CUVÂNT ÎNAINTE Lucrarea „DREPTURILE OMULUI ŞI PEDEAPSA CAPITALĂ”, este importantă din cel puţin următoarele motive: • pe plan internaţional s-au acumulat o serie de legi, reglementări, norme, curente de opinie din care unele menite a susţine legiferarea pedepsei cu moartea şi în acelaşi timp se mai lucrează încă la finalizarea normelor juridice referitoare la această problemă, menite a „corecta” situaţia existentă, fie a completa unele acţiuni aflate în derulare; • s-au adoptat legi pro şi contra pedepsei capitale, garanţii ale drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea, dar nu s-a ajuns în toate ţările lumii la eliminarea ideii de pedeapsă capitală, unele ţări chiar restabilind pedeapsa cu moartea, ignorându-se astfel drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, încălcându-se, în unele situaţii, dreptul la asistenţă juridică. Argumentarea teoretică porneşte de la faptul că toate statele membre ale Uniunii Europene depun eforturi pentru abolirea pedepsei capitale, aşa încât să contribuie la creşterea demnităţii umane, lărgirea progresivă a drepturilor fundamentale, această pedeapsă neavând un loc legitim în sistemul penal al societăţilor avansate, civilizate. La cea de-a 54-a sesiune Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în septembrie 1998, ministrul de externe al Uniunii Europene a declarat că aceasta se angajează să lupte contra pedepsei cu moartea procedând la o serie de demersuri în jurul guvernelor statelor. Prin legea nr. 7/2003 adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 decembrie 2002 s-a ratificat Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, fiind promulgată prin decretul nr. 8 din 7 ianuarie 2003. Prezenta lucrare constituie o expresie a preocupărilor în domeniul justiţiei penale şi drepturilor omului, fiind un ghid de orientare a celor preocupaţi pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, motiv pentru care o recomandăm ca atare. Se remarcă o amplă documentare bibliografică, cu un accent deosebit pus pe resursele informatice existente în Internet. Rectorul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Prof. univ.dr. COSTICĂ VOICU INTRODUCERE Prezenta lucrare este o versiune revizuită şi actualizată a celui de-al şaselea raport asupra pedepsei capitale şi aplicarea garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea pentru perioada 1994-19981. Cu ocazia elaborării lucrării s-au avut în vedere şi deciziile Consiliului economic şi social 1745 (LIV) din 16 mai 1973 şi 1995/57 din 28 iulie 1995. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea raport cincinal şi a justiţiei penale, conform deciziilor Consiliului economic şi social 1745 (LIV) şi 1990/51 din 21 iulie 1990, s-a propus ca raportul să fie examinat de comisie. Raportul Secretarului General se inspiră din datele comunicate de 45 de ţări. Raportul reia datele provenite de la 18 ţări suplimentare cam 63 de state în total. Conform rezoluţiei Consiliului 1995/57 el a fost supus Comisiei drepturilor omului la cea de-a 56 sesiune. În rezoluţia sa 2000/65 din 26 aprilie 2000 Comisia drepturilor omului ia act cu satisfacţie de raport şi roagă toate statele care menţin încă pedeapsa cu moartea să instituie un moratoriu asupra execuţiilor în vederea abolirii definitive a pedepsei cu moartea. Pentru a ajuta, Secretarul general a reunit informaţii complete, exacte şi actuale asupra aplicării pedepsei cu moartea şi punerea în funcţiune a garanţiilor, un anumit număr de măsuri a fost luat. Sub auspiciile Cen1 Garanţiile au fost aprobate de Consiliul economic şi social în decizia sa 1984/50. În decizia sa 1919/64, Consiliul a recomandat ca statele membre au luat măsuri particulare suplimentare pentru aplicarea garanţiilor şi pentru a încuraja încă protecţia persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea şi, prin decizia sa 1996/15, el a cerut statelor membre, în care pedeapsa cu moartea a fost abolită, să aplice efectiv garanţiile (anexa 2). trului pentru prevenirea internaţională a crimei care relevă din Oficiul Naţiunilor Unite că pentru controlul drogurilor şi prevenirea crimei, a fost elaborat un chestionar şi cea de-a şasea anchetă s-a purtat pe aceste două chestiuni paralele. Conform unei note verbale din 6 decembrie
1999, Secretarul general a invitat guvernele să îi comunice datele esenţiale culese în această privinţă. Printr-o comunicare oficială din 24 februarie 2000 el a invitat organizaţiile interguvernamentale, organizaţiile neguvernamentale şi organismele Naţiunilor Unite interesate ca şi institutele aparţinând reţelei Programului Naţiunilor Unite în materie de prevenire a crimei şi justiţiei penale să îi transmită observaţiile lor. La cea de-a noua sesiune a Comitetului special asupra elaborării unei convenţii contra criminalităţii transnaţionale organizate ţinute la Viena în 5-16 iunie, Secretariatul a cerut insistent cooperarea statelor membre în această anchetă pentru ca procentul răspunsurilor să fie cât mai elevat posibil1. În rezoluţia 1745 (LIV), Consiliul economic şi social a invitat Secretarul general să îi prezinte în toţi cei cinci plecând de la 1975, un raport analitic periodic anual asupra pedepsei capitale. Primul dintre aceste rapoarte, prezentat în 1975, este purtat asupra perioadei 19691973. Al doilea stabilit în 1980 este purtat asupra perioadei 1974-1978. El a fost comunicat conform deciziei 1980/142 a Consiliului economic şi social în data de 2 mai 1980, la cel de-al şaselea Congres al Naţiunilor Uni1 Centrul pentru prevenirea internaţională a crimei a angajat un consultant, Roger Hood, director al Centrului de cercetări criminologice al Universităţii Oxford, care l-a ajutat să pregătească raportul iniţial şi versiunea sa revizuită. 5 te pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor. Al treilea raport care este purtat asupra perioadei 19791983, a fost examinat de Consiliu în 1985 şi cel de-al şaptelea Congres al Naţiunilor Unite. Al patrulea raport, care este purtat asupra perioadei 1984-1988, a fost examinat de Consiliu, la primele şi secundele Sesiunii ordinare din 1990 şi cel de-al optulea Congres al Naţiunilor Unite. Conform Secţiunii X a rezoluţiei 1986/10 a Consiliului, în data de 21 mai 1986, Secretarul general a prezentat Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra delicvenţei, la cea de-a zecea sesiune, un raport asupra aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea. În acest raport stabilit pornind de la răspunsurile comunicate de 74 de ţări, s-a notat că examinarea situaţiei justifică preocupările exprimate de Comitetul drepturilor omului în faţa insuficienţei progresului care are în vedere abolirea pedepsei cu moartea sau să limiteze aplicarea ei. În rezoluţia sa 1989/64 din 24 mai 1989, Consiliul economic şi social a recomandat că rapoartele cincinale asupra pedepsei capitale poartă astăzi aplicarea garanţiilor şi recursurile la pedeapsa cu moartea. Cel de-al cincilea raport cincinal purtat asupra perioadei 1989-1993 a fost primul care a tratat nu numai
pedeapsa cu moartea, dar şi aplicarea garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la această pedeapsă. El a fost examinat de Consiliul economic şi social la sesiunea sa de fond din 1995. O versiune revizuită a acestui raport, ţinând cont de răspunsurile comunicate de alte 12 guverne, a fost examinat de Comisia 6 pentru prevenirea crimei şi justiţiei penale la cea de-a cincea sesiune a sa. În rezoluţiile sale 1745 (LIV), 1990/51 şi 1995/57, Consiliul economic şi social a invitat statele membre să comunice Secretarului general informaţiile cerute cu scopul ca să poată reuni mai uşor informaţiile complete, exacte şi actuale asupra aplicării garanţiilor, asupra recursului la pedeapsa capitală în timpul perioadei 19941998 şi tendinţele în această privinţă. Pentru a elabora raportul şi conform cererii consiliului, Secretarul general a fost rugat să utilizeze toate datele disponibile, cercetări criminologice în curs şi să solicite observaţiile instituţiilor specializate, organizaţiilor interguvernamentale şi organizaţiilor nonguvernamentale. Reţeaua acestor institute asociate şi afiliate a fost contactată în această privinţă. Cel de-al şaselea raport cincinal cuprinde o analiză tehnică a răspunsurilor guvernelor la anchetă. El stabileşte comparaţii în timp cu rapoartele cincinale precedente ale Secretarului general şi toate datele suplimentare disponibile. El a făcut referinţă la procentele Raportului special al Comisiei drepturilor omului asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare ca şi la rapoartele anuale suplimentare prezentate Comisiei drepturilor omului în 1998 şi 1999. Doar 45 de ţări au comunicat răspunsul, ceea ce constituie un rezultat decepţionant. Secretarul general a primit 18 alte răspunsuri. Cea de-a şasea anchetă cincinală permite înţelegerea acestor răspunsuri ca şi a informaţiilor provenind de la alte surse. Este posibilă furnizarea informaţiilor asupra numărului de ţări care la sfârşitul anului 2000 au abolit pedeapsa cu moartea şi cele 7 care o menţin, ca şi alte multe detalii asupra numărului execuţiilor până la sfârşitul anului 1999 şi asupra aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea. 8 Capitolul I GENERALITĂŢI Toate statele au fost invitate să participe la cel de-al şaselea raport asupra pedepsei capitale, aici s-au înţeles execuţiile arbitrare sau sumare printr-un chestionar metodologic detaliat conceput de Centrul pentru prevenirea internaţională a crimei. Era un instrument excepţional şi novator. Pentru prima dată, rubricile distincte
erau stabilite pentru ţările aboliţioniste, pentru ţările care nu aplicau pedeapsa capitală pentru infracţiunile dreptului comun şi pentru ţările favorabile să menţină pedeapsa capitală şi fac referinţă simultan la recursul pedepsei capitale şi aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea. Menţinând bine ventilaţia pe vârstă şi pe sex, cea de-a şasea anchetă abordează problemele de rasă, de etnicitate şi de afiliere religioasă şi politică. Toate ţările au fost rugate: să arate măsura în care ele se află în cursul dezbaterii internaţionale asupra pedepsei cu moartea, ca şi evoluţia situaţiei din alte ţări şi din sânul O.N.U.; să menţioneze cercetările întreprinse, informaţiile disponibile şi treapta (gradul) sensibilităţii publicului în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea; să precizeze în ce măsură ele furnizau o cooperare tehnică sau doreau să beneficieze de ea pentru problemele relative la pedeapsa capitală. Ţările care au menţinut pedeapsa capitală au fost rugate să precizeze sexul, vârsta şi, pentru prima dată, originea etnică şi afilierea religioasă a persoanelor condamnate la moarte sau executate. La sfârşitul anului 2000, 63 de ţări şi regiuni au participat la cea de-a şaptea anchetă cincinală, fie comple9 tând chestionarul, fie furnizând alte informaţii. Numeroase state au umplut chestionarul integral, dar câteva nu au răspuns la toate întrebările în ceea ce priveşte situaţia naţională. De exemplu, câteva ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi răspunzând întrebărilor nu au indicat numărul persoanelor condamnate la moarte şi executate pentru câţiva ani de la perioada considerată şi/sau nu au răspuns la toate întrebările relative la garanţiile pentru protecţia persoanelor pasibile pedepsei cu moartea. Cele 63 de ţări şi regiuni se repartizează după cum urmează: 20 de ţări ale Europei Occidentale şi alte state (Germania, Austria, Australia, Belgia, Cipru, Danemarca, Spania, Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Malta, Liechtenstein, Noua Zeelandă, Norvegia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia), 13 state din Europa Orientală (Armenia, Belarus, Bulgaria, Croaţia, Estonia, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Ungaria Kazahstan, Lituania, Polonia, Republica cehă, Slovacia şi Slovenia), 9 ţări din Africa (Maroc – în Africa de Nord şi Camerun, Comore, Djibuti, Eritrea, Mozambic, Niger, Rwanda şi Togo – în Africa de Sud), 11 state din America Latină şi din Caraibe (Argentina, Barbados, Brazilia, Chile, Columbia, El Salvador, Ecuador, Mexic, Peru, Uruguay, Antigua şi Barbuda), 3 state din Orientul Mijlociu (Bahrain, Irak, şi Liban), 5 state din regiunea Asiei şi Pacificului (Fiji, Indonezia, Japonia, Myanmar, Thailanda) şi 2 state din America de nord (Canada şi Statele Unite ale Americii). Guvernul din Statele Unite nu a umplut chestionarul, dar a trimis o scrisoare explicându-şi poziţia în
legătură cu pedeapsa cu moartea, însoţită de un articol publicat într-o revistă specializată şi date statistice pen10 tru pedeapsa cu moartea pentru perioada 1994-1998, publicate în Bureau of Justice Statistics Bulletin. Informaţiile au fost egal comunicate de către următoarele organisme: Amnesty International, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Consiliul Europei, Uniunea interparlamentară şi Organizaţia Statelor Americane. În timpul ultimilor 25 de ani s-a utilizat regulat în anchetele cincinale şi în rapoartele anuale clasarea statelor în funcţie de utilizarea şi aplicarea pedepsei capitale, obiectivul fiind să se determine dacă ele mai menţin sau nu pedeapsa cu moartea şi, în caz afirmativ, dacă ele au făcut recurs afirmativ în ultimii 10 ani. Categoriile reţinute sunt următoarele: • ţări aboliţioniste pentru toate infracţiunile, fie în timp de pace, fie în timp de război; • ţări aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun: - pedeapsa capitală pentru toate infracţiunile de drept comun comise în timp de pace, ca cele enunţate de Codul penal al unei ţări date sau cele care sunt cunoscute în common law (de exemplu, moarte, viol, furt cu acte de violenţă), dar execuţiile au avut loc în cursul ultimilor 10 ani, în special pentru detenţia drogurilor ilicite în scopul de a face comerţ cu ele. În aceste ţări pedeapsa cu moartea este menţinută unic în circumstanţe excepţionale, în special în timp de război, în caz de infracţiune cu caracter militar sau pentru crime contra statului, cum ar fi trădarea sau insurecţia armată; • ţări aboliţioniste de fapt (favorabile să menţină, dar aboliţioniste în practică): pedeapsa cu moartea este menţinută legal şi ea poate fi mereu aplicată, dar ea nu a mai fost aplicată de mult timp – 10 ani cel puţin. 11 Aceasta nu vrea să spună, mereu, că execuţiile nu pot fi reluate în acest raport, aceste ţări au fost clasate ca favorabile să menţină pedeapsa cu moartea într-o categorie distinctă; • ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea: pedepsele cu moartea au fost pronunţate şi executate în cursul ultimilor 10 ani. În câteva cazuri, ca în cel al rapoartelor anuale suplimentare prezentate comisiei drepturilor omului, primele două categorii au fost regrupate într-o singură categorie corespunzând ţărilor aboliţioniste. Pentru a asigura continuitatea cu cele cinci anchete precedente cincinale, categoriile sus-menţionate au fost menţinute. Este rândul întrebuinţării în cele patru rapoarte cincinale să înceapă prin a indica situaţia pedepsei capitale în ţările care au răspuns la sfârşit mai mult, decât la începutul perioadei cincinale. Din 49 de state care au răspuns la prima anchetă asupra pedepsei capitale (purtată
asupra perioadei 1969-1973) 20 de ţări au fost aboliţioniste şi 26 au fost favorabile să menţină pedeapsa capitală. Din 74 de ţări care au răspuns la cea de-a doua anchetă (purtată în perioada 1974-1978), 26 au fost aboliţioniste (16 pentru toate infracţiunile şi 10 pentru infracţiunile de drept comun), 47 au fost favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi una nu a putut să dea un răspuns concret (în acest sens pedeapsa cu moartea a fost aplicată în câteva jurisdicţii, dar nu şi în altele). În cea de-a treia anchetă (1979-1983) au avut loc 64 de răspunsuri: 25 au fost aboliţioniste (20 pentru toate infracţiunile şi 5 pentru infracţiunile de drept comun) şi 39 de ţări au fost favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. 55 de state au răspuns la cea de-a patra an12 chetă (1984-1988): 32 au fost aboliţioniste (26 pentru toate infracţiunile şi 6 pentru infracţiunile de drept comun) şi 23 de ţări au fost favorabile să menţină pedeapsa cu moartea din care 5 pot fi considerate ca aboliţioniste de fapt (nici o execuţie nu a avut loc în ultimii 10 ani). 34 de alte ţări au furnizat informaţii asupra pedepsei cu moartea răspunzând în 1998 la ancheta O.N.U. asupra aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile acestei sancţiuni. Astfel 89 de ţări au răspuns la una sau la alta din aceste anchete. Cea de-a cincea anchetă purtată asupra perioadei 1989-1993 a permis obţinerea unor răspunsuri privind 57 de ţări, dar acest număr a trecut la 69 (66 de surse guvernamentale şi trei organizaţii nonguvernamentale). În acest moment 43 de ţări şi regiuni menţionate erau aboliţioniste (32 pentru toate infracţiunile din care 5 erau state noi şi 11 pentru infracţiunile de drept comun) în timp ce 26 de ţări (din care 4 erau state noi) erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. 9 dintre ele (din care un stat nou) erau considerate ca aboliţioniste de fapt. Şaizeci şi trei de guverne au participat la ce a de-a şasea anchetă fiind un număr comparabil cu cel constatat la anchetele precedente. Aproape de 2/3 dintre ele (41) au fost pentru toate infracţiunile aboliţioniste (34) sau aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun (7). Aproximativ 14% erau aboliţioniste de fapt (9) şi 21% erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea (13). Optzeci şi şapte de ţări au abolit în întregime pedeapsa cu moartea, au abolit-o pentru infracţiunile de drept comun la sfârşitul anului 2000 (Tabelul 1, Sectoarele A şi B). 41, erau ceva mai puţin de jumătate (47%), au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Se poate ca un 13 oarecare număr de state, aboliţioniste de mult timp, să fi estimat că cea de-a şasea anchetă nu le priveşte şi deci, nu au răspuns. De fapt, câteva dintre ele l-au făcut cunoscut Secretarului general. 26 de ţări au trimis recent (în 1998 sau 1999) informaţii despre legislaţie şi practică în ceea ce priveşte pedeapsa capitală pentru rapoartele
anuale suplimentare prezentate Comisiei drepturilor omului. 12 dintre aceste ţări nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă. S-ar putea ca cererile anuale de informaţii să conducă câteva guverne să se gândească că au comunicat recent aceste date şi nu este necesar ca ei să furnizeze din nou. Aceasta este regretabil căci rapoartele cincinale ar trebui să se poată sprijini pe un evantai de informaţii mult mai larg şi pe date mult mai detaliate decât cele de care Secretarul general are nevoie pentru raportul său anual al Comisiei drepturilor omului. În primele trei anchete cincinale proporţia ţărilor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea dintre cele care au răspuns oscilează între 53% şi 64%. În cea de-a patra şi cincea anchetă chiar aceste ţări au reprezentat un procentaj mai slab 42% şi respectiv 38%. Această tendinţă reflectă în parte de creştere al numărului ţărilor care au devenit aboliţioniste. Acesta nu este desigur unicul motiv. De fapt în cele cinci anchete, 17 (16,5%) doar din 103 ţări sau regiuni care au rămas favorabile să menţină pedeapsa capitală, la sfârşitul perioadei de 31 decembrie 1993 au comunicat informaţii când 43% din 21 ţări aboliţioniste de fapt au răspuns la chestionar. În cea de-a şasea anchetă numărul de răspuns al ţărilor favorabile să menţină cu moartea nu era de loc bun. Din 71 de ţări care menţineau pedepse capitale la 14 sfârşitul anului 2000 doar 13 (18%) au retrimis chestionarul (Tabelul 1, Sector B) şi numărul de răspuns al ţărilor aboliţioniste de fapt era decepţionant: din 36 de ţări doar 9 (25%) au răspuns (Tabelul 1, Sector C) Comparaţiile dintre anchete sunt deci false prin faptul că ţările care au răspuns la chestionar nu răspund mereu la chestionarul următor. Astfel 39 de ţări care au răspuns la cea de-a cincea anchetă în 1994 nu au retrimis răspunsul la cea de-a şasea anchetă şi alte 43% dintre ele fiind ţări favorabile să menţină pedeapsa capitală. Pe de altă parte 41% (26/63) statele care au răspuns la cea de-a cincea. Cum s-a notat în cel de-al şaselea raport volumul informaţiilor comunicate de ţări era foarte variabil. Tabelul 1 Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul anului 2000 Număr de ţări şi regiuni SITUAŢIA Total Răspuns A. Aboliţioniste pentru toate infracţiunile 76 34 1. Au rămas aboliţioniste pentru toate infracţiunile 54 – a 23 – b 2. Au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile: a. mai înainte aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun b. mai înainte aboliţioniste de fapt
c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa capitală 6-c 4-e 12 – g 5-d 2-f 4–h TOTAL 22 11 B. Aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun 11 7 1. Au rămas aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun 8 – i 7 - j 2. Au devenit aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun: a. mai înainte aboliţioniste 1-k 15 b. mai înainte aboliţioniste de fapt c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa capitală 2–l TOTAL 3 C. ABOLIŢIONISTE DE FAPT 36 9 1. Au rămas aboliţioniste de fapt: a. Nu au semnalat nici o condamnare la moarte b. Au semnalat condamnări la moarte 18 - m 14 - n 4–p 3 2-o 1–q 2. Au devenit aboliţioniste de fapt: a. mai înainte aboliţioniste b. mai înainte aboliţioniste pentru infracţiuni de drept comun c. mai înainte favorabile să menţină pedeapsa capitală Nu au semnalat nici o condamnare la moarte Au semnalat condamnări la moarte 1-r 17 - s 4-t 13 – v 6 1-u 5–w TOTAL 11 5 D. FAVORABILE SĂ MENŢINĂ PEDEAPSA CU MOARTEA 71 10 1. Au rămas favorabile să menţină pedeapsa
cu moartea şi au recurs la execuţii 55 – x 10 – y 2. Nici o execuţie semnalată după 1994 6 – z 1 – aa 3. Au încetat să pronunţe condamnarea la moarte şi au recurs la execuţii 1 – bb 4. Aboliţioniste de fapt redevenite favorabile să menţină pedeapsa cu moartea reluând execuţiile 9 – cc 2 - dd TOTAL GENERAL 194 63 Notă privind semnificaţia indicilor din Tabelul 1 a. Germania, Andora, Angola, Australia, Austria, Cambogia, Capul Verde, Columbia, Costa Rica, Croaţia, Danemarca, Ecuador, Macedonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Guineea Bissau, Haiti, Honduras, Ungaria, Insulele Marchall, Insulele Solomon, Irlanda, Islanda, Kiribati, Liechtenstein, Luxemburg, Micronezia, Monaco, Mozambic, Namibia, Nicara16 gua, Norvegia, Noua Zeelandă, Palaos, Panama, Paraguay, Ţările De Jos, Portugalia, Republica Dominicană, Republica Cehă, România, San Marino, St. Diego, Sao Tome şi Principe, Seychelles, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia, Tuvalu, Uruguay, Vanuatu şi Venezuela; b. Germania, Australia, Austria, Columbia, Croaţia, Danemarca, Ecuador, Macedonia, Finlanda, Grecia, Ungaria, Irlanda, Islanda, Liechtenstein, Mozambic, Norvegia, Noua Zeelandă, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Suedia, Elveţia şi Uruguay; c. Canada, Spania, Italia, Malta, Nepal şi Regatul Unit; d. Canada, Spania, Italia, Malta, Nepal şi Regatul Unit; e. Belgia, Bolivia, Coasta de Fildeş şi Djibouti; f. Belgia şi Djibouti; g. Africa de Sud, Azerbaidjan, Bulgaria, Estonia, Georgia, Lituania, Mauricio, Polonia, Republica Moldova, Turkmenistan şi Ucraina în 1999 şi Timorul Oriental după ascensiunea la independenţă; h. Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia; i. Argentina, Brazilia, Cipru, El Salvador, Fiji, Israel, Mexic şi Peru; j. Argentina, Brazilia, Cipru, El Salvador, Fiji, Israel, Mexic şi Peru; k. Bosnia-Herţegovina; l. Albania (în 2000) şi Letonia; m. Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada, Madagascar, Maldive, Mali, Nauru, Niger, PapuaNoua Guinee, Republica Centrafricană, Samoa, Senegal, Sri Lanka, Surinam, Togo şi Turcia; n. Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada, Madagascar, Maldive, Nauru, Niger, Republica Cen17 trafricană, Samoa, Senegal, Surinam, Togo şi Turcia; o. Niger şi Togo; p. Mali, Papua-Noua Guinee, Sri Lanka şi Turcia;
q. Turcia; r. Gambia; s. Antigua şi Barbuda, Armenia, Bermuda, Belize, Benin, Burkina Faso, Chile, Dominica, Eritrea, Gabon, Guineea, Jamaica, Mauritania, Myanmar, Republica Democratică Populară Iao, Swaziland şi Iugoslavia (1999); t. Eritrea, Gabon, Republica Democratică Populară Iao şi Swaziland; u. Eritrea; v. Antigua şi Barbuda, Bermuda, Belize, Chile, Dominica, Gabon, Guineea, Jamaica; au devenit aboliţioniste de fapt în 1999: Armenia, Benin, Burkina Faso, Mauritania, Myanmar şi Iugoslavia; w. Antigua şi Barbuda, Armenia, Bermuda, Chile şi Myanmar; x. Afganistan, Algeria, Arabia Saudită, Bangladesh, Belarus, Camerun, Botswana, China, Cuba, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Statele Unite, Etiopia, Guineea Ecuatorială, Guyana, India, Indonezia, Iran, Irak, Japonia, Libia,, Iordania, Kazahstan, Kyrghistan, Kuweit, Lesbo, Liban, Liberia, Malayzia, Mongolia, Nigeria, Oman, Uganda, Uzbekistan, Pakistan, Palestina, Siria, Coreea, Congo, Republica Populară Democrată Coreeană, Tanzania, Rwanda, St. Lucia, St. Vincent, Sierra Leone, Singapore, Somalia, Sudan, Tadjikistan, Taiwan, Thailanda, Vietnam, Yemen, Zambia şi Zimbabwe; 18 y. Belarus, Camerun, Statele Unite, Indonezia, Iran, Irak, Kazahstan, Liban, Rwanda şi Thailanda; z. Ghana, Kenya, Malawi, Maroc şi Tchad, Federaţia Rusă care a renunţat la execuţii în 1996 şi a trebuit să abolească pedeapsa capitală; aa. Maroc; bb. Tunisia; cc. Bahamas, Bahrain, Burundi, Comore, Guatemala, Filipine, Qatar, St. Kitts et Nevis, Trinidad-Tobago; dd. Bahrain şi Comore. S-a adeverit utilă analiza fluxului răspunsurilor adresate pentru anchetele cincinale ale Secretarului general, după ce prima dintre ele, în 1975, păstrând mereu spiritul unui număr mare de state noi sau născut în timpul acestei perioade. Printre ţările şi regiunile care au putut răspunde celor şase anchete care s-au purtat pe o perioadă de 30 de ani (1969-1998), 43 nu au răspuns la nici una dintre ele1. Din aceste 43 de ţări, doar 8 au răspuns cererilor de informare2 adresate de Secretarul general privind raportul asupra aplicării garanţiilor publice, în 1998 sau raporturile anuale suplimentare prezentate Comisiei drepturilor omului în 1998 şi 1999. 1 Cifra nu ţine cont de şase mici ţări şi teritorii aboliţioniste care nu au putut răspunde unui chestionar la fel de detaliat pentru motive comprehensibile.
