii stimulului fizic. Senzaţiile patolo gice nu sînt relative, ci anormal de slabe sau anormal de puter nice; în primul caz, ele sînt inhibate, în ultimul caz, exagerate. Inhibarea apare prin predominanţa unei alte funcţii, exagerarea prin contopire cu o altă funcţie, de pildă cu funcţia încă nedi ferenţiată a simţirii sau a gîndirii. Exagerarea senzaţiei dispare de îndată ce funcţia cu care s-a contopit se diferenţiază pe cont propriu. Exemple deosebit de elocvente oferă în acest sens psihologia nevrozelor, în care se
constată foarte frecvent o se-
semiotic. Brazda este un semn care stă
xualizare puternică (Freud) a altor
pentru întreaga bucată
funcţii, adică o contopire a
de pămînt. Tot astfel, roata cu aripi a
senzaţiei sexuale cu alte funcţii.
funcţionarului de la gară
Simbol. Noţiunea de simbol trebuie,
nu este un simbol al căii ferate, ci un
după părerea mea,
semn al apartenenţei la
strict deosebită de noţiunea de semn.
exploatarea feroviară. Simbolul
Semnificaţie simbolică şi
presupune întotdeauna că ex
semnificaţie semiotică sînt lucruri diferite.
presia aleasă este cea mai bună
într-un sens strict,
denumire sau formulă pentru o
Ferrero 68 vorbeşte în cartea sa nu de
stare de fapt relativ necunoscută, dar
simbol, ci de semn. De
recunoscută ca existenţă
pildă, vechiul obicei, potrivit căruia cu
sau ca necesară. Dacă deci roata cu
prilejul vînzării unei bu
aripi a funcţionarului de la
căţi de pămînt se oferea
căile ferate este declarată simbol,
cumpărătorului o brazdă, poate fi nu
aceasta echivalează cu a spune
mit, în chip vulgar, „simbolic", dar potrivit naturii sale, el este
68 Ferrero, Les lois psychologiques du symbolisme, 1895.
502
503
TIPURILE PSIHOLOGIC E
că acel om are de-a face cu o fiinţă
anume fapt încă necunos
necunoscută care nu se poate exprima mai
cut şi incomprehensibil, mistic şi
bine altminteri.
transcendent, deci în primul
Orice interpretare care consideră
rînd psihologic, care nu poate fi reprezentat mai
expresia simbolică o
exact altfel de
analogie sau o desemnare prescurtată
cît prin cruce.
a unui fapt cunoscut este
Atît timp cit este viu, simbolul
semiotică. O interpretare care
exprimă un fapt care alt
socoteşte expresia simbolică drept
minteri nu poate fi caracterizat mai bine. El
cea mai bună şi, în consecinţă, cea mai
este viu atîta timp
clară sau mai caracteris
cît este greu de semnificaţii. Dacă îşi
tică formulare a unui fapt relativ
naşte sensul din el, altfel
necunoscut este simbolică. O
spus, dacă se găseşte acea expresie
interpretare care consideră expresia
care formulează lucrul cău
simbolică o transferare sau
tat, aşteptat sau presimţit mai bine
o transformare intenţionată a unui fapt
decît simbolul existent pînă
cunoscut este alegorică.
în acea clipă, atunci acesta este mort,
A interpreta crucea drept simbol al iubirii divine
adică nu mai posedă decît
este un demers
o semnificaţie istorică. Se poate vorbi
semiotic, căci expresia „iubire divină"
în continuare de el ca de
desemnează starea de
un simbol, cu condiţia subînţeleasă de a
fapt ce trebuie exprimată, mai potrivit
vorbi despre ceea ce a
şi mai bine decît crucea,
fost el înainte de a-şi zămisli propria
care poate avea şi alte multe sensuri.
expresie mai bună. Felul
Simbolică, în schimb, este
în care Pavel şi speculaţia mistică mai
acea interpretare care, depăşind orice
veche tratează crucea
altă explicaţie posibilă,
arată că pentru ei aceasta era un
consideră crucea drept expresie a unui
simbol viu, care reprezenta in
dicibilul într-un mod inegalabil. Pentru orice
absolut imposibil ca un simbol viu,
interpretare ezote
adică greu de înţelesuri, să ia naştere
rică, simbolul este mort, căci ea îl
din raporturi cunoscute. Căci ceea ce
readuce întotdeauna la o ex
decurge
presie pe care o consideră, adesea pe
conţine decît ceea ce s-a introdus în
nedrept, mai potrivită; în
ele. Orice produs psihic, care la un
felul acesta, ea face din simbol semnul
moment dat exprimă cel mai bine o
convenţional al unor ra
stare de fapt încă necunoscută sau
porturi care aiurea sînt mai deplin şi
doar
mai bine cunoscute. Sim
interpretat ca simbol, în măsura în
bolul nu este viu decît pentru punctul de
care se admite că el exprimă şi ceea
vedere ezoteric.
ce
Expresia folosită pentru a desemna
din
relativ
este
aceste
raporturi
cunoscută,
doar
nu
poate
presimţit
şi
fi
încă
nelămurit cunoscut, în măsura în care
ceva cunoscut este
închide in sine o ipoteză sau este în
întotdeauna un simplu semn,
consecinţă desemnarea anticipată a
niciodată un simbol. De aceea e
unui fapt de natură încă necunoscută, orice teorie ştiinţifică este un simbol. Acelaşi lucru e valabil pentru orice fenomen psihologic cu condiţia ca el să enunţe sau să semnifice ceva în plus
care
scapă
cunoaşterii
momentului dat. Această ipoteză este posibilă oriunde există o conştiinţă care
caută
alte
posibilităţi
de
semnificare a lucrurilor. Ea nu este posibilă
—
şi
anume
doar
pentru
conştiinţa în chestiune — în cazul în care aceasta a stabilit o expresie care urmează să spună exact ceea ce a intenţionat să spună, ca, de pildă, o expresie matematică. Atare restricţie însă nu există pentru altă cunoştinţă. Aceasta
poate
concepe
expresia
matematică drept simbolul unui fapt
nu pară simbolic, dar să pară din
psihic ascuns şi necunoscut intenţiei
unghiul
care îl stabileşte, în măsura în care se
Există oricum produse al căror caracter
poate demonstra că acest fapt nu era
simbolic nu depinde doar de atitudinea
cunoscut celui care a creat expresia
conştiinţei
semiotică şi în consecinţă nu putea
revelează din sine însuşi prin efectul
constitui
simbolic
obiectul
unei
utilizări
conştiente.
altei
conştiinţe.
Şi
examinatoare,
invers.
ci
exercitat
se
asupra
observatorului. Aceste produse sînt astfel
890. Dacă ceva are sau nu caracter
constituite îneît, lipsite de simbolismul lor,
de simbol depinde mai întîi de atitudinea
nu ar mai avea nici o semnificaţie. Un
conştiinţei
triunghi cu un ochi închis în el este ca
intelect
examinatoare, bunăoară
care
a
unui
consideră
fapt
pur
atît
de
absurd
îneît
starea de fapt dată nu doar ca atare, ci
observatorul nu îl poate asimila unui
şi ca expresie a necunoscutului. Este de aceea
joc întîmplător. O astfel de configuraţie
perfect posibil ca cineva să stabilească un
impune
fapt care din unghiul său de vedere să
Efectul ei este intensificat fie
o
interpretare
simbolică.
504
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
505
E
prin repetarea frecventă şi identică a
există simbol acolo unde sen
aceleiaşi configuraţii, fie prin grija cu
sul simbolic depinde doar de modul de
care ea este confecţionată, anume ca
examinare. Ea recunoaş
expresie a unei valori particulare ce îi
te simbolul doar atunci cînd acesta
este atribuită.
invită observatorul să pre
Simbolurile care nu acţionează din
supună un sens ascuns. în imaginea unui
ele însele în modul
zeu cu cap de taur se
descris mai sus fie sînt moarte, adică
poate, de pildă, vedea un corp
depăşite de formulări mai
omenesc căruia i s-a înlocuit ca
potrivite, fie sînt produse a căror natură
pul cu acela al unui taur; o astfel de
simbolică depinde ex
explicaţie însă nu rezistă
clusiv de atitudinea conştiinţei
în faţa unei intepretâri simbolice, căci
examinatoare. Putem numi pre
simbolul este aici prea
scurtat această atitudine, care
marcat pentru a putea fi trecut cu vederea.
concepe simbolic fenomenul dat,
Un simbol care îşi subliniază propria
atitudine simbolică. Ea este doar în
natură simbolică
parte justificată de atitudi
nu e neapărat viu. El poate, bunăoară,
nea împrejurărilor exterioare; de
să acţioneze doar asupra
cealaltă parte ea rezultă dintr-o
laturii istorice sau filozofice a
anumită concepţie de viaţă, care
intelectului, să suscite doar un
atribuie un sens oricărui eve
interes intelectual sau estetic. Viu
niment, mic sau mare, şi conferă
este un simbol doar atunci
acestui sens o valoare mai ma
cînd pentru observator el exprimă în
re decît realului pur. Acestei
chip suprem un fapt pre
concepţii i se opune o alta care
simţit dar încă nerecunoscut. în
pune accentul întotdeauna pe realul pur,
aceste condiţii el provoacă o
subordonîndu-i acestuia
participare a inconştientului. El are un
sensul. Pentru această atitudine nu
efect vitalizant şi stimu
lator. După cum spune Faust: „Dar
ceea
altfel ah! mă zguduie-acest
expresie de nedesluşit într-un anume
semn! "*
moment dat, el izvorăşte în chip
Simbolul viu traduce un fragment
ce
necesar
este
din
încă
ceea
necunoscut,
ce
este
mai
esenţial de incon
diferenţiat
ştient, şi cu cît acest fragment este
atmosfera spirituală a epocii sale.
mai răspîndit, cu atît efectul
Cum, pe de altă parte, simbolul viu
său e mai general, căci face să vibreze
închide în sine ceea ce este comun
în fiecare coarda comună.
unui grup mai mare de oameni,
Deoarece simbolul este, pe de-o
tocmai
parte, şi expresia supremă a
asupra lor, el trebuie să sesizeze
şi
mai
pentru
a
complex
putea
în
acţiona
exact atare elemente comune. Ele nu
pot
fi
niciodată
de
ordinul
diferenţierii şi achiţionării celei mai înalte, căci acestea sînt accesibile şi inteligibile doar unei minorităţi, ci natura lor trebuie să fie ceva atît de primitiv, îneît omniprezenţa ei să fie indiscutabilă.
Efectul
simbolului
este
universal doar atunci cînd el exprimă în chip suprem un astfel de conţinut. în aceasta constă efectul puternic şi totodată eliberator al unui simbol social viu. 894. Tot ceea ce am spus despre simbolul social este valabil şi pentru cel individual. Există produse psihice individuale
de
caracter
evident
simbolic care impun fără doar şi poate
o
Pentru
individ,
semnificaţie
interpretare ele
simbolică. au
funcţională
aceeaşi pe
care
simbolul social o are pentru un grup
mai mare de oameni. Aceste produse nu au o
pe bună dreptate de „simptom" şi nu
provenienţă exclusiv conştientă sau
de simbol. Freud a vorbit, perfect
exclusiv inconştientă, ci rezultă din
legitim din punctul său de vedere, de
colaborarea egală a conştientului cu
acte simptomatice69 şi nu simbolice, căci
inconştientul.
produsele
pentru el aceste fenomene nu sînt
conştiente pure, nici cele exclusiv
simbolice în sensul definit aici, ci semne
inconştiente
simptomatice
convingător
Nici
nu
sînt
simbolice,
ci
eo
ipso
atitudinii
ale
fundamental
unui
anume
general
proces
cunoscut.
simbolice a conştiinţei examinatoare
Există
îi revine obligaţia de a le recunoaşte
interpretează produsele inconştiente,
caracterul simbolic. Ele pot fi însă tot
în
atît de bine interpretate ca fapte
simptomele
determinate
de
simboluri extrem de semnificative, în
pildă, erupţia roşie a scarlatinei poate
general însă, nu acesta este cazul.
fi interpretată ca
Dimpotrivă, nevro-
pur
cauzal,
cum,
un „simbol" al
fireşte
principal
nevrotici
şi
în
care
primul
patologice,
scarlatinei. Se vorbeşte în acest caz
Ed. cit., p. 60.
