"Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala trebuie să reprezinte viaţa actuală, viaţa tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile li de joacă." John Denvey.
Educaţia este o acţiune socială organizată. Ea se desfăşoară într -un cadru constituit pe baza unor tradiţii ce s-au s -au acumulat de-a lungul existenţei sale. În categoria factorilor educaţionali putem include toate elementele realităţii sociale, în mod obişnuit fiind enumerate şcoala, familia, instituţiile culturalcultural -educative extraşcolare, mass-media mass -media etc. Educaţia este o acţiune care se realizează în familie, în şcoală, dar şi în societate. Învăţământul românesc actua l se află într -un -un efort de s chimbare şi de adaptare la cerinţele societăţii democratice. Modernizarea şi ridicarea calităţii sale la nivelul standardelor educaţionale europene, mereu reînnoite, cer o examinare atentă şi actualizată în concordanţă cu evoluţia sisteme lor de
învăţământ din celelalte ţări europene. Şcoala are rolul primordial în asigurarea educaţiei copiilor. Şcoala este instituţia socială creată în mod special pentru edu carea tinerei generaţii în concordanţă cu cerinţele societăţii.” În mod normal , susţine Constantin Narly, schimbările în organizaţia şcolară se datorează anumitor tendinţe ce se manifestă în conştiinţa pedagogică generală. Adevăraţii purtători ai acestor tendinţe sunt profesorii, elevii şi pedagogia prin reprezentanţii ei competenţi.” co mpetenţi.” Ca instituţie, şcoala se află sub influenţa factorilor social -economici şi politici, misiunea ei fiind aceea de a contribui hotărâtor la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Prin structură, obiective şi conţinut, educaţia trebuie să răspundă necontenit unor exigenţe ale a le evoluţiei realităţii naţionale şi internaţionale. Eficienţa actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţa de sfidăr ile tot mai numeroase spaţiului social. Problematica lumii contemporane demonstrează că soluţiile cele mai eficiente pot fi descoperite printr -o -o viziune holistică în studierea mijloacelor eficiente de rezolvare r ezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea ( degradar ea mediului, explozia demografice, proliferarea conflictelor ). Astfel au apărut noile educaţii: educaţia pentru pace , educaţia ecologică, educaţia pentru participare şi democraţie, etc. etc. Educaţia pentru şi într -o Europă unită trebuie să cultive valori precum toleranţa, respectul reciproc, credinţa în egalitatea sau complementarita-tea culturală, universalizând eventualele diferenţe spirituale sau valori locale, în vederea unei bune comunicări sau convieţuiri. Colaborarea între toţi factorii educaţionali , în primul rând între şcoală şi familie, este stringentă. Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli r eguli de conduită, dar şi climatul socio -afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. Factorii educatiei permanente sunt : 1.Factori institutionali scolariScoala de toate gradele este primul (si cel mai important) factor de educatie, si de educatie permanenta .Scoala trebuie sa asigure :- pregatirea pentru autoeducatie dupa absolvirea scolii ;- realizarea sistematica si organizata a educatiei permanente; 2. Factori institutionali peri si extrascolari -mass-media :-radio-tv , presa, teatrul-cinematograful, internetul-universitatile populare ;expozitii , muzee ;-simpozioane, sesiuni stiintifice,consfatuiri-cluburi-excursii 3. Factori generali- progresul social, revolutia stiintifico-tehnica, culturala.- schimbarile produse in activitatile socio-profesionale- setea de cunoastere a omului- necesitatea restructurarii educatiei si invatamantului in conformitate cu progresul social sitehnico-stiintific si cultural
Educatia permanenta Educatia permanenta reprezinta o directie importanta de evolutie a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii, care urmareste valorificarea tuturor dimensiunilor si diformelor educatiei proiectate si realizate pe tot parcursul existentei umane si in or ice moment aJ existentei umane. Definirea educatiei permanente, la nivelul unui concept pedagogic fundamental. presupune delimitarea domeniului de referinta si a semnificatiei sale strategice ( Dave, R.H., sub redactie. , .-). Ca domeniu de referinta, educatia permanenta implica "intreaga durata de viata a unui individ". Ea vizeaza activitatea de form are-dez\>oltare a personalitatii umane, a-bordata " in totalitate ei", coreland resursele, respectiv: - stadiile educatiei ( varstele prescolare-scolare-postscolar si psihologice: ciclurile vietii: copilaria-preadolescenfa-adolescenta-tinerefeamaturitatea-batranetea); - continuturile educatiei ( dimensiunile/laturile educatiei: intelectuala-morala-tehnologica-estetica-fizica); - formele educatiei ( educatia formala-nonforinala-informala): - factorii educatiei ( rolul: familiei, comunitatii educationale, institutiilor scolare etc). Aceasta abordare permite integrarea integrarea tuturor resurselor educatiei pe verticala verticala sistemului ( continuitatea intre stadiile stadiile educatiei, sustinuta pe pe lot parcursul existentei umane) si pe orizontala sistemului ( complementaritatea resurselor educatiei, aprofundata la nivelul fiecarui stadiu al educatiei, in orice moment al existentei umane). Ca semnificatie strategica educatia permanenta poate fi definita la nivel functional-structural-operational, nivel care evidentiaza: - "scopul sau final" ("a mentine si a imbunatati calitatea vietii"); - "caracterul sau universal ("reprezinta democratizarea educatiei") si dinamic" ("permite adaptarea materialelor si a mijloacelor de invatare la noile conditii impuse de dezvoltare"); - sensul sau managerial ("educatia permanenta este un principiu organizator pentru toate tipurile de educatie"). La nivel functional, educatia permanenta angajeaza trei categorii de fu nctii: functia de adaptare; functia de inovare; functia de corectare. La nivel structural, educatia permanenta angajeaza doua componente principale, aflate in r aporturi de interactiune: component a generala si componenta profesionala. La nivel operational, educatia permanenta angajeaza resursele de dezvoltare pe-dagogica/educabilita pe-dagogica/educabilitate te ale fiecarei personalitati umane, valorificabile in termeni de oportunitate si de motivatie individuala si sociala. Educatia permanenta reprezinta astfel simultan: - un concept pedagogic fundamental, de tip integrator, care inglobeaza toate resursele activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii umane