Este vorba despre Andora şi Saint Siege. De asemenea, despre patru mici state insulare din Pacific. Trei ţări Antigua şi Barbuda, Bulgaria şi Camerun au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Era pentru prima dată când ele participau la o anchetă O.N.U. 2 Azerbaidjan, China, Iran, Kenya, Lesotho, Malawi, Mali şi Turkmenistan 19 Doar 7 din aceste 43 de state devenite aboliţioniste la sfârşitul anului 20001, 13 s-au reapropiat de situaţia ţărilor aboliţioniste de fapt2 şi majoritatea (22) au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu moartea pe toată perioada3. Doar 63 de ţări, aproximativ o zecime din cele care au putut răspunde, au răspuns la 3 din cele 6 puncte cincinale. Majoritatea (68%) erau aboliţioniste la sfârşitul anului 2000. 41 de state, aproximativ ¼ din state au răspuns la patru anchete sau mai multe. Ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea au fost reticente să răspundă anchetelor cincinale, mai ales acele dintre ele care aplică cel mai adesea această pedeapsă. Anchetele cincinale şi rapoartele analitice au suferit de această reticenţă furnizând regulat informaţii Secretarului general şi interesul acestui exerciţiu cincinal în ansamblul său riscă să se diminueze. Este aproape just ca ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, al căror mare număr nu publică nici o statistică ofi1 Africa de Sud, Albania, Angola, Cambogia, Coasta de Fildeş, Guineea Bissau şi Honduras 2 Bhutan, Congo, Dominica, Gabon, Gambia, Grenada, Mali, Mauritania, Myanmar, Nauru, Papua-Noua Guinee, Republica Centrafricană şi Swaziland. Mali şi Myanmar au răspuns la ancheta asupra garanţiilor din 1987. 3 Arabia Saudită, China (care a răspuns la ancheta asupra garanţiilor din 1987 şi la ancheta privind raportul anual prezentat Comisiei drepturilor omului din 1999), Guyana, Guineea Ecuatorială, Somalia, Arabia Libiană, Kenya, Lesbo (care au răspuns anchetei din1987), Liberia, Mongolia, Nigeria, Oman, Uganda, Republica Democrată Congo, Republica Islamică Iran (care a indicat că această problemă ar trebui să rămână în cadrul Comisiei pentru prevenirea crimei şi justiţiei penale, dar care nu a răspuns la cea de-a şasea anchetă), Saint Kitts şi Nevis, Santa Lucia, Saint Vincent şi Grenadine, Sierra Leone, Somalia, Vietnam, Yemen şi Zimbabwe. 20 cială asupra recursului acestei pedepse ar trebui să se reculeagă informaţiile în cadrul unei anchete. De aceea, conform mandatului cuvenit acestei perioade şi pentru a obţine un fond mai fidel al acestei situaţii de aplicare a pedepsei cu moartea şi de garantarea protecţiei drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea din lumea întreagă, al şaselea raport cincinal al Secretarului general se sprijină pe date provenind din diverse surse. În particular a fost nevoie să se profite de aceste surse exterioare cu scopul de a se asigura numărul pedepselor capitale pronunţate şi executate în lume începând cu perioada de studiu. În această privinţă se cuvine
să se sublinieze interesul care reprezintă în particular rapoartele raportorului special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare, rapoartele şi comunicatele Comitetului drepturilor omului, rapoartele Secretariatului general, Comisiei drepturilor omului, un raport al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), rapoartele prezentate ansamblului parlamentar al Consiliului Europei şi diverse publicaţii ale acestuia din urmă. Aceste date utile au fost egal colectate din statistici naţionale şi rapoarte guvernamentale, ca şi după surse universitare şi de organizaţii nonguvernamentale, în particular Amnesty International. Datele cele mai recente pentru 1999-2000 menţionate în cel de-al şaselea raport completează informaţiile furnizate de anchetă. 21 Capitolul II EVOLUŢIA SITUAŢIEI PRIVIND PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN CURSUL PERIOADEI 1994-2000 Răspunsurile primite şi informaţiile reculese, precum şi alte surse au fost analizate conform schemei stabilite pentru a cincea anchetă purtată în perioada 19891993. Ţările au fost clasate în funcţie de situaţia lor privind pedeapsa cu moartea la începutul perioadei cincinale în ianuarie 1994, raportată la toate modificările aduse legislaţiei şi practicii în cursul următorilor cinci ani până la sfârşitul anului 2000, putând fi percepută facil şi evaluată precis. SECŢIUNEA 1 Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile la începutul anului 1994 Ţări rămase aboliţioniste la începutul anului 1994 La începutul anului 1994 cinzeci şi cinci de ţări au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate tipurile de infracţiuni. (Tabelul 1 pct. a şi r). Este vorba, în special, de 20 dintre 63 de ţări care au răspuns anchetei a şasea: Germania, Danemarca, Ecuador, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Finlanda, Grecia, Ungaria, Irlanda, Islanda, Liechtenstein, Mozambic, Noua Zeelandă, Norvegia, Republica Cehă, Slovacia, Suedia, Slovenia, Elveţia şi Uruguay. Doar una dintre ele, Ecuador, a semnalat că pedeapsa capitală ar putea servi într-un caz eşuat să se măsoare dezvoltarea criminalităţii. În această ţară principala problemă este şomajul cu toate consecinţele sale: sărăcia, criminalitatea şi ignoranţa. 22 Ţări care au restabilit pedeapsa cu moartea Doar una din 32 de ţări total aboliţioniste care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă a restabilit pedeapsa capitală. În Gambia, ţară aboliţionistă pentru toate infracţiunile în 1994, consiliul provizoriu de forţe armate a restabilit pedeapsa capitală printr-un decret publicat în 1995. Totodată, fiind dat faptul că nici o execuţie
nu a avut loc de la lovitura de stat şi că ultima execuţie a avut loc în 1981,Gambia este clasată printre ţările aboliţioniste de fapt. Două state din Statele Unite au restabilit pedeapsa cu moartea: Kansas în 1994 şi New York în 1995, dar nici o execuţie nu a avut încă loc. Nici o altă ţară nu a avut în vedere să restabilească pedeapsa capitală. La începutul perioadei cincinale, 55 de ţări şi regiuni au abolit total pedeapsa cu moartea. La sfârşitul acestei perioade, toate, în afară de una, au rămas aboliţioniste. SECŢIUNEA 2 Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile de drept comun la începutul anului 1994 Ţări care au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile La începutul anului 1994, 14 ţări au abolit pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile de drept comun, dar nu şi pentru infracţiunile ce relevă un drept particular, comise în timp de război sau de pace (Tabelul 1 – notele c şi i). 23 Dintre aceste 14 state au răspuns la cea de-a şasea anchetă: Argentina, Brazilia, Canada, Cipru, El Salvador, Italia, Fiji, Spania, Malta, Mexic, Peru, şi Regatul Unit. Cinci ţări au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile în perioada 1994-2000. Două dintre aceste ţări, Italia – 1994 şi Spania – 1995 au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile. Alte două ţări, Canada şi Regatul Unit, au făcut acelaşi lucru în 1998. În Canada, ministrul apărării a prezentat un proiect de lege pentru a modifica Legea relativă la apărarea naţională care a avut ca efect replasarea pedepsei capitale pentru detenţia veşnică în calitate de pedeapsă maximală aplicabilă câtorva infracţiuni comise în timp de război, conform legii militare1. Când Parlamentul Regatului Unit a adoptat Crime and Discorder Act (lege asupra criminalităţii şi insurecţiei) din 1998, un amendament a fost introdus de un membru al Parlamentului fără efect, cu scopul de a face să se reţină textele de lege, faptul vechi şi inaplicabil putând frâna pedeapsa capitală, de exemplu trădarea şi pirateria. Ulterior, pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile cu caracter militar de orice fel a fost abolită în virtutea unei clauze inserate în Human Rights Act (lege relativă la drepturile omului) din 1998. Malta a abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter militar adoptând în martie 2000 legea purtând amendamentul legii asupra forţelor armate. Ea a devenit deci aboliţio1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. Developments in 1998 (Condics), mai 1999 (No ACT 50/04/99) 24 nistă pentru toate infracţiunile1. De altfel, Cipru, al cărui cod penal este model pentru codul penal englez, a abolit
pedeapsa cu moartea pentru trădare şi piraterie în 1999. Totodată, această ţară trebuie să mai abolească pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter militar. Printre statele care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă, unul, Nepal, este devenit întreg aboliţionist. Articolul 12 al Constituţiei Regatului Nepal, care a intrat în vigoare în 1990, stipulează că nici o lege cu privire la pedeapsa capitală nu ar trebui să fie adoptată. Legislaţia în vigoare ar trebui să fie revizuită printr-o amânare de un an pentru a o înapoia conform acestei dispoziţii şi altora. În 1997 Curtea Supremă din Nepal a decis că dispoziţiile relative la pedeapsa capitală care s-au menţinut în caz de spionaj sau de atentat contra familiei regale (când această pedeapsă a fost abolită pentru toate infracţiunile în 1990) ca fiind de ordin caduc, confirmând astfel că constituţia interzice pedeapsa capitală. În consecinţă, dacă se consideră împreună ţările care au răspuns la cea de-a şasea anchetă şi cele ce nu au răspuns, dintre toate, şase state nu aparţineau mai înainte categoriei „aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun” sunt de acum înainte „aboliţioniste pentru toate infracţiunile”. 1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. News (Londra), septembrie 2000 (No ACT 53/03/00) 25 Ţări care au rămas aboliţioniste pentru toate infracţiunile de drept comun Cea mai mare dintre ţări care au rămas aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun sunt considerate ca aboliţioniste de fapt pentru toate infracţiunile, chiar dacă măsurile nu au fost luate pentru a suprima pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile cu caracter militar în timp de război cu străinătatea. Aceasta se explică prin faptul că execuţiile în aceste circumstanţe sunt considerate ca o eventualitate foarte îndepărtată. De fapt, sunt mulţi ani de când aceste circumstanţe nu s-au manifestat. Acest punct de vedere este predominant în ţările care au răspuns la anchetă (Argentina, Brazilia, Cipru, El Salvador, Fiji, şi Mexic) şi probabil în ţara care nu a răspuns (Israel). De exemplu, El Salvador a indicat că, în virtutea articolului 28 din Constituţia Republicii, pedeapsa cu moartea nu putea fi aplicată decât în cazuri precizate de legea militară în timpul unui conflict internaţional şi practic, aceasta revine să interzică pedeapsa cu moartea în cazul în care ea nu era aplicată decât cu titlu excepţional în cazul sus menţionat. Peru, care a lărgit câmpul de aplicare potenţială a pedepsei cu moartea în 1993 în cadrul reformei constituţiei pentru două infracţiuni dirijate contra statului: trădarea şi terorismul comis pe teritoriul naţional1, a făcut să se observe că nimeni nu a fost executat în virtutea acestor dispoziţii. Astfel, la începutul anului 1994, 14 ţări erau aboliţioniste doar pentru infracţiuni de drept comun. Şase sunt
1 Comisia acestor acte în cadrul unui conflict internaţional reprezenta deja o infracţiune pasibilă pedepsei cu moartea 26 devenite aboliţioniste pentru toate infracţiunile şi opt nu şi-au modificat situaţia în timpul perioadei cincinale. SECŢIUNEA 3 Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în 1994 La începutul perioadei cincinale, 94 de ţări puteau să fie clasate printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi alte 30 dintre ţările favorabile să menţină pedeapsa capitală, dar considerate aboliţioniste de fapt pe motiv că nimeni nu a fost executat de cel puţin 10 ani. Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moarte care erau aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994 Şapte dintre ţările care au răspuns acestei anchete erau considerate ca aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994 pe motiv că nu au recurs la nici o execuţie de cel puţin 10 ani: Belgia (1950), Bahrain (1977), Comore (1975), Djibouti (1977), Niger (1976), Togo (1979) şi Turcia (1984). Ţări aboliţioniste de fapt care au abolit pedeapsa capitală Între 1994 şi 1998, Belgia şi Djibouti au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile. În Djibouti, codul penal reformat şi codul de procedură penală au intrat în vigoare în ianuarie 1995. Doar o persoană a fost mai înainte condamnată la moarte pentru terorism şi pedeapsa sa a fost comutată într-una de întemniţare pe vi27 aţă în 1993. În această ţară decizia de abolire a pedepsei capitale a fost luată în acord cu o opinie publică şi pe baza unei voinţe politice şi pe date concrete. Belgia, care oferă exemplul elocvent al unei ţări aboliţioniste de fapt, unde ultima execuţie a avut loc în 1990, a abolit în final pedeapsa cu moartea în iulie 1996. Articolul 17 din Constituţia din 1967 a Boliviei, care a fost modificată în 1995, interzice aplicarea pedepsei cu moartea. În ciuda acestei interdicţii, codul penal din 1993, prevede aplicarea pedepsei capitale. Pentru a alinia legislaţia, Congresul, prin Legea 1768 din 1997 a abolit oficial pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile de drept comun şi infracţiunile dirijate contra intereselor statului. Pedeapsa nu a fost încă abolită oficial conform cu codul militar, dar Constituţia o ia înaintea codului militar. Guvernul Bolivian a confirmat într-un răspuns anterior Organizaţiei Naţiunilor Unite că pedeapsa capitală a fost abolită în dreptul civil şi militar1. În iulie 2000, odată cu adopţia prin referendum a unei noi constituţii, Coasta de Fildeş, unde ultima execuţie datează din 1960, a abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile.
O altă ţară care nu a răspuns la cea de-a şasea anchetă, a trecut de la aboliţionismul de fapt, la aboliţionismul pentru infracţiunile de drept comun. Este vorba despre Bosnia-Herţegovina. În septembrie 1997, Camera drepturilor omului a Comisiei drepturilor omului a decis că pedeapsa capitală nu ar putea să fie aplicată pentru 1 Hands of Cain, Towards Abolition: The Law and Politics of the Death Penalty (Roma, noiembrie 1998), pag. 183-184 28 infracţiunile comise în timp de pace. De altfel, 5 ţări aboliţioniste de fapt au devenit aboliţioniste. Ţări care au rămas aboliţioniste de fapt Optsprezece ţări au rămas aboliţioniste de fapt de la începutul anului 1994 până la sfârşitul anului 2000. Trei dintre ele au răspuns la anchetă: Niger, Togo şi Turcia. Se pare, după răspunsurile din Niger şi din Togo, că aceste ţări ar fi rămas ferm ataşate la această situaţie de fapt, căci nici o pedeapsă cu moartea nu a fost aplicată în perioada 1994-1999. Totodată, se pare că în tribunalele turce ar fi continuat să se pronunţe pedepsele cu moartea: 19 pentru infracţiunile de drept comun şi 11 pentru infracţiunile contra statului. Era vorba despre alte 15 ţări care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă, nici o pedeapsă cu moartea nu a fost semnalată de alte surse în timpul perioadei considerată subiectul a 12 dintre ele (Bhutan, Brunei Darussalam, Congo, Grenada, Madagascar, Maldive, Nauru, Republica Centrafricană, Samoa, Senegal, Surinam şi Togo), dar pedepsele cu moartea au continuat să fie aplicate în alte trei ţări (Mali, Papua-Noua Guinee şi Sri Lanka). Ţări aboliţioniste de fapt care au reluat execuţiile În timpul perioadei cincinale, totodată, două dintre ţările aboliţioniste de fapt au răspuns la cea de-a şasea anchetă, Comore şi Bahrain, au reluat execuţiile. În 1997, Comore au recurs la primele lor execuţii după ascensiunea la independenţă din 1995. doi oameni adulţi, recunoscuţi vinovaţi de moarte au fost executaţi. După 19 ani de aboliţionism de fapt, Bahrain a restabilit pe29 deapsa capitală, un om adult a fost executat pentru asasinarea unui agent de forţă publică. Cinci alte ţări (din care nici una nu a răspuns la ultima anchetă) au reluat execuţiile între 1994-1998. un om adult a fost executat în Trinidad-Tobago în iulie 1994 când procedurile de apel au fost încă în instanţă. Era vorba de prima execuţie din această ţară după 15 ani. Guatemala a recurs la primele sale execuţii în 1996, Bahamas a condamnat la moarte un om adult, care a fost prima persoană executată după 1984. Burundi a executat 6 adulţi în 1997 pe motivul participării la masacru în 1993, ceea ce reprezintă primele execuţii după 1981. în 1998, după o perioadă de 13 ani, Saint Kitts et Nevis a executat un om adult pentru moarte. În 1999, în Filipine un om adult a fost executat pentru
violul unui copil. Este vorba despre prima execuţie după 23 de ani. După o perioadă de 11 ani fără execuţii, doi bărbaţi şi o femeie, adulţi, au fost executaţi pentru crimă în Qatar1. Deşi nici o execuţie nu a avut încă loc în Sri Lanka, guvernul vizează serios restabilirea pedepsei cu moartea. Tribunalele continuă să impună pedeapsa capitală. După şase ani 1994-1999, 435 de pedepse cu moartea au fost pronunţate dintre care 68 în 1999. Pentru a rezuma, 30 de ţări erau considerate ca aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994. La sfârşitul anului 2000, cinci dintre ele au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile şi una pentru infracţiunile de drept comun. Opt dintre cele 30 de ţări au reluat execuţiile, trecând astfel în categoria ţărilor favorabile pedepsei cu 1 Amnesty International, The Death Penalty Worldwide. News (Londra), iunie 2000 (No ACT 53/02/00) 30 moartea. Aceasta înseamnă că 18 din 30 de ţări considerate au rămas aboliţioniste de fapt (Tabelul 1 – punctul m). O altă ţară care a rămas aboliţionistă de fapt, a reluat execuţiile un an mai târziu. Astfel nouă ţări care erau aparent aboliţioniste au restabilit pedeapsa cu moartea. Demersul acestor ţări arată că simpla absenţă a execuţiei, chiar pe o perioadă mai lungă, nu poate să garanteze un aboliţionism de fapt. Aceste date, considerate global, vor să spună că noţiunea de aboliţionism de fapt, fondat unic pe criteriul numărului anilor trecuţi fără execuţii, nu are practic credibilitatea pe care am putea-o atribui la un moment dat. Când numeroase ţări au devenit aboliţioniste într-o mare parte, nu mai pare necesar, nici politic avantajos, să considerăm ţările aboliţioniste de fapt ca şi cum ele ar aparţine unei sub-categorii a grupului aboliţionist. Chiar dacă ele nu au indicat clar intenţia lor de suprima pedeapsa capitală din legislaţia lor şi de a se subscrie convenţiilor internaţionale care prescriu restabilirea sa, ar trebui mai ales să fie considerate ca o sub-categorie a statelor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, chiar dacă câteva par să se orienteze spre aboliţionism. Ţări care menţin şi aplică pedeapsa cu moartea la începutul anului 1994 Diverse surse permit să se stabilească cum că la începutul anului 1994, ţările şi regiunile care menţin pedeapsa cu moartea în dreptul lor penal şi care l-au aplicat recurgând la execuţii în cursul a 10 ani anteriori erau în număr de 94. Doar 21 dintre aceste state (aproximativ 22% din total) au răspuns la cea de-a şasea anchetă: Antigua et Barbuda, Armenia, Barbados, Belarus, 31 Bulgaria, Camerun, Chile, Eritrea, Estonia, Statele Unite, Indonezia, Irak, Japonia, Kazahstan, Liban, Lituania, Maroc, Myanmar, Polonia, Rwanda, Thailanda. Din aceste 21 de state, 10 fie au abolit pedeapsa
cu moartea, fie au devenit aboliţioniste de fapt la sfârşitul anului 2000. Nu s-a prevăzut aparent abolirea pedepsei cu moartea în 11 ţări (Belarus, Camerun, Statele Unite, Indonezia, Irak, Japonia, Kazahstan, Liban, Maroc, Rwanda şi Thailanda). Kazahstan a semnalat că a redus numărul infracţiunilor atât de drept comun, cât şi cele relevante la dreptul particular, pasibile la pedeapsa cu moartea. Ţări care au devenit aboliţioniste Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia au abolit total pedeapsa capitală în 1998. Aceasta a fost abolită în decembrie 1998 în Bulgaria (9 ani de la ultima execuţie) ca urmare a unei iniţiative prezidenţiale, reluată de comisia juridică. Ultima execuţie în Estonia datează din 1991, când condamnările la pedeapsa cu moartea au continuat să fie pronunţate pentru moarte calificată (13 în 19941998). Parlamentul estonian a abolit total pedeapsa cu moartea în mai 1998, după ratificarea din martie 1998 a Protocolului no 6 al Comisiei europene de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului)1. În răspunsul său din chestionar Estonia a declarat că abolirea rezultă simultan dintr-o voinţă politică şi din influenţa exercitată de instrumente şi de politica Organizaţiei Naţiunilor Unite. Lituania nu a mai recurs la nici o execuţie din iulie 1995, 1 Consileil l’Europe, Recueil des Traites europeens, no 5 32 dată în care un moratoriu asupra execuţiilor a fost declarat, care ar trebui să desfunde abolirea pedepsei cu moartea. În decembrie 1998, cu scopul de a aboli pedeapsa capitală pentru toate infracţiunile penale, autorităţile lituaniene au învinuit această schimbare ca fiind de natură politică. În aprilie şi septembrie 1998, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită prin întemniţarea pe viaţă şi nici o execuţie nu a avut loc. Prin răspunsul său, Polonia a indicat că între 1994 şi 1998, iniţiativele au fost luate pentru a restabili pedeapsa cu moartea. Ea a precizat, după exemplul Estoniei şi Lituaniei, că decizia de a aboli pedeapsa cu moartea s-a fondat pe mai mulţi factori: voinţa politică, concluziile anchetelor oficiale şi influenţa politică preconizată de O.N.U.. În afară de Bulgaria, Estonia, Lituania şi Polonia, 5 ţări care nu au răspuns la cea de-a şasea anchetă şi care erau favorabile să menţină pedeapsa capitală au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile din timpul perioadei 1994-1998: Africa de Sud, Azerbaidjan, Georgia, Mauritius şi Republica Moldova. În iunie 1995, Curtea Constituţională sud-africană a restituit un arest după care pedeapsa capitală era anticonstituţională, fără a preciza totodată, dacă aceasta privea şi crima de trădare în timp de război. Răspunsul a fost adus doi ani mai târziu, când legea purtând modificările Codului penal (Criminal
Law Amendment Act) a suprimat toate legile cu referinţă la pedeapsa capitală, de exemplu trădarea în timp de război. Guvernul reformist mauritian a refuzat să semneze, dar proiectul a fost prezentat din nou, cu succes, şi el a obţinut forţa legii fără acordul preşedintelui. 33 La sfârşitul anului 1995, Parlamentul Republicii Moldova a votat în unanimitate în favoarea eliminării pedepsei cu moartea din Codul penal. În noiembrie 1997, doar un membru al Parlamentului georgian se opune unei propuneri a preşedintelui din Georgia care ţinea de înlocuirea, pentru toate infracţiunile, a pedepsei cu moartea, cu închisoarea pe viaţă. Abolirea completă a pedepsei cu moartea de către Parlamentul din Azerbaidjan în februarie 1998, provenind dintr-un moratoriu asupra execuţiilor, declarat în iunie 1993, a făcut posibilă apariţia unui proiect de lege depus de preşedintele republicii în scopul sprijinirii drepturilor omului. La aceste nouă state mai înainte favorabile să menţină pedeapsa cu moartea s-au adăugat în 1994 alte patru ţări şi regiuni, din care una a devenit aboliţionistă pentru infracţiunile de drept comun (Letonia), şi trei (Turkmenistan, Ucraina şi teritoriul Timorului Oriental) pentru toate infracţiunile, ceea ce înseamnă 13 ţări şi regiuni în total mai înainte favorabile să menţină pedeapsa cu moartea care au devenit aboliţioniste între începutul anului 1994 şi sfârşitul anului 2000. Deşi Codul penal lituanian din 1998 a menţinut pedeapsa capitală, ea a fost abolită de fapt pentru toate infracţiunile de drept comun în timp de pace, atunci Letonia a ratificat Protocolul no6 al Convenţiei europene a drepturilor omului. De altfel, teritoriul Bermudelor, depinzând de Regatul Unit, a abolit pedeapsa cu moartea în 1999. în Turkmenistan, evoluţia pe plan politic şi practic a fost remarcabilă. Dacă nici o cifră oficială nu a fost publicată se estimează că mai bine de 100 de persoane au fost 34 executate în fiecare an, în perioada 1994-1996. Noul Cod penal adoptat în 1997 prevede până la 17 infracţiuni pasibile pedepsei cu moartea, dar la 1 ianuarie 1999, preşedintele a anunţat un moratoriu asupra execuţiilor şi, în decembrie, el a abolit complet această pedeapsă prin decret1. Deşi Ucraina a acceptat să declare un moratoriu imediat asupra execuţiilor şi să ratifice Protocolul no 6 al Convenţiei europene într-un răgaz de 3 ani, execuţiile sunt urmărite masiv. 180 de persoane au fost executate la începutul anului 1996 la intrarea în vigoare a moratoriului din 11 martie 1997. În decembrie 1999, Curtea supremă a declarat că toate dispoziţiile Codului penal având legătură cu pedeapsa cu moartea, sunt incompatibile cu articolele 27 şi 28 din Constituţia ucraineană2. În