69 Freud, Zur Psychopathologie des Alltagslebens.
îşi
rînd drept
506
TIPURILE
DEFINI
PSIHOLOGI
ŢII
507
CE
ticul de astăzi este mult prea înclinat
exterioară. Fiind bogat în nresimţiri
să interpreteze doar ca „simptome"
şi greu de semnificaţii, simbolul se
fenomene semnificative şi altminteri.
adresează atît gîndirii, cît şi simţirii,
Faptul că în legătură cu ceea ce
iar atunci cînd natura sa imagistică
semnifică sau nu semnifică lucrurile
aparte capătă o formă senzorială,
există două concepţii contradictorii,
aceasta stimulează atît senzaţia cît şi
violent atacate şi apărate de ambele
intuiţia. Simbolul viu nu poate apărea
părţi, ne arată că, pe lingă procese
într-un spaţiu obtuz, puţin evoluat,
care nu exprimă un sens anume, fiind
căci
simple consecinţe, doar simptome,
simbolurile existente pe care i le
există şi altele care poartă în sine un
oferă tradiţia. Doar dorinţa frecventă
sens ascuns, care nu doar provin din
a unui spirit foarte evoluat, pentru care
ceva, ci tind să şi devină ceva, motiv
simbolul oferit nu mai este expresia unică a
pentru care sînt simbolice. Cade în
unirii supreme, poate crea un nou simbol. Dar
seama tactului şi discernămîntului
izvorînd din cuceririle supreme şi ultime
nostru critic a decide cînd avem de-a
ale
face
străfundurile
cu
simptome
şi
cînd
cu
simboluri.
acesta
spiritului
se
mulţumeşte
şi fiinţei,
cu
totodată
din
simbolul
nu
poate să apară doar din funcţiile
895. Simbolul are întotdeauna o
spirituale cele mai diferenţiate, ci
natură extrem de complexă, fiind
trebuie
alcătuit
tuturor
egală măsură, şi din mişcările cele
funcţiilor psihice. El nu este nici
mai joase şi mai primitive. Pentru ca
raţional, nici iraţional. Are o latură
această
accesibilă raţiunii, dar şi una care
contradictorii să fie în genere posi-
scapă acesteia, fiind constituit nu
bilă, ele trebuie să stea alături şi să-
doar din date de factură raţională, ci
şi facă în chip conştient şi deplin
şi din date iraţionale, venind de la
opoziţie. O astfel de stare trebuie să
pura
fie o dezbinare violentă de sine, şi
din
date
percepţie
proprii
interioară
şi
să-şi
tragă
colaborare
rădăcinile,
de
în
stări
anume în măsura în care teza şi
care simbolul este doar simptom, el
antiteza se neagă reciproc, iar eul e
îşi pierde acţiunea eliberatoare, căci
obligat să recunoască participarea sa
nu exprimă dreptul deplin la existenţă
necondiţionată la fiecare din ele.
al
Dacă
in-
aminteşte de reprimarea antitezei,
apare
chiar şi în situaţia în care conştiinţa
una
din
ferioritate,
părţi
este
simbolul
în
precumpănitor ca produs al celeilalte
tuturor
părţilor
psihicului,
ci
nu îşi dă seama de aceasta.
părţi şi este în aceeaşi măsură mai
Dacă există însă o deplină
896.
puţin simbol şi mai mult simptom,
egalitate şi legitimitate a con
anume al unei antiteze reprimate. în
trariilor, atestată de participarea
măsura însă în
necondiţionată a eului şi respectiv antiteză, se produce un blocaj al voinţei: a mai este posibil, căci orice motiv află în faţa lui un mot trar de intensitate egală. Deoarece viaţa
nu
tolerează
niciodată
stagnarea, apare o stază de energie vitală care ar duce la insuportabilă, dacă din tensiunea contrariilor nu s-ar ivi
o
nouă
funcţie
unificatoare,
capabilă să definească pe acestea. Ea apare, fireşte, din regresia libidoului provocată de stază. Deoarece prin dezbinarea totală a voinţei progresul este
imposibil,
libidoul
refulează,
curentul curge înapoi spre sursă, adică oprirea
şi
inactivitatea
conştiinţei
produc o activitate a inconştientului, din care îşi trag rădăcinile arhaice comune toate funcţiile diferenţiate şi în
care
există
conţinuturi
pe
acel care
amestec îl
de
atestă
nenumărate reziduuri de mentalitate
primitivă. 897.
Prin activitatea inconştientului
senzorială. Eul divizat între teză şi antiteză îşi găseşte în baza
se pune în lumină un con
medie propria replică, propria şi unica sa
ţinut constelat în egală măsură de
expresie de care se va
teză şi de antiteză şi care, faţă
prinde cu aviditate spre a scăpa de
de acestea, se comportă compensator (v.
dezbinare. De aici faptul că
mai sus). Deoarece în
tensiunea dintre contrarii se scurge în
treţine relaţii atît cu teza, cît şi cu
expresia medie pe care o
antiteza, conţinutul se consti
apără de lupta contrariilor care se
tuie într-o bază medie pe care
declanşează curînd în ea şi în
contrariile se pot unifica. Dacă
jurul ei, căci contrariile încearcă,
luăm drept exemplu opoziţia dintre
fiecare, să rezolve noua ex
simţuri şi spirit, atunci con
presie în propria accepţie. Factorul
ţinutul mediu izvorît din inconştient
spiritual vrea să transforme
oferă tezei, în virtutea bo
expresia inconştientului în ceva
găţiei sale de raporturi spirituale, o
spiritual, simţurile vor să facă
expresie binevenită, iar în
din ea ceva senzorial, una tinde să
virtutea evidenţei sale senzoriale, va
creeze ştiinţă sau artă, cea-
cuprinde în ci şi antiteza
508
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
509
E
laltă să obţină o trăire la nivel
rioară care conferă stabilitate
sensibil.
necondiţionată eului. în realitate
Dizolvarea
produsului
inconştient într-un sens sau în altul
însă probabil că lucrurile se prezintă în
izbuteşte doar dacă eul nu este
felul următor: stabilita
total disociat, ci înclină mai mult
tea şi caracterul determinat al
într-o parte decît în alta. Dacă una din
individualităţii, pe de-o parte, for
părţi reuşeşte să dizolve produsul
ţa superioară a expresiei conştiente,
inconştient, atunci nu doar acesta înclină
pe de alta, nu sînt dccît
cu totul în direcţia respectivă, ci şi eul,
semnele unei aceleiaşi stări de fapt.
ceea ce duce la o identificare a eului
Dacă expresia inconştientă se
cu funcţia cea mai favorabilă (v.
conservă în asemenea mă
Funcţia inferioară). Drept urmare, procesul
sură, atunci ea devine un fel de
de disociere se va repeta ulterior pe o
materie primă indisociabilă, dar
treaptă mai înaltă.
formativă care se constituie în
Dacă, în virtutea stabilităţii eului,
obiectul comun al tezei şi anti
nici teza, nici antiteza
tezei. Ea se transformă astfel într-un
nu izbutesc să dizolve produsul
conţinut care domină în
inconştient, avem dovada că ex
treaga atitudine, anulează disocierea
presia inconştientă este superioară
şi constrînge forţa contra
atît uneia, cît şi celeilalte.
riilor să se angajeze pe firul unei albii
Stabilitatea eului şi superioritatea
comune. în felul acesta,
expresiei medii în raport de
staza vieţii este suspendată, ea poate
teză şi antiteză îmi par a fi corelaţii ce
curge mai departe cu forţe
se condiţionează reciproc.
reînnoite şi ţeluri noi.
Uneori s-ar zice că stabilitatea
Am numit procesul descris mai sus în
individualităţii înnăscute este de
totalitatea lui:
terminată, alteori că expresia
funcţie transcendentă; înţeleg prin
inconştientă posedă o forţă supe
„funcţie" nu o funcţie funda
mentală, ci una complexă, compusă
pe care materia o capătă sub
din alte funcţii, iar prin
acţiunea contrariilor stă secretul
„transcendent" nu o calitate
acţiunii
metafizică, ci faptul că această
funcţiilor psihice. Aluzii la funda-
funcţie operează o trecere de la o
mentele
atitudine la alta. Materia primă
simboluri găsim în puţinele re-
prelucrată de teză şi de antiteză care
latări despre perioadele de iniţiere
reuneşte contrariile in pro
ale întemeietorilor de religii, de
cesul ei formativ este simbolul viu. în
pildă Isus şi Satana, Buddha şi
materia sa brută, multă
Mara, Luther şi Diavolul, Zwingli şi
vreme indisolubilă, zace aspectul
preistoria sa mireană, reînnoirea
său divinatoriu, iar în forma
lui Faust prin contractul cu Mephisto, la
sale
asupra
tuturor
generator
procesului
de
Goethe. La finele lui Zarathustra al lui Nietzsche
aflăm
un
exemplu
elocvent de reprimare a antitezei în figura „omului celui mai slut". 901. Simţire. Socotesc simţirea ca fiind una din cele patru funcţii psihologice fundamentale. Nu mă pot
alătura
psihologice simţire
un
acelei
care
direcţii
înţelege
fenomen
prin
secundar
dependent de „reprezentări" sau de senzaţii, ci o concep, asemenea lui Hoeffding, Wundt, Lehmann, Kiilpe, Baldwin şi a altora, ca o funcţie
autonomă
Sentimentul
este
suigeneris.70 mai
întîi
un
proces care are loc între eu şi un conţinut dat, şi anume un proces care atribuie conţinutului o anume valoare, însemnînd respingere
acceptare
(„plăcere"
sau sau
„neplăcere"); el este însă şi un
conştiinţei, ci a stării momentane,
proces care, abstracţie făcînd de
globale a acesteia, în sensul, iarăşi, de
conţinutul momentan al conştiinţei
acceptare
sau de senzaţii momentane, poate
respingere. Simţirea este mai întîi
apărea izolat ca „stare de spirit".
un proces strict subiectiv, care poate fi
în această din urmă situaţie, el se
în
poate raporta cauzal la conţinuturi anterioare ale conştiinţei, dar nu neapărat, putînd proveni tot atît de
bine
şi
din
conţinuturi
inconştiente, după cum atestă din belşug
psihopatologia.
Dar
şi
starea de spirit, fie că este o simţire generală sau doar parţial dată, exprimă o evaluare, dar nu a unui anume conţinut particular al
sau,
respectiv,
de
70 Pentru istoria noţiunii de simţire şi pentru teoria sistemului, cf. Wundt, Grundrifi der Psychologie, 1902, pp. 35 ş. urm.; Nahlowsky, Das Gefuhlsleben in seinen
wesentlichsten
Erscheinungen
etc,
1907; Ribot, Psychologie der Gefuhle, 1903; Lehmann, Die Hauptgesetze des menschlichen Gejuhlslebens, 1908; Villa, Einleitung in die Psychologie der Gegenwart, 1902, pp. 208 ş. urm.
510
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
511
E
orice privinţă independent de stimulul
foarte adesea cu senzaţii. în acest
exterior,
caz, ea poate fi numită afec
deşi
senzaţie. 71
ea
Pînă
însoţeşte şi
o
orice
senzaţie
tivă sau (aşa cum procedez în lucrarea
„indiferentă" are un „sunet afectiv",
de faţă) senzaţie afectivă
anume acela al indiferenţei, prin care,
(Gefiihlsempfindung), termen care
din nou, se exprimă o valorizare.
desemnează o fuziune indi
Simţirea
este
solubilă a simţirii cu elemente
judecată,
diferită
intelectuală urmăreşte
deci
prin să
o
însă
formă de
de
judecata
aceea
că
producă
o
ea
nu
relaţie
senzoriale. Acest amestec carac teristic se găseşte pretutindeni acolo unde simţirea se dovedeşte
conceptuală, ci un act subiectiv de
a fi o funcţie nediferenţiată, cel mai
acceptare
clar el apare în cazul unui
sau
de
respingere.
Evaluarea prin simţire este proprie
nevrotic cu gîndire diferenţiată. Deşi
oricărui conţinut conştient, indiferent
simţirea este o funcţie în
de natura lui. Dacă intensitatea simţirii
sine autonomă, ea poate să ajungă
sporeşte, apare afectul (v. mai sus),
dependentă de o alta, de pildă
adică o stare a sentimentului însoţită de
de gîndire; în această situaţie apare o
inervaţii
simţire care însoţeşte gîn
corporale
perceptibile.
Sentimentul se deosebeşte de afect
direa şi care se salvează de la a fi
prin faptul că el nu provoacă nici un
refulată din conştiinţă doar
fel de inervaţii corporale perceptibile,
în măsura în care se adaptează
adică provoacă tot atît de puţin sau tot
conexiunilor de natură intelec
atît de mult ca un proces obişnuit de
tuală.
gîndire. Simţirea obişnuită, „simplă" este
Simţirea concretă, obişnuită trebuie deosebită de simţi
concretă (v. mai sus),
rea abstractă. După cum noţiunea
este adică amestecată cu alte
abstractă (v. Gîndire) lasă de-o
elemente funcţionale, de pildă,
parte diferenţele dintre lucrurile pe care ea
le concepe, tot astfel
diferitele evaluări particulare. După
simţirea abstractă se ridică deasupra
cum gîndirea ordonează sub formă de
deosebirilor dintre felurite
noţiuni conţinuturile conştiente, tot
le conţinuturi de ea evaluate şi
astfel
produce o „stare de spirit" sau
acestea
stare a sentimentului care închide în
valoarea lor. Cu cit simţirea este mai
sine, şi suprimă astfel,
concretă, cu atît mai subiectivă şi mai
71 Pentru deosebirea dintre sentiment şi senzaţie, cf. Wundt, Grundzuge der pltysiologischen Psychologie, I, 1902, pp. 350 ş. urm.
simţirea din
le
urmă
ordonează
pe
în
de
funcţie
personală este valoarea conferită de ea; în schimb, cu cît simţirea este mai abstractă, cu atît valoarea conferită de ea este mai generală şi mai obiectivă. După cum o noţiune integral abstractă nu
mai
coincide
cu
detaliile
şi
particularitatea obiectelor, ci doar cu elementele generale şi comune ale lor, tot astfel simţirea integral abstractă nu se acoperă cu elementul particular şi cu însuşirile sale afective, ci doar cu ansamblul tuturor elementelor şi cu ne-diferenţierea lor. Ca şi gîndirea, simţirea este o funcţie raţională, căci, potrivit experienţei, legile raţiunii sînt acelea care repartizează valorile, după cum şi noţiunile se constituie în acord cu legile raţiunii. Evident, definiţiile de mai sus nu caracterizează nicide cum esenţa simţirii, ci îi trasează doar liniile exterioare. Faculta tea conceptuală a intelectului se dovedeşte incapabilă să formu leze esenţa simţirii într-un limbaj conceptual, deoarece gîndirea
aparţine unei categorii pe care simţirea
sentimentului. Cîte clase de conţinut
nu o poate măsura, după
diferenţiate şi cunoscute de intelect,
cum în genere nici o funcţie
tot atîtea sentimente, fără
psihologică fundamentală nu se
însă ca să se ajungă la o clasificare
poate exprima pe deplin prin alta.
exhaustivă a acestora, căci
Acestei împrejurări i se da
dincolo de clasele de conţinuturi
torează faptul că o definiţie
posibile, sesizabile prin inte
intelectuală nu va fi niciodată în
lect, există şi sentimente care se
situaţia de a reda, fie şi aproximativ,
sustrag oricărei rubricări inte
specificul sentimentului.
lectuale. Ideea de clasificare este ea
Faptul că sentimentele sînt clasificabile
însăşi de ordin intelectual
nu oferă nici un element
şi de aceea incomensurabilă în raport
capabil să le elucideze esenţa, căci
cu esenţa sentimentului.
cea mai precisă clasificare
Trebuie de aceea să ne mulţumim cu
nu va putea să indice decît acel
fixarea graniţelor noţiunii.
conţinut sesizabil intelectual-
Modul de evaluare prin simţire este
mente de care sentimentele sînt
comparabil cu aper-
legate, fără însă ca prin aceasta
cepţia intelectuală, este o apercepţie a
să dea seama de specificul
valorii. Se poate distinge
512
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
513
E
o
apercepţie
activă
şi,
respectiv,
pasivă a sentimentului. Actul pasiv al
tipul simţire (v. Tip). Şinele72. Ca noţiune empirică, şinele
simţirii este caracterizat de faptul că
desemnează întreg
un
cuprinsul fenomenelor psihice ale
conţinut
atrage
psihologic
excită
sentimentul,
participarea
afectivă
a
sau
forţînd subiectului.
omului. El exprimă unitatea şi totalitatea personalităţii. în măsura
Actul activ al simţirii distribuie valori
însă în care aceasta este,
cu pornire de la subiect, el evaluează
în virtutea participării ei la
conţinuturile după intenţie, şi anume
inconştient, doar parţial conştientă,
după
noţiunea de sine este de fapt în parte
o
intenţie
afectivă
şi
nu
intelectuală. Simţirea activă este deci
empirică şi în parte un
o funcţie direcţională, o acţiune a
postulat. Cu alte cuvinte, ea cuprinde
voinţei, de pildă a iubi în opoziţie cu a
cognoscibil şi incognosci
fi îndrăgostit, această din urmă stare
bil, respectiv ceea ce încă nu este
fiind o simţire pasivă, nedirecţionată,
cunoscut. Aceste calităţi şi
după cum arată şi uzul lingvistic care
nele le are în comun cu foarte multe
desemnează „iubirea" drept activitate
noţiuni de ordinul ştiinţelor
şi
naturii, care sînt mai mult nomina decît idei. în
„a
fi
îndrăgostit"
drept
stare.
