Interviu Cu Pascal Bruckner

contributors.ro

http://www.contributors.ro/cultura/interviu-cu-pascal-bruckner-putin-ne-priveste-ca-pe-niste-degenerati-2/

Interviu cu Pascal Bruckner: Putin nu ne spune cat de mult ne dispretuieste, ne priveste ca pe niste degenerati Generatia lui Pascal Bruckner este ultima generatie de intelectuali francezi implicati in polemici publice. “Nimic nu se intampla fara polemici,” spune Bruckner intr-o lunga convorbire in redactia Contributors.ro. A fost o discutie vie, impetuoasa, despre marii intelectuali francezi, despre angoasa si deprimarea francezilor din ultimii ani, despre politica si Putin, despre legea franceza impotriva prostitutiei si despre ultimul sau volum, un roman autobiografic, Fiul cel bun, de curand publicat si in romaneste. Bruckner ramane, asa cum veti vedea, un moralist foarte interesat de politica – in cazul de fata nu osteneste sa-l critice pe actualul presedinte al Frantei – un adept fara rezerve al Europei si un intelectual implicat, dispus sa polemizeze. Romanul Fiul cel bun este o carte de confesiuni. Aveţi un obicei literar, acela de a scrie fie romane, fie eseuri. Preferaţi vreunul dintre aceste genuri literare? Ce anume vă determină să alegeţi intre a scrie un roman sau un eseu? De obicei, alternez romanele şi eseurile. Scriu un roman, apoi un eseu; insa în ultimii ani nu am mai respectat această regulă și am ajuns să nu mai ştiu ce prefer. Totul devine atât de dificil de scris, atât romanul, cât şi eseul, încât de fiecare dată mă aflu în faţa unei noi provocări. Este pentru prima oara, si cu siguranţă şi ultima oara, când scriu o carte de confesiuni. Este o carte despre antisemitismul tatălui dvs. Romanul trebuie citit, în primul rând, ca o carte despre tatăl dvs. ori din perspectiva antisemitismului manifestat de tatăl dvs? Pentru că, dacă este vorba de prima variantă, o carte despre tată, ea vorbeşte despre incercarea de eliberare fata de autoritatea tatalui… Tata nu era doar antisemit, era de asemenea un om violent, dur cu mama mea. Antisemitismul este o circumstanţă agravantă. Ar fi putut fi un antisemit foarte drăguţ, blând, pedagog. Dar el era isteric, coleric. Putem spune, mai degrabă, că persoana lui era o acumulare de defecte. Exista mulți tați antisemiți, brutali cu soțiile lor și care urlă tot timpul. Asa era si tatăl meu. Portretul pe care i-l faceţi tatălui dvs. este un portret al extremistului universal în societatea occidentală postbelică? Si in Romania am întâlnit multe persoane care seamana cu tatăl dvs.: extremisti, antisemiţi, absurzi, violenţi… Nu ştiu, însă este, înainte de toate, un portret foarte european. Este vorba despre generația născută în timpul războiului și care se stinge în vremurile de astăzi, exponenții săi sunt foarte bătrâni. Așadar, nu este un portret universal, deoarece cultura noastră este locală. Insă e adevarat ca la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea acești oameni care au trecut prin orori ale războiului, care poartă în ei acest mesaj de ură și brutalitate inca mai trăiesc. În prezent, antisemitismul a emigrat în lumea arabă, se manifestă mai ales în cazul musulmanilor; în Europa este un fenomen in descrestere, este si interzis, dar pentru lumea arabă el este celebrat ca o victorie asupra statului Israel. Nazismul, colaborarea, rezistența sunt subiecte foarte sensibile în Franța. Ce anume explică această pasiune a publicului larg față de astfel de subiecte? Ma gandesc la romanul lui Carrère, la succesul lui și la scandalul provocat – chiar în mod anticipat. Mama sa îi ceruse să nu scrie nimic, să nu facă public faptul că în familie exista un bunic ce colaborase cu naziștii. Pe mine mă surprinde faptul că subiecte legate de generația bunicilor naziști din familiile franceze sunt, în continuare, subiecte de mare actualitate, deși este vorba nu de părinți, ci despre bunici. (Cred că asta explică ceva din ceea ce nu ați înțeles in reacția publicului la prima vizită în România – in România nu există o atat de puternica pasiune in a-i

demasca pe foștii colaboratori ai regimului comunist, este vorba de generația părinților, nu a străbunicilor noștri.) Este de interes în Franța, în Anglia, pretutindeni, inclusiv în Statele Unite. Poate că acest interes se va manifesta și în România. Este vorba doar despre faptul că exercițiul de memorie nu a fost finalizat în țara dvs., în vreme ce în Franța el a început din anii ‘70. În Franța cred că există o prăpastie între modul în care am dori să ne vedem și ceea ce ne arată realitatea, de aceea este umilitor pentru francezi să constate că grandoarea lor a dispărut în războiul din 1914-1918 și în 1945. Într-adevăr, secretele de familie se învârt în jurul chestiunilor legate de al doilea război mondial, al chestiunii evreilor, de colaborarea și rezistența părinților și a bunicilor noștri. Prin urmare, vedeți intre