sfârşit, în februarie 2000, Parlamentul ucrainean a suprimat din Codul penal, din Codul de procedură penală şi din codul penitenciar al ţărilor disponibile relative la pedeapsa cu moartea. La ascensiunea de independenţă obţinută de Indonezia în 1991, Timorul Oriental a abolit complet pe1 Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death penalty on O.S.C.E area: a survey - January 1998- Juny 1999”, document de informaţii, no 1999/1, 1999 2 Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death penalty on O.S.C.E area: a survey - January 1998- Juny 1999”, document de informaţii, no 1999/1, 1999 Consiliul Europei, „Compliance with member states commitments”, AS/Inf/1999 Sergiy Holovaty, „Abolishing the Death Penalty in Ukraine: difficulties real or imagined?” The Death Penalty in Europe (Consiliul Europei, 1999) 35 deapsa cu moartea. Albania a început să ia măsuri în vederea abolirii oficiale a pedepsei capitale. Pedepsele cu moartea au continuat să fie pronunţate, dar ultima execuţie datează în 1995. În iunie 1996, preşedintele Parlamentului a anunţat într-o declaraţie semnată în scopul adeziunii la Consiliul Europei că Albania a declarat un moratoriu asupra execuţiilor până când pedeapsa cu moartea să fie abolită. În decembrie 1999, Curtea constituţională a descoperit un arest după care pedeapsa capitală era anticonstituţională. În septembrie 2000, Albania a abolit pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile de drept comun şi a ratificat Protocolul no 6 al Convenţiei europene pentru drepturile omului. Pe scurt, 12 ţări care erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în 1994 au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile şi două pentru infracţiunile de drept comun la sfârşitul anului 2000 (Tabelul 1 - punctele g şi i) Ţări care au devenit sau sunt numite aboliţioniste de fapt A fost dificil, la sfârşitul anchetei efectuate, de a clasa Armenia, Chile, Eritrea şi Myanmar după situaţia lor vizavi de pedeapsa capitală. În Eritrea, această situaţie va rămâne incertă până la intrarea în vigoare a unui nou cod penal, dar nici o condamnare la moarte nu pare să fi fost pronunţată din 1994, de asemenea, nici o sentinţă de condamnare la moarte nu a fost executată din 1989. Armenia a semnalat că ea nu a executat nici o persoană din 1991, deşi condamnările la moarte sunt mereu pronunţate. Răspunsul Armeniei arată că guvernul are în 36 vedere abolirea pedepsei cu moartea. După sursele nonguvernamentale, un proiect de lege a fost mai întâi prezentat în 1997 cu sprijinul preşedintelui, care era la originea moratoriului execuţiilor decretate în 1991, aşteptând
promulgarea unui nou cod penal care să suprime pedeapsa cu moartea de pe lista pedepselor prescrise. La sfârşitul anului 1999, codul penal nu a fost mereu aprobat de Parlamentul armean, deşi moratoriul de fapt asupra execuţiilor a rămas în vigoare1. În răspunsul său Armenia este clasată ca aboliţionistă de fapt şi ea a semnat Protocolul no 6 al Convenţiei europene pentru drepturile omului în ianuarie 2001. Nici o execuţie nu a fost semnalată în Chile din 1985 şi această ţară a devenit deci aboliţionistă de fapt, la sfârşitul anului 1995. Myanmar a declarat în răspunsul său la anchetă că ea era aboliţionistă de fapt. Ea nu a indicat data ultimei execuţii, dar sunt motive care arată că aceasta a avut loc în 1989. condamnările la moarte au fost pronunţate în ultimii ani, dar Myanmar nu a furnizat statistici asupra acestui punct. Barbados a devenit aboliţionistă de fapt în 1994. Cinci alte ţări care nu au răspuns la cea de-a cincea anchetă au devenit aboliţioniste de fapt: Guineea în Africa de Vest, Antigua şi Barbuda, Belize, Dominica şi Jamaica în Caraibe. 1 Documentul oficial al Adunării generale, a cincizecea sesiune, Supliment no 40, vol. I (A/50/40) Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death Penalty in the O.S.C.E. area: a survey, January 1998-June-1999”, document de informaţie no 1999/1 37 În toate aceste şase ţări, pedepsele cu moartea au fost pronunţate în cursul perioadei considerate şi în multe dintre ele, persoanele întemniţate în urma condamnării la moarte au rămas în anticamera morţii. Guvernul jamaican a arătat că el ar putea urma exemplul lui Trinidad-Tobago şi să reia execuţiile. Şapte alte ţări care nu au răspuns anchetei au devenit aboliţioniste de fapt la sfârşitul anului 1999: Benin, Burkina Faso, Gabon, Mauritania, Republica Democrată Populară Iao, Swaziland, şi Iugoslavia. Majoritatea acestor ţări au continuat să pronunţe pedeapsa cu moartea şi nu se ştie precis dacă aceste state au renunţat să recurgă la aceste pedepse. Este foarte important că aceste 17 ţări (Tabelul 1 – punctul s) care erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea la începutul anului 1994 au devenit aboliţioniste de fapt, la sfârşitul anului 2000 ceea ce semnifică o diminuare a numărului ţărilor unde execuţiile au loc regulat. Ţări care au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu moartea Astfel, 63 de ţări şi regiuni nu şi-au modificat situaţia vizavi de pedeapsa capitală între 1994 şi sfârşitul anului 2000. cinci dintre ele (Ghana, Kenya, Malawi, Maroc şi Ciad) nu au recurs la nici o sentinţă între 1994 şi 2000, deşi ele au continuat să pronunţe condamnări la moarte. În iulie 1999, preşedintele din Malawi a comutat
toate condamnările la moarte. El nu a semnat nici un ordin de execuţie din 1994 şi a declarat că nu va face acest lucru nici în viitor. În Federaţia Rusă, un moratoriu asupra execuţiilor a intra în vigoare prin decret prezidenţial în august 1996, 38 deşi execuţiile urmărite în Cecenia, în virtutea legii islamice din 1997, 1998 şi 19999, ani în care mai puţin de 13 persoane au fost executate. În momentul adeziunii sale la Consiliul Europei în 1996, Federaţia Rusă s-a angajat să renunţe la pedeapsa cu moartea şi să ratifice Protocolul no 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului într-un răgaz de trei ani. La sfârşitul anului 1999, ea nu abolit nici pedeapsa cu moartea în drept, nici nu a ratificat Protocolul no 6. Pedeapsa capitală era în realitate interzisă printr-o decizie a Curţii constituţionale luată în februarie 1999, care stipula că această pedeapsă nu ar putea fi pronunţată decât atunci când toţi indivizii din cele 89 de republici, regiuni şi teritorii ale federaţiei vor acorda dreptul la un proces. În prezent acesta nu este un caz decât în nouă republici. În iunie 1999, după informaţiile furnizate de Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.), preşedintele Federaţiei Ruse a semnat un decret de comutare a sentinţelor tuturor condamnaţilor la moarte, fie în pedepse cu închisoarea pe viaţă, fie în pedepse cu închisoare pe 25 de ani. De aceea, sunt multe motive să credem că într-o perioadă relativ scurtă, Federaţia Rusă va fi un stat aboliţionist. Ultimele execuţii semnalate în Tunisia datează din 1991. de atunci se pare că nici o condamnare la moarte nu a fost pronunţată şi nimeni nu a fost executat. Tunisia este poate în curs de a deveni un stat aboliţionist de fapt. Este foarte important moratoriul asupra execuţiilor care a fost declarat în ianuarie 2000 de guvernatorul statului Illinois din Statele Unite. Acesta a lansat o anchetă asupra pedepsei cu moartea în acest stat pentru a răspunde preocupărilor suscitate prin faptul că unele per39 soane au fost condamnate pe nedrept la pedeapsa capitală. Preşedintele Filipinelor a comutat în pedeapsă de reclusiune pe viaţă sentinţa a 13 din 120 de persoane a căror condamnare la moarte a fost confirmată de Curtea supremă şi a declarat, în martie 2000, un moratoriu asupra execuţiilor până la sfârşitul anului pentru a celebra a 2000-a aniversare de la naşterea lui Hristos. Mai bine de o mie de deţinuţi se găsesc încă în cartierul condamnaţilor la moarte în Filipine. Un moratoriu impus în 1998 asupra execuţiilor din Kyrghistan a fost prorogat de preşedinte până în decembrie 2001. Pedepsele cu moartea continuă să fie pronunţate1. Cinzeci şi cinci de ţări care au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu moartea au procedat la execuţii în cursul perioadei 1994-2000 (Tabelul 1 – punctul x) şi nimic
nu indică intenţia acestora de a aboli curând această pedeapsă. SECŢIUNEA 4 Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul anului 2000; recapitularea schimbărilor intervenite după începutul anului 1994 Odată trecute în revistă schimbările survenite după 1994, este favorabilă clasarea ţărilor după situaţia lor la sfârşitul anului 2000. Astfel se poate vedea în câte ţări situaţia pedepsei cu moartea a evoluat şi în ce manieră, după debutul anchetei din 1994. aceste date fac obiectul Tabelului 1. 1 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), decembrie 2001 (No ACT 53/001/2001) – pct. 4 şi 6 40 Principala concluzie care se degajează din cea dea şasea anchetă cincinală este că ţările au devenit aboliţioniste după un ritm susţinut. În cursul perioadei 19891993, 21 de ţări au abolit pedeapsa capitală, din care 19 pentru toate infracţiunile comise în timp de pace ca şi în timp de război (cinci dintre ele au abolit deja pedeapsa capitală pentru infracţiunile de drept comun). Ritmul acestei evoluţii a fost considerat foarte remarcabil în raport cu cea de-a cincea anchetă. În cursul perioadei 1994-1998, alte 18 ţări1 au abolit pedeapsa cu moartea, 17 pentru toate infracţiunile (5 dintre ele aboliseră deja pedeapsa capitală pentru infracţiunile de drept comun) şi 1 pentru infracţiunile de drept comun pe timp de pace. Mai mult, în 1999 şi în 2000, alte cinci ţări au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile (din care una abolise deja pedeapsa capitală pentru infracţiunile de drept comun2) şi alte 2 ţări au devenit aboliţioniste pentru infracţiunile de drept comun3, ceea ce calculează în total 25 de state (din care 22 sunt aboliţioniste pentru toate infracţiunile şi 3 pentru infracţiunile de drept comun). Dat fiind faptul că un număr mic de state democratice au luat naştere în cursul ultimei perioade de timp şi că grupul ţărilor sau regiunilor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi susceptibile să fie reticente la 1 Africa de Sud, azerbaidjan, Belgia, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Canada, Djibouti, Spania, Estonia, Georgia, Italia, Lituania, Mauritius, Nepal, Polonia, Republica Moldova şi Regatul Unit 2 Turkmenistan, Ucraina, Timorul Oriental – în 1999 şi Malta şi Coasta de Fildeş – în 2000 3 Albania şi Letonia 41 schimbări este mai restrânsă, progresul spre abolire a fost impresionant. Deşi patru ţări au restabilit pedeapsa capitală în cursul perioadei cincinale 1989-1993, nici un stat aboliţionist de fapt nu a reluat execuţiile. Din 1994 până în 2000, statele aparţinând S.U.A., Kansas – 1994 şi New York – 1995 au restabilit pedeapsa capitală, ca şi
Gambia în 1995, după o perioadă de doi ani de abolire totală. De altfel, nouă ţări au încetat să fie aboliţioniste de fapt, căci după informaţiile disponibile, ele au reluat execuţiile. În Anexa 1 a acestei lucrări am evidenţiat într-o listă situaţia actuală a ţărilor aboliţioniste, precum şi a celor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. 42 Capitolul III APLICAREA PEDEPSEI CU MOARTEA Din cauză că un mic număr de răspunsuri s-au primit de la ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea la începutul anului 1994, este foarte dificil să se facă o idee asupra aplicării acestei pedepse pe plan mondial, pentru perioada cincinală 1994-1998. Douăzeci şi două din aceste ţări care au răspuns la cea de-a şasea anchetă (din care şase erau aboliţioniste de fapt) au pronunţat pedepsele cu moartea din 1994 şi 15 dintre ele au furnizat statistici pe acest subiect1. Zece din cele 16 state care au răspuns (dacă nu se ţine seama de 6 ţări aboliţioniste de fapt) şi care erau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în timpul perioadei 1994-1998 au comunicat numărul de execuţii anuale: Bahrain (1), Belarus (168), Camerun (1), Comore (2), Statele Unite (274), Indonezia (1), Japonia (24), Liban (6), Rwanda (23) şi Thailanda (5)2. 1 Antigua şi Barbuda (5); Bahrain (4); Belarus (183); Camerun (7); Chile (2); Comores (4); Estonia (13 – înaintea abolirii); Statele Unite ale Americii (1518); Indonezia (10); Japonia (31); Liban (38); Maroc (77); Ruanda (114); Thailanda (133) şi Turcia. Armenia, Barbados, Kazahstan şi Myanmar nu au dat cifre, dar alte surse, compilate de Amnesty International, indică, pentru perioada 1994-1998, mai puţin de 12 persoane au fost condamnate la moarte în Armenia, 2 în Barbados, 18 în Bulgaria (înaintea abolirii), mai mult de 200 în Kazahstan, aproximativ 12 în Lituania (înaintea abolirii) şi 21 în Myanmar. Eritrea şi Togo nu au făcut caz de condamnarea la moarte şi Irak nu a răspuns la această parte din anchetă. 2 Guvernul din Kazahstan a declarat că execuţiile au avut loc, dar nu le-a precizat numărul, fiind dat că nu există statistici în materie. Lituania (care abolit pedeapsa cu moarea în 1998) a declarat că ultima execuţie datează din 1995; Maroc nu a făcut caz de execuţie în perioada 1994-1998; ultima execuţie în Estonia a avut loc în 1991, înaintea abolirii pedepsei cu moartea în 1998; în Bulgaria, unde pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1998, ultima 43 Toate aceste pedepse şi execuţii priveau persoanele în vârstă de peste 18 ani de la data în care infracţiunea a fost comisă, cu excepţia Statelor Unite. În această ţară, 3 oameni în vârstă de 17 ani în momentul în care infracţiunea a fost comisă au fost executaţi în 1998, un om în vârstă de 16 în momentul faptelor a fost executat în 1999 şi 4 oameni în vârstă de 17 ani în momentul comiterii infracţiunii au fost executaţi în 20001. Între 1994-1998, 23 de femei adulte au fost condamnate la moarte în Statele Unite, 1 în Indonezia, 2 în
Japonia, 6 în Maroc, 2 în Rwanda şi 4 în Thailanda. O femeie adultă a fost executată în Japonia, alta în Rwanda. În 1998, o femeie adultă a fost executată în Texas, devenind şi prima femeie executată în Statele Unite din 1984. O altă femeie a fost executată în Florida în 1998, 2 în 2000 în Texas şi respectiv Arizona şi una în Oklahoma în ianuarie 2001. Printre ţările care au răspuns la cea de-a şasea anchetă, doar Maroc, Thailanda, Indonezia şi Turcia au făcut caz de condamnările la pedeapsa capitală pentru alte infracţiuni decât moartea: o pedeapsă a fost pronunţată pentru o infracţiune legată de droguri în Indonezia, 4 pentru infracţiunile cu caracter militar în Maroc, 22 (20 bărbaţi adulţi şi două femei adulte) în Thailanda pentru infracţiuni legate de droguri şi 11 adulţi în Turcia pentru infracţiuni contra statului. Nici o persoană nu a fost executată. execuţie datează din 1989. Irak nu a dat informaţii asupra numărului de condamnaţi executaţi pe teritoriul său. 1 Amnesty International, Children and the Death Penalty: Executions Worldwide since 1990, decembrie 2000 (No ACT 50/010/2000) 44 Acolo unde aceste ţări au furnizat informaţii despre originea etnică şi religia persoanelor executate, era vorba despre persoane care aparţineau etniei şi religiei dominante, cu o excepţie (Liban) unde o persoană aparţinea unei alte categorii. Tabelul 2 indică ţările şi regiunile unde s-a recurs la 20 de execuţii pentru perioada 1994-1998 şi 19941999. El indică egal procentul execuţiilor pe un milion de locuitori. Este probabil ca numărul de persoane care fac obiectul unei execuţii judiciare să fie mai elevat decât cel care este semnalat. Cifrele nu ţin seama de număr, adesea mai elevat, decât cele care au făcut obiectul unei execuţii extrajudiciare. Procentul mediu de execuţie pe un milion de locuitori pentru o perioadă considerată este inferior realităţii dacă execuţiile nu sunt semnalate. De exemplu, Amnesty International recunoaşte că registrul execuţiilor capitale în China, care publică în fiecare an, se fondează pe informaţiile date din diverse jurnale naţionale1. Mai mult, câteva ţări care ar trebui să figureze în Tabelul 2, nu au fost incluse, pentru că nici o informaţie nu este disponibilă asupra numărului persoanelor executate în fiecare an2. Tabelul 2 Ţări şi regiuni unde 20 de execuţii au fost semnalate pentru perioada 1994-1999 şi procentul anul estimat pentru un milion de locuitori a, b, c 1 Amnesty International, People’s Republic of China:The Death Penalty Long, 1998, noiembrie 1999 (No AI/17/56/1999 2 Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000), pag. 134. Aceasta a fost deja semnalată în rapoartele precedente ale Amnesty International Raport 1999 (Londra, 1999), pag. 204, Raport 1998 (Londra, 1998), pag. 204, Raport 1997 (Londra, 1997), pag. 188, Raport 1996 (Londra, 1996), pag. 193
45 Ţări şi regiuni Afganistan Arabia Saudită Belarus China Cuba Emiratele Arabe UniEgipt SUA Carolina de Sud Florida Texas Missouri Virginia Federaţia Rusă d Iran Populaţia estimată în 1997 19000000 20000000 10500000 1226260000 11100000 3000000 61500000 272000000 3885736 15111244 20044141 5468338 6872912 146000000 e 63500000 Numărul execuţiilor 19941998 34 465 168 12338 9 18 132 274 16 11 93 21 37
161 505 Procentul mediu 0,34 4,65 3,20 2,01 0,16 1,2 0,43 0,20 0,82 0,15 0,93 0,77 1,08 0,22 1,59 Numărul execuţiilor 19941999 46 568 13601 22 20 148 372 20 12 128 30 51 161 670 Procentul mediu 0,4 4,73 1,85 0,33 1,11 0,40 0,23 0,86 0,91 1,06 0,91 1,24 0,18 1,76 Ţări şi regiuni Japonia Iordania
Kazahstan Korea Kyrghistan Libia Nigeria Pakistan R.P.D. Congo Rwanda Sierra Leone Singapore Taiwan Thailanda Turkmenistan f Uganda Ucraina f Vietnam Yemen Zimbabwe Populaţia estimată în 1997 126000000 5200000 17000000 46000000 5000000 5292000 120000000 130600000 47000000 8000000 5000000 3500000 21500000 61000000 5000000 21500000 50090000 77000000 16000000 12000000 Numărul execuţiilor 19941998 24 55 148 57 70 31 248 34 100 23
71 242 121 5 373 4 389 145 88 22 Procentul mediu 0,04 2,12 1,74 0,25 2,80 1,17 0,41 0,05 0,43 0,58 2,84 13,8 1,13 0,02 14,9 0,04 1,55 0,38 1,10 0,37 Numărul execuţiilor 19941999 29 67 148 57 70 31 251 47 200 23 71 285 145 22 373 32 389 153 123
22 46 Procentul mediu 0,04 2,15 1,45 0,21 2,33 0,98 0,35 0,06 0,71 0,48 2,37 13,5 1,12 0,06 12,4 0,25 1,29 0,33 1,28 0,31 Notă1 la Tabelul 2 Rezultă din acest tabel că cea care ocupă primul loc pentru execuţiile semnalate este China, urmată în ordine descrescătoare, de Republica Islamică Iran, Arabia Saudită, Statele Unite, Nigeria şi Singapore. Numeroase execuţii au avut loc în Ucraina, Turkmenistan şi în Federaţia Rusă. Mai mult de o sută de persoane au fost executate în cursul perioadei vizate de anchetă în următoarele locuri: Belarus, Egipt, Kazahstan, Taiwan, Republica Democrată Congo şi Vietnam, unde execuţiile nu au început înainte de 1998. Cifrele absolute riscă să fie sursă de minciună căci populaţia variază mult de la o dată la alta. Astfel, China, care a recurs la un număr foarte mare de execuţii, nu ocupă primul loc pentru procentul anual de execuţii (2,01 pentru perioada 1994-1998 şi 1,85 pentru 1994-1999) 1 a – calculat începând cu numărul mediu de execuţii medii pe an. În ceea ce priveşte ţările pentru care nici o informaţie nu a putut fi obţinută, a trebuit să se considere ca nu s-a recurs la nici o execuţie, iar acesta poate să nu fie cazul pentru multe dintre ele. Cifrele relative la populaţie sunt luate din Keesing’s Worldwide, The Annual Register: A Record of World Eevnts 1998 (Washington DC, 1999), cifra dată în această publicaţie pentru Singapore – 3000000 pare prea mică în comparaţie cu Singapore Census of Population 2000, potrivit căruia Singapore a atins 4000000 de locuitori în 2000. În consecinţă populaţia din Singapore pentru Această perioadă de studiu a fost estimată la 3500000 de persoane http://singstat.gov.sg/c2000/census.html. b - cifrele date de statele ce aparţin Statelor Unite ale Americii sunt cele publicate pentru 19999 de Census Bureau sau quickfacts.census.gov/qfd/states/12000.html. c – date luate din rapoartele Amnesty International
d – a încetat execuţiile în 1996 e – cifre pentru 1998 f – a încetat execuţiile în 1997 47 printre ţările ce figurează pe tabelul 2, deşi procentul real poate fi foarte bine mai elevat. Procentul execuţiilor la un milion de locuitori din Turkmenistan, înainte ca el să nu abandoneze execuţiile în 1997, era de şapte ori mai elevate decât cele din China (14,29)1, ceea ce face şi mai remarcabil faptul că pedeapsa capitală nici nu a fost abolită în 1999. printre ţările care au menţinut pedeapsa cu moartea, Singapore ocupă primul loc la procentul execuţiilor (13,83 pentru perioada 1994-1998 şi 13, 57 pentru 1994-1999), urmat de Arabia Saudită (4,65), Belarus (3,90 pentru perioada 1994-1998)2, Sierra Leone (2,84), Kyrghistan (2,80), Iordania (2,12) şi China (2,01). Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în 1999, doar trei (China, Iran şi Arabia Saudită) au executat mai multe persoane în 1994-1999 decât Statele Unite, ceea ce nu împiedică această ţară să aibă procentele cele mai slabe ale execuţiilor la un milion de locuitori (0,23). Această riscă să creeze ocazia unei confuzii că de fapt cinci state au procedat la două treimi (65%) dintre execuţiile realizate de Statele Unite în pe1 în 1996, referentul principal al Comisiei drepturilor omului asupra execuţiilor extrajudiciare, sumare şi arbitrare a notat că numărul execuţiilor judiciare la care s-a recurs în fiecare an în Turkmenistan era foarte elevat în raport cu populaţia (4,5 milioane de locuitori) 2 numărul execuţiilor înregistrate în Belarus diferă de cifra din Tabelul 2 unde era de 103. de fapt, Belarus nu a răspuns încă anchetei şi numărul execuţiilor era cel ce figura în rapoartele anuale ale Amnesty International. Faptul că Amnesty International nu a auzit că 103 din 168 de execuţii realizate arată de ce este important ca ţările să furnizeze Organizaţiei Naţiunilor Unite cifrele exacte atunci când sunt rugate să o facă. Numărul anual al execuţiilor în Belarus nu s-a diminuat în cursul perioadei cincinale. Au avut loc 19 execuţii în 1994, 35 în 1995, 38 în 1996, 31 în 1997 şi 45 în 1998. 48 rioada 1994-1999, după cum arată Tabelul 2, chiar dacă ultima treime se repartizează între celelalte 33 de state care au menţinut pedeapsa cu moartea. O treime din execuţii a avut loc în Texas şi 13,7% în Virginia, care se situează pe primul rang al acestor ţări pentru procentul de execuţie la un milion de locuitori (1,24 pentru perioada 1994-1999), ceea ce echivalează cu două treimi din procentul semnalat de China pentru aceşti şase ani. Apoi rapoartele şi informaţiile provin din surse diferite, în timpul perioadei vizate de acest raport, persoanele executate fiind condamnate pentru diverse infracţiuni: infracţiuni contra persoanelor, afaceri legate de droguri şi infracţiuni cu caracter financiar, politic sau sexual. Majoritatea persoanelor executate la Singapore pentru perioada 1994-1999 a fost condamnată pentru trafic de
