Universitatea “Transilvania” din Brasov Facultatea de Drept Anul II, Grupa II Criminologie
PEDEAPSA CAPITALA
Coordonator: Matefi Roxana
Studenta: Ghenea Georgiana
CUPRINS
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.
Introducere……………………………………………………………………. Istoric…………………………………………………………………….......... Argumente pro & contra…………………………………………………….. Orientarile UE privind pedeapsa cu moartea………………………………. Metode de executie folosite de-a lungul timpului…………………………… Statistici………………………………………………………………………... Concluzii……………………………………………………………………….. Bibliografie……………………………………………………………………..
2
INTRODUCERE Viata este bunul cel mai de pret al omului, insusi omul. Pe oricare treapta a dezvoltarii sale, omul si-a aparat viata,individual sau in colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus in acest scop.Cand oamenii si-au dat seama ca existentele lor individuale se conditioneaza reciproc, viata umana a devenit o valoare sociala si s-a impus ocrotirea ei ca atare1. Pedeapsa cu moartea(cunoscuta şi sub numele de “pedeapsa capitală”) este intâlnită încă din cele mai vechi timpuri. Putem spune că ea a aparut chiar înaintea pedepsei care a devenit acum comună, pedeapsa cu inchisoarea. Pedeapsa presupune ca, pentru anumite fapte considerate deosebit de grave, statul are dreptul să ia viaţa persoanei vinovate. Notiunea de viata nu poate exista izolata de notiunea de moarte.Viata si moartea sunt doua manifestari materialist-dialectice, expresii ale unitatii contrariilor.”Filosofia – scria Engels – care nu considera moartea ca un moment esential al vietii, care nu admite ca negarea vietii este cuprinsa in esenta in insasi viata si nu considera viata intotdeauna in raport cu rezultatul sau necesar, pe care il contine in germene – cu moartea, o astfel de filosofie nu mai este considerate drept stiintifica…A trai inseamna a muri.”2 De la inceputul existentei sale omul a fost o fiinta sociala, astfel trebuind sa-si creeze maniere potrivite pentru a fi primit in societate.Ori de cate ori o actiune a individului a fost neconvenabila grupului social, s-a impus cu necessitate interventia unei reactii prin care ordinea sa fie restabilita. In acest mod s-a ajuns la reguli de conduita care sa indice fiecaruia ce-i este ingradit si ce nu-i este ingradit si prin care sa se asigure succesul luptei impotriva elementelor distructive3. “In societatea fara clase, aceasta lupta o duce fiecare membru al colectivitatii si astfel se formeaza cutuma favorabila coeziunii”4. Cele mai eficace reguli de conduita au fost impuse insa prin mijlocirea dreptului.Dreptul apare odata cu clasele sociale si cu statul,avand rolul uni instrument de opresiune in mana clasei dominante dintr-o oranduire sociala data, clasa care a facut din drept “ forma cea mai expresiva, mai precisa si mai sigira de disciplinare a ordinii sociale”5. Istoria dreptului a cunoscut pedepse de naturi si intensitati diferite ,pedepsa mortii civile, de exemplu, a carei origine trebuie cautata in capitis deminutio maxima din dreptul roman, era prevazuta mai ales in legiuirile medievale, dar ea a existat in unele tari pana in secolul al XIX-lea si, izolat, chiar pana in zilele noastre.Ne vom ocupa de moartea in sens fizic survenita ca urmare a unei pedepse de natura penala, cand – desi ramane un fenomen biologic si ireversibil – isi pierde caracterul de fenomen natural, nefiind continuta in insusi germenele vietii.Mai exact, studiul de fata se refera la pedeapsa cu moartea, la suprimarea vietii ca un rau aplicat in mod deliberat de catre societate unuia din membrii sai, pedeapsa care a existat in trecut inca in toate sistemele de drept contemporan, denumita si pedeapa capitala, desi poena capitalis insemna in dreptul roman nu numai pedeapsa cu moartea, ci si aqua et igni interdictio6.
1
Iulian Poenaru-pag 13 ENGELS,19 SFARSIT pag 303 3 Iulian Poenaru-pag 15 4 Dongoroz,79 sfarsit,pag 474 5 Dongoroz ,78 sfarsit pag 8 6 Dongoroz ,78 pag 600 2
3
ISTORIC Orice incercare de a gasi originile pedepsei capitale in istorie nu poate fi descrisa decat ca o misiune imposibila. Practic, pedepsele de acest gen apar mentionate inca de acum 6000 de ani, odata cu inventarea limbajului scris in Sumer. Mai mult, dovezile arheologice imping practica uciderii rituale sau ca masura punitivo-coercitiva chiar la inceputurile umanitatii. Vom opta aici pentru catalogarea propusa de profesorul doctor Paul Stefanescu, cel care defineste trei mari etape istorice ale pedepsei cu moartea: prima, cea a executiilor desfasurate dupa un anumit ritual, ca un spectacol dedicat multimii, cu scopul de a impresiona pe potentialii faptuitori ai unor acte interzise; cea de a doua, caracterizata prin inlaturarea actelor de cruzime si cu accentul pus pe actul executiei in sine; si cea de a treia, cea a tentativelor de interzicere a pedepsei capitale si aplicarea acesteia doar in cazuri exceptionale. Din pacate, chiar daca definesc perioade istorice distincte, cele trei etape nu si-au gasit o finalitate si se regasesc simultan in culturile si civilizatiile din zilele noastre. Pedeapsa cu moartea o intâlnim încă din cele mai vechi timpuri, când oamenii primitivi se luptau pentru o bucată de pământ, învinsii fiind eliminati fizic. Chiar daca in astfel de cazuri se poate invoca faptul ca era vorba totusi de o perioada de razboi, apelarea la pedeapsa cu moartea nu este 100% justificata. In ochii unui legiuitor, pedeapsa capitala poate fi privita ca o masura de protectie a societatii in fata criminalilor care atenteaza la viata, securitatea, bunurile materiale sau spirituale ale membrilor ei. In fapt, aceasta a fost si prima reactie a societatii umane in fata actelor deviante ale anumitor indivizi. Asa cum am mentionat si mai devreme, dovezile arheologice arata faptul ca executia era intalnita ca practica inca din timpul societatilor tribale. Cu toate acestea, cazurile in care se impunea o asemenea masura erau extrem de rare, cu atat mai mult cu cat in sanul unor grupuri restranse crimele si actele antisociale sunt rar intalnite. O atare stare a lucrurilor s-a intalnit pana in urma cu circa patru milenii si jumatate. Astfel, in timpurile biblice, uciderea unui membru al societatii putea fi pedepsita cu aceeasi moneda de catre rudele victimei, in spiritul legii talionului. Cutumele si legile pamantului s-au dovedit, insa, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. In aceeasi ordine de idei, cei lezati puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul crimei, aceasta constituind o practica des intalnita pe parcursul istoriei trecute. Decisiva in schimbarea cursului istoric este conceptia conform careia „varsarea sangelui reprezenta un pacat divin”. In litera acestei idei, odata cu instituirea unor autoritati puternice si cu aparitia primelor sisteme de legi scrise, sunt interzise platile compensatorii, iar crimele intra sub jurisdictia necrutatoare a legii. Vom spicui aici, ca exemplu, cateva dintre normele7 lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian autor al unuia dintre primele coduri de legi cunoscute: • Daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul. • Daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele. • Daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana. • Daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa in teapa. • Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat. • Daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina. Aplicat cu precadere in cazul infractiunilor impotriva persoanei, meritul legii talionului consta, dupa cum a observat Bentham, in simplitatea sa: “intregul cod penal este cuprins intr-o singura regula: delincventul va suferi raul pe care l-a facut sa fie suferit”8. 7
(Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001) Bentham 50 sfarsit pag 60
8
4
Pedeapsa cu moartea o găsim însă nu numai în Evul Mediu, ci şi în perioada modernă. În perioada modernă, Biserica este una din instituţiile care se opun cel mai mult pedepsei cu moartea. Spre deosebire de perioada Evului Mediu, în epoca modernă pedeapsa cu moartea este cosiderată a fi specifică doar ţărilor “nedemocratice”. Sunt doar câteva “excepţii”, cea mai importantă fiind Statele Unite ale Americii(prezentă doar în unele state, nu în toate). De altfel, în anul 2000, observăm că singura ţară europeană care încă mai avea pedeapsa cu moartea era Rusia, unde termenul de democraţie este relativ9. De asemenea, în afară de SUA, celelalte state ce încă mai au această pedeapsă sunt considerate a fi, mai ales din punct de vedere economic, din lumea a doua sau a treia. De altfel, faptul că în Europa nu mai există ţări cu pedeapsa capitală legală este datorat legislaţiei UE . Un exemplu celebru în acest sens este al Turciei, care a fost obligată să renunţe la acest tip de pedeapsă, lucru obligatoriu pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana. Pedeapsa cu moartea a fost legală în Europa doar în statele totalitare. De aceea, dupa trecerea la democraţie, acestea au hotărât abolirea acesteia, ultima ţară din fostul bloc comunist care a renunţat la ea fiind Polonia în 1999 (ţară care de altfel nu are în Constituţie specificat aşa ceva, din acest motiv în această ţară poate fi uşor reintrodusă). Ultima ţară europeană care a renunţat la pedeapsă este însă Malta, în anul 2000. În ţara noastră, pedeapsa cu moartea are o istorie lungă, în perioada medievală fiind “la modă”. De altfel, istoria consemnează prima interzicere a pedepsei cu moartea, nu când a fost introdusă. Din acest motiv, se poate spune că această pedeapsă a fost de când lumea. Prima oară când a fost interzisă a fost în Constituţia din 1866, interdicţia fiind menţinută până în 1938, când a fost reintrodusă. Legea Fundamentală din 1938, de natura dictatorială, a fost mijlocul prin care a fost introdusă Dictatura Regală a lui Carol al II-lea. Un fapt interesant se petrece însă după venirea comuniştilor la putere. Astfel, deşi aceştia abolesc această constituţie, considerată a fi de natură fascistă, ei menţin pedeapsa capitală printr-o “lege specială”. Un alt fapt interesant este că în 1957 a fost introdusă pedeapsa capitală pentru o pagubă economică mai mare de 100.000 de lei. Interesant cum comuniştii considerau hoţii ca nişte oameni ce nu mai pot fi reabilitaţi (teoretic acesta este unul din principiile aplicării pedepsei capitale). O altă parte deosebit de interesantă este că regimul comunist nu avea stipulată în mod explicit în legislatie pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile politice. Astfel, se considera că omul “deviant”, care “complotează contra orânduirii socialiste” poate fi totuşi indreptat si re-educat, deşi unii nu supravieţuiau în inchisoare datorită tratamentului la care erau supuşi. Astfel, se poate spune că pedeapsa capitală exista şi în cazul infracţiunilor politice, dar era oarecum disimulată. Pedeapsa capitală a fost abolită prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, când s-a hotărât aplicarea sancţiunii de închisoare pe viaţă . Din acest motiv, si prin această miscare, s-a considerat că România a mai facut un pas în democratizarea atât de mult dorită.
9
Udrea, Mihai, 2003, Drepturile omului şi pedeapsa capitală, Bucureşti: Ait Laboratories PAG 109
5
Argumente pro & contra Argumente PRO Argumentul economic. Astfel, e mai eficient sa elimini din societate un infractor periculos decat sal inchizi intr-o inchisoare. Acolo, acel infractor “consuma” o gramada de resurse (bani, hrana, timpul celor platiti sa-l pazeasca) fara ca recuperarea lui sa se produca in vreun fel. Infractorii condamnati pe viata nu mai sunt cu nimic utili comunitatii, ei fiind pana la sfarsitul vietii in grija societatii. Argumentul moral. Nu in putini culturi umane (inclusiv in cea iudeo-crestina) exista conceptia ca orice persoana vinovata trebuie sa plateasca pentru fapta sa. Iar daca fapta sa este extrem de grava (ex: a luat viata altcuiva in circumstante agravante) merita sa fie platita cu aceeasi masura. Argumentul psihologic. Acesta se bazeaza in principal pe ideea ca pedeapsa cu moartea ar trebui sa descurajeze potentialii infractori. In realitate, nu exista date statistice ferme care sa o sustina, insa – pe de alta parte – nu exista acelasi gen de date nici care sa o contrazica. De aceea, acolo unde se aplica in baza acestui principiu, pedeapsa capitala e considerata mai infricosatoare/constrangatoare/educativa decat o pedeapsa cu inchisoarea, fie ea si pe viata. Act de prevenţie. Această pedeapsă este aplicată de obicei criminalilor consideraţi a fi deosebit de periculoşi şi care nu mai pot fi reabilitaţi. Din păcate însă, există nenumărate cazuri de evadări (în cazul pedepsei cu închisoarea pe viaţă), iar în astfel de cazuri evadatul ştie că oricum o pedeapsă mai mare de atât nu există. De asemenea, aceştia, dacă nu sunt bine-supravegheaţi, pot comite crime împotriva altor deţinuţi în închisori Argumentul respectului pentru viata umana. Dreptul la viata este un drept fundamental, inscris in Carta Drepturilor Omului. La afirmatia opozantilor pedepsei cu moartea care spun ca se incalca astfel un drept al persoanelor inculpate, li se raspunde – de obicei – cu o intrebare: cum ramane insa cu dreptul la viata al victimelor? Sau cu respectul pe care societatea este datoare sa il arate familiilor victimelor? Astfel, sustinatorii pedepsei capitale cred ca statul are datoria de a arata ca pretuieste vietile cetatenilor sai si ca este capabil sa pedepseasca orice incalcare a acestui drept de o maniera ferma si pe masura . Doar astfel, considera acestia, statul ar arata ca ar respecta cel mai de pret lucru al cetatenilor acestuia: viata. Argumentul incapacitatii reabilitarii10. Există studii numeroase referitoare la viaţa din închisoare şi la rolul acesteia. Cei mai importanţi sociologi care au studiat acest lucru sunt Erving Goffman şi Anthony Giddens. Nu sunt deloc putine teoriile stiintifice care spun ca oamenii sunt devianti nu pentru ca se nasc asa, ci pentru ca invata acest comportament de la altii, iar ulterior comportamentul este mentinut sau accentuat pentru ca asa li se spune ca sunt. In aceste conditii, in inchisoare, detinutii nu au cum sa se indrepte, iar cei care sunt eliberati pot sa puna in practica lucruri si mai rele, invatate in timpul detentiei. Din aceste motiv, sustinatorii pedepsei capitale considera ca infractorii deosebit de periculosi precum criminalii in serie trebuie eliminati definitiv din societate, ei ramanand rai chiar si in inchisoare. . Asta înseamna că acolo, în închisoare, în loc să corecteze comportamentele deviante ale deţinuţilor, aceştia le accentuează. Aplicarea etichetelor persoanelor instituţionalizate vedem astfel că apare încă din prima clipă în care aceştia păşesc în instituţia 10
Ionut Dulamita, Marian Chirian- Pedeapsa cu moartea, Este moral ca un stat sa execute oameni?
