MOTO Drept aceea, mergând, învăţ învăţaţi aţi toate toate neamu neamuril rile, e, bo botez tezân ându du-le -le în numel numelee Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte vam porucit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
(Matei, 28,19- 20)
MOTO Drept aceea, mergând, învăţ învăţaţi aţi toate toate neamu neamuril rile, e, bo botez tezân ându du-le -le în numel numelee Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte vam porucit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
(Matei, 28,19- 20)
PLANUL LUCRĂRII Capitolul I- Motivarea alegerii temei ............................. ................................. Capitolul II- Factorii primordiali în educarea elevului 2.1. Factori externi- familia, şcoala şi Biserica 2.2 Factori interni 2.3. Familia-principalul factor 2.4. Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios 2.5. Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral-religios şi intelectual Capitolul III-Metode şi mijloace mijloace folosite de familie, şcoala şi Biserica în educarea elevilor şi colaborarea dintre aceşti factori. 3.1. Participarea la Sfânta Liturghie 3.2. Curăţirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei 3.3. Unirea cu Hristos prin Dumnezeiasca Împărtăşanie 3.4. Solicitarea preotului pentru săvârşirea anumitor ierurgii 3.5. Naşterea şi Invierea Domnului-momente de bucurie pentru toţi copii
CONCLUZII
CAPITOUL I MOTIVAREA ALEGERII TEMEI Necesitatea realizării unei cât mai bune desfăşurări desfăşurăr i a dezvoltării religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre Dumnezeu, a făcut să se amplifice preocupările atât faţă de factorii externi, cât şi de cei interni ai educaţiei religioase. Astfel se continuă şi se amplifică necesitatea religiei în viaţa noastră. Această temă este actuală pentru domeniul religios deoarece în societatea contemporană atât tinerii cât şi copiii primesc nu numai prin mijloace massmadia, dar şi prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înţelegere corectă a adevărului revelat şi, nu în ultimul rând de la trăirea după voia lui Dumnezeu. În această lume în care “desfrâul poartă numele de dragoste, yoga se numeşte <
>, a fuma şi a bea se numesc <>, etc” 1 , copiii, implicit şi tinerii sunt dezorientaţi, ora de religie are menirea să le îndrepte paşii pe drumul cel bun. Numai că profesorii se vor strădui zadarnic dacă părinţii nu vor pune de acasă bazele unei bune educaţii. La aceasta se adaugă şi rugăciunile stăruitoare ale bisericii. Profesorii de religie au şanse mult mai mari atunci când profesorii de alte discipline, cum ar fi istoria, geografia, româna, muzica, desenul, pun umărul pentru a-i salva pe aceşti copii de care uneori părinţii lor l or nu se mai ocupă, fiind prea ocupaţi de partea materială a lucrurilor. i În cazul în care există o strânsă legătură între familie, şcoală şi Biserică, cuvintele Mântuitorului „Învăţaţi-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Matei 28, 29) capătă valoare. “Toţi cei implicaţi în realizarea educaţiei religioase au misiunea de a propovăduii Evanghelia lui Hristos, tinerii conştientizând conştien tizând faptul că îndepărtarea de adevărul revelat manifestat în persoana şi activitatea Domnului nostru Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie. Dimensiunea misionară a educaţiei religioase vizează, pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce priveşte elementele de doctrină şi istorie creştină şi îndreptarea lor spre împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.” 2
1.
Neofit Mo Monahul, Rugăciune către tineri, Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2005, p. 107
2.
Timiş Va Vasile,Religia în şcoală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 15
Iată de ce consider că metoda eficientă de educare religioasă a copiilor se poate realiza doar prin contribuţia şi colaborarea fructuoasă dintre familie, şcoală şi Biserică.
CAPITOLUL II Factorii primordiali în educarea elevului 2.1
Factori externi ( familia, şcoala şi Biserica )
Din cele mai vechi timpuri mintea iscoditoare a omului a fost preocupată de ceea ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare, a încercat să patrundă tainele universului, să le cunoască. Odată cu societatea a apărut şi educaţia ca un proces de desfăşurare cu particularităţi distincte de la un moment istoric la altul, după cum existenţa socio umană în ansamblul său se află în continuă devenire. Educaţia este una dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi umane. Ea este absolut necesară omului, existând în acesta dorinţa, înclinaţia, dar şi capacitatea de a răspândi zestrea întelepciunii şi învăţăturii sale, de a se perpetua spriritualiceşte, dincolo de timpul şi spaţiul ce i-au fost hărăzite. Prin educaţie, omenirea durează şi dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună şi de un învăţământ pe măsură. Prin el, îşi construieşte elementele dăinuirii sale. Acest lucru se întâmplă dacă ţinem cont de cele dou mari scopuri ale educaţiei: primul este „ să dăm copilului cunoştinţe generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească; aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe unul de mâine şi aceasta este educaţia.” 3 Nu achiziţia în sine este valoroasă, ci cum, când, şi ce se actualizează atunci când trebuie . „Un îndreptar de bază pentru educaţie îl constituie Vechiul Testament. Din cărţile: Levitic, Numerii, Deuteronom, Pilde şi Psalmi rezultă că scopul educaţiei este dobândirea înţelepciunii spre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepţia vechi-testamentară este considerat om înţelept nu cel care are multe cunoştinţe, ci cel care ştie cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu. Ca metodă de educaţie, Vechiul Testament, recomandă în special exemplul părinţilor care trebuie să-şi educe copiii şi atunci când este cazul, să-i mustre şi să-i bată: <>(Pilde 13,24 ).Familia deţine rolul fundamental în educaţie, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre.” Ideea de educaţie este prezentată şi în Noul Testament, copiii fiind supuşi unei îndrumări atente, orientate spre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Sale: <> (Matei 19,14). 3.
3.Cucoş Constantin, Pedagogie,Ed. Polirom, 1996, p. 28
Educaţia creştină are drept început şi sfârşit dragostea de om şi de Dumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ şi în ceruri. Prin realizarea ei pe pământ această educaţie urmăreşte să câştige împărăţia cerurilor. Educaţia creştină înseamnă convertirea totală la Hristos.” 4 „În epoca patristică, părinţii şi scriitorii bisericeşti creează o nouă formă de spiritualitate care implică o orientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode diferite de educaţie în funcţie de situaţii, împrejurări şi oameni, ei nu doar vorbeau despre educaţie, ci se aplicau cu foarte mare dăruire şi răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumare directă, personală şi un control continuu al fiinţei umane. Biserica era cea care făcea educaţia, în spiritul de frăţietate şi de dragoste, proces în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalităţi.” 5 Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau deci, o educaţie soteriologică. Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea acestui proces de educaţie. „Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate.” 6 „Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informat mai presus de om şi de lume. Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.” 7 Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină - ca acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţonare continuă - este posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii, fiind necesară în îndrumarea sufletescă a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu deoarece „în viziunea biblică şi patristică, omul a fost chemat să fie inel de legătură între lumea creată şi cea necreată a lui Dumnezeu, în Hristos. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul este menit să se înalţe la asemanarea cu Dumnezeu, după chipul Persoanelor trinitare care trăiesc şi există una prin alta , aşa cum ne-a arătat însuşi Mântuitorul. (Ioan 17.21).” 8 4.
Coman Ion G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara,1988, p.p. 2022
5.
Ibid., p. 24
6.
Coman Ion G., op.cit., p.84
7.
Pastoratie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001
8.
Popescu Dumitru, Hristos, biserică, societate, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R, Bucureşti,1998, p. 41
Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi în societate. Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământuilui, potrivit poruncii Mântuitorului: „mergând, învăţaţi toate neamurile” ( Matei 28,19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei, slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat în acelaşi fel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor. În Biserica Ortodoxă, „învăţământul religios, fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar „katiheiu” care are sensul de : a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai(Luca 1,4; Fapte 18,25 ; 21-21 ; romani 2,18 ; galateni 6,6 ).” 9 De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub mai multe forme, în funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre pe clase şi pe lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învătăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune. Educaţia religioasă primită în şcoală nu are ecou dacă elevul nu face parte dintr-o familie care să-i vorbească despre Dumnezeu. Primul lucru ce sare în ochi la tineretul nostru este neglijarea laturii religioase. Pedagogii mărturisesc că în şcoli vin adesea copii pentru a căror formare religioasă nu s-a făcut nimic sau aproape nimic în familie; copiii nu au frică de Dumnezeu, nu cunosc rânduielile religioase. Dacă întrebi un copil: „Te rogi lui Dumnezeu? ” şi el răspunde: „Acasă la noi nimeni nu se roagă! „ Lecţiile profesorilor de religie din şcoală nu îşi află sprijin în familie din partea multor părinţi. Este aproape cu neputinţă să se pună în rânduială mersul la Biserică, la slujbă al unor astfel de copii. Se constată la aceştia chiar indiferenţă, lipsa dorinţei de a se ruga şi a merge la Biserică. Adesea, putem auzi din gura copiilor mai mari care frecventează şcoala, vorbe necuviincioase despre obiectele de cult, blasfemii şi înjurături, vorbe şi ocări neruşinate, chiar manifestări de necredinţă. 9.
Micle Beniamin, Iniţieri catehetice, Eparhia Râmnicului, 1988, p 5
Dumnezeu a făcut totul ca să fie posibilă o bună creştere şi educare a copiilor. El a stabilit de la început căsătoria pentru ca tatăl şi mama să îşi îndrume copiii prin iubirea lor unită către bine. „El a dat fiecărui copil câte un Înger Păzitor; în Taina Botezului i-a spălat sufletul de păcatul originar, iar prin Taina Împărtăşaniei copiii se unesc în modul cel mai strâns cu Hristos, îşi întăresc viaţa sufletească şi primesc un zălog al vieţii veşnice. Prin urmare Dumnezeu face totul pentru a uşura sarcina părinţilor. Vina deci, nu o poartă Dumnezeu şi nici profesorii de religie. Chiar un scriitor antic păgân Quintilian spunea: <> Deobicei stricăciunea vine de la părinţi care dau copiilor un exemplu rău încă de la cea mai fragedă vârstă .” 10 „Astăzi, copiii vin la şcoală ignorând complet problemele religioase. Ei cunosc destule cântece laice, diferite poezi, dar foarte puţine rugăciuni. Ştiu foarte multe despre păcate, dar foarte puţin despre lucrurile sfinte. Studiind la şcoală religia deşi numărul de ore destinate acesteia este mic, ar putea primi o educaţie religioasă temeinică, dar le lipseşte receptivitatea. Mulţi părinţi privesc studiul religiei ca pe o materie secundară şi nu îi sprijină pe profesori în pretenţiile lor, nu îi supraveghează pe copii în efectuarea temelor la aceast obiect şi nu privesc cu ochi buni volumul mare de material ce trebuie memorat. În acest caz nu trebuie să ne mai mire faptul că, la terminarea şcolii, copiii au cunoştinţe insuficiente tocmai la cea mai importantă dintre ştiinţe: ştiinţa mântuirii. „ 11 O vorbă din bătrâni spune că ce nu cunoşti nu poţi să preţuieşti. Cel ce nu are cunoştinţe suficiente despre credinţa sa şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe nu va putea pune prea mare preţ pe credinţă şi Biserică.El devine din ce în ce mai nepăsător şi sfârşeşte prin a-şi părăsi credinţa şi Biserica. Acest fenomen este foarte periculos în zilele în care ortodocşii trăiesc amestecaţi cu cei de alte credinţe. „Misiunea noastră comună, a preoţilor, părinţilor şi a profesorilor de religie, va avea finalitate în măsura în care se va realiza prin lumina şi iubirea lui Hristos. Creştinul autentic este omul iubirii şi trăirii evanghelice, al iubirii ce năzuieşte mereu spre autodepăşire. „12
10.
Irineu, Episcop de Ecaterinburg, Educaţia Religioasă, Învataturi pentru copii si tineri, Ed. Sophia, Bucuresti 2002, p 59
11.