droguri (76%)1. Persoanele au fost condamnate şi executate pentru viol în următoarele ţări: Arabia Saudită, China, Emiratele Arabe Unite, Iordania şi Somalia. În Iran sau semnalat execuţii în raport cu afacerile de adulter şi sodomi. Persoane condamnate pentru furt cu mână armată au fost executate în China, Nigeria, Malayzia şi Republica Democrată Congo. În câteva ţări ca China şi Vietnam persoanele care au fost executate în raport cu infracţiunile economice, în special sustragere de fonduri şi corupţia funcţionarilor. În China, persoanele care au fost executate pentru infracţiuni de tipuri foarte diverse (printre care publicarea şi comercializarea de material pornografic, contrabandă de 1 Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000), pag. 212. Cifrele sunt luate dintr-un răspuns scris de Ministrul Afacerilor de Interne, datat din 12 ianuarie 2001 49 monedă falsă, fraudă fiscală, atentat la ordinea publică), Irak a executat prizonierii politici şi Autoritatea Palestiniană a executat încă oameni în ianuarie 2001 pentru că au colaborat cu forţele de securitate israeliene. Pentru şase ani (1994-1999), cifrele de care dispunem1 indică faptul că aproximativ 26800 de persoane au fost condamnate la moarte şi că 15300 dintre ele au făcut obiectul unei execuţii judiciare. Numărul sentinţelor capitale se situează între 3850 şi 7100 pe an şi cel al execuţiilor între 1600 şi 4200 pe an; această variaţie de la un an la altul se explică în mod esenţial prin faptul că sentinţele şi execuţiile au crescut în China, în special în cursul campaniei contra criminalităţii lansată în 1996. Se cuvine în această privinţă să se reamintească faptul că Consiliul economic şi social, în rezoluţia sa 1989/64, ruga statele membre să publice, dacă este posibil în fiecare an, pentru fiecare categorie de infracţiune pasibilă la pedeapsa cu moartea, de informare asupra recursului la pedeapsa capitală, numărul condamnărilor la moarte, numărul persoanelor efectiv executate, numărul persoanelor care au fost graţiate şi în ce caz graţierea a fost acordată. 1 Amnesty International a difuzat o publicaţie periodică intitulată: „Pedeapsa cu moartea; fapte şi cifre”, în care ea indică numărul pedepselor capitale impuse şi cel al execuţiilor practicate în lume. Cifrele estimative date pentru 1994, 1995, 1996, 1997 şi 1998 se fondează pe cele publicate de Amnesty International în livrările publicaţiei periodice Condamnările la moarte şi execuţii pentru 1994 (No ACT 51/01/95), 1995 (No ACT 51/01/96), 1996 (No ACT 51/01/97), 1997 (No ACT 51/01/98), 1998 (No ACT 51/01/99) şi 1999 (No ACT 50/08/00). 50 Capitolul IV FAPTE NOI INTERVENITE PE PLAN INTERNAŢIONAL În timpul perioadei de studiu, numeroase fapte noi au intervenit pe plan internaţional, care priveau O.N.U., Consiliul Europei şi Uniunea europeană. Adunarea generală,
Consiliul economic şi social, Comisia pentru prevenirea crimei şi justiţiei penale şi, în particular, Comisia drepturilor omului, nu au încetat să angajeze statele care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea să limiteze progresiv numărul infracţiunilor pasibile la această pedeapsă. În rezoluţia sa 197/12 din 3 aprilie 1997, Comisia drepturilor omului angajează statele care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea să aibă în vedere suspendarea execuţiilor, în scopul abolirii definitive a acestei pedepse şi a invitat toate statele care făceau parte din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (rezoluţia 2200 A (XXI) a Adunării generale) care nu au vizat încă aderarea la cel de-al doilea Protocol facultativ, să abolească această pedeapsă sau să o ratifice. Comisia s-a arătat convinsă că abolirea acestei pedepse contribuie la sporirea demnităţii umane şi la extinderea progresivă a drepturilor fundamentale. Această rezoluţie a fost adoptată cu 27 de voturi pentru, 11 – contra şi 14 abţineri. Comisia a adoptat rezoluţii analoge în 1998 şi 1999 şi s-a putut constata că, în 1999, rezoluţia 1999/61, purtată pe acest subiect, a fost adoptată cu 30 de voturi pentru, 11 contra şi 12 abţineri. În anul 2000, comisia a adoptat cu 27 de voturi pentru, 13 contra şi 12 abţineri, o nouă rezoluţie (2000/65), angajând toate statele care nu au abolit încă 51 pedeapsa cu moartea să instituie un moratoriu asupra execuţiilor, în vederea abolirii definitive a pedepsei capitale. Este bine de notat că Statutul din Roma al Curţii penale internaţionale, adoptat în iunie 19981 de Conferinţa diplomatică de plenipotenţiarii Naţiunilor Unite asupra creării unei curţi criminale internaţionale, nu prevedea pedeapsa pentru nici o crimă gravă care sunt vizate aici. Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost incisivă în opoziţia sa la pedeapsa capitală. În rezoluţia sa 1044 (1994) şi în recomandarea 1246 (1994) ea chema toate parlamentele din lume care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea să o facă rapid urmând exemplul majorităţii ţărilor membre ale consiliului. Ea consideră că această pedeapsă nu are un loc legitim în sistemul penal al societăţilor avansate, civilizate, şi că aplicarea sa ar putea fi comparată cu tortura şi cu comportamentele inumane şi degradante, în sensul art. 3 al Convenţiei europene ale drepturilor omului2. Ansamblul consideră că voinţa de a semna şi ratifica Protocolul no 6 a acestei convenţii şi de a introduce un moratoriu asupra execuţiilor este o condiţie prealabilă la adeziunea noilor state la Consiliu. Cum Consiliul l-a indicat cu ocazia celei de-a şasea anchete, Adunarea a reafirmat această poziţie în rezoluţia sa 1097 (1996) şi, mai nou, în rezoluţia sa 1187 (1999) care se intitulează „Europa – continent ferit de 1 A/CONF. 183/9
2 Renate Wohlwend, „The efforts of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe”, în The Death Penalty: Abolition in Europe (Consiliul Europei, 1999), pag. 57 şi paragraful 6 al Rezoluţiei 1097 (1996) al Adunării Parlamentare 52 pedeapsa cu moartea”. Această politică s-a dovedit extrem de eficace când este vorba despre a convinge câteva noi state membre ale Europei Orientale (Federaţia Rusă şi Ucraina) să pună un termen al execuţiilor, în ciuda presiunilor politice cărora autorităţile din aceste ţări au trebuit să le facă faţă, pe plan naţional, când moratoriul a trebuit să se aplice. Pentru a demonstra ataşamentul la abolirea pedepsei capitale şi la apărarea drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept, Consiliul a publicat, în 1999, o culegere de texte redactate de marii opozanţi europeni la pedeapsa cu moartea1. La fel, Uniunea Europeană a făcut din abolirea pedepsei cu moartea o condiţie prealabilă la adeziunea noilor membri şi a adoptat în 1998 directivele asupra politicii uniunii faţă de ţările terţe privind pedeapsa cu moartea2, care precizează că toate statele membre muncesc la abolirea acestei pedepse ca să contribuie la creşterea demnităţii umane şi lărgirea progresivă a drepturilor fundamentale, această pedeapsa neavând un loc legitim în sistemul penal al societăţilor avansate, civilizate. La cea de-a 54 sesiune a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în septembrie 1998, ministrul afacerilor externe al Uniunii europene a declarat că aceasta se angajează să lupte contra pedepsei cu moartea3 În consecin1 The Death Penalty: Abolition in Europe (Consiliul Europei, Strasbourg, 1999) 2 Se pot consulta directivele şi alte documente importante şi interesante privind politica Uniunii Europene în materia pedepsei capitale la următoarea adresă: http://www.eurunion.org 3 detalii la următoarea adresă: http://www.eurunion.org/legislat/deathpenalty/ /54th/Finspeechexcrpt.htm 53 ţă, Uniunea Europeană a procedat la o serie de demersuri în jurul guvernatorilor statelor şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii privind execuţiile viitoare ale câtorva deţinuţi, ca şi pe lângă Secretarul de stat, adjunct pentru drepturile omului din aceste state în februarie 20001. În 1998, apoi în 2000, s-a convenit înscrierea problemei pedepsei capitale la ordinea zilei dialogului Uniunii Europene – China în materie de drepturile omului. Această problemă a fost egal tratată în cadrul schimburilor bilaterale între Regatul Unit şi China asupra problemei drepturilor omului şi membri Consiliului consultativ asupra pedepsei cu moartea al secretarului afacerilor externe al Regatului Unit au fost invitaţi de Guvernul chinez pentru a urma exemplul acestei probleme în septembrie 2000. Aceste noi fapte prevestesc urmarea dialogului
privind politica Guvernului chinez în materie de pedeapsă capitală2. Numeroase state europene au ca politică să refuze extrădarea spre ţările care nu au abolit pedeapsa capitală până când cel interesat riscă să fie aici condamnat. La cea de-a şaizeci şi şasea sesiune, în aprilie 2000, Comi1 Exemple: ianuarie 2001 – guvernatorii statelor Oklahoma şi Tenessee, 9 august 2001 – guvernatorul statului Texas (EU Demarche on the Death Penalty, 25 februarie 2000 şi la adresa http://www.eurunion.org/ /legislat/deathpenalty/demarche.htm 2 Hu Zunteng, „On the Death Penalty at the during of the Century”, EU – China – Human Rights Dialogue, Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene, Beijing – China, 19-20 octombrie 1998 „Studienrechte des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4, Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000, pag. 88-94 54 sia drepturilor omului, în rezoluţia sa 2000/65, a adoptat o poziţie similară, rugând statele care au primit o cerere de extrădare privind o persoană ce riscă pedeapsa cu moartea să îşi rezerve explicit dreptul de a refuza extrădarea dacă nu primesc autorităţi competente ale statului care cere asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi aplicată. Secretarul general fiind rugat să formuleze observaţiile asupra pedepsei cu moartea Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.) a indicat că pentru a se achita cu totul de misiunea sa şi pentru a conserva încrederea că plasând în el interlocutorii săi, el este de cea mai mare importanţă în cadrul C.I.C.R. a făcut dovadă de neutralitate, imparţialitate şi discreţie. În consecinţă el doreşte să nu ia poziţie pe această temă care rămâne un subiect de controversă, preferând să examineze cazul precis şi să ia atunci măsurile pe care el le crede favorabile. Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa (O.S.C.E.) a atras atenţia secretarului asupra rapoartelor pe care le-a publicat biroul instituţiilor democratice şi al drepturilor omului, care este unul dintre organele sale. Aceste rapoarte servesc la fundamentarea dezbaterilor pe care O.S.C.E. le reţine periodic, pe această temă. Uniunea interparlamentară a reapelat ca atunci când Conferinţa statutară ţinută la Moscova în septembrie 1998, ea a cerut tuturor parlamentarilor a tuturor membrilor de lucru la abolirea pedepsei cu moartea din lume, să stabilească un moratoriu asupra execuţiilor în vederea abolirii complete a acestei pedepse. În ceea ce priveşte Organizaţia Statelor Americane (O.E.A.) ce comportă două organe abilitate, însărcinate să se ocupe de drepturile omului, Comisia interamericană a drepturi55 lor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului care sunt concomitent însărcinate să vegheze la ceea ce statele membre ale O.E.A. respectă dispoziţiile declaraţiei americane ale drepturilor omului şi obligaţiilor omului,
a Convenţiei interamericane, relativă la drepturile omului şi de diverse alte instrumente interamericane. Comisia este abilitată să primească petiţii provenind de la particulari sau de la organizaţii nonguvernamentale denunţând nerespectarea acestor instrumente pentru statele membre şi anchetarea pe loc cu asimţământul acestora din urmă. Curtea sesizează cazul purtat asupra interpelării şi aplicării convenţiei pentru statele ce nu au acceptat competenţa sa. Ea este abilitată să formuleze, la cererea statelor membre, un aviz consultativ privind interpelarea convenţiei sau a altor instrumente de apărare americane. Convenţia însăşi şi, particular, art. 4 (Dreptul la viaţă), Protocolul adiţional la convenţie purtat de abolirea pedepsei cu moartea, are o importanţă particulară pentru cel de-al şaselea studiu. Articolul 4 al Convenţiei autorizează de fapt pedeapsa cu moartea, sub rezerva câtorva restricţii. Astfel, statele participante nu o pot întinde la infracţiuni la care ea nu se aplică în momentul când ei au ratificat convenţia. Protocolul vizează sporirea neaplicării acestei pedepse, statele care participă aici se angajează să o abolească. Atât Comisia, cât şi Curtea au luat decizii pentru a aboli pedeapsa capitală. Pentru O.E.A. afacerea Haniff Hilaire contra Republicii Trinidad-Tobago, purtată în faţa Curţii de comisie pe 25 mai 1999, are o importanţă particulară. După ce Comisia a dovedit că statul în cauză comandând interesul la pedeapsa pentru asasinat, s-a făcut responsabil de violările dreptului la viaţă, în sensul 56 art. 4 al Constituţiei, ca şi pentru dreptul la un comportament uman, în sensul art. 5 al acestui instrument. Afacerea este la stadiul excepţiei preliminare şi judecătorul de fond nu este aşteptat înaintea sfârşitului anului 2001. Amnesty International a arătat că se opune pedepsei cu moartea contrară drepturilor fundamentale care sunt dreptul la viaţă şi dreptul de a nu fi supus unei pedepse sau unui comportament crud, inuman sau degradant. În acest sens, nici o consideraţie de ordin criminologic nu va fi premiat asupra drepturilor omului care justifică abolirea acestei pedepse. Argumentul după care ea ar avea un efect fundamental care ar duce la schimbarea hotărârii nu ţine în aşa măsură este adevărat că nu s-a reuşit demonstrarea ştiinţifică, că efectul său persecutiv este superior celui al unei alte pedepse. Pedeapsa capitală se împotriveşte obiectivului internaţional acceptat. La începutul unui nou mileniu, lumea este mai aproape ca niciodată de abolirea universală a acestei pedepse. Amnesty International, angajează statele şi oamenii să examineze într-un mod aprofundat faptele şi argumentele care militează în favoarea abolirii. La începutul anului 1994, 20 de state ratificând cel de-al doilea protocol facultativ, s-au raportat la pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând
abolirea pedepsei cu moartea. De atunci, 14 state, răspunzând la cea de-a şasea anchetă şi alte 10 care nu au răspuns, au ratificat ele însele protocolul. Astfel, la sfârşitul anului 2000, 44 de ţări au aderat la acest instrument, afirmându-şi voinţa rezolută de abolire a pedepsei cu moartea. În 2000, alte 5 ţări au semnat acest protocol. În Tabelul 6 al Anexei 1 este prezen57 tată lista ţărilor care au ratificat sau doar semnat cel deal doilea protocol. Pentru ceea ce este a Convenţiei Europene a drepturilor omului 20 de ţări au ratificat la începutul anului 1994 Protocolul no 6 care prevedea abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace. Între ianuarie 1994 şi decembrie 2000, 12 state care au răspuns la ce a de-a şasea anchetă şi alte şapte care nu au răspuns, 19 în total, au făcut la fel. În aceeaşi perioadă un stat (Federaţia Rusă), nerăspunzând la cea de-a şasea anchetă, a semnat protocolul, dar nu l-a ratificat încă. Astfel, la sfârşitul anului 2000, 39 de ţări europene care au ratificat acest instrument s-au angajat să abolească pedeapsa cu moartea în timp de pace şi una l-a semnat (Anexa 1 – Tabelul 6). În ianuarie 2000, Armenia a semnat şi ea Protocolul no 6. Înainte de 1994, doar două ţări au ratificat Protocolul no 6 adiţional la Convenţia americană relativă la drepturile omului privind abolirea pedepsei cu moartea. În timpul perioadei 1994-2000 el a fost ratificat de alte cinci ţări: Uruguay – 1994, Brazilia – 1996, Costa Rica şi Ecuador – 1998 şi Nicaragua – 1999. el a fost deci ratificat de un total de 7 ţări. De altfel, el a fost semnat de Paraguay în 1999 (Anexa 1 – Tabelul 6). 58 Capitolul V APLICAREA GARANŢIILOR PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR PERSOANELOR PASIBILE LA PEDEAPSA CU MOARTEA În rezoluţia sa 1996/15 din 23 iulie 1996, Consiliul economic şi social a cerut statelor membre în care pedeapsa cu moartea nu a fost încă abolită să aplice efectiv garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la această pedeapsă (Anexa II). El a aprobat aceste garanţii în rezoluţia sa 1984/50 din 25 mai 1984 şi a recomandat, în rezoluţia 1989/64 măsuri concrete în vederea aplicării lor. Garanţiile sunt principii fundamentale înainte de fi aplicate, când urmăririle penale pentru a asigura respectul drepturilor persoanelor inculpate de o infracţiune pasibilă la pedeapsa cu moartea. Ele dispun în special că pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru crimele cele mai grave. Ele stabilesc dreptul beneficiarului unei pedepse mai puţin gravă în câteva condiţii ca şi dreptul obligatoriu de a face apel şi de a prevedea în graţiere (o amânare suficientă înainte de a fi pregătit
pentru prepararea apărării). Ele feresc de pedeapsa capitală, de persoanele în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul comiterii infracţiunii ca şi femeile gravide, mamele copiilor tineri şi persoanele care sunt lovite de alienări mentale sau au capacităţi intelectuale foarte reduse. Ele fixează exigenţe în materie de dovadă în ceea ce priveşte declaraţia de culpabilitate şi competenţa tribunalelor, cu scopul de a asigura un proces echitabil şi de a nu lăsa loc altei interpretări a faptelor. Apărătorii trebuie să fie asistaţi de un avocat, această asistenţă 59 mergând până aceea care este acordată persoanelor nepasibile la pedeapsa capitală. Dacă ei nu înţeleg suficient limba utilizată de tribunal trebuie să fie bine informaţi cu ajutorul traducerilor de toţi şefii acuzării relative contra ei şi să conţină documente pertinente asupra cărora să delibereze tribunalul. În sfârşit, într-o grijă a umanităţii, este cerut până când pedeapsa capitală este aplicată, ca perioada de detenţie a condamnatului şi modul de execuţie să fie de natură să limiteze la maximum suferinţele acestuia şi să evite toate exacerbările acestor suferinţe. În afară de Armenia, Eritrea şi Myanmar, care nu au răspuns la nici o întrebare asupra garanţiilor, considerând probabil că aceste întrebări nu privesc ţările aboliţioniste de fapt, alte 19 state şi regiuni favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt au indicat că au luat cunoştinţă de garanţii şi au estimat că le-au folosit între 1994-1998. Mexic a declarat că a respectat toate garanţiile pentru infracţiunile cu caracter militar comise în timp de război. Japonia şi Thailanda au făcut faţă unor dificultăţi în aplicarea garanţiilor, prima ţară neputând să răspundă afirmativ sau negativ. De fapt, legislaţia nu interzicea executarea pedepsei cu moartea în cursul unei proceduri de recurs în graţiere şi nici un dispozitiv obligatoriu de apel nu a mai fost adoptat. Thailanda a atribuit dificultăţile sale insuficienţei competenţilor disponibili, instalaţiilor, resurselor financiare, ca şi lacunelor legislaţiei. Această ţară avea nevoie de servicii consultative tehnice pentru a putea aplica mai eficace garanţiile. Statele Unite au declarat că ele estimează că „Garanţiile de procedură prevăzute de dreptul american sunt 60 în general conforme sau superioare normelor internaţionale” 1. În ceea ce priveşte garanţiile elaborate de Organizaţia Naţiunilor Unite, în general, Statele Unite au declarat că „Aplicarea pedepsei capitale în Statele Unite se face sub controlul responsabililor de sectoare judiciare, legislativ şi executiv, de guvernele statelor şi Guvernul federal. Cele mai înalte instanţe juridice la nivelul statelor şi la nivel federal au statuat în favoarea menţinerii pedepsei capitale supunând-o la garanţii de procedură
intensificate prevăzute prin constituţiile şi legile statelor şi a celui federal care sunt în general conforme sau superioare celor prevăzute la nivel internaţional sau prin legislaţia celor mai multe dintre state. Dat fiind faptul că un număr relativ mic de state favorabile să menţină pedeapsa cu moartea a participat la ce a de-a şasea anchetă nu a fost posibil să se furnizeze informaţii asupra aplicării garanţiilor aşa de detaliate ca cele care figurează în cel de-al cincilea raport cincinal2 şi în rapoartele precedente. 1 Krystin Nocth „Capital punishment”, Georgetown Law Journal, vol. 87, no 5 (1999), pag. 1756-1783 2 Mai multe ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, în răspunsurile pe care ele le-au adresat Comisiei drepturilor omului la cea de-a 54-a şi 55-a sesiune, au furnizat informaţii utile asupra aplicării pedepsei cu moartea şi asupra procedurilor ce se raportează la acest tip de pedeapsă. Aceste ţări sunt: Cuba, S.U.A., Federaţia Rusă, Liban, Filipine şi Turcia în 1998 şi Republica Islamică Iran în 1999. Mexic, ţară aboliţionistă, a comunicat în 1998 informaţii asupra infracţiunilor militare încă pasibile la pedeapsa cu moartea. 61 SECŢIUNEA 1 Prima garanţie Pentru cea de-a şasea anchetă statele nu au fost invitate doar pentru a enumera infracţiunile pasibile la pedeapsa cu moartea, ci şi pentru a preciza dacă era vorba despre infracţiuni de drept comun sau despre infracţiuni relevând un drept particular. În prima categorie figurează infracţiunile contra persoanei, infracţiunile contra bunurilor, infracţiuni cu droguri şi alte infracţiuni. Cea de-a doua categorie cuprinde infracţiunile contra statului, infracţiuni cu caracter militar şi alte infracţiuni1. Pornind de la răspunsurile primite şi de la alte 14 surse de informaţii disponibile, se poate face o idee în ce măsură infracţiunile pasibile la pedeapsa cu moartea se plătesc pe baza criteriilor enunţate în prima garanţie. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că unele ţări pot să menţină pedeapsa cu moartea în codul lor penal pentru infracţiunile care fac rar subiectul urmăririlor şi pentru care persoanele sunt foarte rar judecate şi nu sunt aproape niciodată executate. Cum a mai fost notat asupra raportului celei de-a cincea anchete, definirea noţiunii de „crimele cele mai grave” poate să varieze după contextul social, cultural, religios şi politic. Totodată, se înţelege prin „crime internaţionale având consecinţe extrem de grave” faptul că infracţiunile trebuie să ameninţe viaţa altuia, în acest sens ea va fi consecinţa actelor incriminate. În rezoluţia 1 Japonia a indicat că noţiunea de „infracţiune de drept comun” şi cea de „infracţiune relevând un drept particular” nu erau clare şi că dreptul japonez nu a stabilit nici o distincţie între ele. Era, deci, dificil să se răspundă la o întrebare stabilind o asemenea distincţie 62 sa 1999/61 din 28 aprilie 1999, apoi cea din 2000/65,
Comisia drepturilor omului a rugat toate statele care menţin pedeapsa cu moartea, să vegheze ca aceasta din urmă să nu fie impusă pentru delicte financiare nonviolente şi pentru actele nonviolente legate de practica religioasă sau de expresia de convingere. În raportul său de activitate asupra execuţiilor extrajudiciare, sumare sau arbitrare prezentat Secretarului general la cea dea 55-a Sesiune a Ansamblului general (A/55/288), doamna Asma Jahangir a declarat că „Raportorul special este ferm convins că aceste restricţii interzic pronunţarea condamnărilor la moarte pentru infracţiunile economice sau alte infracţiuni „fără victimă” pentru actele atingând valorile morale dominante, pentru actele cu caracter religios sau politic (actele de trădare, spionaj şi alte acte definite în manieră vagă şi în general descrise ca fiind „crime contra statului”). Caracterul vag al expresiei „consecinţe extrem de grave” a favorizat apariţia unor multiple interpretări din partea unui anumit număr de ţări. După cum am prezentat anterior, persoane au fost executate pentru infracţiuni foarte diverse, douăzeci şi două de ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns la cea de-a şasea anchetă, au menţinut această pedeapsă în codul lor penal pentru alte infracţiuni decât omuciderea voluntară (moartea antrenând pedeapsa cu moartea) ca trădarea sau infracţiunile cu caracter militar şi, câteodată, pentru motive diverse. De exemplu, activităţile legate de droguri sunt pasibile capitală în Bahrain. Belarus cunoştea că pedeapsa cu moartea nu se poate pronunţa exclusiv pentru infracţiuni contra persoanei şi pentru infracţiuni contra statului, ci în mod egal 63 pentru „alte infracţiuni”. Chile a zis că pentru contravenţiile cele mai grave în legislaţia sa antiteroristă au fost pasibile la pedeapsa capitală. Myanmar menţine pedeapsa capitală pentru infracţiunile legate de droguri, infracţiuni contra statului. În Irak şi Rwanda, pedeapsa capitală poate fi pronunţată în raport cu câteva infracţiuni contra bunurilor şi în Irak şi Thailanda pentru infracţiunile cu droguri. În răspunsul lor Statele Unite au spus că pedeapsa capitală a fost întotdeauna facultativă şi că ea a fost limitată pentru infracţiunile cele mai grave de acelaşi tip. În consecinţă, potrivit dreptului federal, câteva infracţiuni federale grave şi infracţiuni cu caracter militar (spionaj, trădare) care sunt particular păgubitoare şi care se însoţesc de circumstanţe agravante sunt pasibile la pedeapsa capitală. Atunci când vechile republici sovietice precum Kazahstan (unde pedeapsa cu moartea este facultativă pentru infracţiuni contra bunurilor şi contra persoanei care realizează o anchetă preliminară sau procedură de instrucţie şi infracţiuni contra statului) care nu au dispoziţii