6
respectivă şi chiar rămân şi după ce au părăsit instituţia11. Goffman accentueaza aceasta teorie cu exemplul bolnavilor psihici, care pe de-o parte au o imagine negativă în afară, dar şi imaginea lor despre propriile persoane este de asemenea negativă12. Argumentul lipsei de securitate din multe inchisori. Are acoperire in tarile cu un sistem penitenciar precar. Astfel, se pleaca de la premiza ca pedeapsa cu inchisoarea pe viata (in locul celei capital) este aplicata doar criminalilor deosebit de periculosi si care, in general, nu mai pot fi reabilitati. In anumite situatii, acestia pot evada si nemaitemandu-se de nimic (stiu ca, oricum, nu pot primi o pedeapsa mai mare) pot ajunge sa comita lucruri si mai grave. In plus, argumentul de fata este sustinut si de faptul ca inclusiv in inchisoari infractorii pot comite crime impotriva altor detinuti, daca nu sunt bine supravegheati.
Argumente CONTRA Argumentul religios. Pare a fi cel mai puternic argument al adversarilor pedepsei capitale. Aceştia susţin că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu si doar Dumnezeu poate să ia viaţa cuiva. Astfel, în cazul în care un stat ar avea în legislaţie pedeapsa capitală, acesta ar fi Dumnezeul acelei regiuni de pe Pământ, atât timp cât are drept de viaţă asupra oamenilor care-l locuiesc. De asemenea, se consideră că acel om, în închisoare, poate să se “pocăiască”, existând destule cazuri în care criminali periculoşi au găsit calea credinţei în închisoare. Lucrul acesta este privit însă cu scepticism de susţinătorii pedepsei capitale, aceştia susţinând că Biserica, mai ales cea Catolică, n-ar avea dreptul să se pronunţe în această privinţă atât timp cât ar avea pe conştiinţă atâţia “eretici” ai Evului Mediu. Riscul condamnării unor persoane nevinovate13. Acesta este considerat a fi marele dezavantaj al pedepsei capitale în dauna pedepsei cu închisoarea pe viaţă. Astfel, în cazul închisorii, o eventuală eroare poate fi reparată, chiar dacă acel om a suferit enorm în închisoare. În sprijinul acestui argument vin şi nişte date concrete. Astfel, conform Centrului de informare cu privire la pedeapsa cu moartea – o asociaţie americană – 123 de persoane au fost eliberate din coridorul morţii din 1976 şi până în prezent în Statele Unite după ce nevinovăţia lor a fost recunoscută . Totuşi, în cazul în care o persoană a fost deja executată, cazul se redeschide greu sau aproape deloc, considerându-se că totul s-a terminat în momentul execuţiei vinovatului. Nu se ating efectele de descurajare dorite. Datele arata ca rata infractiunilor in statele din SUA care recurg la pedeapsa capitala este de doua ori mai mare decat in statele care nu au pedeapsa capitala . Desi aceste cifre nu creeaza automat o legatura cauzala, ele pun cu siguranta problema unei legaturi cauzale intre pedeapsa capitala si efectul de descurajare de comitere a infractiunilor. Mai mult, aceste date pot fi explicate prin faptul ca legalizarea pedepsei capitale nu face decat sa diminueze si mai mult respectul pentru viata al societatii, prin faptul ca aceasta atitudine este practicata si de stat . Aici de fapt sunt combătute două argumente pentru pedeapsa capitală(argumentele 2 şi 5 de mai sus). Asta ar fi o dovadă că statul nu preţuieşte viaţa unui om. Astfel, se consideră că nimeni, nici chiar statul, nu ar avea dreptul să ia viaţa cuiva, aceasta fiind dovada supremă că statul chiar preţuieşte viaţa propriilor cetăţeni.