Ibidem, p.p.115-116
12.
Timis Vasile, op. cit., p. 34
2.2 Factorii interni Religia nu există fără oameni.Oamenii „reflectă religia”. O „reflectă la nivelul sentimentlui religios „. Se începe cu „ritualul” copilul merge la biserică, învaţă rugăciuni, se închină. Pornind de la comportament, sentimentul religios îşi dobândeşte şi celelalte două componente: ( divinitate, valorile cosmogonice ) şi „trăirea „, cea de-a treia componentă; dacă omul nu trăieşte afectiv religios, atunci sentimentul nici nu există – putem avea cunoştinţe religioase şi fără să fim credincioşi şi putem avea comportamente religioase pur formale. Prin credinţa religioasă omul ajunge să cunoască realităţi mult mai profunde . Cu cât este credinţa mai mare, cu atât ajutorul lui Dumnezeu va fi mai deplin. „Ştim că a crede înseamnă altceva decât a vedea, a constata, a înregistra. Credinţa exclude vederea ; este încredinţarea celor nevăzute, o afirmă în repetate rânduri Sfântul Apostol Pavel în mai toate epistolele sale.” 13 Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. „Noi credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta în lume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu îţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.” 14 Necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu este cea mai grea şi mai fără leac boală a sufletului. „Noi, de obicei, credem că sunt două categori de oameni: credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol Pavel mai introduce o categorie de oameni, <>. Deci, credincioşi care îşi împlinesc datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi care trăiesc viaţă de necredincioşi şi credicioşi care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se declară doar credincioşi şi zice, Sfântul Apostol Pevel că aceştia sunt mai rău decât necredincioşii.” 15 „Sfântul Isaac Sirul spune: <> . Şi avea de unde să ştie Sfântul Isaac Sirul că credinţa se întăreşte în inima curată, pentru că a citit desigur, din Sfânta Evanghelie cuvântul Domnului Iisus că cei care au inima curată şi bună aceia aduc rod întru răbdare. Mulţi dintre credincioşii noştrii sunt ispitiţi de gândul că ar putea înainta în credinţă, că ar putea înainta într-o viaţă curată, într-o viaţă deosebită, dacă ar 13.
Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Mânăstirii Rohia, 2006, p. 264
14.
Părăian Teofil, Veniţi de luaţi bucurie, Ed. Teognost, Cluj- Napoca, 2007, p. 78
15.
Ibid., p. 73
cunoaşte mai mult. Sfântul Marcu Ascetul, însă atrage atenţia aspura faptului că cunoştinţa singură, cum zice Sfântul Apostol Pavel îl îngâmfă pe om,
iar împlinirea cuvântului este mântuitoare.Credinţa nelucrătoare, cunoştinţa singură, îl îngâmfă pe om îndemnându-l la nelucrare, iar iubirea zideşte, îndemnându-l la lucrarea tuturor” 16. Credinţa ca să fie mântuitoare, pretinde o viaţă potrivită cu ea. Căci „credinţa fără fapte este moartă”( Iacob 2,16 ) şi ca urmare nu e capabilă să-l ducă pe om până la viaţa veşnică. Faptele bune sunt sufletul credinţei; credinţa cu faptele bune e ca o credinţă vie. Păcatul şi credinţa nu pot trăi împreună; cu credinţa se uneşte în mod necesar totdeauna şi virtutea. „După cum focului îi este propriu să încălzească, apei să roureze, luminii să lumineze; tot astfel credinţei vii îi este propriu să se exteriorizeze în fapte bune (Sfântul Tihon Zadoschi ).” 17 „Credinţa se identifică, cu ceea ce Pascal , Kierkegaard şi existenţialiştii aveau să numească risc, pariu, aventură; Andre Gide, act gratuit; Henri Bremond, poezie pură. Un act nemotivat!” 18 „Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere ? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să îi cumperi un hamburger?, Să îi dai zece lei? Uneori şi asta, dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale, iar mie mi se pare zice Savatie Baştovoi, că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne ăndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate.”19 O definiţie exactă a credinciosului este foarte dificil de realizat, deoarece această categorie nu este apriorică. Toţi oameni au anumite predispoziţii, sunt potenţiali credincioşi. Ceea ce diferă este însă forma şi profunzimea sau gradul de manifestare, iar acestea depind în primul rând de modul în care factorii mediului socio-cultural interacţionează cu structura psihică individuală. Sentimentul religios reprezintă reflectarea componentelor fireşti ale religiei, preluate prin educaţie de individ, grupuri umane, etc. La nivelul sentimentului religios găsim toate componentele religiei, toate componentele valorilor religioase: „obiectul„ (divinitatea, valorile supreme, cosmogonice), ritualul ( valori comportamentale, mersul la Biserică, participarea la slujbe, rugăciunea individuală şi în grup, etc ) şi „trăirea„ religioasă. (trăirea în grup a credinţei dar şi la nivel individual ). Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt prilejuri de rugăciune şi de învăţătură. Ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne. 16.
Părăian Teofil, op. cit., p 78
17.
Grădina de flori duhovniceşti, Ed. Egumenita, Galati, p. 42
18.
Steinhardt Nicolae, op. cit., p. 124
19.
Baştovoi Savatie , Dragostea care sminteste , Ed. Marineasa, Timişoara, 2003
Ele, de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască credincioşii noştrii, întru cât contactul nostru cu învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura adusă din cer pe
pământ – pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că citirea Scripturii este „deschiderea cerurilor „ – se realizează prin dumnezeieştile slujbe. Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu învăţătura Evangheliei, cu Evanghelia chiar, pentru că în cuprinsul Sfintelor slujbe se citeşte din Evanghelie, mai ales la Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au darul de a ne pune în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, ne angajează. Deci la Sfintele slujbe învăţând ne rugăm şi când ne rugăm învăţăm. Asta înseamnă că Sfintele slujbe ne dau prilejul să ne întâlnim cu învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în prezenţa Lui. „Slujbele Sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca drept măritori creştini, ca creştini ortodocşi. Ele sunt un mijloc prin care credincioşii se angajează în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm act despre Dumnezeu. Orice credincios trebuie să ştie că el nu este un simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că el nu este un simplu asistent la slujbă, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la Sfintele slujbe trebuie să aibă conştiinţa că el slujeşte, nu se duce să vadă, să audă o slujbă ci se duce să facă o slujbă. În Biserica noastră nu slujesc numai proţii, arhierei, diaconi sau numai cântăreţii bisericeşti ci slujesc toţi credincioşii care iau parte la Sfintele slujbe.” 20 Rugăciunea adevărată făcută fie individual, fie în grup îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. „Sfântul Macarie spunea : <> Sfântul Ioan Scărarul scrie: << Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-l pe potrivnicul cu numele lui Iisus, repetând des, cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi, nici în cer, nici pe pământ>>. Mijlocul principal, unic şi mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească este repetarea deasă a rugăciunii oricât ar fi ea de neputincioasă.” 21 Totuşi, cea mai puternică rugăciune este rugăciunea din inimă, adică cu participarea inimi, prin umilinţă, zdrobire şi lacrimi. „Să nu ne punem prea mare bază pe rugăciunea citită, zice Părintele Cleopa, adică rugăciunea orală pentru că participă la ea şi gândurile adică atenţia minţii la tot ce rosteşti, acela se roagă cu mintea. Cel ce se roagă cu atenţia minţii la tot ce rosteşte, acela se roagă cu mintea, însă nici aceasta nu este desăvârşită. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea minţii este rugăciunea cu un picior, adică este jumătate de rugăciune, pentru că rămâne 20.
Părăian Teofil, op. cit. p.p. 245,246
21.
Boca Arsenie, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul si diavolul, Ed Agaton, Fagaras, 2009, p. 80
în cap şi nu participă la ea şi inima.” 22
Şi Sfântul Marcu Ascetul spune : „Ca să te rogi într-un fel oarecare, stă în puterea noastră, dar ca să te rogi curat, este un dar de sus” 23. Acest dar nu vine decât în inima celui smerit.Aceasta este virtutea pe care o iubeşte Dumnezeu cel mai mult. Celui smerit lucrurile i se întorc în bine. Acesta înţelege a iubi pe tot omul,fără să îşi pună nădejdea în vreunul. Nădejdea toată trebuie să o pună în Dumnezeu, căci numai cu El suntem cei mai tari. Când El ne părăseşte, suntem goi. Rând pe rând ne părăsesc rude, prieteni,binevoitori, iar vrăjmaşul care lucrează întăreşte pe duşmani. „Cine are smerenia recunoaşte ce anume este el în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. În mândrie există uitare de Dumnezeu şi uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobândită fără o conştiinţă sporită a prezenţei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucură în Dumnezeu, se bucură de infinitatea lui Dumnezeu, nu însă ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeşte în acelaşi timp infinitatea şi iubirea. Nu îi place să fie remarcat de ceilalţi. Dar are bucuria de a se bucura, de a trăi, de a se îmbogăţi în Dumnezeu; prin aceasta el este mai fericit decât alţii. Smerenia nu este o mutilare. Este o modalitate de a-şi lărgi orizontul interior, de a spori în înţelegere, de a fi mai înţelept şi mai liber, de a nu mai fi dependent de părerile altora, de a nu mai lucra sub presiunea altora. Toate acestea Dumnezeu i le dă ca mărturie a iubirii Lui.” 24 Valorile şi sentimentul religios se învaţă sau se însuşesc în diferite moduri de timpuriu. Primele componente ale învăţării sunt comportamentele cele mai simple, imitative ( învăţăm să ne închinăm, să mergem la Biserică, să ne rugăm ). Valorile religioase se însuşesc în grupul familial ( primul grup uman cu care copilul vine în contact după naştere ). Dacă grupurile umane reprezintă „cartea” din care se învaţă valorile, atunci prima „carte” de învăţătură a valorilor religioase este familia, grupul familial. Însuşirea valorilor religioase începe aşadar, cu comportamentul religios, cu ritualul la care individul asistă, îl practică şi în apreciază; partea teoretică (dogma, cunoştinţele religioase ) şi „trăirile” sunt ulterioare comportamentului religios. Valorile reprezintă genul proxim pentru sentimentul religios ( sentimentul religios este o valoare ), dar şi invers : sentimentul religios priveşte multe valori, la fiecare individ ele sunt organizate altfet. Rezultă natura dublă a conceptului de sentiment religios : generat de valori şi subordonând valori. Trăirea este o componentă esenţială, ea apare şi la nivelul ritualului (rugăciunea în grup este obişnuită) dar şi la nivelul relaţiei cu sacrul. Parte a sentimentului religios, „ trăirea” asigură relaţia cu divinul şi cu sacrul, cu ritualul reflectat ca ritual şi ca „trăire”. Nici religia şi nici sentimentul religios nu sunt însă reductibile la „trăire ” la sfera afectivă. Dumnezeu se descoperă nu unei minţi ascuţite ci unei inimi curate: „ fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8), a spus Dumnezeu omul. 22.
Balan Ioanichie, Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol V, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. p. 54,55
23.
Boca Arsenie, op. cit., p. 81
24.