pentru reducerea numărului infracţiunilor pasibile la pedeapsa capitală1 numeroase ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea au avut tendinţa să facă contrariul. Ele au crescut numărul pentru care pedeapsa capitală poate fi impusă, în loc să-l reducă progresiv, aşa cum preconizează O.N.U.. 1 În Uzbekistan se reduce numărul infracţiunilor pedepsei capitale de la 19 la 13 în 1995. Federaţia Rusă reduce acelaşi număr de la 27 la 5 în 1996 şi Tadjikistan de la 44 la 15 în 1998 64 În 185, un studiu al O.N.U. asupra persoanelor prevăzut în caz de trafic de droguri a relevat că acest tip de infracţiuni era pasibil la pedeapsa cu moartea în 22 de ţări şi regiuni1. Acest număr a trecut la mai puţin de 26 în 1995 şi 34 la sfârşitul anului 2000. cu excepţia Cubei, Statelor Unite (drept federal), a Guyanei şi Republicii Democrate Congo, aceste ţări sunt situate în Orientul Mijlociu, în Africa de Nord sau în Asia şi Pacific2. În unele dintre aceste ţări şi regiuni posedarea de cantităţi foarte mici de droguri ilicite în vederea vânzării lor este pasibilă la pedeapsa cu moartea. De exemplu, traficul, importul sau exportul ilicit de mai mult de 15 grame de heroină, de mai mult de 30 grame de morfină, de mai mult de 200 grame de canabis antrenează, obligatoriu, pedeapsa cu moartea la Singapore. În 1998, Singapore a reintrodus pedeapsa capitală obligatorie pentru cazurile de trafic de cristale de metafetamină purtată asupra cantităţilor mai mari de 250 de grame3. În Malaesia, în noiembrie 2000, doi oameni au fost executaţi pentru trafic de heroină purtată asupra lor în cantităţi de 123 şi respectiv 132 de grame. În aceste ţări legea prevede că toate cantităţile mai mari de 15 grame 1 în Institutul pentru prevenirea crimei – compartimentul delicvenţilor în Asia şi în Extremul Orient, Poziţia Naţiunilor Unite – Nations Positions on Drugs Crime Resurce Material no 27, Tokyo, 1995 2 Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Bangladesh, Brunei Darussalam, China, Egipt, India, Indonezia, Iran, Irak, Jamahiria Arabă Libiană (pedeapsa cu moartea în 1996), Iordania, Kuweit, Malayzia, Myanmar, Oman, Uzbekistan, Pakistan, Filipine, Taiwan, Qatar, Republica Arabă Siriană, Coreea, Singapore, Sudan, Sri Lanka, Tadjikistan, Thailanda şi Vietnam 3 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), iunie 1998 (no ACT 53/03/98) 65 de heroină găsite în posesie, doar dacă contrariul nu poate fi dovedit, atrag după sine vinovăţia de trafic de droguri şi, deci, persoanele sunt pasibile obligatoriu la pedeapsa cu moartea1. În schimb în dreptul federal american, pedeapsa cu moartea prevăzută în Legea din 1994 asupra luptei contra criminalităţii violente (Violent Crime Control Act) vizează persoanele implicate în infracţiunile contra legislaţiei asupra drogurilor de mare anvergură, în cadrul unei „întreprinderi criminale continue”. Alte 25 de ţări menţin pedeapsa cu moartea pentru
infracţiunile cu caracter sexual, în cea mai mare parte a cazurilor de violuri, în particular agravate pentru rândul copiilor. În 1997, Pakistan a extins câmpul de aplicare al pedepsei cu moartea2. Actele homosexuale acompaniate de violenţă (viol homosexual) constituie o infracţiune pasibilă la pedeapsa cu moartea în Cuba. În Republica Islamică Iran o femeie a fost condamnată la moarte pentru că a avut o relaţie în afara căsătoriei. Pedeapsa cu moartea poate fi egal impusă în Sudan., în caz de prostituţie cu recidivă, relaţii sexuale ilegale şi condamnări pentru dublă recidivă după un act de homosexualitate3. În nu mai puţin de 8 state, răpirea este pasibilă la pedeapsa cu moartea4. 1 Amnesty International, Malayesia: First Executions for four years. A Step Backwards for Human Rights (no ASA 28/011/2000) 2 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), decembrie 1997 (no ACT 53/01/98) 3 Documentele oficiale ale Adunării generale, sesiunea 53-a, supliment no 40, vol. I (A/53/40), par. 119 4 China, Emiratele Arabe Unite, Grenada, Guatemala, Pakistan, Filipine - pedeapsa cu moartea pentru rănire cu tortură) şi Yemen 66 În 1996, răpirea şi traficul de femei şi de copii au fost erijate în infracţiuni pasibile la pedeapsa cu moartea în Bangladesh1. Un an mai înainte, Congresul din Guatemala a aprobat impunerea pedepsei capitale tuturor persoanelor recunoscute culpabile de răpire, se înţelege, şi complicii care au contribuit la moartea victimelor răpite. Numărul ţărilor care menţin pedeapsa cu moartea pentru furt cu mână armată a crescut, ajungându-se la 12 în aceste zile2. Datorită faptului că pedeapsa cu moartea a fost abolită pentru câteva delicte economice, în majoritatea statelor care constituiau mai înainte U.R.S.S., în Federaţia Rusă nu se recenzează probabil astăzi mai mult de 11 ţări şi regiuni care menţin pedeapsa capitală pentru infracţiuni calificat, contrabandă, speculă, fraudă şi abuz de încredere (partea agenţilor publici)3. Se pare că în numeroase state care menţin pedeapsa cu moartea, dar nu în toate infracţiunile cu caracter militar rămân pasibile la pedeapsa cu moartea. De altfel, în câteva ţări pedeapsa capitală poate fi aplicată diferite infracţiuni comise împotriva statului în timp de pace, ca terorismul, sabotajul, atentat la securitatea naţională sau trădarea. De exemplu, Japonia a indicat următoarele infracţiuni: incitarea unei agresiuni străine, furnizarea ajutorului inamicului, incendierea voluntară a 1 Amnesty International, Death Penalty News (Londra), 1996, pag. 90 2 China, Cuba, Ghana, Malayzia, Mali, Nigeria, Uganda, Congo, Singapore, Sudan, Vietnam şi Zambia 3 Camerun, China, Iran, Jamahiria Arabă Libiană, Malayzia, Mali, Republica Democrată Congo, Singapore, Sudan, Congo şi Vietnam
67 unei clădiri locuite, distrugerea prin mijloace explozive, degradarea apei unei clădiri locuite şi utilizarea explozivilor, cu excepţia mai multor foste republici sovietice, nu se pare deloc că numărul ţărilor care pedepsesc acest tip de infracţiuni cu pedeapsa capitală sau diminuat ci probabil au crescut. După informaţiile disponibile, dizidenţa religioasă sub forma Balasfem sau apostasic (abjurare), rămâne o infracţiune pasibilă la pedeapsa capitală în Arabia Saudită, în Jamahiria Arabă Libiană, în Pakistan, Iran şi Sudan. De altfel, numărul infracţiunilor pasibile la pedeapsa cu moartea rămâne relativ ridicat în mai multe ţări şi regiuni, în particular Arabia Saudită, China1, Cuba, Irak, Filipine, Taiwan, Republica Islamică Iran şi Sudan2. În raportul de activitate asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare, Raportul special al Comisiei drepturilor omului a spus că pedeapsa capitală nu ar trebui în nici o circumstanţă să fie obligatorie (A/55/288, par. 34). Poate fi dificil sau chiar imposibil pentru un tribunal să ţină seama de diferite circumstanţe atenuante care ar putea să se considere o infracţiune dată ca fă1 În ceea ce priveşte importanţa pedepsei cu moartea în China detalii în „ The Death Penalty from a European perspective”, Hans Jorg Albrecht sau „EUChina Human Rights Dialogue” Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene şi China care a avut loc la Beijing în perioada 19-20 octombrie 1998 „Studienreihe des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4, Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000, pag. 95-118 2 Această listă trebuie să fie considerată ca inventar inevitabil incomplet construit pornind de la informaţii provenite din diverse surse şi din momente diferite 68 când parte dintre crimele cele mai grave atunci când pedeapsa cu moartea este obligatorie, chiar dacă aceasta poate fi comutată. Încă odată nu se dispune deloc de informaţii asupra măsurii în care pedeapsa capitală este obligatorie pentru câteva infracţiuni, căci puţine state favorabile să menţină această pedeapsă şi aboliţioniste de fapt au răspuns la cea de-a şasea anchetă. Pedeapsa cu moartea este obligatorie pentru omor de care sunt pasibile persoanele din Barbados, Comore, Liban şi Turcia. După răspunsul Japoniei Codul penal al acestei ţări al acestei ţări prevede obligatoriu pedeapsa cu moartea în caz de conspirare cu un stat străin, vizând antrenarea unui atac armat contra Japoniei, dar un judecător poate comuta pedeapsa pe motive juridice sau când el consideră că pedeapsa este prea severă pentru infracţiunea comisă. Regula din răspunsul Bahrainului că pedeapsa capitală este obligatorie în cazul asasinării unui agent de forţă publică. Pedeapsa cu moartea este obligatorie în Antigua et Barbuda în caz de trădare şi pentru câteva infracţiuni
contra statului, dar facultative în caz de omor. În Comore ea este obligatorie în caz de infracţiune contra statului, trădare şi spionaj; în Iordania, în caz de infracţiuni contra persoanelor şi infracţiuni legate de droguri. În Liban în caz de infracţiune contra persoanelor, contra statului şi infracţiuni cu caracter militar şi în Myanmar (după alte surse) pedeapsa capitală este obligatorie în caz de asasinat şi de înaltă trădare, dar ea este facultativă pentru fabricarea şi traficul de droguri. În Turcia, ea este obligatorie pentru câteva infracţiuni teroriste şi infracţiuni cu caracter militar. Rwanda a declarat că pedeapsa cu moartea este întotdeauna facul69 tativă, dar după alte surse ea ar fi obligatorie pentru organizarea, incitarea sau participarea la genocid. Deşi Togo nu a executat nici un condamnat din 1979, pedeapsa capitală rămâne obligatorie pentru toate infracţiunile pentru care este prevăzută în timp de pace şi în timp de război. Situaţia nu este totuşi foarte clară pentru că, în răspunsul său, guvernul togolez a indicat că, în timpul perioadei considerate, nici un recurs în graţie, nici o cerere de comutare a pedepsei, nici o amânare de condamnare nu a fost prezentată de persoanele condamnate la moarte. Se spune că mai multe ţări şi regiuni menţin pedeapsa capitală obligatorie pentru câteva infracţiuni, în special Grenada şi Zimbabwe pentru omoruri; Kuweit, Taiwan şi Thailanda pentru diverse infracţiuni legate de droguri; Guatemala şi Filipine pentru violul copiilor. În această ultimă ţară pedeapsa cu moartea este obligatorie şi în alte cazuri precise. SECŢIUNEA 2 A doua garanţie Nici un element de informaţie furnizat de către ţările care au răspuns la anchetă, nu a indicat ca una dintre ele să fi aplicat pedeapsa cu moartea într-o manieră retroactivă, nici că legislaţia lor ar autoriza acest lucru. Se pare totuşi, după alte surse, că prin decretul no 115 din 1994, Irak a reinstaurat pedeapsa cu moartea, în aşa fel încât aceasta să poată fi aplicată retroactiv persoanelor care au refuzat pentru a treia oară să-şi îndeplinească serviciul militar. Bahrain, Barbados, Belarus, Indonezia, Japonia, Kazahstan, Niger, Rwanda, Thailanda şi Turcia au spus că ele au autorizat aplicarea pedepsei cu moar70 tea de substituţie dacă pedeapsa cu moartea este abolită. Liban şi Chile, din contră, se opun. SECŢIUNEA 3 A treia garanţie Persoane în vârstă de mai puţin de 18 ani Patru dintre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste da fapt, au răspuns la anchetă Chile, Indonezia, Togo şi S.U.A. şi prevăd în legislaţia lor impunerea pedepsei capitale persoanelor care au comis o infracţiune pasibilă la această pedeapsă când ele aveau mai puţin de 18 ani. Indonezia nu prevede
vârsta minimă pentru aplicarea pedepsei capitale. În Togo, vârsta minimă pentru aplicarea pedepsei capitale este de 16 ani, dar nici o pedeapsă cu moartea nu a fost pronunţată în această ţară în timpul perioadei anchetei. Vârsta minimă este de 16 ani în Chile, dar nici o persoană de mai puţin de 18 ani nu a fost executată de numeroşi ani. Constituţia S.U.A. interzice impunerea pedepsei capitale persoanelor în vârstă de 16 ani în momentul în care ele au comis infracţiunea. Legislaţia a patrusprezece state şi dreptul federal fixează vârsta minimă la 18 ani, iar în patru state ea este de 17 ani şi în 13 state de 16 ani, alte şapte state nu precizează vârsta minimă1. Statele Unite nu au ratificat convenţia relativă la drepturile copilului şi au emis o rezervă în ceea ce priveşte paragraful 5, art. 6 (Rezoluţia 44/25) al Adunării generale 1 Statele Unite, „Capital punishment 1999”, Bureau of Justice Statistics Bulletin (Washington), decembrie 2000 71 la termenul căruia o sentinţă la moarte nu poate fi impusă pentru crimele comise de o persoană în vârsta de mai puţin de 18 ani. Statele Unite nu observă această garanţie şi nu şi-au retras rezerva privind Pactul internaţional. La sfârşitul anului 1999, în afacerea Domingues contra statului Nevada, Curtea supremă a decis, după ce a ascultat argumentele procurorului general, să nu examineze problema stabilirii dacă execuţia unei persoane în vârstă de 16 ani, în momentul în care infracţiunea a fost comisă, constituie o violare a dreptului internaţional cutumiar şi a obligaţiilor convenţionale ale Statelor Unite1. După începutul anului 1994, mai multe ţări s-au conformat acestei garanţii, Barbados, China, Yemen, Zimbabwe. Lor li s-au alăturat şi Pakistan, când ordonanţa relativă a sistemului de justiţie pentru minori din luna iulie a anului 2000 a abolit pedeapsa cu moartea pentru persoanele de mai puţin de 18 ani în momentul în care infracţiunea a fost comisă. Se pare că această măsură nu a fost aplicată retroactiv persoanelor deja condamnate la moarte2. Există mai puţin de 14 ţări3 care au ratificat Convenţia relativă la drepturile copilului fără rezervă, după informaţiile disponibile, au modificat legislaţia lor în aşa manieră încât să excludă impunerea pedepsei cu moartea persoanelor care au comis a infracţiune pasibilă la 1 Michael Domingues v. Nevada, 528 U.S. 963 (1999) 2 Amnesty International, Children and the Death Penalty: Executions Worlwide since 1990 (no ACT/50/610/2000), pag. 7 3 Afganistan, Arabia Saudită, Bangladesh, Burundi, Emiratele Arabe Unite, India, Iran, Irak, Malayzia, Maroc, Myanmar, Nigeria (cu excepţia dreptului federal), Republica Coreea şi Republica Democrată Congo 72 această pedeapsă, atunci când ele sunt în vârstă de mai puţin de 18 ani.
În cursul perioadei examinate, a fost semnalat că patru ţări au executat mai puţin de o persoană în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul în care infracţiunea a fost comisă. Este vorba despre următoarele ţări (numărul persoanelor executate în timpul celor şapte ani ai perioadei 1996-2000 este indicat în paranteze): Statele Unite (8 din care 4 – Texas, 1 – Oklahoma şi 3 - Virginia), Nigeria (1), Pakistan (1) şi Republica Islamică Iran (2) 1. La sfârşitul lui octombrie 2000, 83 de deţinuţi aşteptau încă să fie executaţi în 16 state din statele unite pentru infracţiuni pe care ei le-au comis când aveau 16 sau 17 ani. O treime din aceste persoane erau deţinuţi în statul Texas2. În 2000, Republica Democratică Congo a executat un tânăr de 14 ani în mai puţin de 30 de minute de la condamnarea sa3. 1 În Death Penalty News, decembrie 1999 (no ACT 53/05/99), pag. 5, se pune problema articolului apărut în 24 octombrie 1999, în jurnalul Kyahan, din Teheran, unde se menţionează spânzurătoare în Republica Islamică Iran a doi oameni în vârstă de 17 şi respectiv 18 ani, care au omorât un om şi pefiul lui în vârstă de 16 ani. Este vorba despre o execuţie a unui om de 17 ani în Nigeria, despre execuţia, în Pakistan a unui tânăr de 14 în momentul în care infracţiunea a fost comisă, toate făcute publice în Amnesty International, Raport anual, 1998 (Londra 1999), pag. 269 2 Victor V. Streib, „The Juvenile Death Penalty Today”, pe Internet la http://www.law.onu.edu/faculty/streib/juvdeath.htm şi Amnesty International S.U.A., „Shame in the 21th Century” (no AMR 51/189/99) şi Amnesty International S.U.A., „Children and the Death Penalty: Executions Worlwide since 1990” (no ACT 50/010/2000), pag.8 3 Un alt exemplu în „Ramyattan contra Trinidad Tobago”, The Times, aprilie 1999 sau „Campbell contra Trinidad Tobago”, The Times, 21 iulie 1999 73 În rezoluţia sa 1999/4 subcomisia protecţiei drepturilor omului a condamnat categoric impunerea şi aplicarea pedepsei cu moartea persoanelor în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul comiterii infracţiunii şi a rugat insistent ca toate statele care menţin pedeapsa cu moartea pentru minorii delicvenţi să se angajeze să abolească pedeapsa cu moartea pentru aceste persoane. Anul următor, în rezoluţia sa 2000/17 subcomisia a rugat Comisia drepturilor omului să adopte o decizie potrivit căreia impunerea pedepsei cu moartea persoanelor în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul comiterii crimei constituie o violare a dreptului internaţional cutumiar. Vârsta maximă Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea care au răspuns la cea de-a şasea anchetă, doar unul – Kazahstan – a indicat să fi fixat o vârstă maximală deasupra căruia nimeni nu mai poate fi executat – 65 de ani. Alte ţări au ferit persoanelor în vârstă de pedeapsa cu moartea: Federaţia Rusă (65), Filipine şi Sudan (70), Guatemala şi Mongolia (60). Foarte puţine
dintre execuţiile persoanelor în vârstă au fost semnalate. Totuşi, s-a auzit că un deţinut în vârstă de 70 de ani a fost executat în Japonia în 1995. La sfârşitul anului 1998, dintre deţinuţii condamnaţi la moarte, cei mai în vârstă erau: o persoană de 83 de ani din Japonia şi o persoană de 84 de ani din Statele Unite. Femei însărcinate sau mamele copiilor mici Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt, Chile şi Japonia sunt 74 singurele care răspuns că pedeapsa cu moartea putea fi impusă unei femei însărcinate, dar ele au adăugat că execuţia va fi suspendată în mod normal. O majoritate de ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea care nu au răspuns la anchetă îşi rezervă puterea de a condamna la moarte o femeie gravidă şi să o execute printro amânare, plecând de la câteva luni până la mai mulţi ani, de la naşterea copilului. În răspunsul lor, Barbados, Camerun, Liban, Niger, Rwanda, Togo şi Turcia au indicat că nici o dispoziţie nu interzicea condamnarea la moarte a unei mame cu copii mici. Nici o execuţie de femeie însărcinată nu a fost semnalată în lume în cursul ultimilor ani, deşi o condamnare la moarte ar fi fost pronunţată în Republica Democratică Congo în 1998. Se ignoră dacă femeile care tocmai au născut au fost executate între 1994-2000. Femeile sunt total ferite de pedeapsa cu moartea în câteva ţări ca Federaţia Rusă şi Uzbekistan (după 1995). În alte ţări, cum ar fi Cuba, nici o femeie nu a fost vreodată executată. Totuşi, condamnări la moarte au fost pronunţate contra femeilor adulte în Japonia şi Thailanda şi în numeroase alte ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. O femeie a fost executată în Rwanda, în Japonia o femeie adultă a fost executată în 1997, iar alta în Qatar. În Statele Unite, 33 de femei adulte erau în atenţia execuţiei la sfârşitul lui octombrie 2000, O femeie adultă a fost executată în Texas în 1998, ceea ce constituie prima execuţie de acest tip din ţară după 1984. după această dată, 4 alte femei au fost executate în Statele Unite, din care ultima în ianuarie 2000. se pare că execuţia unei femei este încă foarte curentă în Arabia Saudită şi în China, unde 14 femei au fost executate 75 dită şi în China, unde 14 femei au fost executate între 1994 şi 1999. Persoane lovite de alienări mintale sau având capacitatea intelectuală foarte limitată Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns, doar Togo a indicat că dreptul autorizează condamnarea la moarte a persoanelor lovite de alienări mintale. Alte surse arată că în majoritatea altor ţări, alienările mintale
sunt un fapt justificativ, putând fi invocat de persoanele pasibile la pedeapsa capitală. De altfel, ca în cazul Japoniei, dacă o persoană condamnată la moarte este lovită de alienaţie, ea nu este executată timp cât va rămâne în această stare. Totodată, în practică, faptul că o persoană suferă de probleme mintale sau având capacităţi mintale extrem de ridicate scapă sau nu de pedeapsa cu moartea depinde într-o mare măsură de prezenţa experţilor în psihiatrie, putând depune mărturie în favoarea sa. Astfel, secţiunea judiciară a Consiliului privat din Londra, a admis, pe motivul penuriei psihiatrice legiste calificate în câteva ţări din Caraibe, sănătatea mintală a defendorilor în afaceri de moarte nu este evaluată sistematic1. După începutul lui 1994 şi până la sfârşitul anului 2000, mai puţin de 15 deţinuţi au fost executaţi în S.U.A. – execuţia cea mai recentă datează din septembrie 2000. 1 Un alt exemplu în „Ramyattan contra Trinidad Tobago”, The Times, aprilie 1999 sau „Campbell contra Trinidad Tobago”, The Times, 21 iulie 1999 76 Numărul anual de execuţii pare să se fi diminuat după începutul anului 1996, dovadă fiind protestele contra execuţiilor persoanelor atinse de alienări mintale care au avut un efect benefic1. Execuţia acestor persoane este astăzi interzisă în 13 din 38 de ţări care sunt favorabile să menţină pedeapsa cu moartea2. SECŢIUNEA 4 A patra garanţie Ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea care au răspuns la cel de-al şaselea studiu au indicat că ele au observat cea de-a patra garanţie şi că, în nici un caz, execuţia inocentului nu a fost semnalată între 1994 şi 1998. Totodată, respectul acelei garanţii, pentru toate statele care menţin pedeapsa cu moartea, este mai mult o dorinţă decât o realitate, în toate cazurile. De exemplu, Statele Unite afirmă că culpabilitatea unei persoane trebuie să fie dovedită peste orice îndoială rezonabilă pentru infracţiunile pasibile la pedeapsa cu moartea, dar procedurile de apel din aceste ţări au permis unui număr mare de persoane să scape de pedeapsa capitală. De fapt, între 1994-1999, 87 de condamnări la moarte au fost anulate sau ridicate de curţile de apel. 1 Death Penalty Informations Center, „Mental retardation and the death penalty” sau http://www.deathpenaltyinfo.org/dpicmr.html 2 Arkansas, Colorado, Indiana, Georgia, Maryland, Kansas, Kentucky, Nebraska, New Mexic, New York (acesta autorizează execuţia persoanelor cu deficienţe mintale doar în caz de crimă comisă în închisoare), Dakota de Sud, Tennessee, Washington şi statul federal 77 În medie, 34 de condamnări pe an au fost anulate în întregime1. Aceste cifre nu acoperă toate statele care aplică pedeapsa capitală şi nu mai permit estimarea tuturor persoanelor condamnate la moarte. În iulie 2000, un
studiu important a arătat, pentru prima oară, amploarea veritabilă a erorilor judiciare grave comise în ceea ce priveşte condamnările la moarte în Statele Unite. Intitulat „A Broken System: Error Rates in Capital Cases 1973-1995”2, acest studiu este purtat asupra tuturor persoanelor condamnate la moarte în aceşti 23 de ani. Se pare că în 68% din cazuri, care fiind la cel de-al treilea stadiu final de apel la nivelul statelor sau statului federal în timpul acestei perioade (procedură care ia nouă ani în medie) s-a constatat o eroare de judecată suficientă pentru a anula condamnarea la moarte iniţială. Studiul identifica cauzele erorilor cele mai grave. 37% dintre ele erau datorate incompetenţei grave a avocaţilor apărării, 19% suprimării indicelor de către serviciul poliţiei sau de ministerul public şi 20% faptului că juraţii au fost prost informaţi. 4/5 din deţinuţii a căror condamnare la moarte a fost anulată nu au fost executaţi din 1 James L. Stephan et Tracy L.Snell, „Capital punishment, 1994 (Washington, Department of Justice din Statele Unite, 1996) şi Bureau of Justice Statistics Bulletin din 1995, 1996, 1997, 1998 s-a semnalat în Buletinul din 1999 că condamnările la moarte a 88 de persoane au fost anulate sau ridicate şi curţile de apel au anulat 31 de condamnări la moarte. Trebuie notat faptul că aceste cifre nu privesc decât 21 de state care au comunicat acest lucru 2 James S. Liebman, „A Broken System: Error Rates in Capital Cases 19731995” şi adresa de Internet http://www.paw.columbia.edu/ /instructionalservices/liebman 78 cauză că aceste erori au fost corijate în cursul unui nou proces şi 7% dintre ele au fost declarate inocente de infracţiunea pasibilă la pedeapsa cu moartea. În concluzie, s-a considerat că doar 11% dintre persoanele condamnate la moarte iniţial merită această pedeapsă, odată ce erorile primului proces au fost corijate. Căile indicate s-au ridicat în Statele Unite pentru a atrage atenţia asupra faptului că persoanele inocente erau mereu pe punctul condamnării la moarte şi câteva dintre ele sfârşeau prin a fi executate. În 1999. persoane condamnate la moarte, când inocenţa lor a fost stabilită şi alte trei au fost eliberate în primele luni ale anului 2000, ajungând la numărul total de 95 de condamnări la moarte inocente după 19731. În statul Illinois, unde 12 deţinuţi condamnaţi la moarte au fost eliberaţi din 1994 pentru că culpabilitatea lor era îndoielnică, un nou caz în 1999 a fost la ordinea zilei. Datorită studiilor făcute de studenţii jurnalişti, un condamnat la moarte a fost declarat nevinovat doar cu cinci zile înaintea executării sale. Guvernul statului Illinois, favorabil la pedeapsa capitală, a fost atât de uimit că a anunţat un moratoriu asupra execuţiilor până la publicarea unui studiu asupra administrării pedepsei capitale în acest stat2. 1 Death Penalty Information Center)2001=, „Innocence and the Death Penalty”