cauze si o criză de decădere, o pierdere a importanței natiunii franceze, care se împletește cu încercarea de a găsi explicații… Posibil, da. Este vorba și despre realitatea franco-germană, deoarece Germania este marea noastră rivală încă din 1870. După ce a pierdut trei războaie, două războaie cu soldați și unul de natură economică, Germania are o situație mult mai bună. Asta înseamnă o mulțime de lupte pierdute în fața marelui vecin de la est – este o chestiune care dă naștere, în Franța, la tot felul de chestiuni psihologice, istorice, politice, militare și economice, iar problema celui de-al doilea război mondial creează separare în toate familiile franceze. Cum percepeți sentimentele francezilor la ora actuală fata de Germania? Germania este stăpâna Europei, nu mai este Franța. În trecut puteam deține puterea împreună cu Germania, or, în prezent, nu mai reprezentăm nimic. Merkel este șefa, iar Hollande este doar un fel de șambelan, un majordom. El nu are statura necesara pentru a conduce Europa. Franța trece printr-o perioadă de depresie, iar rivala ei este pe punctul de a câștiga, ceea ce, desigur, trezește vechii demoni ai celui de-al doilea război mondial și așa se face că toate conflictele sunt interpretate din perspectiva colaborării si a rezistenței, noțiuni care au început să facă parte din vocabularul tuturor. Franța este lumea veche. Care va fi rolul Franței în Europa in etapa urmatoare? Habar n-am, dar coborarea asta va continua, Franța o să aibă poate un rol tot mai mărunt. Chiar nu știu cum vor evolua lucrurile. Habar n-am. Insă dacă situația Franței nu se va redresa, ea va juca un rol tot mai neînsemnat în Europa. Redresarea trebuie să plece de la schimbarea ideilor cetățenilor de rând, schimbarea guvernului și a președintelui. Abia după aceea avem șanse să avem prestanță în Europa, dar deocamdată nu suntem nimic, suntem ”bolnavul” Europei. Francezii sunt foarte deprimați. Toți francezii inteligenți părăsesc țara. Și cei bogați, și tinerii absolvenți, toți francezii pleacă, iar deocamdată nu se întrevede niciun viitor. Țara noastră este paralizată, blocată de manifestările birocrației, de prejudecăți, ura față de bani, ura față de comerț. Notati în Fiul cel bun că dezgustul va declanșa rapid dispariția Franței, din cauza sentimentului de vinovăție. Credeți că eseul „Le Sanglot de l’homme blancs” isi pastreaza actualitatea si astazi? Cred că, dintr-un anumit punct de vedere, da. Nefericirea francezilor este un amestec de aroganță și de ură față de propria persoană. Francezii sunt foarte aroganți deoarece consideră că au fost aleși să fie un model la scară universală, dar nu-i mai urmează nimeni, de aceea se simt singuri. Ura față de sine vine din conștiința fragilității noastre și a mustrărilor de conștiință privind cel de-al doilea război mondial, imperiul colonial, sclavagismul. Este un melanj de sentimente foarte special, care explica mentalitatea franceză. Francezii simt permanent că lumea întreagă nu le mai urmează exemplul, ne dăm seama că exemplul nostru nu mai

are mare valoare în afara granițelor Hexagonului. Franța trebuie să fie reformată, însă pentru moment nu există nici un reformator. Avem doar cântăreți din flaut, care ne leagănă cu vorbele lor dulci. Vom continua să decădem puțin câte puțin până pe fundul abisului, după care vom începe, probabil, să ne revenim. Spuneți in carte că anii ’60 erau foarte frumoși în comparație cu prezentul – care este trist, plin de amărăciune. E ca si cum Franța ar vrea să iasă din istorie. Cand s-a produs această schimbare? Cand au fost înlocuite bucuria și libertatea cu tristețea și sentimentul de vinovăție? Cred că nu doar Franța, ci întreaga Europă parca vrea să iasă din istorie. Europa nu are o armată comună, nu are guvern, nici președinte comun. Putem spune că Europa va avea o greutate tot mai mică în istoria lumii. Vor rezista doar marile națiuni ale lumii, ca Statele Unite, Brazilia, India, China, Israel. Cred că, la ora actuală, Europa moare din cauza poverii grele a istoriei. A ieșit din cercul marii istorii prima dată în 1945, apoi în 1989, la căderea Zidului Berlinului. Europa crede că nu are dușmani, dar, în orbirea ei, nu vede că în prezent o amenință cel puțin doi mari dușmani. Unul este islamismul radical (sunt vreo 15 sau 20 de milioane de musulmani care trăiesc în Europa și unii dintre ei sunt atrași de radicalism), iar celălalt dușman este Rusia lui Putin. Putin nu ne spune cât de mult ne urăște, ne disprețuiește. El ne privește ca pe un soi de decadenți, de degenerați, o societate vândută homosexualilor și lesbienelor. În toată Europa continuă să apară scandaluri. Vedeți, nu este doar o boală a Franței. Este o boală europeană. Din cultura burgheză, atât de politicoasă, a luat naștere o barbarie inimaginabilă – acesta a fost unul dintre gândurile dvs. în momentul în care ați