(stadii, continuturi, forme, factori), valorificabile pe verticala si pe orizontala sistemului educational; - un concept pedagogic operational care extinde aplicatiile sale "asupra tuturor aspectelor educatiei" ( Thomas, Jean, , . -); - un principiu pedagogic care sustine organizarea globala a unui sistem educational integral, deschis pentru toate tipurile de educatie; - o orientare la nivel de politica a educatiei, care urm areste perfectionarea activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii umane pe toata perioada vietii prin valorificarea deplina a resurselor acesteia de autoinstruire si de autoeducatie. Principiile educatiei permanente "fundamenteaza organizarea globala a sistemului de invatamant" care angajeaza toate cicluril e vietii, de la faza pregatirii - care promoveaza asimilarea valorilor scolare si extrascolare - lafaza activa - care implica profesionalizarea in regim de mobilitate sociala - pana la faza retragerii - care permite personalitatii asumarea de n oi roluri prin continuarea invatarii. La nivel de politica a educatiei pot fi evidentiate urmatoarele principii: - principiul asigurarii continuitatii in activitatea de formare-dezvoltare a personalitatii umane; - principiul adaptarii programelor scolare si postscolare la cerintele unei societati in continua transformare; - principiul pregatirii personalitatii, la toate nivelurile sistemului de invatamant, in vederea adaptarii optime la conditii de schimbare rapida; - principiul mobilizarii si a valorificarii tuturor mijloacelor de informare disponibile in limite institutionale si noninstitu tionale; - principiul corelarii functionale intre obiectivele-continutuhle-formele activitatii de educatie/instruire ( Dictionnaire actuel de l'aducation, , .). Obiectivele generale ale educatiei permanente au fost definite de Paul Lengrand, in , intr -o "carte-manifest" cu valoare programatica ( Lengrand, Paul, , .): a) crearea stru cturilor si a metodelor favorabile formarii-dezvoltarii personalitatii umane pe tot parcursul existentei sale;
b) pregatirea personalitatii umane pentru autoinstruire si autoeducatie. Realizarea acestor obiective generale, solicita o noua politica a educatiei, capabila sa anticipeze "s istemul de invatamant de maine care va fi mai mult decat juxtapunerea a doua parti astazi separate: institutia scolara, pe de o parte, educatia adultilor, pe de alta parte , constituind un singur proces continuu" (Thomas. Jean. .-). Acest proces, care angajeaza o ampla reforma sociala, sustine (re)proiectarea unui sistem e-ducational global, conceput ca "cetate educativa" ( Faure. Edgar si colab., ). in cadrul unui sistem educational global, fiecare nivel, treapta, disciplina, dimensiune, forma a educatiei presupune elaborarea unor obiective specifice educatiei permanente, operationalizabile in functie de particularitatile fiecarei comunitati educative nationale, teritoriale, locale. Obiectivele specifice educatiei permanente sunt prezentate in literatura de specialitate la nivelul unor "obiective conventional e impartite in patru grupe" ( Dave, R.H., sub redactie, , .-): - grupa I: insusirea deprinderilor sociale fundamentale (lectura, calcul matematic/informatic, notiuni elementare pentru mentinerea sanatatii); - grupa a Ii-a: dezvoltarea capacitatii de adaptare la o societate bazata pe anumite valori fundamentale: pace, democratie, libertate, fericire, eficienta, umanism, solidaritate; - grupa a IlI-a: cultivarea unor trasaturi de personalitate care asigura "o noua calitate a vietii": stabilitate intrapsihica, vigoare emot ionala, "avant tineresc launtric", capacitate de optiune responsabila, angajare sociaala, capacitate de autodepasire/angaja-re personala, insusirea si reinnoirea cunostintelor; - grupa a IV-a: obiective instrumentale/ "invatarea de a invata". interinvatarea. invatarea autodirijata. Continutul si metodologia educatiei permanente implica aparitia unor noi modalitati de organizare a sistemului si a procesului de invatamant care intervin la nivel: a) functional-structural: televiziune scolara; universitate prin televiziune; instruire scolara/universitara prin retele informatizate; integrarea activitatilor nonformale in planul de invatamant; universitati populare in mediul urban si rural; programe de perfectionare profesionala intensive etc; b) operational: obiective specifice si concrete care vizeaza: adaptarea la "intrarea" si la "iesirea" intr-o (dintr-o) treapta scolara; continuitatea intre nivelul scolar-postscolar, universitar-postuniversitar; favorizarea saltului de la instruire la autoinstruire, de la educatie la autoeducatie. Continutul educatiei permanente include "toate elementele intereducationale si chiar extraeducationale" posibile intr-un camp psihosocial din ce in ce mai extins, cu o variabilitate a fenomenelor care solicita multiple abordari interdisciplinare: istorice, antropologice , economice, ecologice, psihologice, sociologice, filosofice ( Dave. R.H., ). Proiectarea continutului educatiei permanente angajeaza functia