Instaurarea Instaurarea comunismului în Iugoslavia
Introducere Dupa consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei si trecerea anilor in care sovieticii afirmau ca nu intenţionează sa schimbe regimul politic in tarile pe care le va "elibera", lucrurile au început sa se schimbe in tarile din Europa centrala si de sud-est. In Asia comuniştii dupa ce câştigă războiul civil instaurează un regim marxist in China. Începutul războiului rece a însemnat sfârşitul iluziilor oamenilor politici democraţi din tarile eliberate de Armata Roşie de a se instaura un regim democratic dupa încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Stalin ajunge la concluzia ca "a sosit momentul sa abandoneze orice retorica liniştitoare privind "fronturile populare si coaliţiile naţionale" ce-au funcţionat atâta timp ti mp cat i-au adus un spor de imagine in perioada când dorea sa dovedească partenerilor săi apuseni ca URSS este străina de "exportul de revoluţie". Pentru Moscova angajamentul anglo-americanilor de a sprijini forţele anticomuniste din Grecia si apoi decizia de refacere economica a întregii Europe prin planul Marshall erau semne clare ca trecuse timpul înţelegerii cu foştii aliaţi burghezi si "căile naţionale spre socialism trebuiau definitiv părăsite" Modelul impus Europei răsăritene si de sud-est a constat intr-o extrem de violenta distrugere, sociala, economica si politica a vechii orânduiri "burgheze", eliminarea tuturor duşmanilor potenţiali sau reali si completa înregimentare a culturii. In zona sa de ocupaţie diplomaţii si milita mil itarii rii soviet sovietici ici au instau instaurat rat guvern guvernee tot total al aservi aservite te Mosco Moscovei vei.. Cuceri Cucerirea rea puteri puteriii de către către comunişti - principalele instrumente de presiune si control ale Moscovei in sfera sa de influenta s-a făcut cu anumite particularităţi de la o tara la alta. Sistemul politic a fost pana in 1929 democraţia parlamentara, perioada a fost marcata de crize si convulsii sociale, tot acum apar si primele neînţelegeri intre politicienii croaţi si Belgrad. Acestei situaţii incerte ii pune capăt regele Alexandru Alexandru la 6 ianuarie 1929. El aboleşte constituţia din 1921, scoate partidele in afara legii si da o noua o noua organizare administrativa, de asemeni schimba numele statului in Iugoslavia (in traducere, “statul slavilor de sud”). Regimul personal al regelui Alexandru a fost numit “dictatura de la 6 ianuarie”). In 1931 a fost elaborata o noua Constituţie care garanta suveranului puteri executive. In 1934 regele este asasinat la Marsilia in Franţa de o organizaţie macedoneana macedoneana separatista, atentatul fiind sprijinit si de liderii partidelor interzise cat si de ustaşii croaţi (mişcare croata de extrema dreapta). Urmează o regenta, condusa de prinţul Paul, prinţul moştenitor fiind minor. Continua tensiunile interne dintre sârbi si croaţi referitoare la refederalizarea statului. Mărul discordiei erau Bosnia si Vojvodina, atât sârbii cat si croaţii vroiau ca in cadrul federaţiei statele lor sa obţină teritorii din aceste doua regiuni. In 1939 se ajunge la un compromis si e creata regiunea autonoma Banovina si Croaţia cu un parlament propriu. Soluţia este insa departe de a satisface cererile naţionaliştilor croaţi iar tratamentul minoritarilor sârbi din Banovina si Croaţia nelinişteşte Belgradul. Evenimentele se precipita dupa 1940, in 1941 Iugoslavia adera la Axa, in urma acestei decizii are loc o lovitura de stat susţinută de englezi prin care prinţul e înlăturat de la putere, fiind încoronat regele Peter II. In acelaşi an Hitler invadează Iugoslavia, familia regala se