Simţirea nedirecţionată este o intuiţie
măsura în care
afectivă.
totalitatea, constînd din conţinuturi
în sens
strict
deci,
doar
simţirea activă, direcţionată poate fi
atît conştiente cît şi incon
socotită raţională; simţirea pasivă, în
ştiente, este un postulat, noţiunea ei
schimb, este iraţională, în măsura în
este transcendentă; ea pre
care produce valori fără concursul,
supune de aceea că factorii
uneori chiar fără intenţia, subiectului.
inconştienţi decurg din cauze empi
Atunci cînd atitudinea generală a
rice şi caracterizează astfel o esenţă
individului se orientea
doar în parte descriptibilă,
ză după funcţia simţirii, vorbim de
în parte însă pro tempore incognoscibilă
şi nelimitabilă. Deoa
cum rege, erou, profet, mîntuitor etc,
rece practic există fenomene ale
sau ca simbol al totalităţii, precum
conştiinţei şi fenomene ale in
cerc, pătrat, quadratura circuli, cruce etc.
conştientului, şinele ca totalitate
în
psihică are atît un aspect con
complexio oppositorum, o îmbinare de contra-
ştient, cît şi unul inconştient. Empiric,
rii,
şinele apare în vise, în
dualitate unită, precum Dao, com-
mituri, în basme sub chipul
binaţie de Yang şi Yin, perechea de
„personalităţii supraordonate", pre-
fraţi,
măsura
în
şinele
sau
care
poate
apărea
eroul
(dragonul,
reprezintă
şi
şi
ca
adversarul
fratele
o
o
său
duşmănos,
duşmanul de moarte, Faust şi Mephisto etc);
cu
alte
cuvinte,
şinele
apare
empiric ca un joc între lumină şi umbră, deşi conceptual el este înţeles ca totalitate şi deci ca unitate în care contrariile sînt unite. Nefiind evidentă, o astfel de noţiune este — tertium nou datur — din chiar acest motiv, transcendentă. Ar fi chiar — logic — o speculaţie inutilă, dacă nu ar desemna şi numi simbolurile unităţii, apărute empiric. Şinele nu este o idee filozofică, în măsura în care nu îşi enunţă propria existenţă, adică nu se ipostaziază. Intelectual-mente,
el
nu
dccît
are
semnificaţia unei ipoteze. Simbolurile sale
empirice,
în
adesea
o
foarte
schimb,
posedă
numinozitate
sem-
nificativă (de pildă, mandala), adică o valoare exemplu: pitagoreica
afectivă „Deus
apriorică est
tetraktys,
(de
circulus...", cua-ternitatea
etc); şinele se dovedeşte a fi astfel o
reprezentare arhetipală care diferă de
plex funcţional determinat şi limitat
celelalte reprezentări de acelaşi tip
care ar putea fi mai bine
prin faptul că ocupă un loc central în
caracterizat de termenul „personalitate". Spre
virtutea importanţei conţinutului şi a
a-mi preciza po
numinozităţii sale.
ziţia, voi aduce în discuţie unele
Sintetic, v. Constructiv.
puncte de vedere mai îndepăr
Suflet. în cursul cercetărilor mele m-
tate de subiectul meu. E vorba mai
am simţit îndemnat
ales de cercetările strălucite
să fac o deosebire conceptuală între
ale şcolii franceze privind disocierea
suflet şi psyche. Prin psyche
personalităţii, somnambu-
înţeleg totalitatea proceselor psihice,
lismul, dedublarea caracterului etc.
atît a celor conştiente, cît
care ne situează în prezenţa
şi a acelor inconştiente. Prin suflet, în
ipotezei unei multitudini de
schimb, înţeleg un com
personalităţi într-unui şi acelaşi individ."
72 Această definiţie a fost scrisă
73 Azam, Hypnotisme, doubie conscience et
anume pentru volumul de faţă
altdrations de la personnalite1, 1887. Morton
(1958).
Prince, The Dissociation of a Personality, 1906. Landmann, Die
514
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
515
E
910.
E limpede că la un individ
mediului devine cu atît mai obişnuită
normal nu apare niciodată o
cu cît este pretinsă mai
astfel de pluralitate a personalităţii; dar
îndelung şi mai frecvent. Foarte mulţi
disocierea personalităţii,
oameni din clasa cultivată
de nenumărate ori constatată, trebuie
trebuie să se mişte în două medii total
să existe şi la indivizii nor
diferite, în cercul domes
mali, cel puţin sub o formă vag
tic, familial şi în sfera profesională.
schiţată. într-adevăr, în condiţii
Cele două medii total dife
le unei examinări psihologice mai
rite pretind două atitudini total diferite
atente, se pot identifica fără
care, în funcţie de gradul
dificultăţi prea mari şi la indivizii
de identificare (v. mai sus) a eului cu
normali urme cel puţin palide
atitudinea respectivă, de
de disociere a caracterului. E
termină dublarea caracterului.
suficient, de pildă, să urmărim
Corespunzător condiţiilor şi ne
foarte atent pe cineva în condiţii
cesităţilor sociale, caracterul social se
diferite pentru a descoperi cît
orientează pe de-o parte
de izbitor i se schimbă personalitatea
după aşteptările şi exigenţele
cînd trece dintr-un mediu
mediului profesional, pe de alta
în altul, manifestîndu-şi de fiecare dată
după intenţiile sociale şi aspiraţiile
un caracter puternic con
subiectului. Caracterul do
turat şi clar diferit de precedentul.
mestic ar trebui de regulă să se
Proverbul „înger pe stradă,
formeze în funcţie de pretenţiile
diavol acasă" este o formulare, izvorîtă
la cordialitate şi comoditate ale
din experienţa cotidiană,
individului, de unde faptul că
a fenomenului de disociere a
oameni care în viaţa publică sînt
personalităţii. Un mediu anume
extrem de energici, curajoşi,
pretinde o atitudine anume. Această
tenace, voluntari şi brutali, acasă, în
atitudine corespunzătoare
familie sînt buni, delicaţi,
îngăduitori şi slabi. Care este
care tratarea disocierii personalităţii şi
caracterul lor adevărat, personali
ca o problemă a psihologiei normale
tatea lor reală? A răspunde la această
este
întrebare e adesea impo
părerea
sibil.
discuţia începută, la întrebarea de mai
911.
Aceste scurte reflecţii arată
perfect mea,
îndreptăţită. pentru
a
După
continua
sus s-ar putea răspunde că un astfel
că disocierea caracterului
de om nu are un caracter real, adică el
este perfect posibilă şi în cazul
nu este individual (v. mai sus), ci colectiv (v.
individului normal. Motiv pentru
mai sus), co-respunzînd prin urmare
Mehrheit
geistiger
Personlichkeiten
im
Individuum, 1894. Ribot, Die Person-lichkeit, 1894. Floumoy, Des îndes d la Planete Marş, 1909. Jung, Zur Psy-chologie und Pathologie
sogenannter
occulter
Phănomene (Gesammelte Wer-ke, I).
împrejurărilor şi aşteptărilor de ordin general.
Dacă
el
ar
fi
individual,
caracterul său ar rămîne neschimbat, indiferent de diversitatea atitudinilor sale. El nu s-ar identifica cu o atitudine sau alta şi nu ar putea, şi nici nu ar voi, să împiedice ca individualitatea lui să se manifeste cumva într-o stare ori în alta. El este într-adevăr individual, ca orice fiinţă, dar este şi inconştient. Identificîndu-se
mai
mult
sau
mai
puţin cu fiecare din atitudinile sale, el îi înşală cel puţin pe cei din jur, adesea şi pe sine, în legătură cu caracterul său real; el îşi pune o mască despre care ştie că răspunde, pe dc-o parte, intenţiilor sale, pe de alta, exigenţelor şi opiniilor mediului său, în aşa fel încît în el predomină cînd elementul
personal,
cînd
exterioară.
Această
mască,
influenţa anume
atitudinea adoptată ad hoc, o numesc persona14. în Antichitate, acest termen denumea masca actorului.
Ambele atitudini semnalate mai sus
întreţine cu subiectul şi aceea pe care
sînt două persona
el o are cu obiectele ex
lităţi colective pe care le rezumăm sub
terioare, înţeleg prin subiect mai întîi
numele de persona sau
acele porniri, sentimente,
personae. Am sugerat mai sus că
gînduri şi senzaţii vagi sau tulburi care
individualitatea reală este di
nu provin, de o manieră
ferită atît de una cît şi de cealaltă.
demonstrabilă, din continuitatea trăirii
Persona este deci un complex
conştiente în obiect, ci
funcţional constituit din raţiuni de
răsar, mai degrabă tulburînd şi frinînd,
adaptare sau de comoditate
alteori stimulînd, din în
necesară, dar care nu se identifică cu
tunecimile interioare, din adîncurile şi
individualitatea. Acest
fundalurile conştiinţei şi
complex funcţional se referă exclusiv la relaţia cu obiectele. Este necesar să se distingă relaţia pe care individul o
74 Cf. Die Beziehungen zwischen dem leh und dem Unbewufiten, pp. 61 ş. urm. {Gesammelte Werke, VII).
516
TIPURILE
DEFINI
PSIHOLOGI
ŢII
517
CE
alcătuiesc în totalitatea lor percepţia
procese inconştiente. Acestor feno-
pe
viaţa
mene le aparţin fireşte şi visele care,
conceput
după cum se ştie, sînt adesea reduse
care
o
avem
inconştientului. ca
despre
Subiectul,
„obiect
in-
la cauze exterioare şi superficiale,
conştientul. După cum există o relaţie
precum indigestii, supinaţie şi altele
cu
de
obiectul
interior",
exterior,
este
o
atitudine
acelaşi
fel,
deşi
o
astfel
de
exterioară, tot astfel există şi o relaţie
explicaţie nu rezistă niciodată unei
cu
atitudine
critici severe. Atitudinea oamenilor
interioară. E de înţeles că această
faţă de aceste lucruri este diferită.
atitudine interioară este, în virtutea
Unul nu se lasă cîtuşi de puţin tulburat
esenţei ei extrem de intime şi greu
de procesele sale interioare, putîndu-le trece cu
accesibile,
puţin
vederea, altul este cu totul dominat de ele; încă
cunoscută decît atitudinea exterioară
de la sculare, o fantezie oarecare sau
pe care oricine o poate vedea fără
un sentiment dezagreabil îi strică
probleme. Cu toate acestea nu mi se
dispoziţia pe toată ziua, o senzaţie
pare dificil să ne facem o idee despre
neplăcută îi sugerează ideea unei boli
această
ascunse, un vis îi lasă o presimţire
obiectul
interior,
de
departe
atitudine
o
mai
interioară.
Toate
aşa-numitele inhibiţii, capricii, dispo-
întunecată,
ziţii întîmplătoare, toate sentimentele
superstiţios. Alţii sînt doar episodic
şi fragmentele imaginative care uneori
afectaţi
tulbură
inconştiente sau doar de o anume
activitatea
concentrată,
deşi
de
aceste
impulsuri
pe
a
conştient de faptul că ele sînt un
cauze
subiect posibil de reflecţie, pentru
corporale sau la altele de natură
altcineva, în schimb, ele constituie o
diferită nu provin de regulă niciodată
problemă
din surse pe care conştiinţa li le
Unul le evaluează fiziologic sau le
atribuie; ele sînt percepţii ale unor
atribuie comportamentului semenului
raţionaliza
le
nostru
reduce
la
de
de
Cineva
e
categorie
obiceiul
lor.
nu
alteori liniştea celui mai normal om şi care
a
altminteri
meditaţie
nu
este
cotidiană.
său, altul descoperă în ele o revelaţie
trecute cu vederea nu sînt lipsite de
religioasă.
atitudine interioară, după cum nici
914. Aceste moduri diferite de abordare a
acelea care, ignorind constant obiectul exterior,
impulsurilor venite din inconştient sînt la
realitatea faptelor, nu sînt lipsite de
fel de obişnuite ca atitudinile faţă de
atitudine exterioară. în aceste din
acestea,
urmă cazuri, destul de frecvente,
atitudinea interioară corespunde de
persona prezintă o defecţiune totală a
aceea unui complex funcţional la fel
raporturilor,
de bine definit. Acele cazuri în care
brutalitate
procesele psihice interioare par a fi în
decît în faţa unor lovituri dure ale
întregime
destinului. Nu rareori, tocmai astfel
obiectul
exterior.
Ca
şi
de
uneori
chiar
o
oarbă care nu cedează
indivizi
a
căror
caracterizată
de
inflexibilă
faţă
au
persona o
este
brutalitate
de
procesele
inconştientului o atitudine extrem de influenţabilă. Pe cit de neinfluenţabili şi de inaccesibili sint în afară, pe atît de blînzi, de lipsiţi de vlagă şi de determinabili sînt faţă de procesele lor
interioare.
atitudinea
în
aceste
interioară
a
cazuri,
indivizilor
corespunde deci unei personalităţi interioare
diametral
opuse
celei
exterioare. Cunosc, de pildă, un om care a distrus fără cruţare şi cu orbire fericirea celor apropiaţi lui, care însă îşi întrerupe importante călătorii de afaceri
spre
a
se
desfăta
cu
priveliştea frumoasă a lizierei unei păduri zărite din tren. Cazuri identice sau asemănătoare sînt cu siguranţă cunoscute oricui, aşa încît nu are rost să mai multiplic exemplele.