Staniloaie Dumitru, Mica dogmatica vorbita, Ed Deisis, Sibiu, 2007, p. 220
”După cum, este cu neputinţă să cunoaştem soarele fără soarele însuşi, tot astfel este cu neputinţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu însuşi (Prot. P. Socolov).” 25 „Negarea lui Dumnezeu cuprinde în sine o presupunere pe deplin absurdă; ea, strict vorbind nu este nimic alceva decât o neobişnuită înşelare de sine. Mai înainte ca cineva să poată spune „lumea este fără Dumnezeu”, el trebuie să cunoască întreaga lume; el trebuie să cerceteze universul cu toţi sorii şi cu toate stelele lui, istoria tuturor timpurilor, să treacă prin tot domeniul spaţiului şi timpului ca să poată spune cu toată temeinicia: << n-am descoperit nicăieri urmele lui Dumnezeu>>, ca să poţi spune cu hotărâre : <>, trebuie să fi atotştiitor şi atotputerinic, adică să fi Dumnezeu însuşi. „26 Cei ce-L au pe Dumnezeu, sunt cei au în orice loc casă şi patria sa, iar cei ce nu îl au pe Dumnezeu, însăşi casa şi patria lui sunt pentru el că un loc în care se simte captiv. Deşi dispune de o structură relativ stabilă, sentimentul religios are un caracter dinamic, conţinutul său şi modul de manifestare fiind condiţionate şi modelate sociocultural. Factorii care influenţează evoluţia şi caracteristicile sentimentului religios în copilărie, adolescenţă şi maturitate sunt grupaţi, de regulă, în două categorii: -factorii obiectivi, externi : factorii naturali (mediul natural sau cosmic şi evenimentele din natură ) şi factorii socioeducaţionali şi culturali (familia, şcoala, biserica, tradiţia, mediul cultural, comunitatea teritorială, etc. ); -factori subiectivi, interni (particularităţile psihice specifice fiecărei etape de vârstă, caracteristicile şi tipul personalităţii individuale, starea psihofizică individuală etc.). Acţiunea factorilor externi nu este însă nici directă (nici constantă) ci mediată de interioritatea psihică a individului, astfel încât persoane diferite pot răspunde atat în mod diferit cât şi în mod similar la aceleaşi condiţii de mediu, iar una şi aceiaşi persoană poate răspunde în mod diferit la aceleaşi condiţii externe, în diferite etape ale evoluţiei ontogenetice. Rezultă, aşadar, o gamă largă de diferenţe şi variaţii individuale, o dinamică a sentimentului religios, în funcţie de dinamica funcţională a sistemului personalităţii umane.
25.
Gradina de flori duhovnicesti, Ed. Egumenita, Galati, p. 7
26.
Ibid., p.6
2.3 Familia - principalul factor Familia creştină se întemeiază prin Sfânta Taină a Căsătoriei. Ea îşi are originea la începutul omenirii, când Dumnezeu în a şasea zi a Creaţiei L-a făcut pe om. După ce a creat cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele, Dumnezeu a zis: „ Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul.” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat zicând : „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi îl stăpâniţi...” şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea ( Facerea 1,24-31). Atunci când Dumnezeu aduce înaintea lui Adam toate vieţuitoarele aerului, pământului şi apelor, spre a le numi pe fiecare, omul le examinează în parte, dar nu află printre ele nici una să fie asemeni lui, nici una din acele vietăţi nu sunt în stare să umple golul existenţei sale, ele nu pot să dea viaţă singurătăţii sale. Această lipsă o simte Adam şi o cunoaşte la fel de bine Dumnezeu. „Universalul creator a făcut femeia spre a înlătura izolarea bărbatului, spre a-i înfrumuseţa viaţa, a-i procura o societate plăcută, a-i transmite gândurile ei, a-i rafina sentimentele, a-l ajuta în activitatea lui economică, socială şi religioasă, a-l sprijini în slăbiciuni, a-l ajuta la toate lucrurile, a conlucra cu el la înmulţirea copiilor lui Dumnezeu şi la perpetuarea neamului omenesc.” 27 Aceasta a fost şi este intenţia Creatorului pentru crearea părţii femeieşti. Sfinţii Părinţi apostolici şi patristici cugetând la cuvintele scripturistice „creşteţi şi va înmulţiţi umpleţi pământul şi îl stăpâniţi...”(Facerea 1,2 ), recunosc în ele fundamentalele legi ale familiei. Dumnezeu, spun ei, a pus şi pune armonie în toate creaturile sale şi cu atât mai mult în neamul omenesc, care se lasă călăuzit după legile Lui. Bărbatul şi soţia sunt regii pământului atâta timp cât se conduc după Legile lui Dumnezeu. „ de veţi vrea şi mă veţi asculta bunătăţile pământului veţi mânca.” (Isaia 1 ). Căsătoria este o Taină Sfântă. „Este Sfânta Taină prin care Biserica consfinţeşte căsătoria, adică legătura dintre bărbat şi femeie şi pune baza familiei creştine. Săvârşitorul Cununiei este arhiereul sau preotul. În zilele noastre şi călugării pot săvârşii slujba cununiei ceea ce era interzis în trecut.” 28 Ceea ce îi ajută pe cei doi soţi „să înainteze spre o unire sufletească tot 27.
Mândiţă Nicodim, Fecioria, căsătoria, curăţia şi călugaria, Ed. Agapis, Bucuresti, 2005, p. 71
28.
Braniste Ene si Braniste Ecaterina, Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase, Ed.Diecezana Caransebes, 2001, p. 126
mai adâncă este naşterea şi creşterea de prunci
Actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestor responsabilităţi de un element spiritual şi mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupeşti, care deţine un loc mai mare în unirea dintre soţi, îl are asumarea răspunderii naşterii de prunci, ca în partea a doua, această legătură să fie în mare măsură depăşită în fiinţa ei de unirea spirituală în care soţii au progresat.” 29 Copiii adâncesc esenţa căsătoriei. Căsătoria fără copii se sărăceşte de substanţă spirituală interioară. Astfel, prin copii, atât soţul cât şi soţia nu mai sunt egoişti, ei se deschid spre alţii. Prin copii intră în relaţii cu societatea. Căsătoria, „care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţă proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin această năzuinţă, nu e familie creştină. După învăţătura creştină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorţul sau lipsa de <> sau <>, ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria ca orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. Există o pornire de a face <>, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezenţa Lui. Nu lipsa de sfială sfântă faţă de familie face ca divorţul să apară ca un proces aproape natural, ci această autoidolatrizare a familiei face ca familia modernă să se sfărâme aşa de uşor; este acea identificare a familiei cu succesul şi cu refuzul de a purta crucea... O căsătorie creştină se încheie între două persoane, iar fidelitatea comună a celor doi faţă de al treileaDumnezeu - îi păstrează pe aceştia într-o adevărată unitate între ei şi cu Dumnezeu.” 30 Ca factor secundar nu numai divorţul este păcatul familiei de azi ci şi despărţirea celor doi pentru câştiguri materiale. Statisticile spun că în România un număr foarte mare de copii au părinţii plecaţi în străinătate pentru a caştiga mai mulţi bani. Situaţia cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre părinţi, a unei rude sau a unui prieten. S-a remarcat o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care copiii au fost abuzaţi tocmai de cei carora le-au fost încredinţaţi. De asemenea, ponderea celor care au avut probleme cu poliţia este semnificativ mai mare în rândul celor care au părinţi migranţi faţă de ceilalţi.O mare parte dintre copiii emigranţilor sunt atraşi de la vârste fragede spre bande de cartier şi delicvenţe. Situaţia lor şcolară este în general slabă, mulţi fiind corigenţi şi având o conduită deviantă, iar rata abandonului şcolar are proporţi alarmante în cazul lor. În general, după cum relevă toate studiile în materie,starea psihică a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la munca în străinatate esta negativă,ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonaţi şi nefericiţi. 29.
Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol III, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p. 129
30.
Ibid., p.130
Întradevăr,în zonele din România,de unde provine masiv forţe de muncă emigrată – mediul rural şi oraşele mici şi medii - circa 85% din şcoli nu au psiholog. Lucrul acesta ar putea să-i neliniştească pe cei care uită că, de fapt,preotul duhovnic la care sunt îndrumaţi elevii de către profesorul de religie, nu numai că este un foarte bun psiholog,dar are şi puterea de a dezlega păcatele. Este adevărat că, nu de multe ori,’’ când familia devine o trambulină spre iad’’ 31 singura alinare a copilului este biserica. Este un caz fericit atunci când copilul ajunge la Biserică deoarece se pierde foarte mult timp în faţa calculatorului, a televizorului, devenind o parte componentă a acestuia, o anexă a jocurilor electonice sau o statuie ce tot înghite mâncare în faţa televizorului.Ei nu-şi dau seama că astfel pierd ceea ce au mai important. Se pierd pe ei înşişi. Se pierd nu numai copiii ai căror părinţi migrează pentru un trai mai bun, dar şi aceia care fac parte din familii monoparentale, ai căror părinţi muncesc de dimineţa până seara, neputând asigura decât cele materiale. Părinţii sunt datori să îşi iubească copiii. Ca sentiment natural, iubirea faţă de copii este mereu activă în inima părinţilor. Datoria educării copiilor cuprinde educaţia trupească şi sufletească. Educaţia trupească înseamnă grija de viaţa fizică, începând din momentul naşterii; părinţii au datoria să îi hrănească,să îi îmbrace,să le dea adăpost,să le asigure educaţia necesară însuşirii unei profesii. Este de remarcat faptul că mulţi dintre părinţi sunt preocupaţi realmente de cariera copiilor lor . Numai că ei uită şi de existenţa sufletului.Îi învaţă pe aceştia modalităţi de a slujii vieţii trecătoare, iar pentru aceasta cheltuiesc sume mari de bani. Sunt indiferenţi faţă de învăţătura creştină şi neglijează să îi înveţe să trăiască creştineşte. Aceşti părinţi îşi nasc copiii pentru viaţa de aici, dar le închid poarta spre veşnicie. Lumea de azi este tot mai mult preocupată pentru viaţa de aici ignorând viaţa de dincolo. Educaţia sufletească le dă copiilor posibilitatea să îşi însuşească valorile religioase şi morale ale societăţii pentru că „valoarea ta este sufletul tău” 32 şi nu cum sună declaraţia cotidiană a valorii : „Valoarea este ceea ce îmi place mie.” 33 Părinţii care nu se ocupă şi de educaţia sufletească a copiilor nu ar trebui să se mai întrebe de ce fiii lor nu îşi îndeplinesc datoriile faţă de ei şi faţă Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe părinţi spunând : ” fiecare din voi, părinţi şi mame aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu multă luare-aminte, tot aşa să ne îngrijim şi de aceste minunate statui (care sunt copii).Căci pictorii punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor,întind culorile cum se cuvine.Iar sculptorii în piatră fac şi ei acelaşi lucru îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de statui să aveţi spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e de 31.
Neofit Monahul,op. cit., p. 36
32.
Ibidem , p. 43
33.
Ibidem, p. 41
prisos şi adăugaţi ce lipseşte;şi priviţi la ele în fiecare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare au din fire ca să o sporiţi, şi ce deficienţă din fire ca să o suprimaţi.”34 Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţiilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi. Mai ales în familia creştină îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei, copii de la cea mai fragedă vârstă trebuie să înveţe să-L decopere şi să-L cinstească pe Dumneszeu şi să-l iubeasscă pe aproapele, conform credinţei primite la botez; acolo trăiesc ei pentru prima dată experienţa unei vieţi sociale, sănătoase şi a bisericii. Deci, părinţii să fie adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu adevărat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu.
34.