refugiază in străinătate, teritoriul iugoslav e împărţit in mai multe entităţi (statul croat, părţi din Serbia sunt anexate de Ungaria si Bulgaria, iar restul e administrat de regimul colaboraţionist al lui Milan Nedić). In Croaţia sub regimul ustaşilor au loc masacre împotriva minoritarilor sârbi. In munţi se organizează organizează grupări de partizani, comunişti si anticomunişti. Grupările de partizani comunişti conduse de Tito sunt ajutate de aliaţi si dupa alungarea germanilor aceste preiau controlul tarii. Noile autorităţi comuniste proclama la 2 decembrie 1945 Republica Federala Democrata Iugoslavia. Josep Broz Tito (croat de origine) devine primul preşedinte iugoslav. iugoslav. Regimul comunist sârb se remarca prin libertatea fata de Moscova (o caracteristica rară printre regimurile comuniste ale vremii ) si prin
intrarea intrar ea in “mişc “mişcare areaa de nealin nealinier iere”, e”, prin prin încerc încercare areaa (eşuat (eşuatăă de altfel altfel)) de indust industria rializ lizare are,, Iugos Iugoslav lavia ia rămânâ rămânând nd insa insa o tara tara semi-a semi-agri gricol colăă şi desigu desigurr prin prin opresi opresiune uneaa tip tipică ică tut tuturo uror r regimurilor comuniste. Pe plan administrativ Iugoslavia devine o federaţie de 6 republici si 2 regiuni autonome (Kosovo si Vojvodina), iar constituţia din 1974 prevedea o descentralizare semnificativă, din anii `80 politicile economice ale celor 6 republici devin tot mai neuniforme, primele care au făcut paşi timizi spre o economie de piaţă fiind fii nd Croaţia si Slovenia.
Activităţile premergătoare instaurării depline a comuniştilor În Iugoslavia, acapararea şi chiar consolidarea puterii de către comunişti avusese loc încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care acolo avusese totodată şi caracterul combinat de război civil şi război revoluţionar, pe lângă cel al războiului de eliberare naţională. Într-adevăr, Iugoslavia postbelică a sărit peste faza coaliţiei pluripartite, care în celelalte democraţii populare a avut la început o realitate substanţială de durată variabilă, iar apoi o continuitate nominală. După 22 iunie 1941, comuniştii iugoslavi au organizat rapid forţe de rezistenţă şi au iniţiat primul atac împotriva germanilor, în iulie. În decembrie, Tito s-a retras din Serbia spre Bosnia, nevoit să abandoneze structura de partizani existentă. Din rândul celora care îi rămăseseră alături, a format prima brigadă de şoc. La mijlocul lui 1942 existau 5 asemenea brigăzi, fiecare cu 800 până la 1000 de luptători. Din cauza faptului că respectivele brigăzi duceau lipsă de muniţie, în 1942 ele au început „marşul cel lung”, de 300 km, către munţii din nord-vestul Bosniei. În regiunile controlate de partizani, au fost înfiinţate comitete populare, dominate de comuni comunişti şti.. În noiemb noiembrie rie 1942, 1942, Tito Tito a înfiin înfiinţat ţat un Consil Consiliu iu Antifa Antifasci scist st pentr pentruu Elibe Eliberar rarea ea Iugoslaviei (AVNOJ). Comuniştii iugoslavi erau adânc înrădăcinaţi în mişcarea de rezistenţă, iar în noiembrie 1943, la cel de-al doilea congres al AVNOJ, organismul a fost practic declarat guvern provizoriu. Erau ajutaţi şi de faptul că Iugoslavia se număra printre puterile învingătoare şi, de aceea, nu avea de a face cu o forţă de ocupaţie, nici cu o comisie de control aliată. Mai mult, în ochii iugoslavilor, puterile occidentale erau compromise de alianţa cu Mihajlovic, al cărui nume comuniştii îl ponegriseră sistematic, şi cu regele Petru, al cărui comportament în exil îi nemulţumea pe mulţi. Toată această perioadă a fost dominată şi de lupta continuă între Tito şi Mihajlovic, fostul