citit Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Europenii au multe defecte, dar nu mai sunt niște barbari, ca înainte. Probabil că Europa este cel mai civilizat continent din lume. In Europa nu există barbarie acum. În carte apar trei sau patru portrete de intelectuali: al lui Sartre, al lui Barthes, al lui Jankelevici și al lui Finkielkraut. Sa incepem cu Sartre, care era un fel de idol al generației dvs. Alegeți să îl reprezentați în ipostaze în care este umil sau umilit, e o scena in care studentii il ironizeaza si il contesta, in 1968. Vreți să-l umanizați, vreți sa-l salvati de acea admiratie care, dupa cum spuneti, devine sursa a cruzimii? Nu am de salvat nimic. Sartre este un autor studiat în întreaga lume, nu are nevoie să fie salvat. Eu doar aveam atitudinea unui adolescent în fața unui idol din anii ’40, ’50. Așa erau lucrurile în 1968. Nu existau idoli, toată lumea își bătea joc de toată lumea. Acestea erau reacțiile pe care le stârnea, dar, în ciuda lor, Sartre rămâne un monument al secolului al XX-lea, indiferent de înclinațiile sale politice. Mai este Sartre citit în Franța, în zilele noastre? Sigur că da. Este un clasic. Poate nu în aceeași măsură cum este Camus, dar este apreciat. Dar Deleuze? Da, însă Deleuze nu se compară cu Sartre. Și el este bun, dar a scris și multe prostii despre Israel, despre comunism, despre capitalism. Este adevărat și că era foarte talentat. Mai există „maeștri ai gândirii” în zilele noastre? Nu, pentru că nimeni nu-și mai asumă acest rol. De ce? Pentru că este ciudat să vrei sa fii un maestru de gândire. Doar Alain Badiou, ca ultim stalinist, ar vrea sa fie un maestru al gândirii. Marile sisteme de gandire au fost deconstruite. Acum trebuie să deconstruim deconstrucția. Badiou este ultima mare figură stalinistă din Franța, sunt mulți care o afirmă, dar despre el nu se poate spune mai mult. Din fericire, nu mai există maeștri de gândire. Badiou este studiat intens și evocat des la Sorbona. Este un ganditor care se bucură de propriul lui

succes. Fenomenul Badiou este interesant pentru ca este un fel de privilegiu al supraviețuitorului. De fapt, el era cel mai puțin înzestrat din generația lui, era mai puțin talentat decât Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard… Era chiar cel mai slab dintre toți. Guy Debord a spus despre el că este cel mai prost dintre deșeurile criticii. O expresie foarte reușită. Badiou a fost total necunoscut timp de 70 de ani, apoi a devenit notoriu printr-o carte despre Sarkozy, dar, altfel, rămâne un filosof foarte mediocru. Era un critic prost, îi adora pe Khmerii Roșii și pe Mao Zedong, este cu adevărat un filosof mărunt. Cel puțin așa cred eu. Nu are talent, nu știe să scrie. Am citit mai demult ceea ce s-ar putea numi un dialog între Badiou și Finkielkraut. Este o răceală totală între ei… Finkielkraut nu poate dialoga cu Badiou, el nu poate dialoga cu astfel de oameni. Nu ai cum să dialoghezi cu cineva care consideră că viitorul lumii este comunismul; e ca si cum ai vorbi cu un nazist. Badiou este un fenomen mediatic. El a fost creat de presă. Dar ce sau cine anume permite crearea marilor figuri de intelectuali? Ceilalți intelectuali sau tinerii, publicul? Exista si o graba in a idolatriza unele figuri. Nu este ca în 1968, când tinerii voiau să distrugă idolii, ci parca exista o nevoie de a avea intelectuali. Într-adevăr, este vorba despre necesitatea cvasireligioasă de a avea un maestru care să-ți spună ce să gândești. Exista lucrul acesta, însă ceea ce face notorietatea unui intelectual este respectul confraților săi și fidelitatea publicului său. Publicul decide dacă o persoană sau alta este intelectual. Mă întrebați mai inainte dacă există în prezent un mare filosof în Franța. Da, acesta este Michel Serres. Are un stil foarte frumos, o vastă cunoaștere științifică. In Germania ar fi Sloterdijk. Un foarte bun filosof. Iată, așadar, doi filosofi de mare calitate. La fel cum este și René Girard, doar că acesta este foarte în vârstă acum. Îl ador pe René Girard. Ati facut parte din grupul numit de media “nouveaux philosophes”… Media, in cazul meu, au vorbit mai ales de Sanglot de l‘homme blanc, apoi de La barbarie à visage humain scrisa de BHL [Bernard-Henri Lévy] sau de La Cuisinière et le mangeur d’hommes a lui André Glucksmann, dar a urmat apoi o intreaga polemică. În special vechea gardă stalinistă, din care făceau parte Deleuze și ceilalți, s-a ridicat împotriva noastră. Dar nu-i nimic. Nimic nu se întâmplă fără polemici. Dimpotrivă, noi suntem o generație foarte agresivă, ne place să atacăm și să contraatacăm. Este singura modalitate prin care putem face ideile să evolueze. Când ați citit pentru prima dată Soljenițîn ? Târziu. Și am citit o sigură carte de Soljenițîn – O zi din viața lui Ivan Denisovici. N-am citit-o pe cealaltă, Arhipelagul Gulag. Dar, cum nu eram