11
(Giddens, 2000). ( Goffman, 2003). 13 Cameron Todd Willingham a fost executat in 2004, in Texas, pentru o "crima" comisa in urma cu 13 ani, cand si-ar fi omorat cele trei fetite, incendiindu-si intentionat locuinta. Ce s-a demonstrat ulterior condamnarii? Ca nu exista o contra-expertiza, ca expertul psihiatru care l-a catalogat pe acuzat drept "sociopat foarte periculos" nici macar nu l-a intalnit vreodata, ca apararea a fost lipsita de experienta si profesionalism, ca martorii si-au schimbat depozitiile fara sa existe motive serioase pentru a face acest lucru si multe altele, ca exista dovezi pentru a afirma ca incendiul a fost accidental. Toate acestea au fost ignorate si Willingham a fost executat. Si mai grav, chiar daca exista ulterior probe de nevinovatie, in SUA este posibil ca un om sa fie executat daca a fost condamnat si se constata ca procesul a fost drept si echitabil, deaorece sentinta este considerata, potrivit legilor in vigoare, valabila. 12
7
Nu aduce nici un fel de avantaje economice sau sociale. Aici sunt puse la îndoială avantajele economice ale pedepsei cu moartea. Astfel, se spune că mecanismul pedepsei capitale trebuie întreţinut chiar dacă acesta nu este efectiv folosit. Apoi, închisoarea ca instituţie oricum există, acel personal oricum este plătit (pentru ceilalţi infractori), deci costurile efective de fapt nu ar scădea, ci ar creşte. De asemenea, chiar dacă era vorba de criminali periculoşi, aceştia puteau presta anumite munci prin care puteau deveni utili societăţii (chiar dacă într-o măsură mai mică decât cei cu infracţiuni mai minore). Se spune în continuare că problemele sistemului penitenciar de fapt se ascund. Astfel, ele există şi trebuiesc remediate, iar închisoarea nu poate fi desfiinţată cu toate dezavantajele ei. Astfel, nu este un argument că un criminal deosebit de periculos poate evada. Acest lucru se întâmplă pentru că acea închisoare nu este bine păzită. De fapt, prin aceasta, adversarii pedepsei capitale susţin că prin aceasta se încearcă ascunderea unor probleme reale ale unui stat. Presiunea de pe umerii judecătorilor. Adversarii pedepsei capitale consideră că presiunea pe judecători creşte enorm, aceştia fiind în definitiv oameni. Desi susţinătorii pedepsei cu moartea susţin că oricum este o presiune pe umerii judecătorilor, că în definitiv şi pedeapsa cu închisoarea pe viaţă este una dură, aceştia sunt contrazişi de adversarii pedepsei capitale, care susţin că o greşeala a unui judecător în cazul pedepsei cu închisoarea pe viaţă este mult mai uşor de îndreptat. De asemenea, există cazuri mediatizate, de crime oribile, iar aici judecătorii simt în plus presiunea opiniei publice şi a comunităţii pentru o pedeapsă cât mai dură, pedeapsă care poate nu este totdeauna şi cea corectă.
8
Orientările UE privind pedeapsa cu moartea „Astăzi (10.10.2010) este Ziua mondială şi europeană împotriva pedepsei cu moartea. Îmi asum angajamentul constant, al meu personal, precum şi al Uniunii Europene, faţă de eliminarea pedepsei cu moartea, care nu-şi are locul în lumea modernă”, a spus Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, Catherine Ashton. Uniunea Europeana si Consiliul Europei pledeaza pentru abolirea pedepsei cu moartea pe plan mondial. Belarus fiind singura tara europeana care mai aplica aceasta pedeapsa. UE joacă rolul principal şi este totodată cel mai mare donator de fonduri în cadrul eforturilor depuse de organizaţiile societăţii civile din întreaga lume pentru abolirea pedepsei cu moartea. UE utilizează toate instrumentele disponibile ale diplomaţiei şi asistenţei de cooperare pentru a asigura abolirea pedepsei cu moartea. Acolo unde încă se mai aplică pedeapsa cu moartea, UE cere limitarea progresivă a utilizării acesteia şi insistă ca aceasta să fie aplicată în conformitate cu standardele minime convenite la nivel internaţional. UE încurajează dezbaterea publică, consolidând opoziţia publică şi exercitând presiuni asupra ţărilor adepte ale păstrării pedepsei cu moartea, pentru a o aboli sau, cel puţin, pentru a introduce un moratoriu ca un prim pas în această direcţie. UE militează împotriva pedepsei cu moartea şi în forurile multilaterale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite. Aceste eforturi au fost încununate de seria de rezoluţii referitoare la moratoriul privind aplicarea pedepsei cu moartea, adoptate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Luna iulie 2011 marchează cea de a 20-a aniversare a intrării în vigoare a celui de-al doilea Protocol opţional la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, principalul instrument juridic, la nivel mondial, pentru abolirea pedepsei cu moartea. UE încurajează toate statele să ratifice sau să adere la acest protocol. UE este, de asemenea, primul organism regional care a adoptat norme ce interzic comerţul cu bunuri utilizate pentru aplicarea pedepsei capitale (şi a torturii şi a relelor tratamente), precum şi furnizarea de asistenţă tehnică legată de astfel de bunuri. Angajamentului politic al UE este însoţit de un sprijin financiar substanţial pentru proiecte concrete. În timpul celei de a 62-a sesiuni a Adunării Generale, Plenara Adunării Generale a adoptat o rezoluţie a Comitetului III referitoare la un moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea (62/149). Uniunea Europeană a participat în mod activ la alianţa interregională care a susţinut cu succes şi a orientat această iniţiativă în cadrul Adunării Generale, iar toţi partenerii UE au susţinut-o. Prin respectiva rezoluţie, Adunarea Generală solicită statelor care încă menţin pedeapsa cu moartea: • să respecte standardele internaţionale care oferă garanţii privind protejarea drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea, în special normele minime; • să restricţioneze progresiv aplicarea pedepsei cu moartea şi numărul de infracţiuni pasibile de pedeapsa cu moartea; • să decreteze un moratoriu asupra execuţiilor capitale, obiectivul fiind abolirea completă a pedepsei cu moartea. Respectiva rezoluţie a Adunării Generale solicită de asemenea statelor care au abolit pedeapsa cu moartea să nu o reintroducă. 9
În cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), statele participante sunt obligate, în virtutea Documentului de la Copenhaga, să schimbe informaţii privind abolirea pedepsei cu moartea şi să le facă accesibile publicului. UE se achită de această obligaţie făcând declaraţii regulate în cadrul Dimensiunii Umane a OSCE Articolul 214 din Carta drepturilor fundamentale a UE prevede că nicio persoană nu poate fi condamnată la pedeapsa capitală sau executată. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate în virtutea respectivelor dispoziţii şi le pun în aplicare. DEMERSURI GENERALE Uniunea Europeană va aborda, dacă este necesar, problema pedepsei cu moartea în cadrul dialogului şi al consultărilor sale cu ţările terţe. Aceste contacte vor cuprinde în special următoarele elemente: • apelul lansat de UE pentru abolirea universală a pedepsei cu moartea, sau cel puţin pentru adoptarea unui moratoriu. • în cazul în care pedeapsa cu moartea continuă să fie aplicată, UE va insista ca statele să o aplice numai în condiţiile respectării dispoziţiilor prevăzute de normelor minime stabilite. EVENTUALELE REZULTATE ALE INTERVENŢIILOR UE: ALTE INIŢIATIVE Obiectivul urmărit de UE este de a convinge ţările terţe să abolească pedeapsa cu moartea, dacă este posibil. În acest scop, UE va încuraja ţările să examineze posibilitatea de a adera la cel de-al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice şi la instrumentele regionale analoage. În cazul în care acest lucru nu este posibil, UE va avea în continuare ca obiectiv abolirea pedepsei cu moartea şi: • va încuraja statele să ratifice şi să respecte instrumentele internaţionale ale drepturilor omului, în special acelea privind aplicarea pedepsei cu moartea, inclusiv Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; • va încuraja cooperarea bilaterală şi multilaterală şi va participa, inter alia în colaborare cu societatea civilă, inclusiv în domeniul juridic, în vederea definirii unei proceduri judiciare echitabile şi imparţiale pentru cazurile penale. ACŢIUNI ÎN CADRUL FORURILOR MULTILATERALE UE va ridica problema pedepsei cu moartea în toate forurile multilaterale relevante şi va profita de toate ocaziile pentru a înainta acestora iniţiative având drept obiectiv introducerea unui moratoriu privind aplicarea pedepsei cu moartea şi, la momentul potrivit, abolirea acesteia. Când este cazul, UE va include, în documentele produse în cadrul lucrărilor respectivelor foruri multilaterale, trimiteri la instituirea unui moratoriu privind execuţiile şi abolirea pedepsei cu moartea. UE va încuraja organizaţiile internaţionale relevante să ia măsurile care se impun pentru a încuraja statele să ratifice şi să respecte tratele şi normele internaţionale privind pedeapsa cu moartea. 14
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Art. 2-Dreptul la viaţă 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă : a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;
10
III.