Timiş Vasile, op. cit. p. 84
2.4 Şcoala- factor de cultivare a sentimentului religios
Şcoala este acea instituţie care trebuie să promoveze copii de mici,să aibă grijă de sănătatea lor fizică şi mintală, este acel loc unde copii işi fac primii prieteni, unde învaţă bunele maniere, sau cunosc tainele dragostei. Şcoala poate fi vazută de copii ca pe ceva frumos, constructiv, ei pot învăţa să gândească mai pozitiv sau, totul se poate întampla invers. Şcoala este a doua casă a tânărului în formare. În această casă el trebuie să păşească cu bucurie şi încredere.Ea este un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Activităţile educative utilizate în şcoală, dezvoltă un caracter programat, planificat şi individual. Pentru reintroducerea religiei în şcoală a fost nevoie de multă luptă pentru a convinge factorii rensponsabili că înţeleptul Solomon are dreptate:”deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă, zice el, şi chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”(Pilde 22,6) „Pentru ţară este foarte important să-şi crească copiii sănătoşi şi morali.Ori, lucrul acesta presupune şi o educaţie religioasă în spiritul celor mai curate tradiţii religioase.” 35 Morala creştin – ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe nimeni să creadă în Dumnezeu şi să respecte legile Sale. ”Eu ţi-am pus în faţă binele şi răul, zice Mântuitorul,alege binele!” Din aceasta înţelegem că omul, fiinţă liberă, este ajutat de Dumnezeu să aleagă binele. Dar dacă el vrea să aleagă răul, este liber să o facă. Dacă respecţi lega morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti fanatic. Dacă a respecta „Decalogul” şi „legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui să se redefinească termenul „fanatism” ori să se răstoarne întregul sistem de valori cultural creştine. Educaţia religios - morală încearcă să perfecţioneze omul,creaţia a lui Dumnezeu, în, cu şi prin Iisus Hristos Dumnezeu - Omul. Ca şi creaţie absolută, ea, ( educatia ) se bazează pe dragostea dintre oameni. Din dragoste izvorăşte înrederea, iar acolo unde este iubire şi încredere izvorăşte libertatea. Educaţia religios-morală creştină este o acţiune specific umană care se desfăşoară conştient de către un profesor de religie (preot sau laic), conform unui plan şi unor metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere şi de Harul lui Dumnezeu şi are drept scop realizarea caracterului religios - moral cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină. Profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este mentor deoarece menirea lui este aceia de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii. Totodată, el va urmări flexibilizarea şi fluidizarea canalelor şi a 35.
Sebu Sebastian, Opris Monica, Opris Dorin, Metodica predarii religiei, Ed. Reintragirea, Alba Iulia 2000, p. 9
fluxului de informaţie pe orizontală şi pe vericală între religie şi alte discipline ale procesului de învăţământ. Perspectiva istorică asupra relaţiei dintre educaţie şi religie conduce la concluzia că misiunea şcolii şi misiunea Biserici nu se exclud şi sunt
interdependente, se stimulează reciproc tinzând să interfereze şi în vremea noastră . O educaţie a tineretului ruptă de spiritul Evangheliei este o educaţie care nu va avea finalitate. Educaţia dirijată de repere ideologice ateiste, se întoarce îmoptriva omului. Exemplele sunt suficiente în acest caz. Educaţia este o acţiune, care vizează întregul, armonia trup - suflet din om. „Învăţământul religios, educaţia religioasă, spre deosebire de celelalte obiecte de studiu, se adresează în special, inimii mai puţin gândirii. Între aceste două daruri nu se duce o luptă aşa cum crede marea majoritate a corpului didactic de toate gradele ci ele se împletesc în mod armonios, spre a forma adevăratul om. Inima este locaşul iubirii adusă de Mântuitorul, iar raţiunea este lăcaşul ştiinţei şi al filozofiei.” 36 Sufletul , ca esenţă spirituală şi deci superioară, stăpâneşte corpul şi îl conduce spre ţintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu. Prin educaţie se poate nădăjdui realizarea unităţii morale, unitate ce dirijează apoi în mod statornic viaţa şi toate acţiunile omului. Astfel se realizează şi caracterul moral. „Spuneam mai devreme că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este a primi statutul nostru ca fiind cel al ucenicului care are mereu ceva de învăţat.” 37 Orice tânăr profesor păşeşte cu mare entuziasm, pentru prima dată, pragul unei şcoli, el doreşte să îşi pună în evidenţă cunoştinţele acumulate în anii de facultate. Totodată el trebuie să fie conştient de lacunele pe care le are în ceea ce priveşte percepţia copiilor şi de dificultăţile predării unor noţiuni şi concepte însuşite în timpul studiilor universitare, „psihologia cotidiană însuşită de fiecare dintre noi prin experienţă socială nu este suficient pentru a deveni buni cunoscători ai problemelor psihologice inerente instruirii şi educaţiei copilului.” 38 „Sunt greu de identificat cauzele abaterilor disciplinare repetate; dificultăţile şi frământările elevilor noştri sunt de o mare complexitate. Toate acestea reclamă o justă apreciere a elementelor de psihopedagogie şcolară. Avem în vedere că fiecare dintre noi putem deveni prizonieri ai rutinei.” 39 Idealul educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui Dumnezeu. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obigaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei.Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit, dacă nu îşi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii, care trezeşte sentimente 36.
Popescu Anastasia, Cum sa ii invatam pe copii religia, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1995,p. 10
37.
Timiş Vasile, op cit.,p. 31
38.
Cosmovici A., Iacob L., Psihologie scolara Ed. Polirom,Iaşi, 1998,p. 13
39.
Timiş Vasile, op cit.,p. 32
înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune. Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „ Om şi societate”. Ea urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral - creştine în
spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu studiul religiei îşi propune atingerea următoarelor obiective cadru: - Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii omului ; - Cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase; - Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripuri, a tradiţiilor religioase şi a istoriei bisericeşti ; - Formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moral - religios ; - Educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi convingeri. La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alătură şi alte forme precum: vizite la mănăstiri, participarea la conferinţe duhovniceşti, participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, organizarea unui cerc de religie. Lecţia de religie este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora. Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile. Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip de lecţie le cuprinde pe toate: - momentul organizatoric ; - verificarea cunoştinţelor ; - captarea atenţiei (sau pregătirea perceptivă) ; - anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse ; - predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea) ; - fixarea cunoştinţelor ; - ascocierea ; - generalizarea ; - aplicarea. În şcoală, profesorul, trebuie să fie o persoană special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe care să îl ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele propuse. Deasemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă şi cunoştinţe de pedagogie care să îi ofere metodele necesare activităţii de catehizare.
Scopul predării religiei are un dublu aspect: informativ şi formativ. Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care trece dicolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria îndemnă ca lecţia de religie să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii. Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice activitate catehetică. Ora de religie poate fi privită ca o introducere la creştinism, ca un curs de istoria religiilor (prezentăm un bagaj de cunoştinţe şi ritualuri care pot determina luarea unor opţiuni), ca un curs de apologetică (prezentăm unele argumente). Dar ora de religie îşi atinge plenitudinea şi finalitatea atunci când subiecţii (eleviii) devin interesaţi şi practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la trupul mistic al lui Hristos care este Biserica. Principiul credinţei, Bria definea procesul prin care istoria Sfântă sau istoria mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale : - iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitate faţă de Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa. - Lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. - Desăvârşirea comuniunii dragostei sau practicarea credinţei sau fidelitatea faţă de aproapele sau de lume. Iniţierea ca primă etapă favorizează mărturisirea credinţei, care nu se separă de trăirea credinţei prin cult şi de practicarea credinţei prin faptele noastre şi prin morala personală şi socială. Pentru început elevii sunt iniţiaţi în comunitatea de credinţă, mai apoi în comunitatea de morală (de trăire). Un profesor bun – prin catehizare - induce elevilor un anumit stil de viaţă. Astfel, credinţa mărturisită, trăită şi asumată dobândeşte valenţe personale şi sociale (paradigma socială a credinţei). Eclesia constituie o adunare de credinţă, de liturghisire şi de practică. A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult, prin fidalitatea faţă de sine şi faţă de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că, fiecare credincios îşi exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie. Sfânta Liturghie creează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi. În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului ), urmează celebrarea credinţei ( imnul pe „Tine Te lăudăm” ). În cadrul orei de religie, profesorii şi elevii purced la mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare; fiecare oră de religie începe şi se încheie cu o rugăciune. În etapa a treia, urmează contextualizarea şi manifestarea credinţei în viaţa personală şi socială. Ora de religie îndeamnă la angajare, la vieţuirea în şi prin Hristos. Religia, credinţa fiecăruia are sau ar trebui să aibă un rol însemnat atât în viaţa personală cât şi în viaţa publică.
Abordarea separată a acestor etape de iniţiere în tainele credinţei este contrară spiritualităţii creştine. Să nu uităm că orice Sfântă Liturghie este şi o oră de religie, o lecţie de iniţiere creştină, iar orice oră de religie trebuie să indemne elevii la participarea Sfintei Liturghi. În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte princpiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate de către educatori conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia, în general este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia religioasă. Idealul educaţiei religioase creştine este în ultimă instanţă vieţuirea după voia lui Dumnezeu.
2.5 Biserica-factor decisiv în definitivarea profilului moral religios şi intelectual
În mod cu totul deosebit, îndatorirea de a educa revine Biserici , deoarece are misiunea de a vesti tuturor oamenilor calea mântuirii, de a împărtăşi credincioşilor viaţa în Hristos şi de a-i ajuta cu solicitudine continuă să ajungă la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Biserica are, aşadar, obligaţia ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin care întreaga lor viaţă să fie pătrunsă de harul lui Hristos; contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane, precum şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a constitui o lume mai umană.Acest lucru nu este posibil dacă nu ascultăm de porunca Mântuitorului care spune să dăm ascultare Bisericii. Ceea ce a poruncit El, aceea trebuie făcut pentru a câştiga mântuirea. Pe cei ce nu se supun Bisericii şi reprezentanţilor ei şi nu ascultă cele poruncite de ea, Mântuitorul îi ceartă cu pedepse aspre:” iar de a nu va asculta de Biserică, să-ţi fie ca un păgân şi vameş”(Matei 18,17). Ea are şi datoria „de a ridica în calea atacurilor nemiloase îndreptate de prozelitismul sectar împotriva ei, bariera solidarităţii şi comuniunii dintre credincioşi.” 40 „Fiecare membru al Bisericii, cleric sau mirean, avem datoria de a-l mărturisi pe Hristos, de a-l întoarce pe aproapele nostru de la întuneric la lumină, de la necunoaşterea la cunoaşterea lui Hristos.” 41 Pentru a putea realiza aceste lucruri este nevoie ca membrii Bisericii să pună în practică învăţăturile lui Hristos care sunt păstrate de Sfânta Biserică şi ca noi, credincioşii să frecventăm Biserica. Numai că menirea de a mătura poteca spre Biserică o au cei care au sau au avut diferite necazuri şi chiar dacă au depăşit acea perioadă grea nu au rătăcit drumul; o mai au cei care, de mici au fost duşi de părinţi sau de bunici prezentându-li-se Biserica drept casa lui Dumnezeu şi nu au simţit aceasta ca o corvoadă; dar meritul cel mai mare îl au cei care au mers pe căi pierzătoare de suflet şi, lăsând în cele din urmă harul lui Dumnezeu să lucreze în ei şi-au aflat liniştea în Biserică. În vechime, cei care lipseau trei duminici la rând de la Biserică, erau excomunicaţi. Acum nu se mai întâmplă lucrul acesta, dar ne confruntăm cu o situaţie mult mai gravă: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este trist atunci când auzi atâţia oameni care spun: „am credinţa mea, nu îmi trebuie Biserică”sau: ”am muncit şase zile, astăzi vreau să mă odihnesc.” Astfel, găsesc tot felul de scuze tocmai pentru că nu-L au pe Hristos în inima lor. Hristos însă nu poate să vină decât într-o inimă curăţită de păcate prin Sfintele Taine. 40.
Popescu Dumitru,op.cit,.p. 8
41.
Timis Vasile,op.cit.,p. 87
„Dumnezeu, cu toată atotputernicia Sa, spune Fericitul Augustin, nu ne-ar fi putut da nimic mai mult,-cu toată înţelepciunea Sa, nu ar fi găsit să ne dea nimic mai mult,-cu toată bogăţia Sa, nu ar fi avut să ne dea nimic mai mult decât Taina Împărtăşaniei.