comunist, nu aveam nevoie să-l citesc pe Soljenițîn ca să știu că URSS nu era paradisul muncitorilor. N-am fost nici comunist, nici de stânga, așadar m-am sustras tuturor acestor iluzii, acestor himere ale generației mele. Eram mai degrabă un adept al libertății. A fost un eveniment apariția Gulagului în Franța? Da, în 1974. A fost un mare eveniment. A provocat convertirea lui André Glucksmann, care era maoist, i-a luat un an să facă trecerea la anticomunism. A fost o bresa, dar societatea a rezistat, până și stânga socialistă se opunea, spunând că e o calomnie. Franța a avut mereu o întârziere in privinta luciditatii fata de comunism. Si în zilele noastre mai sunt intelectuali comuniști – mai ales la universitate. Universitatea este o pasiune de conservator. Tot ce se face acum interesant are loc în afara universității. Toți filosofii buni pe care i-am cunoscut – precum Michel Serres, René Girard – nu lucrează la universitatea franceza, toți au plecat să predea în Statele Unite. Prin urmare, universitatea poate produce o osificare a gândirii. Se mai citește astăzi Derrida? Și el a predat în SUA. Era o vedetă. Mai puțin în Franța decat în alte țări. Astazi, nu mai este la modă în Franța. În schimb, Foucault este vedeta internațională. Foucault avea un stil superb și acea gândire foarte complexă care îl fac să rămână

universal. El este cel mai bine cotat filosof, există o „foucaultatrie” la nivel mondial. În cazul celorlalți filosofi, depinde… S-a terminat cu poststructuralismul? Nu știu ce este poststructuralismul, așa că… Într-adevăr, oamenii au cam obosit de deconstrucții, de toate acestea… E adevărat că toate sunt niște mode. Mai rămân insa câteva figuri mari, care se situează dincolo de școlile de gândire. De exemplu, Foucault, Camus, Sartre. Cum l-ati cunoscut pe Foucault? La începutul anilor ’70, făceam parte, împreună cu Foucault, dintr-un grup care realiza anchete pentru Corriere della sera. Foucault se ocupa de revoluția islamică din Iran, Alain Finkielkraut a scris ceva despre Israel, iar eu am scris câteva articole despre islamizare în Indonezia și Malaezia. Așa se face că l-am văzut des în perioada aceea. Era un om foarte amabil, dar îi și plăcea să trăiască. Avea un stil de viață special, era foarte deschis și primitor. Barthes a fost foarte important pentru dvs.? Da, evident, mi-am făcut teza de doctorat cu el. Am scris și în carte despre asta. Era un fel de figură paternă? Exact. Era un tată mai plăcut, mai tolerant, dar și ambiguu. Era, într-adevăr, un tată cu o figura foarte diferita de cel biologic și care m-a influențat mult in ceea ce priveste scrisul. Comunicați cu el în legătură cu îndoielile, slăbiciunile dvs.? Încercați să vă lăsați inspirat de Barthes? Cum era relația cu el? Roland Barthes

O, nu am mers prea departe, eram deosebit de timid, el era marele profesor. Eram ca niște puștani pe lângă el. Fiecare se străduia să vorbească și să se comporte cât mai bine, să scrie eseuri cât mai precise. Toți voiau să-i fie pe plac, să apară cât mai bine în ochii lui, toți voiau să semene cu el și să-l impresioneze. Era, așadar, o relație de totală adulare, de idolatrizare. Era un maestru, de care ulterior m-am detașat, însă la momentul acela eram fascinat de el. A fost o persoană foarte importantă în viața mea. Simone de Beauvoir – ce figură de intelectual era la acea vreme? I-am citit multe scrieri, dar nu mai mult, n-am întâlnit-o. Am descoperit un roman scurt de-al ei, intitulat Crise à Moscou, despre călătoria pe care a făcut-o la Moscova impreuna cu Sartre, roman pe care l-am publicat. Este o fictiune despre un cuplu de persoane în vârstă, care călătorește la Moscova, unde traverseaza o criză conjugală. Sartre este un mare autor. Simone de Beauvoir era foarte talentată; este o un femeie fascinanta si frumoasa, ceea ce constituie un avantaj incontestabil. O admir foarte mult. S-a ținut departe de orbirea politică a lui Sartre, care, atunci cand vorbeste despre URSS, Cuba, China, este oribil… sau în legătură cu partidul comunist. Dar Julia Kristeva? Nu! Nu am înțeles-o deloc, dar este strict punctul meu de vedere. Niciodată nu m-au preocupat prea mult scrierile ei, pentru că folosește un jargon greoi și încâlcit ca să spună niște mari banalități. Sunt imun la lucrările și ideile ei. Este o femeie foarte amabilă, foarte cultivată, dar nu sunt un admirator al cărților sale. Din punctul meu de vedere, Barthes se situează mult deasupra nivelului celor din grupul Tel Quel – toți cei din acest grup m-au plictisit întotdeauna, sunt niște dogmatici frivoli. Nu va rămâne nimic în urma acestei școli. În afară de Sollers și Kristeva,