915. Dacă experienţa cotidiană ne autorizează
să
o
această stare de fapt; cînd cineva
ne
adoptă o atitudine obişnuită faţă de
să
anumite situaţii, se spune: el devine
admitem existenţa unei personalităţi
cu totul altul în cutare sau cutare
interioare.
de
situaţie. în felul acesta se exprimă
comportare pe care îl are cineva faţă
autonomia complexului funcţional al
de procesele psihice interioare, este
unei atitudini obişnuite: este ca şi
atitudinea interioară, caracterul cuiva
cînd
întors
Numesc
individul în posesie, ca şi cînd „un alt
atitudinea exterioară, caracterul exte-
spirit ar fi intrat în el". Aceeaşi
personalitate autorizează,
rior
—
vorbim
exterioară, în
egală
Acesta
către
ea
măsură,
este
modul
inconştient.
persona;
de
puţin identifica. Limba exprimă plastic
numesc
atitudinea
o
altă
autonomie
interioară — anima, suflet. în măsura în
frecvent
care
revendicată
este
obişnuită,
atitudinea
personalitate
care-i
atitudinii şi
ar
revine exterioare de
lua
foarte este
atitudinea
constituie un complex funcţional mai
interioară, de suflet. Una din cele
mult sau mai puţin solid închegat cu
mai dificile probe de
care eul se poate mai mult sau mai
518
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
519
E
măiestrie
pedagogică
este
cea mai influenţabilă. Sufletul său
schimbarea atitudinii exterioare, a
conţine deci acele însuşiri general
persona-ei. Tot atît de dificilă este însă
umane, precum determinabilitatea şi
şi
căci
slăbiciunea, care lipsesc cu totul persona-cl
structura acestuia obişnuieşte să fie
sale. Dacă persona este intelectuală,
la fel de solidă ca şi aceea a persona-e\.
sufletul
După cum persona este o esenţă care
Caracterul complementar al sufletului
constituie adesea întreg caracterul
afectează şi sexul subiectului, aşa
aparent
însoţindu-1
cum am văzut de nenumărate ori. O
uneori invariabil de-a lungul întregii
femeie foarte feminină are un suflet
sale vieţi, tot astfel şi sufletul este o
masculin, un bărbat foarte viril are un
esenţă precis conturată, care uneori
suflet feminin. Acest contrast vine din
are un caracter invariabil stabil şi
faptul că, de pildă, bărbatul nu este
autonom ce poate fi foarte bine
absolut şi în toate lucrurile viril, ci el
definit şi descris.
posedă în mod normal şi anume
schimbarea
al
sufletului,
unui
om,
este
sigur
sentimental.
916. Pe baza experienţei mele cred,
trăsături feminine. Cu cît atitudinea
în ce priveşte caracterul sufletului, că
sa exterioară e mai virilă, cu atît
el
trăsăturile feminine sînt mai deplin
se
comportă
complementar exterior.
faţă
Sufletul
în de
mare
caracterul
conţine
toate
înlăturate
şi
trec
în
inconştient.
Această împrejurare explică de ce
calităţile general umane care lipsesc
tocmai
bărbaţii
atitudinii conştiente. Tiranul muncit
afectaţi
de coşmaruri, de presimţiri sumbre şi
caracteristice:
spaime interioare este o figură tipică.
inconştientului
în afară brutal, dur şi inaccesibil, este
comportament feminin, determinabil
în interior prada fiecărei umbre, supus
şi
oricărui capriciu, ca şi cum ar fi
femeile cele mai feminine manifestă
făptura cea mai puţin autonomă şi
adesea faţă de unele lucruri lăuntrice
de
influenţabil.
foarte anumite
faţă ei
Şi
de
virili
sînt
slăbiciuni impulsurile au
invers,
un
tocmai
o
ignoranţă,
obstinaţie intensitate,
o
pe le
îndărătnicie care,
la
întîlnim
şi
o
creteţea, sau cel puţin acestea sînt
aceeaşi
considerate ca idealuri, tot astfel la
doar
în
femeie
predomină
sentimentul.
în
atitudinea exterioară a bărbaţilor.
suflet însă, lucrurile se inversează, în
Dacă vorbim deci în cazul bărbatului
interiorul său bărbatul se lasă în voia
despre o anima, trebuie să ne referim în
sentimentelor, în vreme ce femeia
cazul femeilor la un animus. După cum la
reflectează. De aceea bărbatul dez-
bărbat
în
nădăjduieşte total în împrejurări în
atitudinea lui exterioară, logica şi
care femeia mai poate consola şi
con-
spera,
prevalează,
în
genere,
motiv
pentru
care
el
se
sinucide mai uşor decît ea. Pe cît de lesne poate femeia să cadă victimă împrejurărilor sociale, de pildă, ca prostituată, pe atît de mult poate bărbatul
să
inconştientului,
sucombe alcoolismului
impulsurilor şi
altor
vicii. în ce priveşte însuşirile general umane, caracterul sufle tului se poate deduce din caracterul persona-e\. Tot ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie în atitudinea exterioară, dar nu este, poate fi în mod sigur întîlnit în atitudinea interioară. Aceas ta este o regulă fundamentală, care mi se reconfirmă de fiecare dată. în ce priveşte însă însuşirile individuale, aici nu se poate deduce nimic. Putem fi doar siguri că dacă cineva se identifică cu persona lui, atunci însuşirile sale individuale sînt asociate
sufletului. Din această asociaţie
alta, caracterul simbolic
izvorăşte simbolul, frecvent în
şi prospectiv al acestuia. De aici,
vise, al gravidităţii sufletului care se
„bogăţia de presimţiri" şi
sprijină pe imaginea pri
„creativitatea" atitudinii interioare.
mordială a naşterii eroului. Copilul care
Identitatea cu persona determină
trebuie să se nască sem
automat o identitate in
nifică în acest caz individualitatea încă
conştientă cu sufletul, căci dacă
neconştientizată. După
subiectul, eul, este indistinct de
cum persona, ca expresie a adaptării la
persona, el nu întreţine o relaţie
mediu, este de regulă
conştientă cu procesele incon
puternic influenţată şi formată de
ştientului. El este totuna cu aceste
acesta, tot astfel şi sufletul
procese. Cel care se identifică
este puternic format de inconştient şi
necondiţionat cu rolul său exterior
de calităţile acestuia. După
este iremediabil căzut pradă
cum într-un mediu primitiv, persona asumă
proceselor interioare, adică el se va
aproape inevitabil
încrucişa în cazul dat în
trăsături primitive, tot astfel sufletul
mod inevitabil cu rolul său exterior
preia, pe de-o parte, trăsă
sau îl va duce pe acesta la
turile arhaice ale inconştientului, pe de
absurd (v. mai sus Enantiodromiă). Afirmarea liniei individuale
520
TIPURILE
DEFINIŢ
PSIHOLOGIC
II
521
E
devine astfel imposibilă, şi viaţa curge
în măsura în care o astfel
în albia unor inevitabile antagonisme. în
de atitudine devine obişnuită, punînd o
astfel
anume pecete pe carac
de
cazuri,
şi
sufletul
este
întotdeauna proiectat într-un obiect
terul individului, vorbesc de un tip
real corespunzător, faţă de care există
psihologic. Aceste tipuri ba
o neapărată relaţie de dependenţă.
zate pe funcţiile fundamentale şi care
Toate reacţiile declanşate de acest
se pot numi tipul gîndire,
obiect au asupra subiectului un efect direct,
tipul simţire, tipul intuiţie şi tipul
care
senzaţie se pot împărţi în două
acţionează
pe
dinăuntru.
E
adesea vorba de legături tragice (v.
clase în raport de calitatea funcţiilor
Imagine a sufletului).
fundamentale: în tipuri ra
Tip. Tipul este un exemplu sau un
ţionale şi în tipuri iraţionale. în prima
model care redă în
categorie intră tipul gîn
mod caracteristic particularităţile unei
dire şi tipul simţire, în cea de a doua,
specii sau ale unei gene
tipul intuiţie şi tipul sen
ralităţi, în sensul mai restrins al
zaţie (v. Raţional, Iraţional). Sensul
lucrării de faţă, tip este un mo
precumpănitor pe care îl ia
del caracteristic al unei atitudini (v. mai sus)
mişcarea libidinală permite o nouă
generale, care se
împărţire în alte două clase:
manifestă în numeroase forme
introversie şi extraversie (v. mai sus). Toate
individuale. Dintre multiplele
tipurile fundamen
atitudini posibile, am pus în evidenţă,
tale pot aparţine atît unei clase cît şi
în cuprinsul acestei cer
celeilalte, după cum atitudi
cetări, doar patru, anume acelea care
nea lor dominantă este mai
se orientează în principal
introvertită sau mai extravertită. Ti
după funcţiile psihologice
pul gîndire, bunăoară, poate aparţine
fundamentale (v. Simţire), deci după
atît clasei introvertite, cît
gîndire, sentiment, intuiţie şi senzaţie.
şi celei extravertite, tot aşa, oricare
dintre celelalte tipuri. Dis
respectiv extravertit, ci am identificat tipul
tincţia între tipuri raţionale şi
gîndire cu introversia şi tipul simţire cu
iraţionale se sprijină pe alt punct
extraversia. O dată cu prelucrarea
de vedere şi nu are nimic a face cu
întregului material, mi-am dat seama
extraversia şi introversia.
că atît tipul introversiei cît şi cel al
în două comunicări provizorii despre
extraversiei
trebuie
tratate
drept
tipologie75 nu am
categorii
deosebit tipul gîndire, respectiv
funcţionale. Această distincţie este
simţire de tipul introvertit,
perfect justificată de experienţă; nu e
supraordonate
tipurilor
nici o îndoială că există, de pildă, două tipuri de simţire, dintre care unul se orientează mai degrabă după trăirea afectivă, celălalt mai degrabă după obiect. 921. Voinţă. înţeleg prin voinţă suma de energie psihică aflată la dispoziţia conştiinţei. Procesul voliţional ar fi deci un proces energetic, declanşat prin
motivaţie
conştientă.
Nu
aş
desemna deci prin voinţă un proces psihic
determinat
de
motivaţia
inconştientă. Voinţa este un fenomen psihologic
care
îşi
datorează
existenţa culturii şi educaţiei morale. Ea
lipseşte
în
bună
mentalitatea primitivă. 75 Jung, Zur Frage der psychologischen Typen în „Archives de Psycholo-gie", voi. XVI; apoi Die Psychologie der unbewufiten Prozesse (Gesammelte Werke, VII).
măsură
din
CUVÎNT DE
CUVÎNT DE
ÎNCHEIERE
ÎNCHEIERE
922. în epoca noastră, în care
523
o distribuire echitabilă a fericirii
s-a dezvoltat, cu pornire de la
s-ar
cuceririle Revoluţiei franceze, de
reglementări uniforme ale vieţii.
la
Ar
„libertate,
egalitate,
frater-
putea
trebui
ca
înfăptui
cineva
mintea
socială care nu crede doar că
închipuie că, de pildă, acelaşi
poate să coboare sau să înalţe
cuantum al venitului, respectiv
drepturile politice la un acelaşi
aceleaşi posibilităţi de viaţă au
nivel general, ci şi să juguleze
pentru toţi aproximativ aceeaşi
nefericirea prin reglementări şi
importanţă. Ce ar face un astfel de
niveluri exterioare, într-o astfel
legislator cu toţi aceia ale căror
de epocă este o sarcină ingrată a
posibilităţi mai mari de viaţă sînt
vorbi
a
situate înlăuntrul lor şi nu în
elementelor care constituie o naţiune.
afară? Pentru a fi echitabil, el ar
Că oamenii sînt egali în faţa
trebui să dea unuia de două ori
legii, că fiecare îşi are votul său
mai mult decît altuia, căci ceea
politic, că nimeni nu poate prin
ce e mult pentru unul e puţin
privilegii de clasă moştenite să-şi
pentru altul. Nici o legislaţie socială
depăşească pe nedrept semenul
nu va putea să treacă peste
e un lucru frumos; în schimb, a
diversitatea
extinde ideea de egalitate şi la
oamenilor, acest factor necesar
alte domenii ale vieţii e mai
energiei vitale a unei societăţi
puţin frumos. Ar trebui să ai o
omeneşti. De aceea este util să
privire
se vorbească de disparitatea oa-
perfecta
foarte
inegalitate
tulbure
sau
să
ca
aibă
nitate", un vast curent de gîndire
de
înceţoşată
să
prin
psihologică
să-şi
a
priveşti societatea umană de la o
menilor.
distanţă nebuloasă ca să crezi că
diversitatea pretenţiilor la ferici-
Diferenţele
determină
re de o manieră care face ca nici
să nu le poată, nici aproximativ,
o legislaţie, oricît de perfectă,
satisface. De altfel, ar fi imposibil de imaginat o formă de viaţă
exterioară,
oricît
de
echitabilă şi de justă, care să nu fie injustă pentru un tip uman sau pentru altul. Dacă, cu toate acestea,
nenumăraţi
politici,
sociali
visători
şi
religioşi
lucrează la descoperirea acelor condiţii exterioare generale
şi
egalitare, capabile să aducă o mai mare posibilitate de fericire universală,
lucrul
acesta
se
datorează, cred, unei atitudini generale branşate prea mult pe exterior. Nu putem în cadrul de faţă
decît
atinge
în
treacăt
aceste probleme, căci nu ne-am propus să le tratăm aici. Scopul nostni este de a ne ocupa doar de
problema
existenţa
psihologică.
diferitelor
Iar
atitudini
tipice este o problemă de prima mînă nu doar pentru psihologie, ci
şi
pentru
toate
domeniile
ştiinţei şi vieţii în care psihologia umană joacă un rol hotărîtor. Este, de pildă, evident pentru mintea oricărui om obişnuit că orice numai
filozofie istorie
care a
nu
filozofiei
este se
sprijină pe condiţia prealabilă a
unei
psihologii
personale.