ministru de război, cel care comanda cu cetnicii - regalişti sârbi. Germanii, până la mijlocul 1943, i-au considerat pe cetnici inamicul principal, iar britanicii le acordau susţinere financiară enormă. Până la sfârşitul lui 1943, britanicii s-au convins că partizanii reprezentau o forţă mai eficientă împotriva germanilor decât Mihajlovic, motiv pentru care acesta a fost abandonat şi toate resursele destinate Iugoslaviei s-au îndreptat către unităţile de partizani. Regimul comunist din Iugoslavia beneficia, desigur, de cea mai bună poziţie dintre toate guvernele socialiste din Europa de est. Forţele partizanilor, care numărau 800.000 de oameni, deţineau controlul militar total. Nu existase nici o ocupaţie sovietică sau aliată, astfel că nu se punea problema vreunui amestec străin. Pe lângă faptul că guvernul central se afla în mâinile AVNOJ, fusese instituită încă din timpul războiului o structură administrativă eficientă care acoperea tot teritoriul tării. Unica limitare a puterii acestuia consta în acordul semnat între Tito şi Šubašić în privinţa includerii în guvernul lui a câtorva membri ai guvernului în exil de la Londra, la insistenţa/ insistenţa/ ordinul ordinul lui Stalin. Stalin. La 1 noiembrie noiembrie 1944, 1944, imediat după ocuparea ocuparea Belgradul Belgradului, ui, o a doua înţelegere a fost încheiată între aceşti doi oameni, care definea mai amănunţit viitoarele aranjamente. S-a căzut de acord ca relege Petru să nu revină în ţară înainte de organizarea unui plebiscit asupra chestiunii monarhiei; până atunci puterea executivă avea să fie exercitată de o regenţă. AVNOJ AVNOJ urma sa fie lărgit prin cooptarea unor membri ai ultimei adunări oficiale care nu colaboraseră cu forţele de ocupaţie germane. Acesta constituia, cel puţin temporar, organismul naţional legislativ. Regele Petru a protestat energic împotriva acestor termeni; el susţinea că în
constituţia iugoslavă nu era specificată instituirea unei regenţe pe cât timp regele era capabil să domnească. Sub puternica presiune presiune britanică, el a renunţat însă să mai insiste. În martie 1945 trei membri ai guvernului în exil au devenit membri ai guvernului lui Tito: Šubašić, Milan Grol, liderul Partidului Democrat Sârb, şi Juraj Šutej, colaborator apropiat a lui Šubašić şi membru al Partidului Ţărănesc Croat. A fost instituită în acest moment o regenţă formată dintr-un sârb, un croat şi un sloven. După cum era de aşteptat, ea l-a numit premier pe Tito şi l-a însărcinat cu formarea unui guvern. Pe lângă funcţia de prim-ministru, Tito şi-a asumat-o şi pe cea de ministru de război, Šubašić primind postul de ministru de externe. Dintre cele douăzeci şi opt de posturi de cabinet, numai 5 nu se aflau în mâinile partizanilor. Cu toate acestea, guvernele aliate au recunoscut guvernul. Prevederile referitoare la lărgirea AVNOJ nu constituiau absolut deloc o provocare şi nici nu împiedicau exercitarea controlului de către comunişti. Ultima adunare fusese aleasă în 1938 şi dizolvată în 1939; mulţi dintre membrii ei decedaseră, iar alţii urmau acum să fie excluşi din motive politice. În cele din urmă au fost incluşi în AVNOJ AVNOJ 39 din foştii delegaţi, 69 de membri ai unui număr de 6 partide necomuniste şi 13 personalităţi de frunte. În august 1945 acest organism a devenit adunarea naţională provizorie şi a început apoi pregătirile pentru organizarea alegerilor. În ciuda poziţiei lui extrem de puternice, regimul partizanilor a recurs la metode de terorizare şi intimidare practicate şi în alte ţări. A fost înfiinţată o poliţie secretă condusă de Alexandru Ranković. Ranković. Ea a fost întitulată întitulată Departame Departamentul