DOCUMENTUL PRIVIND NORMELE MINIME
În cazul în care statele insistă să menţină aplicarea pedepsei cu moartea, UE consideră important să se respecte următoarele norme minime: 1. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru infracţiunile cele mai grave, fiind înţeles că este vorba exclusiv despre infracţiuni intenţionate având consecinţe fatale sau alte consecinţe extrem de grave. Pedeapsa cu moartea nu trebuie impusă pentru acte non-violente precum infracţiuni financiare, practici religioase sau libera exprimare a opiniei şi relaţii sexuale între adulţi care consimt, şi nici ca sentinţă obligatorie. 2. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât pentru infracţiuni pentru care pedeapsa cu moartea a fost prevăzută la data comiterii lor, fiind înţeles că dacă, după ce infracţiunea a fost comisă, legea prevede impunerea unei pedepse mai puţin grave, infractorul va beneficia de această dispoziţie. 3.
Pedeapsa capitală nu poate fi aplicată:
•
persoanelor în vârstă de sub 18 ani la data comiterii infracţiunii;
•
femeilor însărcinate sau mamelor cu copii sugari;
•
persoanelor alienate mental.
4. Pedeapsa capitală nu poate fi impusă decât în cazul în care vinovăţia persoanei acuzate de o infracţiune se bazează pe probe clare şi convingătoare, care nu permit interpretări alternative. 5. Pedeapsa capitală nu poate fi executată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunţate de o instanţă competentă, independentă şi imparţială, după o procedură judiciară, inclusiv procedurile desfăşurate în cadrul unor instanţe sau jurisdicţii speciale, care a oferit toate garanţiile posibile pentru asigurarea unui proces echitabil, garanţii egale cel puţin cu cele enunţate în articolul 14 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, inclusiv dreptul oricărei persoane suspectate sau acuzate de o infracţiune pasibilă de pedeapsa cu moartea, de a beneficia de o asistenţă judiciară adecvată în toate fazele procedurii şi, dacă este cazul, dreptul de a contacta un agent consular. 6. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a face apel la o instanţă de judecată superioară şi trebuie luate măsuri pentru ca aceste apeluri să devină obligatorii. 7. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a depune, dacă este cazul, un recurs individual potrivit procedurilor internaţionale; pedeapsa cu moartea nu va fi executată până când recursul nu este examinat potrivit procedurilor; pedeapsa cu moartea nu va fi executată atâta timp cât se află în desfăşurare o procedură judiciară sau formală care are legătură cu aceasta, la nivel naţional sau internaţional. 8. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a cere graţierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei pot fi acordate în toate cazurile de condamnare la moarte. 9. Pedeapsa capitală nu poate fi executată prin violarea angajamentelor internaţionale ale unui stat. 10. Timpul scurs de la condamnarea la moarte poate constitui de asemenea un factor de luat în considerare. 11. În cazul în care pedeapsa cu moartea se aplică, aceasta se execută astfel încât să producă suferinţe minime. Aceasta nu poate fi executată în public sau într-o altă manieră degradantă. 12. Pedeapsa cu moartea nu trebuie aplicată ca un act de răzbunare politică prin violarea normelor 11
minime, de exemplu participanţilor la un complot în vederea unei lovituri de stat.
METODE DE EXECUTIE FOLOSITE DE-A LUNGUL TIMPULUI În urmă cu sute de ani, execuţiile prin fierbere, înfometare, deshidratare, tăierea unor părţi din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara condamnaţilor. Totuşi, din secolul XVIII, majoritatea ţărilor au început să treacă la metode mai puţin dureroase. Franţa a inventat ghilotina, iar alte popoare au înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălţime, care rupea gâtul condamnatului. SUA a trecut de la spânzurare la scaunul electric şi la gazare, iar astăzi se foloseşte mai degrabă injecţia letală. Întâi condamnatul este anesteziat şi adoarme. Apoi i se administrează substanţe care îi paralizează muşchii, inclusiv pe cei necesari în respiraţie. Ultima injecţie conţine un medicament care îi opreşte inima. Injecţia letală are oponenţii ei, care susţin că este o metodă dureroasă, însă victima nu se poate manifesta din cauza paraliziei. Totuşi, cei mai mulţi condamnaţi la moarte sunt împuşcaţi, aceasta fiind metoda preferată a chinezilor. Pe lângă plutonul de execuţie, care trage mai multe gloanţe, chinezii folosesc şi metoda unui singur glonţ, tras în regiunea gâtului, cu prizonierul îngenunchiat. Dacă în SUA unii se opun injecţiei letale, anumite ţări permit încă execuţia prin lapidare şi spânzurarea clasică, ce duce la o moarte lentă, prin asfixie. Se întâmplă în special în ţările musulmane. Inainte de a fi executat prin injectia letala, condamnatului i se schimba hainele, i sa da ultima masa si i se permite sa faca un dus. Dupa ce acest ritual este indeplinit detinutul este dus in camera de executie unde este intins si legat pe o masa speciala, iar apoi i se introduc doua tuburi intravenoase in brate. Acestea sunt alimentate dintr-o anticamera, de unde este dirijata intreaga operatiune. Tot aici e o linie telefonica directa cu oficialitatile care au puterea sa opreasca executarea pedepsei la moarte. Condamnatul are voie la o ultima dorinta. In momentul in care lichidul incepe sa