şi http://www.deathpenaltyinfo.org/innoc.html 2 Amnesty International, „U.S.A.: Increasing Concern over Execution of Innocent”, Death Penalty News (Londra), iunie 2000 (no ACT 53/02/2000), pag. 1-2 79 Un proiect de lege intitulat „The Innocence Protection Act” (Lege asupra protejării inocenţei) a fost prezentat Senatului la începutul anului 2000. Mai multe alte ţări au indicat că între 1994-1998, unele persoane au fost eliberate câteodată din închisoare după numeroşi ani de detenţie pe baza inocenţei lor. Aceste ţări sunt: Belize, China, Japonia, Malayzia, Malawi, Pakistan, Papua-Noua Guinee, Filipine, TrinidadTobago şi Turcia (care a declarat în răspunsul său că aceasta nu este cazul). De altfel, condamnările au dat loc unei execuţii şi au fost identificate şi câteva dintre ele anulate postum în Federaţia Rusă, în Uzbekistan şi în Regatul Unit1. Dacă un număr ridicat de erori de drept şi de fapte comise sunt constatate în cursul apelului în Statele Unite unde câmpul de aplicare al pedepsei cu moartea este delimitat şi unde sistemul juridic este foarte dezvoltat, se poate ca aceste erori să se producă şi în numeroase alte ţări favorabile să menţină această pedeapsă. SECŢIUNEA 5 A cincea garanţie Toate statele care au răspuns întrebărilor privind diferitele aspecte ale celei de-a cincea garanţii au afirmat că o asistenţă judiciară apropiată a furnizat toate stadiile de procedură penală (cu o singură excepţie, Antigua şi Barbuda, care nu a furnizat decât „câteva sta1 Amnesty International, „United States of America: Fatal Flaws: Innocence and the Death Penalty”, noiembrie 1998 (no AMR 51/69/98) şi D. Barry şi E. Williams, „Russia’s Death Penalty Dilemes”, Criminal Law Forum, vol. 8, 1998, pag. 231 80 dii” ale procedurii). Bahrain, Barbados, Comore, Kazahstan, Thailanda şi Turcia au indicat că serviciile unui avocat furnizează peste cele care sunt acordate persoanelor nepasibile la pedeapsa capitală. De exemplu, Bahrain cunoştea că dacă apărătorul nu era în măsură să ia un avocat, guvernul îi atribuie unul în aşa fel încât să îi garanteze o asistenţă juridică în toate stadiile procedurii. Nici o întrebare suplimentară nu a fost pusă guvernelor asupra formelor de detenţie sau întemniţare ale persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea înaintea procesului lor, nici asupra serviciilor de interpretări sau de traducere propuse. Statele Unite au declarat în răspunsul lor că preveniţii dispun de o amânare suficientă înaintea procesului pe care ei pot să aibă recurs la o asistenţă juridică şi la alte resurse necesare şi că ei au posibilitatea să îşi pregătească într-o manieră adecvată apărarea lor în faţa
unui tribunal just şi imparţial Concluziile studiului aprofundat realizat de Facultatea de drept din Universitatea din Columbia, descris în paragraful 117-107 din acest raport sugerează că există o abatere considerabilă între cele două descripţii oficiale a garanţiilor de care dispun preveniţii şi realitatea procedurii penale. Mexic a chemat atenţia asupra avizului consultativ formulat la cererea sa de către Curtea americană a drepturilor omului din 1 octombrie 1999 privind dreptul de informare asupra asistenţei consultative. De fapt, cetăţenii străini au fost executaţi în Statele Unite fără a fi informaţi atunci de arestarea lor, de dreptul lor la o asistenţă consulară, ceea ce este contrară cu 81 prevederile art. 36 a Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare1, ratificată în 1969 de către Statele Unite. După Raportorul special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare, aceste fapte vor fi produse şi în Arabia Saudită. Guvernul german intentează în faţa Curţii internaţionale de justiţie o procedură contra Statelor Unite privind doi cetăţeni germani, Karl şi Walter LeGrand. Cele două persoane au fost executate în Statele Unite la începutul anului 1999 fără să fie informate în momentul arestării lor de drepturile lor la o asistenţă consulară şi, atunci când Curtea Internaţională a formulat un aviz, potrivit căruia execuţia ar trebui să fie raportată până ce o decizie finală a fost luată în procedura angajată de Germania. În timpul perioadei considerate, condamnările la moarte au fost pronunţate în mai multe ţări şi teritorii şi au dat naştere unui proces neconform cu normele internaţionale. În numeroase cazuri, este vorba de civili sau soldaţi traduşi în faţa tribunalelor speciale sau militare pentru a remedia problemele civile. În această privinţă, următoarele ţări au fost citate de către Raportorul special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare sau de către Comisia drepturilor omului: Algeria, Egipt, Irak, Kuweit, Nigeria, Pakistan, Republica Democrată Congo şi Sierra Leone2. 1 Recueil des Traites des Nations Unies, no 8638-8640, vol. 596, nnr. 262-512 2 Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquante-traisieme session, Suplement no 40, vol. I (A/53/40), cap. V, sect. C şi Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquante-unicieme session, Suplement no 40, vol. I (A/51/40), par. 42 82 Atenţia a fost îndreptată şi asupra posibilităţii tribunalelor islamice de a pronunţa condamnările la moarte în cadrul unei proceduri de tipul referit (în special în Cecenia) şi asupra faptului că în Afganistan judecătorii nu au practic nici o formaţiune. În Somalia, tribunalele autohtone, locale sau clinice au pronunţat condamnările
la moarte. A mai fost semnalat că în cursul procesului, apărătorul care beneficiază de asistenţă juridică insuficientă va beneficia prea târziu pentru a-şi putea pregăti suficient apărarea sau nu va beneficia deloc. Raportorul special s-a preocupat de faptul că numeroase procese nu au fost conforme normelor internaţionale de achitare în mai multe privinţe, în ţările şi regiunile următoare: Afganistan, Arabia Saudită, China, teritoriul relevant al Autorităţii palestiniene, Rwanda şi Yemen. Este admis ca asistenţa juridică şi treapta pregătirii apărării persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea sunt suficiente, în numeroase state din Caraibe care menţin pedeapsa cu moartea, ca şi în câteva părţi din Statele Unite1. Toate ţările şi regiunile care au răspuns, au indicat că nu a existat o execuţie fără procedură judiciară sau la termenul unei proceduri extrajudiciare, ceea ce nu va fi cazul în lumea întreagă ca mărturie a Raportorului special. În mai multe ţări, perioada 1994-1998 s-a soldat cu un bilanţ nefast de execuţii extrajudiciare şi de dispariţii, câteodată în proporţii de genocid. 1 Roger Hoot, „The Death Penalty: A Worldwide Perspective” (Oxford University Press, 1990), pag. 107-111 83 SECŢIUNEA 6 A şasea garanţie Printre cele 19 ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt care au furnizat informaţii privind cel de-al şaselea raport, Bahrain, Camerun, Chile, Indonezia, Irak, Kazahstan, Rwanda, Thailanda şi Turcia au indicat că o procedură obligatorie de apel în faţa unei jurisdicţii superioare a fost dovedită în toate cazurile de condamnare la moarte pentru punctele de drept de procedură şi de fapt ca şi în raport de securitatea pedepsei (fără cea în caz de genocid în Rwanda). Statele Unite au declarat că legislaţia lor prevede un reexamen aprofundat în caz de apel, înainte ca execuţia la moarte să fie pusă în aplicare. În Japonia, un acuzat, poate face apel în faţa unei curţi supreme, pentru punctele de drept, de fapt şi de procedură, ca şi pentru motiv de securitate a pedepsei, dar conform legii de procedură, nu este obligatoriu. Între 1994 şi 1998, 234 de apeluri contra pedepsei cu moartea au fost admise în Belarus, 133 în Thailanda, 5 în Japonia, 1 în Bahrain şi 1 în Maroc. Alte ţări nu au furnizat statistici. În răspunsul lor, Antigua şi Barbuda, Liban şi Togo au indicat că persoanele condamnate la moarte au automat dreptul să facă apel doar pentru punctele de drept şi de procedură. Cum în Japonia, procedura de apel nu este obligatorie, cu alte cuvinte Curtea de apel nu va examina afacerea dacă deţinutul nu-şi va exersa dreptul de a face apel sau acesta îşi retrage apelul. Maroc a spus că legea prevede o procedură de apel obligatorie,
dar nu automată, pentru punctele de drept. Barbados, Belarus şi Niger au răspuns că condamnatul are dreptul 84 să facă apel în faţa unei jurisdicţii superioare, dar că acest drept nu este nici automatic, nici obligatoriu. În practică, secţiunea judiciară a Consiliului privat de la Londra cunoaşte apelurile în ceea ce priveşte Barbados. În Comore, unde infracţiunile pasibile la pedeapsa capitală sunt judecate de către o curte cu juri specială, nici o procedură de apel nu a fost prevăzută, dat fiind faptul că Curtea de casaţie nu funcţionează pentru că, aparent, nici un judecător nu a fost încă desemnat de Adunarea Naţională. În 1996, guvernământul Republicii Islamice Iran a indicat că toate persoanele condamnate la moarte au dreptul să facă apel în faţa unei jurisdicţii superioare (aici se înţelege Curtea de apel), dar că verdictele pronunţate erau executorii dacă: a. nici o prestaţie nu a fost emisă sau nici un recurs nu a fost format, într-o amânare de 30 de zile prevăzută de lege; b. verdictul era confirmat de către curtea superioară; c. cererea de apel a fost respinsă sau dacă apelul a fost definitiv respins Rezultă din preocupările confirmate de Raportorul special asupra execuţiilor extrajudiciare sumare sau arbitrare şi de Comitetul drepturilor omului că, în anumite ţări, tribunalele militare sau în curs de siguranţă, nu acordă persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea toate drepturile de recurs care sunt conferite persoanelor condamnate prin jurisdicţii de drept comun. Acesta ar fi cazul în Irak, Nigeria Republica Centrafricană şi Sierra Leone. Organizaţiile nonguvernamentale au exprimat aceleaşi preocupări privind alte ţări. 85 Toate ţările şi regiunile favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi aboliţioniste de fapt, care au răspuns la studiu, au indicat că o amânare obligatorie de aşteptare este prevăzută între condamnarea la moarte şi data execuţiei pedepsei, cu scopul de a lăsa condamnatului suficient timp pentru a-şi pregăti recursul cu ajutorul Consiliului care să epuizeze posibilităţile de recurs în graţiere. Nici o informaţie asupra duratei amânării nu a fost cerută, nici primită, în afară de cazul Japoniei care a indicat că condamnatul dispune de 14 zile. Informaţiile furnizate de alte ţări şi teritorii arată că, în ciuda existenţei procedurilor de apel stabilite, persoanele au fost executate în câteva zile după condamnarea lor, ceea ce lasă să se presupună că garanţiile procedurale pentru care apelul este dus până la sfârşitul său, sunt inexistente. Rapiditatea cu care pedeapsa cu moartea a fost
executată după câteva condamnări, în diverse ţări, a suscitat neliniştea organizaţiilor nonguvernamentale. În timpul perioadei considerate, s-au semnalat numeroase reluări de execuţie a persoanelor puţin după judecarea lor în China. Noua lege penală chineză din 1997 prevede totodată, că toate condamnările la moarte trebuie supuse, obligatoriu, verificării şi aprobării Curţii populare supreme (în afara celor care au fost pronunţate de această curte). În practică, Curtea populară supremă poate delega această funcţiune unei curţi înalte1 1. 1 Detalii în „ The Death Penalty from a European perspective”, Hans Jorg Albrecht, sau „EU-China Human Rights Dialogue” Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene şi China care a avut loc la Beijing în perioada 19-20 octombrie 1998 86 SECŢIUNEA 7 A şaptea garanţie 17 ţări şi teritorii favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, dar aboliţioniste de fapt care au răspuns la această parte a anchetei au declarat că în cursul perioadei examinate toate persoanele condamnate la moarte au dreptul de graţiere. În Bahrain, Barbados, Belarus, Chile, Kazahstan, liban, Maroc şi Thailanda ele au dreptul să prezinte o petiţie în comutarea pedepsei sau să ceară o amânare, dar nu şi în Comore, Niger sau Togo (unde nici o pedeapsă cu moartea nu a fost de fapt impusă). Nici o amânare nu poate fi acordată în Irak şi în Luanda, dar se acordă pentru minori şi femei însărcinate în Chile. În răspunsul său Turcia a spus că dreptul de graţiere este limitat prin faptul că preşedintele este obişnuit să repună total sau parţial o pedeapsă pentru cauza de maladie cronică, de incapacitate sau de bătrâneţe. Între 1994-1998, din 183 de deţinuţi care aveau posibilitatea de graţiere sau au prezentat o cerere de comutare a pedepsei, în Belarus, 25 au fost graţiaţi. În Thailanda din 133 de deţinuţi care au avut posibilitatea de graţiere (sau care au prezentat o cerere de comutare a pedepsei), 50 au fost graţiaţi. Mai mult, 75 de condamnaţi au fost amnistiaţi prin legea din 1996. 77 de deţinuţi din Maroc şi 40 din Rwanda aveau posibilitatea de graţiere, dar nici unul nu a fost graţiat. Camerun a declarat că 7 deţinuţi aveau posibilitatea de graţiere, dar nu a spus câţi au fost graţiaţi. Comore a acordat o comutare a 1 Studienrechte des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4, Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), Viena, Verlag Österreich, 2000, pag. 95-118 87 pedepsei la 2 din 4 condamnaţi la moarte. În Barbados două din cinci spre zece persoane condamnate la moarte au avut pedeapsa comutată în închisoare pe viaţă. 11 alte persoane au fost judecate din nou după ce au făcut apel în faţa secţiunii judiciare a Consiliului privat de la Londra; alte 2 persoane au murit în închisoare. Nici o
graţiere şi nici o comutare a pedepsei nu au fost acordate de emirul din Bahrain. În răspunsul său, Japonia a făcut cunoscut faptul că nici un deţinut nu avea posibilitatea de graţiere sau nu a cerut o amânare şi că singurul deţinut care a prezentat o cerere de comutare a pedepsei nu a obţinut-o. Nici o statistică nu este disponibilă pentru Turcia. În răspunsul lor Statele Unite au spus că, în conformitate cu legislaţiile statelor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi cu dreptul penal, recursurile în graţiere ar trebui să fie examinate individual pentru fiecare infracţiune. Există puţine date pentru alta ţări şi regiuni privind măsura în care dreptul de graţiere al condamnaţilor, de comutare sau de repunere a pedepsei lor a fost exercitat. Este clar totodată că în câteva ţări acest drept nu este decât foarte rar exercitat în favoarea condamnaţilor. În Statele Unite, de exemplu, doar 6 condamnaţi la moarte şi-au văzut pedeapsa comutată în cursul perioadei 1994-19981; 5 alţi deţinuţi au fost graţiaţi în 1999 şi 2 în 2000 2. În statul Texas de exemplu, doar comutarea pedepsei recomandată Guvernatorului de Pardons Board 1 National Coalition to Abolish the Death Penalty, “Death penalty profile (1999 Wrap-up)”, http://www.ncadp.org/stats/ 2 Death Penalty Informatons Center, Facts about clemency, http://www.deathpenaltyinfo.org/clemeney.html 88 în 1998, era prima propusă în 17 ani.1 S-a semnalat că nişte condamnaţi au fost rar graţiaţi în Indonezia şi că, comutarea pedepsei cu moartea de către preşedintele din Singapore în 1998, nu a fost decât a cincea acordată în 35 de ani.2 În numeroase ţări procedurile regizând comutarea, repunerea sau graţierea pedepsei nu oferă mereu garanţiile unei proceduri legale şi ele nu pot face obiectul unei reexaminări. În această privinţă, decizia luată recent de secţiunea judiciară a Consiliului privat de la Londra în afacerea „Neville Lewis et autres contre Procureur general de la Jamaique et un autre” prezintă un interes particular. După această decizie exerciţiul dreptului de graţiere ar trebui, din punct de vedere al obligaţiilor internaţionale ale statului Jamaica, să urmeze procedurile juste şi apropiate şi să poată face obiectul unei revizii judiciare. În ţările unde legea islamică este aplicată, sistemul “DIYA” înlocuieşte comutarea pedepsei. Familia victimei poate alege între executarea şi comutarea pedepsei, cu sau fără indemnizaţie. Ar fi util ca aceste ţări să furnizeze statistici asupra măsurii în care “DIYA” este acceptată la locul execuţiilor. SECŢIUNEA 8 A opta garanţie Japonia a declarat că legislaţia sa nu împiedică o persoană să fie executată în timpul unei proceduri de re1 Amnesty International, Killing without Mercy Clemency Procedures in Texas
(Londres), iunie 1999), no.AMR 51/85/1999), p.6 2 Amnesty International, Killing without Mercy: Clemency procedures in Texas (Londres), iunie 1999, (no.AMR 51/85/1999, p.6 89 curs în graţiere. Mai multe ţări din Caraibe, favorabile să menţină pedeapsa cu moartea au subliniat că timpul care îi trebuie Comitetului drepturilor omului şi Comisiei interamericane a drepturilor omului pentru a examina un apel şi a delibera, este excesiv şi le împiedică de fapt să aplice pedeapsa cu moartea. În afacerea Pratt Morgan contra Procurorului general din Jamaica, secţiunea judiciară a Consiliului privat a afirmat în decizia sa că faptul de a avea influenţă asupra deţinutului, ameninţă cu o execuţie de mai mult de 5 ani şi este un comportament inuman sau degradant. Statele au semnalat că ele acordă mereu o amânare execuţiei în aşteptare unei judecăţi finale în cazul unui recurs în graţiere. De aceea în mai 1998 Trinidad-Tobago şi-a retras adeziunea la Protocolul facultativ raportându-se la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice ca şi la Convenţia americană a drepturilor omului. În aceeaşi zi ea a aderat din nou la Pactul internaţional al forumului cu o rezervă. Ştiind că Comitetul drepturilor omului nu are competenţă pentru primirea şi executarea comunicaţiilor privind un deţinut condamnat la moarte pentru ceea ce este o mare problemă, având legătură cu urmările judiciare cărora el le-a fost obiectul cu detenţia, cu procesul său, cu condamnarea şi cu pedeapsa sa sau la executarea pedepsei cu moartea.1 Comitetul drepturilor omului a statuat în afacerea Rawle Kennedy, victima citată de o violare a drepturilor omului relativă la pedeap1 Ministerul Afacerilor Străine al Trinite şi Tobago, Instrument of Accesion to Optional Protocol to the International Covenant on civil and political Rights with a Reservation Excluding the Competence of the Human Rights Committee to Receive and Consider Communications in Relation to the Impositions of the Death Penalty. 90 sa cu moartea în Trinidad-Tobago, că ea nu poate accepta o rezervă care să vireze un grup de indivizi căruia să îi acorde o protecţie mai mică decât cea de care beneficiază restul populaţiei. Acesta constituie o discriminare care duce la principiile fundamentale consacrate pactului şi Protocoalelor din acest motiv rezerva nu poate fi declarată compatibilă cu obiectul şi scopul protocolului facultativ. Trinidad-Tobago a procedat la o convenţie în iunie 1999 când deţinutul a angajat o procedură de recurs înaintea comisiei interamericane a drepturilor omului.1 La fel, la începutul anului 2000, un om adulta fost executat în Bahamas deşi el a angajat o procedură de recurs în faţa aceleiaşi instanţe. Jamaica recunoaşte mereu competenţa Comisiei interamericane a drepturilor omului, dar ea a limitat la şase luni răgazul pe care–l acordă comisiei
pentru examinarea apelurilor contra pedepsei cu moartea, o dată ce toate posibilităţile interne de recurs au fost epuizate. Aceste forţe ridică probleme critice pentru punerea în funcţiune a garanţiilor destinate să asigure că toate posibilităţile de apel şi de recurs, la nivel naţional şi internaţional, s-au epuizat înaintea epuizării executării pedepsei cu moartea. 1 Deşi Trinidad-Tobago şi-a retras adeziunea la Convenţia interamericană a drepturilor omului, solicitantul are acces la Comisia interamericană a drepturilor omului, atâta timp cât Trinidad-Tobago este membru al Organizaţiei Statelor Americane. 91 SECŢIUNEA 9 A noua garanţie În 3 dintre ţările favorabile la pedeapsa cu moartea sau aboliţioniste de fapt, care au răspuns la chestionar, condamnaţii sunt spânzuraţi. (Barbados, Japonia şi Liban) şi în alte 6 ţări (Bahrain, Camerun, Comore, Indonezia, Rwanda şi Thailanda ei sunt împuşcaţi). În Irak ei sunt spânzuraţi sau împuşcaţi. Kazahstan, Togo şi Turcia nu a furnizat nici o informaţie. Din pagina de Web a Guvernului thailandez reiese că ministrul de interne a decis ca toţi condamnaţii să fie pe viitor executaţi prin injectarea unui produs mortal şi el a însărcinat un comitet guvernamental să se ocupe cu acest proiect de lege. Acesta a fost refuzat de Parlamentul thailandez. Totuşi Cabinetul a apărat din nou (2001) metoda injectării unui produs mortal. În Statele Unite, 34 din 38 de state care au menţinut pedeapsa cu moartea, procedează prin injectare, altele recurg la scaune electrice.1 „Medicamentarea“ pedepsei capitale ridică problema măsurii în care medicamentele ar trebui implicate în procesul execuţiei. La cea de-a 52-a Adunare generală ţinută în octombrie 2000, Asociaţia medicală mondială a modificat o rezoluţie adoptată la cea de-a 34-a Adunare, pentru a declara că: „Participarea medicamentelor la pe1 Statele Unite, “Capital punishment, 1999” Bureau of justice Statistics Bulletin (Washington), decembrie 2000. În Alabama, Florida, Georgia şi în Nebraska, electrocutarea este singura metodă. În alte state: electrocutarea -7 state; folosirea gazului metan - 4 state; spânzurarea - 3 state; plutonul de execuţie 3 state. Sunt autorizate în unele circumstanţe, în general pentru deţinuţii care au ales una dintre aceste metode de execuţie şi au fost condamnaţi la pedeapsa capitală înainte ca metoda injectării unui produs mortal să fie introdus 92 deapsa capitală, oricare ar fi ele şi oricare ar fi faza execuţiei, este contrară eticii.”1 În Comore, Liban şi Rwanda cel puţin un condamnat a fost executat în public între 1994 şi 1998. După răspunsul dat de Liban, execuţiile în public erau considerate a fi disuasive, din cauza caracterului oribil al crimei comise. Rwanda a declarat că execuţiile publice au avut loc în cursul acestei perioade, dar nu a indicat dacă cele
22 de persoane executate între 1994-1998 au fost toate în public. În privinţa cunoaşterii dacă pedeapsa capitală a fost executată în aşa manieră încât să cauzeze minimum de suferinţe posibile condamnatului, Liban şi Rwanda au răspuns afirmativ. Din contră, nici Thailanda, nici Comore, unde condamnaţii sunt împuşcaţi, nu au pretins că este cazul. Camerun a semnalat că el a procedat la execuţie într-un loc public. După alte informaţii, execuţiile au avut loc în public sau au fost retransmise la televiziune, în cursul perioadei considerate, în alte 11 ţări sau regiuni.2 Comitetul drepturilor omului a condamnat aceste execuţii ca fiind “incompatibile cu demnitatea umană”. În numeroase ţări spectatorii au participat la execuţii. Amnesty International a continuat să semnaleze în 1998 că manifestări publice aveau loc în China în cursul cărora persoanele condamnate la pedeapsa capitală trebuiau să defileze şi erau umiliţi înaintea executării lor3. 1 http://www.wma.net/f/policy/20-6-81-f.html 2 Afganistan, Arabia Saudită, China, Guatemala, Guineea Ecuatorială, Iran, Nigeria, Republica Democrată Congo, Republica populară democrată Coreea, Cecenia şi Vietnam 3 Amnesty Internationa l”People’s Republic of China: the Death Penalty in 1998, decembrie 1999(no. ASA 17/57/99)p.4 şi 5. 93 Normele internaţionale sunt în curs de elaborare privind fenomenul numit “Cartierul condamnaţilor la moarte”. După cum am mai menţionat, secţiunea judiciară a Consiliului privat a fixat la maxim cinci ani perioada în timpul căreia un condamnat la moarte poate aştepta executarea sentinţei. În cursul perioadei considerate, ţările au executat deţinuţii şi după perioade mai lungi. Între 1994-1998 au trecut în medie 10 ani şi 9 luni în Cartierul condamnaţilor la moarte.1 Curtea federală de apel a considerat în lege că faptul trecerii celor 15 ani nu constituie doar o violare a celui de-al optulea amendament, interzicând crimele crude şi neobişnuite2. În Japonia, ţară care a declarat că pedeapsa capitală a fost executată într-o manieră care să cauzeze minimum de suferinţe posibile condamnatului, se pare că execuţiile au avut loc la mai mult de zece ani de la condamnare. În 1997, o persoană a fost executată după 28 de ani de la condamnarea sa. S-a mai semnalat că condamnaţii la moarte sunt deţinuţi în timpul unor perioade lungi în Ghana şi în Indonezia înaintea execuţiei lor. Suferinţele prizonierilor, adesea deţinuţi în localuri foarte neprielnice şi menţinuţi într-o incertitudine extrem de penibilă, par a fi contrare spiritului celei de-a noua garanţii Chestionarul relativ la cea de-a şasea anchetă nu este purtat asupra condiţiilor în care sunt deţinuţi condamnaţii la moarte, nici asupra duratei perioadei în timpul căreia ei îşi aşteaptă execuţia. 1 Departament of Justice of United States, Capital punishment (publicaţie