ntul de Apărare a Poporului Poporului (OZNA), dar numele numele ei a fost curând schimbat în Serviciul de Securitate al Statului (UDBA). Presiunea poliţiei, spionii şi inform informato atorii rii erau erau util utiliza izaţi ţi frecve frecvent nt în vedere vedereaa elimină eliminării rii opoziţ opoziţiei iei politic politice, e, iar partid partidele ele tradiţionale au descoperit nu peste multă vreme că nu-şi puteau desfăşura activitatea. Mai mult, cei trei membri ai guvernului de la l a Londra se aflau şi ei într-o postură imposibilă: ei nu-şi puteau îndeplini îndatoririle şi nu erau consultaţi în luarea deciziilor politice. Grol a demisionat în august 1945, iar cei doi colegi ai lui i-au urmat exemplul în septembrie. Ulterior, Šubašić a fost pus sub arest la domiciliu. Împiedicate să presteze o campanie politică liberă şi să-şi editeze ziarele de partid, formaţiunile politice din opoziţie eu boicotat alegerile, astfel că radicalii sârbi, agrarienii şi democraţii, precum şi Partidul Ţărănesc Croat, s-au retras din campanie. Alegerile au avut loc în noiembrie 1945. o parte din votanţi au fost excluşi din cauza activităţilor lor din timpul războiului. Cu toate că nu exista decât lista guvernului, exista posibilitatea exprimării dezaprobării. Votul era teoretic secret, dar fraudele electorale şi violenţele erau ceva obişnuit şi era dificil să fie pus în urne un vot negativ. Exista de asemenea o convingere larg răspândită că poliţia ştia cum vota fiecare individ. Guvernul a depus un mare efort pentru asigurarea unei mari participări la vot şi a unei masive demonstraţii de aprobare. Au participat 88% din cei cu drept de vot, dintre care 90% au votat pentru guvernul lui Tito. În noiembrie 1945 a fost convocată o nouă adunare constituţională. Monarhia a fost abolită şi la 29 noiembrie 1945 a fost proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia. După adoptarea unei noi Constituţii, la 31 ianuarie 1946, adunarea s-a transformat într-un legislativ obişnuit. Fusese stabilit astfel controlul deplin al comuniştilor. Cu toate că membrii altor partide continuau să facă şi ei parte din guvern, ei deţineau posturile ca indivizi, nu ca reprezentanţi ai unor organizaţii politice separate. Nu exista bineînţeles nici un fel de opoziţie tolerată sau loială. Tranziţia fusese realizată cu o uşurinţă destul de mare. Ca forţă victorioasă, guvernul partizanilor iugoslavi nu prea putea fi influenţat de opinia occidentală; el nu era nevoit să-şi facă probleme în legătură cu termenii tratatului de pace sau cu Declaraţia de la Yalta. În aceste condiţii şu în ciuda acordului cu Šubašić, existau şanse mici ca liderii partizanilor să rişte revenirea la vechiul sistem pluripartit sau să organizeze alegeri cu adevărat libere. Spre deosebire de celelalte state comuniste est-europene, Iugoslavia postbelică a fost organizată pe o bază federală. f ederală. Într-o încercare de vindecare a urmărilor câtorva conflicte naţionale crâncene din perioada interbelică, statul a fost împărţit în 6 republici: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Au fost înfiinţate în cadrul Serbiei 2 provincii autonome: Kosovo, cu o majoritate albaneză, şi Vojvodina, cu o populaţie mixtă alcătuită din unguri, români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucraineni. Erau recunoscute 4 limbi importante: croata,