curga prin tuburi, perdelele camerei de executie se trag pentru ca martorii sa poata urmari procesul. La fiecare executie pot fi unul sau mai multi executori, dar acestia stau intotdeauna in anticamera. Injectia letala contine Thiopental Sodium, Pavulon si clorura de potasiu. Thiopental Sodium este un barbituric care se foloseste in chirurgie ca anestezic. Doza obisnuita este 150 mg, dar in cazul injectiei letale se folosesc 5000 mg. Acesta este administrat cu scopul ca pacientul sa nu simta nicio durere cat mai este in viata. Apoi prin tuburi incepe sa curga Pavulon-ul, un relaxant muscular care intr-o doza foarte mare poate duce la paralizarea diafragmei si a plamanilor. Acest medicament isi face efectul in 1 – 3 minute. O doza normala este de 40 – 100 mcg pe kilogram, in timp ce pentru o executie se administreaza mai bine de 100 mg. Pentru a treia si ultima data, este introdusa intravenos clorura de potasiu, care in supradoza provoaca infarct. Nu toate statele folosesc si aceasta substanta, primele doua fiind suficiente pentru a omori un condamnat. De regula, clorura de sodiu se foloseste pentru curatarea tuburilor intre doua doze diferite de medicamente. La mai putin de doua minute dupa administrare, pacientul este declarat mort. Impuscare in cap: Executia prin impuscare este cea mai utilizata, peste 70 de state folosind-o. In Uniunea Sovietica, un glont in ceafa era cea mai frecventa metoda de executie militara, dar si civila. Aceasta ramane inca foarte populara in China, singura diferenta fiind aceea ca glontul este tras in gat sau in cap. 12
Scaunul electric este un dispozitiv ce permite executarea condamnaților la moarte prin electrocutare. A fost inventat de dentistul Harold P. Brown în urma unui angajament cu Thomas Alva Edison care i-a cerut să studieze dacă electricitatea poate fi folosită în execuții. Pentru execuție, condamnatul, care a primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brățări de metal, iar pe cap i se pune un burete ud și o cască metalică. Electrozii sunt plasați la cap și la picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuție, condamnatul este conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de 2000 volți timp de 15 secunde, cauzând inconștiența și oprirea inimii. A doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o temperatură de 59 grade Celsius. Prima execuție publică cu scaunul electric a avut loc la 6 august 1890 la New York și s-a sfârșit catastrofal: delincventul a fost prăjit de viu în fața publicului. După această demonstrație din 1890 a "scaunului electric" ca metodă de execuție, împăratul Abisiniei (vechea denumire a Etiopiei) Menelik al II-lea a comandat de la inventator primul scaun electric. După livrare a constatat că în Abisinia lipsea ceva esențial: curentul electric. Prin urmare, împăratul a folosit scaunul electric ca tron imperial.15 Pluton de executie: A fi executat de plutonul de executie este considerat de cei mai multi cea mai onorabila metoda de aplicare a pedepsei cu moartea, acesta fiind motivul pentru care nu era folosita si in cazul criminalilor de razboi. Desi metodele difera de la tara la tara, in general condamnatul este legat la ochi si asezat langa un perete.Apoi, un grup de barbati trag un singur glont in inima condamnatului. In unele cazuri, unui tragator i se da un glont orb, pentru a se simti mai putin vinovat, dar niciodata nu se stie cine il are sau daca il are vreunul dintre ei. Idaho si Oklahoma sunt singurele state din America in care mai sunt legale plutoanele de executie. Camerele de gazare au fost utilizate pentru executii multi ani la rand. Au devenit cunoscute mai ales dupa folosirea lor frecventa in Germania celui de-al doilea razboi mondial. In acea vreme au fost ucisi in acest mod milioane de oameni intr-unul dintre cele mai grave cazuri de genocid din secolul XX. In America, numai cinci state mai utilizeaza aceasta practica, iar condamnatilor la moarte li se ofera oportunitatea de a alege intre acest mod de executie si injectia letala. Ultima gazare legala a fost facuta in 1999, cand germanul Walter LaGrand a fost executat in Arizona, Statele Unite ale Americii. Date neoficiale sustin ca in Coreea de Nord sunt folosite camerele de gazare atat pentru executii, cat si pentru testarea pe detinuti a gazelor toxice. În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin tăierea capului de către călău. In unele state adepte ale legii islamice, Sharia, decapitarile sunt inca metode de executie foarte utilizate. Ustensila folosita pentru aceasta executie este sabia arcuita. In multe tari aceasta practica este legala, dar in Arabia Saudita este cel mai des pusa in aplicare. Sentinta este executata de regula in public, langa moscheea principala a orasului, vineri dupa rugaciunea de seara. Condamnatii la moarte prin spanzurare au savarsit fie viol, fie crima, fie trafic de droguri, fie apostazie, adica renuntarea publica la religie. In Arabia Saudita sunt condamnati la moarte si minori, dar in urma apelurilor internationale repetate, acestia sunt decapitati dupa ce implinesc 18 ani. Cea mai "modernă" metodă de decapitare, până la abolirea acestei pedepse, a fost tăierea capului cu ghilotina. În anul 2008, până la sfârșitul lunii august, în Arabia Saudită au avut loc nu mai puțin de 70 de execuții prin decapitare, dar recordul a fost de 153 de execuții, în 200716.