anuală). 2 Chambers V. Bowersov, 157 F. 3d560. P.570 (8f cir.1998) 94 Capitolul VI INFORMAŢII ŞI CERCETĂRI Guvernele care sunt aboliţioniste sau favorabile să menţină pedeapsa cu moartea au fost rugate să umple secţiunea finală a chestionarului. Aceasta comportă un anumit număr de întrebări relative la cunoaşterea faptelor noi legate cu dezbaterea internaţională asupra pedepsei cu moartea, promovarea şi valoarea cercetării la sensibilitatea publicului şi la amploarea cooperării tehnice privind problemele relative la pedeapsa capitală. 40 dintre 63 de ţări nu au răspuns la nici o întrebare care figurează în această secţiune, înţelegându-se aici două dintre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea (Kazahstan care a declarat că aceste probleme nu privesc responsabilităţile Ministerului de Interne). Bulgaria care a abolit pedeapsa cu moartea în 1998 nu a răspuns de loc la întrebările sus menţionate. Treizeci şi şapte de ţări au spus că în timpul perioadei 19941998 ele s-au unit să urmeze dezbaterea internaţională asupra pedepsei capitale şi/sau să urmeze procentele organismelor Naţiunilor Unite pe acest subiect. Printre ele figurează 13 ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea sau aboliţioniste de fapt (Antigua şi Barbuda, Bahrain, Barbados, Belarus, Chile, Irak, japonia, Maroc, Myanmar, Rwanda, Thailanda, Togo şi Turcia), dar nu şi Comore, Indonezia, Liban sau Nigeria. Comore a semnalat că ea ţine la curent faptele noi şi măsurile luate de alte ţări privind aplicarea pedepsei cu moartea. Douăzeci şi opt de ţări au declarat că guvernământul lor sau a altor instanţe încearcă să amelioreze accesul informaţiei şi să sensibilizeze opinia în probleme 95 de pedeapsa cu moartea; este vorba despre următoarele ţări: Antigua şi Barbuda, Armenia, Bahrain, Barbados, Belarus, Belgia, Brazilia, Irak, Islanda, Italia, Japonia, Lituania, Spania, Malta, Mozambic, Polonia, Rwanda şi Thailanda. Belgia a subliniat în răspunsul său influenţa unui articol universal asupra pedepsei cu moartea apărut în jurnalul Panapticon1. Thailanda a deschis un site Web care propune informaţii asupra problemei. Armenia, Barbados, Italia şi Mozambic au declarat că au fost lansate în ţările lor campanii pentru sensibilizarea publicului în chestiune. Doar Mozambic şi Thailanda au semnalat că ţările lor au beneficiat de o cooperare tehnică şi doar Mozambic a spus că a furnizat un ajutor tehnic asupra problemelor privind aplicarea pedepsei cu moartea. Nici un stat nu a răspuns afirmativ la întrebarea „Ţara dumneavoastră are nevoie de un ajutor tehnic în domenii particulare privind aplicarea pedepsei capitale, unde organismele
Naţiunilor Unite o asistă ?”. Douăzeci şi una dintre cele 63 care au participat la anchetă în cercetările independente sau universitare au fost duse asupra problemei aplicării pedepsei capitale în timpul perioadei examinate: Antigua şi Barbuda, Argentina, Armenia, Australia, Bahrain, Brazilia, Canada, Columbia, Spania, Irak, Italia, Japonia, Lituania, Maroc, Mexic, Myanmar, Peru, Polonia, Slovacia, Slovenia, şi Togo. Doar Italia, Japonia şi Lituania au indicat că aceste cercetări au fost comandate de guvernământ. Belarus 1 Storme „De orverminderde von de disoussie over de doodstralt” (Acreditarea dezbaterii asupra pedepsei cu moartea), Panapticon 1995, pag. 365 96 a spus că un referendum a fost organizat fără a furniza alte precizări. Lituania a spus că posibilităţile publice au întreprins, cu ajutorul Consiliului Europei, un proiect care trebuia să dureze un an pe tema “ Pedeapsa cu moartea în Lituania: de la o susţinere publică în favoarea pedepsei cu moartea la o poziţie aboliţionistă bine informată” şi a organizat sondaje de opinie. Aceste sondaje au relevat că opinia publică era opusă abolirii, dar pedeapsa capitală a fost abolită în 1998. În răspunsul său Japonia a citat sondaje de opinie realizate în jurul persoanelor în vârstă de 20 de ani sau mai mult prin Biroul de relaţii publice al Cabinetului Primului ministru în 1994-1999. Aceste sondaje nu au relevat nici o tendinţă favorabilă abolirii. În 1994 13,6% dintre persoanele interogate estimau că “pedeapsa cu moartea trebuie să fie abolită în toate cazurile” şi 73,8% că “pedeapsa cu moartea era inevitabilă în câteva cazuri”. În 1999 Armenia, Spania şi Slovacia au spus că cercetările au dat rezultate concludente şi făceau autoritate justificând fie abolirea fie menţinerea pedepsei cu moartea. Armenia nu a dat nici un detaliu. Slovenia a citat în favoarea abolirii pedepsei cu moartea1, Spania a semnalat doar că manualele folosite în facultăţile de drept erau aboliţioniste. Bineînţeles totul depinde de ceea ce se aşteaptă de la cercetări. Este clar că cercetările constituie majoritatea timpului într-un studiu de informare ca cel realizat pentru a 1 J. Zlobec (din publicaţia) Smrtna Kazen (Pedeapsa cu moartea) (Ljubljana, 1989) 97 stabili acest raport. Aceasta ţine în principal de faptul că majoritatea ţărilor având capacitatea de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale le permite realizarea unor anchete independente mai aprofundate privind aplicarea şi efectele pedepsei cu moartea, sunt deja aboliţioniste. Printre ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea aceste anchete nu sunt realizate actual decât în Statele Unite.1 Trebuie ca sociologii altor ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea să poată dispune de
resurse necesare şi să aibă acces la datele primite pentru a constitui baza cunoştinţelor, permiţând evaluarea într-o manieră apropiată politicii şi practicii relative la aplicarea pedepsei cu moartea. Chestionarul a invitat guvernele să formuleze sugestii asupra procentelor care ar putea să fie întreprinse la nivel subregional, regional şi internaţional pentru a ajuta statele în ceea ce priveşte problema aplicării pedepsei cu moartea. Fiji a răspuns că opinia publică în regiunea insulelor Pacificului ar trebui să facă obiectul unui studiu. Indonezia a sugerat că reuniunea asupra recursului la pedeapsa capitală se ţine la nivel subregional, iar Uruguay a preconizat realizarea studiilor regionale asupra aplicării pedepsei cu moartea şi tendinţele actuale la reinstaurarea acestei sancţiuni. Slovacia a sugerat să furnizeze ţărilor o listă a naţiunilor care au abolit efectiv pedeapsa cu moartea, dar şi date, demonstrând că abolirea nu a avut incidenţă asupra centrului de criminalitate. Thailanda a spus că ea are nevoie de mai multe in1 “How the death penalty works: American studies of the modern capital sentencing system”, Cormell Law Review, vol. 38, no 6 (septembrie 1998) 98 formaţii privind argumentele pro şi contra pedepsei cu moartea, ţinând cont de atitudinea publicului vis-à-vis de această problemă. Guvernul italian a atras atenţia asupra faptului că Italia a fost capul dezbaterii în faţa Adunării generale şi a Comisiei drepturilor omului făcând moratoriul asupra execuţiilor un obiectiv intermediar al campaniei în curs, în favoarea abolirii. Mexic, preocupat de nerespectarea articolului 36 al Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare a formulat mai multe opinii şi a împărtăşit intenţia să promoveze rezoluţiile Comisiei drepturilor omului privind abolirea pedepsei cu moartea. După el avizul consultativ al Curţii interamericane al drepturilor omului asupra ajutorului consular ar trebui să fie comunicată şi o campanie ar trebui să fie lansată în favoarea abolirii pedepsei cu moartea sub direcţia Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite al Drepturilor Omului. Ar trebui, în special, să se intensifice obţinerea comutării pedepselor capitale şi promovarea garanţiilor necunoscute la nivel internaţional pentru protecţia drepturilor condamnaţilor la moarte prin căi consulare şi organizarea seminarelor la nivel subregional, regional şi internaţional. Mexic a propus ca statele primind cereri de extrădare să îşi rezerve explicit dreptul de a le respinge dacă autorităţile competente ale statelor nu furnizează garanţii suficiente cum că pedeapsa nu va fi impusă. Japonia, din contră, a declarat că ea trebuie să ţină cont de tendinţele şi de evenimentele observate în alte ţări, dar după ce a studiat singură sentimentul naţional,
precum şi circumstanţele proprii infracţiunilor şi politicii 99 penale, fiecare ţară trebuie să decidă într-o manieră independentă dacă menţine sau nu pedeapsa cu moartea. Capitolul VII OBSERVAŢII FINALE Un număr relativ puţin important al statelor (mai puţin de 1/3 din membri Organizaţiei Naţiunilor Unite) au participat la cea de-a şasea anchetă. Doar 13 dintre cele 71 se state, care mai aplicau încă pedeapsa cu moartea la sfârşitul perioadei considerate, au răspuns la anchetă, dar nu mereu la totalitatea întrebărilor. Din 36 de ţări care menţin pedeapsa capitală, dar unde nici un condamnat nu a fost executat de cel puţin 10 ani, doar 9 au răspuns. Dacă 61% dintre statele aboliţioniste au răspuns la ce-a de-a cincea anchetă, numai 47% au dat informaţii în cadrul celei de-a şasea. În raportul său asupra celei de-a şasea anchete, Secretariatul general a estimat că evoluţia în timpul perioadei de 5 ani, începând cu 1989 a fost într-adevăr remarcabilă: 21 de ţări, adică mai bine decât în toate perioadele anterioare cincinale, au abolit pedeapsa u moartea între 1989 şi 1993. Într-o asemenea măsură acest lucru este imputabil formării noilor state, în particular după disoluţia fostei U.R.S.S. Fără îndoială este mai remarcabil decât în timpul perioadei de 7 ani (1994-2000) când un număr mai mic de noi state(s-au creat 25 de state) au abolit pedeapsa capitală; dintre acestea 22 de state au abolit pedeapsa în întregime şi 3 state – pentru delicte de drept comun. Dintre aceste 25 de state, 19 erau mai înainte favorabile să menţină pedeapsa cu moartea, iar 6 – deja aboliţioniste în cazul delictelor de drept comun - au extins abolirea la toate infracţiunile. 100 În pragul noului mileniu mişcarea aboliţionistă nu şi-a pierdut din vigoarea sa. Este dovedit faptul că mişcarea aboliţionistă este din ce în ce mai larg răspândită în toate ţările lumii. Când Narval Morris a prezentat la O.N.U. raportul său descriind evoluţia mişcării până în 1965, el a enumerat 26 de ţări şi regiuni aboliţioniste în ceea ce priveşte toate infracţiunile sau infracţiunile comune în timp de pace, mai mult de două state australiene, 24 din 29 state mexicane şi 9 state din Statele Unite1. La sfârşitul anului 2000 se numărau 87 de ţări şi regiuni aboliţioniste pentru toate crimele şi pentru crime obişnuite, având un statut similar fără a ţine seama de 13 state aboliţioniste sin Statele Unite. Lista ţărilor şi regiunilor aboliţioniste din raportul susmenţionat nu citează decât două nume din afara Europei Occidentale şi Americii Centrale şi anume: Indonezia - care a restabilit până la urmă pedeapsa cu moartea şi Antilele neirlandeze - care fac parte din ţările de jos. În 2000 statele au devenit aboliţioniste nu numai
în Europa Orientală, ci şi în Africa. Nouă ţări africane sunt astăzi complet aboliţioniste şi alte 13 sunt aboliţioniste de fapt. Doar două dintre statele Asiei au abolit total pedeapsa cu moartea, iar 6 sunt aboliţioniste de fapt. Dintre statele situate în insulele Pacificului 14 au abolit pedeapsa cu moartea (10 dintre ele pentru toate infracţiunile şi alte 4 sunt aboliţioniste de fapt). Menţinerea sau ne-menţinerea pedepsei cu moartea este un curent ce se concentrează în prezent mai ales în Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi în Asia. Guvernul federal al Statelor 1 Organizaţia Naţiunilor Unite, Departamentul afacerilor economice şi sociale – cu privire la pedeapsa capitală: fapte noi din 1961,1965,1967. 101 Unite şi 38 dintre statele care compun această ţară, precum şi ţările anglofone din Caraibe sunt singurele jurisdicţii ale continentului american abilitate să menţină pedeapsa cu moartea. În cursul perioadei 1994-2000 o singură ţară - şi anume Gambia, precum şi două state din Statele Unite Kansas şi New York au restabilit pedeapsa cu moartea (dar fără să o aplice). Mai mult de 9 ţări şi regiuni care păreau să se îndrepte spre abolire, dat fiind faptul că nici o execuţie nu a avut loc de mai puţin de 10 ani, au revenit la pedeapsa cu moartea. Nici o ţară nu a făcut acest lucru în perioada 1986-1993. Mai mult, 4 state din Statele unite au reluat execuţiile din anul 1994, după o întrerupere de mai mult de un sfert de secol, ultimul stat fiind Tennessee, în 2000, unde nu se mai practicase nici o execuţie de 40 de ani. Aceasta nu este decât cea de-a doua anchetă cincinală incluzând problemele relative privitoare la garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea. În ceea ce priveşte prima garanţie, problema identificată în cea de-a cincea anchetă persistă; se ştie că pedeapsa capitală rămâne prevăzută de legislaţia numeroaselor ţări pentru o gamă vastă de infracţiuni şi nu doar în caz de omor. Comisia drepturilor omului şi consiliul economic şi social doresc poate să examineze problema pentru a şti dacă fondul primei garanţii trebuia să fie precizat. Expresia “Crimele cele mai grave” definită ca şi cum ar fi vorba “mai puţin de crime internaţionale având consecinţe fatale sau alte consecinţe extrem de grave” este vagă şi se pretează la interpretări foarte diverse. Prima garanţie ar putea fi, de exemplu, limitată la infracţiunile antrenând moartea unei per102 soane în consecinţă directă cu acţiunea uneia dintre părţi. Dacă numeroasele state par reticente la abolirea totală a pedepsei capitale este posibilă reducerea considerabilă a numărului infracţiunilor cărora li se aplică. Ţările şi-ar putea aminti că a fost universal afirmat de Adunarea Generală în ceea ce priveşte protecţia dreptului la viaţă, stabilit de art.3 al Declaraţiei Universale a drepturilor omului, apoi de art.6 al Pactului internaţional, relativ
la drepturile civile şi politice. El importă restrângerea progresivă a numărului de crime pentru care pedeapsa capitală poate fi impusă, obiectivul dorit fiind abolirea totală a acestei pedepse în toate ţările. (Rezoluţia 2857) Din cauza procentului scăzut al răspunsurilor din partea ţărilor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea a fost imposibil să se determine în ce măsură celelalte 8 garanţii au fost respectate. Nu este, fără îndoială, deloc surprinzător că ţările răspund intr-o manieră pozitivă la întrebare, dar este bine să se ştie dacă ele observă sau nu o garanţie. Dacă întrebările referitoare la respectarea garanţiilor trebuie să fie incluse în viitoarele anchete cincinale va trebui să se formuleze întrebările mai precise privind practicile specifice. Astfel, se pot avea în vedere întrebări mai detaliate pe punctele următoare: reglementări privind acţiunea poliţiei şi practicile adoptate de aceasta pentru supravegherea derulării interogatoriilor şi cercetarea elementelor doveditoare, rămâne echitabilă posibilitatea de a se face reprezentant legal de persoane competente, procedurile de examinare a sănătăţii mintale a inculpaţilor şi condiţiile de detenţie atât înaintea procesului cât şi după condamnare. Numărul restrâns de răspunsuri al ţărilor favorabile să menţină pedeapsa cu moartea semnifică cum că foar103 te puţine date au putut fi strânse despre numărul real de cazuri în care pedeapsa cu moartea a fost aplicată pe teritoriul statelor în chestiune. Lipsa completă a infracţiunilor pentru care pedeapsa cu moartea poate fi impusă, schimbările survenite în legislaţie, care afectează această listă şi numărul persoanelor condamnate la moarte şi executate nu au fost comunicate regulat la O.N.U.; este deci imposibil să se evalueze măsura în care pedeapsa cu moartea este pronunţată şi executată. Multe state unde pedeapsa cu moartea este în vigoare contestă faptul că aplicarea constituie o violare a drepturilor omului şi că aplicarea penală a pedepsei cu moartea prezintă intr-o anumită măsură aspecte de natură politică. Altele menţionează că pedeapsa capitală constituie un element esenţial în arsenalul pedepselor care permit lupta împotriva infracţiunilor grave. Ele afirmă că este posibil să se aplice pedeapsa cu moartea într-o manieră echitabilă fără discriminări şi respectând legalitatea şi drepturile omului. Argumentul avansat este că aplicarea pedepsei capitale are un efect disuasiv. El reduce efectiv procentul câtorva forme de criminalitate. Măsura în care un sistem al pedepsei capitale răspunde directivelor sau imperativelor în chestiune, trebuie să facă obiectul unei anchete care să se sprijine pe experienţa jurisdicţiilor în care pedeapsa cu moartea a fost abolită. Trebuie notat că în afară de Statele Unite, cercetătorii independenţi nu s-au înclinat spre această problemă în ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. Aceasta ţine poate de lipsa de competenţă tehnică
şi de resurse. Organismele competente ale Naţiunilor Unite ar trebui deci să aibă în vedere furnizarea unui gen 104 de ajutor tehnic şi să susţină financiar acest tip de cercetare. Înzestrate cu aceste informaţii statele vor fi în măsură să furnizeze date mai utile în răspunsul adresat Secretarului general şi să vegheze dacă politicile şi practicile lor sun conforme obligaţiilor lor internaţionale în domeniul drepturilor omului. Nu este satisfăcător că atâtea ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea nu au răspuns la ce-a de-a şasea anchetă cincinală. Ar trebui să se aibă în vedere serios mijloacele care îi permit Secretarului general să dispună de informaţii mai complete provenind din ţările favorabile să menţină pedeapsa cu moartea. 105 Capitolul VIII CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ În rezoluţia sa 1745 (LIV) din 16 mai 1973, Consiliul economic şi social a invitat Secretarul general să îi prezinte, în toţi cei 5 ani, plecând din 1975, un raport analitic periodic actual asupra pedepsei capitale. În rezoluţia sa 1995/57,din 28 iulie 1995, Consiliul a recomandat că rapoartele cincinale ale Secretarului general continuă să poarte şi asupra aplicării garanţiei de protecţie a drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea. În aceeaşi rezoluţie, Consiliul a rugat Secretarul general, când a stabilit cel de-al şaselea raport cincinal, să se folosească de toate datele disponibilese subînţelege aici cercetările criminologice în curs. Cel de-al şaselea raport cincinal pune accent pe pedeapsa capitală şi tendinţele în materie în timpul perioadei 1994-2000, ca şi pe aplicarea acestor garanţii. Este vorba despre o versiune revizuită şi actualizată a raportului Secretarului general pe acest subiect, supus Consiliului la sesiunea de fond din 2000, Comisiei pentru prevenirea crimei şi justiţiei penale la cea de-a noua sesiune şi Comisiei drepturilor omului. La cea de-a 56-a sesiune şaizeci şi trei de ţări au participat la anchetă. Procentul de răspuns a acestor ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea şi în particular cele care aplică foarte rar aceste pedepse, este relativ slab. O concluzie importantă este că după 1994 ritmul cu care ţările au abolit pedeapsa cu moartea nu a evoluat deloc. Totodată, fiind dat că un număr mai puţin mare de ţări democratice s-au născut în cursul acestor ultimi ani şi că grupul ţărilor şi regiunilor favorabile să menţină pe106 deapsa cu moartea şi susceptibile să fie mai reticente la schimbare este mai restrâns, progresia către abolire visàvis de lume este impresionantă, progresie pe care o susţinem. 107 TABELE ŞI ANEXE
Tabelul 1 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni favorabile să menţină pedeapsa cu moartea Afganistan Etiopia Jordania Palestina Sudan Algeria Emiratele Arabe Unite Kazahstan Qatar Tadjikistan Bahamas Federaţia rusă Kenya Siria Taiwan Bahrain Filipine Kuwait Korea Tanzania Banglasesh Ghana Lesotho RP.D. Congo Thailanda Belarus Guatemala Liban P.P.D.C. Korea Trinidad Tobago Botswana Guyana Liberia Rwanda Tunisia Burundi Guineea Ecuatorială Malaysia Sf.Kitts şi Nevis Uganda Camerun India Malawi Sf.Vicenţiu şi Grenadine Uzbekistan China Indonezia Maroc Sf.Lucia Vietnam Ciad Iran Mongolia Sierra Leone Yemen Comores Irak Nigeria Singapore Zambia Cuba Libia Oman Somalia Zimbabwe Egipt Japonia Pakistan Statele Unite ale Americii Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 1: Cele 69 de ţări şi regiuni enunţate au continuat aplicarea pedepsei cu moartea pentru infracţiunile de drept comun. Se spune că majoritatea au procedat la execuţii în cursul ultimilor 10 ani; totodată, în câteva cazuri, este dificil să se determine dacă execuţiile au avut efectiv loc. 108 Tabelul 2 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni aboliţioniste pentru toate infracţiunile Ţări şi regiuni Data abolirii pentru toate infracţiunile -a Data abolirii pentru infracţiunile de drept comun Data ultimei execuţii Africa de Sud 1997 1995 1991 Andora 1990 1943 Angola 1992 Australia 1985 1984 1967 Austria 1968 1950 1950 Azerbaidjan 1998 1993
Belgia 1996 1950 Bolivia 1995/1997 - b 1991 1974 Bulgaria 1998 1989 Cambogia 1989 Canada 1998 1976 1962 Capul Verde 1981 1835 Columbia 1910 1909 Costa Rica 1877 Coasta de Fildeş 2000 1960 Croaţia 1991 1987 Danemarca 1978 1933 1950 Djibouti 1995 1977 – c Ecuador 1906 Elveţia 1992 1942 1944 Estonia 1998 1991 Macedonia 1991 Finlanda 1972 1944 Franţa 1981 1977 Georgia 1997 1994 Germania 1987 Grecia 1994 1993 1972 Guineea Bissau 1993 1986 109 Haiti 1987 1972 Honduras 1956 1940 Insulele Marshall 1986 1986 – c Insulele Solomon 1978 1966 1966 – d Irlanda 1990 1954 Islanda 1928 1830 Italia 1994 1947 1947 Kiribati 1979 1979 – c Liechtenstein 1987 1785 Lituania 1998 1995 Luxemburg 1979 1949 Malta 2000 1971 1943 Mauritius 1995 1987 Micronezia 1986 1986 – c Monaco 1962 1847 Mozambic 1990 1986 Namibia 1990 1988 Nepal 1997 1990 1979 Nicaragua 1979 1930 Norvegia 1979 1905 1948 Noua Zeelandă 1989 1961 1957 Palau 1994 1994 – c Panama 1903 Paraguay 1992 1928 Polonia 1997 1988 Portugalia 1976 1867 1849 Republica Dominicană 1966 Republica Moldova 1995 1989
Republica Cehă 1990 România 1989 1989 Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord 1998 1965/1963 1964 San Marino 1865 1848 1468 Sao Tome şi Principe 1990 1975 – c Seychelles 1993 1976 – c Slovacia 1990 110 Slovenia 1989 1957 Spania 1995 1978 1975 Suedia 1972 1921 1910 Ţările de Jos 1982 1870 1952 Timorul de Est 1999 1999 – c Turkmenistan 1999 1997 Tuvalu 1976 1976 – c Ucraina 1999 1997 Ungaria 1990 1988 Uruguay 1907 Vanuatu 1980 1980 – e Venezuela 1863 Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 2: a – Total = 76 b – explicaţiile în capitolul I; c – odată cu proclamarea independenţei; nici o execuţie nu a mai avut loc de atunci; d – înaintea acelui an; e – odată cu proclamarea independenţei. 111 Tabelul 3 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări aboliţioniste doar pentru infracţiunile de drept comun Ţara - a Data abolirii Data ultimei execuţii Albania 2000 1995 Argentina 1984 1916 Bosnia-Herţegovina 1997 Brazilia 1979 (1882) - b 1855 Cipru 1983 1962 El Salvador 1983 1973 Fiji 1999 1964 Israel 1954 1962 Letonia 1999 1996 Mexic 1930 Peru 1979 1979 Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 3: a – Total = 11 b – pedeapsa cu moartea a fost abolită în Brazilia în 1882, dar restabilită în 1969-1979 pentru crimele politice, dată la care ea a fost abolită din nou. 112
Tabelul 4 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni putând fi considerate ca aboliţioniste de drept Ţări şi regiuni –a Data ultimei execuţii Ţări şi regiuni –a Data ultimei execuţii Antigua şi Barbuda 1989 Armenia – b 1991 Barbados 1984 Belize 1986 Benin 1989 Bhutan 1964 Brunei 1957 Burkina Faso 1989 Chile 1985 Dominica 1986 Eritrea 1989 - c Gabon 1989 Gambia 1981 Grenada 1978 Guineea 1984 Jamaica 1988 Iugoslavia 1989 Madagascar 1958 Maldive 1952 Mali 1980 Mauritania 1989 Myanmar 1989 Nauru 1968 – d Niger 1976 Papua-Noua Guinee 1950 Republica Centrafricană Republica Democrată Congo 1982 Republica Democratică Laos 1989 Samoa 1962 Senegal 1967 Sri Lanka 1976 Surinam 1982 Swaziland 1989 Togo 1979 Tonga 1982 Turcia 1984 Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 4: a – Total = 36 b – deşi ultima execuţie a avut loc în 1991, în răspunsul său la chestionar, Armenia s-a clasat ca aboliţionistă de fapt pe motiv că un proiect de lege a fost supus Parlamentului în 1999 în vederea abolirii pedepsei capitale. Totodată, la sfârşitul anului 2000 acest proiect de 113 lege nu a fost adoptat deşi Armenia a semnat (dar nu şi ratificat) Protocolul no 6 al Convenţiei Europene de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ianuarie 2001; c – Eritreea a devenit independentă în 1993; d – dată la care independenţa a fost deţinută. Nici o