doi martori ai acestui fenomen ca două faruri pierdute în ceață. Sollers are un mare talent de critic literar. Stiati ca Roland Barthes a fost bibliotecar la Institutul Francez din Bucuresti in 1947 si apoi atasat cultural? Nu sunt la curent cu acest fapt. Barthes rămâne un mare prozator, un teoretician de mare calibru. La el apare constant câte o frază extraordinară, care lămurește dintr-o dată totul. Barthes a supraviețuit tuturor teoreticienilor textului, precum Julia Kristeva, Todorov, care nici nu se compară cu el, dar, repet, este strict opinia mea, o evaluare personală. Am avut norocul să-mi fac teza de doctorat cu Barthes, după care am avut sansa să mă desprind de el. Este foarte iubit în Franța, chiar adorat. Si n-a căzut niciodată victimă rătăcirilor politice, ca alți critici. Nu a sprijinit, ca Foucault, Revoluția iraniană. Nu ar fi salutat, precum Jean Baudrillard, fenomenul 11 septembrie și nu ar fi aplaudat în momentul prăbușirii Turnurilor Gemene. Barthes a fost mereu foarte prudent din punct de vedere politic și bine a făcut. Așa se explică ironia acelui episod al prânzului luat impreuna de Barthes și Mitterrand, în urmă căruia Barthes a murit într-un accident? Ați spus undeva că intelectualii ar trebui sa renunțe la putere pentru a putea reflecta pe marginea ei. Este adevărat. În Franța, intelectualii vor întotdeauna să fie consilierii prințului. Regis Dubray și alții au visat să-și vadă teoria transpusă în politică. Barthes insa nutrea dispreț față de Mitterrand. A fost lovit de o mașină în clipa în care ieșea din restaurantul in care luase masa cu Mitterrand, apoi s-a lăsat pradă morții, deoarece îi decedase mama și nu mai avea motive să trăiască. Avea o natură profund nefericită și melancolică, așa era el în realitate. În schimb, Foucault era exuberant, un mare erotoman. Barthes nu era deloc. Drept dovadă, a fost prima „victimă” a puterii socialiste înainte de alegeri. Lumea a suferit cumplit când a murit. Barthes a murit la un an după Sartre. Spuneați undeva că Mitterrand l-a comemorat pe Mareșalul Pétain, depunând flori an de an la mormântul lui. De ce făcea așa ceva? Pentru că Mitterrand a avut un parcurs cu totul deosebit. A trecut de la extrema dreaptă la stânga. A lucrat și cu Mareșalul Pétain, în 1943, a făcut parte si din Mișcarea de Rezistență. Cred că a luptat cu mult curaj. Ulterior, a devenit partizanul stângii. Preocuparea lui Mitterrand – care, de altfel, nu era absurdă din punct de vedere politic – era să nu divizeze niciodată poporul francez, ci să încerce să reunească cele două Franțe: Franța anti-pétainistă și o Franță care crezuse că Pétain va salva țara de invazia germană. Într-adevăr, depunea flori an de an la mormântul lui Pétain. A fost un mare președinte al Republicii, probabil ultimul mare președinte. S-a situat mai presus de propriul partid și a încercat să uneasca întreaga națiune franceză. Mitterrand a reușit mai mult sau mai puțin. Avea o statură impunătoare de lider, o prestanță cum n-a mai existat după aceea, nici în cazul lui Chirac, nici al lui Sarkozy și cu atât mai puțin în cazul bietului François Hollande, despre care nu trebuie să spunem nimic, din milă creștinească. Ce părere aveți despre actualul prim-ministru? Îl cunosc bine pe Manuel Valls. Cred că este destul de curajos. Este liberal în chestiunile economice, un om al ordinii în materie de securitate internă. Are o anume rigiditate, acea latură a lui de hidalgo catalan, însă este perfect conștient de fragilitatea Franței. Sper că nu se va plafona în funcția de prim-ministru. Ce este Frontul Național? Frontul Național este urmașul vechiului partid fascist, de pe vremea colaborationistilor. Este un partid național populist. Dar nu latura fascistă a partidului mă neliniștește, ci imbecilitatea absolută a doctrinei economice, în temeiul căreia ei vor să renunțe la moneda euro, să închidă frontierele și să determine revenirea la franc, adică o întoarcere cu 50 de ani în urmă. Ce mă îngrijorează la Marine Le Pen e prostia totală a promisiunilor ei. Trebuie să se facă totul pentru ca ea să nu ajungă la putere. Sunt niște imbecili care și-au asumat unele idei de stânga. În avântul ei ideologic, a uitat de națiune, de frontiere, de populație, de migrație, de islamism. Dacă stânga ar fi abordat acele teme cu seriozitate, n-am fi ajuns în situația în care suntem în prezent. De fapt, atât stânga, cât și dreapta. În noiembrie anul trecut, ați semnat Manifestul celor 343 de ticăloși, o initiativa a revistei Causeurs,