În Biserică, la slujba Sfintel Liturghii se săvârşeşte marea Taină a Euharistiei (mulţumirie) pentru că aici avem mai ales un îndemn să mulţumim mai mult decât să cerem; căci aici mai mult primim decât cerem şi chiar nu rămâne absolut nimic din ceea ce ne-a dăruit nouă aici Dumnezeu. Dacă cei care stau la îndoială şi sunt clătinaţi de necredinţă în ceea ce priveşte Sfânta Taină Dumnezeiască,-cum că pâinea şi vinul ce se află pe Sfânta Masă se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ar fi întrebaţi de orice creştin ortodox: <> Şi când acela va spune: poate, să îi spui:<< Oare nu poate El să ne dea Trupul Său spre hrană?>> Precum <>, tot aşa şi prin acelaşi cuvânt Dumnezeu preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui.” 42 Minunea transsubstanţierii sau prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus nu trebuie să pară pentru noi prea de nepătruns când noi vedem cum în propriul nostru trup pâinea obişnuită se transformă în carne şi obişnuitul vin în sânge. Fără Sfânta Împărtăşanie cu Tainele lui Hristos, omul este ca şi un pom fără sevă. Pâinea şi vinul pe care le gustăm în Taina Euharistiei, lucrează asupra noastră şi în mormânt, potrivit făgăduinţei Domnului Însuşi( Ioan 6, 48-51). „Este cumplit să te desparţi de Sfânta Împărtăşanie dar şi mai cumplit este să te apropii de ea neîndreptat. Dar, din păcate, cât de mulţi sunt cei care prin necredinţa lor au înlocuit cele zece porunci cu una singură:<>”43 Urmările sunt dezastruoase nu numai în familie sau în viaţa socială dar mai ales pentru sufletul celui ce gândeşte astfel. Copii care de mici sunt obişnuiţi cu minciuna ajung să creadă că îl pot minţi chiar şi pe Dumnezeu şi asfel ajung să încalce cele trei condiţii ale spovedaniei :sinceritatea, căinţa şi hotărârea de a nu mai păcătui. În felul acesta ajung să se împărtăşească cu nevrednicie. În cazul împărtăşaniei luate cu vrednicie „Trupul şi Sângele Mântuitorului se luptă cu trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile” 44. „Numai acolo în Biserică unde preotul ţine slujbele cu faţa către Dumnezeu şi rareori se întoarce către popor pentru a-l binecuvânta-după cum este rânduiala tocmai pentru a-i aduce pe oameni din spate în faţa lui Dumnezeu, ne putem uni cu El.”45
42.
Grădina de flori duhovnicesti, op. cit.p. 31
43.
Irineu, Episcop, op. cit.p 89
44.
Boca Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, vol I , Ed. Credinţa stramoşească, Iaşi, 2005, p.43
45.
Părăian Teofil, op. cit.p 199
Sentimentul religios devine mult mai profud atunci când el se formează din practică, din trăire, şi nu din teorie.
Cel ce nu frecventează Biserica nu este creştin autentic.Copiii trebuie să fie deprinşi cu mersul la Biserică în Duminici şi sărbători mai ales la Sfânta Liturghie. Pentru cei ce cred în Dumnezeu nu e prea mult să participe două ore pe săptămână la Sfânta Liturghie .Cei ce nu fac lucrul acesta nu se pot numi credincioşi, că nu sunt. Biserica este cea care ne naşte duhovniceşte. În Biserică se săvârşeşte Sfânta Taină a Căsătoriei. Atunci mirele şi mireasa primesc de la Dumnezeu harul şi binecuvântarea care sfinţeşte însoţirea lor spre a se iubi, a se ajuta reciroc şi spre a da naştere şi a creşte copii buni,dupa voia Sa. Într-una din ecteniile rostite la Logodnă, proţii se roagă pentru miri asfel: ” pentru ca să dea lor fii spre moştenirea neamului, şi toate cererile cele către mântuire.”Iar în altă ectenie de la Taina nunţii spune:” Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a ficelor lor” şi în alt loc” pentru ca să li se dăruiască lor dobândire de prunci buni şi viaţă fără prihană”46. În această Taină Biserica chiar şi pentru a avea viată lungă şi îmbelşugată: „ Şi dă robilor tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul, într-u statornicia păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a măririi( slavei). Învredniceşte-i pe dânşii aş-i vedea pe fiii fiilor lor...şi le dă lor din roua cerului de sus şi din grăsime pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi; dăruind şi celor ce sunt dimpreună cu dânşii toate cererile cele pentru mântuire” 47. Iata cum Dumnezeu se îngrijeşte de oameni şi pune început bun în fiecare familie care nu se depărtează de El şi merg pe cărările Lui. Dar pentru ca legătura dintr soţi să se sfinţească este nevoie de iubire. Dacă la celelalte Sfinte Taine este nevoie de animite materii pentru a se sfinţi, la Sfânta Taină a Nunţii este nevoie de iubire. Atunci când dragostea lipseşte sau când copiii sunt zămisliţi în păcate Dumnezeu îşi retrage harul Său.De aceia sunt atât de multe familii în care există ură,neînţelegeri şi suferinţe de tot felul. Aatfel de părinţi se întreabă de ce au copii bolnavi si atâtea probleme fără ca măcar să ştie care este consecinţa necazurilor lor. Tot într-o rugăciune rostită de preot la Taina Cununiei preotul spune: „Dăruieşte-le lor roadă pântecelui,dobândire de prunci buni” dar în zilele noastre ce vedem ? Vedem mame ce îşi abandonează pruncii sau mai rău îi ucid în pântece. Sunt fete care după vârsta de 14 ani devin mame şi neputând să îşi crească copiii îi lasă ori în grija părinţilor, ori în grija statului.Asta se întâmplă în cel mai fericit caz, deoarece de cele mai multe ori recurg la avort. 46.
Agheasmatar, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1950, p. 71
47.
Ibidem, p. 79
Şi în sprijunul acestora vine de multe ori tot Biserica prin diferite asociaţii şi nu numai . Una dintre acestea este şi Asociaţia Pro-Vita unde Părintele Nicolae Alezandru se ocupă de evitarea avorturilor în rândul fetelor de liceu şi de creşterea şi educarea copiilor abandonaţi.
Tot Biserica este cea care întâmpină cu rugăciuni pe cel nou-născut şi pe mama lui încă din prima zi de viaţă când moaşa aduce într-un vas apa pregătită spre sfinţire iar preotul spune: ”...Şi fă-o robilor tăi celor ce vor gusta dintr-însa sau vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea durerilor, iertarea păcatelor, depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare şi sfinţirea caselor.” 48 În aceiaşi zi, preotul merge la casa unde s-a născut pruncul şi se roagă pentru ca Dumnezeu să o păzească pe mama şi pe pruncul pe care l-a născut. Se mai roagă şi pentru ca: ”pe pruncul, care s-a născut dintr-însa, să îl ferească de toată fermecătura, de toată răutatea, de tot fivorul potrivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi si cele de peste noapte.” 49 În aceiaşi rugăciune zice: „Iar pe pruncul care s-a născut dintr-însa învredniceşte-l să se închine Biserici pământeşti, pe care ai gătit-o ca să fie mărit numele Tău cel Sfânt.” 50 <> – cu acest îndemn preotul îl cheamă pe prunc în casa lu Dumnezeu pentru numele Lui cel sfânt. „Omul este un fenomen ciudat în multe privinţe. Născut pentru credinţă, el primeşte credinţa o dată cu Sfântul Botez; aceasta îi este pecetluită cu Mirungerea şi totuşi, cât de uşor devine el necredincios! Credinţa cere o raportare vie la Dumnezeu ca interlocutor personal, împlinită prin iubire.Credinţa nu este o simplă lucrare corespunzând unui comportament al sufletului uman, ea depăşeşte un simplu act volitiv, un act sentimental sau unul raţional.Chiar şi suma acestora nu poate epuiza actul credinţei. Acel <> mărtuisit de Sfântul Serafim de Sarov înainte de minunea vindecării unei persoane paralizate ne ajută să înţelegem credinţa ca pe o altfel de putere decât cea psihosomatică.” 51 Şi nu numai credinţa o primeşte cel botezat ci şi multe alte daruri minunate, numai că noi trebuie să le păstrăm aşa cum ne îndeamnă rugăciunile de la Taina Botezului:”şi îl fă pe el oaie cuvântătoare turmei celei sfinte a Hristosului Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale , fie şi moştean al al împărăţiei Tale. Ca după poruncile Tale vieţuind şi păzind pecetea nestricăciunii şi ferind veşmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinţilor întru împărăţia Ta.”52 Aşadar, numai prin Sfintele Taine care sunt administrate si păstrate de Biserică, creştinul primeşte har şi binecuvântare de la Dumnezeu. „Şi, pentru că prin termenul Biserica nu se înţelege numai clădirea în care credincioşii se adună pentru a se ruga şi locul în care se săvârşesc Sfintele 48.
Ibidem, p. 8
49.
Idem
50.
Idem
51.
Ionescu Răzvan Andrei şi Lemeni Adrian Nicolae, Teologie Ortodoxă şi ştiinţă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2006, p. 278
52.
Agheasmatar, op. cit., p. 22
Slujbe,ci şi totalitatea credincioşilor care Îl mărturisesc pe Iisus Hristos şi învăţătura Lui neschimbată şi Îl recunosc drept cap al Bisericii. „ 53 Este foarte important ca tinerii şi copiii să-şi cunoască bine preotul paroh şi pe enoriaşi pentru ca împreună să-L mărturisească pe Hristos.
Pentru o apropiere a acestora de parohie şi de activităţile acesteia, se impune realizarea unor activităţi comune. Acestea pot fi variate .Organizarea unor seri duhovniceşti în care copiii să fie invitaţi la rugăciune, la meditaţii, la discuţii.Nu pot fi neglijate nici pelerinajele, excursiile sau activităţile de binefacere.”Parohia este o comunitate disciplinată care păstrează adât coeziunea internă cât şi comuniunea cu celelalte parohi, cu Eparhia şi celelalte biserici.” 54 Costurile acestora nu sunt foarte ridicate din partea comunităţii parohiale, în schimb eficienţa lor ar fi remarcabilă.Copiii ar simţi că fac parte din familia parohiei.Fiecare preot sau profesor de religie poate să vină cu idei noi care să-i implice pe elevi în comunitatea parohială, transmiţând astfel cuvântul evangeliei. Depinde de noi, părinţi, preoţi şi profesori cât de bine ştim să-i educăm pe cei mici şi cât de pricepuţi suntem în a le gestiona timpul iar ”cei care sunt nepăsători şi reci cu mintea faţă de maica lor, Biserica, prin aceasta ei arată că nu o cunosc suficient, nu îi ştiu valoarea şi nu înţeleg fericirea de a-i aparţine.” 55
53.
Muha Camelia şi Păunescu Anghel Nicolae, Caiet de Religie, clasa a VIII-a, Ed. Sf Mina, Iaşi, 2001, p. 37
54.
Timiş Vasile, op.cit., p. 87
55.
Irineu, Episcop, op.cit.,p. 131
i
CAPITOLUL III Metode şi mijloace folosite de familie, şcoala şi Biserica în educarea elevilor şi colaborarea dintre aceşti factori. 3.1 Participarea la Sfânta Liturghie Dat fiind faptul că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă de pe pământ şi prin fiecare asemenea slujbă se înnoieşte jertfa de pe cruce prin care Duhul Sfânt preface darurile de pâine şi vin în însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos. Este bine ca nici unul dintre noi să nu lipsim de la această slujbă. „Sfânta Liturghie dezvoltă elevului sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi mijloceşte multe cunoştinţe religioase, fiind o carte cu imagini vii despre cele mai înalte adevăruri creştine; elevul află dogmatica ortodoxă expusă în imnuri, cântări şi rugăciuni. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată şi de prezenţa reală a Domnului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. Elevii îşi desăvârşesc imaginea pe care o au despre Mântuitorul prin faptul ca la Sfânta Liturghie li se descoperă faptele, suferinţele Sale, şi mai ales, biruinţa Sa asupra morţii, prin care a împăcat întreaga lume cu Dumnezeu. Sfânta Liturghie îl pregăteşte pe elevi pentru viaţa în comunitate, în colectivitate, trezindu-i simţul solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioşii se roagă unii pentru alţii, pentru cei prezenţi, pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar şi pentru cei adormiţi.” 56 Ca profesor de religie în şcoala cu clasele I-VIII din Strejnic, în cei nouă ani, scopul meu a fost de a-i determina pe elevi să participe la Liturghie, ştiind că numai astfel pot deveni creştini adevăraţi. În cei nouă ani am simţit multă bucurie atunci când vedeam cu câtă dragoste participă la slujbe unii dintre elevi şi cum îşi schimbă viaţa în bine, dar şi multă tristeţe văzând cum elevi de alte confesiuni îşi doresc să meargă la biserică dar nu sunt lăsaţi de către părinţi. – unii dintre ei deoarece au venit la biserică au fost certaţi de aceştia. Alţi elevi, puţini la număr,deşi sunt ortodocşi, au intrat pentru prima dată în biserică atunci când au fost duşi de mine în timpul orei de religie. Uimirea lor la vederea interiorului bisericii şi la frumuseţea slujbei a fost deosebit de mare. O altă categorie de elevi o formează aceia care deşi vin la biserică nu sunt atenţi la slujba Sfintei Liturghii. Elevii au fost învăţaţi că pregătirea pentru Sfânta Liturgie începe de sâmbătă seara când clopotele anunţă că a doua zi este sărbătoare. Îmbrăcaţi în cele mai bune haine, cu totul pe ei proaspăt spălaţi şi împăcaţi cu toată lumea, ei merg 56.