pedagogica de integrare si extindere a cunostintelor la nivelul unor structuri: - informative, intra, inter, transdisiplinare, cu o baza larga de aplicatie, relevanta pe verticala si orizontala sistemului; - formative, bazate pe corelatia dintre planul intelectual-afectiv-motivational-ac-tional al cunostintelor dobandite; - operabile, dincolo de sfera disciplinei sau treptei scolare respective: - deschise, spre diferite forme de invatare socioculturala; - stimulative, pentru capacitatea de comunicare si de flexibilizare a rezultatelor invatarii, in plan stiintific, moral, tehnol ogic, estetic, psihofizic. Metodologia educatiei permanente evidentiaza resursele de actiune ale activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii valabile pe verticala si pe orizontala sistemului. Aceste resurse valorifica noile mijloace de invatare aparute odata cu dezvoltarea retelelor de instruire prin mass-media si prin calculator, care multiplica posibilitatile de comunicare pedagogica eficienta, diferentiata, individualizata. Pe verticala sistemului, educatia permanenta asigura deschiderea temporala a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii, desfasurata integral pe toata perioada existentei umane. (Re)dislribuirea echilibrata a c ontinuturilor (intelectuaie-morale-tehnologice-estetice-fizice) si formelor (formala-nonformala-informala) educatiei asigura valorificarea succesiva a resurselor fiecarei varste scolare/postscolare (universitare/postuniversitare) si p sihologice dar si prelungirea atitudinii pozitive fata de instruire si autoinstruire, necesara pentru realizarea rolurilor si statutusurilor naturale si soc iale indeplinite de personalitatea umana de-a lungul existentei sale. Literatura de specialitate evidentiaza urmatoarele posibilitati de articulare a resurselor educatiei pe verticala sistemului ( Dave, R.H., sub redactie. . .): a) articulare intre diferite stadii de invatare (prescolar, scolar, postscolar. universitar, postuniversitar, recurent); b) articulare intre diferite trepte si obiecte in cadrul unui stadiu specific; c) articulare intre rolurile asumate de individ ia diferite stadii ale vietii; d) articulare intre diferite aspecte ale dezvoltarii in timp (fizica, morala, intelectuala etc). Pe orizontala sistemului, educatia permanenta asigura deschiderea spatiala a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii, desfasurata integral in orice moment al existentei umane. (Re)distribuirea echilibrata a continuturilor si a formelor educatiei asigura, in aceasta situatie, valorificarea simultana, intensiva si extensiva, a actiunilor si influentelor posibile la nivel de educatie scolara - educatie extrascolara - familie - comunitate locala - mass-media - loisir etc. Literatura de specialitate evidentiaza urmatoarele posibilitati de integrare a resurselor educatiei pe orizontala sis temului: a) integrare la nivelul relatiei cu familia, comunitatea locala, societatea in ansamblu, domeniul de activitate, mass -media, factorii de recreere (culturali, sportivi etc); b) integrare la nivelul relatiei intre obiectele de invatamant; c) integrare la nivelul relatiei intre diferite aspecte ale dezv oltarii (fizica, intelectuala, morala etc.) realizabile pe parcursul unui stadiu specific al vietii. Educatia permanenta, in conditiile societatii contemporane, devine "o tema de meditatie si de actiune" care angajeaza "reflectii teoretice" dar si "sugestii practice", o-perabile la diferite niveluri de reprezentare sociala; educatie pentru toti, educatia parintilor, educatie pentru democratie, educatie pentru perfectionare si recalificare profesionala etc, care stimuleaza chiar proiectarea "unei didactici pentru adulti" ( Urban-czyck, Franciszek, ). Aceste coordonate confirma stabilitatea unei directii de evolutie a educatiei: "permanenta educatiei permanente". O asemenea directie nu exclude, ci, din contra angajeaza flexibilitatea educatiei permanente, posibila si necesara in termeni de creativitate social a ( Revista de pedagogie. Educatia permanenta, nr./, .-). - Educatia. http://www.scriru.com/7/32/61458332622.php
. Primordialitatea scolii în raport cu alte mijloace educationale
Sistemele educationale cunoscute pâna în prezent s-au bazat pe monopolul institutional al scolii. Un astfel de model a putut functiona optim atâta vreme cât alternativele educationale din afara scolii erau putin dezvoltate si nu puteau deveni concurente. Deceniile din urma însa au pus în evidenta o dezvoltare a noi medii educationale în afara scolii, capabile sa devina o alternativa (fie complementara, fie concurentiala) pentru educatia formala de tip scolar. Extensia educatiei nonformale si informale a evidentiat si anumite carente ale educatiei scolare, conducând la anumite contestari si critici (uneori foarte vehemente, ca în teoria "descolarizarii societatii"). S-a conturat, din ce în ce mai mult, ideea ca scoala trebuie considerata în ansamblul modalitatilor sociale de educatie, care constituie sistemul social de educatie. Multe din noile modalitati de educatie satisfac nevoia de educatie permanenta a individului. Constatam deci ca, în mare masura, cele trei principii sunt astazi reconsiderate, ele pierzând din importanta lor de altadata. Si aceasta sub presiunea schimbarilor sociale care impun o noua viziune în domeniul educational, dominata de paradigma educatiei permanente, care c onstituie, fara nici o îndoiala, una dintre achizitiile fundamentale ale ultimelor decenii. Conceptul de educatie permanenta are o pregnanta valoare euristica, el determinând ample si profunde reconsiderari si regândiri atât în sfera conceptuala (teoretica), cât si în cea actionala (practica) a educatiei contemporane. El a permis o mai corecta întelegere si definire a scopurilor si obiectivelor educatiei, reconsiderarea si organizarea pe alte baze a continuturilor învatamântului, introducerea unor noi modalitati si forme de instruire si educare, asigurarea coerentei si unitatii sistemului educational. Pentru a întelege mai bine valoarea acestui concept se impune o sumara precizare a sensului sau. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, desi este un concept foarte vehiculat, intrând chiar în limbajul cotidian, el este asimilat si utilizat cu sensuri si în contexte, de multe ori, inadecvate sub raport stiintific. Desigur, acest lucru se datoreaza, pe de o parte, noutatii sale, iar, pe de alta parte, unei foarte largi arii de folosinta. Fara a enumera toate utilizarile sale inadecvate, vom evidentia pe cele mai des întâlnite. Confuzia cea mai frecventa este considerarea educatiei permanente ca o noua forma sau un nou tip de educatie, alaturi de cele traditionale (intelectuala, morala, estetica etc.). Aceasta confuzie este alimentata si de cunoscutul fenomen de diversificare a câmpului educatiei, prin adaugarea unor noi componente, cum sunt educatia pentru pace si cooperare internationala, educatia ecologica, educatia nutritionala, educatia pentru dezvoltare si participare etc. În acest context întâlnim, adesea, (eronat, desigur,) enumerata si educatia permanenta. Termenul "permanenta" prezent în sintagma "educatie permanenta" produce si el confuzii, una dintre ele fiind considerarea sensului sau într-o perspectiva istorica, în acest caz educatia permanenta fiind cvasiidentificata cu permanenta educatiei. Ori, în acest din urma caz, este vorba de faptul ca educatia reprezinta un proces socialuman prezent în viata societatilor, înca de la formele primitive, incipiente de organizare sociala, fiind permanent implicat în schimbarile sociale. În fine, trebuie sa semnalam si anumite interpretari reductioniste, care desi se apropie de sensul corect, cuprind doar anumite aspecte, partiale. Este cazul considerarii educatiei permanente ca educatie continua, ce se realizeaza pe tot parcursul vietii individului. În acest caz avem o definire doar din perspectiva axei temporale, care, desi corecta, este unilaterala. Asa cum remarca J. Thomas, unul dintre cunoscutii teoreticieni ai domeniului, conceptul de educatie permanenta înglobeaza toate aspectele si dimensiunile actului educativ, iar întregul care rezulta este mai mult decât suma partilor. Educatia permanenta nu este nici un sistem, nici un domeniu educativ, ea este principiul pe care se bazeaza organizarea globala a sistemului educational. Principiul educatiei permanente inspira astazi majoritatea reformelor educative din lume. Cu toate acestea, nu exista înca vreun sistem global de educatie conceput în întregime în perspectiva educatiei permanente, ci doar încercari si experiente. În acest sens se poate spune ca reflectia teoretica depaseste realitatea practica. Dificultatile punerii în practica a ideii educatiei permanente provin mai ales din profunzimea si radicalitatea transformarilor pe care le impune. Educatia permanenta este un adevarat proiect educativ, care are un caracter
prospectiv si vehiculeaza un sistem de valori. Ea implica, în ultima instanta, un proiect de societate. Educatia implica doua dimensiuni fundamentale ce trebuie avute în vedere în definirea si întelegerea sa:
Dimensiunea (axa) spatiala (desi termenul nu este probabil cel mai adecvat) sau orizontala, prin care desemnam extensia educatiei în toate sferele existentei si vietii socio-umane. Aceasta perspectiva interpretativa a condus la înlaturarea mentalitatii pagubitoare ca educatia se realizeaza doar prin institutiile scolare. Evolutiile sociale contemporane au pus în evidenta existenta a numeroase alte surse de educatie de tip extra- si nonscolar, configurând alaturi de educatia formala (de tip scolar) alte doua mari spatii educationale - educatia nonformala (realizata prin numeroase institutii sociale cu relevanta educationala, cum sunt institutiile cultural-stiintifice, mass-media, unitatile economice etc.) si educatia informala (ce acopera gama larga a numeroaselor influente spontane, nesistematice, tranzitorii, ce se realizeaza în spatiul contactelor sociale de tot felul, în care este implicat individul în diferite momente ale existentei sale extrainstitutionale). Dimensiunea (axa) temporala (sau vertical-longitudinala). Sensul ei major este extensia educatiei pe toata durata vietii individuale. Noile achizitii din domeniul psihologiei vârstelor si învatarii au dovedit, fara dubiu, capacitatea indivizilor de a învata si de a fi educati la orice vârsta, desigur în forme si cu intensitati modelate de particularitatile psihosociale la diferite vârste.
Conceptul de educatie permanenta ne atrage atentia, de asemenea, asupra faptului ca influentele educationale trebuie sa vizeze integralitatea persoanei umane. Se vorbeste, de aceea, de "educatie permanenta integrata", termenul "integrata" desemnând , pe de o parte, integrarea tuturor instantelor si formelor de educatie la diferite nivele (educatie prescolara, educatie scolara, educatia adultilor) si, pe de alta parte, integrarea într-un sistem unitar a tuturor formelor sociale de educatie (formala, nonformala si informala). Educatia permanenta înseamna deci un proces integrator al tuturor influentelor educationale, într-un sistem coerent si convergent, exercitate asupra individului - în modalitati variate si specifice - pe toata durata vietii sale. Educatia permanenta trebuie deci înteleasa, mai degraba, ca un principiu de organizare a educatiei. Ea are, în ultima instanta, un caracter paradigmatic pentru organizarea educatiei contemporane. Alte articole de la Institutul de Stiinte ale Educatiei revista de pedagogie
Prof. univ. dr. Emil PAUN
cuUniversitatea BucurestirsInstitutul de Stiinte ale Educatieuri:
5.1. Delimitari conceptuale; 5.2. Caracterizarea educatiei permanente; 5.3. Autoeducatia.
5.1. Delimitari conceptuale Conceptul de educatie permanenta are referinte in culturile chineza, indiana, greaca, crestinismul timpuriu, in lucrarile lui Comenius. Doctrina educatiei permanente a fost formulata la inceputul secolului XX in Anglia (1919). Dupa al doilea razboi mondial a devenit un principiu activ, o idee fundamentala a proiectelor de r eforma (Vaideanu , citat de Stanciu, 1999); o perspectiva pentru toate tipurile si nivelurile de educatie (De Landsheere citat de Stanciu, 1999); o revolutie copernicana in pedagogie (Hummel, citat de Stanciu, 1999); trasatura distinct a a civilizatiei contemporane, expresie si factor de motivatie pentru o tinerete interioara (Suchodolski, citat de Stanciu, 1999); sistemul educat iv al sociatatii de maine (Stanciu, 1999). Educatia permanenta poate fi definita drept procesul de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata intregii vieti a individului (Dave, 1991, Stanciu, 1999) sau un proces integrator al tuturor actelor si modalitatilor educationale intr-un continuum spatio-temporal si care defineste un proces omogen de instructie si educatie, extins pe intreaga viata a individului, fara nici o sectorizare artificiala (Stan, 2001). 5.2 Caracterizarea educatiei permanente Conditii care impun educatia permanenta (Cucos, 1998, Stan, 2001): • revolutia stiintifica si tehnica care a dus la “explozia” cunoasterii si la perisabilitatea cunostintelor; • noile mutatii din viata economica, sociala, politica si culturala care a dus la schimbarea masiva a statusului economico -social al multor oameni, prin trecerea fortei de munca in sectorul secundar si tertiar (servicii) si apoi in cel cuaternar (cercetare). • schimbarile din structura demografica, care indica o crestere a persoanelor in varsta, ei pot fi influentati, prin educatia primita, sa ramana activi, productivi, creatori; • cresterea timpului liber, care poate fi o sursa de progres si bunastare. Caracteristici: • un caracter continuu -; educatia trebuie continuata toata viata, deoarece mediul social, profesional si cultural cunosc un proces evolutiv, pe de
o parte, iar adultul are datoria sa-si continue educatia pentru a-si forma proprii copii (Schwartz, 1976, citat de Stanciu, 1999, Cucos, 1998); • un caracter global -; continuum educational care priveste toate nivelurile si tipurile de educatii (Stanciu, 1999); • un caracter integral -; urmareste formarea armonioasa si echilibrata a pro priei personalitati (Stanciu, 1999); • caracter universal si democratic (Dave, citat de Cucos , 1998); • evita formarea unui elev perpetuu, individul fiind inscris pe traiectoria autoformarii continue (Vaideanu, 1988, citat de Stanciu, 1999, Cucos, 1998); • obiectivele ei sunt: stabilitate intrapsihica, vigoare emotionala, optiune responsabila, angajare sociala, autodepasire, di spozitie pentru reinnoirea cunostintelor, interinvatarea, invatare autodirijata (Dave, 1991, citat de Cucos, 1999) • modalitatea operationala de intrupare depinde de variabilele intra - si extraeducationale, ce caracterizeaza diferite zone culturale si anumiti indivizi (Cucos, 1999); • familia, comunitatea, institutiile pedagogice joaca un rol important in sistemul educatiei permanente (Cucos, 1998); • se caracterizeaza prin suplete de co ntinut, de instrumente, de tehnici si timp de invatare (Dave, citat de Cucos , 1998); • are doua laturi componente: generala si profesionala, care sunt interactive (Cucos, 1998); • exercita o functie cor ectiva, remediaza dificultatile educatiei actuale (Cucos, 1998); • mentinerea si ameliorarea calitatii vietii ((Dave, citat de Cucos , 1998); • sunt trei conditii pentru a realiza educatia permanenta: ocazia, motivatia, educabilitatea (Dave, citat de Cucos , 1998); • este un principiu organizatoric pentru toata educatia (Dave, citat de Cucos , 1998 ); • pedagogia contemporana vorbeste de curriculum-ul educatiei permanente, care se focalizeaza asupra nonformalului si informalului (Stanciu, 1999); • noi finalitati ale educatiei contemporane: pregatirea individului pentru educatia permanenta, realizandu -se astfel o rasturnare a piramidei finalitatilor si obiectivelor, accentuandu-se valentele formativ-educative ale invatamantului, apoi formarea structurilor mentale, si deprinderilor de munca intelectuala (Stanciu, 1999); • reconsiderarea metodologiilor de instruire, promovarea metodelor activ-participative (Stanciu, 1999); • formarea unor tehnici de munca intelectuala (autoeducatia) (Stanciu, 1999); • profesorul devine”coleg de invatare” (Cucos, 1999); Pentru realizarea in practica a educatiei permanente trebuie modificate mentalitatile, apoi trebuie create structurile necesare pentru a transforma societatea (Stanciu, 1999).
5.3 Autoeducatia Se defineste ca fiind activitatea constienta si complexa a fiintei umane desfasurata in scopul desavarsirii propriei personalitati (Stan, 2001). Subiectul uman isi stabileste propriile scopuri si isi mobilizeaza resursele in vederea valorificarii maxime a informatiilor disponibile pentru atingerea dezideratelor propuse. Ea este o consecinta a noii perspective asupra educatiei -; educatia permanenta -; si se formeaza treptat, prin initierea copiilor asupra metodelor si tehnicilor de munca intelectuala, care sa le permita dobandirea unor noi cunostinte, noi competente si noi comportamente, fara a recurge la sprijinul scolii (Jinga, Istrate, 1998). Directiile de actiune pentru dezvoltarea capacitatii de autoeducatie sunt (Stan, 2001): • dezvoltarea curiozitatii si instinctului de explorare prin utilizarea unor strategii didactice activ-participative, si asigurarii unui raport adecvat i ntre cunostintele declarative (“gata facute”) si cele procedurale (solicita efort din partea elevului pentru achizitionare); • dezvoltarea unor strategii si abilitati de munca intelectuala care sa conduca la autonomia cognitiva a elevului; • cultivarea independentei si intereselor elevilor; • educarea vointei elevilor si a capacitatii lor de a depune efort constant; • ajutarea elevilor in organizarea judicioasa a timpului si in constientizarea exigentelor ce decurg din idealul de viata pentru care au optat; • cultivarea capacitatii de autoevaluare si reflectie personala a elevului.