manifest care ia apararea clientilor prostituatelor. Cum justificați acest gest? A fost un gest de protest față de legea absurdă dată de doamna ministru pe probleme de drepturi ale femeii, Najat Vallaud-Belkacem, pentru a-i penaliza pe clientii prostituatelor. Am făcut-o în semn de prietenie față de Frédéric Beigbéder, pe care îl îndrăgesc. Este un text țăcănit, nu vă ascund acest lucru, dar am îndrăznit să-l semnez. Consider că legea privind penalizarea clienților nu este o lege bună, nu este o lege în sensul abolirii prostituției. Decat asta, mai bine ar trebui să se interzică direct prostituția. Dar, a interzice prostituția, cum s-a întâmplat în Suedia, înseamnă, de fapt, a încuraja prostituția clandestină. În Suedia există două grupări care au preluat prostituatele: un grup local și Mafia sârbo-moldavo-rusă, care se află în centrul infracționalității din Europa la ora actuală. În ceea ce privește prostituția, eu mă declar în favoarea metodei germane, helvetice sau olandeze, si anume reglementare sub controlul statului. Desigur, putem visa la disparitia tuturor viciilor, că oamenii vor înceta să mai bea, să mai fumeze sau să frecventeze prostituatele, însă cred că prostituția trebuie să fie recunoscută drept o meserie cu drepturi și obligații; și mai ales cred că trebuie să li se permită prostituatelor să părăsească meseria fără să rămână stigmatizate public. Și mai există un fenomen pe care oamenii refuză să-l vadă, acela că femeile devin tot mai mult cliente ale prostituției masculine. Femeile din țările bogate merg în Africa, America Latină, Grecia, Andaluzia sau Caraibe spre a se abandona în brațele unor tineri musculoși, pe care îi plătesc generos. Ce e asta, dacă nu turism sexual? Pe internet există numeroase reportaje din întreaga lume, în care un număr mare de burgheze se oferă tinerilor gigolo. Și femeile sunt cliente; nu doar bărbații sunt ființe vicioase și perverse, care profită de sclave. Nu este adevărat. Există și foarte multe femei libere care preferă să plătească pentru momente de plăcere în compania acestor tineri viguroși, care le oferă satisfacția pe care soțul sau iubitul nu le-o mai asigură. Este o chestiune serioasă, pe care eu am caricaturizat-o puțin, dar acesta este motivul pentru care am semnat textul împreună cu Frédéric și cu alți câțiva autori. Cred că adevărata preocupare a legiuitorului este să facă prostituția invizibilă. Nu neapărat s-o elimine, ci să ia măsuri astfel încât să nu mai fie văzută. Nu se va mai manifesta pe stradă, ci la țară, pe șosele, în garsoniere, sub supravegherea proxeneților, însă nu va mai fi văzută, deci oamenii se vor purta ca și cum n-ar mai exista. Nu cred că este o idee prea bună; din punctul meu de vedere asta nu va schimba mare lucru. Guvernul lui François Hollande și-a propus de la începutul mandatului să fie un agent moralizator, dar în prezent este departe de a-și fi atins obiectivul. Acum doar încearcă să acopere crăpăturile din „Titanic”. Această lege va fi ratificată în curând. Repet, legiuitorul ar trebui să se preocupe să protejeze bărbații și femeile care practică prostituția, să reabiliteze această meserie, care în Franța încă este considerată infamă; in schimb, în Elveția (dacă mergeți la Geneva), în Belgia, în Olanda și în Germania aceste persoane au atât drepturi, cât și îndatoriri. Cred că este cel mai mic dintre două rele, respectiv, mi se pare de preferat soluția germană și elvețiană. Am citit in Foreign Affairs că a existat si o anume reactie feminista împotriva legii privind căsătoria între homosexuali. Nu am cunoștință de așa ceva. Din câte știu, Franța a fost a opta sau a noua țară din Europa, dacă nu chiar din lume, în care a fost votată căsătoria între persoane de același sex. Nu a fost o revoluție, probabil Sylviane Agacinski, soția lui Lionel Jospin, s-a opus acestei legi, altfel, nu știu… Toți oamenii de stânga erau indiferenți. Nu, dreapta familistă s-a opus căsătoriilor gay: catolicii, musulmanii, protestanții, evreii. A existat un val de scepticism, însă el nu a zdruncinat structura conjugală a francezilor. Eu am mulți prieteni homosexuali care s-au căsătorit. La început pare ciudat, apoi te obișnuiești. Acest fapt nu schimbă mare lucru. Efectul mai interesant este la nivelul PMA (procrearea asistată medical), adică gestația în serviciul altuia. Cred că din moment ce se autorizează mariajul homosexual, acestor oameni trebuie să li se dea și dreptul de a recurge la așa ceva, ca în alte țări, cred: în Suedia, in California. Nu avem studii din care să ne dăm seama cum se dezvoltă copiii crescuți de doi bărbați sau de două femei. În Franța, sunt multe familii monoparentale, cred că vreo 20.000 de copii provin din acest tip de familie. Nu se știe dacă sunt sau nu mai reușiți decât ceilalți copii. Habar n-am. Am impresia că au apărut multe reacții la adresa mariajelor gay. Aceste manifestări nu au fost provocate de lege, ci de slăbiciunea arătată de executiv. De fapt, oamenii nu se revoltă împotriva legii în sine, ci contra caracterului moale, slab al lui François Hollande. Este un fel de ectoplasmă pe care am ales-o în funcția de președinte al Republicii, or, poporul avea nevoie de un șef. Dacă există un șef în Franța în prezent, acesta este Manuel Valls. Hollande nu există. Foarte mulți francezi îl apreciază pe Putin pentru că este un lider adevărat. Noi nu mai avem așa ceva. Exact asta înseamnă o ectoplasmă. Francezii îl plac mult pe Putin?