macedoneana, sârba şi slovena; albaneza şi maghiara aveau un statut de limbi acceptate în regiunile autonome. Cele 3 organizaţii religioase majore, catolică, ortodoxă şi musulmană, continuau să funcţioneze, dar cu limitarea activităţii lor, obişnuită în statele dominate de comunişti. Iugoslavia avea deci o organizare internă mai complexă decât cea a oricăruia dintre vecinii ei. După preluarea puterii, comuniştii şi-au continuat campania împotriva adversarilor, trecuţi şi prezenţi, reali şi imaginari. Mihajlovic a fost capturat în martie 1946 şi, după ce procesul său a fost folosit pentru a ataca puterile occidentale, a fost executat pe 17 iulie. În septembrie, la Zagreb, Zagreb, câţiva câţiva dintre membrii membrii mai importanţi importanţi ai Ustasa Ustasa (forţe militare militare locale) locale) au intrat în boxa acuzaţilor, într-un proces care a dus la încarcerarea arhiepiscopului Stepinac. În 1947, liderul aripii radicale a agrarienilor, profesorul Dragoljub Jovanivic, a fost arestat, împreună cu mai mulţi conducători de partid necomunişti. Capturarea puterii politice şi a statului iugoslav de către comunişti fiind simultană cu războiul, revoluţia lor postbelică a fost aplicată imediat în domeniile economic şi socio-cultural. Acest lucru a antrenat nu numai dirijarea economiei, ci şi investiţiile masive în sectoarele industrial, comercial şi de credit, însoţite de naţionalizarea extensivă a acestora. Perspectiva colectivizării a întâmpinat o îndârjire din partea ţăranilor, cu atât mai mare cu cât regimul o aplica mai intens. Planul economic al regimului îşi depăşea vizibil ambiţiile şi era îngreunat de slaba productivitate şi lipsa muncii calificate şi a personalului, ajungând să întâmpine dificultăţi serioase. Cu toate acestea, tocmai pentru a-şi justifica revendicările de puritate ideologică şi de a refuza acuzaţiile staliniste de „revizionism” şi „capitulare în faţa capitalismului” din timpul incubaţiei conflictului între Tito şi Stalin din 1947-1948, liderii comunişti iugoslavi şi-au dublat iniţial elanurile de investiţii, dezvoltare şi colectivizare de la sfârşitul anilor ’40, chiar şi în situaţia în care URSS şi celelalte democraţii populare adânceau criza economică iugoslavă, renegându-şi propriile angajamente faţă de ţară.
Modelul iugoslav de comunism Începând din 1945, conducerea comunistă a beneficiat de o poziţie mult mai favorabilă decât alte partide. Dat fiind faptul că partizanii controlau întreaga ţară, nu a fost nevoie de o perioadă de tranziţie înainte de preluarea puterii politice politi ce depline şi de introducerea unui program comunist de dezvoltare internă. Între 1945-1949, statul a urmat îndeaproape modelul stalinist, introdus şi în celelalte ţări din lagărul comunist. Accentul era pus pe dezvoltarea marilor industrii şi pe proiectele de electrificare. Boris Kidric a fost responsabil de planificarea centrală până în 1953, când a decedat. Spre deosebire de omologii săi din URSS şi din celelalte state socialiste, planificatorii iugoslavi erau nevoiţi să ţină cont şi de problemele naţionale şi regionale. Au fost astfel astfel dezvol dezvoltat tatee indust industrii rii noi în zonele zonele înapoi înapoiate ate,, ca Bosnia Bosnia-He -Herţe rţegov govina ina,, Macedo Macedonia nia şi Muntenegru, care fuseseră centrul activităţii anterioare a partizanilor. Deşi intenţia era egalizarea situaţiei economice din cadrul republicilor iugoslave, aceste „fabrici politice” aveau să provoace ulterior multe dificultăţi. Politica de naţionalizare a întâmpinat la început puţine obstacole. Autorităţile de ocupaţie germane preluaseră controlul asupra industriilor, minelor, băncilor, reţelelor de transport şi comunicaţii. Mulţi dintre proprietarii particulari rămaşi au fost acuzaţi de colaboraţionism cu Axa sau cu Mihajlovic, sau de faptul că erau „duşmani de clasă”. Altfel, pe la jumătatea anului 1947, cea mai mare parte a industriei şi a comerţului, transportul, se aflau sub controlul guvernului. Colectivizarea avea să fie mai dificilă. Iniţial, măsurile radicale s-au limitat la confiscarea marilor proprietăţi şi a gospodăriilor deţinute până atunci de etnici germani şi de alţii care au colaborat cu autorităţile Axei. Ulterior nu s-a ţinut cont de faptul că baza socială a conducerii comuniste erau ţăranii şi, în ianuarie 1949, la 6 luni de la declanşarea conflictului cu