deplin
înţeles
sau
măcar
Această condiţie prealabilă poate
acceptat. Particularitatea gîndirii
fi de natură pur individuală, şi de
înţelese şi admise de adepţi tre-
obicei ea este astfel interpretată,
buie deci să corespundă unei
cel puţin din unghiul unei critici
atitudini personale tipice, proprie în
psihologice. Şi lucrurile au rămas
aceeaşi formă sau într-o formă
aici. S-a trecut însă cu vederea
analoagă şi altor reprezentanţi în
că ceea ce s-a socotit a fi un
societate. De regulă, lupta dintre
praeiudicium individual nu a fost de
partide e pur exterioară, ţintind
fapt în nici o împrejurare, căci
golurile din platoşa individuală a
punctul de vedere al unui filozof
adversarului. O astfel de dispută
sau al altuia se dovedea asumat de
este, de regulă, puţin rodnică.
o suită adesea considerabilă de
Mai valoros ar fi să se transfere
adepţi. El plăcea nu pentru că
opoziţia în plan psihologic, în
putea fi maşinal imitat, ci pentru
planul din care ea şi provine.
că putea fi înţeles şi adaptat in-
Transferul ar lăsa curînd să se
tegral. O astfel de înţelegere ar fi
vadă că există diferite atitudini
cu neputinţă dacă punctul de
psihologice, care au, toate, drept
vedere al filozofului ar fi doar individual
de
determinat, căci într-o asemenea
existenţă
situaţie, el nu ar putea fi pe
unor teorii incompatibile.
existenţă, duce
deşi la
această elaborarea
524
TIPURILE
CUVlNT DE
PSIHOLOGIC
ÎNCHEIERE
525
E
Atîta timp cit se încearcă aplanarea
poate
conflictului
civilizaţiei a dus de la dreptul celui
prin
exterioare
nu
compromisuri
se
satisfac
totuşi
nega
că
progresul
decît
mai tare la legalitate şi astfel la
modestele exigenţe ale unor capete
constituirea unei instanţe şi a unei
plate, incapabile să se înflăcăreze
măsuri supraordonate partidelor în
pentru principii. O înţelegere reală se
conflict. O bază pentru aplanarea
poate produce, după părerea mea,
conflictului dintre concepţii ar putea-
doar atunci cînd este recunoscută
o
diversitatea
recunoaşterea tipurilor de atitudine,
condiţiilor
psihologice
constitui,
după
părerea
mea,
dar nu numai a existenţei lor, ci şi a
prealabile. 923. în munca mea practică m-am
faptului că fiecare individ este în
lovit mereu de faptul că omul este
asemenea
aproape incapabil să înţeleagă şi să
propriului tip, încît este incapabil să
preţuiască alt punct de vedere decît
înţeleagă perfect punctul de vedere
acela care îi este propriu. în lucruri
al altuia. Fără recunoaşterea acestei
mărunte, superficialitatea generală, o
necesităţi, vom asista aproape sigur
indulgenţă şi toleranţă nu tocmai
la siluirea punctului de vedere al
frecvente
de
celuilalt. Tot aşa cum, la tribunal,
asemenea rară, permit să se întindă
părţile adverse renunţă reciproc la a-
o
şi
punte
şi
o
peste
bunăvoinţă
abisul
lipsei
de
face
măsură
prizonierul
nemijlocit
înţelegere. în lucruri mai importante
încredinţînd
însă şi mai ales în acelea în care e
pretenţiile lor la dreptate, tot astfel
vorba
fiecare tip trebuie să se abţină de la
de
idealurile
tipurilor,
înţelegerea pare cel mai adesea de
a-şi
domeniul
adversarul,
disputa
imposibilului. şi
întotdeauna tragicomediei
neliniştea de umane,
Fireşte,
insulta,
legii
şi
violenţă,
bănui avînd
judecătorului
şi
demola conştiinţa
ţine
propriului mod părtinitor de a vedea
recuzitele
lucrurile. Prin conceperea problemei
vor
dar
nu
se
atitudinilor tipice şi prin expunerea ei
în linii mari, mă străduiesc să îndrept
epuizează numărul celor existente în
privirea cititorului meu către acest
realitate. Altminteri, ar fi vorba de o
tablou,
al
neînţelegere. Nu mă îndoiesc că
constituirii concepţiilor, în speranţa
există posibilitatea de a se examina
de a contribui astfel, fie şi cu puţin, la
şi clasifica atitudinile date şi din alte
cunoaşterea variaţiilor şi nuanţelor,
unghiuri de vedere. Am făcut în
aproape nesfîrşite, ale psihologiilor
această cercetare unele aluzii la alte
individuale. Sper că din descrierea
posibilităţi
tipurilor mele, nimeni nu va trage
exemplu,
concluzia că, după mine, cele patru
activităţii. Dar, indiferent de criteriul
sau opt tipuri descrise
utilizat
cu
multiple
posibilităţi,
de
clasificarea
pentru
compararea atitudini
clasificare,
ca
sub
stabilirea
diverselor obişnuite
de
specia
tipurilor,
forme va
de duce
întotdeauna la identificarea aceluiaşi număr de tipuri psihologice. 924. Pe cît de uşor ar fi să se cerceteze atitudinile existente din alte unghiuri de vedere decît cele adoptate aici, pe atît ar fi de greu să se aducă dovezi capabile să conteste existenţa tipurilor psihologice. Nu mă îndoiesc că adversarii mei se vor strădui să şteargă problema tipurilor din lista tratatelor ştiinţifice, căci pentru psihice valoare
orice
teorie
complexe
a care
universală,
proceselor pretinde chestiunea
tipurilor este un obstacol cel puţin nedorit. Orice teorie a proceselor psihice
complexe
presupune
o
psihologie umană asemănătoare, în analogie cu teoriile din domeniul ştiinţelor naturii care pornesc de la
premisa uneia şi aceleiaşi naturi.
ori doar din cauză că autorul ei vede
Pentru psihologie, lucrurile au un
lucrurile
caracter aparte prin aceea că, în
predecesorii săi. El nu ţine seama de
constituirea conceptelor ei, procesul
faptul
psihic nu este doar obiect, ci şi
cunoaşte este propria psihologie sau
subiect. Dacă se admite că în toate
cel mult aceea a tipului său. El se
cazurile
aşteaptă ca pentru procesul psihic,
individuale
subiectul
este
subiectivmente
că
psihologia
altfel
pe
decît
care
o
unul singur, se poate presupune şi că
care
procesul
a
cercetării sale, să existe o singură
conceptelor este pretutindeni acelaşi.
explicaţie adevărată, tocmai aceea
Că lucrurile nu stau însă aşa rezultă
care îi convine tipului său. Toate
convingător din existenţa diverselor
celelalte interpretări — aş fi înclinat
teorii
proceselor
să spun toate cele şapte, care în
psihice complexe. Evident, orice nouă
felul lor sînt tot atît de adevărate ca
teorie presupune îndeobşte că toate
şi a sa proprie — sînt pentru el
cele
eronate. în interesul valabilităţii
subiectiv
despre
care
i-au
de
formare
esenţa
premers
au
fost
greşite, şi anume, de cele mai multe
e
obiectul
cunoaşterii
şi
526
TIPURILE
CUVÎNT DE
PSIHOLOGIC
ÎNCHEIERE
527
E
teoriei pe care a elaborat-o, el va
psihic pe care aspiră să-1 ex
simţi un fel de aversiune profundă,
plice. Conceptul va concorda doar atunci cînd
omeneşte de înţeles, pentru stabilirea
se va acorda cu
unei tipologii psihologice, căci astfel
procesul de explicat în însuşi subiectul
teoria proprie şi-ar pierde, bunăoară,
care gîndeşte. Dacă pro
şapte adevăr;
optimi
din
sa
de
cesul de explicat, sau altul analog, nu îi apare
trebui
să
autorului, acesta
valoarea
altminteri,
ar
accepte pe lîngă teoria sa încă alte
s-ar afla în prezenţa unei enigme
şapte teorii, ca fiind la fel de adevăra-
totale a cărei explicaţie ar tre
te sau, să spunem, cel puţin o a
bui s-o lase în seama celui care
doua la fel de valoroasă.
trăieşte el însuşi procesul. Nu
Sînt pe deplin convins că un
o să aflu niciodată cu ajutorul unor
fenomen natural care este
aparate obiective felul în
în mare măsură independent de
care ia naştere o viziune; pot doar să
psihologia umană şi care din
îi explic apariţia, aşa cum
acest motiv nu poate fi pentru ea decît un
mi-o reprezint eu. în acest „cum mi-o
obiect nu are decît o
reprezint" se ascunde o
singură explicaţie valabilă. Tot astfel,
perplexitate, căci în cel mai bun caz,
sînt convins că un proces
explicaţia mea izvorăşte
psihic complex care nu poate fi investigat cu
din felul în care mi se înfăţişează mie
nici un fel de apa
procesul unei viziuni.
rat de înregistrare obiectivă poate în
Cine îmi dă însă dreptul să presupun
mod necesar să aibă drept
că la altcineva procesul
explicaţie doar pe aceea pe care el
viziunii se prezintă identic sau fie şi
însuşi, în calitate de subiect,
numai analog?
o produce; adică autorul conceptului
Cu anume întemeiere se va putea
poate produce numai acel
aduce ca argument, în
concept care concordă cu procesul
favoarea acestei generalizări a
judecăţii subiectiv determinate,
merciant din Elveţia repetă în psihoza
asemănarea universală a psihologiei
lui viziunea unui gnostic egiptean. Pe
umane din toate timpurile
fondul
şi din toate zonele. Sînt atît de
fundamentale
profund convins de această ase
disimilitudine
mănare a psihicului uman, încît am
psihicului
gîndit-o ca făcînd parte din
incomensurabile
se
noţiunea de inconştient colectiv,
conştiinţa
primitiv,
respectiv ca substrat universal
atenian din timpul lui Themistocle şi a
şi omogen, omogenitate care merge
unui european din zilele noastre! Ce
atît de departe încît aceleaşi
diferenţă între conştiinţa domnului
motive mitice şi fabuloase se găsesc
profesor şi aceea a soţiei sale! Cum
în toate colţurile, oricît de
ar arăta lumea noastră de astăzi, în
îndepărtate, ale lumii, iar un negru
condiţiile in care ar exista identitate
din sudul Statelor Unite vi
între spirite? Nu, ideea identităţii
sează motive din mitologia greacă, în
psihismelor conştiente este o himeră
vreme ce un ucenic co-
academică, ce simplifică sarcina unui
acestei
similitudini
se la
detaşează
o
fel
de
mare
conştient.
Ce
distanţe
unui
întind
a
între
a
unui
profesor în prezenţa elevilor săi, dar care în faţa realităţii se prăbuşeşte în neant. Independent de diversitatea indivizilor a căror fiinţă intimă e separată de aceea a vecinilor lor prin distanţe astronomice, tipurile însele, în calitate de clase de indivizi, sînt într-o foarte mare măsură diferite între
ele,
iar
datorează concepţiile
existenţei
lor
deosebirile generale.
Spre
i
se
dintre a
descoperi
similitudinea dintre psihismele umane, trebuie să cobor în străfundurile conştiinţei. Acolo
găsesc
ceea
ce
le
face
similare. Dacă îmi întemeiez teoria pe factorul care le uneşte pe toate,
atunci explic psihicul prin ceea ce
ansamblu ar produce o serie de in-
constituie fundamentul şi originea sa.
teracţiuni absurde şi lipsite de scop.
Dar nu lămuresc nimic din ceea ce
Fără îndoială că explicarea psihicului
este
în
el
diferenţă
istorică
sau
pe baza ideii de similaritate nu este
individuală. Cu o astfel de teorie, trec
doar
cu
întemeiată.
vederea
psihologia
psihicului
posibilă,
ci
Dacă
şi
pe
vreau
deplin însă
să
conştient şi neg, de fapt, în întregime
completez imaginea psihicului, atunci
celălalt aspect al psihicului, anume
trebuie
diferenţierea lui faţă de dispoziţia
eterogenitatea psihismelor, căci psihicul
embrionară
conştient al individului ţine, şi el, ală-
întrucîtva
primitivă. omul
la
Eu
reduc
situaţia
lui
turi
să
de
nu
pierd
din
fundamentele
vedere
sale
filogenetică sau îl disec în procesele
inconştiente, de un tablou general al
sale elementare, iar dacă aş vrea să-
psihologiei. Pentru a-mi constitui conceptele,
1 recompun după această reducţie,
eu pot deci, tot atît de legitim, să iau ca
aş obţine, în primul caz, o maimuţă,
punct de plecare diferenţierea psihis-
iar
melor şi să examinez — acum din
în
procese
ultimul,
o
acumulare
elementare
al
de
căror
punctul de vedere al dife-
528
în multe minţi, altminteri
TIPURILE PSIHOLOGICE
rentierii — procesul pe care mai înainte îl cercetasem
din
punctul
de
vedere
al
similitudinii. Ajung astfel, firesc, la o concepţie opusă primei. Tot ceea ce acolo
a
fost
variantă
lăsat
deoparte
ca
este
aici
individuală
punctul de pornire pentru noi diferenţieri, şi tot ceea ce acolo avea valoare ca expresie a identităţii îmi pare aici fără valoare, ca fiind de natură
doar
colectivă.