Sebu Sebastian, Opriş, op. cit., p. 138
la Sfânta Liturghie. „În vechime, baia de sâmbătă seara era ca un fel de baie rituală „ 57. Cei ce merg la biserică nu mănâncă înainte nimic deoarece la sfârşitul slujbei
trebuie sa ia anaforă, pâine binecuvăntată şi aceasta se ia numai pe nemâncate. Când intră in Biserică îşi verifică ţinuta şi îşi fac semnul Sfintei Cruci.Se opresc la masa epitropului şi cumpără câteva lumânări. Fac toate acestea încet, fără nici o grabă, cu gesturi largi. Apoi merg şi pun lumânări în sfeşnice. Una pentru vii, iar alta pentru morţi. „ Se închină din nou, de mai multe ori, parcă pentru fiecare lumânare sau pentru fiecare gând cu care a însoţit înfigerea lumânării” 58. În acele momente ei se gândesc la cei apropiaţi, la rude, la prieteni, la cei în suferinţă şi chiar la morţii lor. După aceea merg la tetrapodul din dreapta unde sărută icoana, apoi la cel din stânga procedând la fel. Sărută şi icoanele de pe rândul de jos al iconostasului. Fac toate acestea numai în cazul în care Sfânta Liturghie nu este începută. În caz contrar, amână pentru sfârşitul slujbei. Doar dacă vor, pot merge la uşa diaconească din stânga unde dau un pomelnic cu numele celor vii şi al celor morţi. Pomelnicul poate fi scris de acasă sau pe masa epitropului. În cazul în care cei mici nu au bani pentru lumânări li se oferă câte una pentru a fi învăţaţi cum se procedează atunci când se duce jertfa la altar şi pentru a fi pomeniţi şi ei. Mai întâi băieţii apoi fetele îi dau preotului lumânarea aprinsă, pomelnicul şi o mărturie. Apoi îi sărută mâna. Fac acest gest nu doar pentru că aşa văd la alţii ci pentru că au fost învăţaţi că mâinile preotului sunt cele care pregătesc Sfintele Daruri şi care sunt înălţate pentru rugăciune. Aşadar sunt sfinţite. Numele vor fi pomenite toate la proscomidie şi uneori şi la Liturghie în taină.Se va face adică o rugăciune specială pentru cei notaţi cu numele şi cererile lor. Pe hârtie se scriu şi anumite cereri. Dacă nu este scris nimic, protul se va ruga pentru sănătate, iertarea păcatelor şi mântuire. „ Creştinii ortodocşi vin la biserică pentru sine şi pentru alţii, pentru soţie, pentru copii, pentru părinţi, pentru ogorul pe care îl are, pentru grădină, pentru animalele domestice, pentru fiinţe şi pentru lucruri, pentru întregul cosmos” 59.În timpul Sfintei Liturghii în biserica din sat, cântă numai cântăreţii, dar atunci când cântările sunt cunoscute de copii, ai bucuria de a-i auzi murmurând:” Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi”, „Doamne Miluieşte”, Tatăl Nostru”,” Simbolul credinţei” sau alte cântări sau rugăciuni învăţate la şcoală, acasă sau în biserică. Ei ştiu când să stea în genunchi şi când nu. În timpul Epiclezei, elevii din clasele mari (a VII a şi a VIII a ) chiar sunt pătrunşi de acel moment culminant al Liturghiei deoarece ştiu că atunci Duhul Sfânt se coboară şi preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Mântuitorului. 57.
Antonie Plămădeala, Mitropolitul, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Pronostic, Bucureşti, 1995, p. 98
58.
Idem
59.
Ibidem, p. 99
O mare bucurie simt copii atunci când preotul le pune mâna pe cap pentru a-i binecuvânta, în momentul în care cădeşte şi îşi manifestă dorinţa de a se atinge de veşmintele sale. Îmbucurător este faptul că uniii dintre elevii cu probleme de sănătate au credinţa că dacă trece preotul peste ei la ieşirea cu Sfintele Daruri se vor face sănătoşi. Totul începe cu simţirea, cu acceptarea prezenţei lui Hristos în viaţa noastră. „Liturghia este <> în care tu nu mai eşti un simplu om, ci un om în faţa lui Dumnezeu.Acceptă că acolo, în biserică este Hristos; că El, duminică de
duminică, Liturghie după Liturghie, vine nevăzut în biserică.”60 Monahul Neofit îndeamnă totodată să facem un efort de credinţă şi să acceptăm că „biserica este mai mult decât ziduri, că Sfinţii pictaţi pe pereţi sunt şi ei prezenţi, vii , că îngerii inundă atmosfera slujbei, că Maica Domnului este mai mult decât o icoană mai mult sau mai puţin interesantă, că încă mai sunt preoţi care varsă lacrimi văzând şi simţind ceea ce lumea nu mai vede şi nu mai simte.” 61 Odată, la sfârşitul lecţiei, le-am spus elevilor din clasa a II a că, tema lor pentru data viitoare este aceea de a merge duminica viitoare la biserică. În ora următoare, o fetiţă mi-a spus: „doamna profesoară, am căutat în toată cartea lecţia <> şi nu am găsit-o.” Atunci toată clasa a început să râdă de ea. Eu nu am râs pentru că mi-am dat seama că părinţii acelui copil nu erau creştini practicanţi. Îi indemn pe elevi să meargă la biserică pentru că „în Sfânta Biserică, în locaşul închinat lui Dumnezeu se fac lucruri cereşti aici pe pământ se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie şi acestea sunt lucruri cereşti. Hristos de aceea a venit pe pământ ca noi să avem Sfânta Liturghie.” 62
60.
Neofit Monahul,op.cit. p.56
61.
Ibidem, p.p. 56-57
62.
Ibidem, p 57
3.2 Curăţirea sufletului prin Sfânta Taină a Spovedaniei Nimeni nu e fără de păcat, nimeni nu poate spune că nu a greşit niciodată faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele. Tocmai de aceea Hristos ne-a lăsat Sfănta Taină a Mărturisirii. Ea „întăreşte din nou unirea cu Hristos a celui prin păcate a pus o distanţă sau o contradicţie între sine şi Hristos. Prin mărturisire iese din această
despărţire.” 63 Spovedania ne curăţă sufletul numai dacă ne mărturisim aşa cum trebuie în faţa duhovnicului. Am spus în faţa duhovnicului tocmai pentru a face diferenţa între modul în care se face spovedania în biserica ortodoxă şi gheretele pe care le folosesc catolicii. Acestea nu au fost introduse în biserica noastră pentru ca duhovnicul să ştie cine este penitentul, să-i cunoască sufletul mai îndeaproape, să-i poată urmări evoluţia spirituală de la o mărturisire la alta, pe scurt să-şi îndeplinească rolul de pedagog şi doctor de suflete. „Taina Mărturisirii, sau a Pocăinţei constă în iertarea păcatelor, celor care le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot – în mod văzut, şi de către Hristos în mod nevăzut.”64 În Canonul 120 al Nomocanonului în 228 de titluri spune aşa: „ părintele spiritual dacă descoperă cuiva păcatele mărturisite de cineva, să fie supus epitimiei: să fie pedepsit trei ani şi numai o dată să se ce cuminece şi în fiecare zi să facă o sută de metanii” 65. Elevii au certitudinea că preotul nu va divulga cele auzite la Taina Mărturisirii şi că Dumnezeu le iartă păcatele prin preotul duhovnic. În primii ani petrecuţi în Sterjnic în timpul posturilor mergeam cu elevii la biserică pentru a se mărturisii. Fiind peste patru sute de elevi ortodocşi am hotărât împreună cu părintele să îi duc pe cei mici (clasele I- IV) într-o zii, iar pe cei mari (clasele V-VIII) în altă zi. Am fost plăcut surprinsă când, ducându-mă cu ultima clasă la care am avut oră, am găsit curtea bisericii - care este destul de mare - plină de copii. După ce ne-am închinat la icoane şi am admirat interiorul bisericii (unii pentru prima data), părintele le-a citit molitfa. Nu se auzea nici o şoaptă. Toţi ascultau cu atenţie. Apoi preoţii au început să îi spovedesca. Doi preoţi, tată şi fiu, au dezlegat păcatele copiilor şi i-au sfătuit cum poate nimeni nu o mai făcuse până atunci. În acest timp, afară cântam cântece religioase împreună cu câteva fete care făceau parte din corul bisericii sau vorbeam despre praznicul care se apropia. Când am întrebat o elevă ce simte după ce s-a spovedit mi-a răspuns: parcă mi s-a luat o 63.
Staniloaie Dumitru, op. cit., p. 83
64.
Idem
65.
Plămădeală Antonie, op. cit., 210
piatră de pe suflet .”M-am uitat atentă la ea. Era un copil,nu un înţelept cu părul nins . La sfârşit părintele le-a oferit dulciuri.Dovadă că bucuria lor duhovnicească au împărtăşit-o şi altora, este faptul că cei care nu au putut veni atunci au venit când am mers cu cei mari. Unii dintre elevi au înţeles că orice păcat, orice faptă care îi îndepărtează de Dumnezeu, de oameni, chiar şi de ei înşişi, este ca o rană făcută sufletului şi vor accepta necesitatea spovedaniei în viaţa lor. „Ai greşit faţă de un om, sau faţă de omul din tine, faţă de omul Hristos. Atunci tot printr-un om trebuie să obţi iertarea. Ai rănit icoana, îngerul sau lumina din tine, sau din aproapele tău, atunci cere iertare Celui ce ţi-a dăruit chipul Său, Domnului îngerilor şi celui ce este Lumina veşnică a vieţii. Tu nu eşti singur pe acest Pământ, nu te poţi ierta singur, nu îţi poţi dărui singur iertare.”66
Le-am spus elevilor, aducându-le şi argumente, că boala trupului stă în strânsă legătură cu boala sufletului.Aşadar, spovedania are caracter terapeutic şi rolul de a completa străduinţele credincioşilor de toate vârstele în educarea personalităţii lor religios - morale, aşa cum spune şi Sfântul Evanghelist Ioan: ” Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, că să nu îţi fie ceva mai rau” (Ioan 5,14). Sunt părinţi care îşi îmbolnăvesc copii datorită tensiunii familiale survenite între cei doi soţi sau din alte cauze. Nici măcar atunci ei nu merg la preot ci la psiholog sau chiar la psihiatru. Am avut un elev care,în clasa a treia mi-a spus că vrea ca atunci când o să fie mare să se facă călugăr. În clasa a opta din cauza internetului şi a altor factori s-a îmbolnăvit psihic.După ce a fost dus la psihiatru şi a luat medicamentele prescrise de acesta boală s-a agravat. Sunt sigură că dacă părinţii lui s-ar fi rugat pentru el şi l-ar fi îndrumat să meargă la biserică şi să se spovedească aşa cum făceau când era mic, nu s-ar fi ajuns aici. La ore, atunci când era prezent, nu se putea discuta cu el .Mintea lui era răvăşită de medicamente şi de timpul îndelungat pierdut în faţa calculatorului. „Duhovnicii îşi iau partea lor cu totul şi cu totul specială în acest proces de curăţire, de luptă, şi de biruinţă. Ei sunt cei care păstrează măsura. Au grijă să se menţină pe linia Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, ca şi pe linia tradiţiilor de practică a vieţii duhovniceşti moştenită de la înaintaşi, păstrând echilibrul între ceea ce este fix şi ceea ce poate fi modificat, exercitând o libertate de fidelitate faţă de înaintaşi şi perpetuând ceea ce au lăsat înaintaşii cu libertatea de a le acomoda după vremi şi oameni, fără a le trăda sau compromite”.67 Preoţii din sat iubesc copii, se vede lucrul acesta şi din faptul că şi copiii îi iubesc pe preoţi. Când i-am întrebat la care dintre ei se mărturisesc, numărul celor care au spus că la părintele Alexandru a fost aproape egal cu al celor care se mărturisesc la părintele Daniel. Unii spuneau că părintele Daniel este mai bun, iar alţii îl lăudau pe părintele Alexandru. Acest lucru m-a dus cu gândul la cei care îi iubeau pe Sfinţii Trei Ierarhi. 66.