URSS, URSS, guvern guvernul ul a ini iniţia ţiatt o politic politicăă de colect colectivi ivizar zaree forţat forţată, ă, pentru pentru a contrac contracara ara critic criticile ile sovieticilor. Dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Tito, Kardelj, Djilas şi Kidric erau preocupaţi în mod deosebit de aspectul doctrinar. Înţelegând faptul că trebuie să-şi justifice acţiunile pe bază ideologică, liderii partidului au încercat să demonstreze că politica lor reprezenta cu adevărat gândirea marxistă şi că partea sovietică deviase de la linia acesteia. Ei au restudiat textele marxiste ca să-şi motiveze atitudinea critică. Atacurile lor s-au orientat asupra deficienţelor evidente ale sistemului sovietic, în special a extremei centralizări a guvernului, a dimensiunilor şi influenţei aparatului birocratic şi a naturii relaţiilor cu statele blocului comunist. Acuzaţia consta în faptul că guvernul sovietic era practic mai degrabă o formă a capitalismului de stat decât a socialismului: statul nu avea mai puţine prerogative, dimpotrivă, devenea şi mai puternic, iar birocraţia profita de poziţia ei, creându-se astfel o prăpastie între ea şi societate. Mai mult, în relaţiile ei cu alte naţiuni, URSS avea o atitudine imperialistă. Ea se folosea de alte state ca surse de materii prime şi obţinea profituri din zonele dependente de ea. Lovind astfel în guvernul sovietic în punctele cele mai slabe, sistemul centralizat şi relaţiile cu statele din sfera lui de influenţă, teoreticienii iugoslavi au trecut la expunerea propriilor lor idei. În privinţa celorlalte din blocul socialist, cel mai important concept era cel al necesităţii adoptării unor căi diferite de înaintare spre socialism. S-a argumentat că, din cauza condiţiilor materiale diferite ale statelor sud-est europene, era firesc ca fiecare să se dezvolte prin propriile instituţii şi strategii în vederea atingerii scopului comun conform necesităţilor locale. Iugoslavia ataca prin acest mod modelul stalinist de dezvoltare economică şi politică. Teoreticienii iugoslavi ofereau idei alternative şi asupra organizării vieţii statului. Deoarece condamnaseră în primul rând centralizarea şi birocratizarea socialistă sovietică, ei erau, în mod evident, obligaţi să se orienteze spre descentralizare şi debirocratizare. Teoriile lor includeau întregul domeniu guvernamental şi pe cel al organizaţiei de partid, cu toate că efectul lor cel mai important avea să se manifeste în sistemul economic. Adunarea Naţională a aprobat în iunie 1950 legea cu privire la conducerea întreprinderilor economice de stat şi a asociaţiilor economice de nivel înalt de către colectivele de muncă. Bazat pe principiul autoconducerii muncitoreşti, noul sistem priva teoretic statul de proprietatea supra mijloacelor de producţie, care erau declarate „proprietate socială”. Muncitorii erau consideraţi acum mandatari ai conducerii întreprinderilor individuale, iar proprietarii urmau în acest fel să aibă controlul asupra propriei producţii. Sistemul iugoslav a început să se deplaseze lent spre o economie de piaţă. Partidul iugoslav era mândru de acest nou concept, pe care îl considera ca fiind o formă superioară a socialismului, o reîntoarcere la leninism şi o corectare a devierilor staliniste. După 1951 a fost