Adoptînd
acest mod de examinare, urmăresc doar către ceea ce se îndreaptă, şi nu de unde vine ceva, în vreme ce în celălalt mod de examinare, mă preocupă
nu
scopul,
ci
exclusiv
originea. Pot explica unul şi acelaşi proces psihic prin două teorii opuse care se exclud reciproc, neputînd afirma despre nici una dintre ele că ar fi nefondată, căci legitimitatea uneia se
sprijină
psihismelor,
pe a
similitudinea celeilalte
pe
disimilitudinea acestora. Aici începe însă mare dificultate care a creat probleme atît profanului, cît şi publicului de specialitate, la lectura cărţii mele despre Metamorfozele şi simbolurile libidoului, şi anume de o manieră care a iscat confuzie
capabile. în acea lucrare încercasem să înfăţişez, prin material concret, ambele concepţii. Cum însă realitatea, oricine o ştie, nu este constituită din teorii şi nici condusă de ele, cele două aspec te pe care sîntem constrînşi să le gîndim separat sînt contopite în suflet, iar în el tot ceea ce e viu sclipeşte în multiple culori. Orice lucru ţine deopotrivă de tradiţie şi de viitor, şi despre ni mic nu se poate spune cu certitudine dacă este doar o încheiere sau reprezintă deja şi un început. Pentru cine crede că un proces psihic nu poate avea decît o singură explicaţie adevărată, aceas tă vitalitate a conţinutului psihic care obligă recursul la două teorii opuse e ceva dezesperant, mai ales cînd persoana în cauză este un iubitor de adevăruri simple şi necomplicate, incapabil de a le gîndi concomitent. Pe de altă parte, nu sînt de părere că cele două moduri de examinare, pe care le-am numit reductivă şi constructivă 76 , epuizează posibilităţile de studiu. Dimpotrivă, cred că pentru
76 Jung, Der Inhalt der Psychose, ed. a
CUVÎNT DE ÎNCHEIERE
H-a. Anexă (Gesammelte Werke, 529 procesul psihic mai pot fi invocate şi
alte
explicaţii
la
fel
de
„adevărate", şi anume tot atîtea cîte tipuri există. Iar aceste explicaţii se vor comporta unele faţă de altele asemenea tipurilor în relaţiile lor personale. Dacă se acceptă deci existenţa deosebirilor tipice între psihismele umane — şi nu văd de ce nu s-ar accepta —, atunci
teoreticianul
ştiinţific
se
vede
domeniului pus
în
faţa
dilemei neplăcute, fie de a lăsa să subziste alături mai multe teorii contradictorii privitoare la acelaşi proces, fie de a întemeia o sectă care să întreprindă încercarea, de la început lipsită de orice şansă, de a revendica pentru sine unica metodă şi teorie corectă. Prima atitudine se loveşte nu doar de dificultatea enormă amintită a unei operaţii
de
gîndire
duble
şi
interiormente contradictorii, ci şi de
unul
din
primele
principii
fundamentale ale moralei intelectuale: principia explicandi non sunt multiplicanda — praeter necessitatem. Necesitatea unei multitudini de explicaţii este însă hotărît dată în cazul unei teorii
psihologice, căci spre deosebire de
simplă şi de a ne linişti astfel sau
o teorie oarecare din domeniul
de a-i atribui un scop metafizic de
ştiinţelor
obiectul
natură soteriologică şi de a ne
explicaţiei este în psihologie de
odihni apoi legănaţi de această
aceeaşi natură cu subiectul; un
speranţă.
proces
naturii,
psihologic
trebuie
să-1
929. Dar tot ceea ce ne străduim
explice pe altul. Această dificultate
să cercetăm Cu intelectul va sfirşi
delicată a constrîns de-a lungul
în paradox şi relativitate, dacă e
timpului
vorba de un demers onest
minţile
gînditoare
să
caute subterfugii ciudate, precum, de
pildă,
ipoteza
unui
„spirit
obiectiv" care s-ar afla dincolo de procesul psihologic şi care, din acest motiv, ar putea să gîndească obiectiv psihicul subordonat lui, sau presupunerea că intelectul ar fi o facultate care s-ar putea situa afară din sine şi s-ar putea gîndi pe sine. Cu aceste subterfugii şi cu altele de acelaşi fel ar urma să se creeze acel punct arhimedic în afara
Pămîntului,
cu
ajutorul
căruia intelectul ar putea să iasă singur din balamale. înţeleg nevoia omenească comoditate,
profundă dar
nu
de
înţeleg
ca
adevărul să i se încline. înţeleg de asemenea că esteticeşte ar fi mult mai satisfăcător dacă, în loc de paradoxul
explicaţiilor
contrazic
reciproc,
care ar
se
exista
posibilitatea de a reduce procesul psihic la o bază instinctivă cît mai
530
TIPURILE
BIBLIOGRA
PSIHOLOGIC
FIE
E
şi nu de o petitio principii în
psihice trebuie să admită că
slujba
nu este nici ea altceva decît
comodităţii.
înţelegerea
Că
intelectuală
a
un
proces
psihologic,
şi
procesului psihic trebuie să
anume expresia unui tip de
ducă
psihologie
la
paradox
şi
re-
care
şi
are
incontestabil, fie şi numai
existenţă.
Abia
pentru că intelectul este una
descripţii tipice rezultă acele
din diferitele funcţii psihice
materiale a căror cooperare
care prin însăşi natura sa îl
face
ajută
superioară.
lativitate
este
pe
un
fapt
om
construiască
să-şi
imaginile
pe
care le are despre obiecte. Să nu ne creăm impresia că putem cunoaşte lumea doar prin intelect; o înţelegem tot atît de mult prin sentiment. De aceea judecata intelectului nu reprezintă decît cel mult o jumătate dacă
de
este
trebuie
adevăr,
iar
sinceră,
ea
să-şi
recunoască
insuficienţa. 930.
A
nega le
existenţa
tipurilor
nu
anulează
acestora
existenţa.
Ţinînd
seama de această existenţă, orice teorie despre procesele
există
umană
posibilă
drept din
o
la
atare
sinteză
ADLER,
Alfred,
Studie
iiber
Minderwertigkeit
libro apologetico, Tubin-gae,
von
1858.
Organen, Berlin şi Viena,
ATHANASIUS. Vezi BUDGE.
1907.
Atharvaveda. Vezi DEUSSEN.
—
Ober den nervosen
AUGUSTINUS.
Contra
Charakter, Wiesbaden, 1912.
Epistolam Mankhaei. Migne
AMBROSIUS. De Institutione
PL XLII, col. 173-206.
Virginis, în Migne PL XVI, col.
—
315-
XXXVIII, col. 1006.
Sermones. Migne PL
348. Vezi şi Bibliothek
AVENARIUS, Richard, Der
der
Kirchenvăter.
Ed.
menschliche Weltbegriff, Leipzig,
O.
Bardenhewer
şi
1905. AZAM, Charles
alţii. Voi. 32. Kempten
Mărie Etienne-Eugene,
şi Munchen, 1917.
Hypnotisme, double con-
AMBROSIUS
(Pseudo-).
science et altdrations de la
Ambrosii
personnalite, Paris, 1887.
Episcopi super Apo-calypsin,
BALDWIN, James Mark,
Paris, 1554.
Handbook of Psychology. Senses
Expositio
beati
ANGELUS SILESIUS (Johann Scheffler).
Cherubinischer Sămtl.
Wanders-mann.
and Intellect, Londra şi New York, 1890.
poet. Werke III Ed. de
BARLACH, Ernst, Der tote Tag.
H.L. Held, Munchen, 1924.
Berlin, 1912, ed. a Il-a, 1918.
ANQUETIL DU PERRON,
BARTSCH, Karl [Ed.]: Vezi
Abraham Hyacinthe. Vezi
Meisterlieder der Kolmarer
Oupnek'hat, Dos.
Handschrift. Bhagavad Gîtă
ANSELM VON CANTERBURY.
în Sacred Books of the East
Proslogion seu Aloquium de
VIII. Vezi şi M0LLER,
Dei
Max. Bhăgavata Purăna.
Exis-tentia.
Anselmi
în
Sancti
Cantuariensis
Monologium et proslogion nec non liber pro insipiente cum
Tradus în engleză de S. Subbarau, Vyasa-Press, Tirupati, 1928.
532
TIPURILE
BIBLIOG
PSIHOLOGIC
RAFIE
533
E
BINSWANGER,
Ober
Ludwig,
Verhalten psychogalvanischen
dos
Brihadăranyaka-Upanishad. Vezi
des
DEUSSEN.
Phănomens
Vezi şi Sacred Books of the East XV.
beim Assoziationsexperiment. în
BUBER, Martin, Ekstatische Konfessionen,
JUNG
Jena, 1909.
(Ed.)
Diagno-stische
Assoziationsstudien II (Leipzig, 1910),
BUDGE, E. A. Wallis, The Book of Paradise. 2 voi. Londra, 1904 (referitor la S.
pp. 113-196.
ATHANASIUS, The Life of St. Anthony I,
BJERRE, Paul. Zur Radikalbehandlung der
pp. 3-108).
chronischen Paranoia. în Jahrbuch fur psychoanalytische
Forschungen
III
(Leipzig şi Vie-na, 1911) pp. 795-847.
—
The Gods of the Egyptians. 2 voi.,
Londra, 1904.
BLAKE, William. The Writings ofWilliam
[BUTTNER, Hermann:] Meister Eckeharts
Blake. 3 voi., Londra, 1925.
Schriften und Predigten.
BLEULER,
Eugen.
Die
negative
2 voi. ed. şi trad. de
Suggestibilităt. în Psvchialrisch-neu-
H.B., Jena, 1917.
rologische
Cănkhăyana-
Wochenschrift
VI
(Halle,
1904), pp. 249-269.
Brăhmanam. Vezi
Affektivităt, Suggestibilităt,
DEUSSEN. Catapatha-
Paranoia, Halle, 1906.
Brăhmanam. Vezi
Zur Theorie des schizophrenen
DEUSSEN. Chăndogya-
Negativismus. în Psychiatrisch-
Upanishad. Vezi
neurologische Wochenschrift XII (Halle
DEUSSEN. Vezi şi Sacred
1910/1911), pp. 171-176, 184, 189, 195.
Books of the East I.
—
Lehrbuch der Psychiatrie, Berlin,
COHEN, Hermann, Logik der reinen
1916.
Erkenntnis, Berlin, 1902. CUMONT, Franz,
BOUSSET, Wilhelm, Hauptprobleme der
Textes et monuments figure's relatifs au.x
Gnosis. (Forschung zur Re-ligion und Literatur des Alten und Neuen Testaments 10), Got-tingen, 1907.
mysteres de Mithra. 2 voi. Bruxelles, 1896/1899. Cvetăcvatara-Upanishad. Vezi
DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of
DlELS, Hermann. Die Fragmente der
the East XV. DANTE ALIGHIERI, Die
Vorsokratiker griechisch und
gottliche Komodie. Traducere şi comentarii de Friedrich Notter. 2 voi., Stuttgart, 1871/1872. DESSOIR, Max, Geschichte der neueren deutschen Psychologie. 2 voi., ed. a Il-a, Berlin, 1902. DEUSSEN, Paul,
deutsch. 2 voi., ed. a IH-a, Berlin, 1912. EBBINGHAUS, Hermann. Grundziige der Psychologie. 2 voi., Leipzig, 1905/1913. EBERSCHWEILER, Adolf. Untersuchungen iiber die sprachliche Komponente der Assoziation. în Allgemeine
Allgemeine Geschichte der Philosophie. 2
Zeitschrift fi'ir Psychiatrie
voi. duble,
und psychisch-gerichtliche Medizin LXV
ed a Il-a, Leipzig, 1906/1915. —
Sechzig Upanishad's des Veda.
Traducere din sanscrită, cu prefeţe şi note. Ed. a Ill-a, Leipzig, 1938.
(Berlin, 1908), pp. 240-271. ECKHART, Meister. Vezi BUTTNER, H. FERE, Charles Samson, Note sur des modifications de la re'sistance e'lectrique sous l'influence des excitations sensorielles et des e'motions. în Comptes rendus hebdomadaires des se'ances el memoires de la Socie'te Biologie XL (Paris, 3. Mărz 1888), pp. 217219. FERENCZI, Sandor. Introjektion und Ubertragung. în Jahrbuch fiir psychoanalytische und psychopathologische Forschungen I (Leipzig şi Viena, 1909), pp. 422457. FERRERO, Guillaume, Les Lois psychologiques du Symbolisme. Traducere, Paris, 1895. FlCHTE, Immanuel Hermann V ON. Psvchologie. 2 voi., Leipzig, 1864/1873. FlNCK, Franz Nikolaus, Der deutsche Sprachbau als Ausdruck deuts-
cher Weltanschauitng, Marburg, 1899.
—
Die Traumdeutung. Gesammelte
FLOURNOY, Theodore. Des îndes â la
Schriften II, Viena, 1925.
Planete Marş. Etude sur un cas
FROBENIUS, Leo. Dos Zeitalter des
—
de somnambulisme avec glossolalie. Ed.
Sonnengottes, Berlin, 1904.
a Ill-a, Paris şi Geneva,
Garuda-Purăna Pretakalpa. Cf. Der
1900.
Pretakalpa des Garuda-Purăna. Nouvelles Observations sur un cas
de somnambulisme avec glos-
Eine
Darstellung
Totenkultes
und
hinduistischen
Jenseits-glaubens.
solalie. în Archives de Psychologie I
Tradusă
(1901), pp. 101-255.
comentată de Emil Abegg, ed. a
La Philosophie de William James, SaintBlaise, 1911.
din
des
sanscrită
şi
11-a, Berlin, 1956. GOETHE, Johann Wolfgang VON: Werke.
Une Mystique moderne. în Archives de
Vollstăndige Ausgabe letzter Hand.
Psychologie XV (1915),
31 voi. Cotta, Stuttgart, 1827-1834.
pp. 1-224. FREUD, Sigmund. Zur Psychopathologie
Prometheus. Dramatisches Fragment (1773), Bd. VII.
des Alltagslebens. Gesam-melte Schriften
Pandora. Ein Festspiel. Voi. X.
IV, Viena, 1924.
Geheimnisse. Voi. al H-lea.
534
TIPURILE
BIBLIO
PSIHOLOGIC
GRAFIE
535
E
—
Briefwechsel mit Schiller in den
Jahren 1794-1805. Ed. de Hans
Logik. voi. 4 şi 5. Citată de R. Eisler, Worterbuch der philosophi-
Heinrich Borcherdt. 2 voi., Berlin,
schen Begriffe, ed. a III-a, Berlin, 1910.
Leipzig, Wien, Stuttgart,
HERAKLIT, vezi DIELS. HERBART,
1914. GOMPERZ, Theodor,
Johann Friedrich, vezi Psychologie als
Griechische Denker. Eine Geschichte derantiken
Wissenschaft, neu gegriindet auf Erfahrung,
Philosophie. 2 voi., ed. a IlI-a,
Metaphysik und Mathematik.
Leipzig, 1911/1912. GROSS, Otto,
Sămtliche
Die zerebrale
Werke. Ed. de G. Hartenstein. voi. 6/11.
Sekundărfunktion, Leipzig, 1902.
Leipzig, 1850. [HERMAS:] Hermae
—
Pastor. Migne PG II, col. 891 ff. cf. şi,
Ober psychopathische
Mindenvertigkeiten. Viena şi Leipzig,
Der Hirt
1909.
des Hermas. în HENNECKE, Edgar,
HARTMANN, Eduard VON, Die
Neutestamentliche Apokry-
moderne Psychologie.
phen. Ed. a Ii-a, Tubingen, 1924. Iţă-
Ausgewăhlte
Upanishad. Vezi DEUSSEN. Vezi şi
Werke. voi. 13. Leipzig, 1901.