15 16
Istoria sinistră a scaunului electric, 6 septembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia Decapitări în serie, 31 August 2008, Sorin Iordache, evz.ro, accesat la 10 iunie 2011
13
Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide condamnatului la moarte. Contrar a ceea ce se crede, Joseph - Ignace Guillotin nu a fost inventatorul ghilotinei. El a sugerat numai ideea unei executii rapide care sa poata fi folosita la oameni, indiferent de clasa lor sociala. Guillotin a facut parte din comitetul care a desenat masinaria, dar Antoine Louis a fost cel care a construit ghilotina propriuzisa. Aceasta metoda de executie nu mai este folosita nicaieri in lume. Ultima executie publica cu ghilotina din Franta a fost filmata in secret, iar comportamentul spectatorilor a facut guvernul sa interzica executiile publice. In Franta, aceasta a fost principala metoda de executare a condamnarii la moarte pana in 1981 cand a fost scoasa in afara legii. Lapidarea (Linșajul / omorârea cu pietre) Unei persoane careia urmeaza a-i fi aplicata o astfel de moarte ii sunt imobilizate mainile si picioarele, in timp ce un grup organizat va arunca cu pietre in ea pana va muri. Legea islamica, Sharia, considera acceptabila aceasta metoda de executie, drept urmare aceasta fiind folosita in multe din natiunile islamice. Pedeapsa este aplicata in urma adulterelor sau a crimelor. Legea prevede ca pietrele sa nu fie foarte mari, astfel incat o persoana sa necesite loviri repetate inainte de a deceda. Fiecare roca ar trebui sa produca rani si dureri serioase condamnatului. Afganistan, Nigeria, Iran, Pakistan, Sudan, Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite sunt statele in care in ultimii ani au fost executati oameni prin omorarea cu pietre. Cea mai recenta dintre ele a avut loc in acest an in Iran cand Jaffar Kiani a fost ucis astfel pentru adulter. Spânzurarea: Cea mai frecventa metoda de spanzurare utilizata in timpul nazistilor si inainte de 1850 era cea in care condamnatul era urcat pe un postament, iar apoi i se lega un streang la gat, dupa care era lasat in cadere pentru a muri prin strangulare. Moartea era inceata si dureroasa. O alta procedura foarte folosita, in special in Iran, este aceea in care condamnatului i se leaga steangul in jurul gatului, iar apoi este suspendat. Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare, răsculații, criminalii. Trasul în țeapă reprezenta o metodă de tortură foarte sadică și execuție de mare efect asupra populației în timpul Evului Mediu. Condamnații la o astfel de pedeapsă erau străpunși cu țepe și apoi agățați de obicei pe zidurile cetăților pentru a crea o stare de teamă și a impune autoritatea domnului. Deși era foarte dură, metoda a dat roade în timpul lui Vlad Țepeș, atacurile turcești, respectiv tâlhăriile diminuându-se. Îngropat de viu era pedeapsa care se aplica vestalelor virgine romane care nu respectau legea de a rămâne fecioară pe timpul când slujeau în templul zeiței Vesta. Castitatea era o datorie pretinsă de religie și era privită ca o curățenie puritate, care apăra statul roman de furia și pedeapsa zeilor. Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoștea vinovăția faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de pușcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai. Alte metode istorice ingrozitoare de executare a pedepsei capitale au fost: taurul de arama, taierea, decimarea, spintecarea, taierea in patru, felierea, fierberea, prajirea, jupuirea, taiatul in doua cu fierastraul, crucificarea, dezmembrarea, trasul in teapa, leaganul lui Iuda. 14
PEDEAPSA CU MOARTEA IN ROMANIA Poate fi introdusă pedeapsa cu moartea în România? Această întrebare a fost pusă de mai multe ori după 1989. Este oportună reintroducerea pedepsei capitale? Rămâne aceasta o soluţie? Făcând o trecere prin argumentele pro, putem constata că având în vedere situaţia economică a ţării (mai ales la sfârşitul anilor 90), argumentul economic putea fi decisiv. Este stiut faptul ca România se confruntă cu o criză a locurilor din închisori, astfel ca această soluţie ar putea rezolva parţial problema. De asemenea, efectele de descurajare si prevenţie trebuie luate şi ele în considerare şi sunt invocate în cazul unor crime (“Dacă am fi avut pedeapsa cu moartea poate nu ar fi indrăznit”). De altfel, există şansa ca imaginea despre statul român să fie oarecum mai bună, aceştia considerând că prin această măsura acesta are cu adevărat grijă de vieţile lor. Argumentele contra par însă mai solide. Argumentul bisericii este unul solid având în vedere încrederea ridicată pe care românii o au în Biserică. De asemenea, contextul internaţional este un alt argument. Făcând parte din UE, trebuie să respectăm normele şi directivele acesteia. Conform acestora, statul nu are dreptul în nicio situaţie să ia viaţa propriilor cetăţeni. Argumentul psihologic este de asemenea combătut de faptul că în contextul actual, nu mai putem face execuţii ca în alte perioade, lapidare în faţa a zeci de oameni sau execuţii pe stadioane, care poate ar induce o anume stare. Astfel, efectul indus populaţiei este mult diminuat. De asemenea, datorită încrederii scăzute pe care oamenii o au în justiţie, efectul este iarăşi diminuat. Există posibilitatea ca oamenii să creadă că a fost executat un nevinovat, doar ca justiţia să bifeze un caz rezolvat. Dacă este pedeapsa cu închisoarea pe viaţa, aceste erori pot fi reparate, într-o măsură mai mică sau mai mare, în timp. Apoi, statisticile care arată că şi în America, considerat statul etalon, au avut loc atâtea greşeli sunt considerate a fi edificatoare. Deasemenea, o bună pază a închisorilor poate face imposibilă evadarea deţinuţilor. Iar cel mai important aspect este cel al punerii în aplicare. Astfel, pedeapsa capitală trebuie introdusă în urma unui referendum. Aici, părerea Bisericii s-ar putea dovedi decisivă. De asemenea, argumentele celor care ar considera că prin această decizie ne-am întoarce în timp pot fi de asemenea decisive. Tot aici trebuie precizat şi contextul, aproape nicio ţară europeana nu mai are în legislaţie acest tip de pedeapsă. In Romania comunista au fost executate 104 persoane. Între 1965 si 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane. Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 199017 și a fost înlocuită cu pedeapsa 17
Pentru a sublinia caracterul profund umanist al regimului instaurat in Romania de revolutia populara si pentru realizarea propunerilor facute de cetateni, Consiliul Frontului Salvarii Nationale decreteaza: ART. 1 - Pedeapsa cu moartea prevazuta pentru unele infractiuni din Codul penal si legile speciale este abolita si se inlocuieste cu pedeapsa detentiunii pe viata. ART. 2 - De la data adoptarii prezentului decret-lege toate dispozitiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedura penala si alte acte normative, in afara celor prevazute in art. 4, sint considerate ca se refera la pedeapsa detentiunii pe viata. ART. 3 - Pedepsele cu moartea, aplicate prin hotariri ramase definitive dar neexecutate, se inlocuiesc cu pedeapsa detentiunii pe viata, potrivit procedurii privind inlocuirea acestei pedepse. ART. 4 - Se abroga art. 54, 55, 120 alin. 4 si 130 din Codul penal, precum si prevederile referitoare la executarea pedepsei cu moartea din Legea nr. 23/1969 si din Regulamentul aprobat prin Hotarirea Consiliului de Ministri nr.2282/1969.
15
detențiunii pe viață. Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (25 decembrie 1989). O execuție tulburătoare, învăluită în multă manipulare, asupra căreia mereu o să planeze întrebarea “a fost sau nu necesară?”. Inainte de asta, multe din execuţiile la care a fost martoră ţara noastră au avut cauze politice. Printre trădătorii şi dezertorii condamnaţi au fost Horea, Cloşca şi Crişan, Emil Rebreanu, Ovidiu Beldeanu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Desigur, sunt doar cele mai faimoase cazuri, pentru că de fapt au existat sute de execuţii. În afara condamnaţilor politic, au fost executaţi şi criminali, cel mai cunoscut fiind Ion Râmaru, care a ucis şi violat mai multe femei, în Bucureşti, în 1970 şi 1971. A ajuns în faţa plutonului de execuţie de la Jilava în 1971, după ce condamnarea sa la moarte a facut sala de tribunal să izbucnească în aplauze.