Neofit Monahul, op. cit., p. 59
67.
Plămădeală Antonie, op.cit., p. 222
Important e ca ei să se mărturisească sincer,cu căinţă să nu mai repete păcatele făcute şi să îşi îndeplinească acel canon pe care preotul duhovnic consineră că le poate vindeca bolile sufleteşti.Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite ele sunt „ca o sabie ce stă să cadă asupra noastră.” 68 Însă atunci când le mărturisim Dumnezeu înlătură pedeapsa.
68.
Boca Arsenie, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Credinţa strămoşească, p. 74
Unirea cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei Datoria noastră, a profesorilor de religie este aceea de a caută prin dragoste nemărginita, să educăm copiii nu numai prin lecţii ci şi prin punerea în practică a celor învăţate de ei în clasă. Aşa am făcut, pe cât am putut, de-a lungul anilor. I-am luat de mână, i-am dus la picioarele Mântuitorului prin taina Sfintei Spovedanii ca după aceea să se împărtăşească. În „Euharistie omul renăscut în Hristos şi întărit prin Duhul Sfânt nu se mai uneşte cu Hristos care Se naşte şi moare pentru păcatele noastre, ci cu Hristos care moare la sfârşitul activităţii Sale, pentru a învia la viaţa eternă. Euharistia sădeşte astfel în noi puterea pentru a preda total existenţa noastră lui Dumnezeu, spre a o primi umplută de viaţa Lui eternă, asemenea lui Hristos prin
Înviere.” 69 Dar pentru ca această putere se pierde treptat, îi îndemn pe elevi să se împărtăşească cel puţin în cele patru posturi de peste an. Unii dintre ei au învăţat greşit de la părinţi că trebuie să ia dumnezeiasca împărtăşanie doar o dată pe an, de Paşti. Nu cred că cei care preţuiesc Cinstitele Daruri se pot reţine de la împărtăşire atâta vreme. Fiecare Sfântă Liturghie este prilej de a ne uni cu Hristos şi de câte ori nu ne împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea. Nici Sfânta Scriptură şi nici Sfinţii Părinţi nu recomandă deasa sau rara împărtăşanie, ci împărtăşania făcută cu pregătirea necesară. Trebuie accentuat faptul că apropierea de Sfintele Taine se cere a fi făcută din fragedă copilărie. „Experientele religioase se deprind în cadrul celulei familiale”70. Noi, profesorii de religie trebuie să-i monitorizăm şi să-i îndrumăm pe elevi să participe în mod frecvent la împărtăşirea cu dumnezeieştile taine. Într-o zi de sărbătoare, aflându-mă cu elevii la slujba Sfintei Liturghii, în momentul împărtăşirii, un elev din clasele mici - foarte neastâmpărat - a mers şi s-a împărtăşit. Ştiam că nu s-a spovedit şi că mâncase înainte. M-am simţit vinovată, dar nu aş fi avut cum să îl opresc. Important este că, o vreme, acel elev s-a mai cuminţit. Dacă părinţii l-ar fi dus la biserică, dacă l-ar fi pus să se spovedească şi apoi să se împărtăşească cu siguranţă ar fi reuşit măcar să termine şcoala şi ar fi fost mult mai cuminte. Iată cum părinţii împiedică Harul lui Dumnezeu să lucreze în proprii lor copiii. 69.
Staniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1997, p. 57
70.
Timiş Vasile, op.cit.,p. 86
În ziua de astăzi, se spune că trebuie să dăm copiilor libertate absolută. Dar cea mai eficientă metodă este ca disciplina şi libertatea să se întrepătrundă. Astfel educaţia nu îşi are rostul. Nu este de ajuns să îndepărtăm răul ci, trebuie să încurajăm binele. „ Elevul trebuie să se învingă mai întâi pe sine, după ce a învăţat să deosebească binele de rău.”71 Atunci când ajutorul în munca profesorului nu vine şi din partea părinţilor sunt slabe şanse de izbândă. Legat de Sfânta Taină a împărtăşaniei este şi postul. Pentru a se împărtăşi, elevilor li se cere să ţină post cel puţin trei zile. Am elevi, puţini la număr, din păcate, care ţin toate posturile de peste an. Unii postesc şi pentru că la ei în familie se posteşte. Alţii fac eforturi mari pentru a posti, deoarece mamele lor gătesc numai de dulce. Un elev mi- aspus:” mănânc ce găsesc de post iar uneori mă mai ia bunica să mâncăm împreună mâncare de post.” Aceşti copii sunt de admirat şi nu întâmplător este faptul că ei sunt cei mai buni sau printre cei mai buni elevi din clasă. În felul acesta Dumnezeu le răsplăteşte dragostea. În faţa lor nici cei care spun că :” aş muri dacă aş posti atâtea săptămâni!” nu mai au ce spune. Exemplul lor este la fel de concludent ca exemplul proorocului David şi al prietenilor săi care după zece zile de post arătau mai frumoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele regelui. Sfatul pe care îl dau celor care nu au atâta tărie sau voinţă să postească singuri în familie şi care poate că nu au o bunică evlavioasă care să îi cheme să mănânce
mâncare de post, este ca să ţină măcar postul sufletesc şi să renunţe la ceva din alimentele pe care le consuma de obicei. Să renunţe, de exemplu, la ciocolată pe care o mănâncă zilnic sau la oricare aliment de care credea că nu se poate lipsi. După post suntem mult mai bine pregătiţi pentru a primi însuşi trupul şi sângele lui Hristos. Apoi trebuie să păstrăm sfinţenia pe care am dobândit-o după primirea Sfintei Împărtăşanii. Într-o perioadă am încercat să îi răsplătesc pe cei ce s-au spovedit şi s-au împărtăşit la sfârşitul posturilor cu notă maximă sau cu diferite iconiţe. Metoda a dat roade în special la cei mici, ţinând cont de faptul că deprinderile se formează în clasele mici. Scopul este de a-i determina pe elevi să meargă singuri la spovedit fără a fi duşi de mână sau pentru a primi vreo recompensa. De constrângere nici nu poate fi vorba, deoarece „în educaţie, mai ales în cea religioasă, nu are ce cauta constrângerea. Prin constrângere nu poţi să îi dai iubirea lui Hristos. Bătaia îi va înăspri caracterul, îl va face să se închidă în el, pierzându-şi încrederea. Adresându-i cuvinte insultătoare, copilul aşa va deveni iar noi nu avem dreptul de a-l dispreţui sau descuraja.”72 71.
Popescu Anastasia,op. cit., p. 154
72.
Idem
Este adevărat că în primii ani de şcoală putem recurge şi la astfel de metode, pentru că prin împărtăşirea cât de cât deasă să simtă în suflet dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele. Astfel noi, profesorii de religie, putem avea conştiinţa împăcată.
3.4 Solicitarea preotului pentru săvârşirea anumitor ierurgii Încă din epoca apostolică, Biserica a stabilit şi rânduit, alături de Sfintele Taine, unele lucrări sfinţitoare sau slujbe folositoare creştinilor pentru dobândirea ajutorului dumnezeiesc în diferite momente şi împrejurări din viaţă acestora. De asemenea, aceste slujbe privesc natura însufleţită sau neînsufleţită. Ele se numesc ierurgii sau lucrări sfinte. Creştinul în timpul vieţii se bucură de binecuvântări şi sfinţiri ale bisericilor, cimitirelor, caselor, crucilor, troiţelor, icoanelor sau fântânilor, vaselor de cult, hainelor ce se dau de pomană, apei, grâului, pâinii.etc. unele din ierurgii se fac în biserică, altele în afara bisericii, dar toate au că scop chemarea Duhului Sfânt de către preoţi şi credincioşi asupra tuturor lucrurilor de care omul are nevoie în viaţă de toate zilele. Deseori elevii îmi spun cu mare bucurie că preotul a venit la ei în casă pentru a le face sfeştanie. Ei simţ nevoia de a-mi poveşti cu lux de amănunte ceea ce a spus şi a făcut protul cât timp a durat sfeştania. În momentul în care nu ştiu anumite lucruri întreabă sau îi întreb eu pe ei ceea ce consider că nu ştiu. De exemplu sunt nelămuriţi cu privire la aghiasma mică şi aghiasma mare. Chiar dacă în lecţia despre Botezul Domnului le-am vorbit despre cele două feluri de aghiasma mă văd nevoită să le reamintesc ce se face cu aghiasma mică, apa pe care preotul o sfinţeşte şi în casele lor atunci când le face sfeştanie şi cât de importantă este aghiasma mare.
La fiecare început de an şcolar preotul este invitat de către conducerea şcolii pentru a se ruga şi pentru a sfinţi clasele. Rugăciunile se fac pentru luminarea şi ajutorul elevilor. M-am bucurat foarte mult atunci când am văzut cum elevii şi chiar unii dintre colegi rosteau şi cântau împreună cu preotul rugăciunile care se spun la această ierurgie. Într-un an când preotul a mers împreună cu cântăreţul bisericii pentru a sfinţii sălile de clasă, cabinetele şi laboratoarele, am văzut cum mamă unor elevi penticostali, mergea în clasele unde ştia că sunt elevi din confesiunea să, şi îi scotea din clase ca şi cum preotul le-ar fi făcut ceva rău. Atât eu cât şi preotul nu ne-am putut opune dorinţei femeii. În schimb de fiecare data când vedeam sau auzeam că există conflicte între cei de alte confesiuni, încercam să îi îndemn să evite discuţiile pe teme religioase şi să îi împac dându-le că exemplu „Pilda samarineanului milostiv”. Un alt moment de bucurie l-au avut elevii atunci când s-a sfinţit biserica cea nouă din sat. Au fost încântaţi de numărul mare de preoţi, de prezenţa arhiereului, de slujba arhierească care s-a ţinut şi de faptul că au putut trece atât băieţii cât şi feţele prin Sfântul altar. Efectul ierurgiilor depinde spre deosebire de cel al Sfintelor Taine şi de „ credinţa şi vrednicia primitorului sau al celor pentru care se săvârsesc”. Instituind ierurgiile, biserica a urmat exemplul Mântuitorului care a binecuvântat pâinile, copiii, a poruncit Apostolilor să binecuvînteze casele în care vor fi primiţi şi să scoată demonii din cei îndrăciţi.