Sacred Books of the East I. INOUYE,
HASE, Karl August. Kirchengeschichte. Ed. a 10-a, îmbunătăţită, Leipzig, 1877. HEGEL,
Tetsujiro. Die japanische Philosophie. în WUNDT ş. a., Allgemeine Geschichte der Philosophie. v.
Georg
Sămtliche jubiliară
în
Wilhelm
Friedrich,
Werke.
Ediţie
20
de
volume,
mai jos. JAMES, William, Pragmatism. A New Name for Some Old Ways of ThinMng, Londra şi New York,
îngrijită de Hermann Glockner,
1911. JERUSALEM, Wilhelm, Lehrbuch
Stuttgart, 1927/1940.
der Psychologie. Ed. a V-a, Viena şi
Vorlesungen liber die Ăsthetik I, voi. 12.
Leipzig, 1912. JODL, Friedrich, Lehrbuch der Psychologie. 2 voi. Ed. a III-
a, Stuttgart
JUNG, Cari Gustav*. Die Beziehung
şi Berlin, 1908. JORDAN,
zwischen
dem
Ich
und
dem
Un-
Furneaux. Character as Seen in Body and
bewufiten, Darmstadt, Reichl, 1928.
Parentage, ed. a
Reeditare
Rascher,
Zurich,
1933.
1935,
1939,
1945,
Reeditări
III-a, Londra, 1896. JULIANUS Apostata. Oratio IV, In regem Solem.
1950,
Juliani Imp. Opera
1966. Ediţie de studiu, Walter
omnia, Lipsiae 1696. —
1696.
şi
(Paperback),
Olten, 1971 [GW VII (1964, com-
Oratio V, în Matrem deorum.
Juliani Imp. Opera omnia. Lipsiae,
1960
plet revizuită 41989)] Diagnostische
—
Assoziationsstudien. Beitrăge zur experimentellen Psychopathologie. Ed. de C. G. J.; lui îi aparţin contribuţiile I (F. RIKLIN), III, IV, VI, VIII şi IX. 2 voi., Leipzig, 1906/1910. Reeditare, 1911, 1915. [GW II (1979, 31991)] —
Der Inhalt der Psychose.
(Schriften zur angewandten Seelenkunde III), Deuticke, Leipzig şi Viena 1908.
Reeditare
lărgită,
1914.
[GWIII (1968, 41990)] —
Instinkt und Unbewufites. în
Ober die Energetik der Seele, 1928. Resp. Ober psychische Energetik und das Wesen der Traume. (Psychologische Abhandlungen II) Rascher, Zurich, 1948. (Paperback), 1965. Ediţie de studiu Walter, Olten 1971. [GW
VIII
(1967,
complet
revizuită 1976, 61991)) —
Kryptomnesie. în Die Zukunft
XIII/50 (1905), pp. 325-334. [GW
I (1966, 41989)] —
Wandlungen und Symbole der Libido (1912). [GW V (1973, 61991)]
Die Psychologie der Obertragung.
Erlăutert an Hand einer alchemistischen Bilderserie fur Ărzte
Studien iiber psychische
und praktische Psychologen, Rascher,
Phănomenologie,
Zurich, 1946. [GW XVI (1958,
mit einem Beitrag von Riwkah
complet revăzută^ 1991)]
SCHĂRF.
—
(Psychologische
Abhandlungen VI) Rascher, Zurich,
Die Psychologie der unbewufiten
1948.
Prozesse, 1917. Revizuită în Das
Reeditare
în
1953.
[JUNGS
Unbewufite im normalen und kranken
Beitrăge GW IX/l (1976,81992); XI
Seelenleben, 1926. Transformată în
(1963, complet revizuită în 1988,
Ober die Psychologie des Unbewufiten.
6
(Vezi mai jos.) —
—
Psychologie und Alchemie.
scher,
Zurich,
1944.
Ediţie
revăzută. 1952. [GW XII (1972, 6
1992) şi XIII (1978, 41993)] Synchronizităt als ein
Prinzip akausaler
(Psychologische Abhandlungen V) Ra-
—
Symbolik des Geistes.
—
1990)] Symbole der Wandlung. Analyse
des Vorspiels zu einer Schizophrenie. Rascher, Zurich, 1952. Ed. a IV-a revizuită a lucrării:
Zusammenhănge. în C. G. JUNG şi W. PAULI, Naturerklărung und Psyche. (Studien aus * Lucrările citate alfabetic în volumul de faţă. Numărul mic care precedă ultimul an de apariţie indică ediţia.
536
TIPURILE
BIBLIOG
PSIHOLOGIC
RAFIE
537
E
dem C. G. Jung-Institut IV) Rascher,
logische Abhandlungen II) ed. a H-a, lărgită
Zurich, 1952. [GW VIII (1967, complet
şi îmbunătăţită. Rascher, Zurich, 1948.
revizuită în 1976, 61991)]
(Paperback) 1965. [GW VIII (1967,
—Die transzendente Funktion. în Geist und Werk. Festschrift zum
complet revăzută în 1976, 61991)] —Von den Wurzeln des Bewufitseins. Studien tiber
75. Geburtstag von D. Brody, 1958. [GW VIII
den Archetypus.
(1967, complet revizuită, 1976, 61991)]
(Psychologische Abhandlungen IX) Rascher,
—Ober die Bedeutung des Unbewuf iten in der
Zurich, 1954. [Contribuţii distribuite în
Psychopathologie. în
diverse
volume:
GW
VIII
(1967,
British MedicalJournal II (London 1914), pp.
complet revizuită 1976, 61991), GW IX/l
964-966. Trad. din engleză de Hans
(1976,
Tbfele-Dohrmann.
revizuită, 1988, 61992), GW XIII (1978,
4
[GW
III
(1968,
1990)J
8
1992), GW XI (1963, complet
1993) şi GW XVIII/2 (1981, 21993)]
—Ober die Psychologie der Dementia praecox,
—Wandlungen und Symbole der Libido. Leipzig şi
Halle, 1907. [GW
Viena, 1912. Vezi
III (1968, "1990)]
Symbole der Wandlung.
—Ober die Psychologie des Unbewufiten, Zurich,
—Zur Psychologie und Pathologie
1943. Ediţie lărgită
sogenannter occulter Phănomene.
a lucrării Das Unbewufite im normalen und
Diss. Leipzig Mutze, 1902. Ediţie de
kranken Seelenleben, Zurich, 1926. [GW
studiu Walter, Olten 1971. [GW I
VII (1964, complet revăzută, 41989)]
(1966,41989)]
—Ober die psychophysischen Begleiterscheinungen
—şi Kari KERENY, Einfuhrung in das Wesen der
im Assoziations-
Mythologie. Das
experiment. în Journal of Abnormal Psychology
gottliche Kind / Das gdttliche Mădchen.
I (1907), pp. 247-255. Trad. din engleză
Rhein-Verlag, Zurich, 1951. [JUNGS Beitrăge:
de Sabine Lucas. [GW II (1979), 31991)]
GW IX/l (1976, 81992)] KANT, Immanuel. Kritik
—Ober psychische Energetik und das Wesen der
der reinen Vernunfi, Ed. de Kehrbach, Halle, 1878.
Traume. (Psycho-
—Kritik der praktischen Vernunft. Ed. de
Kehrbach. Halle şi Leipzig, 1878. —Logik. Ein Handbuch zu Vorlesungen. Ed. de G. B. Jăsche. Konigsberg, 1800. Citat de R. Eisler,
Kaushîtaki-Upanishad I. Vezi DEUSSEN. KERENYI, Karl şi C. G. JUNG. Einfiihrung in das Wesen der Mythologie. Vezi JUNG. KING, Charles, William, The Gnostics and Their Remains, Ancient and Mediaeval. Londra, 1864.
Worterbuch der philoso-
KONIG, Eduard, Ahasver, „der ewige Jude",
phischen Begriffe. Ed. a IH-a
Gutersloh, 1907.
Berlin, 1910. Kăthaka- sau Katha-
KtJLPE, Oswald, Gmndrifi der Psychologie,
Upanishad. Vezi DEUSSEN. Vezi şi
Leipzig, 1893.
Sacred Books ofthe East XV.
LANDMANN,
S.,
Die
Mehrheit
geistiger
Personlichkeiten in einem In-dividuum. Eine psychologische Studie, Stuttgart, 1894. LAO-TSE. Tao-te-King. Vezi DEUSSEN. LASSWITZ, Kurd, Wirklichkeiten. Beitrăge zum Welnerstăndnis, Leipzig, 1900. LEHMANN,
Alfred,
Die
Hauptgesetze
des
menschlichen Gefiihlslebens. Ed. a Ii-a, Leipzig, 1914. LEVY-BRUHL, Lucien. Les fonctions mentales dans Ies socie'te's infe-rieures, Paris, 1912. LIPPS, Theodor, Ăsthetik. Psychologie des Schonen und der Kunst. 2 voi, Hamburg, 1903/1906. —Leitfaden der Psychologie. Ed. a lila, Leipzig, 1909. MAEDER, Alfons, Ober das ^raumproblem. în Jahrbuch fitr psychoanalytische und psychopathologische Forschungen V (Leipzig şi Viena, 1913), pp. 647686. Mahăbhărata. Vezi DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of the East.
Mănava-Dharmacăstra. Vezi Sacred Books
—Das griine Gesicht, Leipzig, 1915.
of the East XXV. Manuscript. Oxford, Bodleian
MlGNE,
Library, Digby MS. 65. Von Godfrey, Prior of St. Swithun's Winchester. Secolul al
Jacques
Paul,
Patrologiae
cursus
completus. Series Latina. 221 voi., Paris, 18441880. [Citat aici ca PL]
Xlll-lea. MARS1LIUS FICINUS. Vezi SYNESIUS.
—Series Graeca. 116 voi., Paris, 1857-1866.
MATTER, M. Jacques, Histoire critique du
[Citat aici ca PG]
Gnosticisme. 2 voi., Paris,
MULLER, G. E. şi F. SCHUMANN, Ober die
1828. Meisterlieder der Kolmarer Handschrift. Ed. de Karl Bartsch. Biblio-
psychologischen Grundlagen der Vergleichung gehobener Gewichte. în
thek des Literarischen Vereins von Stuttgart.
Pfliigers Archiv fur die gesamte Physiologie XLV
voi. 68., Stuttgart,
(Bonn, 1889), pp. 37-112. MULLER, Max, Sacred
1862. MEYRINK, Gustav, Der
Books of the East. (Vezi mai jos.)
Golem, Leipzig, 1915.
538
TIPURILE
BIBLIOG
PSIHOLOGIC
RAFIE
539
E
NAHLOWSKY,
Joseph
Wilhelm,
Das
Koniglichen
Gesellschaft
der
Gefiihlsleben in seinen wesentlich-sten
Wissenschaften
zu
Phi-
Erscheinungen und Beziehungen. Ed. a
lologisch-historische
IlI-a, Leipzig, 1907.
1916.
Gottingen. Klasse,
Berlin,
die
OSTWALD, Wilhelm, Grofie Mănner.
Psychologie nach kritischer Methode,
Ed. a IlI-a şi a IV-a, Leipzig, 1910.
NATORP,
Paul,
Einleitung
in
Freiburg im Breisgau, 1888.
Oupnek'hat, Das. învăţătura despre
NIETZSCHE, Friedrich Wilhelm, Werke.
Brahma, rezumată după Vede.
16 voi., Leipzig, 1899-1911.
Traducere germană de F. Mischel,
Also sprach Zarathustra. voi. VI.
după versiunea latină a lui An-
Die Geburt der Tragodie. voi. 1.
quetil du Perron, întocmită după
Versuch einer Selbstkritik. în Die Geburt
tălmăcirea
der Tragodie.
principelui Mohammed Daraschekoh,
Vom Nutzen und Nachteil der Historie fiir
Dresda, 1882.
das Leben. Cea de a
sanscrit-persană
a
Pancavinca-Brăhmanam. Vezi
doua piesă din Unzeitgemăfie
DEUSSEN.
Betrachtungen, voi. I.
PFEIFFER, F., Deutsche Mystiker des
—
Sanctus Januarius. în cea de a
patra carte din Frohliche Wissenschafi. voi. V. NUNBERG, Hermann. Ober korperlkhe Begleiterscheinungen assozia-
vierzehnten
Jahrhunderts.
2
voi.,
Leipzig, 1845/1857. PLATON: Symposion. Traducere de Rudolf Kassner. Ed. a 11-a Jena, 1906. PORPHYRIUS, vezi SCHULTZ.
tiver Vorgănge. în JUNG (ed.)
POWELL, John Wesley, Sketch of the
Diagnostische Assoziationsstu-
Mythology
dien II (Leipzig, 1910), pp. 196-222.
Indians. în First Annual Report of the
of
the
North
American
OLDENBERG, Hermann, Die Religion
Bureau of Ethnology to the Secretary of
des Veda, Berlin, 1894.
the Smithsonian Institution 1879-1880,
—
Washington, 1881, pp. 19-56.
Zur Religion und Mythologie des
Veda. în Nachrichlen von der
PRINCE, Morton, The Dissociation of a
Personality. A Biographical Study in Abnormal
Psychology.
New
York,
RIEHL, Alois, Zur Einfiihrung in die Philosophie der Gegenwart. Ed. a IV-a, Leipzig şi
Londra şi Bombay, 1906. Rămăvana (II, 84, 20). Traducere în
Berlin, 1913.
engleză de T. H. Griffith, Benares
Rigveda. Vezi
şi Londra, 1870/1874.
DEUSSEN.
REMUSAT, Charles DE, Abelard. 2 voi.,
ROUSSEAU, Jean Jacques, Emile, ou de
Paris, 1845.
l'e'ducation, Paris, 1851. Sacred Books of
RlBOT,
Theodule
Personlichkeit.
Armând,
Die
Pathologisch-psycho-
the East. Ed. de Max Miiller. 50 voi., Oxford, 1879/1910. SALZER, Anselm, Die
logische Studien, Berlin, 1894. —
Psychologie der Gefuhle,
Altenburg, 1903.