Daca este sustinuta de o motivatie corespunzatoare, autoeducatia poate deveni principala sursa de actualizare si perfectionare a cunostintel or si abilitatilor individului. Intre metodele si tehnicile de munca intelectuala specifica autoeducatiei distingem: • metodele si tehnicile de informare, documentare, prelucrare si stocare a informatiilor sau cunostintelor; • metodele si tehnicile de invatare; • metodele si tehnicile de cercetare, experimentare si dezvoltare a cunoasterii; • metodele, tehnicile si procedeele de activitate (Muresan, citat de Jinga, Istrate, 1998).
Intre metodele si porcedeele de autoeducatie disti ngem (Comanescu, 1996): • autopersuasiunea; • exemplul; • autostimularea:
- adoptarea unui model de om, - folosirea portretului, - maxima de viata, - rationarea, - compensarea, - resemnarea, - rationalizarea, - simularea si disimularea, - proiectarea vinovatiei personale, - regresiunea ca modalitate de echilibrare psihica, - echilibrarea prin transformare imaginara a lumii externe si a eu-lui. • autoconstranger ea; • jurnalul intim; • autoanaliza, • autoevaluarea rezultatelor. Ca tehnici de munca intelectuala eficienta putem aminti cele 24 de “indemnuri” prezentate de Jinga & Negret: INVATA SA INVETI! 1. PLANIFICA-TI STUDIUL IN MOD RIGUROS! 1.1. Nu incepe sa studiezi fara sa evaluezi timpul disponibil! 1.2. Nu incepe sa studiezi fara sa inventariezi materia si dificultatile acesteia! 1.3. Fa-ti un CALENDAR DE STUDIU raportand materia de invatat la timpul disponibil in functie de dificultatile acesteia! 1.4. Asigura-ti un timp de rezerva!
2. Organizeaza-ti stiintific studiul! 2.1. Fa-ti un PLAN DE STUDIU! Adic a: 2.1.1. Inainte de a incepe sa studiezi stabileste-ti obiectivele clare! 2.1.2. Analizeaza resursele necesare pentru a realiza obiect ivele stabilite! 2.1.3. Creeaza-ti conditii potrivite de st udiu!
2.1.4. Alege mijloace de st udiu adecvate! 2.1.5. Organizeaza-ti munca in asa fel, incat sa poti verifica daca ai realizat ceea ce ti-ai propus! 3. STUDIAZA EFECTIV! 3.1. Respecta cu tenacitate calendarul si planul de studiu! 3.1.1.Fii perseverent! 3.1.2. Nu-ti pierde increderea in tine insuti niciodata! 3.2. Invata sa aplici tehnicile stiintifice de munca intelectuala! 3.2.1. Respecta legile, regulile si conditiile de baza ale invatarii efici ente! 3.2.2. Invata cateva principii de ergonomia muncii intelectuale! 3.2.3. Cunoaste-ti aptitudinile de a citi! 3.2.4. Invata sa citesti stiintific! 3.2.5. Invata sa citesti eficient! 3.2.6. Deprinde a otehnica de lectura rapida! 3.2.7. Invata sa faci adnotari! 3.2.8. Invata sa iei notite! 3.2.9. Invata sa intocmesti fise de lectura! 3.2.10. Invata sp intocmesti rezumate! 3.2.11. Invata sa consulti bibliografia recomandata! 4. VALORIFICA EFICIENT REZULTATELE STUDIULUI! 4.1. Invata sa realizezi compuneri si lucrari scrise! 4.2. Invata sa pregatesti corect si sa sustii corespunzator examene! Sarcini de lucru: • cum trebuie regandita educatia din perspective educatiei permanente? • elaborati un eseu despre educatia permanenta! • schitati un proiect de initiere (a elevilor dumneavoastra) asupra metodelor de studiu individual eficient. • care sunt problemele prioritare ale educatiei in Romania, prin prisma educatiei permanente?
Permanentizarea actiunii educationale
Educatia permanenta este definita în literatura de specialitate ca fiind activitatea de extindere temporala si spatiala, fara nici un fel de sectorizare artificiala, a proceselor instructiv-formative pe întreaga durata a vietii individului, dincolo de limitele contextului scolar traditional. Altfel spus, educatia permanenta desemneaza un proces integrator al tuturor actelor si modalitatilor educationale într-un continuum spatio-temporal omogen si defineste procesul devenirii continue prin educatie a subiectului uman. Necesitatea permanentizarii educatiei a fost intuita începând cu clasicii pedagogiei universale însa caracteristicile societatii contemporane impun prin însasi esenta lor expansiunea cantitativa si calitativa a educatiei si multiplicarea situatiilor de învatare, dincolo de granitele spatio-temporale ale scolii, pe tot parcursul existentei individului. Ne referim în acest context în primul rând la faptul ca, desi criteriul de eficienta al oricarui sistem de învatamânt este în prezent masura în care poate pregati si forma experti pentru domeniile de vârf ale cunoasterii si personal cu înalta calificare, devine tot mai evidenta constatarea ca acest deziderat este, în majoritatea cazurilor, dificil de realizat în limitele stricte ale educatiei de tip scolar. Acestui considerent i se adauga numeroase alte motive care impun, la rândul lor, necesitatea permanentizarii educatiei: cresterea exponentiala a volumului de informatie si a gradului de perisabilitate a acesteia, cresterea duratei timpului liber si a duratei medii de viata, accelerarea ritmului de producere a schimbarilor etc. Realitatea educationala contemporana se caracterizeaza astfel prin accentuarea necesitatii caracterului permanent al educatiei si prin impunerea pe scara larga a celor doua forme de realizare a educatiei permanente: autoeducatia si respectiv educatia adultilor. Autoeducatia se defineste ca fiind activitatea constienta si deliberata a fiintei umane întreprinsa în scopul desavârsirii propriei personalitatii si implicit a atingerii idealurilor propuse spre realizare. Autoeducatia presupune astfel implicarea activa, dinamica si libera de orice constrângeri externe a individului în procesul devenirii sale.