execuţie nu a avut loc de atunci. Data ultimei execuţii nu este cunoscută. 114 Tabelul 5 – Ţări şi regiuni care au abolit pedeapsa cu moartea Infracţiuni pentru care pedeapsa cu moartea a fost abolită Ţări şi regiuni Ani Toate infracţiunile -a Infracţiuni de drept comun - b Australia 1985 X Germania 1987 X Haiti 1987 X Liechtenstein 1987 X Cambogia 1989 X Noua Zeelandă 1989 X România 1989 X Slovenia 1989 X Andora 1990 X Croaţia 1990 X Ungaria 1990 X Irlanda 1990 X Mozambic 1990 X Namibia 1990 X Cehia 1990 X Sao Tome şi Principe 1990 X Slovacia 1990 X Macedonia 1991 X Angola 1992 X Paraguay 1992 X Elveţia 1992 X Guineea Bissau 1993 X Seychelles 1993 X Grecia 1994 X Italia 1994 X Djibouti 1995 X Mauritius 1995 X Belgia 1996 X Africa de Sud 1997 X 115 Bolivia 1995/1997 X BosniaHerţegovina 1997 X Georgia 1997 X Nepal 1997 X Polonia 1997 X Azerbaidjan 1998 X Bulgaria 1998 X
Canada 1998 X Estonia 1998 X Lituania 1998 X Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord 1998 X Letonia 1999 X Timorul Oriental 1999 X Turkmenistan 1999 X Ucraina 1999 X Malta 2000 X Coasta de Fildeş 2000 X Notă privind semnificaţia literelor din Tabelul 5: a – Total = 46 116 Tabelul 6 – Ţări care au semnat şi ratificat protocolul nr. 6 relativ la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cel de-al doilea protocol facultativ. Se raportează la pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi/sau protocolul se raportează la convenţia americană relativă la drepturile omului Protocolul no 6 relativ la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Al doilea protocol facultativ se raportează la pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice Protocolul raportat la Convenţia americană relativă la drepturile omului
Ţări şi regiuni Semnat a Ratificat b Semnat a Ratificat b Semnat a Ratificat b AFRICA Capul Verde 2000 Guineea Bissau 2000 Mozambic 1993 Namibia 1994 Sao Tome şi Principe 2000 AMERICA LATINĂ ŞI CARAIBE Brazilia 1994 1996 Columbia X 1997 Costa Rica 1990 1998 1991 1998 Ecuador 1993 1990 1998 Honduras 1990 Nicaragua 1990 1990 1999 Panama 1993 1990 1991 Paraguay 1999 117 Uruguay 1990 1993 1990 1994 Venezuela 1990 1993 1990 1993 ASIA Australia 1990 Nepal 1991 Noua Zeelandă 1990 1990 Seychelles 1994 EUROPA OCCIDENTALĂ Germania 1983 1989 1990 1992 Andora 1996 1996 Austria 1983 1984 1991 1993 Belgia 1983 1998 1990 1998 Cipru 1999 2000 1999 Danemarca 1983 1983 1990 1994 Spania 1983 1985 1990 1991 Finlanda 1989 1990 1990 1991 Franţa 1983 1986 Grecia 1983 1998 1997 Irlanda 1994 1994 1993 Islanda 1985 1987 1991 1991 Italia 1983 1988 1990 1995 Liechtenstein 1990 1990 1998 Luxemburg 1983 1985 1990 1992
Malta 1991 1991 1994 Monaco 2000 Norvegia 1983 1988 1990 1991 Ţările de Jos 1983 1986 1990 1991 Portugalia 1983 1986 1990 1990 Anglia 1999 1999 1999 1999 San Marino 1989 1989 Suedia 1983 1984 1990 1990 Elveţia 1983 1987 1994 EUROPA ORIENTALĂ Albania 2000 2000 Armenia 2001 Azerbaidjan 1999 BosniaHerţegovina 1999 Bulgaria 1999 1999 1999 1999 118 Croaţia 1996 1997 1995 Estonia 1993 1998 Macedonia 1996 1997 1995 Federaţia Rusă 1997 Georgia 1999 2000 1999 Ungaria 1990 1992 1994 Letonia 1998 1999 Lituania 1999 1999 2000 Polonia 1999 2000 2000 Republica Moldova 1996 1997 Republica Cehă 1991 1992 România 1993 1994 1990 1991 Slovacia 1991 1992 1998 1999 Slovenia 1993 1994 1993 1994 Turkmenistan 2000 Ucraina 1997 2000 119 Anexa 1 – Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea Garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea, care figurează în anexa rezoluţiei 1984750 a Consiliului economic şi social, în data de 25 mai 1984 sunt eliberate după cum urmează: 1. În ţările care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru crimele cele mai grave, înţelegându-se că este vorba mai puţin de crimele internaţionale având consecinţe fatale sau alte consecinţe extrem de grave; 2. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru o crimă pentru care pedeapsa cu moartea era prescrisă în momentul în care aceasta a fost comisă, înţelegându-se că dacă, după ce crima a fost comisă, legea prevede impunerea unei pedepse mai puţin grave, criminalul va beneficia de această dispoziţie; 3. Persoanele în vârstă de mai puţin de 18 ani în momentul
când au comis o crimă nu vor fi condamnate la moarte şi sentinţa la moarte nu va fi executată în cazul femeilor gravide, a mamelor copiilor mici sau în cazul persoanelor cu probleme mentale; 4. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât atunci când culpabilitatea unei persoane acuzate de o crimă sub prevederi clare şi convingătoare nu lasă loc nici unei alte interpretări a faptelor; 5. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât în virtutea unei judecăţi finale dată de un tribunal competent după o procedură juridică oferind toate garanţiile posibile pentru asigurarea unui proces echitabil, 120 garanţiile egale mai puţin celor enunţate în articolul 14 a Pactului internaţional referitor la drepturile civile şi politice1- dreptul tuturor persoanelor suspectate sau acuzate de o crimă pasibilă la pedeapsa cu moartea să beneficieze de o asistenţă judiciară apropiată tuturor stadiilor procedurii; 6. Toate persoanele condamnate la moarte au dreptul să facă apel la o jurisdicţie superioară şi măsurile ar trebui să fie luate pentru că aceste apeluri sunt obligatorii; 7. Toate persoanele condamnate la moarte au dreptul de a putea fi graţiate sau să prezinte o petiţie în vederea comutării pedepsei; graţierea sau comutarea pedepsei poate fi acordată în toate cazurile de condamnarea la moarte; 8. Pedeapsa capitală nu va fi executată în timpul unei proceduri de apel sau altă procedură de recurs sau de posibilitate a obţinerii unei garanţii sau o comutare a pedepsei; 9. Când pedeapsa capitală este aplicată ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de suferinţă posibil. Pe de altă parte, în rezoluţie sa 1989764 din 24 mai 1989 Consiliul a recomandat Statelor Membre să ia măsuri pentru aplicarea garanţiilor şi pentru a spori protecţia persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea dacă este cazul, astfel: Acordând o protecţie specială persoanelor riscând pedeapsa cu moartea, care le permite să aibă timp şi mijloacele pregătirii defensivei lor, în special să beneficieze de serviciile unui avocat în toate stadiile procedu1 Rezoluţia 1982/729 a Consiliului economic şi social, par.1 121 rii, această protecţie a fost acordată persoanelor care nu sunt pasibile la pedeapsa capitală. Instituind o procedură de apel obligatorie sau de restabilire prevăzând un apel la clemenţă (nulă) sau un recurs în graţiere, în toate afacerile unde acuzatul riscă pedeapsa capitală. Fixând o vârstă maximă peste care nimeni nu mai poate fi condamnat la moarte, nici executat. Suprimând pedeapsa cu moartea, atât în stadiul
condamnării, cât şi cel l execuţiilor, pentru handicapaţii mintali sau persoanele ale căror capacităţi mintale sunt destul de limitate. Apoi, în rezoluţia 1996/15 din 23 iulie 1996, Consiliul: A notat că, în timpul perioadei acoperite de raportul Secretarului general asupra pedepsei capitale şi aplicării garanţiilor pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea, un număr crescător de ţări au abolit pedeapsa cu moartea şi că altele au avut drept politică reducerea numărului de infracţiuni pasibile la pedeapsa capitală şi au declarat că ele nu au condamnat nici un delicvent la moarte când alte câteva ţări o menţionau şi altele au restabilit-o. A cerut Statelor Membre în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită să aplice efectiv garanţiile pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea, care prevăd că pedeapsa cu moartea nu poate fi impusă decât pentru crimele cele mai grave, înţelegându-se prin acestea, crimele internaţionale având consecinţe extrem de grave. A încurajat Statele Membre în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită să facă în aşa fel încât fiecare 122 prevenit pasibil la pedeapsa cu moartea să beneficieze de toate garanţiile posibile de judecată echitabilă, la ceea ce prevede art.14 din Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice şi păstrarea spiritului Principiilor fundamentale relative la independenţa magistraturii1, principiile esenţiale relative cu rol de barou,2 Principiilor directoare aplicate cu rol de magistraţi de parchet,3 Ansamblului de principii privind protecţia persoanelor supuse la oricare formă de detenţie sau de întemniţare,4 Ansamblului de reguli minime pentru comportarea deţinuţilor. 5 A încurajat Statele Membre în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită să facă în aşa fel încât ca deţinuţii care nu înţeleg suficient limba utilizată de tribunal să fie bine informaţi prin intermediul serviciilor de interpretare sau de traduceri, de toate acuzaţiile ce ies aduc şi de conţinutul documentelor asupra cărora curtea deliberează. A invitat Statele Membre în care pedeapsa cu moartea putea fi aplicată să fixeze o amânare suficientă pentru pregătirea unui apel la tribunalul superior şi pen1 Al şaptelea Congres al Naţiunilor unite pentru prevenirea crimei şi comportamentului delicvenţilor, milano, 26 august-6 septembrie 1985, raport stabilit de Secretariat(publicaţia Naţiunilor Unite, număr de vânzare: F86 IV 1), cap I sect.D.2, anexă. 2 Al optulea congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi comportamentului delicvenţilor, Havana, 27 august-7 septembrie 1990:: raport stabilit de secretariat (publicaţia Naţiunilor Unite, număr de vânyare:F.91.IV.2), cap. I, sect. B.3, anexă. 3 Idem, sect.C.26.
4 Rezoluţia 43/173 a Ansamblului general, anexă. 5 Rezoluţia 663(XXIV) a Consiliului economic şi social, anexă. 123 tru terminarea procedurii de apel ca şi pentru recursurile în graţiere, cu scopul de a aplica efectiv regulile 5 şi 8 din garanţii pentru protejarea drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea. A cerut Statelor Membre în care pedeapsa capitală putea fi aplicată să vegheze dacă funcţionarii participanţi la deciziile de procedură a unei execuţii, sunt bine informaţi de starea apelurilor şi de recursurile în graţiere privind deţinutul în chestiune. A rugat Statele Membre în care pedeapsa cu moartea putea fi aplicată să se conformeze fără rezerve Ansamblului de reguli minime pentru comportarea deţinuţilor, cu scopul de a limita la maxim suferinţele prizonierilor condamnaţi la moarte şi să evite toată exacerbarea suferinţelor. 124 Anexa 2 – Lege pentru ratificarea Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 20021 Parlamentul României adoptă prezenta lege. Articol unic. - Se ratifică Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002. Această lege a fost adoptată în şedinţa din 21 noiembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin (2) din Constituţia României. Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 16 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin (2) din Constituţia României. Bucureşti, 9 ianuarie 2003. Nr. 7. 1 Monitorul oficial al României, partea I, Nr. 27/20.I.2003 ∗ Traducere 125 Protocolul Nr. 13 La Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea∗ Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, convinse că dreptul fiecăruia la viaţă reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică şi că abolirea pedepsei cu moartea este esenţială pentru apărarea acestui drept şi pentru deplina recunoaştere a demnităţii înnăscute a tuturor fiinţelor umane, dorind să consoleze apărarea dreptului la viaţă garantat de către Convenţia pentru drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare Convenţia), considerând că Protocolul nr. 6 la convenţia privind abolirea pedepsei cu
moartea, semnat la Strasburg la 28 aprilie 1983, nu exclude pedeapsa cu moartea referitoare la actele comise în timp de război sau de pericol iminent de război, fiind hotărâte să acţioneze în cele din urmă pentru abolirea pedepsei cu moartea în totte circumstanţele, au convenit asupra celor ce urmează: Articolul 1. Abolirea pedepsei cu moartea Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Articolul 2. Interzicerea derogărilor Nici o derogare de la dispoziţiile prezentului protocol în temeiul art. 15 din Constituţie nu este îngăduită. Articolul 3. Interzicere rezervelor 126 Nici o rezervă la dispoziţiile prezentului protocol în temeiul art.57 din Convenţie nu este admisă. Articolul 4. Aplicare teritorială 1. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare ori de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul protocol. 2. Orice stat poate, în orice moment ulterior, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului protocol la oricare alt teritoriu desemnat în declaraţie. Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data primirii declaraţiei de către secretarul general. 3. Orice declaraţie făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau modificată, în ceea ce priveşte orice teritoriu desemnat în această declaraţie, prin notificare adresată secretarului general al Consiliului Europei. Retragerea sau modificarea va produce afecte din prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data primirii notificării de către secretarul general. Articolul 5. Raportare la convenţie Statele părţi consideră art. 1-4 din prezentul protocol ca articole adiţionale la Convenţie şi toate dispoziţiile Convenţiei se aplică în consecinţă. 127 Articolul 6. Semnare şi ratificare Prezentul protocol este deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un stat membru al Consiliului Europei nu va putea să ratifice, să accepte sau să aprobe prezentul protocol fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat Convenţia. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la secretarul general al Consiliului Europei. Articolul 7. Intrare în vigoare 1. prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data
la care zece state membre ale Consiliului Europei îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi legate prin protocol, conform dispoziţiilor art. 6. 2. Pentru orice stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării perioadei de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare. Articolul 8. Funcţiile depozitarului Secretarul general al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului: a) orice semnare; b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare; c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului protocol, conform art. 4 şi 7; 128 d) orice alt act, notificare sau comunicare având o legătură cu prezentul protocol. În considerarea celor de mai sus, subsemnaţii, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul protocol. Încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, în limbile franceză şi engleză, ambele texte fiind legal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul general al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele membre ale Consiliului Europei. 129 Decretul nr.81 privind promulgarea Legii pentru ratificarea Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002 Articol unic. - Se promulgă Legea pentru ratificarea Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002, şi se dispune publicarea acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I. 1 idem 1 130 BIBLIOGRAFIE Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide. Developments in 1998” (Condics), mai 1999 (No ACT 50/04/99) Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide. News”, Londra, septembrie 2000 (No ACT 53/03/00) Hands of Cain, „Towards Abolition: The Law and Politics of the Death Penalty”, Roma, noiembrie 1998 Amnesty International, „The Death Penalty Worldwide. News”, Londra, iunie 2000 (No ACT 53/02/00) Consileil l’Europe, „Recueil des Traites europeens”, no 5
Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa, „The Death penalty on O.S.C.E area: a survey - January 1998- Juny 1999”, document de informaţii, no 1999/1, 1999 Documentul oficial al Adunării generale, a cincizecea sesiune, Supliment no 40, vol. I (A/50/40) Amnesty International, „The Death Penalty. News”, Londra, decembrie 2001 (No ACT 53/001/2001) Amnesty International, „Children and the Death Penalty: Executions Worldwide since 1990”, decembrie 2000 (No ACT 50/010/2000 Amnesty International, „People’s Republic of China: The Death Penalty Long”, 1998, noiembrie 1999 (No AI/17/56/1999 Amnesty International, Raport 2000 (Londra, 2000) Amnesty International, Raport 1999 (Londra, 1999) 131 Amnesty International, Raport 1998 (Londra, 1998) Amnesty International, Raport 1997 (Londra, 1997) Amnesty International, Raport 1996 (Londra, 1996) Renate Wohlwend, „The efforts of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe” Consiliul Europei „The Death Penalty: Abolition in Europe”, Strasbourg, 1999 Hu Zunteng, „On the Death Penalty at the during of the Century”, EU – China – Human Rights Dialogue, Acte din cel de-al doilea seminar al experţilor juridici ai Uniunii Europene, Beijing – China, 19-20 octombrie 1998 Krystin Nocth, „Capital punishment”, Georgetown Law Journal, vol. 87, no 5 (1999) Amnesty International, „The Death Penalty. News” Londra, iunie 1998 (no ACT 53/03/98) Amnesty International, „Malayesia: First Executions for four years. A Step Backwards for Human Rights” (no ASA 28/011/2000) Amnesty International, The Death Penalty. News”, Londra, decembrie 1997 (no ACT 53/01/98) Amnesty International, „The Death Penalty. News”, Londra, 1996 Hans Jorg Albrecht, „ The Death Penalty from a European perspective” şi „EU-China Human Rights Dialogue” Manfred Nowak und Xin Chunying (eds), „Studienreihe des Ludwig Boltzmann Instituts für Menschenrechte, Band 4, Viena, Verlag Österreich, 2000 132 Statele Unite, „Capital punishment 1999”, Bureau of Justice Statistics Bulletin (Washington), decembrie 2000 Michael Domingues v. Nevada, 528 U.S. 963 (1999) Amnesty International, „Children and the Death Penalty: Executions Worlwide since 1990” (no ACT/50/610/2000) Amnesty International, „U.S.A.: Increasing Concern over Execution of Innocent”, „The Death Penalty News” Londra, iunie 2000 (no ACT 53/02/2000)
Amnesty International, „United States of America: Fatal Flaws: Innocence and the Death Penalty”, noiembrie 1998 (no AMR 51/69/98) şi D. Barry şi E. Williams, „Russia’s Death Penalty Dilemes”, Criminal Law Forum, vol. 8, 1998 Recueil des Traites des Nations Unies, no 8638-8640, vol. 596 Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquantetraisieme session, Suplement no 40, vol. I (A/53/40) Documents officiels de l’Ansemblee generale, cinquanteunicieme session, Suplement no 40, vol. I (A/51/40) Roger Hoot, „The Death Penalty: A Worldwide Perspective” (Oxford University Press, 1990) Amnesty International „People’s Republic of China: the Death Penalty in 1998, decembrie 1999(no. ASA 17/57/99) Departament of Justice of United States, „Capital punishment” (publicaţie anuală) 133 Chambers V. Bowersov, 157 F. 3d560. P.570 (8f cir.1998) J. Zlobec (din publicaţia) Smrtna Kazen (Pedeapsa cu moartea) (Ljubljana, 1989) Cormell Law Review, “How the death penalty works: American studies of the modern capital sentencing system”, vol. 38, no 6 (septembrie 1998) Rezoluţia 1982/729 a Consiliului economic şi social 134 SURSE DE DOCUMENTARE INFORMATICĂ http://singstat.gov.sg/c2000/census.html http://quickfacts.census.gov/qfd/states/12000.html http://www.eurunion.org http://www.eurunion.org/legislat/deathpenalty/54th/ /finspeechexcrpt.htm http://www.eurunion.org/legislat/deathpenaltz/ /demarche.htm http://www.law.onu.edu/faculty/streib/juvdeath.htm http://www.deathpenaltyinfo.org/dpicmr.html http://www.paw.columbia.edu/instructionalservices/ /liebman/ http://www.deathpenaltyinfo.org/innoc.html http://www.ncadp.org/stats/ http://www.deathpenaltyinfo.org/clemeney.html http://www.wma.net/f/policy/20-6-81-f.html 135 CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE __________________________________ 3 CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI ________________________ 8 CAPITOLUL II. EVOLUŢIA SITUAŢIEI PRIVIND PEDEAPSA CAPITALĂ ÎN CURSUL PERIOADEI 1994-2000__________ 21 SECŢIUNEA 1. Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru toate infracţiunile la începutul anului 1994 _____________________________________ 21
Ţări rămase aboliţioniste la începutul anului 1994 _____ 21 Ţări care au restabilit pedeapsa cu moartea __________ 22 SECŢIUNEA 2. Ţări care au abolit pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile de drept comun la începutul anului 1994 _______________________ 22 Ţări care au devenit aboliţioniste pentru toate infracţiunile ___________________________________22 Ţări care au rămas aboliţioniste pentru toate infracţiunile de drept comun ______________________ 25 SECŢIUNEA 3. Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moartea în 1994 _________________________ 26 Ţări favorabile să menţină pedeapsa cu moarte care erau aboliţioniste de fapt la începutul anului 1994______ 26 Ţări aboliţioniste de fapt care au abolit pedeapsa capitală ______________________________________ 26 Ţări care au rămas aboliţioniste de fapt _____________ 28 Ţări aboliţioniste de fapt care au reluat execuţiile ______ 28 Ţări care menţin şi aplică pedeapsa cu moartea la începutul anului 1994 ___________________________ 30 Ţări care au devenit aboliţioniste___________________ 31 Ţări care au devenit sau sunt numite aboliţioniste de fapt__________________________________________ 35 Ţări care au rămas favorabile să menţină pedeapsa cu moartea ______________________________________ 37 SECŢIUNEA 4. Situaţia pedepsei capitale la sfârşitul anului 2000; recapitularea schimbărilor intervenite după începutul anului 1994 ___________________ 39 136 CAPITOLUL III. APLICAREA PEDEPSEI CU MOARTEA ___ 42 CAPITOLUL IV. FAPTE NOI INTERVENITE PE PLAN INTERNAŢIONAL__________________________________ 50 CAPITOLUL V. APLICAREA GARANŢIILOR PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR PERSOANELOR PASIBILE LA PEDEAPSA CU MOARTEA__________________________ 58 SECŢIUNEA 1. Prima garanţie ________________ 61 SECŢIUNEA 2. A doua garanţie _______________ 69 SECŢIUNEA 3. A treia garanţie _______________ 70 Persoane în vârstă de mai puţin de 18 ani ___________ 70 Vârsta maximă_________________________________ 73 Femei însărcinate sau mamele copiilor mici __________ 73 Persoane lovite de alienări mintale sau având capacitatea intelectuală foarte limitată_______________ 75 SECŢIUNEA 4. A patra garanţie _______________ 76 SECŢIUNEA 5. A cincea garanţie ______________ 79 SECŢIUNEA 6. A şasea garanţie ______________ 83 SECŢIUNEA 7. A şaptea garanţie______________ 86 SECŢIUNEA 8. A opta garanţie________________ 88 SECŢIUNEA 9. A noua garanţie _______________ 91 CAPITOLUL VI INFORMAŢII ŞI CERCETĂRI ____________ 94 CAPITOLUL VII OBSERVAŢII FINALE _________________ 99 CAPITOLUL VIII CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ ______________________________________ 105 TABELE ŞI ANEXE _______________________________ 107
Tabelul 1 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni favorabile să menţină pedeapsa cu moartea_______________________________ 107 137 Tabelul 2 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni aboliţioniste pentru toate infracţiunile ______________________________ 108 Tabelul 3 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări aboliţioniste doar pentru infracţiunile de drept comun______________________________ 111 Tabelul 4 – Situaţia pedepsei capitale în decembrie 2000: Ţări şi regiuni putând fi considerate ca aboliţioniste de drept _______________________ 112 Tabelul 5 – Ţări şi regiuni care au abolit pedeapsa cu moartea _________________________________ 114 Tabelul 6 – Ţări care au semnat şi ratificat protocolul nr. 6 relativ la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cel de-al doilea protocol facultativ. Se raportează la pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi/sau protocolul se raportează la convenţia americană relativă la drepturile omului_________ 116 Anexa 1 – Garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile la pedeapsa cu moartea ___ 119 Anexa 2 – Lege pentru ratificarea Protocolului nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Vilnius la 3 mai 2002 ______ 124 BIBLIOGRAFIE___________________________________ 130 SURSE DE DOCUMENTARE INFORMATICĂ __________ 134