16
STATISTICI Amnesty International a dat publicității ultimul raport cu privire la pedeapsa capitală pe plan mondial, în anul trecut – „Death sentences and executions în 2010”.
17
Câteva concluzii generale: •
cel puțin 527 de oameni au fost executați în cele 23 de țări care au aplicat pedeapsa capitală în 2010: Bahrain (1), Bangladesh (9+), Belarus (2), Botswana (1), China (1000), Egipt (4), Guineea Ecuatorială (4), Iran (252+), Irak (1+), Japonia (2), Libia (18+), Malaezia (1+), Coreea de Nord (60+), Autoritatea palestiniană (5), Arabia Saudită (27+), Singapore (+), Somalia (8+), Sudan (6+), Siria (17+), Taiwan (4), Statele Unite ale Americii (46), Vietnam (+), Yemen (53+) ; numărul de execuții pentru fiecare țară este trecut în paranteză;
•
aproximativ 17 833 de persoane au fost condamnate la moarte în 2010, cifra minimă de când Amnesty International se ocupă cu astfel de studii;
•
dintre metodele de execuție folosite, putem enumera: decapitarea (Arabia Saudită), electrocutarea (SUA), spânzurarea (Bangladesh, Botswana, Egipt, Iran, Irak, Japonia, Malaezia, Coreea de Nord, Singapore, Sudan, Siria), injecția letală (SUA, China), împușcarea (Bahrain, Belarus, China, Guineea Ecuatorială, Corea de Nord, Autoritatea Palestiniană, Somalia, Taiwan, SUA, Vietnam, Yemen);
18
•
puține țări au furnizat cifre oficiale; în China, Mongolia și Belarus pedeapsa capitală este clasificată drept „secret de stat”; În Japonia, Belarus sau Egipt nici deținuții, nici familiile sau avocații lor nu sunt informați în avans cu privire la execuția iminentă;
•
pe plan global tendința este de a se renunța treptat la pedeapsa cu moartea: dacă la mijlocul anilor 90 patruzeci practicau execuțiile judiciare, numărul acestora a scăzut la 25 (2008), 19 (2009) și 23 (2010);
•
Peste 40 de ţări au renunţat la această metodă din 1990 şi până în prezent. În momentul de faţă 122 de state au interzisă prin lege această pedeapsă sau nu o mai practică de multă vreme. Alte 74 de state folosesc încă pedeapsa capitală dar numărul prizonierilor executaţi este foarte mic
PS Cei împușcați în plină stradă cu ocazia protestelor din Egipt, Libia, Iran sau Yemen nu se contorizează. PPS Arabia Saudită practică cea mai „umană” formă de execuție.
CONCLUZII Pedeapsa cu moartea este prima pedeapsă pe care a cunoscut-o omenirea. Poate din acest motiv este considerată a fi învechită, barbară şi neconformă cu vremurile moderne în care trăim. De asemenea, se consideră că ar contrazice normele democraţiei. Din acest motiv, statele democratice au renunţat sau sunt pe cale să renunţe la ea. Singura excepţie o reprezintă SUA, dar acolo decizia în această privinţă se ia în cadrul fiecărui stat în parte. Din acest motiv, statele care încă mai au pedeapsa capitală sunt considerate a fi ori dictaturi, ori ca aparţinând de lumea a doua sau chiar a treia. Iarăşi, SUA apare ca o excepţie de la ”regulă”. Argumentele pentru pedeapsa capitală sunt de natură economică (este mai puţin costisitor decât să ţii criminalul în închisoare toată viaţă), de natură psihologică şi preventivă (pedeapsa capitală descurajează potenţialii criminali şi de asemenea reduce mult şi aproape elimină riscul evadării unor criminali periculoşi) şi de natură filosofică (pedeapsa cu moartea este o dovadă că statul preţuieşte cu adevărat viaţa propriilor cetăţeni). De asemenea, un argument important este dat instituţia închisorii, care uneori are efecte opuse celor pentru care a fost creată asupra vieţii şi mentalităţii celor închişi. Astfel, deşi aceştia teoretic sunt acolo pentru a fi reabilitaţi, ei acolo sunt veşnic etichetaţi drept infractori şi de asemenea pot învăţă lucruri negative unii de la alţii. Argumentele contra pedepsei capitale sunt de natură religioasă (Dumnezeu a dat viaţa oamenilor si doar El o poate lua), iar restul nu fac decât să contrazică argumentele susţinătorilor acestei pedepse. 19
Astfel, din punct de economic,se contrazic argumentele economice ce susţineau pedeapsa capitală (costurile de fapt ar fi mai mari în cazul pedepsei capitale, pentru că mecanismul pedepsei capitale trebuie veşnic întreţinut, iar gardienii aceia oricum sunt plătiţi). De asemenea, psihologic, se pare ca efectul descurajator este minim, mai ales datorită contextului (nu mai este ca pe vremuri, cu execuţii în faţa unei mulţimi), iar cele filosofice sunt total opuse (dacă statul ar pune preţ pe viaţa oamenilor înseamnă că nu ar trebui sa aiba dreptul să le-o ia indiferent de circumstanţe). Apoi, erorile judiciare pot fi reparate mai uşor, justiţia nu mai poate face nimic însă în cazul execuţiei persoanei acuzate pe nedrept. De asemenea, se consideră ca de fapt se încearcă de fapt mascarea unor erori din sistemul penitenciarelor, care în loc să fie îndreptate, se preferă ”mascarea” lor. România a cunoscut acest tip de pedeapsă. Prima oară pedeapsa a fost interzisă în 1866. A fost reintrodusă d-abia în 1938, o dată cu prima constituţie de natură dictatorială din România. Comuniştii au păstrat-o, iar imediat cu trecerea la democraţie aceasta a fost abolită. Din acest motiv, se consideră că statutul de ţară democratică al ţării noastre ar fi incompatibil cu o astfel de pedeapsă. Din acest motiv, argumentele pentru aceasta nu ar fi de ajuns în dauna celor contra ei. Iar cel mai important argument contra ar fi cel legat de contextul international, în care în Europa aproape toate ţările au renunţat la acest tip de pedeapsă. De asemenea, aplicarea ei ar fi imposibilă, în primul rând o astfel de lege ar trebui să treacă de un referendum, iar în condiţiile în care Biserca se opune unei astfel de legi e greu de crezut ca ea va trece. De asemenea, datorită încrederii scăzute în justiţie, argumentele de descurajare pot fi uşor combătute, având în vedere că un om condamnat la moarte poate fi nevinovat în ochii multor oameni.
BIBLIOGRAFIE
20