Criteriile în functie de care o anumita activitate instructiv-formativa poate fi caracterizata ca si componenta a autoeducatiei sunt independenta si libera vointa în asumarea sarcinii, motivarea interna a activitatii, responsabilitatea alegerii strategiilor de lucru, autoevaluarea obiectiva a progreselor înregistrate si capacitatea de a s ubordona actiunile întreprinse unui scop anterior precizat. Fiind rezultatul unui proces instructiv -formativ de durata, capacitatea de autoeducatie cunoaste împlinirea t otala odata cu maturizarea individului. Pâna la vârsta preadolescentei educatia ocupa o pondere mai mare decât autoeducatia, moment în care, pentru un timp, acestea devin aproximativ egale ca si extensie, însa dupa perioada adolescentei autoeducatia începe sa devina predominanta, conditionând semnificativ formarea si dezvoltarea individului. Desi importanta, posibilitatea realizarii autoeducatiei nu apare de la sine, în mod spontan, fiind necesara formarea si cultivarea acesteia, prin intermediul unor demersuri specifice, înca de pe bancile scolii. Se impune în acest sens, în primul rând, asigurarea suportului motivational necesar realizarii autoeducatiei, respectiv dezvoltarea motivatiei interne a învatarii, cultivarea încrederii elevului în fortele proprii, potentarea curiozitatii si instinctului sau de explorare si consilierea acestuia în vederea asumarii unor obiective realiste si realizabile. Corelat cu sarcina anterior precizata este recomandata dezvoltarea vointei elevului în sensul de a rezista tentatiei de a abandona sarcina autoimpusa odata cu înregistrarea primelor dificultati sau esecuri. Cultivarea tenacitatii, a capacitatii de a persevera, în ciuda obstacolelor întâlnite, în realizarea sarcinii asumate reprezinta una dintre conditiile fundamentale ale realizarii autoeducatiei. Simpla motivatie sau entuziasmul nu sunt însa suficiente pentru ca elevul sa poata recurge cu succes la demersurile de tipul autoeducatiei. Este necesara în acest sens dotarea acestuia cu o serie de strategii de munca intelectuala incluzând procedee apte sa asigure posibilitatea sintetizarii independente a informatiilor si transformarea acestora în structuri conceptuale logic articulate. Ne referim în acest context la aspecte cum sunt familiarizarea elevului cu diversele tehnici de lectura, cu modul de întocmire a unor conspecte si rezumate sau cu specificul rezolvarii diferitelor categorii de probleme. Dezvoltarea capacitatii de autoeducatie a elevilor depinde (cf. Ionescu, M., 2000) si de factori cum ar fi ajutarea elevilor în ceea ce priveste organizarea judicioasa a bugetului de timp si constientizarea exigentelor ce decurg din idealul de viata pentru care elevul a optat sau cultivarea capacitatii de autoevaluare si reflectie personala a acestora. Importanta formarii si dezvoltarii capacitatii de autoeducatie a elevilor este cu prisosinta subliniata de catre diversi autori care, (cf. Salade, D., 1998, p.179), afirma, spre exemplu, ca "Atitudinea cea mai importanta care poate fi formata este dorinta de a continua învatarea" (Dewey, J., 1977, p.97) sau ca "Cine vrea sa ne învete un adevar sa ne duca pâna acolo unde putem sa-l descoperim noi singuri" (Gasset, Y.O., 1996, p.75). Dincolo de caracterul metaforic al afirmatiilor de mai sus, devine evident faptul ca, în conditiile avalansei informat ionale actuale si a ritmului rapid de producere a restructurarilor la toate nivelurile de organizare a societatii, formarea capacitatii de autoeducatie reprezinta una dintre principalele prioritati ale sistemelor educationale contemporane. Educatia adultilor, în calitatea sa de activitate instructiv-formativa complementara a autoeducatiei, reprezinta o alta forma de obiectivare a educatiei permanente. Ideea educatiei pentru adulti nu este noua în câmpul pedagogiei. Spre exemplu (cf. Dave. R.H., 1991), în anul 1792, Condorcet afirma ca ".educatia trebuie sa cuprinda toti cetatenii, indiferent de vârsta, asigurând pentru acestia atât facultatea de a-si pastra cunostintele cât si pe aceea de a dobândi altele noi" iar în anul 1798, l a Nottingham, ia fiinta prima scoala destinata adulti lor. Daca în anii imediat urmatori Revolutiei franceze educatia adultilor avea în mare masura un caracter compensator, reparatoriu, motivele care o propulsau fiind preponderent de factura iluminista, în prezent impunerea acestui tip de educatie este dictata de însasi specificul si caracteristicile anterior enuntate ale societatii contemporane. Realizarea efectiva a educatiei adultilor depinde de întrunirea mai multor conditii, dintre care amintim: existenta unor resurse materiale si umane adecvate realizarii acestui tip de educatie, existenta timpului fizic disponibil înfaptuirii respectivelor demersuri instructiv-formative si nu în ultimul rând, punerea în joc a unor masuri convergente de stimulare a implicarii adultilor în aceasta forma a educatiei permanente. Principalele forme de obiectivare a educatiei adultilor s unt cursurile de perfectionare (axate pe actualizarea informatiilor din sfera formatiei initiale a adultului), cursurile de reconversie profesionala (destinate familiarizarii adultului cu un domeniu de cunoastere mai mult sau mai putin diferit în raport cu formatia sa de baza) si universitatile populare (institutii educationale publice de formare suplimentara ce faciliteaza apropierea adultului de domeniile sale de interes) . Literatura de specialitate mentioneaza faptul ca aplicarea pedagogiei de tip scolar la nivelul adultului este din s tart sortita esecului. Asa dupa cum este gresit sa consideram elevul ca fiind un adult în miniatura, la fel de eronata este si perspectiva conform careia adultul nu ar fi altceva decât un simplu elev, dar la o scara mai mare. Desfasurarea cu succes a activitatilor instructiv-formative la nivelul unor subiecti aflati la vârsta adulta necesita luarea în calcul a urmatorilor factori: curiozitatea universala, specifica vârstei copilariei scade, capacitatea de memorare este la rândul sau mai redusa, se manifesta relativ frecvent convingerea ca informatia din scoala este aproape inutila în plan profesional existând o anumita rezistenta fata de discursul de tip academic si nu în ultimul rând, faptul ca la acest nivel teoria nu mai poate fi disociata de practica. În plus, adultul se caracterizeaza printr-o rezistenta mai crescuta la schimbare, statusul social detinut marcheaza profund personalitatea acestuia iar autoritatea efectiva a profesorului scade. Ca urmare a actiunii combinate a factorilor mentionati anterior, educatia adultilor poate întâmpina dificultati majore realiz area sa. Solutiile posibile care stau la îndemâna cadrului didactic angajat în activitati instructiv-formative cu adultii sunt tactul pedagogic, diplomatia în solutionarea eventualelor stari conflictuale si erijarea în consilier al adultului pe anumite probleme ale acestuia si nicidecum în autoritate absoluta în domeniul respectiv. Autoeducatia si educatia adultilor ca forme ale educatiei permanente constituie în contextul societatii contemporane strategii adaptative de maxima importanta în surmontarea dificultatilor generate de ritmul alert al acumularilor informationale si al progresului tehnologic, sporind astfel sansele individului de a realiza o integrare socio -profesionala conforma cu aspiratiile, aptitudinile si pregatirea sa.
ref.bib.Cucos Pedagogie Edit.Polirom,Iasi Ce face şcoala?: 6 Ce face şcoala? Educaţie pentru cetăţeanul în devenire. Oferă elevilor cunoştinţele, dezvoltă responsabilităţile ce-i revin acestuia. Pune bazele respectului pentru libertate, pace şi j ustiţie, favorizează crearea unei atmosfere de înţelegere, toleranţă şi veritabilă egalitate în demnitate şi în faţa legilor. Educaţia pentru drepturile omului (incluzând şi drepturile copilului). Are misiunea de a pregăti cetăţeanul activ, participant la acţiuni democratice şi ataşat valorilor şi principiilor democratice. Dezvoltarea deprinderilor transcurriculare. Educaţia interculturală. Educaţia timpurie pentru valori. Rolul profesorului în educaţia elevului: 7 Rolul profesorului în educaţia el evului Activităţi centrate pe elev. Adecvă procesul de instruire la nevoile fiecărui i ndivid: identifică nevoile/domeniile de dezvoltare ale acestuia; adecvă situaţiile de învăţare, conţinuturile şi materialele educaţionale la caracteristicile individuale ale elevului, încurajează spiritul de i niţiativă şi capacitatea de studiu independent; Maximizează potenţialului fiecărui copil (cu deosebire al copiilor dezavantajaţi): are capacitatea de a diagnostica nevoile fiecărui elev, în termeni fizici, cognitivi, afectivi, socioeconomici sau culturali; Favorizează metode şi pedagogii cooperative; Instaurează un climat de încredere în clasă; Favorizează o gestionare comună a problemelor împreună cu ceilalţi profesori; Este mediator între elevi şi mediul înconjurător; Reînnoieşte practici de evaluare pedagogică . Evaluează holistic performanţele: adaptează modul de evaluare la dezvoltarea globală a elevului şi util izează informaţiile evaluative pentru a proiecta activităţi de predar e- învăţare; dezvoltă capacităţii de autoevaluare la elevi; elaborează instrumente de evaluare; interpretează rezultatele evaluării pentru adoptarea de decizii şi ameliorare a activităţii; utilize ază adecvat metode alternative de evaluare; Se deschide la noile tehnici de informare; Se adaptează l a schimbare: identifică schimbările din societate şi natura lor (direcţii, tendinţe, calitate), evaluează acţiunile/practicile elevilor, sugerează şi implementează modificările necesare; Implică elevii în învăţare, în dezvoltarea motivaţiei, în negocierea diferitelor tipuri de reguli; favorizează definirea unui proiect profesional al elevului, munca în echipă.
Teleologia educaţiei este esenţial centrată pe valori, însuşi scopul oricărei acţiuni educaţionale
reprezentând o anumită valoare (obiect al dorinţei . -T .Vianu, 47), însă nu o valoare exterioară persoanei celui
educat ci o valoare proprie acestuia, educaţia fiind un complex de acţiuni continue de formare, de valorizare a celui educat. Cu alte cuvinte, teleologia educaţiei (un sistem de obiective ordonate epistemologic şi praxiologic)
reprezintă ea însăşi un sistem de valori proiectate a fi formate celui educat: cunoştinţe, competenţe, atitudini . Cunoştinţele reprezintă valorile care -l raportează pe om la universul exterior fiinţei sale. Competenţele reprezintă un sistem de valori in actu, care îl raportează pe om la propria activitate. Atitudinile reprezintă valorile fundamentale ale personalităţii, esenţa fiinţei umane. Prin atitudini omul se
raportează la universul exterior (lumea din afara sa) şi la propria lume interioară (universul intim). Atitudinile se manifestă în forma unor afecţiuni (emoţii, sentimente), acte ale voinţei, aprecieri, convingeri, viziuni şi concepţii. Teleologia educaţiei există ca sistem de valori în virtutea principiului totalităţii axiologice care afirmă că orice
calitate umană este o valoare. Iar idealul educaţional, scopul educaţional, obiectivele şi standardele educaţionale sunt calităţi dorite de către/pentru cei ed ucaţi