Foarte mult, mai ales dreapta. Toți naționaliștii îl adoră pe Putin și urăsc America. Și extrema stângă, și extrema dreapta. Nu neapărat pentru politica lui, ci pentru că Putin e un om care face ce spune și spune ce face și care are un limbaj direct. Nu-ți place? La închisoare cu tine! Nu ești de acord? Hai! Cu bastonul, imediat la poliție! Națiunea are nevoie de conducere, lucru pe care Hollande nu îl reprezintă absolut deloc. Hollande este o catastrofă carismatică – acesta e cuvântul cel mai potrivit. Te uiți la el și te bufnește râsul sau mai degrabă îți vine să plângi, atât de rușine îți este că el e președintele Franței. Exact despre asta e vorba, Hollande face țara de rușine. Eu l-am votat și mi-e rușine că am făcut-o. E simpatic la petreceri, dar nu are tărie de președinte. Are și un scor de popularitate foarte scăzut. Da, doar 18% dintre cetățeni sunt mulțumiți de el și totuși nu e rău. Ce a făcut el la aniversarea Zilei Debarcării a fost destul de bine. A fost primit în Anglia, apoi de Obama, apoi de Putin. A găzduit trei recepții în trei zile. Este o marionetă, dar este de apreciat că este o gazdă bună. Pe cine ați menționa – dintre tinerii filosofi sau intelectuali francezi? Pierre-Henri Tavoillot este un discipol și fost student al lui Luc Ferry. Nu este tocmai tânăr, are aproape 50 de ani, dar este strălucit, foarte inteligent. Mai sunt și alții: Jocelyn Benoit, Meillassoux, dar sunt foarte confidențiali. Ultimul „tânăr” este Michel Onfray, dar are 58 de ani. Toți aceștia sunt prieteni de-ai mei. Iarasi, Charles Pepin, care mi-a fost student. Dar ei încă nu au obținut o larga recunoaștere publică. Pentru a avea recunoașterea publicului larg trebuie să fi iscat o polemică. O mare polemică intelectuală sau politică. Noi am fost ultima generație care a făcut așa ceva. Generațiile noi – nici vorba! Cred că noi suntem ultimii intelectuali generaliști, ce au putut reflecta în numeroase domenii, iar tinerii filosofi au un spirit foarte ascuțit în materie de fenomenologie, metafizică. Dar să știți că avem romancieri tineri, de 30-40 de ani, care sunt foarte promițători. Însă, din câte știu, nu s-au remarcat filosofi tineri. Vă rog să-i rețineți pe Jocelyn Benoit și pe Meillassoux, ei sunt preocupați de metafizică. Nu-i un domeniu ușor. Vă place Jérôme Ferrari? Nu mai e chiar așa tânăr. Și da, scrie bine. Are 45 de ani. Mai sunt mulți buni: Echenoz, Carrère, Houellebecq, acesta este trio-ul. Sunt foarte mulți, trebuie să-mi aduc aminte câteva nume. Sunt și multe romanciere tinere. Anna Gavalda, autoare de bestselleruri, și ea e o scriitoare bună. As vrea sa ma astepte si pe mine cineva e o carte frumoasă. Exista un clivaj între Europa și Statele Unite, in sensul că sunt mult mai mulți scriitori americani decât francezi pe piata intelectuala europeana? Da, a existat multă vreme o diferență, pentru că Franța s-a aflat sub influența a ceea ce numim Nouveau roman, care a sterilizat complet creația franceză: romanele frumoase, mișcarea Tel Quel, toate revistele astea absconse și foarte invidioase. Romanul francez a avut o revenire începând de pe la mijlocul anilor ’80 și din anii ’90 și a intrat în competiție, stimulat de romanul sud-american, central-european și nord-american (Garcia Marquez, Vargas Llosa, Kundera, Hrabal, Kadare). Scriitorii americani sunt în continuare traduși cel mai mult, dar nu sunt neapărat și cei mai buni autori. În prezent, este foarte la modă romanul scandinav. Autorii scandinavi sunt foarte citiți și iubiți, chiar adorați. Romanul polițist american se află acum pentru prima dată în cădere liberă, deoarece cadrul pe care îl fixase, marii scriitori precum Harlan Coben, Connelly, Patricia Cornwell, toți acești producători de bestselleruri pe bandă sunt percepuți ca niște mașinării, niște fabrici de scris. Mi se pare că e cam același lucru și cu romanele polițiste scandinave. La un moment dat, ne-am dat seama de mașinăria scandinavă de romane. Da, dar o mașinărie de scris care place publicului. Este un decor diferit, acelea sunt societăți cu polițiști pretutindeni, foarte civilizate, cu o latură destul de sumbră. Așa se face că America (cea clasică) a ajuns să intereseze mai puțin din această perspectivă. Prin urmare, Europa este în curs de recucerire a autonomiei literare, ceea ce nu e rău! Există scriitori din Europa Centrală, Europa Orientală, autori ruși, spanioli, italieni, greci, sudamericani. Înseamnă că Europa se eliberează de Statele Unite din punct de vedere estetic. Asta e foarte bine,