modificată şi politica de colectivizare forţată. Opoziţia ţăranilor era prea intensă ca să i se poată rezista. În martie 1953 au fost instituite măsuri prin care li se permitea ţăranilor să iasă din gospodăriile colective şi să ia cu ei ceea ce avuseseră iniţial cu condiţia ca pământul lor să nu depăşească 10 ha. Ulterior, gospodăriile colective s-au desfiinţat într-un ritm destul de rapid, astfel încât în 1957 în subordinea statului se aflau numai 9 % din totalul terenurilor arabile. Accentul pus pe descentralizare a afectat structurile guvernamentale şi cele de partid. Partidul Comuniştilor şi-a schimbat în 1952 numele în Liga Comuniştilor din Iugoslavia. Teoretic, Teoretic, sarcina principală a partidului avea să fie de acum înainte educarea politică a populaţiei şi elaborarea programelor generale. Comuniştii urmau să-şi exercite influenţa ca cetăţeni şi indivizi, iar organizaţiilor locale li s-au acordat o mai mare autoritate în cadrul structurii de partid. S-au înregistrat schimbări şi în administraţia statului, care reflectau noua direcţie ideologică. Este foarte important faptul că republicile au obţinut mai multe prerogative, care le garantau o mai mare mare auto autono nomi mie. e. A fost fost acor acorda dată tă mai mai mult multăă auto autorit ritat atee comu comune nelo lorr, unită unităţil ţilee de bază bază ale ale administraţiei locale. Obiectivul principal în acest sector era instituirea unui model de democraţie socialistă şi implicarea populaţiei în luarea deciziilor. deciziilor. Cu toate că multe dintre schemele noi nu au funcţionat pe măsura intenţiilor din momentul aplicării lor, iar controlul partidului a rămas o realitate efectivă, aceste experimente conţineau multe elemente demne de urmat. Sistemul iugoslav a dat dovadă în anii următori de mai multă
flexibilitat flexibilitatee şi libertate libertate decât guvernele guvernele din celelalte celelalte state socialiste socialiste.. Pe lângă aceasta, aceasta, cu toată atenţia acordată doctrinei, liderii iugoslavi erau preocupaţi de adoptarea instituţiilor eficiente, fiind astfel dispuşi să modifice sau să renunţe la practicile care nu dădeau rezultate, indiferent de baza lor ideologică. Unul din rezultatele majore ale reformelor iugoslavilor a fost instalarea unei atmosfere culturale mai libere. Spre deosebire de guvernele socialiste vecine, cel iugoslav nu a impus standarde rigide în artă şi literatură, atât timp cât nu era depăşită o anumită limită. O atitudine tolerantă era manifestată şi faţă de religie: relaţiile dintre autorităţile statului şi toate instituţiile religioase s-au îmbunătăţit. În această perioadă a început să existe o anumită preocupare faţă de legalitate. După moartea lui Stalin, Hruşciov a întreprins încercări de a pune capăt tensiunii dintre cele două guverne. Punctul culminant al politicii de apropiere a sovieticilor a fost atins în mai 1962, când liderul sovietic a făcut o vizită la Belgrad. Cu toate că fuseseră restabilite relaţii amicale cu Moscova, guvernul iugoslav nu s-a alăturat aliniamentului socialist nici din punct de vedere militar, nici economic. Chiar dacă a obţinut ulterior un statut de observator în CAER, el nu a semnat Pactul de la Varşovia. Pe toată durata anilor ’50, în ciuda unor opoziţii, curentul general fusese cel de liberalizare a sectorului economic. Anii Anii 60 aveau să se caracterizeze printr-o luptă şi mai intensă şi permanentă între punctul de vedere liberal şi cel conservator. Liberalii vroiau permiterea unui control mai mare mare al între întrepr prin inde deril rilor or indi indivi vidu dual alee asup asupra ra prop proprii riilo lorr câşt câştig igur uri, i, înch