3.5 Naşterea si Învierea Domnului, momente de bucurie pentru toţi
creştinii
Dintre toate sărbătorile noastre, ale creştinilor Naşterea şi Învierea Domnului ne aduc cea mai mare bucurie în suflete. Totodată, atât Învierea cât mai ales Naşterea Domnului este foarte bogată în tradiţii şi obiceiuri. Cu câteva săptămâni care preced cele două mari sărbători încep pregătirile pentru serbări. Pregătim scenete, colinde şi cântări care vestesc Naşterea Domnului şi cântări care ne amintesc de Patimile şi de Învierea Domnului. Le repetăm pe cele deja ştiute sau învăţăm altele noi. Ca metode de predare, învăţare folosite enumerăm: cântarea religioasă, dramatizarea, deprinderile morale şi îndrumarea teoretică şi practică. 1.Cântarea religioasă: „Cântările religioase sunt însăşi credinţa cântată şi reprezintă o teologie practică.” 73 În selecţionarea cântărilor religioase ce urmează a fi învăţate de către elevi amintim următoarele criterii. Vârsta copiilor. Cântările religioase să fie alese în funcţie de stadiul învăţării intelectuale şi afective a elevilor ; Întinderea vocilor. Acele cântări religioase care cunt alcătuite din sunete mai înalte sau mai joase decât întinderea vocilor copiilor nu pot fi interpretate corect; Tematică programei şcolare. Programă prevede sugestii pentru repertoriul de cântece şi pentru audiţiile muzicale, în conformitate cu programa şcolară de muzică pentru fiecare clasă în parte.
După ce cântarea religioasă a fost aleasă urmează învăţarea acesteia la clasele mici, după auz, iar cu ajutorul notelor muzicale în clasele mari. „ Etapele învăţării după auz a unei cântări religioase sunt: Prezentarea cântării - se anunţa titlul cântării cu specificarea categoriei de cântări din care face parte ( cântare din Sfântă Liturghie, cântare în cinstea Maicii Domnului, colinde, cântare specifică postului mare. ); - se comunică numele compozitorului şi al autorului versurilor şi se dau cele mai semnificative date biografice ale acestora; - profesorul interpretează demonstrativ cântarea în întregime sau această se audiază; - se dau scurte explicaţii legate de structură cântării ( număr de rânduri melodice; un rând melodic corespunde unui vers poetic ); - se face analiza literară a textului cântării în strânsă legătură cu conţinutul muzical. 73. Șebu Sebastian op. cit. p.143
2. Dramatizarea . ”Dramatizarea este metodă bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a aganci înţelegerea semnificatiei unor situaţii.” 74 În scenetele alcătuite pe baza evenimentelor care s-au petrecut înainte de Învierea Mântuitorului, este nevoie a se face reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice că şi reconstituirea momentelor care au precedat şi care au urmat acelei mari minuni. „Dramatizarea a fost folosită de către arhiereul Caiafa care, la procesul Mântuitorului, a accentuat <>. Acestuia prin faptul că şi-a rupt veşmintele pentru a-i determină pe cei din sinedriu să-L condamne la moarte: „Atunci arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând : - A hulit! Ce ne mai trebuie martori! Iată acum aţi auzit hulă Lui.”( Matei 26,65 ; Marcu 14,63 ).75 3. Deprinderile morale „Deprinderile morale sunt faptele şi virtuţile duhovniceşti ale creştinului. Practicarea lir, în conlucrare cu harul divin, conduce pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu.”76 La elevi formarea deprinderilor morale începe din copilărie, în familie, este dezvoltată în biserică prin cateheze şi lecţii de religie şi continuată prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu la slujbele Bisericii, prin citirea Bibliei şi a cărţilor duhovniceşti. Deprinderile morale sunt: faptele bune, postul, participarea la slujbele Bisericii, citirea Sfintei Scripturi şi respectarea tradiţiilor religioase. În Sfântă Scriptură avem numeroase exemple din care reiese că fără fapte bune credinţa este moartă.
Profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale la elevi prin aprobare şi dezaprobare. „Aprobarea sau aprecierea favorabilă este modalitatea prin care se realizează o întărire pozitivă a manifestărilor morale ale elevilor de către o autoritate externă (profesor, duhovnic, colectivitate).”77 Aprobarea poate luă diferite forme: acordul pentru faptele sau atitudinile morale ale elevilor (printr-un zâmbet, un gest de aprobare sau un cuvânt încurajator), lăuda (în particular sau în faţă colectivului), exprimarea recunoştinţei (verbală), recompensa (morală şi materială scrisori de felicitare respectiv premii în cărţi, excursii, etc). 74
Ibidem p.147
75
dem
76
Ibidem p.134
77
.
Idem
În Sfânta Scriptură găsim numeroase aprobări aduse de către Mântuitorul şi nu numai. ( Aprobarea acţiunilor prin care femeia păcătoasă a ştiut să dovedească părerea de rău pentru păcatele săvârşite: turnarea mirului, plânsul de pocăinţa- Luca 7,36-50). Sfântul Ignatie Teoforul îi apreciază pe smirneni pentru ospitalitatea lor faţă de însoţitorii lui, spre deosebire de unii filadelfieni care i-au necinstit: „Ati făcut bine că aţi primit, pe diaconii lui Hristos Dumnezeu, pe Filon şi pe Reuagatopod care de dragul lui Dumnezeu m-au însoţit; şi ei mulţumesc Domnului pentru voi, că i-aţi ajutat în tot chipul” ( Sfântul Ignatie Teoforul, Epistolele, pagină 222). 78 Profesorul trebuie să dea dovadă de mult tact şi să-şi cunoască bine elevii, deasemeni să cunoască momentul şi modul în care să folosească aprecierea pentru a nu creeă suspiciune şi invidie între elevi. „Dezaprobarea este modalitatea prin care profesorul consemnează că faptele, conduită şi atitudinea morală a elevilor nu este corespunzătoare în raport cu morală creştină.” 79 Dezaprobarea poate luă următoarele forme : dezacordul (printr-o privire, un gest reprobabil, expresii: „nu este bine...”, „sunt dezamăgită...”), observaţii ( în particular, în faţă părinţilor sau în faţă colectivului ), avertismentul ( verbal sub formă ultimatumului ), sancţiunea ( mustrarea scrisă ). Forme de dezaprobare găsim atât în Sfântă Scriptură cât şi în Sfântă Tradiţie. La întoarcerea poporului evreu din robia Egiptului , Dumnezeu a făcut multe semne şi minuni, dar mulţi israeliţi şi-au învârtoşat inimile şi au cârtit împotrivă Lui. Moise a mijlocit mereu pentru popor în faţă lui Dumnezeu care, desii a vrut de nenumărate ori să îi piardă, la rugăciunile lui Moise şi pentru pocăinţa lor, doar i-a pedepsit ( Numeri 14,22 -23; 20,12). Formele dezaprobării vor fi utilizate gradat. Mai întâi profesorul va cercetă în amănunt cauzele săvârşirii faptelor rele ( prin discuţii cu elevii în cauza, cu învăţătorul sau dirigintele, cu părinţii, cu colegii ), va explică elevilor ce şi unde au greşit, care sunt consecinţele imediate şi de durată, şi îi va îndemnă să reflecteze
asupra comportamentului lor. Avertismentul şi sancţiunea nu vor fi aplicate până nu va discută cu elevii în cauza, pentru că aceştia să conştientizeze faptul că, prin utilizarea acestor forme ale dezaprobării nu li se face o nedreptate. Profesorul de religie prin duioşie îmbinată cu severitate trebuie să îşi atingă scopul. Adică îndreptarea morală a elevilor.
78. Ibidem p.135 79. Idem
4. Îndrumarea teoretică şi practică Îndrumarea teoretică şi practică este „metoda care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, ajutând la precizarea modului de comportare a elevilor în anumite condiţii şi la deprinderea unor reguli de comportament”. 80 Profesorul trebuie să explice elevilor motivul şi scopul pentru care face îndrumarea, precum şi regulile, indicaţiile, necesare realizării activităţii respective. De asemeni îi va îndruma pe elevi să evite automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către ei, deoarece această nu are că rezultat ajungerea la trăirea religioasă. Totul trebuie făcut din suflet şi nu doar formal. Exemplu : Înaintea serbarii de Crăciun, profesorul de religie trebuie să organizeze o activitate de îndrumare: a)teoretică- referitoare la veşmintele pe care le purtau oamenii din acea vreme,obiectele care au fost dăruite Pruncului Iisus, momentele principale ale scenetei în care urmează să joace şi simbolistică acestora, comportamentul care se impune în acest context. b)practică- referitoare la anumite reguli privind ţinută vestimentara, comportamentul şi locul pe care îl ocupă fiecare dintre ei în scenetă, la atitudinea pe care trebuie să o aibă pe tot parcursul serbarii. Profesorul va urmări modul în care elevii respectă îndrumările date, revenind şi insistând acolo unde este cazul, în vederea formării deprinderilor de practică liturgică şi de comportament moral. Atât serbările pe care le organizez cu elevii în cele mai importante momente din viaţă creştinilor cât şi colindele pe care preoţii le pregătesc cu copiii satului pentru că de Crăciun să meargă la fiecare casă pentru a vesti Naşterea Domnului le aduc acestora multă bucurie în suflete.
80. Ibidem p.149
Concluzii Lucrarea de faţă am întocmit-o în urma studierii a numeroase materiale metodicoştiinţifice şi de specialitate, dar şi pe baza experienţei proprii. M-am oprit asupra câteva dintre metodele şi mijloacele folosite de către familie, şcoală şi Biserică- separat sau împreună- în educarea religioasă a elevilor. Sigur că fără a avea impresia de a fi abordat complet o temă vastă cum e educaţia religioasă. Lucrarea de faţă prezintă modul în care se poate face o bună educaţie religioasă în Biserică-pe tot parcursul vieţii, în şcoală şi mai ales în familie încă de la cea mai fragedă vârstă. De asemeni, prezintă şi care sunt consecinţele pe care le are lipsa educaţiei religioase. În perioada actuală, când există pe de o parte o multitudine de moduri în care elevii să îşi cunoască credinţa şi să se apropie de Dumnezeu, iar pe de altă parte tot atâtea moduri sau poate chiar mai multe care să-i facă să ignore credinţa şi în felul acesta să se îndepărteze de Dumnezeu, metoda cea mai eficientă, care presupune o trăire religioasă activă a elevilor şi o însuşire temeinică şi conştientă a cunoştinţelor şi deprinderilor religioase s-a dovedit a fi conlucrarea dintre cei trei factori familia, şcoala şi Biserica. Personal, am acordat o atenţie deosebită acestei colaborări, folosind metodele didactice de aşa manieră, încât ele să corespundă cerinţelor instructive educative, programei şcolare şi să respecte în acelaşi timp libertatea de credinţa a fiecăruia. Mergând cât mai des la biserici şi mânăstiri cu elevii şi cu părinţii unora dintre accestia, având aproape de fiecare data un preot cu noi, am putut constată eficientă acestei forme de organizare a educaţiei religioase. Acolo în pelerinaje, atât elevii cât şi părinţii lor i-au contact cu toate metodele de cunoaştere a realităţii religioase şi nu numai. Folosind aceste metode am putut constată eficientă lor atât în dezvoltarea intelectuală cât şi morală a elevilor, constând în : cultivarea în mod deosebit a simţirii pe care o naşte rugăciunea în comun; oferirea de criterii după care să îşi poată allege cele mai bune exemple de conduită morală; formarea deprinderii de a medită asupra faptelor săvârşite în ziua care a trecut; luminarea minţii prin cunoştinţele dobândite;
-
însuşirea graiului liturgic. Virtuţile care îi însoţesc pe elevii care au primit o educaţie religioasă aleasă aduc numai pace şi bucurie în jurul lor. Un lucru important, dar pe care nu toţi profesorii de religie au posibilitatea să-l facă, este participarea acestora la toate slujbele şi activităţile care se fac în biserică şi nu numai. Educaţia religioasă influenţează pozitiv asupra caracterului copiilor deoarece toată învăţătura cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfântă Tradiţie este mântuitoare. Iată de ce, pe bună dreptate, o vorba din înţelepciunea populară spune: Cum e în leagăn aşa e şi în mormant” Trebuie să avem convingerea că viitorul societăţii româneşti este strâns legat de viitorul comunităţii creştine.