Sinnbilder und Beiworte Mariens in der deutschen Literatur und lateinischen Hymnenpoesie des Mittelalters, Linz, 1886. SCHĂRF, Riwkah, Die Gestalt des Satans im Alten Testament. în C. G. JUNG, Symbolik des Geistes (vezi mai sus). SCHEFFLER, Johann. Vezi ANGELUS SILESIUS. SCHILLER, Friedrich VON, Ober die ăsthetische Erziehung des Menşchen. Sămtliche Werke XVIII, Stuttgart şi Tubingen, 1826. —
Ober naive und
sentimentalische Sămtliche
Dichtung.
Werke
XVIII, Stuttgart şi Tubingen, 1826. —
Ober die notwendigen Grenzen
beim Gebrauch schoner Formen. Sămtliche Werke XVIII, Stuttgart şi Tubingen, 1826.
—
Briefwechsel mit Goethe. Vezi
GOETHE. SCHILLER, F.C.S., Humanism, Londra, 1906. SCHOPENHAUER, Arthur, Die Weltals Wille und Vorstellung. în Sămtliche Werke. Ed. de Eduard Grisebach. 6 voi., Leipzig, 1890/1891. SCHULTZ, Wolfgang, Dokumente der Gnosis, Jena, 1910. SEMON, Richard, Die Mneme als erhaltendes Prinzip im Wechsel des organischen Geschehens, Leipzig, 1904. SlLBERER, Herbert. Probleme der Mystik und ihrer Symbolik. Viena şi Leipzig, 1914. SPENCER, Sir Baldwin şi GlLLEN, F.J., The Northern Tribes of Central Australia, Londra, 1904. SPITTELER, Cari, Prometheus und Epimetheus. Jena,
1916 (ed. I. STOBAEUS, Johannes, Eclogarum libri duo. Lugdunensi, 1609. SULLY, James, The Human Mind. 2 voi., Londra, 1892. SYNESIUS, De Somniis. în lamblichus De Mysteriis Aegyptiorum... Traducere de Marsilius Ficinus, Veneţia, 1497. Taittirîya-Aranyakam. Vezi DEUSSEN. TaittirîyaBrăhmanam. Vezi DEUSSEN. Taittirîya-Samhită. Vezi DEUSSEN. Taittirîya-LJpanishad. Vezi DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of the East XV. TALBOT, P. Amajiry, In the Shadow of the Bush, Londra, 1912. TAYLOR, Henry Osbom, The Mediaeval Mind. 2 voi., Londra, 1911.
540
TIPURILE PSIHOLOGIC E
Tejobi
Migne
ndu-
PL I,
Upani
col.
shad.
2
Vezi
57-
DEUS
536
SEN.
.
TERT
—
ULLI
De
AN,
carne
Advers
Christi
us
.
Iudaeo
Migne
s.
PL II
Migne
col.
PL II,
751-
col.
792.
595-
Vezi
642.
şi
—
Bibliot
Apolo
hek de
geticus advers us gentes pro christi anis.
r Kirch envă ter, Ed. de Hch. Kellne
r. 2
hogal
voi.,
vanis
Kempt
che
en,
Refle
1872.
xphă
Tishtri
nom
ya-
en. în
Lied.
Mo-
Vezi
n
CUM
ats
ONT.
sch
Văjas
rift
aneyi
fur
-
Psy
Sam
chi
hită.
atri
Vezi
e
DEUS
un
SEN.
d
Vedic
Ne
Hymn
uro
s. Vezi
log
Sacre
ie
d
XX
Books
I/5
ofthe
(Be
East
rlin
XLVI.
,
VERA
190
GUTH
7),
, Otto,
pp.
Das
387-
psyc
452.
VILL
Johann
A,
, Die
Guido,
Religio
Einleit
n der
ung in
Batak.
die
în
Psych
Religio
ologie
nsurku
der
nden
Gegen
der
wart,
V
Leipzi
olker
g,
IV/I. 1
Ed. de
902.
Julius
VISC
Bohm
HER,
er,
Friedri
Leipzi
ch
g,
Theod
1909.
or,
WEBE
Auch
R,
Einer.
Albrec
2 voi.,
ht,
ed. a
Indisc
IX-a
he
Leipzi
Studie
e
n 1
IX,
Leipzi
902.
g,
WAR
1865.
NECK
WER
,
NICK
E,
WULF
Cari,
EN,
Grund
Willem
rifi der
VAN,
Psychi
Der
atrie
Genufi
in
mensc
klinisc
h. Ein
hen
Cicero
Vorles
ne im
ungen.
rtick-
3
s
voi.,
ichtslo
Leipzi
sen
g,
Lebens
1894/1
genufi,
900.
Munch
WOR
en,
RING
1911.
ER,
WUN
Wilhel
DT,
m,
Wilhel
Abstra
m,
ktion
Grund
und
rifi der
Einfuhl
Psych
ung.
ologie.
Ed. a
Ed. a
Hl-a,
V-a,
Mun-
Leipzi
c hen, 1911.
g, —
tho Grund
den
zuge
wis
der
sen
physio
sch
logisc
aftl
hen
ich
Psych
er
ologie.
For
3 voi.,
sch
ed. a
ung
V-a,
.3
L
voi.
eip
,
zig,
ed.
190
a
2/1
IlI-
903
a,
.
Stut t-
—
gart Logik.
,
Eine
190
Unters
6/1
uchun
908
g der
.
Prinzi Philos pien ophisc der he Erkenn Studie tnis n. Ed. und de W. der W., 20 Me
voi.,
wic
Leipzig
klu
,
ng
1883/1
dar
917.
ges
(ş.
tell
a.),
t. 5
Allgem
voi
eine
.,
Geschi
ed.
chte
a
der
H-
Philos
a,
ophie,
Tii
Leipzi
bin
g,
gen
1909.
,
ZELL
185
ER,
6/1
Eduard
868
, Die
.
Philos ophie der Griech en in ihrer geschi chtl ich en Ent
CUPRINS Cuvîn
IC HI TĂ
t înaint e la ediţia
ŢII ŞI A EV
a şapte a ........... ...........
UL UI M ED
5 Prefa ţă ........... ...........
IU ..... 15 1.
7 Introd ucere ........... ...........
De sp re ps
9
ih
I.
ol PROB
og
LEMA
ia
TIPU
An
RILO
tic
R ÎN
hit
ISTO
ăţi
RIA
i.
DE
T
IDEI A A NT
e r t u
ll i
27
a
Pr
n
ob
ş
le
i
m
O
a
r
tr
i
an
g
ss
e
ub
n
st
e .. ..
an
1
rii
ţie
5 Co
30
ntr
No
ov
mi
ers
na
ele
lis
teo
m
log
şi
ice
re
ale
ali
Bis
s
eri
m
cii vec
33
hi ...
P
.
r o
b
o
l
b
e
l
m
e
a
m
u
a
n
u
i
n
v
i
e
v
r
e
s
r
a
s
li
a
il
li
o
il
r
o
î n A n ti c h it a t e
r î n s c o l a s t i c
3
ă
4 P r
4 6
î
5
n
5.
c Co e nt
r
ro
c
ve
a
rs
r
a
e
eu
a
ha
d
ris
e
tic
u
ă
n
di
if
nt
i
re
c
Lu
a
th
r
er
e
şi
a
Z
l u
wi
i
ng
A
li
b
..
e l
74 II.
a r
DESP
d
RE IDEIL
5
E LUI
SCHI
o
LLER
m
ÎN
ul
PR
ui
O
...
BL
.
E
77
M
a
A
)
TI PU RI LO R .....
D e s p r
77
e
1.
f
Sc ris ori le de sp re ed uc aţi a es te tic ă a
u n c ţ i a v a l o r i c s u p
e
r
r
ă
i 7 o a r
7 b )
ă ş
D
i
e
f
s
u
p
n
r
c
e
ţ
i
i
n
a
s ti
v
n
a
c
l o r i c
t e l e f u
i n f e r i o a
n d a m e n t a
l
t
e
i
1 0 9
t u d i
2.
n Tr
e
at
a
at
n
ul
a
de
i
sp
v
re
ă
po ez ia na iv
1 4 4 A t
ă şi po ez ia se nti m en tal ă. 14
i t u d i n e a s e n t
3 A
i
m e
APOL
n
INICU
t
L ŞI
a
DION
l
ISIAC
ă
UL
1
149
4
PROB
5
LEMA
I
TIPU
d
RILO
e
R ÎN
a
STUD
li
IUL
s
OMU
t
LUI .
u
160
l ş
G
i
en
r
er
e
ali
a
tă
li
ţi
s
de
t
sp
u
re
l
tip
1 4 7
ur ile lui
Jor
şi
da
cri
n
tic a
16 0 Pr ez en ta re sp ec ial ă
tip ur ilo r lui Jor da n . 16 6
542
Simbolul unificator în filozofia
CUPRINS
chineză
Femeia introvertită
. . . . 232
4.Relativitatea simbolului
166
240
Femeia extravertită
Slujirea femeii şi slujirea
169
sufletului
Bărbatul extravertit
240
174
Relativitatea noţiunii de
Bărbatul introvertit
Dumnezeu
177 V. PROBLEMA TIPURILOR ÎN
la Meister Eckhart .................................................... .
LITERATURĂ
261
180
5.Natura simbolului unificator la
Cari Spitteler: Prometeu şi
Spitteler
Epimeteu
281
Preliminarii la tipizarea lui Spitteler 180 Comparaţie între Prometeul lui
ÎN PSIHOPATOLOGIE ..................................................... ...... 296
Spitteler şi acela al lui Goethe ................................................... ..... 187 3.Semnificaţia simbolului unificator
VII.
PROBLEMA ATITUDINILOR
TIPICE ÎN ESTETICĂ ..................................................... ...... 313 VIII.
205 a)Concepţia brahmanică despre problema contrariilor ................................................ .....
PROBLEMA TIPURILOR
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ ..................................................... ...... 325 Tipurile lui James
211 Concepţia brahmanică
b)
VI. PROBLEMA TIPURILOR
despre simbolul unificator .................................................. ... 216 Simbolul unificator ca legitate dinamică . . . . 226
325 Perechile de contrarii caracteristice ale tipurilor lui James ................................................. ....... 333 3.Privire critică asupra
concepţiei lui James 543
CUPRINS
345 PROBLEMA TIPURILOR ÎN
c) Particularităţile funcţiilor
BIOGRAFIE
psihologice
349
fundamentale în atitudinea
DESCRIERE GENERALĂ A TIPURILOR
extravertită ................................................. .... 370
358
Gîndirea / 370. Tipul gîndire Introducere 358 Tipul extravertit 361
extravertită
/
375.
Simţirea / 384. Tipul simţire extravertită
/
386.
Re
zumatul tipurilor raţionale / 390. Senzaţia
/
392.
Ti
Atitudinea generală a
pul senzaţie extravertită / 393.
conştiinţei
Intuiţia
361 Atitudinea inconştientului 365
intuiţie
/
397.
extravertită
Rezumatul iraţionale
Tipul /
399.
tipurilor /
402.
3. Tipul introvertit ........................................................ ... 405 Atitudinea generală a conştiinţei 405 Atitudinea inconştientului 409 Particularităţile funcţiilor psihologice fundamentale în atitudinea introvertită ................................................ ..... 411 Gîndirea / 411. Tipul gîndire
introvertită / 414. Simţirea/
Introversie.
/419. Tipul simţire introvertită
Iraţional. Libido. Orientare.
/ 420. Rezumatul tipurilor
„Participation
raţionale / 424. Senzaţia /
Persona. Planul obiectului. Planul
426. Tipul senzaţie
subiectului.
introvertită / 427. Intuiţia /
Psyche. Raţional. Reductiv.
431. Tipul intuiţie introvertită
Sentiment.
/ 434. Rezumatul tipurilor ira-
Simbol.
ţionale / 436. Funcţie
Sintetic. Suflet. Tip. Voinţă.
principală şi funcţie auxiliară /438.
Intuiţie.
mys-tique".
Proiecţie.
Simţire.
Senzaţie. Şinele.
Cuvînt de încheiere ................................................................ . 522
XI. DEFINIŢII ................................................................ . 441 Abstracţie.
Afect.
Afectivitate.
Anima.
Apercepţie. Arhaism. Arhetip. Asimilare. Atitudine.
Colectiv.
Compensare. Complexul puterii. Concretism.
Constructiv.
Conştiinţă.
Diferenţiere.
Disimilare. Emoţie. Empatie. Enantiodromie. Eu. Extraversie. Fantezie.
Funcţie.
Funcţie
valoric inferioară. Funcţie transcendentă.
Gînd.
Gîndire. Idee. Identificare. Identitate. Imagine. sufletului. Individ. Individuaţie. Intelect.
Imaginaţie. Imagine
a
Inconştient. Individualitate. Instinct. Introiecţie.
Bibliografie .............................................................. ... 531
Redactor DANIELA ŞTEFĂNESC U Apărut 1997 BUCUREŞTI - ROMÂNIA Tiparul executat la Regia Autonomă .Monitorul Oficial" " 7 *
ce «tipurile de atitudine » Operă capitală a lui Jung,
cuprinzînd
forma
definitivă
teoriei
sale
a
tipo-
logice
şi
fundamentarea
ei
istorică,
Tipuri
psihologice apare în prima
sa
versiune
românească
diferenţiază
introvertit indivizii
jungiană
probabil,
cea
mai puţin reductivă şi mai echilibrată din cîte s-au construit în Cele
opt
tipuri care o compun sînt
rezultatul
combinaţiei a patru
» lumii exterioare (lucruri şi semeni)
în
raport
Interesul
Tipurilor
depăşeşte
cadrul
psihologiei
clinice,
psihologice îngust în
al
erudita
de-a lungul istoriei ideilor, cititorul de
astăzi
va
dimensiunea
psihologică pe care o folosesc
de
preferinţă spre a se în
lume
simţirea, ori
intuiţia), în vreme
a
acestei cărţi, iar în descrierea propriu-zisă
a
-dimensiunea umanistă, altfel
ei
tipurilor profund
caracteristică pentru
de
întreaga
psihologie analitică jungiană.
departajează oamenii după funcţia
descoperi
culturală
atitudine ». Primele
senzaţia
cu
evenimentele lăuntrice.
cu două «tipuri de
(gîndirea,
după
ponderea conferită « obiectelor
«tipuri funcţionale »
orienta
-
tipurilor » întreprinsă de Jung
Tipologia
psihologie.
şi
incursiune pe urmele « problemei
integrală.
este,
extravertit
ISBN 973-28-0662-1
|
CG.JUNG
| -
m
Tipuri psihologice