închid ider erea ea fabr fabric icil ilor or neproductive. Ei erau pentru introducerea unei descentralizări mai mari şi a mai multor libertăţi civile civile,, dar aceast aceastaa semăna semăna mai mai mult mult a econo economie mie de piaţă piaţă decât decât socia socialism lism cu planif planifica icare re centralizată. Cu toate măsurile întreprinse, existau probleme interne serioase. Sistemul economic era construit în aşa fel încât regiunile bogate deveneau mai bogate, iar cele sărace sărăceau şi mai mult. Cu toate eforturile eforturile depuse, depuse, situaţia situaţia din zonele zonele mai înapoiate înapoiate nu s-a îmbunătăţit îmbunătăţit deloc, iar migraţia forţei de muncă în Europa Occidentală atingea cote enorme. Descentralizarea economiei, economiei, a administraţiei şi a organizării partidului avea să aibă un rezultat în parte neaşteptat. Cele 6 republici federale erau bazate pe vechile diviziuni naţionale şi istorice. După slăbirea legăturilor cu centrul, capitalelor a fost transferată o mai mare autoritate, ceea ce a contribuit contribuit la reapariţie reapariţie unor puternice puternice sentimente sentimente naţionaliste. naţionaliste. Centraliza Centralizarea rea guvernulu guvernuluii era identificată de majoritatea cu dominaţia sârbească, ceea ce crea o atitudine nefavorabilă a celorlalte naţionalităţi faţă de sârbi, din care cauză au început nenumărate conflicte interne, de ordin etnic şi confesional.
Concluzii În ciuda numeroaselor dificultăţi cu care s-a confruntat guvernul iugoslav după 1945, trebuie menţionate şi realizările remarcabile ale acestuia. În primul rând, statul a rămas unit. Iugoslavia, o federaţie de grupuri naţionale cu limbi, religii, legături istorice şi resurse economice diferite, era expusă unor mai mari presiuni decât statele vecine din Balcani, care aveau populaţii mai omogene. În al doilea rând, la fel de important era faptul că asocierea era suficient de puternică ca să permită efectuarea unor experimente sociale şi politice. Spre deosebire de omologii lor din celelalte state ale blocului comunist, liderii iugoslavi puteau încerca diferite forme de organizare socialistă. Pe lângă aceasta, ei le puteau acorda locuitorilor o gamă de libertăţi civile mai largă decât îşi putea permite orice alt stat comunist. Cetăţenii iugoslavi erau liberi să călătorească, să lucreze în afara ţării şi să emigreze. În cel de-al treilea rând, statul a putut adopta o poziţie neutră între lagărul sovietic şi Occident şi să reziste amestecului în afacerile lui interne. Iugoslavia a avut o poziţie poziţie aparte în rândul statelor din bloc. bloc. Această ţară nu numai că a dus o politică externă extrem de independentă, dar a şi permis o mare libertate în interiorul ţării. Menţ Menţin inân ândd un sist sistem em mono monopa parti rtidd şi cont contro rolu lull ideo ideolo logi gic, c, ea nu a inst institu ituit it însă însă acee aceeaş aşii
supraveghere strictă a vieţii şi persoanelor ca în statele vecine. În plus, având o structură naţională complexă, conducerea ei a încercat cel puţin să găsească un sistem care să le permită naţionalităţilor ei, fiecare având trecut istoric propriu şi dificultăţi economice singulare, să convieţuiască într-o relativă armonie. Nemulţumirile din trecut nu au fost în nici un caz uitate, dar a fost cel puţin recunoscută existenţa problemelor. problemelor. Pe lângă toate aceste realizări pozitive, trebuie menţionat faptul că situaţia din Iugoslavia a menţinut conflicte latente care erup în perioada contemporană. Cel mai elocvent caz este cel al Kosovo, care a reprezentat unul dintre cele mai fierbinţi puncte din Balcani, de la destrămarea Iugoslaviei.