deși romanul scandinav este marcat de mult automatism. Sunt foarte optimist pe plan cultural și mai puțin optimist pe plan politic. Consider că marile perioade de criză favorizează creația. V-a plăcut romanul lui Joel Dicker? La nebunie! Eu vi l-am recomandat. Te-am sunat imediat ca să ți-l recomand. Da, așa este. Ce mult mi-a plăcut romanul ăsta! Mi-a plăcut la nebunie pentru că este un roman fabricat în totalitate, însă folosind materiale absolut geniale. Te face să-l citești pe nerăsuflate. Dicker este un tânăr elvețian care provoacă America pe propriul ei teren. Până acum, toate romanele franceze a căror acțiune se petrecea la New York sau chiar la Los Angeles erau ratate. Am citit unul singur de calitate, dar i-am uitat titlul. Se plasa pe teritoriul american și încerca să depășească romanul american sau să fie la același nivel, doar că mirosea a lipsă de autenticitate. E ca și cum ți s-ar vinde în Thailanda sau la Hong Kong ceasuri Patek Philippe la 3 dolari. Sunt niște falsuri. Frumoase, dar la un moment dat constați că le lipsește o componentă. Lucrurile nu au mers bine când romanul francez a început să-l înfrunte pe cel american. Păreau romane provinciale. Dar Dickers a reușit, pentru că este foarte tânăr. El a intrat direct în centrul centralei atomice, și-a plasat acțiunea romanului la Cape Code, a preluat toate trucurile romanului american și a funcționat. În plus, poartă un nume care ar putea fi american, Dicker poate fi un nume german sau englezesc. Romanul ar fi fost la fel de reușit și dacă ar fi fost semnat John nu-mai-știucum. În cazul lui, am zis: „Jos pălăria, un adevărat artist! E genial.” E adevărat că nu e foarte bine scris, din când în când introduce șiretlicuri prea mari. Este un roman în roman, se simte mult influența lui Philip Roth, dar am citit cartea asta în trei nopți, prietena mea l-a citit în două zile. Romanul ăsta place, e genial, seamănă puțin cu Millennium – este un fenomen care dă o dependență completă, la fel ca serialele americane. Ador serialele, pot să stau nopți întregi să mă uit la ele. Dicker a reușit în stil mare. Seamănă puțin cu modul în care chinezii copiază Airbus-urile sau TGV-urile și fabrică modele care rulează sau care zboară aproape la fel de bine. Depinde de Dicker ce va face. Succes mondial, recunoaștere planetară. A reușit să fure secretul zeilor, dar va fi greu să vină cu un al treilea roman (pentru că acesta a fost al doilea) foarte bun la sfârșitul lunii noiembrie. Va trebui să se autodepășească. În plus, succesul lui Dicker a fost asistat de trei bătrâni: Jean-Claude Fasquelle, de Fallois și Claude Durand. (Dicker fusese refuzat de mai multe edituri.) Si acești domni de peste 80 de ani, foarte mari editori, de astfel – Fasquelle este editorul meu de la Grasset și este un adevărat geniu (acești oameni sunt pensionari, dar geniali)… De Fallois i-a telefonat într-o zi lui Fasquelle și i-a spus: am o carte, vreau s-o citești. Sau întâlnit toți trei și a fost ca o conspirație de bătrânei, care au zis: „Banco! Pariem pe tot ce avem!” Și au publicat cartea. La început, s-a așternut liniștea, după care a urmat focul de artificii. Povestea e genială. Toată presa literară a calculat sume cu sase zerouri; desi a fost intrigată, a spus că romanul se adresează publicului larg. A ajuns bestseller pe merit. Autorii romani sunt tradusi in Franta? Am incercat sa aduc autori romani la Grasset. De exemplu, Cărtărescu, dar a fost deja publicat la Editura Denoël. Am corespondat cu el și mi-a spus că nu poate renunța la editorul lui. M-am mai interesat și pentru alți autori români, dar este greu. E foarte greu să traduci autori străini pe o piață deprimată, pentru cititori francezi deprimați. Și, în plus, au prioritate scriitorii anglo-saxoni. Mereu, mereu au întâietate scriitorii englezi, sud-africani, australieni, americani, eventual indieni, și totuși ficțiunea americană domină în continuare. Este adevărat și că sunt foarte buni, dar trebuie să-și revină și ficțiunea europeană. Scrieți undeva în carte că ați rămas în „grupurile progresiste”. În ciuda faptului, printre altele, că ele nu sunt capabile sa isi reproșeze niciodată nimic. Sunt prea bătrân ca să-mi părăsesc familia. Din punct de vedere cultural, rămân in interiorul stângii, deși nu-mi mai fac multe iluzii privind vitalitatea ei. Lumea culturii a rămas, totuși, atașată mișcării de stânga în Franța. Care nu are să-și reproșeze nimic… Este incapabilă să își facă autocritica. Stânga se erijează mereu în victimă, deci are mereu dreptate. Nota redactorului: Dupa arestarea lui Sarkozy, l-am intrebat pe Pascal Bruckner ce parere are despre aceasta

arestare, ne-a raspuns prin SMS: „Este o dovada ca justitia franceza functioneaza in mod corect, ca nu e nimeni deasupra legii. Daca va fi gasit vinovat, nu se va putea prezenta la alegerile prezidentiale in 2017. Acest fapt poate accentua descompunerea dreptei franceze, lasand mai mult loc pentru Marine le Pen. Dreapta trebuie neaparat sa produca un alt lider, un om corect si ambitios.” Au consemnat Magda Marculescu si Lucian Popescu Comanda cartea Fiul cel Bun cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro