Drept Roman- Curs Emil Molcut.pdf

ş ti Universitatea din Bucure ş ti

Facultatea de DREPT

1

Copyright © DEPARTAMENT ID 2007


Facultatea de DREPT

Acest material este destinat uzulului studen ţilor Universităţii din Bucureşti, forma de înv ăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectual ă a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic apar ţin Departamentului de Înv ăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucure şti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogă Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

2



Facultatea de DREPT

Cuprins INTRODUCERE Capitolul 1. Obiectul şi importanţa dreptului privat roman 1. 1. Obiectul dreptului privat roman 1. 2. Importan ţa dreptului privat roman 1. 3. Diviziunile dreptului roman Capitolul 2. Privire istoric ă 2. 1. Fondarea Romei 2. 2. Epoca prestatal ă a Romei 2. 3. Apariţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius 2. 4. Regalitatea în form ă statală 2. 5. Republica 2. 6. Imperiul 2. 7. Epocile dreptului privat roman

PARTEA I. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN Capitolul 1. Formele de exprimare ale dreptului privat roman 1. 1. Noţiunea de izvor al dreptului 1. 2. Obiceiul 1. 3. Legea 1. 4. Edictele magistra ţilor 1. 5. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian 1. 6. Jurispruden ţa 1.7. Senatusconsultele 1. 8. Constitu ţiunile imperiale Capitolul 2. Opera legislativ ă a lui Justinian 2. 1. Importan ţa operei legislative a lui Justinian 2. 2. Legisla ţia lui Justinian 3



Facultatea de DREPT

PARTEA A II-A. PROCEDURA CIVIL Ă ROMANĂ Capitolul 1. Procedura legisac ţiunilor 1. 1. Definiţia şi evoluţia procedurii civile romane 1. 2. Caracterele procedurii legisac ţiunilor

ăşurarea procesului 1. 3. Desf ăş Capitolul 2. Procedura formular ă 2. 1. Apariţia procedurii formulare 2. 2. Rolul şi structura formulei

ăşurarea procesului în sistemul procedurii formulare 2. 3. Desf ăş 2. 4. Acţiuni 2. 5. Efectele sentin ţei Capitolul 3. Procedura extraordinar ă

PARTEA A III-A. DREPTUL CIVIL ROMAN Capitolul 1. Persoane 1. 1. Capacitatea juridic ă 1. 2. Cetăţenii 1. 3. Latinii 1. 4. Peregrinii 1. 5. Dezrobi ţii 1. 6. Oamenii liberi cu o condi ţie juridică specială 1. 7. Familia roman ă 1. 8. Puterea p ărintească 1. 9. C ăsătoria 1. 10. Adopţiunea 1. 11. Legitimarea 1. 12. Emanciparea 1. 13. Capitis deminutio 4



Facultatea de DREPT

1. 14. Persoana juridic ă 1. 15. Tutela şi curatela Capitolul 2. Bunuri 2. 1. Clasificarea bunurilor 2. 2. Posesiunea 2. 3. Detenţiunea 2. 4. Proprietatea 2. 5. Dobândirea propriet ăţii 2. 6. Sancţiunea proprietăţii 2. 7. Drepturi reale asupra lucrului altuia Capitolul 3. Succesiunile 3. 1. Instituţia succesiunii în dreptul roman (apari ţie şi evoluţie) 3. 2. Succesiunea ab intestat 3. 3. Succesiunea testamentar ă 3. 4. Succesiunea deferit ă contra testamentului 3. 5. Dobândirea mo ştenirii 3. 6. Sancţiunea moştenirii 3. 7. Legate şi fideicomise Capitolul 4. Obliga ţiuni – partea general ă 4. 1. Definiţia şi elementele obliga ţiei 4. 2. Clasificarea obliga ţiilor 4. 3. Elementele contractelor 4. 3. 1. Elementele esen ţiale ale contractelor 4. 3. 2. Elementele accidentale ale contractelor 4. 4. Efectele obliga ţiilor 4. 4. 1. Executarea obliga ţiilor 4. 4. 2. Neexecutarea obliga ţiilor 4. 5. Stingerea obliga ţiilor 4. 5. 1. Moduri voluntare de stingere a obliga ţiilor 4. 5. 2. Moduri nevoluntare de stingere a obliga ţiilor 4. 6. Transferul obliga ţiilor 4. 6. 1. Cesiunea de crean ţă 5



Facultatea de DREPT

4. 6. 2. Cesiunea de datorie 4. 7. Garan ţiile personale 4. 7. 1. Garan ţiile personale în epoca veche 4. 7. 2. Garan ţiile personale în epoca clasic ă 4. 7. 3. Garan ţiile personale neformale 4. 8. Garan ţiile reale 4. 8. 1. Fiducia 4. 8. 2. Gajul 4. 8. 3. Ipoteca 4. 8. 4. Intercesiunea Capitolul 5. Izvoarele obliga ţiilor 5. 1. Contractele solemne 5. 1. 1. Contractele în form ă religioasă 5. 1. 2. Contractele în form ă verbală 5. 1. 3. Contractele în form ă autentică 5. 1. 4. Contractele în form ă scrisă 5. 2. Contractele reale 5. 2. 1. Mutuum Mutuum 5. 2. 2. Fiducia Fiducia 5. 2. 3. Gajul 5. 2. 4. Comodatul 5. 2. 5. Depozitul 5. 3. Contractele consensuale 5. 3. 1. Vânzarea 5. 3. 2. Loca ţiunea 5. 3. 3. Societatea 5. 3. 4. Mandatul 5. 4. Contractele nenumite 5. 5. Pacte 5. 5. 1. Considera ţii generale 5. 5. 2. Pactele pretoriene 5. 5. 3. Pactele al ăturate 5. 5. 4. Pactele legitime 6



Facultatea de DREPT

5. 6. Quasicontracte 5. 6. 1. Generalit ăţi 5. 6. 2. Plata lucrului nedatorat 5. 6. 3. Negotiorum gestio 5. 6. 4. Gestiunea tutorelui pentru pupil 5. 6. 5. Indiviziunea 5. 6. 6. Acceptarea unei succesiuni 5. 7. Delicte 5. 7. 1. Considera ţii generale 5. 7. 2. Delicte private 5. 8. Quasidelicte 5. 8. 1. Considera ţii generale 5. 8. 2. Diferite quasidelicte 5. 9. Alte izvoare de obliga ţii Bibliografie

7



Facultatea de DREPT

INTRODUCERE Unitatea 1. Obiectul şi importanţa dreptului privat roman 1. 1. Obiectul dreptului privat roman Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduit conduităă, instituite sau sancţ sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţ instituţii juridice. Istoria dreptului roman începe în secolul al VI-lea î. e. n. şi se încheie în secolul al VI-lea e. n. Popoarele antice nu au realizat distincţ distinc ţia dintre drept, morală moral ă şi religie. Vechile popoare nu dispuneau de criterii prin care să s ă facă facă distincţ distincţie între: •

normele juridice;

•

normele religioase şi de morală moral ă;

Iniţ Iniţial, nici romanii nu au f ăcut această această distincţ distincţie, nu au delimitat la origine normele de drept faţă faţă de de celelalte norme sociale. Dar, spre desosebire de celelalte popoare ale antichit ăţii, ăţii, romanii au depăş depăşit it această această confuzie. Încă Înc ă din epoca veche, mai exact din vremea Legii celor XII Table (451 î. e. n.), romanii desemnau normele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar normele religioase prin cuvântul fas. Spre sfâr şitul Republicii (27 î. e. n.), instituţ institu ţiile juridice şi ideologia juridică juridic ă au ocupat locul central în sistemul instituţ institu ţional şi ideologic al romanilor. Ideologia juridică juridic ă şi-a pus amprenta asupra întregii spiritualităţ spiritualit ăţii romane, i-a imprimat caractere specifice, i-a conferit o puternic ă identitate proprie în sfera activităţ activit ăţii ii antice. Limbajul juridic roman, foarte bine delimitat de limbajul comun, era utilizat doar în scopul exprimă exprimării valorilor juridice. Cu toate acestea, în unele defini ţii pe care romanii le-au dat tiinţei dreptului sau dreptului, în epoca clasic ă şi postclasică postclasică persistă persistă urme ale str ăvechii ştiinţ confuzii. Astfel, în Institutele lui Justinian, Cartea I, titlul I, se formulează formuleaz ă definiţ definiţia jurisprudenţ jurisprudenţei, adică adică a ştiinţ tiinţei dreptului: “iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi tiinţa dreptului sau jurisprudenţ jurispruden ţa este cunoaş cunoaşterea lucrurilor divine şi atque injusti scientia” (ştiinţ umane, ştiinţ tiinţa a ceea ce este drept şi nedrept). Deci, în prima parte a definiţ defini ţiei, dreptul este confundat cu religia, pe când în a doua parte, dreptul este confundat cu morala. 8



Facultatea de DREPT

Un text din Digestele lui Justinian ne înf ăţi ează principiile fundamentale ale dreptului, ăţişează aşa cum au fost formulate de că c ătre Ulpian. Conform acestui text: “iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a

tr ăi în mod onorabil, a nu vă v ătăma pe altul, a da fiecă fiec ăruia ce este al să său). Primul principiu ţine de sfera moralei (a tr ăi în mod onorabil), urmă urm ătoarele două două ţin de domeniul dreptului. define şte dreptul: “ius est ars aequi et boni” (dreptul Celsus, celebrul jurisconsult clasic, defineş este arta binelui şi a echităţ echităţii). ii). În această această definiţ definiţie, ideea de “bine” ţine de morală moral ă, iar ideea de “echitate” ţine atât de domeniul dreptului, cât şi de cel al moralei. Romanii au f ăcut, în practică practică, o delimitare clar ă între drept şi normele sociale, dar în plan teoretic exista încă încă vechea confuzie. Această Această situaţ situaţie se explică explică astfel: •

romanii erau conservatori;

•

nu renunţ renunţau la vechile lor concepţ concep ţii, chiar şi atunci când erau în mod vă vădit depăş depăşite ite de

evoluţ evoluţia istorică istorică; •

romanii erau un popor pragmatic, practic, nu au avut niciodat ă vocaţ vocaţia teoretiză teoretizării,

dovadăă că dovad că ştiinţ tiinţa dreptului roman a evoluat într-o permanent ă confruntare cu cerinţ cerin ţele practicii. Astfel, în activitatea lor de cercetare, jurisconsulţ jurisconsul ţii romani analizau în profunzime cazuri reale sau imaginare dintre cele mai complicate, în scopul de a le da solu ţii optime. Cu ocazia acestor cercetă cercetări de speţă speţă,, ei constatau că că între anumite cazuri există exist ă elemente, puncte comune, şi pe baza acelor elemente comune formulau principii de drept. Dar, acele principii de drept erau er au recunoscute ca atare de că c ătre toţ toţi jurisconsulţ jurisconsulţii numai dacă dac ă erau în mă măsur ă să soluţ soluţioneze toate cazurile posibile dintr-un anumit domeniu. De aceea, ori de c ăte ori erau tentaţ tenta ţi să formuleze o definiţ definiţie, deci să să teoretizeze, jurisconsulţ jurisconsulţii recurgeau la filosofia greacă greac ă, încât formulau definiţ defini ţiile pe baza unor elemente neprelucrate din filosofia greacă greac ă. Grecii nu au delimitat niciodată niciodat ă dreptul de morală morală, la vechii greci dreptul fiind considerat o componentă component ă a moralei. Vitalitatea excepţ excepţională ională a dreptului roman, care a supravieţ supravie ţuit, aplicându-se cu succes şi în societatea medievală medievală, şi în cea burgheză burghez ă, a fost, în mod firesc, supusă supus ă unor cercetă cercet ări aprofundate. Astfel, încă înc ă din secolul al VII-lea e. n., profesorii de drept roman au elaborat un numă număr mare de studii. Unele dintre aceste studii au abordat dreptul roman în ansamblul s ău, altele au avut ca obiect de cercetare numai anumite ramuri sau institu ţii juridice. Aceste studii au fost deosebit de utile în vederea reconstituirii fondului gândirii juridice romane. Şcolile de drept roman au fost:

9



•

Facultatea de DREPT

în secolul al VII-lea e. n., la Ravenna, a fost fondat ă prima şcoală coală de drept, care

afuncţ afuncţionat până până în secolul al XI-lea. Lucr ările profesorilor de la şcoala din Ravenna nu au ajuns până până la noi. Cert este că că nu aveau o valoare deosebită deosebit ă, deoarece profesorii de la Ravenna nu au cunoscut Digestele lui Justinian, cel mai important izvor al dreptului roman. •

în secolul al X-lea a luat naş na ştere şcoala de drept roman de la Pavia, iar în secolul s ecolul al XI-

lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Şcoala glosatorilor. Unul dintre cei mai de seam ă reprezentanţ reprezentanţi ai Şcolii glosatorilor a fost profesorul Acurssius, autorul lucr ării intitulate Marea glosă glosă. Glosatorii au utilizat în activitatea lor de cercetare metoda exegetică exegetic ă. Întrucât nu urmă urmăreau o finalitate practică practică prin comentariile pe care le f ăceau pe marginea textelor de drept roman încercau să să explice sensul acestor texte, astfel încât profanii să s ă le poată poat ă înţ înţelege. Unii dintre glosatori au explicat prin comentariile lor sensul textelor clasice, pe când al ţii au explicat sensul textelor cuprinse în opera legislativ legislativăă a lui Justinian. •

în secolul al XIV-lea, profesorul Bartolus fondează fondează Şcoala postglosatorilor la Bologna.

Aceş Aceştia s-au ghidat în cercetare după dup ă metoda dogmatică dogmatic ă. Postglosatorii nu au cercetat în mod nemijlocit texte de drept roman, ci obiectul lor de studiu au fost glosele (acele cometarii f ă f ăcute de glosatori) în scopul de a extrage din ele anumite principii de drept pentru a fi aplicate în via ţa practică practică. practic ă şi s-a bucurat de un mare ecou în Şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică întreaga Europă Europă. Astfel, începând din secolul al XV-lea, germanii încep s ă abandoneze dreptul lor naţ na ţional înlocuiască cu principiile de drept formulate de c ătre postglosatori, încât acele principii, şi să îl înlocuiască îmbogăţ îmbogăţite ite cu elemente ale dreptului nescris local, au dat naş na ştere unui nou sistem de drept, cunoscut sub denumirea de “Usus modernus pandectarum” , care a fost aplicat în Germania până pân ă în anul 1900, moment în care a intrat în vigoare Codul civil german. •

în secolul al XVI-lea, în Fran Franţţa, a fost creată creată Şcoala istorică istorică a dreptului roman, care

marchează marchează o renaş renaştere a studiilor de drept roman, întrucât aceast ă şcoală coală nu se mă mărginea la cercetarea textelor de drept, ci utiliza şi unele informaţ informa ţii din domeniul filologiei, istoriei, filosofiei, cu atât mai mult cu cât între timp limba latin ă evoluase şi s-au descoperit noi documente, noi izvoare ale dreptului roman. Fondatorul acestei şcoli a fost profesorul André Alciat. Cel mai de seamă seam ă reprezentant a fost Jaques Cujas (1522-1590), care a inaugurat o activitate de cercetare, ce ulterior a dat rezultate str str ăălucite: a avut primul ideea reconstituirii lucr ărilor jurisconsulţ jurisconsulţilor clasici romani pe baza frgamentelor cuprinse în Digestele lui Justinian. Nu a putut duce la bun sfâr şit această această oper ă, dar ideea lui, preluată preluat ă şi în baza unor acumulă acumul ări 10



Facultatea de DREPT

f ăcute în etape succesive, la sfâr şitul secolului trecut, profesorul german Otto Lenel a reuş reu şit să reconstituie, în mod aproximativ, lucr ările jurisconsulţ jurisconsulţilor clasici. •

la începutul secolului al XIX-lea (1802) se formeaz ă noua Şcoală coală istorică istorică a dreptului

roman, pe baza prelegrilor ţinute de că către profesorul Savigny la Universitatea din Marburg. Profesorul Savigny a afirmat ccăă organele statului nu sunt îndreptăţ îndrept ăţite ite să să creeze drept, dreptul fiind produsul spiritului naţ na ţional, aş aşa încât normele de drept nu pot îmbr ă îmbr ăca forma legii, ci forma cutumei, a tradiţ tradiţiei juridice. Or, dreptul cutumiar german a luat naş na ştere pe baza principiilor formulate de postglosatori, aaşşa încât o corectă corect ă înţ înţelegere a dreptului cutumiar german era condiţ condiţionată ionată de cunoaş cunoaşterea aprofundată aprofundat ă a dreptului roman. Această Această viziune asupra dreptului a atras, după dup ă sine, un nou impuls în direcţ direc ţia cercetă cercetăriilor de drept roman. Obiectul de cercetare al cursului îl constituie dreptul privat roman. Dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga m ăsur ă a spiritului lor creator, dovadă că dovadă că instituţ instituţiile şi concepţ concepţiile dreptului privat roman au fost receptate cu prioritate în societ ăţile ăţile de mai târziu. Deş Deşi romanii au avut reprezentarea clar ă dintre dreptul public şi dreptul privat, ei nu au teoretizat această această distincţ distincţie. Abia la începutul secolului al III-lea e. n., jurisconsultul Ulpian ne înf ăţ înf ăţiişează ează criteriile pe baza cărora putem distinge între dreptul public şi dreptul privat. Potrivit lui Ulpian: “Publicum ius est quod ad statum rei romane spectat; privatum quod public este cel care se refer ă la organizarea statului roman, ad singulorum utilitatem” (Dreptul public iar dreptul privat la interesele fiec fiecăăruia). Această Această definiţ definiţie este criticabilă criticabilă, deoarece Ulpian credea în mod eronat că c ă există există norme ale dreptului care reflectă reflect ă interese individuale. Toate normele de drept reflectă reflect ă interese generale, şi nu individuale. Există Există însă îns ă un criteriu în baza că c ăruia putem distinge între dreptul public şi dreptul privat, juridic ă. şi anume criteriul obiectului de reglementare juridică Dreptul public reglementeaz reglementeazăă un anumit tip de relaţ rela ţii sociale, pe când dreptul privat reglementează reglementează alte categorii de relaţ rela ţii. Astfel, dreptul public reglementa relaţ rela ţiile care se stabileau cu privire la organizarea statului, precum şi relaţ relaţiile dintre stat şi cetăţ cetăţeni. eni. Dreptul privat reglementa relaţ rela ţiile dintre persoane, care pot fi persoane fizice sau juridice. Romanii considerau că că relaţ relaţiile dintre persoane pot fi clasificate în trei mari categorii: •

relaţ relaţii cu privire la statutul juridic al persoanelor;

•

relaţ relaţii dintre persoane, care au un conţ con ţinut patrimonial;

•

relaţ relaţiile ce se stabilesc între persoane cu ocazia soluţ solu ţionă ionării proceselor private. 11



Facultatea de DREPT

Dreptul privat roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sanc ţionate de către statul roman, norme care reglementeaz ă relaţ relaţiile ce se stabilesc cu privire la statutul juridic al persoanelor, relaţ rela ţiile dintre persoane care au un conţ con ţinut patrimonial, precum şi relaţ relaţiile ce se stabilesc între persoane cu ocazia soluţ solu ţionă ionării proceselor private.

Structura cursului Faţă Faţă de specificul principalelor categorii de relaţ rela ţii sociale, reglementate de normele dreptului privat roman, cursul va avea o structur structur ăă corespunză corespunzătoare, cuprinzând trei pă p ăr ţi principale: •

Izvoarele dreptului privat roman;

•

Procedura civilă civilă romană romană;

•

Dreptul civil roman, care ocup ocupăă locul central în economia materiei, cuprinzând, la

rândul ei, patru capitole: persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţ obligaţiuni. În materia izvoarelor vom cerceta formele de exprimare ale dreptului roman, adic ă acele procedee prin intermediul că cărora normele sociale dobândesc valoare obligatorie juridic ă. Sunt şase asemenea izvoare: •

obiceiul;

•

legea;

•

edictele magistraţ magistraţilor;

•

jurisprudenţ jurisprudenţa;

•

senatusconsultele;

•

constituţ constituţiunile imperiale.

La procedura civilă civil ă romană romană vom cerceta normele care reglementează reglementeaz ă desf ăşurarea ăşurarea proceselor private. Majoritatea autorilor tratează trateaz ă procedura civilă civilă dup dupăă dreptul civil, urmând modelul jurisconsulţ jurisconsulţilor romani. Acest sistem nu este indicat, întrucât dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală procedural ă, astfel încât înţ în ţelegerea dreptului civil este condiţ condi ţionată ionată de cunoaş cunoaşterea procedurii civile. Acest fenomen se explică explic ă prin faptul că c ă romanii considerau că că dreptul provine de la zei şi că este imuabil (adică (adic ă oamenii nu-l pot abroga sau modifica). Romanii nu şi-au modificat sau abrogat niciodată niciodat ă legile. Într-o evoluţ evoluţie milenar ă, viaţ viaţa socială socială a cunoscut succesive transformă transform ări calitative, încât, în mod frecvent, vechile reglement reglementăări se dovedeau depăş dep ăşite, ite, anacronice, dar nu puteau fi modificate. Atunci s-a dat posibilitatea magistra magistraţţilor judiciari (acei magistraţ magistra ţi care organizau judecarea proceselor) să s ă creeze un nou drept, pe cale procedural ă, cu ocazia judecă judec ării proceselor. 12



Facultatea de DREPT

Astfel, dacă dacă reclamantul formula o pretenţ preten ţie întemeiată întemeiată, magistratul îi dă dădea dreptate, chiar dacă dac ă acea pretenţ pretenţie nu era recunoscută recunoscut ă de lege. Pe această aceast ă cale, magistratul crea drept. În materia dreptului civil roman vom cerceta: •

•

persoanele 

statutul juridic al diferitelor categorii de persoane;



regimul juridic al sclavilor;



organizarea familiei romane.

Bunurile – se vor studia titlurile juridice cu care pot fi st ă pânite bunurile: posesiunea,

detenţ detenţiunea şi proprietatea; •

Succesiunile – vor fi studiate normele care reglementează reglementeaz ă transmiterea patrimoniului

de la defunct la urmaş urma şii să săi; •

Obligaţ Obliga ţ iunile – se vor studia acele norme ş i instituţ institu ţ ii juridice care

reglementează reglementeaz ă relaţ rela ţ iile de schimb, întrucât dreptul obliga ţ ional este oglinda juridic ă a schimbului de mă m ă rfuri. Acest domeniu al dreptului roman, care este legat în mod nemijlocit de sistemul propriet proprietăţ ii private, a fost preluat f ă r ă modifică modific ă ri de substanţă substan ţă ăţii în toate formaţ forma ţ iunile sociale ce au urmat Romei sclavagiste. Materia obligaţ obligaţiilor cuprinde două dou ă pă păr ţi: •

Partea generală generală (teoria generală general ă a obligaţ obligaţiilor) – vom ar ăta acele principii juridice,

acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de obliga ţii; •

Partea specială specială (izvoarele obligaţ obliga ţiilor) – vom studia fiecare izvor de obliga ţii în parte,

anume contractele, quasicontractele, delictele şi quasidelictele.

1. 2. Importan ţa dreptului privat roman Această Această problemă problemă s-a pus încă încă din epoca renaş rena şterii. Spre desoebire de celelalte sisteme de drept ale antichităţ antichit ăţii, ii, care au r ămas simple documente arheologice, care nu au mai fost preluate şi în alte formaţ formaţiuni sociale, dreptul privat roman a avut un alt destin istoric, a fost receptat şi aplicat şi după după ce Roma sclavagistă sclavagistă a dispă dispărut. De aceea, s-a pus problema explică explic ării acestui fenomen. Profesorii noii şcoli istorice au ar ătat că că vitalitatea dreptului privat roman trebuie pus ă în legă legătur ă cu faptul că c ă este expresia juridică juridic ă şi abstractă abstractă a unei societăţ societ ăţii bazată bazată pe proprietatea privată privată şi pe producţ producţia de mă mărfuri. În acest sens, romaniş romani ştii din secolul al XIX-lea au pus în lumină lumină nivelul excepţ excepţional al schimbului de mă m ărfuri şi producţ producţiei în societatea romană roman ă. Un sistem social complex necesita o reglementare juridic juridicăă pe măsur ă. De aceea, orice societate care se 13



Facultatea de DREPT

întemeiază întemeiază pe proprietatea privată privat ă şi pe producţ producţia de mă mărfuri gă găseş seşte în dreptul roman gata elaborate toate conceptele, principiile şi instituţ instituţiile necesare reglementă reglementării orică oricăror relaţ relaţii sociale. Dreptul roman este un vast câmp de verificare a tezelor teoretice cu privire la originea şi evoluţ evoluţia dreptului. Cercetarea dreptului roman ne arată arat ă că fenomenul juridic nu este un element izolat, ci o latur ă componentă componentă a unui ansamblu social bine structurat. Această Această componentă component ă, care este dreptul, este într-o strânsă strâns ă relaţ relaţie de intercondiţ intercondi ţionare cu celelalte laturi ale sistemului social. Deş Deşi, pe de o parte, dreptul influenţ influen ţează ează evoluţ evoluţia generală generală a societăţ societăţii, ii, pe de altă alt ă parte dreptul este influenţ influen ţat de celelalte componente ale ansamblului social.

Studiul dreptului roman prezintă prezintă importanţă importanţă,, pentru că că, pentru prima oar ă în istoria lumii, romanii au creat alfabetul juridic, terminologia juridic ă, încât în societatea romană roman ă ideile juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special. Acest limbaj este de o mare precizie, funcţ funcţionează ionează într-un sistem logic extrem de sever, ofer ă posibilitatea realiză realizării unor ample sinteze, precum şi posibilitatea construirii unor figuri juridice simetrice.

Influenţa dreptului roman asupra form ării dreptului românesc Studiul dreptului roman are o importanţă importan ţă şi o semnificaţ semnificaţie aparte pentru poporul român, deoarece dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţ influen ţa dreptului roman. Această Această influenţă influenţă s-a s-a manifestat, în mod pregnant, în trei momente principale: •

formarea dreptului feudal românesc nescris, care se mai nume şte şi Legea ţării; ţării;

•

elaborarea legiuirilor româneş române şti feudale scrise;

•

elaborarea codurilor româneş române şti burgheze (moderne).

profund ă sinteză sinteză între civilizaţ civilizaţia romană romană şi a) În Dacia, provincie roman ă s-a realizat o profundă cea dacă dacă. În acest cadru general al sintezei etnice şi naţ naţionale, s-a realizat şi o sinteză sinteză a instituţ instituţiilor juridice. Astfel, prin influenţ influen ţarea reciprocă reciprocă dintre instituţ instituţiile dreptului dac şi dreptul roman, s-a nă născut un nou sistem de drept, anume dreptul daco-roman, în fizionomia c ăruia elementele dreptului roman au dobândit func ţii şi finalităţ finalităţii noi. După retragerea aureliană După aureliană, instituţ instituţiile dreptului daco-roman au fost preluate în ob ştile să săteş teşti, au fost conservate şi îmbogăţ îmbogăţite ite cu noi elemente, astfel că c ă odată odată cu fondarea statelor feudale de sine stă stătătoare, acest sistem a fost însuş însu şit şi sancţ sancţionat de că către stat, devenind principalul izvor de drept timp de mai multe secole. Aşa se explică explică faptul că că, f ăcând o comparaţ compara ţie între fizionomia instituţ institu ţiilor clasice ale dreptului roman şi cele ale Legii ţării, asem ănări care ţării, vom constata o serie de elemente comune, asemă uneori merg până pân ă la identitate. 14



Facultatea de DREPT

afirmă din secolul al XV-lea, odată odat ă cu apariţ apariţia primelor noastre legiuiri scrise, şi b) Se afirmă anume pravilele bisericeş biserice şti. Începând din secolul al XVII-lea încep ssăă se adopte şi pravilele feudale laice, având ca obiect de reglementare toate domeniile dreptului privat. Menţ Menţionă ionăm: •

Cartea românească românească de învăţă învăţătur tur ă, adoptată adoptată în Moldova în anul 1646;

•

Îndreptarea legii, adoptată adoptat ă în Ţara Românească Românească în anul 1652;

•

Pravilniceasca condică condică, din Ţara Românească Românească - 1780;

•

Codul Calimah, din Moldova – 1817;

•

Legiuirea Caragea, din Ţara Românească Românească – 1818.

Toate aceste legiuiri s-au inspirat, în mod nemijlocit, din izvoarele dreptului bizantin, în mod deosebit din Ecloga (extrase din legi - 726) , Epanagoga (colecţ (colec ţie juridică juridică - 780) , , Prohironul , , Bazilicalele sau legiuirile împ împăăr ăteş teşti, adoptate la sfâr şitul secolului al IX-lea din ordinul împă împăratului Leon al VI-lea filosoful. Aceste izvoare de drept bizantin sunt o adaptare a dreptului roman, aş aşa cum a fost el elaborat în opera legislativ ă a lui Justinian, la specificul realităţ realit ăţilor ilor din societatea feudală feudală bizantină bizantină. De aceea, influenţ influenţa dreptului roman asupra dreptului nostru feudal scris s-a realizat prin filier ă bizantină bizantină, adică adică prin intermediul dreptului bizantin.

c) Elaborarea Codului civil la 1864 Cu ocazia adoptă adopt ării codurilor moderne, legislatorii lui Cuza s-au adresat în mod nemijlocit textelor clasice ale dreptului roman, din care au extras toate conceptele, categoriile, principiile şi instituţ instituţiile care le-au fost necesare. Această Aceast ă soluţ soluţie a fost posibilă posibil ă datorită datorită faptului că legislatorii lui Cuza au gă g ăsit în dreptul roman gata elaborate, gata create, toate conceptele care erau necesare în vederea reglement reglementăării juridice a relaţ relaţiilor din statul naţ na ţional român proaspă proasp ăt creat. Dreptul privat roman este expresia juridică juridic ă clasică clasică a relaţ relaţiilor dintr-o societate întemeiată întemeiat ă pe proprietatea privată privată şi pe producţ producţia de mă mărfuri, astfel încât orice societate, după dup ă cum era şi societatea romnească romnească din secolul XIX, bazată bazat ă pe producţ producţia de mă mărfuri, poate folosi conceptele dreptului roman în formă form ă pur ă, neadaptate, nemodificate. De acea, Codul civil de la 1864 este în vigoare şi astă astăzi şi se aplică aplică cu succes, ceea ce explică explică, dovedeş dovedeşte vitalitatea excepţ excepţională ională a dreptului roman.

1. 3. Diviziunile dreptului roman Dreptul roman se divide în drept public şi drept privat. 15



Facultatea de DREPT

Dreptul privat roman se subdivide în: •

drept civil (ius civile);

•

dreptul ginţ ginţilor (ius gentium);

•

dreptul natural ( ius nature).

numeşte şi drept quiritar ( ius quiritium) sau drept al A. Dreptul civil roman se mai numeş cetăţ cetăţenilor enilor romani, care se numeau şi quiriţ quiriţi. Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementeaz ă relaţ relaţiile dintre cetăţ cetăţenii enii romani. Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil str ăinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice str ă str ăin care venea la Roma că c ădea automat în sclavie. De aceea, în epoca foarte veche, era de neconceput participarea necet ăţenilor viaţa ăţenilor la viaţ juridică juridică. La apariţ apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist. Actele juridice erau însoţ însoţite de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest formalism rigid avea menirea, pe de o parte, s ă fac facăă inaccesibil dreptul civil str ăinilor, iar pe de altă altă parte avea menirea de a sublinia cu putere semnificaţ semnifica ţia specială specială, gravitatea efectelor actelor juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca fond ării statului roman economia era închisă închisă, naturală naturală, schimbul de bunuri avea caracter accidental, încât şi actele juridice se încheiau foarte rar, erau adevă adevărate evenimente în viaţ viaţa romanilor. Atunci, pentru ca oamenii, cetăţ cet ăţenii, enii, să să se deprindă deprindă de semnificaţ semnificaţia acestor acte, le-au înconjurat cu acest formalism riguros. Acest formalism avea şi virtutea de a face distincţ distinc ţia dintre manifestă manifestările cu caracter juridic şi manifestă manifestările sociale f ăr ă caracter juridic. În acest fel se f ăcea uş uşor distincţ distincţie între ceea ce ţinea de domeniul dreptului şi nedreptului. Spre sfâr şitul Republicii, când producţ produc ţia şi schimbul de mă mărfuri s-au dezvoltat în ritm alert, vechiul drept civil, rigid şi formalist s-a dovedit inaplicabil, anacronic. Atunci, pentru că c ă normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate f ăţ f ăţiiş, s-a pus problema adaptă adapt ării vechiului drept civil la noile realit ăţi această adaptare s-a realizat ăţi sociale, iar această cu deplin succes prin: •

activitatea jurisconsulţ jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept civil;

•

activitatea magistraţ magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-au modernizat,

utilizând mijloace de ordin procedural. Pe lângă lângă sensul menţ menţionat, care este general, conceptul de “drept civil” are şi alte înţ înţelesuri. Astfel, în unele texte, dreptul civil desemneaz desemneazăă dreptul izvorât din interpretarea creatoare a juris jurisco cons nsul ulţţilor, încât dreptul civil se confundă confund ă cu jurisprudenţ jurisprudenţa. 16



Facultatea de DREPT

În al treilea înţ înţeles, din unele texte, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepţ excepţia celui care izvor ăşte ăşte din edictele pretorilor, deci întregul drept, cu excep ţia dreptului pretorian. desemnează totalitatea normelor de drept ce B. Dreptul gin ţilor (ius gentium) desemnează reglementează reglementează relaţ relaţiile dintre cetăţ cetăţeni eni şi peregrini. Iniţ Iniţial, str ăinii nu puteau veni la Roma, deoarece că c ădeau în sclavie. Aş A şa cum putem observa, în epoca foarte veche nu s-a pus problema rela ţiilor dintre cetăţ cet ăţeni eni şi peregrini. Dar lucrurile au evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vie ţii economice, romanii au fost nevoi nevoiţţi să-şi regândească regândească propriile concepţ concepţii, încât prin mă măsuri succesive str ăinii încep să să fie toleraţ toleraţi la Roma, la început în calitate de oaspe ţi, iar mai târziu în calitate de clienţ clienţi. Se numeau oaspeţ oaspeţi acei str ăini care veneau la Roma 2-3 zile la târguri şi care se puneau sub protecţ protecţia unor cetăţ cetăţeni. eni. Clienţ Clienţii erau str ăinii care veneau la Roma pentru un timp nedeterminat, chiar pentru totdeauna, şi care, de asemenea, se puneau sub protecţ protec ţia unor cetăţ cetăţeni. eni. Într-un stadiu dezvoltat – epoca mijlocie a Republicii – puteau veni la Roma, f ă f ăr ă a că cădea în sclavie, toţ toţi locuitorii cetăţ cetăţilor ilor ce au încheiat un tratat de alianţă alian ţă cu cu Roma. Locuitorii cetăţ cetăţilor ilor care au încheiat tratate de alianţă alianţă cu cu Roma se numeau peregrini. Dreptul ginţ ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţ rela ţiilor comerciale, pentru că c ă peregrinii erau principalii parteneri de comer ţ ai romanilor. Tocmai de aceea, actele de drept al gin ţilor erau mai evoluate, nu presupuneau condiţ condi ţiile de formă formă prevă prevăzute de dreptul civil. Astfel, dacă dac ă transmiterea proprietăţ proprietăţii ii prin acte de drept civil dura zile întregi, conform dreptului gin ţilor, proprietatea se putea transmite prin simpla manifestare de voin voinţă ţă.. Faţă Faţă de de avantajele dreptului ginţ gin ţilor, acesta a început să s ă fie utilizat şi în relaţ relaţiile dintre cetăţ cetăţeni, eni, până până când, spre sfâr şitul epocii postclasice, în vremea împă împ ăratului Justinian, dreptul ginţ ginţilor a devenit un drept general, asimilând toate instituţ institu ţiile dreptului civil. În alt înţ înţeles, în opera lui Titus Livius, dreptul gin ginţţilor desemnează desemnează totalitatea normelor de drept care reglementează reglementeaz ă relaţ relaţiile dintre statele cetăţ cetăţii ale antichităţ antichităţii, ii, ceea ce în zilele noastre ar corespunde dreptului internaţ interna ţional public. În al treilea înţ înţeles, dreptul ginţ ginţilor se confundă confundă cu dreptul natural (ius nature). c ătre jurisconsulţ jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de C. Dreptul natural este definit de că norme de drept care se aplică aplic ă tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian, se aplică aplică tuturor vieţ vieţuitoarelor. Această Această concepţ concepţie este considerată considerată de romaniş romanişti ca fantezistă fantezistă şi falsă falsă. Fantezistă Fantezistă, pentru că că romanii nu cunoş cuno şteau sistemele de drept ale tuturor popoarelor, 17



Facultatea de DREPT

deoarece nu au venit în contact cu toate popoarele şi falsă falsă, pentru că că dreptul nu este un element izolat de contextul social. Dreptul exprim exprimăă cerinţ cerinţe sociale specifice. El dobândeş dobândeşte o identitate proprie, pe care i-o dă dă specificul relaţ relaţiilor sociale şi politice din fiecare societate. Astfel că că, în realitate, conceptul de “drept natural” are doar o valoare teoretic ă şi filosofică filosofică. De aceea, se consider ă că c ă dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept, pe când dreptul pozitiv reprezintă reprezintă aspectul dinamic, schimbă schimb ător. Potrivit acestei concepţ concep ţii, dreptul natural nu are un corespondent în viaţ via ţa juridică juridică, în sensul că că nici un jurisconsult nu a putut indica o normă norm ă de drept natural, aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţ abstrac ţie. Constată Constatăm, totuş totuşi, că că în mă m ăsura în care se confundă confundă cu echitatea, dreptul natural dobândeş dobânde şte un conţ conţinut concret. Aş Aşa cum am vă văzut în tema anterioar ă, unii jurisconsulţ jurisconsulţi clasici – Celsus – confundă confund ă dreptul natural cu echitatea. Or echitatea are un conţ con ţinut juridic determinabil, întrucât ori de câte ori au adaptat vechile norme la noile realităţ realit ăţi,i, jurisconsulţ jurisconsulţii şi magistraţ magistraţii judiciari au afirmat că că vin în întâmpinarea cerinţ cerinţelor principiului echităţ echităţii. ii. În acest fel, echitatea a asigurat permanenta adaptare a vechiului vechiului drept civil civil la noile situaţ situaţii de viaţă viaţă.. Potrivit lui Ulpian “to ţ i oamenii sunt egali”. Aceste principii de drept natural au jucat un rol uria ş în istoria lumii, ideologii revoluţ revolu ţiilor burgheze întemeindu-ş întemeindu- şi susţ susţinerile pe aceste principii.

Întrebări şi teste 

Ce definiţ definiţii au dat romanii dreptului şi ştiinţ tiinţei dreptului în epoca clasic clasicăă şi postclasică postclasică din

care rezultă rezultă persistenţ persistenţa vechii confuzii între drept, moral ă şi religie. 

Ce şcoală coală de drept roman a fost fondată fondat ă în secolul al XIV-lea şi ce finalitate a avut

aceasta? 

Prin ce s-a remarcat Şcoala istorică istorică de drept roman creată creat ă în secolul al XVI-lea în



Cum a definit Ulpian dreptul public şi dreptul privat?



Definiţ Definiţi dreptul privat roman.



Ar ătaţ taţi momentele principale în care s-a manifestat pregnant influen ţa dreptului

Franţ Franţa?

roman asupra formă formării şi evoluţ evoluţiei dreptului românesc. 

Definiţ Definiţi: dreptul civil roman, dreptul ginţ gin ţilor şi dreptul natural.

18



Facultatea de DREPT

Capitolul 2. Privire istoric ă 2. 1. Fondarea Romei Istoria scrisă scrisă a Romei a început în secolul al III-lea î. e. n.. Deci, ce afirmă afirm ăm despre epoca anterioar ă secolului al III-lea î. e. n. se bazeaz ă pe relată relat ări indirecte, cercetă cercetări arheologice, pe tradiţ tradiţie şi pe legendă legendă. Având în vedere faptul că c ă istoria Romei a fost scrisă scris ă la sfâr şitul Republicii, când Roma a ajuns la apogeul puterii sale, este firesc ca acei istorici s ă aureoleze fondarea Romei cu gloria proprie epocii lui August. În secolul al VIII-lea î. e. n., pe cele şapte coline învecinate Tibrului, existau comunităţ comunit ăţii rurale aflate în stadiul de dezvoltare al patriarhatului. Rela Relaţţiile dintre aceste comunităţ comunităţii au alternat între conflict şi cooperare, pentru ca apoi să s ă fondeze o unitate politică politic ă de tipul oraş oraşuluistat (sub influenţ influenţa etruscă etruscă şi grecească grecească din sud), care a primit numele de Roma, după dup ă denumirea gintei etrusce Rumla. Istoria Romei a fost periodizată periodizat ă în felul urmă urm ător: •

Perioada democraţ democraţiei militare (753 î. e. n. pân pânăă la jumă jumătatea secolului al VI-lea î. e. n.,

când s-a fondat statul roman); În evoluţ evoluţia sa, statul roman a îmbr ăcat mai multe forme, în funcţ func ţie de acumulă acumulările economice şi sociale, precum şi în funcţ funcţie de extensiunea statului: •

De la jumă jumătatea secolului al VI-lea î. e. n., când s-a fondat statul, pân ă în anul 509 î.

e. n., statul roman a îmbr ăcat forma regalităţ regalităţii; ii; •

Republica (509 î. e. n. pân ă în anul 27 î. e. n.);

•

Imperiul a fost fondat în anul 27 î. e. n. şi cunoaş cunoaşte, la rândul să s ău, două două faze de

evoluţ evoluţie: 

Principatul (27 î. e. n. - 284 e. n.);



Dominatul (284 e. n. - 565 e. n.).

2. 2. Epoca prestatal ă a Romei A. Structura social ă a Romei în epoca prestatal ă Roma a fost fondată fondat ă de trei triburi, numite şi triburi fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres). Deş Deşi din punct de vedere etnic populaţ popula ţia Romei era eterogenă eterogen ă, din punct de vedere al poziţ poziţiei în această această societate, populaţ popula ţia era împă împăr ţită ită în două două mari grupuri sociale: patricienii şi plebeii.

19



Facultatea de DREPT

Patricienii erau membrii celor trei triburi fondatoare, precum şi urmaş urmaşii acestora. Erau constituiţ constituiţi într-o castă castă socială socială închisă închisă şi exercitau conducerea socială social ă în condiţ condiţiile democraţ democraţiei militare. Plebea era formată formată din populaţ populaţiile vecine supuse de că către romani, la care, cu timpul, se adaugă adaugă şi comercianţ comercianţii şi meseriaş meseriaşii primitivi veniţ veniţi la Roma. Cu toate că c ă participau la viaţ viaţa economică economică a cetăţ cetăţii ii în calitate de negustori şi meseriaş meseriaşi primitivi, plebeii nu aveau acces la conducerea socială socială. Aveau obligaţ obligaţia de a respecta toate hotă hot ărârile luate de că către patricieni şi de aceea între cele două două grupă grupări s-a declanş declanşat un conflict ce s-a adâncit şi care a dus în final la formarea statului roman.

B. Organizarea conducerii sociale Factorii de conducere socială social ă au fost în numă num ăr de trei: •

Comitia curiata;

•

regele;

•

Senatul.

Populaţ Populaţia Romei era structurată structurat ă în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţ ginţi. Fiecare trib era împă împăr ţit în 10 curii, iar fiecare curie cuprindea câte 10 gin ţi. se numea Comitia curiata, deoarece fiecare curie dispunea de câte Adunarea patricienilor se un vot. În fiecare curie, înainte de votul final, se vota pe capete. În competenţ competenţa Comitiei curiata intrau: •

alegerea regelui;

•

soluţ soluţionarea problemelor majore ale cetăţ cet ăţii; ii;

•

judecarea celor vinovaţ vinovaţi de crime grave.

conducătorul militar şi civil al cetăţ cetăţii, ii, supremul ei conducă conduc ător şi totodată totodată şeful Regele era conducă ei religios. Pentru problemele mai importante convoca Adunarea poporului, care urma a hot ărâ asupra lor. Era un simplu şef militar, exercitând în acelaş acela şi timp atribuţ atribuţii de ordin religios. Avea şi atribuţ atribuţii de a soluţ soluţiona eventualele conflicte ce se puteau declanş declan şa între ginţ ginţi. ginţilor, cuprindea 300 de persoane (senatori). Era privit ca Senatul era format din şefii ginţ deţ deţină inător al tradiţ tradiţiilor, era chemat să s ă-l sf ătuiască tuiască pe rege şi să confirme hotă hot ărârile Adună Adunării poporului.

2. 3. Apari ţia statului roman. Reformele lui Servius Tullius Datorită Datorită poziţ poziţiei inferioare din societate, plebeii au protestat sistematic, amenin ţând în repetate rânduri cu secesiunea (plecarea din cetate), fapt ce ar fi dus la dezmembrarea societ ăţii ăţii romane.

20



Facultatea de DREPT

Pentru a pune capă cap ăt acestui conflict, regele Servius Tullius (575-535 î. e. n.), de origine etruscă etruscă, a înf ă ptuit două două reforme: •

socială socială;

•

administrativă administrativă.

populaţie a Romei a fost împă împ ăr ţită ită, f ăr ă a se mai ţine Prin reforma social ă, întreaga populaţ seama de distincţ distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci mari categorii sociale, stabilite pe criteriul averii: •

în prima categorie socială social ă erau incluş incluşi toţ toţi cei care deţ de ţineau o avere de cel puţ pu ţin

100000 de sester ţi (20 de iugă iugăre); •

în a doua categorie socială social ă erau incluş inclu şi toţ toţi cei care deţ deţineau o avere de cel puţ pu ţin


în a treia categorie socială social ă erau incluş incluşi toţ toţi cei care deţ de ţineau o avere de cel puţ pu ţin


în a patra categorie socială social ă erau incluş incluşi toţ toţi cei care deţ de ţineau o avere de cel puţ pu ţin


în a cincea categorie socială social ă erau incluş incluşi toţ toţi cei care deţ deţineau o avere de cel puţ pu ţin

11000 de sester ţi (2 de iugă iugăre). Aceste categorii sociale au fost apoi împ împăăr ţite în centurii, care erau în acela şi timp şi unităţ unităţii militare şi unităţ unităţii de vot. Aceste centurii nu aveau un numă num ăr egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie numă num ărau puţ puţini membri, de ordinul câtorva zeci, pe când centuriile apar ţinând ultimelor categorii sociale, a patra şi a cincea, erau formate din câteva sute de persoane. Aşa a fost posibil ca din cele 193 de centurii, prima categorie social ă, care era minoritar ă, să să deţ deţină ină 98 de centurii, deci să s ă deţ deţină ină majoritatea. împ ăr ţit în cartiere, numite Prin reforma administrativă administrativ ă, întregul teritoriu al Romei a fost împă în ţelesul de unitate administrativ-teritorială administrativ-teritorial ă. şi triburi. Deci, termenul de “trib” era folosit cu înţ Servius Tullius a împă împăr ţit Roma în patru triburi urbane şi în şaptesprezece triburi rurale (rustice). Cetatea se extinde, cuprinzând pe lâng ă locuitorii din cetate, şi populaţ populaţia din jur. Calitatea de cetăţ cetăţean ean decurge nu din calitatea de membru al unei ginţ gin ţi, ci din faptul de a fi domiciliat într-unul din triburile teritoriale constituite. Duppă înf Du înf ă ptui ptuirea rea celo celorr două două reforme, dispunem de cele două dou ă criteri în virtutea că cărora se poate realiza distincţ distincţia dintre societatea gentilic gentilicăă şi cea organizată organizată în stat. Este vorba despre criteriul stratifică stratificării sociale, realizat prin efectul reformei sociale a lui Servius Tullius, şi criteriul teritorial, realizat prin reforma administrativă administrativă.

2. 4. Regalitatea în form ă statală 21



Facultatea de DREPT

În momentul formă form ării, statul roman a fost îmbr ăcat în haina regalităţ regalit ăţii, ii, iar regalitatea, ca formă formă a statului roman, a durat până pân ă în anul 509 î. e. n.

A. Organizarea social ă În această această epocă epocă, societatea romană romană a continuat să să fie împă împăr ţită ită în cele două dou ă categorii sociale – patricienii şi plebeii – categorii ce au continuat s ă se afle în conflict, ce fusese generat de factori economici, politici şi juridici. Astfel: •

în plan economic toate pă p ământurile cucerite de la duş du şmani treceau în proprietatea

statului cu titlu de ager publicus şi erau date spre folosinţă folosin ţă numai numai patricienilor. Plebeii nu aveau acces la aceste pă pământuri. •

în plan politic, după dup ă reforma lui Servius Tullius, plebeii au obţ ob ţinut accesul la lucr ările

alături de Comitia centuriata continua să să-şi desf ăşoare Comitiei centuriata, dar ală ăşoare lucr ările şi Comitia curiata, la care plebeii nu aveau acces; •

în plan juridic, normele de drept roman erau aplicabile numai în forma obiceiului

juridic (forma nescrisă nescrisă), dar acele obiceiuri juridice erau ţinute în secret de că c ătre pontifi (preoţ (preo ţii pă păgâni romani), care pretindeau că c ă le deţ deţin de la zei. Pontifii erau aleş aleşi numai dintre patricieni. Dacă Dac ă se declanş declanşa un conflict între un patrician p ăr ţile se adresau pontifilor, pentru a afla de la ace ştia care este reglementarea şi un plebeu, pă juridică juridică în acea materie, dar pontifii erau tentaţ tenta ţi să să dea r ăspunsuri favorabile patricienilor. Nu erau permise că căsătoriile între patricieni şi plebei. În această această epocă epocă – a regalităţ regalităţiiii – pe lângă lângă aceste două două categorii, apar şi sclavii. Sclavia avea în acea perioad perioadăă caracter patriarhal sau domestic, în sensul că c ă sclavii erau trataţ trataţi ca membri inferiori ai familiei romane, iar activitatea economic ă nu se întemeia pe munca lor, ci pe munca oamenilor liberi. Proveniţ Proveniţi din prizonierii de r ăzboi sau din aservirea datornicilor, sclavii erau folosi ţi la muncile agricole, la creş cre şterea animalelor, precum şi la alte îndeletniciri. Socotiţ Socotiţi membri inferiori ai familiei, ei participau la ritualurile religioase şi la mai toate evenimentele familiale.

B. Organizarea statului Din punct de vedere politic, Roma a fost condusă condusă de trei factori constituţ constitu ţionali: •

Adunările poporului; Adună

•

regele;

•

Senatul.

număr de două două: Adunările poporului erau în numă •

creată prin reforma lui Servius Tullius; Comitia centuriata, creată 22



•

Facultatea de DREPT

supravie ţuit şi după după fondarea statului. Comitia curiata, ce a supravieţ

Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita atribu ţiuni de ordin legislativ, electiv şi judecă judecătoresc. Această Această adunare se numea Comitia centuriata, deoarece unitatea de vot era centuria. Comitia centuriata: •

hotă hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţ via ţa cetăţ cetăţii; ii;

•

declara r ăzboi;

•

încheia pacea;

•

acorda cetăţ cetăţenia enia romană romană;

•

alegea dregă dregătorii cetăţ cetăţii; ii;

•

se pronunţ pronunţa în calitate de instanţă instan ţă de apel în cazurile de condamnare la moarte a

cetăţ cetăţenilor. enilor. Comitia curiata îndeplinea un rol secundar, în special în domeniul dreptului privat. după fondarea statului, dintr-un simplu şef militar într-un Regele s-a transformat, după veritabil şef de stat, că căci exercita atribuţ atribu ţiuni de ordin militar, administrativ, judecă judec ătoresc şi religios, în calitate de şef al religiei pă păgâne romane. Senatul s-a transformat într-un organism de stat. Exercita numai un rol consultativ, doar în sensul că că hotă hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege. De asemenea, aproba hot ărârile adunăărilor poporului. adun 2. 5. Republica S-a fondat în anul 509 î. e. n., an în care regele Tarquinius Superbus este izgonit în urma conspiraţ conspiraţiei lui Brutus şi Collatinus. Dac Dacă în momentul fondă fondării Republicii, Roma era o cetate oarecare în partea centrală central ă a Italiei, spre sfâr şitul Republicii ea a devenit centrul celui mai puternic stat al antichităţ antichit ăţii, ii, deoarece în virtutea spiritului său expansionist şi în virtutea vocaţ vocaţiei sale organizatorice, Roma a supus unul după dup ă altul popoarele lumii mediteraneene, care a devenit un lac roman. În vremea domniei lui August, Imperiul Roman se întindea din Gibraltar pân ă în Munţ Munţii Caucaz, din nordul Africii până pân ă la Marea Baltică Baltic ă. A. Structura social ă În epoca Republicii distincţ distinc ţia între patricieni şi plebei s-a menţ men ţinut până până în secolul al IIIlea î. e. n., când cele două dou ă categorii sociale s-au nivelat. Aceasta, pe de o parte, datorit ă protestelor vehemente ale plebei, pe de altă alt ă parte, datorită datorită concesiilor succesive f ăcute de că către patricieni.

23



Facultatea de DREPT

Ginţ Ginţile, ca forme de organizare specifice patricienilor, s-au dizolvat. Astfel c ă la sfâr şitul secolului al III-lea î. e. n. nu mai existau criterii clare pentru a realiza distinc ţia dintre plebei şi patricieni. În condiţ condiţiile dezvoltă dezvoltării economiei de schimb, în condiţ condi ţiile declanşă declanşării rii unei veritabile revoluţ revoluţii economice, au apă ap ărut noi categorii sociale: •

cavalerii;

•

nobilii.

Cavalerii erau cei îmbogăţ îmbog ăţiiţi de pe urma activităţ activit ăţii ii comerciale şi că cămătăreş reşti. Reprezentau spiritul novator, ei promovau relaţ rela ţii financiare, comerciale dintre cele mai complexe şi de aceea erau interesaţ interesaţi în introducerea unui sistem politic centralizat, în m ăsur ă să să asigure ordinea atât de necesar ă pentru buna desf ăşurare operaţiunilor comerciale. ăşurare a operaţ Nobilii proveneau din rândul magistraţ magistra ţilor sau al urmaş urma şilor acestora. Fiind implicaţ implica ţi în mod nemijlocit în conducerea statului, nobilimea promova forma de stat republican ă şi pretindea că acţ acţionează ionează în spiritul tradiţ tradi ţiilor poporului roman. Iată Iată de ce între cele două dou ă categorii s-a declanş declanşat un conflict, ce s-a adâncit tot mai mult până până a degenerat în cele patru r ăzboaie civile, care s-au desf ăşurat sfâr şitul ăşurat în secolul I î. e. n., la sfâr ş cărora, prin victoria reprezentan reprezentanţţilor cavalerilor, Republica a fost înl ăturată turată şi s-a fondat Imperiul. Proletarii alcă alcătuiau o categorie socială socială formată formată în epoca Republicii. Denumirea de “proletar” vine de la “proles”, care avea înţ înţelesul de copii în latina veche, în sensul că c ă proletarii erau oameni să s ăraci care nu aveau altă altă avere decât copiii, care f ăceau parte din patrimoniul şefului de familie, putând fi vânduţ vându ţi sau închiriaţ închiriaţi. În cursul r ăzboaielor de expansiune, în condiţ condi ţiile contractă contractării unor împrumuturi cămătăreş reşti, majoritatea micilor producă produc ători şi agricultori se ruinează ruineaz ă şi pleacă pleacă într-un adevă adev ărat exod că către Roma, unde tr ăiau ca o masă masă parazitar ă pe seama statului în baza unor distribuiri periodice de bani sau alimente. Întrucât proletarii proletarii erau cetăţ cet ăţeni eni romani, aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi cumpă cump ărate, astfel încât la un moment dat puteau hot ărî şi în privinţ privinţa alegerii îndrept ăţit it pe Cezar să s ă afirme că că aceş aceşti magistraţ magistraţilor, în privinţ privinţa adoptă adoptării unor legi, fapt ce l-a îndreptăţ proletari, proletari, care puteau fi manevra manevraţţi de că către cei bogaţ bogaţi în orice sens, au dus la pr ă buş buşirea Republicii romane, la transformarea ei într-o formă form ă f ăr ă fond. Sclavia atinge, în epoca Republicii, stadiul clasic al dezvolt ării sale întrucât producţ produc ţia materială materială, viaţ viaţa economică economică se întemeiază întemeiază în principal pe munca sclavilor, iar munca liber ă liber ă tinde să treacă treacă la periferia societăţ societăţii. ii.

24



Facultatea de DREPT

În urma r ăzboaielor de cucerire, creş cre şte numă numărul sclavilor. Aceş Aceştia erau foarte ieftini. Îndeplineau muncile grele în agicultur ă, meserii. Uneori erau chiar medici, secretari, învăţă înv ăţători. tori. Mulţ Mulţi dintre aceş aceştia lucrau în lanţ lanţuri, iar noaptea erau închiş închi şi în închisoarea stă st ă pânului.

B. Organizarea de stat Din punct de vedere politic, în epoca Republicii, factorii constitu ţionali au fost: •

Adunările poporului; Adună

•

Senatul;

•

magistraţ magistraţii.

număr de patru: Adunările populare au fost în numă •

Comitia centuriat ă;

•

Comitia curiata;

•

Concilium plebis ;

•

Comitia tributa.

să-şi exercite vechile atribuţ atribu ţii legislative, elective şi Comitia centuriat ă continua să judecă judecătoreş toreşti. În anul 241 î. e. n. s-a înf ă ptuit o reformă reformă prin care s-a modificat structura acestora. Fiecare trib era împă împăr ţit în cinci clase, apoi fiecare clasă clas ă în centurii. În total se ajungea la 373 de centurii. În anul 220 î. e. n. fiecare din cele cinci categorii sociale cuprindea câte 70 de centurii. Prin mecanismul de vot a crescut rolul p ăturii mijlocii. Iniţ Ini ţial, votarea se f ăcea în mod public, iar mai apoi în secret. În competenţ competenţa acestei adună adunări intrau: votarea legilor, judecarea infrac ţiunilor politice pedepsite cu moartea, alegerea magistraţ magistra ţilor, mă măsuri pentru pace şi r ăzboi, cerceta şi judeca plângerile împotriva magistraţ magistraţilor. sfâr şitul secolului al III-lea î. Comitia curiata îşi restrânge sfera de activitate, încât spre sfâr ş e. n., odată odată cu destr ămarea ginţ ginţilor, şi-a pierdut orice importanţă importan ţă şi, practic, nu s-a mai reunit. iniţţial, hotă hotărâri obligatorii numai pentru Concilium plebis (adunarea plebei) adopta, ini plebei. Odată Odată cu adoptarea legii Hortensia, în anul 287 î. e. n., hot ărârile Adună Adunării plebeiene devin obligatorii şi pentru patricieni, astfel încât patricienii încep şi ei să să frecventeze lucr ările acestei adună adunări. Din acest moment, Concilium plebis se transformă transformă în Comitia tributa. popula ţii a Romei, organizată organizat ă pe triburi, în Comitia tributa constituia adunarea întregii populaţ numă număr de 35, fiecare trib dispunând de câte un vot. Avea atribu ţii legislative, elective şi judiciare. Rolul ei creş cre şte spre sfâr şitul Republicii, în dauna Comitiei centuriate, care treptat îş îşi restrânge competenţ competenţa.

25



Facultatea de DREPT

deţinut locul central în viaţ viaţa politică politică a Romei, în sensul că c ă dirija politica externă externă, Senatul a deţ administra provinciile, administra tezaurul public, asigura respectarea tradi tradiţţiilor şi moravurilor poporulu poporuluii roman. roman. Strict Strict formal, formal, Senatul nu putea putea adop adopta ta norme norme juridice juridice,, dar legile votate de c ătre popor popor nu puteau puteau intra intra în vigoare vigoare f ăr ă a fi ratificate de că către Senat şi de aceea, ori de câte ori propunea propuneauu vreun vreun proiect proiect de de lege, lege, magistra magistraţţii consultau Senatul, pentru a nu veni în conflict cu voin ţa acestuia. înalţi demnitari ai statului, învestiţ învestiţi cu atribuţ atribuţii militare, administrative Magistraţii erau înalţ şi judiciare. Magistraturile romane au apă ap ărut treptat, într-o anumită anumit ă succesiune, pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei. Magistraturile romane nu erau constituite într-un sistem ierarhic. Totu şi, unele dintre acestea erau considerate a fi mai importante, deoarece unii dintre magistra ţi se bucurau de: imperium;

•

•

pe când alţ alţii se bucurau numai de potestas.

Imperium cuprinde dreptul de a comanda armata, de a convoca poporul în adun ări,

precum şi puterea judecă judecătorească torească (civilă (civilă, penală penală, administrativă administrativă). Se bucurau de imperium consulii, pretorii şi dictatorii. Potestas desemna numai dreptul de a administra. De potestas se bucurau questorii,

cenzorii, edilii şi tribunii plebei. Magistraturile prezintă prezintă unele tr ăsături comune: •

sunt eligibile – magistraţ magistraţii sunt aleş aleşi;

•

sunt colegiale, în sensul că c ă aceeaş aceeaşi magistratur ă este exercitată exercitată de mai multe persoane

(două (două, trei, chiar şi zece persoane); •

sunt onorifice – magistraţ magistra ţii nu sunt plă plătiţ tiţi pentru activitatea desf ăşurat ăşuratăă;

•

sunt temporare – de regulă regul ă, magistraţ magistraţii erau aleş aleşi pe timp de un an.

romană, întrucât după după alungarea ultimului rege, Consulatul a fost cea dintâi magistratur ă romană întreaga putere laică laică în stat a fost preluată preluat ă de că c ătre doi consuli, care erau aleş ale şi de că către Comitia centuriata.

Aceş Aceştia au preluat toate atribuţ atribuţiile laice ale foş foştilor regi, de vreme ce comandau armata, conduceau administraţ administra ţia, erau judecă judecători supremi, îi numeau şi îi revocau pe senatori.

Tribunatul plebei a fost creat în anul 494 î. e. n. Tribunii plebei exercitau dreptul de veto sau ius auxilii et intercessionis, în virtutea că c ăruia puteau anula orice act juridic, de natur ă natur ă a aduce vreo atingere intereselor plebei.

26



Facultatea de DREPT

ap ărut, probabil, în anul 443 î. e. n. Cenzorii, ini ţial, efectuau recensă recens ământul Cenzura a apă persoanelor şi bunurilor din cinci în cinci ani, în vederea stabilirii impozitelor. Totodat ă, sub conducerea Senatului, supravegheau respectarea tradiţ tradi ţiilor şi moravurilor de că c ătre cetăţ cetăţeni. eni. Spre sfâr şitul secolului al IV-lea î. e. n. , mai exact în anul 312, cenzorii au preluat de la consuli dreptul de a-i numi şi de a-i revoca pe senatori. creat ă în anul 367 î. e. n. A fost cea mai important ă magistratur ă judiciar ă, Pretura a fost creată deoarece pretorii erau aceia care organizau judecarea proceselor şi, prin utilizarea unor mijloace procedurale, sancţ sancţionau noi drepturi subiective şi prin aceasta extindeau sfera de reglementare juridică juridică. Iniţ Iniţial, numai patricienii au avut acces la pretur ă, însă însă începând din anul 337 î. e. n. plebeii au dobândit şi ei dreptul de a fi aleş ale şi pretori. Până Până în anul 242 î. e. n. pretorii organizau numai procesele dintre cet ăţeni, pân ă ăţeni, deoarece până în anul 242 numai cetăţ cet ăţenii enii aveau acces la justiţ justi ţia romană romană. Iată Iată de ce s-au numit pretori urbani, căci organizau procesele dintre cetăţ cet ăţeni. eni. Din anul 242 î. e. n. se organizeaz organizeazăă pretura peregrină peregrin ă, pretorii peregrini fiind cei care organizau procesele dintre cetăţ cet ăţeni eni şi peregrini. împuterniciţi să organizeze vânzarea bunurilor statului roman că c ătre Questorii erau împuterniciţ persoane particulare şi administrau tezaurul public şi arhivele statului sub supravegherea Senatului. funcţionarea pieţ pieţelor, aveau în grijă grijă poliţ poliţia oraş oraşului şi Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţ organizarea spectacolelor. Tot ei erau cei care asigurau aprovizionarea Romei şi organizau procesele în legă legătur ă cu actele juridice încheiate în târguri. excepţional. În situaţ situaţii cu totul excepţ excepţionale, Dictatura era o magistratur ă cu caracter excepţ când Roma era ameninţ amenin ţată ată de grave pericole din interior sau exterior, se suspendau pe termen de c ătre consuli la ordinul şase luni toate magistraturile şi se alegea un dictator, (era numit de că Senatului), care era învestit cu puteri nelimitate. Dac Dacăă dup dupăă expirarea termenului de şase luni pericolul nu era îndepă îndepărtat, dictatorul putea fi reales pe un nou termen de şase luni.

2. 6. Imperiul A. Principatul Prin efectul r ăzboaielor civile s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27 î. e. n. De fapt, Cezar a încercat să s ă introducă introducă f ăţi ăţiş sistemul monarhic, dar încercarea sa nu a reu şit. Însă Însă nepotul şi fiul să său adoptiv, Caius Octavianus, a recurs la o formul ă ocolită ocolită. În fapt, el a fondat imperiul, dar în aparenţă aparen ţă el a pă păstrat vechile instituţ instituţii republicane. De aceea, nu întâmplă întâmpl ător unii 27



Facultatea de DREPT

istorici afirmă afirmă că Octavian este “salvatorul Republicii”, iar al alţţii că este “fondatorul imperiului”. Şi unii şi alţ alţii au dreptate. Pentru a menaja susceptibilit susceptibilităţ iler poporului şi ale Senatului, Octavian a permis ăţiler funcţ funcţionarea tuturor magistraturilor tradiţ tradi ţionale, dar şi-a asumat după după câteva reforme succesive, calitatea de consul şi calitatea de tribun pe viaţă via ţă.. El deţ deţinea, deci, pe viaţă viaţă,, două două magistraturi: •

în calitate de consul putea comanda armata şi convoca poporul;

•

în calitate de tribun putea anula orice act care emana de la al ţi magistraţ magistraţi.

Din anul 12 î. e. n. dopândeş dopânde şte şi calitatea de pontifex maximus. Pe această această cale, Octavian conducea ca un autocrat, cu puteri nelimitate, dar, formal, vechiul sistem continua să s ă funcţ funcţioneze. În realitate, Octavian s-a autointitulat Imperator Caesar Augusti. însemna conducă conducător victorios al legiunilor romane. Imperator însemna însemna urmaş urma ş al lui Caius Iulius Caesar. Caesar însemna înţelesul de sfânt, demn de a fi venerat. Augustus avea înţ

a) Organizarea social ă În această această perioadă perioadă apar mutaţ mutaţii profunde în structurile sociale romane. Ia amploare fenomenul formă formării latifundiilor, care are drept consecin consecinţă masivă a unei mari pă p ăr ţi a ţă săr ăcirea masivă populaţ populaţiei. Polii opuş opuşi ai societăţ societăţii ii erau, pe de o parte, humilior săraci), iar pe de altă alt ă parte, humiliores es (cei să bogaţi, cei onorabili). Se acredita ideea că c ă numai cei bogaţ bogaţi se puteau înf ăţi ăţişa ca honestio honestiores res (cei bogaţ onorabili în faţ faţa dreptului, deci mai demni de a fi crezuţ crezu ţi. Duppă moartea împă Du împăratului Traian, Imperiul Roman abordează abordeaz ă o politică politică externă externă defensivă defensivă, tinde să să decadă decadă fenomenul sclavagismului, numă numărul sclavilor este într-o continuă continu ă descreş descreştere, lucru ce conduce la apariţ apariţia unei noi categorii sociale, şi anume cea a colonilor. arend ă pă p ământuri de la marii latifundiari pentru a Colonii erau oameni liberi care luau în arendă le exploata, plă plătind în schimb, annual, fie o sumă sum ă de bani, fie o parte din recoltă recoltă, de regulă regul ă o treime. Fenomenul colonatului se accentuează accentueaz ă, astfel încât prin lex a maioribus constituta (lege moş moştenită tenită din bă bătrâni) este creat colonatul servaj, în baza că c ăruia erau alipiţ alipi ţi solului ce îl lucrau, putând fi înstr ăinaţ inaţi odată odată cu acesta. Formal, colonii servi r ămâneau oameni liberi, putând deţ de ţine o proprietate, putând lă l ăsa o moş moştenire, putându-se că c ăsători valabil. În realitate, aceş ace ştia erau trataţ trataţi precum sclavii.

b) Organizarea politic ă 28



Facultatea de DREPT

În perioada Principatului, organizarea politic politicăă cunoaş cunoaşte modifică modificări semnificative. Principele tinde să să se manifeste în mod autocrat, menţ men ţinând aparenţ aparenţa instituţ instituţiilor republicane. Din punct de vedere formal, puterea era exercit ă de c ătre: împă împ ărat, Senat şi magistraţ magistraţ i. •

În practică practică se asigura întâietate împăratului. Împă Împăratul era primul dintre cetăţ cet ăţeni eni

( princeps guvern ământ. princeps), de unde şi numele de Principat Principatus us, dat noii forme de guvernă Structurile politice vechi se men menţţin, conţ conţinutul competenţ competenţelor acestora fiind, cu timpul, limitate. •

însă, în fapt, puterea Senatul, din punct de vedere formanl, are o competen ţă sporit ţă sporităă, însă

sa era limitată limitată voinţ voinţei imperiale. •

men ţine, însă însă dup dupăă codificarea edictului pretorului, Magistraturile . Pretura se menţ

acesta pierde posibilitatea de a introduce în edict noi norme de drept. Edilitatea, cenzura şi questura se menţ men ţin, dar devin magistraturi tot mai goale de conţ con ţinut. Au fost create noi magistraturi: •

g ărzilor imperiale; a praefectus praetorio (prefectul pretoriului) – era comandantul gă

dobândit apoi atribuţ atribu ţii comparabile cu cele ale şefilor de guverne; •

aprovizionarea Romei; praefectus annonae annonae – asigura aprovizionarea

•

poliţiei Romei; praefectus urbi – era şeful poliţ

•

funcţia de guvernator al unei provincii legati augusti pro praetore – îndeplinea funcţ

imperiale.

B. Dominatul a) Organizarea social ă În epoca Dominatului, evolu evoluţţia structurilor sociale continuă continu ă. Marii latifundiari se constituie în caste închise şi ereditare, cu cetăţ cet ăţii şi armate proprii, care în multe cazuri sfidau puterea imperială imperială. Aceş Aceştia prefigurau nobilimea feudală feudal ă de mai târziu. Populaţ Populaţia cunoaş cunoaşte un masiv fenomen de pauperizare, ca urmare a dezvolt ării marilor latifundii. Polii opuş opuşi ai societăţ societăţii ii se numeau acum: •

săraci); humiliores (cei să

•

aceast ă categorie era formată format ă din familia imperială imperială, potentiores (cei puternici) – această

aristocraţ aristocraţia senatorială senatorială (nobilii), cavalerii.

29



Facultatea de DREPT

transforma ţi în sclavi, ci Sclavia decade şi mai mult, iar prizonierii de r ăzboi nu mai sunt transformaţ în coloni servi. Se ajunge la generalizarea colonatului servaj, for for ţţa de muncă munc ă robită robită nemaifiind rentabilă rentabilă.

b) Organizarea politic ă Conducă Conducătorul statului este denumit “ dominus et deus” (stă (stă pân şi zeu), întrucât persoana sa devine sacrosantă sacrosantă, divină divină; este un monarh cu puteri absolute, dispunând după dup ă voie de viaţ viaţa şi de avutul supuş supuşilor. Relaţ Relaţiile dintre împă împărat şi supuş supuşi sunt acelea dintre stă st ă pâni şi sclavi. Se încearcă încearcă introducerea unui cult unic în întregul stat, proclamând ca zeu suprem soarele, iar pe împ ărat împuternicitul împuternicitul său pe pă pământ. Structurile politice clasice sunt total golite de con ţinut în această această epocă epocă, locul lor fiind ocupat de noi organe de conducere, alc ătuite dintr-o castă cast ă, de funcţ funcţionari, ce îş îşi desf ăşura ăşura activitatea în jurul împă împ ăratului. În cadrul acestei caste, erau dou douăă categorii de funcţ func ţionari: dignitates şi officia, după după cum funcţ funcţiile pe care le exercitau erau mai mult sau mai puţ pu ţin importante alcătuit din oameni de Senatul este înlocuit cu un Sfat imperial ( Consistorium principis), alcă încredere ai împă împăratului, care îi urmau directivele. Începând cu împă împ ăratul Constantin (306-337 e. n.), imperiul are două dou ă senate: unul la Roma, altul la Constantinopol. Primul va dispare odat ă cu căderea capitalei. Justinian transformă transform ă Senatul într-un Consiliu de ilustres. Dupăă moartea lui Teodosiu I (395 e. n.), Imperiul roman se împarte în Imperiul Roman Dup de apus şi Imperiul roman de R ăsărit. Imperiul roman de r ăsărit a existat până până în anul 565 e. n., moment în care se transformă transform ă în Imperiul Bizantin, în care instituţ institu ţiile politice şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba latină latină a fost înlocuită înlocuită cu limba greacă greacă. Imperiul roman de apus a ddăăinuit până până în anul 476 e. n., ocazie cu care ultimul să s ău conducă conducător, Romulus Augustulus, a fost detronat de că c ătre Odoacru, conducă conduc ătorul triburilor de heruli.

2. 7. Epocile dreptului privat roman Istoria dreptului privat roman este periodizat ă de că către cei mai mulţ mul ţi autori în trei epoci: •

Epoca veche – a dă d ăinuit de la mijlocul secolului al VI-lea î. e. n. pân ă în anul 27 î. e.

n.; este corespunză corespunzătoare epocii regalităţ regalităţii ii şi republicii; •

Epoca clasică clasică – a dă d ăinuit din anul 27 î. e. n. pân ă în anul 284 e. n.; corespunde primei

faze a imperiului, şi anume principatul;

30



•

Facultatea de DREPT

Epoca postclasică postclasică – a dăinuit din anul 284 e. n. până pân ă în anul 565 e. n.; corespunde

dominatului.


Când a fost fondată fondat ă Roma şi care au fost cele trei triburi fondatoare?



Cine erau patricienii şi cine erau plebeii?



Prin ce reforme a fost fondat statul roman?



Care au fost factorii de conducere ai societăţ societ ăţii ii în perioada regalităţ regalit ăţii? ii?



Care au fost factorii de conducere ai societăţ societ ăţii ii în perioada Republicii?



Care magistraţ magistraţi au fost învestiţ învesti ţi cu imperium: a) consulii; b) cenzorii; c) tribunii plebei?



Ce noi magistraturi au fost create în perioada principatului?



Ar ătaţ taţi epocile dreptului roman.

31



Facultatea de DREPT

PARTEA I IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Capitolul 1. Formele de exprimare ale dreptului privat roman 1. 1. Noţiunea de izvor al dreptului Are mai multe înţ în ţelesuri: •

în sens material, noţ no ţiunea de izvor de drept desemnează desemneaz ă totalitatea relaţ relaţiilor materiale

de existenţă existenţă ce ce determină determin ă într-o societate dată dat ă o anumită anumită reglementare juridică juridic ă; •

în alt sens, de sursă sursă de cunoaş cunoaştere a dreptului, desemneaz desemneazăă documentele în baza că cărora

puteam puteam cunoa cunoaşşte normele şi instituţ instituţiile specifice unui sistem de drept; •

în sens formal, desemneaz desemneazăă acele forme de exprimare ale dreptului, în virtutea c ărora normele

de conduită conduită cap capătă valoare de normă normă juridică juridică şi devin astfel obligatorii. Acest ultim sens ne interesează interesează în abordarea dreptului roman. Din acest punct de vedere, reglementarea juridică juridică a relaţ relaţiilor sociale din societatea romană romană s-a realizat în decursul evoluţ evolu ţiei acesteia prin izvoare variate. Astfel, în prima parte a epocii vechi, erau izvoare ale dreptului obiceiul şi legea. Că Către sfâr şitul acestei epoci li se adaugă adaugă edictele magistraţ magistraţilor şi jurisprudenţ jurisprudenţa. În epoca clasică clasică apar ca izvore ale dreptului şi senatusconsultele şi constituţ constituţiunile imperiale. În epoca postclasică postclasic ă, din rândul izvoarelor dreptului r ămân numai constituţ constitu ţiunile imperiale şi obiceiul.

1. 2. Obiceiul Este constituit din acele reguli nescrise care, aplicate continuu şi îndelungat, capă capătă for ţă ţă juridică juridică. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept şi s-a format în procesul trecerii de la societatea gentilică gentilică la cea organizată organizat ă politic în stat, exprimând interesele tuturor membrilor societ ăţii ăţii şi fiind respectat de bună bun ă-voie. Dupăă apariţ Dup apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimnb schimnbăă, în sensul că că numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor dominante capă cap ătă sancţ sancţiune juridică juridică şi sunt impuse prin for ţa de constrângere a statului. Ală Al ături de vechile obiceiuri, selectate prin această aceast ă prismă prismă, apar şi obiceiuri juridice noi, adecvate noilor rela ţii sociale, economice şi politice. 32



Facultatea de DREPT

Timp de un secol de la fondarea statului roman, obiceiul a reprezentat singurul izvor de drept. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret de că către pontifi (preoţ (preo ţi ai cultului pă păgân roman), care pretindeau că că acestea le-au fost încredinţ încredin ţate de că către zei. Pontifii erau însă îns ă exponenţ exponenţii intereselor aristocraţ aristocraţiei sclavagiste, iar, în procesul de interpretare a obiceiului, s ăvâr şeau deliberat o confuzie între normele de drept şi cele religioase, între iure şi fas, pentru a putea impune astfel prin constrângere fizic fizicăă şi religioasă religioasă voinţ voinţa categoriei din care ei în şişi f ăceau parte. În contextul evoluţ evolu ţiei societăţ societăţii ii romane şi în cel al apariţ apari ţiei actelor normative, vechiul obicei, rigid şi formalist, îş îşi pierde treptat importanţ importan ţa, f ăr ă a dispare însă însă cu totul. Jurisconsultul Salvius Iulianus a ar ătat că că obiceiul reprezintă reprezint ă voinţ voinţa comună comună a poporului c ă are o funcţ funcţie abrogatoare. Această Aceast ă afirmaţ afirmaţie nu poate fi susţ sus ţinută inută în prima sa parte, în care şi că se arată arată că c ă poporul dictează dicteaz ă prin voinţ voinţa sa regulile de convieţ convie ţuire socială socială, dar referirea la funcţ func ţia socială socială a obiceiului este valabilă valabil ă. În epoca postclasică postclasic ă, în contextul decă dec ăderii producţ producţiei de mă mărfuri, a revenirii la practicile economiei naturale şi a descompunerii treptate a statului, obiceiul îş î şi recapă recapătă importanţ importanţa sa de odinioar ă.

1. 3. Legea importantă lege romană romană, Legea celor XII Table. A. Legea. În anul 451 î. e. n. a fost adoptat ă cea mai importantă Aceasta reprezintă reprezintă rezultatul luptei susţ susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului, ce fusese până pân ă atunci ţinut în secret de că către pontifi. Această Această pretenţ pretenţie era cu atât mai legitimă legitimă cu cât prin nedivulgarea dreptului, pontifii creau posibilitatea ca, în caz de litigii între patricieni şi plebei, să să dea soluţ soluţii favorabile patricienilor. Prin cuvântul “lex” (lege) romani desemnau o conven ţie obligatorie între pă p ăr ţi. Când această această convenţ convenţie intervenea între două dou ă, persoane, cuvântul “ lex” avea înţ înţelesul de contract, iar când intervenea între magistrat şi popor, avea înţ în ţelesul de lege, ca formă form ă de exprimare a dreptului. Procedura de adoptare a legilor romane cunoa şte mai multe etape: •

în prim etapă etapă, magistratul publica prin edictul să s ău conţ conţinutul legii;

•

apoi poporul, întrunit în adună adun ări ad-hoc, dezbă dezb ătea acest proiect;

•

după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţ după comi ţii, se pronunţ pronunţa asupra proiectului;

Dacă Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronun ţa uti rogas, iar dacă dacă nu era de acord pronunţ pronun ţa antiquo. Nu puteau fi aduse amendamente proiectului de lege. Acesta putea fi ori adoptat, ori respins în bloc. 33



•

Facultatea de DREPT

după votarea legii, ultima etapă după etap ă o reprezenta ratificarea din partea Senatului roman,

care, cu această această ocazie, verifica dacă dac ă proiectele votate corespundeau sau nu intereselor aristocraţ aristocraţiei sclavagiste, în caz contrar acestea urmând a fi infirmate. În acest mod Senatul participa la activitatea de legiferare. p ăr ţi: praescriptio, rogatio şi sanctio. Structura legii. Legea cuprindea trei pă În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele comi ţiilor care au votat legea, data şi locul votă votării. Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împ ăr ţit în capitole şi paragrafe.

consecin ţele nerespectă nerespectării dispoziţ dispoziţiilor din rogatio. Sanctio cuprindea consecinţ Dupăă natura sancţ Dup sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii: •

leges perfectae;

•

leges imperfectae;

•

leges minus quam perfectae.

Leges perfectae erau acele legi care în sanctio prevedeau că orice act f ăcut în contra

dispoziţ dispoziţiilor din rogatio va fi anulat. con ţineau anumite dispoziţ dispoziţii, în virtutea Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţ cărora actul întocmit în contra legii r r ăămânea valabil, dar autorul să s ău urma a fi pedepsit, de regulă regulă, cu o amendă amendă. sanc ţiune pentru încă încălcarea dispoziţ dispoziţiilor din Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţ rogatio.

apărut pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, care cereau B. Legea celor XII Table. A apă publ publica icarea rea dre dreptu ptulu lui.i. Timp Timp de de zece zece ani, ani, pleb plebea ea l-a l-a ales ales tribu tribunn pe Tere Terenti ntili lius us Arsa, Arsa, car caree a cerut cerut inva invari riab abil il sistematizarea şi publicarea dreptului cutumiar. În cele din urm ă, în anuil 451 î. e. n. patriciatul a cedat şi a fost formată formată o comisie compusă compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept şi le-a publicat în Forum pe zece table de lemn. Aceast Aceastăă comisie este cunoscută cunoscută sub denumirea de “decemviri legibus bărba rbaţi care să să scrie). La protestele plebei, nemulţ nemul ţumită umită de faptul că că din comisie nu scrib scribun undi dis” s” (cei 10 bă f ăcea parte nici un plebeu şi că că, în consecinţă consecinţă,, dispoziţ dispoziţiile erau defavorabile plebeilor, a fost instituită instituit ă o no nouuă comisie, în componenţ componenţa că căreia intrau şi cinci plebei, şi care, în anul 449 î. e. n. a publicat o nouă nou ă lege, pe doisprezece table de bronz. Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar. Con ţine atât dispoziţ dispoziţii de drept public, cât şi de drept privat, constituind un adevă adev ărat cod. Cicero spunea despre Legea celor XII Table că c ă reprezintă reprezintă izvorul tuturor legilor. Legea celor XII Table reglementa în am amăănunt regimul bunurilor şi, în special, proprietatea asupra solului. 34



Facultatea de DREPT

Un loc important îl ocupă ocup ă reglementarea proprietăţ propriet ăţii ii quiritare, care reprezenta forma juridică juridică de organizare a proprietăţ propriet ăţii ii private în epoca veche a dreptului roman. Potrivit dispoziţ dispoziţiilor legii, proprietatea quiritar ă, “ dominium ex iure quiritium” (stă (stă pân e dreptul quiritar) reprezenta o instituţ institu ţie închisă închisă, inaccesibilă inaccesibilă peregrinilor. Purta doar asupra obiectelor romane şi nu putea fi transmisă transmis ă decât prin moduri de dobândire ce intrau în sfera dreptului quiritar. În ce priveş priveşte materia obligaţ obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde pu ţine reglementă reglementări, menţ menţionând un singur contract ( sponsio). Explicaţ Explicaţia acestui fapt constă constă din aceea că că, la acea epocă epocă, economia romană roman ă avea un caracter natural, închis, în cadrul ei schimburile de m ărfuri fiind accidentale. În privinţ privinţa organiză organizării familiei, se întemeia pe ideea de putere exercitat ă de că către pater pater famili familias as asupra bunurilor şi persoanelor care alcă alcătuiau familia sa. De asemenea, dispoziţ dispozi ţiile Legii celor XII Table interziceau că căsătoriile dintre patricieni şi plebei. Procedura de judecată judecat ă era greoaie şi primitivă primitivă, iar judecarea unui proces presupunea forme solemne, a că c ăror nerespectare întocmai era grav sancţ sanc ţionată ionată. Omul liber, prins în flagrant delict de furt va fi ucis. Existau cazuri speciale, când omul liber putea plă pl ăti o sumă sumă de bani sau era bă b ătut şi vândut ca sclav. Sclavii, pentru aceste fapte, erau mai întâi bă bătuţ tuţi şi apoi uciş ucişi. Textul Legii celor XII Table nu s-a pă p ăstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î. e. n., cu prilejul incendierii Romei de ccăătre gali. Dar Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conş con ştiinţ tiinţa poporului roman, fiind considerată considerat ă simbol al spiritualităţ spiritualităţii ii sale. În acest sens, Cicero spunea, la patru secole dup dupăă publicarea legii, că c ă memorarea acesteia constituia o lecţ lecţie obligatorie pentru elevi, o “carmen necesarium” . Legea celor XII Table reprezint reprezintăă o creaţ creaţie originală originală, neinspirată neinspirată, după după cum au afirmat unii, după după dreptul grec, întrucât prin dispozi ţiile sale ea reflectă reflect ă în mod fidel condiţ condi ţiile sociale şi economice de la jumă jumătatea secolului al V-lea î. e. n., fiind un produs autentic roman. Această Această lege nu a fost niciodată niciodată abrogată abrogată, fiind în vigoare vreme de unsprezece secole. Către sfâr şitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţ dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.

1. 4. Edictele magistra ţilor La intrarea în funcţ func ţie, magistraţ magistraţii romani beneficiau de ius edicendi, adică adică de dreptul de a publica un edict prin care ar ătau cum înţ înţeleg să să-şi exercite funcţ funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de un an, adic ă atâta timp cât dura magistratura. La origine, aceste edicte au fost formulate oral, de unde şi etimologia cuvântului, care provine de la “ ex dicere”, care are înţ în ţelesul de a spune. Dar, ulterior, începând cu secolul al III35



Facultatea de DREPT

lea î. e. n., ele au fost afiş afi şate în Forum pe table din lemn vopsite în alb, ce purtau numele de album.

În afara edictelor valabile pe timpul exercit ării funcţ funcţiilor, mai erau şi edicte ocazionale, date cu prilejul unor să s ărbă rbători sau evenimente publice. Edictele valabile pe întreaga durată durată a magistraturii se numeau perpetue ( edicta perpetua), pe când cele ocazionale se numeau neprevă neprev ăzute (edicta repentina). Edictele care prezintă prezint ă cea mai mare importanţă importan ţă sunt sunt edictele pretorilor, care erau cei mai importanţ importanţi magistraţ magistraţi judiciari romani. Prin intermediul acestor edicte pretorii puneau la dispoziţ dispoziţia persoanelor interesate mijloacele procedurale necesare, pentru ca acestea s ă-şi poată poată valorifica drepturile în justiţ justi ţie. În condiţ condiţiile în care, spre sfâr şitul epocii vechi, dreptul quiritar, rigid şi formalist, care devenise inaplicabil, pretorii au putut desf ăşura ăşura o activitate cu caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că c ă dreptul civil nu oferea mijloace necesare deducerii în justi ţie a unor pretenţ pretenţii legitime, pretorii creeau prin intermediul edictului mijloace procedurale noi, sancţ sancţionând pe cale procedurală procedural ă noi drepturi. În acest fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor institu instituţţii ale dreptului civil la noile realităţ realit ăţii economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţ institu ţii juridice noi. Dreptul astfel creat a fost denumit drept pretorian. La expirarea perioadei de un an, când înceta func ţia magistratului ales, edictul pretorului îşi înceta valabilitatea, că c ăci începea mandatul unui nou pretor. În practică practică, noul pretor prelua în edictul să s ău dispoziţ dispoziţiile utile din vechiul edict. Astfel, cu timpul, unele instituţ instituţii au ajuns să s ă se statornicească statornicească în mod definitiv în edictele pretorilor. Din această această cauză cauză, fizionomia edictului pretorului se compune din dou ă pă păr ţi: •

o parte veche, edictum vetus sau translaticium, moş moştenită tenită, ce cuprindea dispoziţ dispozi ţiile

preluate din edictele altor pretori; •

o parte nouă nou ă, edictum novum sau pars nova.

În perioada Principatului, împă împăratul Hadrian (117-138 e. n.) a ordonat jursiconsultului Salvius Iulianus să redacteze edictul pretorului într-o formă form ă definitivă definitivă. Prin urmare, a fost creat un edict permanent, numit edictum perpetuum¸ de la care pretorii nu s-au mai putut abate. Din acest moment, pretorii nu au mai putut

desf ăşura Aceştia, la intrarea în funcţ funcţie, puteau cel mult să să propună propună spre aplicare edictum ăşura o activitate creatoare. Aceş perp perpet etuu uum m.

Motivaţ Motivaţia redactă redactării edictului perpetuu a fost sprijinită sprijinit ă formal pe ideea că c ă în decursul timpului, edictul pretorului ar fi ajuns la o form ă perfectă perfectă, nemaifiind necesare îmbună îmbun ătăţiri. ăţiri. În 36



Facultatea de DREPT

realitate, prin această aceast ă măsur ă, Hadrian a dorit să s ă limiteze activitatea pretorului, care, în noile condiţ condiţii, putea constitui un impediment pentru voinţ voin ţa imperială imperială. Deş Deşi textul edictului perpetuu nu ne-a parvenit, el a fost reconstituit la sfâr ş sfâr şitul secolului al XIX-lea de că către Otto Lenel, care a ar ătat că că edictul perpetuu cuprindea patru p ăr ţi: •

Partea I – Organizarea proceselor;

•

Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;

•

Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;

•

Partea a IV-a – Executarea sentinţ sentin ţelor.

1. 5. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian Într-un text roman (Gaius - Digeste) se afirma “ pretor ius facere non potest ” (pretorul nu poate crea drept). Pe de altă altă parte, într-un alt text clasic (Marcian - Digest că “ius praetorium este viva Digestee) se ar ăta că vox iuris civilis” (dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil).

Aparent, cele două două texte se contrazic. În realitate, ele se susţ sus ţin şi se completează completează reciproc. Aceasta întrucât afirmaţ afirma ţia potrivit că căreia pretorul nu poate creea drept trebuie interpretat ă în sensul că că pretorul nu poate crea drept civil, dreptul civil fiind crea ţia poporului constituit în adunăări. Dar pretorul poate influenţ adun influen ţa prin mijloace procedurale linia de evolu ţie a dreptului civil, astfel încât, prin mijloace indirecte pretorul creaz ă noi instituţ instituţii juridice, toate deduse, extrase din dreptul civil. Această Această activitate cu caracter creator a pretorului ne este clar înf ăţ înf ăţiişată ată într-un text celebru cuprins în Digestele lui Justinian, conform că c ăruia: “ius praetorium este quod praetores introduxerunt adiuvandi vel suplendi vel corrigendi iuris civilis gratia, propter utilitatem publicam” (dreptul pretorian este cel introdus de c ătre pretori pentru a veni în ajutorul dreptului

civil, pentru a-l completa şi pentru a-l modifica în conformitate cu binele public). Din acest text rezultă rezult ă clar că că dreptul pretorian se defineş define şte numai în raport cu dreptul civil acţionează ionează pe trei că căi în vederea adaptă adapt ării vechiului drept civil roman la noile şi că pretorul acţ cerinţ cerinţe de viaţă viaţă.. În primul rând pretorul extinde sfera de aplicare a dreptului civil prin interpretarea textelor acestuia de aş a şa manier ă încât să să facă facă aplicabile acele texte la cazuri, la situa ţii care nu au fost prevă prevăzute în momentul adoptă adopt ării textelor respective. Deci, pretorul vine în sprijinul dreptului civil printr-o interpretare extensivă extensiv ă. Această Această primă primă cale o denumim adiuvandi iuris civilis gratia (pretorul vine în sprijinul dreptului civil). În al doilea rând, pretorul poate extrage din textele vechilor legi anumite reguli generale, anumite principii sau anumite mijloace procedurale, care s ă completeze textele acestor legi. Aşa de exmplu, Legea Plae Plaeto tori ria a (192-191 î. e. n.) este un izvor al dreptului civil (unul dintre izvoarele dreptului civil). Potrivit Legii Plae dacă minorul sub 25 de ani încheie un contract sub imperiul dolului Plaeto tori ria a, dacă 37



Facultatea de DREPT

(în (înşelă elăciunii), este totuş totuşi obligat să să execute acel contract, cu toate că c ă autorul dolului este pedepsit la plata unei amenzi. Ducând mai departe sensul textului respectiv pe linia cerin ţelor echităţ echităţii, ii, pretorul a creat un mijloc proc proced edur ural al nu numi mitt exceptio legis plaetorie, adică adică “excepţ “excepţiunea Legii Plae căreia minorul putea Plaeto tori ria a”, în virtutea că să refuze a executa obligaţ obligaţia izvorâtă izvorâtă din contractul încheiat sub imperiul dolului. Această Această cale de completare a legii (a dreptului civil) se nume şte supplendi iuris civilis gratia.

În unele cazuri, când textele dreptului civil erau v ădit depăş depăşite, ite, erau anacronice, pretorul putea să modifice pur şi simplu acele texte, situaţ situaţie în care pretorul proceda corrigendi iuris civilis gratia (modificarea dreptului civil) 1. 6. Jurispruden ţa A. Noţiune şi evoluţie Jurisprudenţ Jurisprudenţa este ştiinţ tiinţa dreptului roman, creată creat ă de către jurisconsulţ jurisconsulţi prin interpretarea creatoare a vechilor legi. Jurisconsulţ Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă tiinţă,, cercetă cercetători ai dreptului, care printr-o ingenioasă ingenioas ă interpretare a vechilor idei ajungeau la rezultate diferite fa ţă de ţă de cele avute în vedere de acele legi, iar în unele cazuri chiar la rezultate opuse. Jurisconsulţ Jurisconsul ţii nu erau funcţ func ţionari publici, erau simpli particulari, care dintr-un imbold intern se dedicau cercetă cercet ării normelor de drept. În istoria dreptului roman, jurisprudenţ jurispruden ţa a cunoscut o lungă lung ă evoluţ evoluţie. La originea, în foarte vechiul drept roman, activitatea jurisconsul ţilor se mă mărginea la a preciza care sunt normele juridice aplicabile la anumite cazuri, care sunt formulele corespunză corespunzătoare fiecă fiecărui tip de proces şi care sunt cuvintele solemne pe care p ăr ţile erau obligate să le pronunţ pronunţe cu ocazia judecă judec ării procesului. Deci, la origine, jurisprudenţ jurispruden ţa a avut un caracter empiric, un caracter de speţă spe ţă.. Spre sfâr şitul epocii vechi, în vremea lui Cicero, jurispruden ţa a dobândit un caracter tiinţific, în sensul că că s-au formulat reguli generale de cercetare, iar materia supus ă cercetă cercetării a ştiinţ fost sistematizată sistematizată pe baza acelor reguli. În dreptul clasic, jurisprudenţ jurispruden ţa a atins culmea str ălucirii sale, deoarece în această aceast ă epocă epocă activitatea jurisdconsulţ jurisdconsulţilor s-a caracterizat printr-o excepţ excep ţională ională putere de analiză analiz ă, de sinteză sinteză, de abstractizare şi de sistematizare. În această aceast ă epocă epocă a fost elaborat acel limbaj limpede, elegant şi precis, în mă măsur ă să să dea expresia cuvenită cuvenit ă orică oricărei idei şi instituţ instituţii juridice. În dreptul postclasic, odată odat ă cu decă decăderea generală generală a societăţ societăţii ii romane, jurisprudenţ jurispruden ţa cunoaş cunoaşte şi ea un proces de decă dec ădere.

B. Jurisprudenţa în epoca veche

38



Facultatea de DREPT

Până în anul 301 î. e. n. jurispruden ţa a avut un caracter a) Jurispruden ţa sacrală. Până sacral. Acest caracter decurge din faptul c ă în momentul adoptă adopt ării Legii celor XII Table nu sa publicat întregul drept privat roman, ci numai dreptul material. Dreptul procesual, adic ă dreptul care guvernează guverneaz ă desf ăşurarea ăşurarea proceselor, nu s-a publicat. Ca urmare, zilele faste, adic adicăă zilele în care se puteau judeca procesele, precum şi formulele solemne corespunză corespunzătoare fiecă fiecărui tip de proces, au fost ţinute în continuare în secret de că c ătre pontifi. Astfel că că, deş deşi pă păr ţile ştiau care sunt drepturile lor, nu ştiau cum să să le valorifice pe cale procesuală procesual ă (ziua proc procesu esulu lui,i, cuvin cuvinte te de pron pronun unţţat). Atunci se adresau pontifilor, pentru a le cere consulta ţii juridice. În aceste condiţ condiţii, numai pontifii puteau desf ăşura tiinţifică ifică. De aceea, afirmă afirmăm că că ăşura o activitate de cercetare ştiinţ ini iniţial jurisprudenţ jurisprudenţa a avut un caracter sacral, adică adic ă un caracter religios.

b) Jurisprudenţa laică. În anul 301 î. e. n., un dezrobit al cenzorului Appius Claudius Caecus, pe nume Gnaeus Flavius, a publicat dreptul procesual în forum (zilele faste şi formulele solemne ale proceselor). Dreptul procesual astfel publicat este desemnat în textele romane prin termenul de “ius flaviarum”.

Din acest moment, jurisprudenţ jurispruden ţa a dobândit un caracter laic, întrucât orice persoan ă care avea dorinţ dorin ţa şi aptitudinile necesare putea desf ăşura ăşura o activitate de cercetare a dreptului. Rezultatele acestei activităţ activităţii erau comunicate discipolilor, fie oral prin prelegeri, fie prin lucr ă lucr ări scrise. Pe de altă altă parte jurisconsulţ jurisconsulţii, chiar şi cei din epoca veche, desf ăşurau ăşurau şi o activitate cu implicaţ implicaţii practice, oferind cetăţ cet ăţenilor enilor consultaţ consultaţii juridice. Aceste consultaţ consultaţii îmbr ăcau trei forme, desemnate prin cuvintele: •

respondere;

•

cavere;

•

agere.

desemnează consultaţ consultaţiile juridice oferite în orice problemă problem ă de drept, de la Respondere desemnează constituirea unei dote până pân ă la învestirea unei sume de bani. Erau atât de apreciate de c ătre cetăţ cetăţeni, eni, încât Cicero afirma “domus iurisconsulti totius oraculum civitatis” (casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţ cetăţi). i). consultaţii pe care jurisconsulţ jurisconsul ţii le ofereau în legă leg ătur ă cu forma actelor juridice. Cavere erau consultaţ Asemenea consultaţ consultaţii erau necesare, întrucât în vechiul drept roman simpla manifestare de voin ţă nu ţă nu producea producea efecte efecte juridice. juridice. Acea manifesta manifestare re de voinţă voinţă trebuia îmbr ăcată cată în forme solemne, care difereau de la un act la altul, iar dacă dacă nu erau respectate întru totul acele forme, actul respectiv nu producea producea efecte efecte jurid juridice. ice. 39



Facultatea de DREPT

desemnează consultaţ consultaţiile pe care jurisconsulţ jurisconsulţii le ofereau judecă judecătorilor. Acest Agere desemnează fenomen este explicabil pentru dreptul roman, deoarece procesul se desf desf ăş ura în două două faze, iar ăşura faza a doua avea loc în faţ fa ţa judecă judecătorului, care nu era un func ţionar public, ci era un simplu particular ales de către pă păr ţi şi confirmat de că către magistrat. Aş A şa că acel judecă judecător putea avea cunoşştinţ cuno tinţe juridice sau nu. De aceea, judec judecăătorii romani obiş obişnuiau să să cear ă de la jurisconsulţ jurisconsul ţi consultaţ consultaţii în legă legătur ă cu felul în care trebuia condus procesul. Cei mai valoroş valoroşi jurisconsulţ jurisconsulţi ai epocii vechi au tr ăit între secolele II şi I î. e. n. Dintre aceş aceştia menţ menţionă ionăm pe: •

Sextus Aelius Petus Catus şi Accilius Sapiens, celebri comentatori ai Legii celor XII Table

(comentarii asupra Legii celor XII Table în trei pă p ăr ţi Tripartita comentaria); •

Quintus Mucius Scaevola, model de gândire pentru Cicero, este autorul primelor

lucr ări cu caracter ştiinţ tiinţific, dintre care menţ men ţionă ionăm: Liber singularis şi Ius civile, care cuprinde 18 că căr ţi; •

Aquilius Gallus, fost pretor, prieten al lui Cicero, este creatorul ac ţiunii de dol, prin

intermediul că căreia a fost sancţ sanc ţionată ionată înş înşelă elăciunea în contract; •

Servius Sulpicius Rufus (fost pretor, fost consul în secolul I î. e. n.) a fost apreciat

pentru pentr u stilul stil ul s ău clar, precum şi pentru comentariile pe care le-a f ă f ăcut la adresa edictului pretorului preto rului.. A scris şi un tratat de drept civil format din 180 de c ăr ţi; •

Alfenus Varo a scris o lucrare enciclopedică enciclopedic ă intitulată intitulată Digesta;

•

Aulus Ofilius, care a fost prietenul şi consilierul juridic al lui Cezar;

•

Marcus Tullius Cicero (106-43 î. e. n.) a fost cel mai mare orator roman şi unul dintre

cei mai buni avocaţ avoca ţi din toate timpurile.

C. Jurisprudenţa în epoca clasic ă La începutul epocii clasice, în vremea lui August, se contureaz ă două două şcoli de drept (în sensul de curente ale gândirii juridice): •

sabiniană a fost fondată fondată de către Caius Ateius Capito. Numele acestei şcoli a Şcoala sabiniană

fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui Capito. •

proculiană a fost fondată fondată de către Marcus Antistius Labeo. Numele acestei şcoli a fost Şcoala proculiană

dat de că către Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al lui Labeo. În general, şcoala sabiniană sabiniană a avut o orientare conservatoare, în sensul c ă oferea soluţ soluţii potrivit principiilor dreptului civil, pe când şcoala proculiană proculiană a avut o orientare novatoare, întrucât urma linia de gândire a edictului pretorului. La începutul secolului al II-lea e. n. deosebirile dintre cele dou ă şcoli dispar. 40



Facultatea de DREPT

Activitatea jurisconsulţ jurisconsulţilor care au f ăcut parte din cele două două şcoli ne este cunoscută cunoscută dintr-un lung fragment a unei lucr ări a lui Sextus Pomponius, numită numit ă Liber singularis singularis sau Enchiridii Enchiridii (denumirea în limba greacă greac ă) din secolul al II-lea e. n. În unele texte lucrarea este numit ă Liber singularis enchiridii; cuprinde o istorie a dreptului roman, un comentariu al dreptului civil şi

altul asupra celui pretorian. Fragmente din lucrarea lui Sextus Pomponius ne-au parvenit prin intermediul Digestelor lui Justinian. Dintre marii jurisconsulţ jurisconsulţi clasici îi menţ men ţionă ionăm pe: •

Masurius Sabinus, care a scris o lucrare apreciat apreciatăă de Papinian, numită numită “Libri tres iuris

căr ţi). Această Această lucrare a fost comentată comentată de către numeroş numeroşi civilis” (o lucrare de drept civil în trei că juris jurisco cons nsul ulţţi clasici, comentarii desemnate prin “Libri ad Sabinum” •

Caius Cassius Longinus, discipol al lui Sabinus, a fost atât de apreciat, încât, la un

moment dat, în unele texte, şcoala sabiniană sabiniană este denumită denumită şcoala cassiană cassiană; •

Salvius Iulianus (Iulian), care a tr ăit în vremea lui Hadrian, este autorul “Edictului perpetuu” şi al

unei lucr ări enciclopedice intitulată intitulată Digesta, formată formată din 90 de că căr ţi; •

Sextus Pomponius, care a tr ăit în vremea lui Antonin Pius (138-161 e. n.), a scris o

istorie a jurisprudenţ jurisprudenţei; •

Gaius, care a fost o enigmă enigmă a dreptului roman. Din lucr ările lui rezultă rezultă că c ă ar fi tr ăit la

jumă jumătatea secolului al II-lea e. n. Dar nici un contemporan nu-l men ţionează ionează, nu-l citează citează, deş deşi jurisconsulţ jurisconsulţii clasici se citau frecvent. Unii autori, printre care şi Th. Mommsen, au considerat că c ă Gaius ar fi fost un sclav venit din Orient, care a fost apoi dezrobit şi, întrucât ar fi avut o origine umilă umil ă, contemporanii nu l-au citat. Profesorul Şt. Longinescu a susţ sus ţinut în teza sa de doctorat că c ă Gaius nu ar fi existat şi că că lucr ările puse în seama lui ar fi fost scrise de Cassius Longinus. Profesorul de limba latină latin ă Aurel Popescu, care a tradus Institutele lui Gaius, a afirmat c ă acest jurisconsult ar fi fost de origine dacă dac ă, punct de vedere luat în seamă seam ă şi în Franţ Franţa. Romaniş Romaniştii apreciază apreciază că lucr ările lui Gaius nu sunt deosebit de originale, deosebit de valoroase. Cu toate acestea, despre el s-au scris în epoca modern ă cele mai valoroase lucr ări. Acest fenomen se explică explică prin aceea că c ă una dintre lucr ările lui Gaius, şi anume “Institutiones” sau Institutele lui Gaius a ajuns pân ă la noi pe cale directă direct ă. Această Această lucrare, care este un manual de şcoală coală adresat studenţ studenţilor în drept, a fost descoperită descoperit ă în anul 1816 în Biblioteca episcopală episcopal ă de la Verona de că c ătre profesorul german Niebuhr pe un palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care a fost şters textul original şi s-a aplicat în locul lui o nouă nouă scriere, un nou text. În cazul nostru, textul Institutelor lui Gaius a fost şters şi a fost scrisă scris ă 41



Facultatea de DREPT

o rugă rugăciune a Sfântului Ieronim. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama că că este vorbe despre un palimpsest şi atunci a încercat să s ă descifreze scrierea originar ă prin aplicarea unor reactivi chimici. Tentativa lui a dat rezultate bune, deoarece, în general, textul originar a fost descifrat; dar cum reactivii chimici erau primitivi, papirusul s-a deteriorat. Dar întâmplă întâmplător, în anul 1933, în Egipt, a fost descoperit un alt papirus pe care era scris ă ultima parte a aceleiaş aceleia şi lucr ări, exact partea care prezenta cele mai multe lacune în manuscrisul de la Verona, încât varianta actuală actual ă a Institutelor lui Gaius este apropiată apropiat ă de cea originală original ă. Cei mai importanţ importanţi jurisconsulţ jurisconsulţi ai epocii clasice au tr ăit la sfâr şitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea e. n. Ace Aceşştia sunt: Aemilius Papinianus (Papinian), Iulius Paulus (Paul) Ulpius Domitius (Ulpian) şi Herenius Modestinus (Modestin.) Papinian a fost considerat “princeps jurisconsultorum” (primul consultant, sf ătuitor) şi to ţi). “Primus omnium” (primul dintre toţ A fost considerat cel mai valoros jurisconsult dintre toţ to ţi, atât de că c ătre contemporanii să s ăi, cât şi de că către cercetă cercetătorii moderni. În virtutea excepţ excep ţionalei capacităţ capacităţii de analiză analiză şi sinteză sinteză, a valorificat creator întreaga jurispruden jurisprudenţă clasică şi, într-o permanentă permanent ă confruntare cu cerinţ cerin ţele ţă clasică practicii judiciare, a oferit soluţ soluţii optime pentru toate speţ spe ţele reale sau imaginare. Dintre lucr ările sale amintim: •

Questiones – cuprinde soluţ soluţii pentru speţ speţe;

•

Responsa – sunt culegeri de consultaţ consulta ţii;

•

Definitionis – reprezintă reprezint ă un compendiu al dreptului, în vigoare în secolul al III-lea.

Cei mai valoroş valoro şi discipoli ai să săi au fost Paul şi Ulpian (contemporani şi rivali); ambii au fost prefecţ prefecţi ai pretoriului. Paul era original, urma linia de gândire a lui Papinian, dar era greu de în ţeles. A scris extrem de mult, a fost fecund, iar în Digestele lui Justinian au fost incluse mai mult de 2000 de fragmente din opera lui Paul. A scris 89 de lucr ări, care cuprind toate ramurile dreptului. A scris mai multe manuale pentru studenţ studen ţi: “Institutiones” şi “Regulae” (regulile dreptului roman). Ulpian a scris foarte mult. Spre deosebire de Paul, avea un stil concis şi clar. În bună bun ă măsur ă, gloria sa se datorează datoreaz ă faptului că că a stilizat textele lui Papinian şi ale lui Paul. Datorită Datorit ă acestui fapt, aproximativ o treime din “ Digestele” lui Justinian cuprind fragmente din opera lui Ulpian. Modestin a fost ultimul mare jurisconsult clasic care a desf ăşurat ăşurat o activitate creatoare. Datorită Datorită rolului să său excepţ excepţional în evoluţ evoluţia ideilor şi instituţ instituţiilor juridice, în dreptul clasic jurispru jurispruden denţţa este confirmată confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului roman.

D. Ius publice respondendi 42



Facultatea de DREPT

În vremea lui August a fost creat ius publice respondendi , adică adică dreptul de a oferi consultaţ consultaţii cu caracter oficial. Printr-o reformă reformă a sa, August a decis ca anumiţ anumi ţi jurisconsulţ jurisconsulţi, care se aflau în graţ graţiile sale, să să fie învestiţ învestiţi cu dreptul de a da consultaţ consulta ţii întă întărite cu autoritatea principelui. Acele consultaţ consultaţii, date de că către juris jurisco cons nsul ulţţii, puţ puţini la numă număr, învestiţ învestiţi cu ius publice respondendi ex auctoritate principis erau obligatorii pent pentru ru jude judeccători, dar erau obligatorii numai pentru spe speţţa respectivă respectivă, nu şi pentru cazurile similare, asemă asemănătoare. Reforma lui August a fost dusă dus ă mai departe de că către Hadrian, care a hotă hot ărât ca toate consultaţ consultaţiile oferite de că către jurisconsulţ jurisconsulţii învestiţ învestiţi cu ius publice respondendi sunt obligatorii atât pentru speţ spe ţa în care au fost solicitate, cât şi pentru cazurile asemă asemănătoare. Din acel moment se poate afirma ccăă jurisprudenţ jurisprudenţa romană romană a devenit izvor formal de drept.

E. Jurisprudenţa în epoca postclasic ă În epoca postclasică postclasică jurisprudenţ jurisprudenţa a cunoscut un proces de dec decăădere, în sensul că că nu se mai realizau lucr ări originale. Jurisconsulţ Jurisconsulţii clasici se mă mărgineau fie să s ă comenteze, fie să să rezume lucr ările jurisconsulţ jurisconsulţilor clasici. Mai mult, cu ocazia judecă judec ării proceselor, pă p ăr ţile sau avocaţ avocaţii acestora invocau soluţ soluţiile oferite de că c ătre jurisconsulţ jurisconsulţii clasici. Jurisconsulţ Jurisconsulţii îşi desf ăşurau ăşurau activitatea în cancelarii, participând indirect la opera de legiferare; împă împăratul era unicul creator al dreptului. Activitatea jurisconsulţ jurisconsul ţilor r ămânea anonimă anonimă, deoarece izvoarele dreptului le treceau numele sub t ăcere, amintind numai pe împă împ ăratul pentru care aceş aceştia lucrează lucrează. Interpretarea dreptului, a legii, devine un domeniu rezervat împă împăratului, iar jurisprudenţ jurispruden ţa are simplul rol de a o face cunoscută cunoscut ă, îndeosebi după dup ă domnia împă împăratului Constantin; legea devine o dogmă dogm ă. postclasic ă, cu ocazia judecă judec ării proceselor, pă păr ţile sau F. Legea cita ţiilor. În epoca postclasică avocaţ avocaţii acestora invocau soluţ solu ţiile oferite de că c ătre jurisconsulţ jurisconsulţii clasici. Dar jurisprudenţ jurisprudenţa clasică clasică era de necuprins, nu putea fi cunoscută cunoscut ă în întregime. Şi atunci, în scopul de a câş câ ştiga procesele în orice condiţ condiţii, pă păr ţile şi unii avocaţ avocaţi falsificau textele clasice, punând pe seama jurisconsulţ jurisconsul ţilor din acea epocă epocă afirmaţ afirmaţii pe care aceş ace ştia nu le f ăcuser ă. De aceea, în anul 426 e. n. s-a dat Legea cita ţiunilor de că către împă împăratul Valentinian al IIIlea. Potrivit dispoziţ dispozi ţiilor acestei legi, pă păr ţile puteau cita în faţ faţa judecă judecătorilor texte numai din lucr ările a cinci jurisconsulţ jurisconsul ţi clasici, şi anume Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. De regulă regulă, cei cinci jurisconsulţ jurisconsulţi dădeau soluţ soluţii comune, adică adică soluţ soluţionau în acelaş acelaşi fel anumite cazuri. Dacă Dacă cei cinci jurisconsulţ jurisconsulţi nu aveau aceeaş aceeaşi părere într-o problemă problem ă de drept, se urma pă părerea majorităţ majorităţii. ii. Dacă Dacă unul dintre aceş aceşti jurisconsulţ jurisconsulţi se abţ abţinea şi între ceilalţ ceilal ţi era 43



Facultatea de DREPT

paritate, judecă judecătorul era obligat să să urmeze pă părerea lui Papinian. Dar dacă dac ă tocmai Papinian era cel care nu se pronunţ pronunţa, judecă judecătorul trebuia să s ă aleagă aleagă una dintre cele două dou ă pă păreri. La sfâr şitul acestei legi a fost publicată publicată o constituţ constituţiune imperială imperială dat dată de Constantin cel Mare în anul 321 e. n., prin care erau desfiinţ desfiin ţate toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le f ăcuser ă la adresa operei lui Papinian, considerându-se că că Papinian era în afara oric oricăărei critici. Iar dacă dacă această această concepţ concepţie a dă dăinuit până până în secolul al V-lea înseamnă înseamnă că, într-adevă într-adevăr, Papinian a fost considerat “Primus omnius” în întreaga epocă epocă post postcl clas asic icăă a dreptului roman. Despre Legea citaţ citaţiunilor, Th. Mommsen a spus că c ă “a creat un tribunal al mor ţilor prezidat de că către Papinian”.

1. 7. Senatusconsultele În epoca Republicii, hotă hot ărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând putere de lege. Totuş Totuşi senatul putea infleunţ infleun ţa procesul de legiferare. Astfel, legile votate de c ătre adună adunările poporului intrau în vigoare numai dup dupăă ce erau ratificate de că c ătre Senat. Senatul mai putea influenţ influenţa procesul de legiferare prin anumite interven ţii în activitatea pretorului, în sensul c ă Senatul recomanda pretorului să s ă introducă introducă în edictul să s ău anumite dispoziţ dispozi ţii, care pe această această cale deveneau obligatorii. În vremea împă împ ăratului Hadrian, hotă hot ărârile Senatului au devenit izvor de drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele Senatului au sporit, dar, de fapt, Senatul devenise o anexă anexă a politicii imperiale. Procedura de adoptare a senatusconsultului se limita la citirea proiectului de că c ătre împă împărat ori de că către reprezentantul să s ău, f ăr ă a mai aş a ştepta rezultatul votului. Iată Iat ă de ce o serie de texte din secolele II-III desemnau senatusconsultele prin termenul de “orationes”, adică adică simple discursuri.

1. 8. Constitu ţiunile imperiale Constituţ Constituţiunile imperiale (hotă (hot ărârile împă împăratului) au devenit izvor de drept în sens formal tot în vremea împă împ ăratului Hadrian. Până Până în acel moment, hotă hot ărârile împă împăratului aveau natura juridică juridică a edictelor magistraţ magistraţilor, în sensul că că erau valabile numai pe durata magistraturii imperiale. După După reforma lui Hadrian, hotă hot ărârile imperiale, numite constituţ constitu ţiuni imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna. Ele erau împă împăr ţite în patru categorii: •

edicta;

•

mandata;

•

decreta;

•

rescripta.

44



Facultatea de DREPT

Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maxim ă generalitate atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat. constituţţiuni imperiale cu caracter administrativ, adresate Mandata sau mandatele erau constitu înalţ înalţilor funcţ funcţionari ai statului, în mod deosebit guvernatorilor de provincii. hotărâri judecă judecătoreş toreşti pronunţ pronunţate de că către împă împărat în calitate de judecă judec ător Decretele erau hotă suprem. Când aspectele erau mai complicate şi necesitau explicaţ explicaţii şi îndrumă îndrumări, împă împăraţ raţii obiş obişnuiau, după după pronunţ pronunţarea hotă hotărârii, să să formuleze reguli cu caracter general, care din acel moment deveneau obligatorii, adic adicăă trebuiau aplicate de că c ătre toţ toţi judecă judecătorii care aveau de soluţ soluţionat speţ speţe asemă asemănătoare. consultaţţii juridice oferite de că c ătre împă împărat în calitate de Rescripta sau rescriptele erau consulta jurisconsult. Unii împă împăraţ raţi, precum Marc Aureliu (161-180 e. n.) aveau solide cuno ştinţ tinţe juridice, încât erau solicitaţ solicitaţi în probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept. Aceste principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele de “rescripte”. R ăspunsurile scrise, adresate magistraţ magistra ţilor, erau denumite epistula. R ăspunsurile adresate particularilor chiar pe cererea adresată adresat ă împă împăratului erau denumite rescripte.

Periodic, aceste r ăspunsuri erau sistematizate în “ liber rescriptorum”.

45



Facultatea de DREPT

Unitatea 2. Opera legislativ ă a lui Justinian 2. 1. Importan ţa operei legislative a lui Justinian Justinian, conş conştient de faptul că c ă societatea romană romană se află află în ultimul stadiu al descompunerii, a că căutat soluţ soluţii pentru a o salva. În concepţ concepţia lui Justinian, repunerea în vigoare a izvoarelor dreptului roman clasic ar fi fost de natur ă să revitalizeze societatea, să să o însă însănătoş toşească ească. Atunci a cerut profesorilor, jurisconsulţ jurisconsulţilor şi avocaţ avocaţilor celebri din epoca sa să s ă facă facă o sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale dreptului clasic. În acest scop, s-a constituit o comisie în frunte cu Tribonian, profesor, questor sacri Aceast ă comisie a întocmit aş a şa numita “oper ă palati, autoritate celebr ă în domeniul dreptului. Această legislativă legislativă a lui Justinian”, denumită denumit ă în epoca Renaş Renaşterii “Corpus iuris civilis” (Culegere a dreptului civil). Această Această oper ă legislativă legislativă nu are nimic original în ea. Comisarii lui Justinian nu au desf ăş desf ăşurat urat o activitate creatoare, ci au compilat, au sistematizat izvoare de drept elaborate cu sute de ani înainte. Dar acele izvoare de drept şi, în special, lucr ările jurisconsulţ jurisconsulţilor clasici nu ne-au parvenit, nu au ajuns până pân ă la noi, cu câteva excepţ excepţii. Astfel că că noi cunoaş cunoaştem jurisprudenţ jurisprudenţa clasică clasică romană romană indirect şi par ţial, pe baza fragmentelor din lucr ările clasice care au fost sistematizate în Digestele lui Justinian, care au ajuns până până la noi.

2. 2. Legisla ţia lui Justinian Opera legislativă legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros document pe care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Această Aceast ă oper ă este formată format ă din patru lucr ări: “Codul”, “Digestele”, “Institutele” şi “Novelele”. constituţţiuni imperiale date între epoca lui Hadrian şi anul A. Codul lui Justinian este o culegere de constitu 529 e. n., când a fost elaborată elaborat ă prima ediţ ediţie a Codului. Acea ediţ ediţie a Codului nu ne-a parvenit, deoarece s-a pier pierdu dut.t. Din Din fer feric icir ire, e, în în anul anul 534 534 e. e. n., n., comis comisia ia lui lui Tri Tribo boni nian an a elab elabor orat at a doua doua edi ediţţie a Codului – “Codex până la noi. repetitae praelectionis”, care a ajuns până Ală Alături de Tribonian, la elaborarea Codului au lucrat şi profesorii Teofil, de la Facultatea de drept din Constantinopol, şi Leontius, de la Facultatea de drept din Beirut. În vederea elabor ării acestui cod, comisia condusă condus ă de Tribonian a valorifica unele codifică codificări anterioare, fie particulare, fie oficiale. Dintre codifică codificările particulare utilizate, menţ menţionă ionăm Codul Gregorian şi Codul Hermogenian. Aceste coduri au fost alcă alcătuite de că către profesorii Gregorius şi Hermogenianus, de la Facultatea de drept din Beirut. Codul Gregorian cuprinde constitu ţiunile imperiale din vremea împă împ ăratului Hadrian până până în anul 291. Codul Hermogenian este o continuare a Codului Gregorian şi cuprinde constituţ constituţiunile imperiale cuprinse între anii 291 şi 295.

46



Facultatea de DREPT

Comisia a utilizat şi Codul Teodosian, care reprezintă reprezint ă o codificare oficială oficial ă f ăcută cută în anul 438 e. n. de că c ătre Teodosiu al II-lea şi cuprinde constituţ constitu ţiunile imperiale din vremea lui Constantin cel Mare până pân ă în anul 438 e. n. Codul lui Justinian este sistematizat în 12 că c ăr ţi, că c ăr ţile sunt împă împăr ţite în titluri, titlurile în constituţ constituţiuni, iar unele constituţ constitu ţiuni sunt împă împăr ţite şi în paragrafe. La începutul fiecă fiecărei constituţ constituţiuni există există o inscriptio, în care este indicat autorul, numele împă împ ăratului ce a emis constituţ constituţiunea, precum şi numele persoanei că căreia îi era adresată adresată. La sfâr şitul constituţ constituţiunii, în subscriptio, sunt ar ătate locul şi data adoptă adoptării acelei constituţ constituţiuni. Deoarece Codul lui Justinian urma să s ă aibă aibă o finalitate practică practică, să fie aplicat în practica instanţ instanţelor judecă judecătoreş toreşti, comisia a selecţ selecţionat numai constituţ constituţiunile r ămase în vigoare, nu şi pe cele abrogate. Ba mai mult, textele depăş dep ăşite ite au fost astfel adaptate încât să s ă poată poată fi aplicate în practică practică. Codul cuprinde atât dispoziţ dispozi ţii de drept public, cât şi dispoziţ dispoziţii de drept privat. În două dou ă căr ţi sunt cuprinse şi câteva dispoziţ dispoziţii de drept canonic.

B. Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 535 e. n. Aceast ă lucrare enciclopedică enciclopedică este o culegere de fragmente din lucr ările jurisconsulţ jurisconsulţilor clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată elaborat ă chiar de că c ătre Justinian prin trei constituţ constitu ţiuni imperiale, care mai apoi au devenit prefeţ prefe ţe ale Digestelor. Comisia, condusă condus ă tot de că către Tribonian, era formată format ă din 15 profesori şi avocaţ avocaţi, care au constatat că că opiniile jurisconsulţ jurisconsul ţilor clasici erau în mod frecvent diferite. Or lucrarea ce urma a fi alcă alcătuită tuită de membrii comisiei urma a fi aplicat ă în practică practică, iar pentru a putea fi aplicată aplicat ă în practică practică soluţ soluţiile trebuiau a fi unitare. Tribonian l-a sesizat pe împ ărat cu existenţ existenţa acestor controverse, precum şi cu faptul că c ă unele instituţ instituţii erau depăş depăşite. ite. Împ Împăratul a decis, prin 50 de constituţ constitu ţiuni imperiale, numite quinquaginta decisionis să să pun pună cap capăt tuturor controverselor şi să desfiinţ desfiinţeze toate instituţ instituţiile juridice depăş depăşite. ite. Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de lucr ă lucr ări clasice (mai mult de 2 milioane de rânduri), pe care le-a considerat cele mai valoroase, iar fragmentele extrase din cele 2000 de lucr ări au fost sistematizate în 50 de ccăăr ţi (cu 150000 de rânduri). C ăr ţile au fost împă împăr ţite în titluri, fragmente şi paragrafe. La începutul fiecă fiec ărui fragment se afla câte o inscriptio, în care era indicat numele jurisconsultului, precum şi lucrarea din care textul a fost

extras. În vederea cită cit ării unui text din Digeste, se utilizează utilizeaz ă litera “D” urmată urmat ă de patru numere, dintre care primul este num număărul că căr ţii, al doilea este numă num ărul titlului, al treilea este al fragmentului, iar al patrulea este num număărul paragrafului. Numerotarea paragrafelor începe cu al 47



Facultatea de DREPT

doilea paragraf; primul paragraf nu se numeroteaz ă şi se numeş numeşte principium. Deci, uneori vom avea litera “D” urmată urmat ă de trei numere, la rândul lor fiind urmate de principium. Multă Multă vreme s-a crezut că că fragmentele din Digeste au fost aş a şezate în mod întâmplă întâmpl ător, f ăr ă rost. Această Această impresie greş greşită ită este datorată datorată faptului că că toate cele 50 de că căr ţi au un conţ conţinut eterogen, în sensul că că în fiecare dintre că căr ţi sunt tratate diferite materii (posesiunea, proprietatea, succesiunile, etc.); nu s-a observat însă îns ă că că titlurile au un conţ con ţinut unitar, că că fiecare titlu este dedicat unei probleme de drept determinate. În fiecare titlu, fragmentele sunt aş a şezate într-o anumită anumit ă ordine, care decurge din metoda de lucru a comisiei, care a fost reconstituită reconstituit ă de că către profesorul german F. Bluhme în anul 1820. Profesorul Bluhme a stabilit ccăă plenul comisiei s-a împă împăr ţit în trei subcomisii, conduse de către Teofil, Constantin şi Doroteu. Fiecare dintre cele trei subcomisii a cercetat anumite lucr ă lucr ări clasice şi a extras din ele cele mai valoroase fragmente. Prima subcomisie a cercetat lucr ările lui Masurius Sabinus, comentariile la adresa acestor lucr ă lucr ări, numite “libris ad Sabinum”, precum şi Digestele lui Salvius Iulianus. Fragmentele extrase din această aceast ă categorie de lucr ări au format masa sabiniană sabiniană. Cea de a doua subcomisie a extras fragmente din lucr ă lucr ările prin care se f ăceau comentarii asupra edictului pretorului, alcă alc ătuind masa edictal ă. A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian, alc ătuind masa papiniană papiniană. Tot această această subcomisie a extras fragmente din lucr ările altor jurisconsulţ jurisconsul ţi, care au fost constituite în appendix. Dupăă ce fiecare subcomisie a extras fragmentele din lucr ă Dup lucr ările care i-au revenit, comisia sa reunit în plen, după dup ă care s-a trecut la redactarea titlurilor. Dupăă stabilirea fiecă Dup fiecărui titlu în parte, de la primul până pân ă la ultimul, a venit mai întâi prima subcomisie şi a aşezat unele sub altele toate fragmentele, ca într-un colaj, din masa sabinian ă ce se refereau la titlul respectiv. Spre exemplu, când a fost elaborat titlul despre dot ă, membrii primei subcomisii au colecţ colecţionat toate fragmentele care se refereau la dotă dot ă, aş aşezându-le unele sub altele. Apoi subcomisia a doua a aş a şezat în continuare, unele sub altele fragmentele din masa edictală edictală care se refereau la acel titlu. După Dup ă această această operaţ operaţie, a venit subcomisia a treia, f ăcând acelaş acelaşi lucru cu fragmentele din masa papinian ă şi din appendix. De aceea, ori de câte ori citim un titlu din Digeste, constată constat ăm că că mai întâi figurează figureaz ă fragmente din operele lui Sabinus şi Salvius Iulianus. După După ce aceste fragmente se epuizează epuizeaz ă, se va observa că c ă încep fragmentele prin care se comenta edictul pretorului, după dup ă care vor fi observate fragmente din opera lui Papinian şi, apoi, din alţ alţi jurisconsulţ jurisconsulţi. Digestele lui Justinian au fost tipă tipărite în numeroase ediţ ediţii. Cele mai bune ediţ edi ţii au fost cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870, şi de Pietro Bonfante, din 1931. 48



Facultatea de DREPT

C. Institutele ( Institutiones). Au fost publicate în anul 533. La elaborarea lor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi Doroteu. Institutele lui Justinian sunt, ca şi Institutele clasice, un manual adresat studenţ studenţilor în drept. Au fost elaborate prin valorificarea institutelor clasice, în mod deosebit a Institutelor lui Gaius, Marcian şi Florentin. Dar, spre deosebire de Institutele clasice, care nu erau obligatorii pentru judecă judec ători, Institutele lui Justinian aveau putere de lege, erau izvor de drept în sens formal. Institutele sunt formate din patru că c ăr ţi, care se împart în titluri, iar titlurile în paragrafe. Prin urmare, Institutele lui Justinian nu cunosc şi împă împăr ţirea pe fragmente, în sensul că c ă nu se indică indică autorul şi lucrearea din care a fost extras un anumit text. Acest fapt este explicabil, deoarece lucrarea, fiind adresată adresat ă studenţ studenţilor, trebuia să să expună expună ideile şi instituţ instituţiile juridice într-o ordine logică logică, încât textele se continuau unul pe altul pân ă la epuizarea sensului diferitelor instituţ instituţii juridice. constitu ţiunile imperiale date de că c ătre împă împăratul Justinian din anul D. Novelae. Cuprind constituţ 534 până până în anul 565. Sistematizarea lor într-o form ă unitar ă s-a f ăcut după după moartea împă împăratului de către persoane particulare. Aceste persoane au inclus în cuprinsul Novelelor toate constituţ constituţiunile date după după anul 534, neţ ne ţinând cont de faptul dacă dac ă erau sau nu în vigoare. De aceea se constată constată frecvent că că textele din Novele se contrazic, fapt firesc, deoarece constituţ constitu ţiunile abrogatoare au un conţ con ţinut diferit de al celor abrogate. Opera legislativă legislativă a lui Justinian a fost publicată publicat ă pentru prima oar ă în anul 1489. Începând din secolul al XVI-lea a fost denumit denumităă “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită folosit ă şi astă astăzi.


Care erau pă păr ţile legii?



Ce erau edictele magistraţ magistraţilor şi ce rol aveau?



Cum erau denumite consulta consultaţţiile juridice oferite cetăţ cet ăţenilor enilor de că c ătre jurisconsulţ jurisconsulţii

romani şi în ce constau acestea?  

Care este diferenţ diferen ţa dintre şcoala sabiniană sabiniană şi şcoala proculiană proculiană? consultaţiile oferite de că c ătre: Ius publice respondendi erau consultaţ a) împă împărat; b) senatori; c) jurisconsulţ jurisconsulţi învestiţ învestiţi cu autoritatea împă împ ăratului.



Ce prevedea Legea citaţ cita ţiunilor?



Care este deosebirea între senatusconsulte şi constituţ constituţiuni imperiale?



Ar ătaţ taţi din ce se compune opera legislativă legislativ ă a lui Justinian şi trataţ trataţi la alegere două două

dintre componente. 49



Facultatea de DREPT

PARTEA A II-A PROCEDURA CIVILĂ CIVILĂ ROMANĂ ROMANĂ Unitatea 1. Procedura legisac ţiunilor 1. 1. Definiţia şi evoluţia procedurii civile romane Procedura civilă civil ă romană romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guverneaz ă desf ăşurarea adic ă a acelor procese care au un obiect patrimonial. ăşurarea proceselor private, adică În dreptul roman, cercetarea procedurii civile prezint ă o importanţă importanţă aparte, aparte, pentru că că dreptul civil roman a evoluat pe cale procedural proceduralăă. Pe această această cale o serie de instituţ instituţii care ţin de materia propriet proprietăţ ii, succesiunii sau obligaţ obligaţiilor au fost create de că c ătre magistraţ magistraţii judiciari (pretorii) prin ăţii, utilizarea unor mijloace procedurale. În evoluţ evoluţia dreptului roman s-au succedat trei sisteme procedurale: •

Procedura legisacţ legisacţiunilor – epoca veche;

•

Procedura formular ă – epoca clasică clasic ă;

•

Procedura extraordinar ă – epoca postclasică postclasic ă.

Procedura legisacţ legisacţiunilor şi procedura formular ă prezintă prezintă anumite particularităţ particularităţii comune, întrucât ambele proceduri cunosc desf ăşurarea dou ă faze distincte: ăşurarea procesului în două •

faza in iure – este prima fază fază, care se desf ăşoar faţa magistratului; ăşoar ă în faţ

•

faza in iudicio – este a doua fază faz ă, ce se desf ăşoar faţa judecă judecătorului. ăşoar ă în faţ

În procedura legisacţ legisacţiunilor magistratul nu putea desf ăşura ăşura o activitate creatoare, rolul său reducându-se la supravegherea pă p ăr ţilor, în sensul de a observa dacă dac ă acestea pronunţă pronun ţă corect corect formulele solemne proprii fiecă fiec ărui tip de proces. La rândul să său, magistratul pronunţ pronun ţa anumite cuvinte solemne cu efecte juridice bine precizate. În procedura formular ă magistratul desf ăşura susţinută inută activitate creatoare prin ăşura o susţ utilizarea unor mijloace procedurale, putând sanc sancţţiona noi drepturi subiective, precum şi noi principii de drept. În procedura extraordinar ă, introdusă introdusă în epoca postclasică postclasic ă, a dispă dispărut diviziunea procesului în dou douăă faze, dezbaterile fiind conduse de o singur ă persoană persoană dela începutul până pân ă la sfâr şitul procesului.

1. 2. Caracterele procedurii legisac ţiunilor 50



Facultatea de DREPT

Termenul de “legisacţ “legisac ţiune” (acţ (acţiune a legii) desemnează desemnează primul sistem procedural roman arată că că orice acţ acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv, se întemeiaz ă pe lege. şi ne arată Procedura legisacţ legisacţiunilor consacr ă cinci tipuri de procese, care se numesc acţ ac ţiuni ale legii, de unde “legisacţiuni”. Primele trei legisac legisacţţiuni erau utilizate în vederea recunoaş recunoaşterii pe cale judiciar ă şi termenul de “legisacţ a unor drepturi subiective şi se numeau legisacţ legisacţiuni de judecată judecată. Celelalte două două tipuri de procese erau pentru pune punere reaa în aplic aplicar aree a sent sentin inţţelor pronunţ pronunţate prin legisacţ legisacţiunile de judecată judecată şi se numeau legisacţ legisacţiuni de executare. Legisacţ Legisacţiunile de judecată judecată erau: •

sacramentum – prin jur ământ, pariu;

•

judec ător sau de arbitru; iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecă

•

soma ţie. condictio – prin somaţ

Legisacţ Legisacţiunile de executare erau: •

•

manus iniectio – punerea mâinii; pignoris capio – luare de gaj.

Atât legisacţ legisacţiunile de judecată judecat ă, cât şi legisacţ legisacţiunile de executare prezintă prezint ă anumite caractere comune. legisacţiunilor rezultă rezult ă din aceea că că păr ţile erau obligate să s ă se Caracterul judiciar al legisacţ prezinte în faţ faţa magistratului şi să pronunţ pronunţe anumiţ anumiţi termeni solemni, numiţ numi ţi formulele legisacţ legisacţiunilor. legisacţiunilor rezultă rezultă din faptul că că toate legisacţ legisacţiunile erau create Caracterul legal al legisacţ prin legi, iar pă păr ţile foloseau termenii luaţ lua ţi din legea pe care se întemeia legisacţ legisac ţiunea respectivă respectivă. legisacţiunilor decurge din faptul că c ă acele formule solemne Caracterul formalist al legisacţ trebuiau să să fie pronunţ pronunţate riguros exact atât de că c ătre pă păr ţi, cât şi de că către magistrat. Cea mai mică mică greş greşeală eală atr ăgea după după sine pierderea procesului. Termenii solemni erau formulaţ formula ţi de că către pontifi pe baza textelor din legi.

ăşurarea procesului în sistemul procedurii legisacţiunilor 1. 3. Desf ăş A. Faza in iure (în faţa magistratului) În procedura legisacţ legisac ţiunilor procesul se desf ăşoar două faze: ăşoar ă în două •

faza in iure – se desf ăşoar faţa magistratului; ăşoar ă în faţ

faza in iudicio – se desf ăşoar faţa judecă judecătorului. ăşoar ă în faţ Complexul de reguli care guvernează guverneaz ă desf ăşurarea ăşurarea procesului civil roman în dou ă faze este desemnat prin expresia “ordo iudiciorum privatorum”. •

51



Facultatea de DREPT

Prima regulă regulă în faza in iure este aceea că că procesul are un caracter consensual, ceea ce însemna că că era obligatorie prezenţ prezen ţa ambelor pă păr ţi în faţ faţa magistratului pentru ca procesul să să poată poată începe. Citarea pârâtului în faţ fa ţa magistratului trebuia f ăcută cută chiar de că către reclamant. Statul nu avea nici o atribuţ atribuţie în această această privinţă privinţă.. a) Procedee de citare. Reclamantul putea utiliza unul din urm ătoarele trei procedee de citare: •

in ius vocatio;

•

vadimonium extrajudiciar;

•

condictio.

In ius vocatio , cel mai vechi procedeu, consta în chemarea pârâtului în fa ţa magistratului, prin pronunţ pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţ faţa magistratului). Pronunţ Pronunţarea acestor cuvinte trebuia f ăcută cută în public, deoarece domiciliul cetăţ cet ăţeanului eanului roman era inviolabil. Dacă Dacă pârâtul dă dădea curs acestei chemă chemări se declanş declanşa procesul. Dacă Dacă însă însă pârâtul refuza, putea fi adus cu for ţa în faţ faţa magistratului, după dup ă ce refuzul pârâtului fusese constatat cu martori. Pârâtul putea constitui un vindex, adică adică un garant, care promitea în mod solemn c ă pârâtul se va prezenta la o anumită anumit ă dată dată în faţ faţa magistratului. Dacă Dacă pârâtul se ascundea, în vederea evit ării procesului, magistratul putea recurge la o măsur ă de constrângere, acordând reclamantului o missio in possessionem, adică adică trimiterea reclamantului în posesia bunurilor pârâtului. Vadimonium extrajudiciar era o convenţ convenţie prin care pă păr ţile se înţ înţelegeau să să se prezinte la o anumită anumită dată dată în faţ faţa magistratului. somaţia prin care reclamantul îl chema în faţ fa ţa magistratului pe pârâtul Condictio era somaţ peregrin. faţa magistratului reclamantul ar ăta, prin cuvinte b) Activitatea părţilor în faţa magistratului. magistratului. În faţ solemne, corespunză corespunzătoare procesului organizat, care sunt pretenţ preten ţiile sale. Faţă Faţă de de pretenţ pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei atitudini: •

să recunoască recunoască pretenţ pretenţiile reclamantului;

•

să nege pretenţ pretenţiile reclamantului;

•

să nu se apere în mod corespunză corespunz ător.

Recunoaş Recunoaşterea în faţ faţa magistratului (confessio in iure) era un titlu executoriu, potrivit Legii celor XII Table. Cel ce recuno ştea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului

52



Facultatea de DREPT

(cel care recunoaş recunoa şte condamnat este). În acest caz, procesul nu mai confessus pro iudicatus est (cel trecea în faza a doua. Negarea Negarea preten pretenţţiilor reclamantului de că c ătre pârât (infitiatio), care îş îşi dădea concursul la desf ăşurarea ăşurarea procesului, conducea la trecerea în faza a doua a procesului. Pârâtul nu se apă ap ăra în mod corespunză corespunz ător (non defensio uti oportet ), ), în sensul că că nu îşi dădea concursul la desf ăşurarea această situaţ situaţie pârâtul era asimilat cu cel ăşurarea procesului. Şi în această condamnat, iar procesul nu mai trecea în faza a doua. În funcţ funcţie de legisacţ legisacţiunea care se organiza şi de obiectul procesului, magistratul pronunţ pronunţa unul dintre urmă următoarele cuvinte: do, dico sau addico. Prin cuvântul do magistratul confirma judecă judec ătorul ales de că c ătre pă păr ţi. Prin cuvântul dico magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia dintre pă păr ţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţ declara ţia unei pă păr ţi. atribu ţiunile jurisdicţ jurisdicţionale au c) Magistra ţii judiciari. În istoria vechiului drept roman atribuţ fost deţ deţinute de că către diferite persoane. Astfel, în epoca regalităţ regalităţii, ii, organizarea proceselor era de competen ţa regelui. Dupăă fondarea Republicii, atribu Dup atribuţţiunile jurisdicţ jurisdicţionale au fost preluate de că c ătre cei doi consuli. Din anul 367 î. e. n., după dup ă crearea preturii, pretorul urban a preluat de la consuli jurisdic ţia contencioasă contencioas ă, aceş aceştia din urmă urmă pă păstrând numai jurisdicţ jurisdicţia graţ graţioasă ioasă. Din anul 242 î. e. n., organizarea proceselor dintre cet ăţeni ăţeni şi peregrini, precum şi a proceselor dintre peregrini, a revenit revenit pretorului peregrin. Procesele asupra tranzacţ tranzacţiilor din târguri erau organizate de că c ătre edilii curuli. În Italia organizarea proceselor revenea reprezentan ţilor pretorului urban şi magistraţ magistraţilor municipali, iar în provincii guvenatorilor de provincii. Dreptul magistratului de a organiza un proces era desemnat prin termenul “ jurisdictio” (jurisdicţ (jurisdicţie). Dupăă rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor, jurisdic ţia era de două Dup două feluri: •

contencioasă contencioasă (contentiosa);

•

graţ graţioasă ioasă ( gratiosa gratiosa sau voluntaria).

În cazul jurisdicţ jurisdic ţiei contencioase interesele pă păr ţilor erau opuse, iar procesul se finaliza invariabil prin pronunţ pronun ţarea unei sentinţ sentin ţe. 53



Facultatea de DREPT

În cazul jurisdicţ jurisdicţiei graţ graţioase sau voluntare interesele pă p ăr ţilor erau identice, iar magistratul coopera cu pă p ăr ţile în scopul realiză realiz ării acestor interese prin organizarea unui proces simulat. Un astfel de caz se întâlnea în cazul transmiterii tr ansmiterii proprietăţ propriet ăţii ii prin in iure cessio. În faza in iure, ultimul act era litis contestatio (atestarea procesului), care în procedura legisacţ legisacţiunilor consta în luarea de martori, care aveau rolul de a atesta voin ţa pă păr ţilor de a ajunge în faţ faţa judecă judecătorului în vederea obţ ob ţinerii unei sentinţ sentinţe.

d) Procedee de solu ţionare a unor litigii pe cale administrativ ă de c ătre pretor Pretorul putea soluţ soluţiona anumite litigii f ăr ă a mai trimite pă păr ţile în faţ faţa judecă judecătorului. În acest scop pretorul putea utiliza urmă urm ătoarele mijloace procedurale.

Stipulaţiunile pretoriene ( stipulationes stipulationes praetoriae) sunt contracte verbale încheiate din ordinul pretorului prin întrebare şi r ăspuns. Se deosebeau de stipulaţ stipulaţiunile obiş obişnuite, care se încheiau din iniţ iniţiativa pă păr ţilor. Uneori, după dup ă ce avea loc dezbaterea contradictorie în faţ fa ţa sa, pretorul ordona pă p ăr ţilor să să încheie o stipulaţ stipula ţiune, prin care pârâtul promitea s ă plă pl ătească tească o sumă sumă de bani dacă dacă în viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natur ă să să-l pă p ăgubească gubească pe reclamant. adică trimiterea reclamantului în detenţ deten ţiunea bunurilor Missio in possessionem, adică pârâtului, pentru a-l convinge pe pârât s ă adopte o anumită anumit ă atitudine. Spre exemplu, această aceast ă măsur ă era luată luată împotriva pârâtului care refuza s ă se prezinte în faţ fa ţa magistratului.

Interdicta (intedictele) sunt ordinele adresate de că c ătre pretor fie uneia dintre pă p ăr ţi, fie ambelor pă păr ţi în vederea întocmirii unui act juridic sau să s ă nu facă facă un anumit act. Când ordinul era adresat unei singure pă p ăr ţi interdictele erau simple, iar când erau adresate ambelor p ăr ţi intedictele erau duble. În cazul interdictelor, pă p ăr ţile foloseau limbajul uzual, cotidian, folosind termeni obiş obişnuiţ nuiţi (nu pronunţ pronun ţau cuvinte solemne) pentru a înf ăţi dup ă care ăţişa starea de fapt, după pretorul dă d ădea un ordin (interdict). situa ţia anterioar ă) este ordinul prin care pretorul Restitutio in integrum (repunerea în situaţ desfiinţ desfiinţează ează actul pă păgubitor pentru reclamant, repunând p ăr ţile în situaţ situaţia anterioar ă încheierii acelui act. Prin restitutio in integrum reclamantul redobândeş redobânde şte dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului pă p ăgubitor, urmând a intenta o acţ ac ţiune în justiţ justi ţie prin care să s ă valorifice dreptul subiectiv renă renăscut. Prin restitutio in integrum nu se realiza o repunere în situa ţia anterioar ă şi în fapt, ci numai o repunere în situaţ situa ţia anterioar ă numai în drept, că c ăci repunerea în situaţ situaţia anterioar ă şi în fapt se va realiza numai dup dupăă ce reclamantul va intenta un proces şi va obţ obţine o hotă hotărâre de executare. 54



Facultatea de DREPT

Rest Restit itut utio io in inte integr grum um se putea aplica în mai multe cazuri: restitutio in integrum ob errorem (din cauza

erorii), restitutio in integrum ob metum (din cauza violenţ violenţei), restitutio in integrum ob dolum (din cauza înş înşelă elăciunii), restitutio in integrum ob etatem (din cauza vârstei), restitutio in integrum ob capitis desfiinţării rii personalităţ personalităţii). ii). deminutionem (din cauza desfiinţă

B. Faza in iudicio (în fa ţa judecătorului) fa ţa judecă judecătorului pă păr ţile se exprimau în limbajul comun. a) Activitatea p ărţilor. În faţ Puteau fi aduse probe srise şi orale. Întrucât în procedura legisacţ legisac ţiunilor nu exista o ierarhiei a probelor, un înscris putea fi combă comb ătut prin proba cu martori. În sprijinul pă păr ţilor veneau şi avocaţ avocaţii. Aceş Aceştia, numiţ numiţi patronus causarum, nu aveau calitatea de reprezentanţ reprezentanţi în justiţ justiţie, adică adică nu vorbeau în locul unei pă p ăr ţi, ci veneau în sprijinul acesteia, prin pledoariile lor. Dupăă ce luau cunoş Dup cunoştinţă tinţă de afirmaţ afirmaţiile pă păr ţilor, de probele administrate şi de pledoariile avocaţ avocaţilor, judecă judecătorul se pronunţ pronunţa potrivit liberei sale convingeri. Spre deosebire de dreptul modern, judec judecătorul putea refuza să să pronunţ pronunţe sentinţ sentinţa atunci când probele nu erau concludente şi nu îş îşi putea forma o convingere intimă intimă. În asemenea situaţ situaţii, judecă judecătorul afirma că că lucrurile nu îi sunt clare ( rem ). sibi non liquet liquet ). Am văzut că că prima fază faz ă a procesului, care se desf ăşura faţa magistratului, avea un ăşura în faţ caracter consensual, întrucât era necesar ă prezenţ prezenţa ambelor pă p ăr ţi. Dar în faza in iudicio procesul se putea desf ăşura p ăr ţi. ăşura şi în lipsa unei singure pă Aşa cum prevedea Legea celor XII Table, judec ătorul aş aştepta până până la amiază amiază ca pă p ăr ţile să să se prezinte la proces. În lipsa uneia dintre p ăr ţi dă d ădea dreptate pă păr ţii care s-a prezentat la proces ( post post meridiem praesenti litem addicito). Judecă Judecătorul se putea pronunţ pronun ţa cu privire la existenţ existen ţa unui drept sau se putea pronun ţa în legă legătur ă cu întinderea unui anumit drept. În primul caz, atunci când pă p ăr ţile îş îşi contestau reciproc drepturile, judecă judec ătorul purta numele de “judecă “judecător unic” (iudex unus). Atunci când pă păr ţile nu-ş nu-şi contestau reciproc drepturile, ci numai întinderea lor, judecă judecătorul purta numele de “arbitru” ( arbiter ). ). judecătorul era o persoană persoană particular ă, b) Judecătorii. În dreptul roman vechi şi clasic, judecă aleasă aleasă de că către pă păr ţi şi confirmată confirmată de că către magistrat. Judecă Judecătorii erau persoane particulare, în sensul că c ă profesia de judecă judecător nu exista. Ini Iniţial, lista judecă judecătorilor se confunda cu cea a senatorilor, în sensul că c ă păr ţile puteau alege ca judec judecăător pe unul dintre senatori. Din epoca fraţ fra ţilor Grachi (123 î. e. n.), potrivit dispozi ţiilor Legii puteauu fi aleş aleşi ca judecă judecători şi cavalerii. Sempronia iudiciaria putea 55



Facultatea de DREPT

În afar ă de judecă judecătorul unic, la romani funcţ func ţionau şi anumite tribunale. Unele dintre acestea erau nepermanente, pe când altele erau permanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un num număăr nepereche de judecă judec ători (recuperatores), care judecau procesele dintre cetăţ cet ăţeni eni şi peregrini. Tribunalele permanente erau în numă num ăr de două două: •

bărbaţ rbaţi care să să judece procesele) judecau decemviri litibus iudicandis (cei zece bă

procesele cu privire la libertate; judecau un singur fel de procese, şi anume când se afirma că c ă un sclav este om liber sau invers; •

sut ă de bărbaţ rbaţi care să să judece procesele) judecau centumviri litibus iudicandis (cei o sută

procesele cu privire la proprietate şi la moş moştenire.


Ar ătaţ taţi caracterele legisacţ legisacţiunilor.



Care sunt procedeele de citare în faţ fa ţa magistratului?



Ce atitudini putea adopta pârâtul în fa ţa magistratului şi care erau consecinţ consecinţele

acestora? 

Prin cuvântul dico magistratul: a) confirma judecă judecătorul ales de că către pă păr ţi; b) atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigios uneia dintre pă p ăr ţi; c) ratifica declaraţ declaraţia unei pă păr ţi.



Care sunt procedeele de solu soluţţionare a unor litigii pe cale administrativă administrativ ă de către



Tribunalele nepermanente judecau procesele:

pretor? a) cu privire la libertate; b) dintre cetăţ cetăţeni eni şi peregrini; c) cu privire la succesiuni.

56



Facultatea de DREPT

Unitatea 2. Procedura formular ă 2. 1. Apariţia procedurii formulare În secolul al II-lea î. e. n. s-a declan declanşşat revoluţ revoluţia economică economică. Producţ Producţia şi schimbul de mărfuri au cunoscut o dezvoltare exploziv ă. Ritmul afacerilor a crescut vertiginos. În această aceast ă situaţ situaţie, vechea procedur ă a legisacţ legisacţiunilor s-a dovedit, prin formalismul şi rigiditatea ei, anacronică anacronică, inaplicabilă inaplicabilă, depăş depăşit ităă. De aceea, între anii 149 şi 126 î. e. n. s-a dat Legea Aebutia, prin care s-a introdus o nouă nou ă procedur ă, şi anume procedura formular ă. Dar, odată odată cu introducerea acestei noi proceduri nu s-a procedat la abrogarea expres ă a legisacţ legisacţiunilor, pă păr ţile având posibilitatea de a alege între procedura formular ă şi procedura legisacţ legisacţiunilor. După După mai bine de un secol s-a constatat că c ă pă păr ţile optau, în mod invariabil, pentru procedura formular ă. Astfel că că, practic, procedura legisacţ legisac ţiunilor nu s-a mai aplicat. Faţă Faţă de de această această situaţ situaţie, împă împăratul August, în anul 17 î. e. n. a dat legile Iuliae Judiciarie, prin care legsiacţ legsiacţiunile au fost desfiinţ desfiin ţate în mod expres.

2. 2. Rolul şi structura formulei Faţă Fa ţă de de procedura legisacţ legisac ţiunilor, procedura formular ă prezenta mai multe avantaje. În primul rând, pă p ăr ţile se puteau exprima în limbajul obiş obi şnuit chiar şi în faţ faţa magistratului, nemaiutilizând formulele solemne. De asemenea, s-a pus la dispozi dispoziţţia pretorului un mijloc procedural numit formula, prin intermediul că căruia pretorul putea extinde sfera reglementă reglement ării juridice, putând organiza un proces ori de câte ori considera că c ă pretenţ pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, chiar dacă dac ă acele pretenţ pretenţii nu erau consacrate prin textele unor legi ca drepturi subiective. De aceea, s-a afirmat în mod îndreptăţ îndreptăţit it că acea formulă formulă a constituit instrumentul juridic prin care se puteau crea noi drepturi subiective şi chiar noi principii de drept. În procedura formular ă, pentru valorificarea fiecă fiec ărui drept subiectiv exista o acţ ac ţiune distinctă distinctă, fiecare acţ acţiune având o formulă formul ă proprie. Formula era un mic program de judecat judecatăă prin care pretorul ar ăta judecă judecătorului cum să să soluţ soluţioneze litigiul. Pentru fiecare tip de drept subiectiv exista câte un model de formul ă, care trebuia completată completată de către pretor cu toate elementele specifice cazului (numele p ăr ţilor, pretenţ pretenţiile reclamantului, etc.) cu ocazia organiz organizăării procesului. Dacă Dacă pretorul socotea că c ă pretenţ pretenţiile 57



Facultatea de DREPT

reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un model corespunză corespunz ător de formulă formul ă, avea dreptul de a crea o formulă formul ă nou nouăă, expunând situaţ situaţia de fapt şi ar ătând judecă judecătorului, în termeni imperativi, cum să să procedeze în vederea soluţ solu ţionă ionării litigiului. Prin utilizarea acestui eficient mijloc procedural, pretorul putea sancţ sancţiona pretenţ pretenţiile reclamantului. În procedura formular ă nu exista drept f ăr ă acţ ac ţiune, iar acţ acţiunea opera extinzând sfera de reglementare juridică juridic ă. Tot aş aşa de bine, pretorul putea să s ă refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala cu imposibilitatea pentru reclamant de a-ş a- şi valorifica pretenţ pretenţiile. În procedura formular ă nu exista drept f ăr ă acţ acţiune, iar acţ acţiunea nu era altceva decât cererea reclamantului că c ătre magistrat de a i se elibera o formulă formul ă. Formula avea o structur ă proprie, în sensul că c ă formula cuprindea: •

•

patru pă păr ţi principale; două pă două păr ţi secundare sau acesorii.

Orice formulă formulă începea cu numirea în calitate de judecă judec ător a persoanei care a fost aleasă aleas ă în acest scop de că c ătre pă păr ţi şi confirmată confirmată de că către magistrat. Spre exemplu, “Octavian iudex esto”.

A. Părţile principale Cele patru pă păr ţi principale ale formulei erau: •

(intenţia); intentio (intenţ

•

(demonstraţia); demonstratio (demonstraţ

•

adiudicatio (adjudecarea);

•

condemnatio (condamnarea).

Dac ă Intentio era acea parte a formulei în care se precizau preten ţiile reclamantului. Dacă acele pretenţ pretenţii erau precis determinate (spre exemplu, 1000 de a şi sau un anumit sclav), intentio era certa. Dacă Dacă pretenţ pretenţiile reclamantului nu erau precis determinate, atunci intentio se numea incerta.

principală a formulei în care se preciza care este actul juridic din care Demonstratio era partea principală izvorau pretenţ pretenţiile reclamantului (un contract, un testament, etc.). să pronunţ pronunţe Adiudicatio era partea formulei prin care magistratul îl învestea pe judec ător să ieş ieşirea din indiviziune, atribuind celor afla ţi în proces dreptul de proprietate asupra pă p ăr ţii ce le revenea. Adiudicatio figura numai în formula ac ţiunilor în partaj. Romanii au cunoscut numai două asemenea acţ două acţiuni: actio comuni dividundo şi actio familiae herciscunde.

Condemnatio era acea parte a formulei prin are magistratul îl învestea pe judec ător cu dreptul de a pronunţ pronun ţa o sentinţă sentinţă de condamnare sau de absolvire. Această Aceast ă învestitur ă era 58



Facultatea de DREPT

necesar ă, de vreme ce judecă judecătorul nu avea calitatea de funcţ func ţionar public, ci era un simpu particular.

B. Părţile accesorii ale formulei erau: •

•

(prescripţiuinile) şi prescriptiones (prescripţ (excepţiunile). exceptiones (excepţ

preciz ări f ăcute în fruntea formulei, preciză preciz ări prin care se Prescripţiunile erau anumite preciză venea fie în sprijinul reclamantului, recla mantului, fie în sprijinul pârâtului. Acele preciză precizări care veneau în sprijinul reclamantului se numeau prescrip ţiuni pro actore, pentru că că reclamantul se numea actor , pe când preciză precizările princare se venea în sprijinul pârâtului se numeau pro reo, deoarece pârâtul se numea reus. ap ărare puse la îndemâna pârâtului, mijloace prin care Excepţiunile erau mijloace de apă pârâtul nu nega pretenţ preten ţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natur ă natur ă a paraliza acele pretenţ pretenţii. Spre exemplu, dacă dac ă reclamantul afirma că c ă a dat cu împrumut pârâtului o sum ă de bani, pârâtul nu nega faptul că că a primit acea sumă sum ă, dar afirma că că ulterior a fost iertat de datorie. În dreptul clasic roman, excepţ excep ţiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce înseamn ă că că ori de câte ori excepţ excep ţiunea se dovedea a fi întemeiată întemeiat ă judecă judecătorul nu putea pronunţ pronunţa o condamnare la mai puţ puţin, ci era obligat să să pronunţ pronunţe o sentinţă sentinţă de de absolvirea pârâtului. Spre exemplu, dacă dac ă reclamantul afirma pe cale de acţ ac ţiune că că i se datorează datorează 1000 de aş aşi, iar pârâtul dovedea pe cale de excep ţiune că că datorează datorează 500 de aş aşi şi nu 1000 de aş aşi, judecă judecătorul nu-l putea condamna pe pârât la plata sumei de 500 de aşi, ci trebuia să să pronunţ pronunţe o sentinţă sentinţă de de absolvire. Acest caracter al excepţ excep ţiunilor decurge din faptul ccăă judec judecăătorul era sclavul formulei, în sensul că c ă judecă judecătorul trebuia să să se pronunţ pronunţe numai în legă legătur tur ă cu acele elemente care figurau în formulă formul ă. În exemplul dat, judecă judecătorul a fost împuternicit de că c ătre magistrat să să se pron pronun unţţe în legă legătur tur ă cu suma de 1000 de aş a şi. Pârâtul putea fi condamnat numai dacă dac ă se dovedea că că datorează datorează 1000 de aş aşi. Dacă Dacă se dovedea că că datorează datorează cu un singur as mai puţ pu ţin, nu putea fi condamnat, pent pentru ru că judecă judecătorul nu era împuternicit ssăă se pronunţ pronunţe în legă legătur tur ă cu altă altă sum sumă. Odată Odată cu introducerea excepţ excep ţiunilor, s-a dat posibilitatea pârâtului de a face şi el anumite afirmaţ afirmaţii, de a formula pretenţ preten ţii în acelaş acelaşi proces. Acest lucru nu era posibil în procedura legisacţ legisacţiunilor, deoarece desf ăşurarea guvernat ă de principiul unităţ unit ăţii ii de chestiune. ăşurarea proceselor era guvernată Potrivit acestui principiu, în procedura legisac legisacţţiunilor, dacă dacă pârâtul avea şi el de formulat anumite pretenţ pretenţii faţă faţă de de reclamant trebuia să s ă declanş declanşeze un nou proces. Sistemul procedurii formulare permitea îns însăă pârâtului să să formuleze pretenţ preten ţii proprii în acelaş acelaşi proces pe cale de excepţ excepţiune, cu condiţ condi ţia să fi cerut magistratului în prima fază faz ă a

59



Facultatea de DREPT

procesului introducerea excepţ excep ţiunii în formulă formulă, căci, dacă dacă excepţ excepţiunea nu era introdusă introdus ă în formulă formulă, judecă judecătorul nu o lua în considerare, întrucât judecă judec ătorul era sclavul formulei. Faţă Faţă de de excepţ excepţiunea opusă opusă de pârât, reclamantul putea cere introducerea în formulă formul ă a unei replici că căreia, la rândul să s ău, pârâtul îi putea opune o duplică duplic ă.

ăşurarea procesului în sistemul procedurii formulare 2. 3. Desf ăş În sistemul procedurii formulare procesul continua s ă se desf ăşoare două faze: faza in ăşoare în două iure şi faza in iudicio.

A. Faza in iure În această această fază fază a procesului au apă ap ărut elemente noi cu privire la citare, activitatea pă p ăr ţilor şi a pretorului.

a) Astfel, în materia cit ării se aplicau în continuare cele trei procedee cunoscute înc ă din procedura legisacţ legisac ţiunilor, la care se adaugă adaug ă o acţ acţiune specială specială acordată acordată reclamantului împotriva pârâtului care refuză refuză să să se prezinte la proces. De asemenea, acea missio in possessionem, acordată acordată încă încă din vechea procedur ă, devine executorie, în sensul că că reclamantul putea scoate la vânzare bunurile pârâtului care nu se prezenta în faţ faţa magistratului. p ăstrează strează, în sensul că că era b) Activitatea p ărţilor. Caracterul consensual al procesului se pă necesar ca ambele pă p ăr ţi să să fie prezente în faţ fa ţa magistratului. Spre deosebire de vechea procedur ă, pă păr ţile foloseau limbajul obiş obi şnuit. Faţă Faţă de pretenţ pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta una dintre cele trei atitudini pe care le cunoaş cunoa ştem de la procedura legisacţ legisac ţiunilor (să (să recunoască recunoască, să nege sau să să nu se apere cum trebuie). În plus, acele procese care aveau ca obiect o sum ă de bani puteau fi soluţ solu ţionate chiar în faţ faţa magistratului prin pronunţ pronun ţarea unui jur ământ necesar (iusiurandum necessarium). În virtutea acestui sistem, fie reclamantul jura ccăă are un drept de creanţă crean ţă,, jur ământ faţă faţă de care pârâtul accepta să să plă plătească tească suma de bani care i se pretindea, fie pârâtul jura c ă nu datorează datorează şi reclamantul renunţ renunţa la pretenţ pretenţiile sale. La încheierea dezbaterilor în fa faţţa magistratului, în funcţ funcţie da natura cazului litigios şi de afirmaţ afirmaţiile pă păr ţilor, pretorul acorda reclamantului acţ ac ţiunea sau i-o refuza. Dacă Dacă pretenţ pretenţiile reclamantului erau gă găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţ ac ţiune civilă civilă, când exista o acţ ac ţiune corespunză corespunzătoare. Atunci când edictul nu cuprindea o acţ ac ţiune potrivită potrivită, pretorul creea o acţ ac ţiune nouă nouă (in factum), redactată redactată potrivit cu elementele litigiului, dând astfel reclamantului posibbilitatea de a-ş a- şi valorifica pretenţ preten ţiile. Practic, acordarea acţ acţiunii echivala cu redactarea formulei.

60



Facultatea de DREPT

Dupăă ce formula era redactată redactat ă, avea loc ultimul act în faţ fa ţa c) Litis contestatio. Dup magistratului, numit litis contestatio. În sistemul procedurii formulare, litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formulă formulă sau dictarea ei de că c ătre reclamant pârâtului. Litis Litis cont contest estati atio o este un act deosebit de important, deoarece, prin valorificarea efectelor sale, în

dreptul clasic s-au realizat o serie de opera operaţţiuni juridice novatoare, îndeosebi în materia obligaţ obligaţiilor. Litis contestatio producea trei efecte: •

efectul extinctiv;

•

efectul creator;

•

efectul fixator.

adic ă Efectul extinctiv . În virtutea efectului extinctiv, dreptul ini ţial al reclamantului, adică dreptul pe care reclamantul l-a dedus în justi ţie se stinge. În anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea de plin drept ( ipso iure), pe când în alte procese se stingea prin introducerea unei execpţ execp ţiuni în formulă formul ă (exceptio ope).

Efectul creator. În virtutea efectului creator, în locul dreptului ini ţial, care s-a stins, se năştea sumă de bani ăştea un drept nou, care purta invariabil asupra unei sume de bani, şi anume acea sumă la care judecă judecătorul îl condamna pe pârât. Indiferent de obiectul dreptului iniţ ini ţial, dacă dacă reclamantul câş câştiga procesul primea întotdeauna o sumă sumă de bani şi, în mod simetric, dacă dacă pârâtul pierdea procesul era condamnat, în mod invariabil, să plă plătească tească o sumă sumă de bani. În procedura formular ă formular ă, sentinţ sentinţa avea un caracter pecuniar, adică adic ă purta asupra unei sume de bani. În funcţ funcţie de natura juridică juridic ă, obiectul şi temeiul juridic al dreptului iniţ ini ţial, între cele două dou ă drepturi subiective, adică adic ă între dreptul iniţ ini ţial şi dreptul nou creat pot apare anumite deosebiri: •

dacă dacă dreptul iniţ ini ţial a fost un drept real, el se deosebea faţă fa ţă de de dreptul nou creat atât în

privinţ privinţa naturii juridice, cât şi în privinţ privinţa obiectului, precum şi în privinţ privinţa temeiului sau a cauzei juridice. Se ajungea la acest rezultat, întrucât, prin natura lui, dreptul iniţ ini ţial a fost un drept real, pe când dreptul nou creat este un drept de crean ţă. ini ţial avea ca obiect un ţă. În al doilea rând, dreptul iniţ lucru, deoarece drepturile reale poartă poart ă întotdeauna asupra unor lucruri, pe când dreptul nou creat are un nou obiect, de vreme ce poartă poart ă asupra unei sume de bani. În al treilea rând, dreptul ini ţial putea putea izvorî izvorî dintr-un testament sau dintr-unul din modurile de dobândire a propriet ăţii, ăţii, pe când dreptul nou creat izvor ăşte ăşte din litis contestatio, deoarece cauza sau temeiul juridic al dreptului nou creat este chiar litis litis contestatio. 61



•

Facultatea de DREPT

Dacă Dacă dreptul iniţ iniţial este un drept de creanţă crean ţă care poartă poart ă asupra unui lucru, se va

deosebi faţă faţă de dreptul nou creat numai în privinţ privin ţa obiectului şi a cauzei juridice. Există Exist ă identitate între natura juridică juridic ă a dreptului iniţ iniţial şi a dreptului nou creat, deoarece amândouă amândou ă sunt drepturi de creanţă crean ţă,, însă însă obiectul dreptului iniţ ini ţial este un lucru, pe când cel al dreptului nou creat va fi o sumă sum ă de bani. Cele două dou ă drepturi se vor deosebi şi în privinţ privinţa cauzei juridice, întrucât dreptul iniţ iniţial putea izvorî dintr-un contract, pe când dreptul nou creat izvora din litis contestatio. •

Dacă Dacă dreptul iniţ ini ţial era un drept de creanţă crean ţă care care purta supra unei sume de bani, cele

două drepturi subiective nu se deosebeau nici în privinţ două privin ţa naturii juridice, nici în privinţ privin ţa obiectului, că căci erau identice. Singura deosebire dintre ele prin cauza juridic ă, deoarece dreptul iniţ iniţial putea izvorî dintr-un act oarecare, pe când dreptul nou creat izvora din litis contestatio. Rezultă Rezultă că că oricare ar fi natura juridică juridic ă, obiectul sau temeiul juridic a dreptului iniţ ini ţial, cele două drepturi subiective se vor deosebi întotdeauna în privinţ două privin ţa cauzei juridice, întrucât dreptul iniţ iniţial izvorâş izvorâşte dintr-un act oarecare, pe când dreptul nou creat izvor ăş izvor ăşte te întotdeauna din litis contestatio.

fixează Efectul fixator. Potrivit efectului fixator, în momentul lui litis contestatio se fixează definitiv elementele reale şi elementele personale ale procesului. Prin elementele reale înţ în ţelegem pretenţ pretenţiile formulate de că către reclamant în faţ fa ţa magistratului. Întrucât aceste elemente se fixează fixeaz ă definitiv, reclamantul nu va putea cere în faţ fa ţa judecă judecătorului altceva decât ce a cerut în fa ţa magistratului. El trebuie să s ă formuleze acele pretenţ pretenţii, întrucât pretenţ preten ţiile reclamantului sunt menţ men ţionate în intentio

a formulei, iar

judecă judecătorul, sclav al formulei, va ţine cont numai de cele menţ men ţionate în acea formulă formul ă şi nu de alte pretenţ pretenţii. Prin elementele personale ale procesului în înţţelegem identitatea judecă judecătorului şi identitatea pă păr ţilor (a reclamantului şi a pârâtului). Elementele personale aveau rolul de a asigura judecarea procesul procesului ui numai numai de că către judecă judecătorul menţ menţionat în fruntea formulei, precum şi participarea la proces doar a pă păr ţilor menţ menţionate în formulă formulă. Astfel, dacă dacă judecă judecătorul dispă dispărea (murea, pleca din localitate), pă p ăr ţile reveneau în faţ faţa magistratului în vederea alegerii unui nou judec ător şi pentru modificarea formulei în mod corespunză corespunzător. Dacă Dacă dispă dispărea una dintre pă p ăr ţi, moş moştenitorul persoanei respective nu se putea prezenta automat la proces, întrucât numele mo moşştenitorului nu figura în formulă formul ă. Era necesar ca moş moştenitorul, împreună împreun ă cu adversarul, să s ă se prezinte în faţ faţa magistratului în vederea modifică modific ării formulei, în sensul că c ă în locul celui decedat era trecut moş mo ştenitorul să său.

B. Faza in iudicio 62



Facultatea de DREPT

În faţ faţa judecă judecătorului procesul se desf ăşura, după regulile cunoscute de la procedura ăşura, în linii mari, după legisacţ legisacţiunilor. Judecă Judecătorul era tot un particular ales de că c ătre pă păr ţi şi confirmat de că către magistrat, iar tribunalele îş îşi menţ menţin vechea lor competenţă competenţă.. Regula potrivit că căreia cel care nu se prezenta la proces până pân ă la prânz pierdea procesul s-a menţ men ţinut, dar s-au admis anumite motive de amânare a procesului. Prin Legea Sempronia Iudiciaria, de la sfâr şitul secolului al II-lea î. e. n.cavalerii au dobândit dreptul de a fi aleş ale şi judecă judecători. Împă Împăratul August a împă împ ăr ţit judecă judecătorii în patru categorii, pe criteriul averii. Lista judecă judec ătorilor s-a pă p ăstrat până până că c ătre mijlocul secolului al III-lea e. n., când a dispă dispărut, în condiţ condi ţiile modifică modificării radicale a procedurii civile.

C. Reprezentarea în justi ţie În procedura formular ă, spre deosebire de vechea procedur ă a legisacţ legisacţiunilor, s-a introdus reprezentarea în justiţ justiţie. Prin reprezentarea în justiţ justiţie înţ înţelegem sistemul juridic prin care o persoană persoan ă, numită numită reprezentant, participă participă la proces în numele altei al tei persoane, numită numită reprezentat. În procedura legisacţ legisac ţiunilor un asemenea sistem nu putea funcţ func ţiona, datorită datorită principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în numele altuia o ac ţiune a

legii). Dar, în sistemul procedurii formulare s-a admis mai întâi reprezentarea imperfect ă în justiţ justiţie, iar mai apoi reprezentarea perfect ă. În cazul reprezentă reprezent ării imperfecte, efectele sentinţ sentinţei se produceau asupra reprezentantului. Astfel, dacă dacă reclamantul avea calitatea de reclamant şi câş câştiga procesul, acţ ac ţiunea în vederea execută executării sentinţ sentinţei va fi acordată acordat ă reprezentantului. Aceasta însemna că c ă suma de bani care f ăcea obiectul condamnă condamn ării intra în patrimoniul reprezentantului, urmând ca prin acte ulterioare reprezentantul să să transmită transmită reprezentatului acea sumă sum ă de bani. Reprezentarea imperfectă imperfectă în justiţ justiţie a fost creată creată prin utilizarea formulei cu transpoziţ transpozi ţiune, care avea o redactare specială special ă. Astfel, în intentio era trecut numele reprezentatului, deoarece acesta era titularul dreptului subiectiv dedus în justiţ justi ţie, iar în condemnatio figura numele reprezentantului, pentru pentru că că reprezentantul participa la desf ăşurarea sentinţei urmau a se produce ăşurarea procesului şi efectele sentinţ asupra sa. Faţă Faţă de de această această redactare a formulei, în faza a doua a procesului, în fa ţa judecă judecătorului, acesta verifica dacă dacă cel trecut în intentio, adică adică reprezentatul, este adevă adev ăratul titular al dreptului subiectiv dedus în justiţ justi ţie şi dacă dacă se convingea că c ă este, dă dădea câş câştig de cauză cauză reprezentantului. Pe baza unor inovaţ inova ţii ale jurisprudenţ jurispruden ţei, prin interpretarea creatoare a unor texte vechi, sa admis, tot în epoca clasică clasic ă, sistemul reprezentă reprezent ării perfecte, situaţ situa ţie în care efectele sentinţ sentinţei se produceau direct asupra reprezentatului, cu toate c ă reprezentantul era acela care participa la 63



Facultatea de DREPT

proces. În acest sens, acţ acţiunea în vederea execută execut ării sentinţ sentinţei era acordată acordat ă chiar reprezentatului, încât suma de bani care f ăcea obiectul condamnă condamn ării intra direct în patrimoniul reprezentatului. Cel mai vechi reprezentant în justi justiţţie se numea cognitor , care era constituit prin pronunţ pronunţarea unor cuvinte solemne şi în prezenţ prezenţa adversarului. Mai târziu s-a admis şi un alt reprezentant în justiţ justi ţie, numit procurator , desemnat f ăr ă forme solemne şi chiar în absenţ absen ţa adversarului.

2. 4. Acţiuni Noţ Noţiunea de “acţ “acţiune” şi înţ înţelesul ei se schimbă schimb ă în procedura formular ă. În vechea procedur ă, acţ acţiunile în justiţ justiţie se numeau legisacţ legisacţiuni, erau create prin legi şi se aplicau numai la anumite cazuri strict precizate prin legi. Aplicarea acestor ac ţiuni nu putea fi extinsă extinsă şi la alte cazuri. Spre deosebire de vechea procedur ă, în procedura formular ă acţ acţiunea a dobândit o vocaţ vocaţie universală universală sau o aplicare generală general ă, întrucât prin utilizarea creatoare a formulei pretorul putea asigura valorificarea orică oric ăror pretenţ pretenţii legitime pe cale judiciar ă. De aceea, chiar şi atunci când pretenţ preten ţiile reclamantului nu erau recunoscute prin legi, nefiind consacrate ca drepturi subiective, pretorul putea totuş totu şi elibera o formulă formul ă, astfel încât reclamantul îş î şi valorifica acele pretenţ pretenţii pe cale judiciar ă prin intermediul unui proces. În procedura formular ă acţ ac ţiunea este cererea adresată adresată de că c ătre reclamant magistratului de a i se elibera o formulă formul ă, iar echivalarea formulei echivala cu acordarea ac ţiunii în justiţ justiţie, deoarece, în mă măsura în care i se înmâna o formulă formul ă, reclamantul se putea prezenta în faţ fa ţa judecă judecătorului şi obţ obţine o sentinţă sentinţă.. Dacă în vechea procedur ă numă numărul acţ acţiunilor era limitat, în Categorii de acţiuni. Dacă procedura formular ă numă num ărul acţ acţiunilor era extrem de mare, astfel încât jurisconsul ţii clasici leau clasificat după dup ă mai multe criterii. cunoscut ă încă încă din epoca Legii celor XII Table, era cea în: a) Cea mai veche clasificare, cunoscută •

acţ acţiuni reale (acţ (ac ţiuni in rem);

acţ acţiuni personale (acţ (acţiuni in personam). Potrivit Institutelor lui Justinian, această aceast ă clasificare este şi cea mai importantă important ă ( summa summa •

divisio).

Prin intermediul acţ ac ţiunilor in rem erau sancţ sancţionate drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă excelenţă,, poartă poartă asupra unor lucruri. Avem în vedere, în primul rând, dreptul de proprietate. Prin intermediul acţ acţiunilor in personam erau sancţ sanc ţionate drepturile personale (drepturile de creanţă creanţă), ), cum sunt, spre exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte. Întrucât fizionomia drepturilor reale difer ă de cea a drepturilor personale şi formulele acţ acţiunilor reale vor avea o redactare diferită diferit ă de cea acţ ac ţiunilor personale. 64



Facultatea de DREPT

Într-adevă Într-adevăr, dreptul real izvor ăşte persoan ă şi toţ toţi ăşte din raportul juridic stabilit între o persoană ceilalţ ceilalţi membri ai societăţ societ ăţii. ii. Prin urmare, dreptul real este opozabil faţă fa ţă de de toţ toţi ( erga omnes), în sensul că că toţ toţi membrii societăţ societăţii ii trebuie să să respecte acel drept. Dreptul personal (dreptul de crean creanţă dou ă ţă)) izvor ăşte ăşte din raportul juridic stabilit între două persoane determinate, şi anume creditorul şi debitorul. Cu alte cuvinte, dreptul personal este opozabil faţă faţă de de o singur ă persoană persoană – debitorul. Iată Iată de ce, în intentio a acţ acţiunii reale se va trece numai numele reclamantului, numele pârâtului nemenţ nemenţionându-se, deoarece pârât poate fi oricine care aduce o atingere dreptului în cauză cauză, câte vreme dreptul real este opozabil erga omnes. Dacă Dacă însă însă, din greş greşeală eală, s-ar trece în na şte complicaţ complicaţii dintre cele mai grave. Spre exemplu, intentio şi numele pârâtului, s-ar putea naş prototipul acţ acţiunii reale este acţ acţiunea în revendicare, prin care se sancţ sanc ţionează ionează dreptul de proprietate. Această Această acţ acţiune presupune anumite condiţ condi ţii, între care şi condiţ condiţia ca pârâtul să să fie posesor în momentul judecă judecării procesului. Dacă Dacă pretorul ar trece în intentio a formulei numele persoanei ce posedă posedă lucrul în momentul redactă redact ării formulei, s-ar putea ca lucrul respectiv s ă ajungă ajungă în mâinile altei persoane înainte de începerea procesului. Iată Iat ă de ce, ori de câte ori se va redacta formula acţ ac ţiunii în revendicare, în intentio nu se va trece numele pârâtului, urmând ca în faţ faţa judecă judecătorului să să fie adusă adusă acea persoană persoan ă, oricare ar fi ea, ce posed ă lucrul în momentul judecă judecării procesului. În ceea ce priveş priveşte redactarea formulei ac acţţiunii personale, in intentio se vor trece ambele nume, atât al reclamantului, cât şi cel al pârâtului, deoarece în cazul acţ ac ţiunii personale pârât poate fi numai debitorul şi nu altcineva, iar debitorul este o persoană persoană determinată determinată. ează o clasificare a acţ ac ţiunilor în: b) Textele dreptului roman ne înf ăţi ăţişează •

acţ acţiuni civile;

•

acţ acţiuni honorarii.

Această Această clasificare se întemeiază întemeiaz ă pe originea acţ ac ţiunilor. Acţ Acţiunile civile (actiones civilis) îşi au originea în legisacţ legisac ţiuni, cu toate că că formula lor este redactată redactată tot de că către magistrat. Spre exemplu, acţ acţiunea în revendicare are drept model sacram sacrament entum um in in ac ţiuni cuvintele solemne pe care pă păr ţile le rosteau la rem şi de acea pretorul va trece în formula acestei acţ sacram sacrament entum um in rem.

Acţ Acţiunile honorarii sau pretoriene nu îş î şi au modelul în legisacţ legisac ţiuni. Ele sunt originale, pentru că că sunt create de că c ătre pretor în vederea sancţ sanc ţionă ionării noilor situaţ situa ţii ivite în practica socială social ă. Acţ Acţiunile honorarii se împart în trei categorii: •

acţ acţiuni in factum;

•

acţ acţiuni ficticii; 65



•

Facultatea de DREPT

acţ acţiuni cu formula cu transpoziţ transpozi ţiune.

datorit ă faptului că că în dreptul roman nu se putea Acţiunile in factum au fost create datorită concepe un drept subiectiv f ăr ă o acţ acţiune corespunză corespunzătoare. Uneori pretorul constata că c ă noile cazuri ivite în practică practic ă nu pot fi soluţ soluţionate prin intermediul acţ ac ţiunilor existente, neexistând un model în dreptul civil.Atunci pretorul, apreciind ccăă, potrivit cerinţ cerin ţelor echităţ echităţii, ii, pretenţ pretenţiile reclamantului trebuie protejate juridic, crea o nou ă formulă formulă in factum (cu privire la un fapt), o redacta şi o înmâna reclamantului, fapt ce echivala cu acordarea ac ţiunii. Deci pretorul crea o formulă formulă nou nouăă şi, implicit, o nouă nou ă acţ acţiune in factum. În intentio a formulei nou create pretorul descria faptele în amă amănunt şi îi ar ăta judecă judecătorului cum trebuie interpretate acele fapte. Luând în considerare faptele descrise în formulă formul ă, judecă judecătorul urma să să pronunţ pronunţe sentinţ sentinţa.

Acţiunile ficticii (acţiunile cu ficţiune) se numeau astfel întrucât în formula lor se introducea o ficţ fic ţiune. În cazul acestor acţ ac ţiuni, pretorul utiliza un tip de formulă formul ă creat pentru o anumită anumită cauză cauză, în scopul soluţ soluţionă ionării unei cauze diferite. Pentru aceasta, pretorul introducea în formulă formulă o ficţ ficţiune, considerând că c ă s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că c ă în realitate acel fapt nu a avut loc sau dimpotrivă dimpotriv ă, un fapt existent era considerat ca fiind inexistent. Spre exmplu, proprietarul provincial din Dacia romană roman ă nu putea intenta acţ ac ţiunea în revendicare, întrucât nu avea calitatea de cetăţ cet ăţean ean roman. Dar în practică practic ă se putea introduce în formula acţ ac ţiunii ficţ ficţiunea că provincialul este cetăţ cet ăţean ean roman. În acest fel, provincialul putea intenta ac ţiunea în revendicare. special ă, întrucât în intentio a Acţiunile cu formula cu transpozi ţiune aveau o redactare specială formulei figura un nume, pe când în condemnatio figura alt nume. Acţ Ac ţiunile cu formula cu transpoziţ transpoziţiune au fost create pentru constituirea mecanismului reprezentă reprezent ării imperfecte în justiţ justi ţie, precum şi în scopul sporirii capacităţ capacit ăţii ii juridice a fiului de familie. Spre exemplu, în cazul reprezentă reprezentării imperfecte, în intentio a formulei era trecut numele reprezentatului, pe când în dac ă fiul de familie încheia un condemnatio era trecut numele reprezentantului. De asemenea, dacă contract, creditorul îl putea urm urmăări fie pe fiu prin intermediul acţ ac ţiunii directe, fie pe pater ac ţiunii cu caracter ală al ăturat. Acţ Acţiunea cu caracter ală al ăturat avea o familias prin intermediul acţ redactare specială specială, prin aceea că c ă în intentio era trecut numele fiului, întrucât el a încheiat contractul, pe când în condemnatio era trecut numele lui pater familias, deoarece asupra acestuia din urmă urmă urmau a se r ăsfrânge efectele sentinţ sentinţei.

c) Acţiuni directe şi acţiuni utile Acţ Acţiunile directe au fost create în vederea sancţ sanc ţionă ionării anumitor cazuri.

66



Facultatea de DREPT

Acţ Acţiunile utile erau acţ ac ţiunile directe extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri similare. Astfel că că orice acţ acţiune directă directă poate deveni utilă utilă prin introducerea unei ficţ fic ţiuni în formulă formulă. Spre exemplu, pentru a se da unui mo ştenitor pretorian posibilitatea de a dobândi o succesiune civilă civilă, se introducea în formulă formul ă ficţ ficţiunea conform că c ăreia moş moştenitorul pretorian are calitatea de moş moştenitor civil.

d) Acţiuni populare şi acţiuni private Acţ Acţiunile populare ( actiones populares) au fost create pentru ocrotirea unor interese generale şi puteau fi intentate de că c ătre oricine. Acţ Acţiunile private (actiones privatae) s-au nă născut în vederea protejă protejării unor interese individuale şi putea puteauu fi inten intenta tate te numai numai de către titularii unor drepturi subiective.

e) Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă Acţ Acţiunile de drept strict ( actiones stricti iuris) erau acţ acţiunile prin care actul pe care se întemeiau pretenţ pretenţiile reclamantului erau interpretate literal. În cazul interpret ării ad literam, judecă judecătorul ţinea cont numai de litera actului juridic, neluând în considerare şi voinţ voinţa pă păr ţilor. Acţ Acţiunile de bună bun ă credinţă credinţă (actiones bonae fidei) erau acele acţ ac ţiuni în virtutea că cărora actul juridic era interpretat cu bun bunăă credinţă credinţă,, judecă judecătorul trecând dincolo de litera actului în scopul stabilirii voinţ voin ţei reale a pă păr ţilor, adică adică scopul urmă urmărit de că către acestea în momentul încheierii actului juridic. Dar pentru ca judec ătorul să să poată poată face o interpretare cu bună bun ă credinţă credinţă era necesar ca în intentio a formulei să s ă figureze cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna credinţă credin ţă). ).

f) Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) Au fost create în scopul atenu at enuăării caracterului pecuniar al sentinţ sentin ţei de condamnare, pentru că în materia procedurii formulare sentinţ sentin ţa de condamnare purta invariabil asupra unei sume de bani Dar în unele cazuri reclamantul era interesat s ă dobândească dobândească elementul material al pretenţ pretenţiilor sale, adică adică era interesat să să ob obţţină ină o condamnare ad ipsam rem, adică adică asupra însuş însuşi lucrului. Pentru aceasta au fost create acţ acţiunile arbitrarii, în care judecă judecătorul avea o dublă dublă calitate: •

de arbitru;

•

de judecă judecător propriu-zis.

În calitate de arbitru, dup ce se convingea de temeinicia preten ţiilor reclamantului, judecă judecătorul ordona pârâtului să s ă satisfacă satisfacă acele pretenţ pretenţii. Spre exemplu, dacă dacă reclamantul îl revendica pe sclavul Filip, judec judecăătorul ordona pârâtului să s ă-i remită remită reclamantului sclavul respectiv. 67



Facultatea de DREPT

Pârâtul nu era obligat să s ă execute acel ordin. Dacă Dac ă pârâtul executa ordinul, procesul lua sfâr şit. Dacă Dacă nu-l executa, arbitrul se transforma în judec ător propriu-zis şi tocmai în această această calitate pronunţ pronunţa o sentinţă sentinţă de de condamnare ce purta asupra unei sume de bani. Acea sum ă de bani nu era însă însă stabilită stabilită de că către judecă judecător, ci de că c ătre reclamant, sub prestare de jur ământ. În aceste condiţ condiţii reclamantul era tentat să să supraestimeze obiectul litigios, încât practic, dacă dac ă pârâ pârâtul tul nu execu executa ta ord ordin inul ul pro pronu nunnţat de că către judecă judecător în calitate de arbitru, risca să s ă plă plătească tească o sumă sumă de bani bani mult mult mai mai mar maree dec decât ât valo valoar area ea comerc comercia iallă a obiectului litigios. De aceea, pe această aceast ă cale indirectă indirectă, se ajungea la condamnarea asupra obiectului material al procesului, preten ţiile reclamantului fiind satisf ăcute în natur ă. Astfel, în cazul acţ acţiunii în revendicare, reclamantul primea chiar lucrul revendicat şi nu o sumă sumă de bani.

2. 5. Efectele sentin ţei Sentinţ Sentinţa pronunţ pronunţată ată de că către judecă judecător producea anumite efecte juridice. Sentinţ Sentinţa de absolvire avea un singur efect, şi anume for ţa juridică juridică (autoritatea lucrului judecat). Sentinţ Sentinţa de condamnare are însă îns ă un dublu efect, şi anume: for ţa executorie şi for ţa juridică juridică.

A. Forţa executorie a sentin ţei În procedura formular ă sentinţ sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume de bani; reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe cea de debitor. For ţa executorie a sentinţ sentinţei era asigurată asigurat ă prin actio iudicati, pe care reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să s ă execute sentinţ sentinţa. Prin această această acţ ac ţiune, reclamantul îl aducea pe pârât în faţ fa ţa magistratului, ar ătând că că pârâtul refuză refuză să să plă plătească tească suma de bani stabilită stabilit ă prin sentinţ sentinţa de condamnare. Dacă Dac ă în faţ faţa magistratului debitorul recunoaş recunoa şte că are de plă plătit o sumă sumă de bani, procedura se încheia prin eliberarea unui decret de executare. Prin acest decret magistratul ordona: •

fie aducerea debitorului în închisoarea personală personal ă a creditorului;

•

fie trimiterea creditorului în detenţ deten ţiunea bunurilor debitorului.

Deci actio iudicati ducea: •

fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat din procedura legisac ţiunilor;

•

fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus de c ătre pretor în procedura

formular ă. Atunci când debitorul nu recunoş recuno ştea justeţ justeţea cererii creditorului, contestând sentinţ sentin ţa sau afirmând că că a plă pl ătit, actio iudicati dă dădea naş naştere unui nou proces. Dacă Dac ă debitorul pierdea şi acest proces, urma să să fie condamnat la dublu. 68



Facultatea de DREPT

clasic ă, ală alături de executarea asupra persoanei Executarea asupra bunurilor. În epoca clasică apare, cu caracter execepţ execep ţional, şi executarea asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdus introdusăă în dreptul privat din domeniul dreptului public. Statul roman a practicat un sistem prin care bunurile debitorilor erau sechestrate şi lichidate prin vânzarea la licita licitaţţie. Acest sistem a fost apoi adaptat şi utilizat şi în raporturile dintre persoanele particulare. cunoşştea două două forme: Executarea asupra bunurilor cuno •

venditio bonorum (vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil);

•

amănuntul a bunurilor debitorului insolvabil). distractio bonorum (vânzarea cu amă

cunoşştea două două faze distincte: a) Venditio bonorum cuno •

missio in possessionem;

•

propriu-zis ă. venditio bonorum propriu-zisă

În prima fază fază, dacă dacă debitorul recunoş recunoştea justeţ justeţea afirmaţ afirmaţiilor f ăcute de că către creditor, magistratul îl trimitea pe acesta din urm urmăă în detenţ detenţiunea bunurilor debitorului (missio in possession possessionem em). Prin missio in possessionem, creditorul, f ăr ă a-l deposeda pe debitor, supraveghea

bunurile bunurile acestuia acestuia în scopul scopul de a-l împiedica împiedica s ă-şi mărească rească insolvabilitatea pe cale artificială artificial ă (spre exemplu, prin donaţ dona ţii). Această Această procedur ă de executare asupra bunurilor presupune existenţ existen ţa mai multor creditori, situaţ situaţii în care fiecare dintre ei trebuia să s ă îndeplinească îndeplinească formele ar ătate. Dacă Dacă, după după trecerea unui termen de 30 de zile, debitorul nu-ş nu- şi plă plătea nici de această această dată dată datoria, se trecea la faza a doua, adică adică la venditio bonorum (vânzarea bunurilor). Pentru vânzarea bunurilor, creditorii numeau, cu autoriza ţia magistratului, pe unul dintre ei ca magister bonorum (stă (stă pân al bunurilor debitorului insolvabil). Acesta scotea la vânzare, potrivit sistemului licitaţ licita ţiei, toate bunurile debitorului insolvabil. Bunurile erau transmise în bloc acelei persoane care oferea cea mai mare sum sumăă de bani. Această Aceast ă persoană persoană (cumpă (cumpăr ătorul) era numită numită emptor bonorum. Dar cumpă cumpăr ătorul bunurilor nu plă pl ătea efectiv acel preţ pre ţ, ci numai îl oferea, iar după dup ă acceptarea acelei oferte bunurile debitorului insolvabil intrau efectiv în posesia lui emptor bonorum.

după intrarea efectivă efectivă în posesia acelor bunuri, se substituia debitorului Emptor bonorum, după insolvabil şi începea un nou şir de procese cu fiecare creditor în parte în scopul verifică verific ării creanţ creanţelor. Prin aceste procese emptor bonorum, considerat ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia să s ă se convingă conving ă dacă dacă acesta a datorat cu adevă adev ărat sumele pretinse de că către creditori. 69



Facultatea de DREPT

În funcţ funcţie de rezultatul acestor procese emptor bonorum urma să să plă plătească tească fie suma pe care a promis-o, fie o sumă sum ă mai mică mică. Astfel, dacă dacă valoarea creanţ creanţelor era mai mare decât suma promisă promisă, emptor bonorum plă plătea numai suma promisă promis ă. Dacă Dacă însă însă valoarea creanţ creanţelor gă găsite bune era mai mică mică decât suma promisă promis ă, emptor bonorum plă plătea numai valoarea creanţ crean ţelor. În oricare dintre aceste ipoteze s-ar fi aflat, emptor bonorum nu risca să să plă plătească tească mai mult decât suma promisă promis ă, dar avea şansa de a plă pl ăti mai puţ puţin. De aceea, jurisconsulţ jurisconsul ţii vremii l-au considerat pe emptor bonorum a fi un speculant. Această Această procedur ă de executare asupra bunurilor producea consecin ţe extrem de grave, în sensul că că debitorul insolvabil devenea infam, moment în care era scos de sub scutul legilor romane, îş îşi pierdea personalitatea şi devenea un lucru.

b) Senatorii romani se temeau de a nu ajunge într-o asemenea situaţ situa ţie. Astfel că că din iniţ iniţiativa Senatului a fost creată creată o nouă nouă procedur ă de executare – distract distractio io bonoru bonorum m. Conform acestei proc proced edur uri,i, bu bunu nuri rile le debit debitor orul ului ui insol insolvab vabil il nu se mai mai vin vindea deauu în în blo bloc, c, ci cu amă am ănuntul, unul câte unul, pân pânăă la acoperirea valorii crean creanţţelor. Acest sistem avea avantajul că că nu atr ăgea infamia pentru debitor.

B. Forţa juridică a sentinţei Prin for ţa juridică juridică a sentinţ sentinţei romanii înţ înţelegeau ceea ce modernii numeau autoritatea lucrului judecat. Conform acestui principiu, un proces, între acelea şi pă p ăr ţi şi cu privire la acelaş acela şi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori. Acest principiu s-a impus greu în dreptul roman. Astfel, în epoca foarte veche, romanii nu au cunoscut principiul autorităţ autorităţiiii lucrului judecat, încât procesele se judecau de mai multe ori, mai ales că judecă judecătorul era un particular. Se ajungea astfel la sentinţ sentinţe contradictorii, fenomen ce era de natur ă natur ă a compromite justiţ justiţia. Atunci, încă încă din epoca veche, a fost introdus ă regula bis de eadem re ne sit dou ă legisacţ legisacţiuni pentru valorificarea aceluiaş aceluia şi drept). Pentru un proces urma actio (nu pot fi acordate două a se acorda o singur ă legisacţ legisacţiune. Acest principiu, însă îns ă, era opozabil doar faţă fa ţă de reclamant, deoarece el formulase o pretenţ preten ţie în justiţ justiţie. Nefiindu-i opozabil şi pârâtului, rezultă rezultă că c ă acesta putea redeschide procesul. Aş Aşadar, în procedura legisacţ legisac ţiunilor, autoritatea de lucru judecat era asigurată asigurat ă numai faţă faţă de de reclamant. În procedura formular ă autoritatea de lucru judecat era asigurată asigurat ă faţă faţă de reclamant în virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio. Potrivit acestui efect, dreptul ini iniţţial al reclamantului se stingea, iar acolo unde nu exist ă drept subiectiv nu există exist ă nici acţ acţiune. Potrivit efectului extinctiv al lui litis contestatio, autoritatea lucrului judecat fa faţă ţă de reclamant era asigurată asigurată, dar nu şi faţă faţă de de pârât. Atunci, pe cale de interpretare, jurisconsulţ jurisconsul ţii au creat principiul res iudicato pro veritate adevărat), principiu sancţ sanc ţionat printr-o excepţ excep ţiune, accipitur (lucrul judecat se consider ă a fi adevă numită numită exceptio rei iudicatae (excepţ (excepţia lucrului judecat), excepţ excep ţie care putea fi opusă opus ă fie de că către 70



Facultatea de DREPT

reclamant, fie de că către pârât după dup ă cum una sau cealaltă cealalt ă parte încercau să să redeschidă redeschidă procesul. Dupăă crearea acestui mijloc procedural, autoritatea lucrului judecat era opozabil ă ambelor pă Dup păr ţi.

Întrebări şi teste  

Descrieţ Descrieţi pă păr ţile principale şi secundare ale formulei. Litis contestatio, în sistemul procedurii formulare, consta din:

a) luarea de martori care să s ă ateste voinţ voinţa pă păr ţilor de a se judeca; b) remiterea unei copii de pe formul formulăă sau din dictarea ei de că c ătre reclamant pârâtului; c) remiterea formulei de că c ătre magistrat reclamantului. 

Ce efecte producea litis contestatio şi în ce consta fiecare dintre acestea?



Cel mai vechi reprezentant în justiţ justi ţie s-a numit: a) procurator ; b) cognitor ; c) delegat.



Enumeraţ Enumeraţi ac acţiunile în procedura formular ă şi detaliaţ detaliaţi ac acţiunile pretoriene.



Ce era venditio bonorum şi descrieţ descrieţi fazele acesteia.

71



Facultatea de DREPT

Unitatea 3. Procedura extraordinar ă S-a aplicat în epoca postclasică postclasic ă. Se numeş numeşte aşa de la extraordinem (în afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu două două faze distincte. Procesul în afara lui ordo era procesul care se desf ăşura ăşura într-o singur ă fază fază. Procesul se desf ăşura pân ă la sfâr şit în faţ faţa magistratului judecă judec ător, care ăşura de la început până devenise un funcţ func ţionar public. Se numea magistrat, dar în dreptul postclasic îl desemn ăm prin termenul de “judecă “judecător”. Citarea a dobândit un caracter oficial sau semioficial. Procesul se desf ăşura cl ădire, în prezenţ prezenţa păr ţilor or a reprezentanţ reprezentan ţilor şi a ăşura într-o clă avocaţ avocaţilor, nemaidesf ăşurându-se ăşurându-se în Forum. Păr ţile se exprimau în limbajul obiş obi şnuit. Începe o ierarhizare a probelor, în sensul c ă înscrisurile, cele oficiale, dobândesc o for ţă probant ţă probantăă mai mare decât probele orale. pronunţa ad ipsam rem (în natur ă), purta asupra lucrului. Sentinţa. Se pronunţ Executarea sentinţ sentinţei se asigura prin for ţa de constrângere a statului (manu militari). Dispă Dispărând procesul în două dou ă faze, a dispă dispărut şi formula. Dacă Dac ă a dispă dispărut formula, excepţ excepţiunile au încetat să s ă mai fie absolutorii, au devenit minutorii, adică adic ă judecă judecătorul putea să să pronunţ pronunţe o sentinţă sentinţă la la mai puţ puţin. Astfel, dacă dacă reclamantul pretindea pe cale de acţ ac ţiune că că are o creanţă creanţă de 100 de sester ţi, iar pârâtul dovedea pe cale de excepţ excep ţie că datorează datorează numai 50 de sester ţi, judecă judecătorul pronunţ pronunţa o sentinţă sentin ţă de de condamnare numai la 50 de sester ţi.

72



Facultatea de DREPT

PARTEA A III-A DREPTUL CIVIL ROMAN

Unitatea 1. Persoane 1. 1. Capacitatea juridic ă Termenul de “persoane” desemnează desemneaz ă subiectele raporturilor juridice. Oamenii participă participă la viaţ viaţa juridică juridică fie individual, ca persoane fizice, fie constitu ţi în anumite colectivităţ colectivităţi,i, în calitate de persoane juridice. Romanii au creat aceste concepte şi le-au utilizat. Dar, spre deosebire de dreptul modern, dreptul roman nu a recunoscut calitatea de subiect de drept tuturor oamenilor, ci numai oamenilor liberi. Sclavii erau asimilaţ asimilaţi lucrurilor. Erau desemna desemnaţţi prin famu famulu luss, homo, minister şi serv servus us. Capacitatea juridică juridică a oamenilor liberi nu era unitar ă unitar ă ca în dreptul modern, ci era diversificată diversificată în funcţ funcţie de anumite elemente de ordin etnic, politic şi religios. Oamenii liberi se împă împ ăr ţeau în două două categorii: •

cetăţ cetăţenii; enii;

•

necetăţ necetăţenii. enii.

La rândul lor, necetăţ necet ăţenii enii puteau fi: •

•

latini; peregrini.

cetăţenii enii şi necetăţ necetăţenii enii puteau fi: Şi cetăţ •

ingenui;

•

dezrobiţ dezrobiţi.

Erau consideraţ consideraţi ingenui cei care s-au nă născut din pă părinţ rinţi care au fost întotdeauna liberi, precum părinţ rinţi care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost dezrobiţ dezrobi ţi. şi din pă Dezrobiţ Dezrobiţii erau sclavii eliberaţ elibera ţi de că către stă stă pânii lor. La zona de interferenţă interferen ţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semiliberi, care, la rândul lor, se clasificau în două dou ă categorii: •

colonii;

•

oamenii liberi cu o condiţ condi ţie juridică juridică specială specială.

Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţ via ţa juridică juridică se numeş numeşte personalitate sau capacitate jurid juridic icăă şi este desemnată desemnată în terminologia romană romană prin “caput”. 73



Facultatea de DREPT

Persoana, ca fiinţă fiinţă uman umanăă, care participa la viaţ via ţa juridică juridică era desemnată desemnată prin termenul de îşi are originea în personare, care desemna masca purtată purtat ă de actor pentru a-i “persona”, care îş amplifica vocea. S-a f ăcut o analogie între actorul care interpreta un rol pe scen ă şi omul ca participa la viaţ viaţa juridică juridică, cu atât mai mult cu cât la romani participarea la via ţa juridică juridică presupunea pronunţ pronunţarea unor formule solemne, gesturi rituale, considerându-se c ă omul ce participă participă la viaţ viaţa juridică juridică poartă poartă şi el o mască mască. Pentru ca personalitatea să s ă fie completă completă trebuiau a fi îndeplinite trei condiţ condi ţii: •

status libertatis (calitatea de om liber);

•

cet ăţean ean roman); status civitatis (calitatea de cetăţ

•

status familiae (calitatea de şef al unei familii civile romane).

Aveau capacitate completă complet ă numai cetăţ cetăţenii enii romani care erau şefi de familie. Personalitatea începe în momentul na naşşterii. De la această aceast ă regulă regulă există există o excepţ excepţie conform că căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul conceput se consider ă a fi nă născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei excepţ excepţii, copilul care se năş n ăştea tea după după moartea tată tatălui să său venea la moş moştenirea acestuia. În mod simetric, personalitatea lua sfâr şit odată odată cu moartea. Dar şi de la această această regulă regulă există există o excepţ excepţie conform că căreia “hereditas iacens sustinet personam defuncti” (moş (moştenirea deschisă deschisă, dar neacceptată neacceptat ă încă încă, prelungeş prelungeşte personalitatea defunctului). Această Aceast ă excepţ excepţie a fost admisă admisă datorită datorită faptului că că, în concepţ concepţia romanilor, nu putea exista un patrimoniu f ăr ă titular. Dar se punea întrebarea “cine este titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moş moştenirii acelei persoane?” S-a admis că că în acel interval titularul patrimoniului este chiar defunctul, a c ărui personalitate se prelungeş prelungeşte până până în momentul acceptă accept ării moş moştenirii.

1. 2. Cetăţenii În epoca foarte veche cetăţ cet ăţenia enia se confunda cu libertatea, pentru c ă orice str ăin care venea la Roma că c ădea în sclavie. Cu timpul, în virtutea ospitalităţ ospitalit ăţii, ii, anumiţ anumiţi str ăini încep a fi toleraţ toleraţi la Roma. Secole la rând, romanii au pă p ăstrat cu str ăşnicie ăşnicie numai pentru ei avantajele care decurgeau din calitatea de cetăţ cet ăţean, ean, deoarece cetăţ cetăţenii enii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. următoarele: A. Drepturile cetăţeanului roman erau urmă •

ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în conformitate cu

dreptul civil roman; •

c ăsătorie civilă civilă romană romană; ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o că 74



Facultatea de DREPT

•

dreptul cetăţ cetăţeanului eanului de a face parte din legiunile romane; ius militiae – dreptul

•

ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot;

•

ius honorum – dreptul de a fi ales magistrat.

Cetăţeanul eanul roman se indiuvidualizează indiuvidualizeaz ă în raport cu alte B. Numele cetăţeanului. Cetăţ categorii de persoane prin numele s ău, care era atât de bine elaborat, încât o scrisoare ajungea la domiciliu de oriunde ar fi trimisă trimis ă. Era format din cinci elemente: •

tria nomina;

•

indicaţ indicaţiunea filiaţ filiaţiunii;

•

indicaţ indicaţiunea tribală tribală.

Tria nomina se compunea din: •

•

adică determinativul prin care cetăţ cet ăţeanul eanul era individualizat în societate; pren prenom omen en, adică c ăreia îi apar ţinea cetăţ cetăţeanul; eanul; după după nomen gentilicium, prin care se indica ginta că

desfiinţ desfiinţarea ginţ ginţilor, nomen gentilicium desemna numele de familie; •

cet ăţeanul eanul era individualizat în familie, deoarece cognomen sau porecla, prin care cetăţ

familia romană romană putea fi numeroasă numeroasă, încât mai multe persoane din aceeaş aceea şi familie puteau avea acelaş acelaşi prenume. Spre exemplu, numele întreg al lui Cicero era Marcus ( prenomen prenomen) Tullius (nomen gentilicium) Marci (indicaţiunea filiaţ filiaţiunii), Cornelia tribu (indicaţ (indicaţiunea tribală tribală) Marci filius filius (indicaţ Cicero (cognomen).

C. Dobândirea cet ăţeniei. Cetăţ Cetăţenia enia romană romană se dobândea prin: •

prin naş naştere 

noul nă născut în sânul că căsătoriei dobândea condiţ condiţia juridică juridică a tată tatălui să său din momentul în care l-a conceput (cu 10 luni înainte de naş na ştere);



copilul nă născut în afara că căsătoriei dobândeş dobândeşte condiţ condiţia juridică juridică a mamei sale din momentul în care l-a nă n ăscut.

•

Prin naturalizare (prin lege), întrucât romanii adoptau în mod frecvent legi prin care

una sau mai multe persoane determinate puteau dobândi cet cetăţ enia romană romană. Spre exemplu, în ăţenia preajma unor campanii militare peregrinii dobândeau cetăţ cet ăţenia enia romană romană pentru a putea fi înrolaţ înrola ţi în legiunile romane. Tot astfel, dup dupăă campaniile militare, peregrinii care f ăcuser ă parte din trupele auxiliare dobândeau cetăţ cet ăţenia enia romană romană după după lă lăsarea la vatr ă. •

Prin beneficiul legii. În anumite legi erau prev prevăăzute unele condiţ condi ţii care, odată odată

întrunite de că c ătre o anumită anumită persoană persoană, aveau ca efect dobândirea cetăţ cet ăţeniei eniei romane. Spre exemplu, Legea celor XII Table prevedea că c ă orice latin care construieş construie şte o casă casă în Latium şi apoi 75



Facultatea de DREPT

se stabileş stabileşte la Roma va deveni cetăţ cet ăţean ean roman. De asemenea, orică oric ărui str ăin care avea trei copii acordat ă cetăţ cetăţenia enia romană romană. şi se stabilea la Roma îi era acordată •

Prin efectul dezrobirii, dezrobitul prelua statutul juridic al fostului st ă pân, încât

dezrobitul unui cetăţ cet ăţean ean devenea şi el cetăţ cetăţean ean roman.

D. Pierderea cet ăţeniei Cetăţ Cetăţenia enia putea fi pierdută pierdut ă prin: •

Pierderea libertăţ libertăţii, ii, de vreme ce libertatea era cea dintâi premisă premis ă a cetăţ cetăţeniei; eniei;

•

Prin efectul exilului, cei exilaţ exilaţi deveneau peregrini (a se vedea cazul lui Ovidiu);

•

Când un cetăţ cet ăţean ean era predat altui stat pentru ca acel stat să s ă-şi exercite dreptul de

r ăzbunare asupra cetăţ cetăţeanului, eanului, iar statul respectiv nu-l primea şi nu-ş nu-şi exercita dreptul de r ăzbunare; odată odată cu întoarcerea la Roma acea persoan ă pierdea automat cetăţ cet ăţenia. enia. Se ajungea la aceste situaţ situaţii deoarece se pierdeau anumite r ăzboaie, ocazie cu are se încheiau tratate umilitoare. Generalul care semna acel tratat era predat statului respectiv. Dac ă statul respectiv nu îl primea, acesta urma a pierde cetăţ cet ăţenia enia romană romană. Faţă Faţă de de statul respectiv se invoca nerespectarera tratatului datorită datorită faptului că că acel tratat fusese semnta de că c ătre o persoană persoană care nu era cetăţ cet ăţean ean roman.

E. Legile de acordare a cet ăţeniei Locuitorii liberi ai Italiei, numi numiţţi latini, au cerut secole la rând să s ă li se acorde cetăţ cetăţenia enia romană romană. Până Până în anul 89 î. e. n. aceste revendică revendic ări nu le-au fost satisf ăcute, moment în care Roma se afla în r ăzboi cu Mitridate din Pont. Atunci latinii din Italia s-au r ăsculat, cerând să să li se acorde în bloc cetăţ cet ăţenia enia romană romană. Cum Roma nu putea lupta pe două dou ă fronturi, prin două două legi succesive – Iuli Iulia a şi Plau Plauti tia a Pap Papir iria ia – s-a acordat cetăţ cetăţenia enia romană romană tuturor latinilor din Italia (“Se atribuia cetăţ cet ăţenia enia romană romană tuturor aliaţ aliaţilor (latinilor) care depuneau armele în decurs de două dou ă luni”). În anul 212 e. n. împă împ ăratul Antonin Caracalla (fiul lui Septimius Severus) a generalizat cetăţ cetăţenia enia romană romană. De notat este faptul că c ă în acea poerioadă poerioad ă prefect al pretoriului era chiar Papinian. Din acel moment, toţ to ţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cet ăţeni dou ă ăţeni romani, cu două excepţ excepţii: latinii iuniani şi peregrinii dediticii. Mă M ăsura a fost luată luată din considerente economice şi financiare. Pe această aceast ă cale, toţ toţi locuitorii urmau a plă pl ăti un impozit de 5% pe devoluţ devolu ţiunea succesorală succesorală.

1. 3. Latinii Termenul de “latin” avea două dou ă înţ înţelesuri: •

unul etnic;

•

unul juridic.

În sens etnic se numeau latini toţ to ţi cei care erau rude de sânge cu romanii. 76



Facultatea de DREPT

În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al cetăţ cetăţenilor, enilor, dar mai bun deât cel al peregrinilor. La rândul lor, latinii se împart în patru categorii: •

latinii veteres (latinii vechi) sau priscus;

•

latinii coloniari;

•

latinii iuniani;

•

latinii fictivi.

Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de sânge cu romanii. Se bucurau de: •

ius commercii;

•

ius connubii;

•

ius suffragii.

Acelaş Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţ cetăţilor ilor din Italia fondate până pân ă în anul 268 î. e. n. Latinii coloniari erau locuitorii cetăţ cet ăţilor ilor fondate în Italia după dup ă anul 268 î. e. n. Se bucurau numai de ius commercii. Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţ dezrobiţi f ăr ă respectarea formelor solemne. Despre aceş ace ştia, Legea Iuni Iunia a c ă puteau încheia acte Norb Norban ana a din anul 19 e. n. spunea ccăă “tr ăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că între vii, dar nu îş îşi puteau face testamentul. Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii. Se numeau fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu şi din punct de vedere etnic, pentru că c ă nu erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţ asimila ţi cu latinii coloniari.

1. 4. Peregrinii Se împart în două două categorii: •

peregrini obiş obişnuiţ nuiţi;

•

peregrini dediticii.

Peregrinii obiş obişnuiţ nuiţi erau locuitorii cetăţ cet ăţilor ilor care încheiaser ă un tratat de alianţă alian ţă cu cu Roma (în realitate, de subordonare). Ace Aceşşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei locale), iar cu cet ăţenii ăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţ ginţilor. Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţ cet ăţii care s-au opus prin luptă lupt ă pretenţ pretenţiilor de dominaţ dominaţie ale Romei. Cetăţ Cetăţile ile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim, Sarmizegetusa, etc.). Deci,

77



Facultatea de DREPT

pere peregr grin inii ii dediticii erau oameni liberi care nu apar ţineau vreunei cetăţ cetăţi,i, care nu aveau cetate. Ei nu puteau dobândi cetăţ cetăţenia enia romană romană, nefiindu-le permis nici ssăă vin vinăă la Roma, pentru că că ar fi că căzut în sclavie.

1. 5. Dezrobi ţii Dezrobiţii eau sclavii eliberaţ eliberaţi de că către stă stă pâni pâniii lor lor prin prin util utiliz izar area ea anum anumit itor or form forme. e. A. Dezrobiţ Sclavii eliberaţ eliberaţi se numeau liber ţi (libertus), iar foş foştii stă stă pâni pâni se se nume numeau au patron patroni.i. Dezrobiţ Dezrobiţii aveau capacitate juridică juridic ă în relaţ relaţiile cu ter ţii în funcţ funcţie de statutul lor juridic. Spre exemplu, dezrobitul unui cet cetăţ ean se bucura de plenitudinea drepturilor civile şi politice, ăţean devenea şi el cetăţ cetăţean, ean, deoarece libertul dobândea şi el condiţ condiţia juridică juridică a patronului să s ău. putea realiza numai prin utilizarea B. Formele dezrobirii . În epoca veche, dezrobirea se putea unor forme solemne, care erau în num ăr de trei: •

vindicta (nuia);

•

censu;

•

testamento.

declara ţie solemnă solemnă a stă stă pânului în faţ faţa Dezrobirea vindicta se f ăcea printr-o declaraţ magistratului: “Hunc hominem liberum esse volo” (vreau ca acest sclav să s ă fie liber). Magistratul aproba prin pronunţ pronun ţarea cuvântului “addico”. recensământului persoanelor şi bunurilor, care se Dezrobirea censu se f ăcea cu ocazia recensă f ăcea din cinci în cinci ani. Registrul de recensă recens ământ avea două două coloane: •

în prima coloană coloan ă figurau persoanele dintr-o familie (oamenii liberi);

•

în a doua coloană coloană figurau bunurile, inclusiv sclavii.

Dacă Dacă cu ocazia recensă recens ământului un sclav era trecut din coloana bunurilor în coloana persoanelor era dezrobit, devenea devenea om liber. clauză inclusă inclusă în testament. Dezrobirea testamento se f ăcea printr-o clauză Era de două dou ă feluri: •

dezrobirea testamento directă directă;

•

dezrobirea testamento indirectă indirectă.

În cazul dezrobirii directe testatorul exprima clar, expres, voin ţa ca un anumit sclav să s ă fie om liber. În acest caz, odat ă cu acceptarea moş moştenirii de că către succesor, sclavul devenea automat om liber. În cazul dezrobirii indirecte, testatorul îl obliga pe succesor s ă dezrobească dezrobească un anumit sclav, ceea ce însemna că c ă dezrobirea se realiza printr-un act ulterior şi distinct de testament. Prin intermediul acestei dezrobiri, dezrobitul urma s ă aibă aibă un patron în persoana succesorului, inclusiv obliga obligaţţiile care decurgeau din patronat.

78



Facultatea de DREPT

Dezrobiţii aveau anumite obligaţ obliga ţii faţă faţă de de stă stă pânii lor, are C. Obligaţiile dezrobitului. Dezrobiţ decurgeau din instituţ institu ţia patronatului. Obligaţ Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele: •

bona;

•

obsequium;

•

operae.

desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului. Bona desemnează La origine, patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vie ţii dezrobitului, adică adic ă putea dispune de bunurile dezrobitului. În dreptul evoluat, patronul exercita numai dreptul de a dobândi bunurile dezrobitului dacă dac ă acesta murea şi nu lă lăsa un moş moştenitor.

Obsequium (respect, supunere) era respectul pe care dezrobitul îl datora patronului. Astfel, dezrobitul nu-l putea chema în judecat ă pe patron, chiar dacă dac ă acesta i-ar fi încă înc ălcat drepturile. desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului. Operae (serviciu) desemnează Aceste servicii erau de două dou ă feluri: •

adică serviciile pe care le-ar putea presta oricine; operae oficiales, adică

•

anumit ă calificare. operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită

D. Legile de limitare a dezrobirilor Spre sfâr şitul Republicii, în vremea lui August, fenomenul dezrobirilor a luat amploare, astfel încât era ameninţ amenin ţat echilibrul societăţ societăţii ii romane. Atunci au fost adoptate anumite mă m ăsuri în vederea îngr ădirii libertăţ libertăţii ii de a dezrobi prin Legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia. Legea Aelia pre vedeaa c ă stă st ă pânul pân ul care dezrob dez robea ea trebui tre buiaa s ă aibă aib ă cel puţ pu ţin 20 Ael ia Sentia Sent ia prevede de ani, iar sclavul dezrobit cel pu ţ in 30 de ani. Dezrobirile ce urmau a fi f f ăăcute în frauda creditorilor erau anulate. Erau considerate dezrobiri în frauda creditorilor acele dezrobiri f ăcute în vederea mă m ăririi stă st ării de insolvabilitate. De asemenea, s-a prevă prev ăzut că că dezrobiţ dezrobi ţii care suferiser ă o pedeapsă pedeaps ă gravă grav ă în timpul în care au fost sclavi, nu deveneau cet ăţeni ăţ eni prin efectul dezrobirii, ci peregrini dediticii. Legea Fufia Dispoziţţiile acestei legi Fuf ia Caninia Cani nia se referea la dezrobirile testamentare. Dispozi stabileau că că dezrobirile puteau fi f ăcute propor ţional cu numă num ărul total al sclavilor care se aflau în proprietatea unei persoane. În nici un caz nu puteau fi dezrobi ţi prin testament mai mult de 100 de sclavi.

1. 6. Oamenii liberi cu o condi ţie juridică specială Îşi pă păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute. Oamenii liberi cu o condiţ condi ţie juridică juridică specială specială erau de mai multe feluri: 79



•

Facultatea de DREPT

persoane in mancipio;

•

auctorati;

•

addicti;

•

redempti ad hostibus ;

•

liber homo bona fides serviens .

vându ţi de că către pater familias. Potrivit a) Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţ Legii celor XII Table pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă valabil ă pe termen de cinci ani. După Dup ă a treia vânzare, fiul de familie ie şea definitiv de sub puterea lui pater familias. Dar câtă câtă vreme acel fiu de familie se afla sub puterea cumpă cumpăr ătorului, era tratat, în fapt, ca şi cum ar fi fost sclav, cu toate c ă, formal, din punct de vedere juridic, avea calitatea de om liber. ce- şi angajau serviciile ca gladiatori. Deoarece, de b) Auctorati erau oamenii liberi ce-ş regulă regulă, gladiatorii erau recrutaţ recruta ţi din rândul sclavilor, acei auctorati, deş deşi formal erau oameni liberi, erau dispreţ dispreţuiţ uiţi şi asimilaţ asimilaţi, în fapt, sclavilor. atribui ţi de că către magistrat creditorilor lor. c) Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţ scumpăraţ raţi de la duş du şmani. Aceş Aceşti foş foşti prizonieri d) Redempti ad hostibus erau cei r ăscumpă r ămâneau sub puterea r ăscumpă scumpăr ătorului până până când îl despă despăgubeau.

e) Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bună bun ăvoie) erau acele persoane care nu aveau ştiinţă tiinţă c căă sunt libere şi aceptau să să fie tratate potrivit regimului sclavilor. A şa era, de exemplu, copilul abandonat de c ătre tată tatăl să său la naş naştere, care era luat de o anumită anumit ă persoană persoană şi tratat ca un sclav, deş de şi copilul, din punct de vedere formal, era un om liber.

1. 7. Familia roman ă A. Cuvântul “familia” provine de la famulus, cuvânt care în epoca foarte veche desemna sclavul. În textele romane, cuvântul “familia” avea trei sensuri: •

totalitatea sclavilor aflaţ aflaţi în proprietatea unei persoane;

•

totalitatea persoanelor aflate sub puterea aceluiaş aceluia şi pater familias;

•

totalitatea persoanelor şi bunurilor care se află află sub puterea aceluiaş aceluiaşi pate paterr fami famili lias as.

Rezultă Rezultă că romanii nu f ăceau distincţ distincţia clar ă între familie, ca formă form ă de comunitate umană umană, şi familia ca formă form ă de proprietate. Prin conţ conţinutul să său, conceptul de “familie romană roman ă” desemnează desemnează un grup de persoane sau o masă masă de bunuri aflate sub puterea aceluiaş aceluia şi pater familias. Puterea unitar ă care era exercitată exercitat ă de către pater familias era desemnată desemnată rpin cuvântul dezmembreaz ă în mai multe puteri distincte: “manus”, care, cu timpul, se dezmembrează 80



•

Facultatea de DREPT

în faza evoluată evoluat ă a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul “manus” este

utilizat pentru a desemna puterea bă b ărbatului asupra femeii; •

pute puterea rea asup asupra ra desce descend nden enţţilor era desemnată desemnată prin sintagma “patria potestas”;

•

putere putereaa asup asupra ra sclavil sclavilor or era desemn desemnat atăă prin sintagma “dominica potestas”;

•

put puteerea rea asupr supraa alto altorr bu bunnuri uri decâ decâtt scla sclavi viii era era dese desem mnat nată prin cuvântul “dominium”;

•

pute puterea rea exer exercit citat atăă asupra fiului de familie cumpă cumpărat se numeş numeşte “mancipium”.

roman ă a fost întemeiată întemeiat ă B. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris . Vechea familie romană pe ideea de putere exercitată exercitată de că către şeful familiei numit pater familias. Astfel, faţă faţă de de această această formă formă de organizare, avem două dou ă categorii de persoane: •

persoane sui iuris;

•

persoane alieni iuris.

Erau sui iuris acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; practic, persoan ă sui iuris era numai pater familias. înseamnă tată tată de familie, întrucât poate fi pater familias şi un str ăin sau Pater familias nu înseamnă un copil. Un copil poate avea calitatea de pater familias deoarece familia romană roman ă nu constă constă neapă neapărat dintr-un grup de persoane, ci poate consta şi dintr-o masă mas ă de lucruri. Deci, un copil care nu se află află sub puterea cuiva este pater familias, în sensul că c ă are o proprietate, familia lui constând din bunurile pe care el le stă st ă pâneş pâneşte cu titlu de proprietate. Erau alieni iuris persoanele aflate sub puterea lui pater familias, adică adică soţ soţia, copiii şi nepoţii din fii. La moartea lui pater familias, soţ nepoţ soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris. rela ţii de rudenie. C. Rudenia. În sânul familiei romane se stabilesc relaţ Rudenia era de două dou ă feluri: •

rudenia civilă civilă, numită numită agnaţ agnaţiune;

•

rudenia de sânge, numită numit ă cognaţ cognaţiune.

(agnaţiunea) se înzemeia pe ideea de putere, pe care pater familias o a) Rudenia civil ă (agnaţ exercita asupra unui grup de persoane. Din textele vechi şi clasice rezultă rezultă că că existau trei categorii, trei cercuri de agnaţ agna ţi: 1. cei care se aflau sub puterea aceluiaş aceluia şi pater familias la un un moment dat, precum fraţ fraţii ieşte tată tatăl; şi surorile, atâta timp cât le tr ăieş 2. cei care au fost în trecut sub puterea aceluia şi pater familias, dar care apoi au devenit persoane sui iuris (spre exemplu, fraţ fra ţii şi surorile după după moartea tată tatălui lor); 3. cei care s-ar fi aflat sub aceeaş aceeaşi putere dacă dacă pate naşterii lor paterr fami famili lias as ar mai fi tr ăit în momentul naş (spre exemplu, verii primari care se nasc după dup ă moartea bunicului).

81



Facultatea de DREPT

Aceste trei cercuri nu sunt fixe, ele sunt mobile, deoarece, în func ţie de anumite împrejur ări, aceleaş aceleaşi persoane pot face parte din oricare cerc al agna ţiunii. Spre exemplu, doi fraţ fraţi sunt în primul cerc atâta vreme cât le tr ă tr ăieş ieşte tată tatăl. După După moartea tată tatălui lor ei trec în al doilea cerc, iar dacă dac ă al treilea frate se naş na şte după după moartea tată tatălui trece în al treilea cerc împreun ă cu ceilalţ ceilalţi doi fraţ fraţi. Cunoaş Cunoaşterea categoriei de agnaţ agna ţi în care intr ă o persoană persoană prezintă prezintă importanţă importanţă,, pentru că că multă multă vreme agnaţ agna ţiunea a fost singurul criteriu al mo ştenirii, iar rudele civile veneau la moş moştenire în ordinea celor trei cercuri de agnaţ agna ţi. (cognaţiunea) îş îşi are temeiul în natur ă, în sensul că că sunt cognaţ cognaţi toţ toţi b) Rudenia de sânge (cognaţ cei care descind din acelaş acela şi autor. Pe lângă lâng ă această această cognaţ cognaţiunea naturală naturală, reală reală, care îş îşi are izvorul în descendenţ descenden ţa din acelaş acelaşi autor, romanii au cunoscut şi cognaţ cognaţiunea fictivă fictivă, care a luat naş naştere în baza unui text din Legea celor XII Table conform c ăruia “toţ “toţi agnaţ agnaţii sunt cognaţ cognaţi”. Din acest raţ raţionament rezultă rezult ă că nu toţ toţi agnaţ agnaţii sunt rude de sânge. Spre exemplu, femeia măritată ritată cu manus trece sub puterea bă b ărbatului, devine agnată agnat ă cu bă b ărbatul ei, iar dacă dacă este agnată agnată este şi cognată cognată. Cu toate acestea, femeia nu este rudă rud ă de sânge cu bă b ărbatul ei, deoarece rudenia de sânge era piedică piedică la că căsătorie. Deci, nu toţ toţi cognaţ cognaţii sunt rude de sânge. Cognaţ Cognaţii fictivi sunt declaraţ declaraţi cognaţ cognaţi nu pentru că c ă sunt rude de sânge, ci pentru c ă sunt agnaţ agnaţi.

1. 8. Puterea p ărintească Puterea lui pate descendenţilor este desemnată desemnată prin sintagma de “ patr paterr fam famil ilia iass asupra descendenţ patria ia pote potest stas as”. Se exercită exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţ nepoţilor din fii. Patr exercită asupra nepoţ nepoţilor din fiice, Patria ia pote potest stas as nu se exercită pent pentru ru că ace aceşştia se vor afla sub puterea tată tat ălui lor. La origine, patria potestas a avut două dou ă caractere definitorii: •

caracterul perpetuu;

•

caracterul nelimitat sau absolut.

În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită exercită până pân ă în momentul mor ţii lui pater familias.

Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să să exercite puterea nelimitată nelimitat ă asupra persoanelor şi bunurilor. Puterea nelimitată nelimitată asupra persoanelor se explică explic ă prin faptul că c ă pater familias avea asupra descendenţ descendenţilor: •

via ţă şi de moarte); ius vitae necisque (dreptul de viaţă

•

dreptul de abandon, noul nă n ăscut putând fi recunoscut prin ridicarea pe bra ţe sau

abandonat pe un loc viran; 82



•

Facultatea de DREPT

dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table. Pater Pater familias familias îşi

putea putea vinde vinde fiul de de trei ori, ori, fiecare fiecare vânzare vânzare fiind fiind valab valabil ilăă pe cinci ani, iar după dup ă cea de a treia vânzare fiul de familie ieş ieşea de sub puterea lui pater pater familias familias – “Si pater filium ter venum duuit filius a patre (Dacă pater s ău de trei ori, acel fiu de familia va ieş ie şi de sub liber esto.” (Dacă pater familias familias îl vinde pe fiul să puterea puterea părintească rintească). Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de că c ătre fiul de familie vor intra în stă st ă pânirea lui pater familias. Fiul de familie putea încheia numai acele acte care f ăceau mai bună bun ă situaţ situaţia lui pater familias.

S-a prevă prevăzut posibilitatea pentru fiul de familie de a avea în administrare anumite bunuri, care constituiau peculiul fiului de familie. Spre sfâr şitul Republicii s-a admis ca fiul de familie încadrat în legiunile romane să s ă poată poată dispune de bunurile sale – peculium castrense. În dreptul postclasic, fiul de familie dobândeş dobândeşte o capacitate juridică juridică deplină deplină, similar ă cu cea a şefului de familie. Puterea pă părintească rintească putea lua naş na ştere pe cale firească firească, prin intermediul că c ăsătoriei, sau pe cale artificială artificială: adopţ adopţiune, legitimare.

1. 9. C ăsătoria A. În dreptul roman sunt cunoscute dou ă forme de că c ăsătorie: •

cu manus;

•

f ăr ă manus.

Multă Multă vreme s-a practicat numai că c ăsătoria cu manus, în virtutea că c ăreia femeia mă măritată ritată trecea sub puterea bă b ărbatului. Spre sfâr şitul Republicii, femeile au început să s ă tr ăiască iască în uniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea b ărbatului, ocazie cu care a fost sanc sancţţionată ionată căsătoria f ăr ă manus, prin care femeia r ămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.

B. Condiţiile de form ă ale căsătoriei Căsătoria cu manus se realiza în trei forme: •

confarreatio;

•

usus;

•

coemptio.

prezintă anumite tr ăsături comune cu că c ăsătoria modernă modernă (un voal roş roşu, Confarreatio prezintă ofranda pâinii, se realizează realizeaz ă în faţ faţa preotului, prezenţ prezenţa a 10 martori, r ă pirea soţ so ţiei). Aveau acces la acest tip de că c ăsătorie numai patricienii, astfel încât, la origine, plebeii tr ăiau în uniuni de fapt care nu produceau efecte juridice.

83



Facultatea de DREPT

so ţi, iar, după după expirarea termenului Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţ de un an, femeia trecea automat sub puterea bă b ărbatului. Era numită numit ă şi că căsătoria de probă probă. Femeia se bucura de ius tria noctii (dreptul celor trei nopţ nop ţi); astfel dacă dacă femeia lipsea trei nopţ nop ţi de la domiciliul bă bărbatului, că căsătoria se întrerupea, reluându-se doar cu acordul b ărbatului. fictiv ă a viitoarei soţ soţii către viitorul soţ soţ. Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă

Căsătoria f ără manus nu presupune forme solemne, se realiza prin instalarea femeii în casa bă bărbatului (deductio mulieris in domum mariti), ocazie cu care se organiza o petrecere.

C. Condiţiile de fond ale c ăsătoriei Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţ condi ţii de fond care sunt comune, care sunt aceleaş aceleaşi pentru ambele forme ale că c ăsătoriei: •

connubium;

•

consimţă consimţământul; mântul;

•

vârsta.

două înţ înţelesuri: Connubium are două •

obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o că c ăsătorie civilă civilă;

•

subiectiv (relativ) – desemnează desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se că c ăsători între

ele, deoarece nu toţ toţi cei care au connubium obiectio au şi connubium în sens obiectiv. Spre exemplu, fraţ fra ţii între ei nu au connubium în sens subiectiv. Piedicile la că căsătorie erau în numă număr de trei: •

rudenia;

•

alianţ alianţa;

•

condiţ condiţia socială socială.

Rudenia. În vechiul drept roman, numai agna agnaţţiunea producea efecte juridice. Totuş Totu şi, în materia că căsătoriei, producea efecte şi rudenia de sânge, deoarece aceasta constituia piedic ă la căsătorie. Romanii au f ăcut distincţ distincţia între rudenia de sânge în linie direct ă şi rudenia de sânge în linie colaterală colaterală. Rudenia de sânge în linie directă direct ă este piedică piedică la infinit. Rudenia de sânge în linie colaterală colateral ă era piedică piedic ă la că căsătorie numai până pân ă la gradul patru. Alianţ Alianţa în linie colaterală colateral ă nu constituia piedică piedic ă la căsătorie. Deci, bă bărbatul se putea căsători după după decesul soţ soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţ alian ţa în linie directă direct ă a fost piedică piedică la căsătorie. Spre exemplu, bă b ărbatul nu se putea că c ăsători cu fiica dintr-o altă alt ă că căsătorie a fostei soţ soţii.

84



Facultatea de DREPT

Condiţ Condiţia socială socială. Până Până în anul 445 î. e. n., moment în care a fost adoptat ă Legea Canuleia erau interzise că căsătoriile dintre patricieni şi plebei. Până Până în vremea lui August au fost interzise că c ăsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţ dezrobiţi. dac ă viitorii soţ soţi erau persoane sui iuris, se cerea Consimţământul. În dreptul vechi, dacă consimţă consimţământul mântul lor. Pentru femei, chiar dacă dac ă erau persoane sui iuris, era necesar şi consimţă consimţământul mântul tutorelui, deoarece femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţ agna ţilor. Dacă Dacă însă însă viitorii soţ soţi erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea consimţă consim ţământul, mântul, fiind necesar consimţă consimţământul mântul celor doi pater familias. Dar, în dreptul clasic se cerea şi consimţă consimţământul mântul viitorilor soţ soţi, chiar dacă dacă erau persoane alieni iuris. controversăă între sabinieni şi proculieni, pentru ca în Vârsta constituia un motiv de controvers dreptul postclasic Justinian să s ă stabilească stabilească faptul că că bă bărbaţ rbaţii se puteau că căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani. căsătoria cu manus, faţă faţă d dee căsătoria f ăr ă manus. D. Efectele căsătoriei sunt diferite la că În cazul că căsătoriei cu manus, soţ so ţia trecea sub puterea bă b ărbatului, fiind considerată considerat ă fiică fiică a acestuia. Femeia că căsătorită torită era socotită socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică fiic ă femeia că căsătorită torită cu manus venea la moş mo ştenirea soţ soţului împreună împreună cu copiii ei, pentru că c ă era agnată agnată cu bărbatul ei (intra în primul cerc al agna agnaţţiunii). În schimb, agnaţ agna ţiunea cu familia de origine înceta. Prin urmare, femeia că c ăsătorită torită cu manus nu venea la moş moştenire în familia de origine. În ceea ce priveş prive şte că c ăsătoria f ăr ă manus, femeia nu devine rudă rud ă cu bărbatul ei, netrecând astfel sub puterea acestuia. Este str ăină ină faţă fa ţă de de bărbat şi faţă fa ţă de de copiii ei, şi de aceea nu va avea vocaţ vocaţie succesorală succesorală la moş moştenirea lor. Va r ămâne însă însă rudă rud ă cu membrii familiei de origine şi va veni la moş moştenirea în acea familie.

1. 10. Adopţiunea părintească rintească putea lua naş na ştere pe cale artificială artificial ă, prin adopţ adop ţiune. A. Puterea pă Adopţiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias Adopţ sub puterea altui pater familias. Pentru aceasta era necesar ca puterea lui pater familias din familia de origine asupra fiului de familie să să înceteze, că căci dacă dacă nu se stingea, fiul de familie nu putea intra sub puterea altei persoane. Puterea pă părintească rintească se stingea prin: •

•

moartea lui pater familias; prin aplicarea textului din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de

familie. Pentru ca fiul de familie să s ă iasă iasă de sub puterea pă p ărintească rintească, trebuia să să treacă treacă un termen de 10 ani. Jurisconsulţ Jurisconsul ţii au interpretat acest text în mod creator, încât au ob ţinut ieş ieşirea fiului de 85



Facultatea de DREPT

familie de sub puterea pă p ărintească rintească după după cinci operaţ operaţii succesive, realizate în aceeaş aceeaşi zi: 3 vânză vânz ări şi 2 dezrobiri succesive. După a treia vânzare fiul de familie r ămânea sub puterea cumpă După cumpăr ătorului şi se trecea la faza a doua, care îmbracă îmbracă forma unui proces simulat, fictiv – in iure cessio. În cadrul acestui proces, cumpă cumpăr ătorul, fiul de familie şi adoptantul se prezintă prezintă în faţ faţa magistratului, care organizează organizeaz ă un proces proces fictiv, fictiv, distribu distribuind ind jurisdic jurisdicţţia graţ graţioasă ioasă. În acest cadru, adoptantul, în calitate de reclamant, afirmă afirmă că fiul de familie este al să s ău, iar cumpă cumpăr ătorul tace, necontrazicându-l. Faţă Fa ţă de afirmaţ afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă pronun ţă cuvântul cuvântul “addico”, prin care ratifică ratifică declaraţ declaraţia acestuia. Adopţiunea cere şi condiţ Adopţ condiţii de fond: •

era necesar consimţă consimţământul mântul celor doi pater familias;

•

era necesar ă o diferenţă diferenţă de de vârstă vârstă de cel puţ puţin 18 ani, deoaree romanii considerau că că

adopţiunea imită adopţ imită natura. Prin efectele adopţ adopţiunii, adoptatul trece sub puterea adoptantului, devine agnat cu adoptantul în cadrul primului cerc al agna ţiunii, venind astfel la moş mo ştenirea adoptantului. Deoarece era agnat cu adoptantul, adoptatul devenea şi cognat cu adoptatorul. adop ţiunii cuprinde şi adrogaţ adrogaţiunea, prin care o B. Adrogaţiunea. În sens larg, actul adopţ persoană persoană sui iuris, numită numită adrogat, trece sub puterea altei persoane sui iuris, numită numită adrogant. Actul se realiza sub forma unei legi curiate (lege votat ă de Comitia curiata). Pe această această cale se verifica dacă dacă motivele invocate de că c ătre adrogant erau întemeiate şi dacă dacă nu se aduceau prejudicii familiei celui adrogat. Adrogatul devine persoană persoan ă alieni iuris, iar bunurile sale intr ă în proprietatea adrogantului. Devenind agnat cu adrogantul, adrogatul îl va mo şteni pe acesta şi va deveni astfel cognat fictiv al adrogantului.

1. 11. Legitimarea Legitimarea este actul juridic prin efectul ccăăruia copilul natural este asimilat celui legitim. Legitimarea se realizează realizează prin trei forme: •

prin oblaţ oblaţiune la curie;

•

prin că căsătoria subsecvenţă subsecvenţă;;

•

prin rescript imperial.

Prin oblaţ oblaţiunea la curie, care era, de fapt, o ofertă ofert ă f ăcută cută Senatului municipal, în virtutea căreia fiul natural era ridicat de ccăătre tată tatăl natural la rangul de decurion (membru al Senatului municipal) şi i se atribuia o suprafaţă suprafa ţă de de pă pământ. Prin aceasta fiul natural realizează realizeaz ă, în aparenţă aparenţă,, un dublu avantaj: •

se legitimeaz legitimeazăă, dobândind astfel dreptul de moş mo ştenire faţă faţă de de tată tatăl să său; 86



•

Facultatea de DREPT

devine decurion.

În realitate, în epoca postclasică postclasic ă, în condiţ condi ţiile decă decăderii economiei şi crizei de monedă moned ă, nu era avantajos să să fii decurion, dimpotrivă dimpotriv ă, decurionii erau obligaţ obliga ţi să strângă strângă impozitele statului, iar dacă dacă nu reuş reuşeau r ăspundeau cu bunurile lor. Din această aceast ă cauză cauză, aş aşa cum afirmă afirmă un text clasic, decurionii fugeau în pustietăţ pustiet ăţi.i. Dacă Dacă era vorba de o fiică fiic ă, tată tatăl care dorea să s ă o legitimeze, trebuia să s ă o înzestreze şi să s ă o căsătorească torească cu un decurion. Prin că căsătoria pă părinţ rinţilor naturali se mai putea realiza legitimarea, astfel încât, imediat după căsătorie, copilul natural devenea automat legitim. Această după Aceast ă modalitate a legitimă legitim ării a fost introdusă introdusă de că către împă împăratul Constantin. Dacă Dacă nu era posibilă posibil ă că căsătoria subsecventă subsecventă din diferite motive (spre exmplu, mama ducea o viaţă viaţă imoral imoralăă), legitimarea se putea face prin rescript imperial.

1. 12. Emanciparea Puterea pă părintească rintească putea înceta pe cale naturală natural ă, prin moarte, sau pe cale artificială artificial ă, prin emancipare. Emanciparea, ca şi adopţ adopţiunea, este o creaţ creaţie a jurisprudenţ jurispruden ţei. La un moment dat, că c ătre sfâr şitul Republicii, în condiţ condi ţiile dezvoltă dezvoltării economiei de schimb, pater familias avea de rezolvat diferite probleme, afaceri, în acelaş acela şi moment, în locuri diferite. De aceea, pater familias era direct interesat să s ă pun punăă în valoare aptitudinile copiilor, care însă îns ă nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Atunci s-a recurs la actul emancipă emancip ării, care presupunea două dou ă faze: •

prima fază fază era identică identică cu prima fază faz ă a adopţ adopţiunii, adică adică consta din trei vânză vânz ări şi

două dezrobiri succesive; două •

a doua fază fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.

Cea de a treia dezrobire era considerat ă o fază fază distinctă distinctă, întrucât producea efecte speciale. Dupăă primele două Dup două dezrobiri fiul de familie revenea sub puterea pă p ărintească rintească, pe când după după a treia dezrobire nu mai revenea sub puterea p ărintească rintească, ci devenea persoană persoan ă sui iuris. Cu timpul, însă îns ă, procedura a fost simplificată simplificat ă. Astfel, în anul 502 e. n. împă împ ăratul Anastasie a adă adăugat că că se putea realiza şi prin rescript imperial, iar Justinian a stabilit c ă este suficientă suficientă o simplă simplă declaraţ declaraţie a lui faţa magistratului. pater familias în faţ Emancipatul realizează realizează un avantaj, în sensul că c ă dobândeş dobândeşte capacitatea juridică juridică, adică adică devine persoană persoană sui iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Dar în acela şi timp sufer ă şi un dezavantaj, prin aceea că c ă încetează încetează a mai fi rudă rudă cu tată tatăl său, iese de sub puterea pă părintească rintească şi nu mai are vocaţ voca ţie succesorală succesorală, adică adică pierde dreptul de moş mo ştenire faţă faţă de de familia sa. De aceea, pretorul aceea, pretorul a intervenit i ntervenit în sprijinul emancipatului şi a creat collatio emancipati, adică adică 87



Facultatea de DREPT

raportul bunurilor fiului emancipat. În virtutea acestui drept, la moartea tat ălui, emancipatul adă adăuga la masa succesorală succesoral ă toate bunurile dobândite în calitate de persoană persoan ă sui iuris şi apoi venea la moş moştenire ală alături de fraţ fraţii şi surorile sale r ămaş maşi sub puterea pă p ărintească rintească. Acest raport al bunurilor nu era obligatoriu. Emancipatul îl putea face sau nu, dup ă cum era sau nu în interesul să s ău (spre exemplu, emancipatul era mai bogat decât tat ăl să său, ceea ce ar fi dus la o donaţ donaţie că către fraţ fraţii să săi).

1. 13. Capitis deminutio Personalitatea se naş naşte pe cale naturală naturală şi dispare pe cale naturală natural ă. Dar personalitatea poate fi desfiinţ desfiinţată ată şi pe cale juridică juridic ă. Desfiinţ Desfiinţarea personalităţ personalităţii ii pe cale juridică juridic ă se numea în dreptul roman capitis deminutio. Capitis deminutio era de trei feluri: •

personalit ăţii. ii. Aş Aşa era, capitis deminutio maxima consta din pierderea tuturor elementelor personalităţ

spre exemplu, cazul cetăţ cetăţeanului eanului roman care şi pierdea libertatea; •

cet ăţeniei eniei romane; capitis deminutio media consta din pierderea cetăţ

•

c ă în acest caz capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea că

se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele. înseamnă neapă neapărat micş micşorarea personalităţ personalităţii, ii, deoarece sunt ipoteze Capitis deminutio nu înseamnă în care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi sporeş sporeşte capacitatea. Spre exemplu: •

emancipatul sufer ă o capitis deminutio în sensul că că pierde drepturile succesorale, dar

capacitatea lui juridică juridică sporeş sporeşte, pentru că că devine persoană persoană sui iuris; •

adoptatul sufer ă şi el o capitis deminutio, deoarece pierde drepturile succesorale în

familia de origine, dar capacitatea lui juridic ă nu se modifică modific ă, deoarece r ămâne în continuare persoană persoană alieni iuris. Dar adrogatul, care devine din persoan ă sui iuris persoană persoană alieni iuris, prin intermediul lui capitis deminutio îş îşi micş micşorează orează capacitatea. Iată Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micş micşorarea capacităţ capacit ăţii, ii, ci prin desfiinţ desfiinţarea personalităţ personalităţii, ii, deoarece desfiinţ desfiinţarea personalităţ personalităţii ii include şi ideea înlocuirii unei capacităţ capacităţii cu o altă altă capacitate.

1. 14. Persoana juridic ă Persoana juridică juridică este o colectivitate care are un patrimoniu propriu, dobânde şte drepturi îşi asumă asumă obligaţ obligaţii distinct de membrii care o compun. şi îş Persoana juridică juridică are caput , are capacitate, pe care o numim personalitate juridic ă. Deci, persoana fizică fizică are capacitate, pe când persoana juridică juridic ă are personalitate juridică juridică. 88



Facultatea de DREPT

Prima persoană persoană juridică juridică a fost statul roman, care avea patrimoniul s ău – ager publicus – tezaurul, venea la moş moştenire, avea debitori. Dupăă modelul statului roman au devenit persoane juridice coloniile şi municipiile din Dup Italia, iar mai târziu şi cele din provincii. Statul, coloniile şi municipiile aveau personalitate juridică juridic ă atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat şi erau desemnate prin termeni precum “universitas” sau “corpora”. Pe baza baza acesto acestorr termen termenii s-a creat în Evul Evul Mediu Mediu sintag sintagma ma de "universitates corporarum“ prin prin care care se desemnau persoanele juridice. Apoi au apă apărut persoane juridice şi în domeniul dreptului privat, precum collegia fabrorum (asociaţ (asociaţiile de lucr ători), collegia tenuiorum (colegiile de oameni să s ăraci). După După edictul de la Milano juridic ă. şi biserica a dobândit personalitate juridică Întrucât, spre sfâr şitul Republicii, o serie de persoane juridice s-au implicat în via ţa politică politică, au fost luate mă măsuri pentru îngr ădirea activităţ activităţii ii lor. Astfel, Cezar a desfiinţ desfiin ţat toate persoanele juridice de drept privat, cu excepţ excep ţia celor care datau din epoca foarte veche, iar August a condiţ condiţionat acordarea personalităţ personalit ăţii ii juridice de aprobarea Senatului.

1. 15. Tutela şi curatela A. Tutela Nu toţ toţi oamenii liberi îş îşi pot exprima capacitatea juridică juridic ă. În dreptul roman s-a f ăcut distincţ distincţia între capacitatea juridică juridic ă de fapt şi capacitatea juridică juridic ă de drept. Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor şi faptelor sale. Această Această reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe când incapabilii nu au aceast ă reprezentare. Incapacităţ Incapacităţile ile erau împă împăr ţite în două două categorii: •

incapacităţ incapacităţii naturale, fireş fireşti;

•

incapacităţ incapacităţii cu caracter acidental.

Erau consideraţ consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile. Impuberii şi femeile, chiar dacă dacă erau persoane sui iuris, urmau a fi puş pu şi sub tutelă tutelă. Sufereau de incapacităţ incapacit ăţii accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţ lovi ţi de incapacităţ incapacităţii naturale erau puş pu şi sub curatelă curatelă. Tutela şi curatela sunt procedee juridice prin care se asigur ă asigur ă protecţ protecţia incapabililor de fapt. Tutela este cunoscută cunoscută încă încă din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea nu a fost instituită instituită în interesul incapabilului, ci în interesul agna ţilor incapabilului, deoarece acei agnaţ agna ţi erau moş moştenitorii prezumtivi, care urmau a veni la mo ştenirea incapabilului, iar dacă dac ă incapabilii 89



Facultatea de DREPT

ar fi risipit averea, de suferit ar fi avut numai agna agnaţţii. Potrivit Legii celor XII Table, tutela se acorda agnaţ agnaţilor în ordinea în care aceş ace ştia veneau la moş moştenire. Spre sfâr şitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a incapabilului, aş a şa cum rezultă rezult ă din definiţ defini ţia pe care o dă d ă tutelei Servius Sulpicius: “tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere nequit” (tutela este o for ţă sau ţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela

care din cauza vârstei nu se poate apă ap ăra singur). Definiţ Definiţia tutelei cuprinde două dou ă pă păr ţi contradictorii: •

în prima parte se afirmă afirmă că că tutela este o for ţă agnaţţilor; ţă şi o putere în interesul agna

•

în partea a doua se afirm afirmăă că că tutela este un procedeu de protejare a nevârstnicului.

Prima parte a definiţ definiţiei afirmă afirmă vechea concepţ concepţie despre tutelă tutelă, pe când partea a doua oglindeş oglindeşte concepţ concepţia evoluată evoluată, potrivit cu care tutela era un mijloc de protejare a incapabilului.

a) Categorii de tutel ă Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţ protec ţie, tutela este de două două feluri: •

tutela impuberului sui iuris;

•

tutela femeii sui iuris.

Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană persoană sui iuris era pus sub tutelă tutel ă şi se numea pubil. August a decis ca femeia sui iuris ingenuă ingenuă care are trei copii şi dezrobita care are patru copii să să fie scoase de sub tutelă tutel ă, pentru că că femeia care poate face trei, respectiv patru copii s ă-şi poată poată administra singure bunurile ( ius liberorum). Din anul 410 e. n. s-a decis ca toate femeile s ă se bucure de ius liberorum (dreptul copiilor), chiar dac dacăă aveau sau nu copii.deci, din aest moment a fost desfiinţ desfiin ţată ată tutela pentru toate femeile. Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri: •

tutela legitimă legitimă, care a fost creată creat ă prin dispoziţ dispozi ţiile Legii celor XII Table;

•

tutela testamentar ă, care se constituie printr-o clauză clauz ă inclusă inclusă în testament;

•

tutela dativă dativă era deferită deferit ă de că c ătre pretor în situaţ situa ţiile în care incapabilul nu avea agnaţ agna ţi

şi nici nu i se numise un tutore prin testament. Prin Legea Atilia din secolul al II-lea î. e. n. (anul 186) s-a decis ca în asemenea situaţ situa ţii să să intervină intervină pretorul şi să să numească numească incapabilului un tutore.

b) Procedee de administrare a tutelei Tutela era administrată administrată prin două două forme: •

adică copilul mai Negotiorum gestio era procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică

mic de şapte ani, care nu se poate exprima clar. În acest caz, actele juridice erau încheiate de

90



Facultatea de DREPT

tutore în nume propriu, urmând ca la sfâr ş sfâr şitul tutelei, între tutore şi pubil să să intervină intervină o reglare de conturi. •

Auctoritatis interpositio interpositio este procedeul care se aplica copilului mai mare de şapte ani,

dar mai mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii. Actele juridice erau întocmite chiar de c ătre incapabil, dar în prezenţ prezen ţa tutorelui. Această Această prezenţă prezenţă nu nu are semnificaţ semnifica ţia ratifică ratificării acelor acte, ci semnificaţ semnificaţia completă completării personalităţ personalităţii ii celui pus sub tutelă tutel ă.

B. Curatela Curatela asigur ă protecţ protecţia celor loviţ loviţi de incapacităţ incapacităţii accidentale. Dupăă persoanele puse sub protecţ Dup protec ţie, avem: •

curatela nebunului (furiosului), vine de la numele zei ţelor Furii, care se aş aşează ează pe

•

curatela risipitorului (prodigului);

•

curatela minorului de 25 de ani.

creier;

Curatela putea fi instituită instituit ă prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă (dativ ă). Nu exista curatelă curatel ă testamentar ă. Era administrată administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică postclasic ă, curatela minorului tinde a fi treptat asimilată asimilată cu tutela, pentru ca în dreptul lui Justinian cele două dou ă instituţ instituţii să se contopească contopească. Curatela minorului de 25 de ani a fost introdus ă prin Legea Pletoria din anul 192 î. e. n. Pe această această cale s-a stabilit să să se dea minorilor, ori de câte ori ace ştia încheiau acte juridice, un curator. Curatorul era numit pentru un act determinat şi veghea ca interesele minorului să s ă nu fie lezate. Împă Împăratul Marc Aureliu a stabilit să s ă se numească numească pe lângă lângă minori un curator permanent.


Ar ătaţ taţi condiţ condiţiile necesare pentru ca personalitatea juridică juridic ă a unei persoane să s ă fie

completă completă. 

Ar ătaţ taţi drepturile cetăţ cetăţeanului eanului roman.



Care erau modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţ cet ăţeniei? eniei?



Ar ătaţ taţi categoriile de latini şi ce drepturi aveau.



Care din urmă urm ătoarele forme ale dezrobirii se practicau în epoca veche: a) prin r ăscumpă scumpărare; b) vindicta; c) prin testament; d) prin hotă hotărâre judecă judecătorească torească; 91



Facultatea de DREPT

e) censu? 

Care erau oamenii liberi cu o condiţ condiţie juridică juridică specială specială din urmă următoarele categorii: a) persoane in mancipio; b) peregrinii; c) auctorati; d) sclavii; e) redempti ad hostibus?



Ce era agnaţ agna ţiunea, ce categorii de agnaţ agna ţi avem şi ce persoane f ăceau parte din

acestea? 

Ce drepturi avea pater familias asupra descendenţ descendenţilor în virtutea caracterului nelimitat

al puterii pă părinteş rinteşti? 

Descrieţ Descrieţi condiţ condiţiile de fond ale că c ăsătoriei.



Care este deosebirea dintre adopţ adop ţiune şi adrogaţ adrogaţiune?



Legitimarea se realiza prin: a) hotă hotărâre judecă judecătorească torească; b) oblaţ oblaţiune la curie; c) dezrobire; d) căsătorie subsecventă subsecventă; e) rescript imperial.



Ce este emanciparea şi cum se realiza?



Ar ătaţ taţi categoriile de tutelă tutel ă şi procedeele de administrare a tutelei.



Care este deosebirea dintre tutelă tutel ă şi curatelă curatelă?

92



Facultatea de DREPT

Unitatea 2. Bunuri 2. 1. Clasificarea bunurilor În limbajul juridic modern, obiectele naturii sunt desemnate priun termenul de “lucruri”. Lucrurile susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate se numesc bunuri. Deci, prin “bunuri” înţ înţelegem acele lucruri care fac parte din patrimoniul unei persoane. Pentru a desemna noţ noţiunea de “bunuri” romanii foloseau termenul “res”, termen folosit atât pentru pentru desemna desemnarea rea lucruril lucrurilor or în general, general, cât şi pentru desemnarea bunurilor. Deci, la romani clasificarea bunurilor era inclus inclusăă în clasificarea lucrurilor. Acest fapt este considerat de c ătre romaniş romanişti a fi deosebit de sugestiv pentru inteligenţ inteligen ţa juridică juridică romană romană, deoarece, din punct de vedere teoretic, orice lucru poate, în anumite condi ţii, să să devină devină bun. (inclusiv şi luna sau chiar fundul mării). Deci, avem o tendinţă tendin ţă de de suprapunere a lucrurilor cu bunurile, în sensul c ă toate lucrurile ar putea deveni bunuri. În dreptul modern, prin patrimoniu se în înţţelege totalitatea drepturilor, obligaţ obliga ţiilor şi sarcinilor unei persoane susceptibile de valoare pecuniar ă pecuniar ă. Romanii nu ne-au lă l ăsat o definiţ definiţie a patrimoniului, deş deşi aveau noţ noţiunea acestuia. Vechii romani confundau patrimoniul cu lucrurile corporale, dovadă dovad ă că în textul Legii celor XII Table, patrimoniul roman era desemnat prin cuvintele “pecunia” sau “familiae”. Aceş Aceşti termeni desemnau lucrurile corporale. “Pecunia” vine de la “vite”, iar “familiae” vine de la “famulus”, care avea înţ în ţelesul de sclav, de unde se deduce că că primele obiecte de proprietate la romani au fost vitele şi sclavii. Ulterior, concepţ concep ţia a evoluat apropiat de sensul actual. Astfel, în epoca clasic ă a apă ap ărut şi termenul de “patrimoniu”, iar în epoca lui Justinian patrimonmiul era desemnat prin termenul “substantia”. Potrivit concepţ concepţiei romanilor, patrimoniul presupunea existen ţa unui activ şi a unui pasiv. Activul era format din drepturi. Drepturile patrimoniale puteau fi reale sau personale. Drepturile personale se mai numeau şi drepturi de creanţă crean ţă.. Materia drepturilor reale va fi cercetat cercetatăă la bunuri, iar drepturile personale la materia obligaţ obligaţiilor. Unitatea ce tratează tratează despre drepturile reale se intitulează intituleaz ă “Bunuri”, pentru că că întotdeauna drepturile reale poartă poart ă asupra unor lucruri corporale. Lucrurile au fost clasificate de ccăă tre romani în lucruri patrimoniale şi lucruri nepatrimoniale. Lucrurile patrimoniale sunt bunurile, pentru ccăă sunt susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate. Lucrurile nepatrimoniale nu pot deveni obiect de proprietate privat ă, fie 93



Facultatea de DREPT

datorită datorită naturii lor (spre exemplu, cerul, marea), fie prin destinaţ destina ţia lor (spre exemplu, temple, zidurile cetăţ cetăţilor, ilor, drumurile publice). înc ă din epoca Legii celor XII Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale) sunt clasificate încă Table după după criteriul valorii economice în res mancipii, care sunt mai preţ pre ţioase, şi în res nec adică lucrurile care reprezintă reprezint ă o valoare economică economic ă mai mică mică. În concepţ concep ţia vechilor mancipii, adică romani erau considerate mai pre preţţioase acele lucruri care erau legate de practicarea agriculturii (spre exemplu, pă p ământul, sclavii, vitele de muncă munc ă), pe când obiectele de artă art ă, banii erau considerate mai puţ puţin preţ preţioase, nec mancipii. Clasificarea de mai sus este foarte important ă, deoarece fizionomia institu instituţţiilor juridice difer ă, după după cum acele instituţ instituţii se aplică aplică unor lucruri mancipii sau unor lucruri nec mancipii. Textele dreptului roman mai clasifică clasific ă bunurile în: •

res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile)

Lucrurile mobile sunt acelea care se pot miş mi şca prin putere proprie sau care pot fi miş mi şcate printr-o for ţă a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile î şi schimbă schimbă ţă exterioar ă lor, f ăr ă a-ş forma dacă dacă sunt mutate. •

res corporale şi res incorporales incorporales (lucruri corporale şi lucruri incorporale)

Lucrurile corporale au o fom fomăă materială materială, pot fi atinse cu mână mân ă, pe când drepturile incorporale îmbracă îmbracă forma drepturilor subiective. În mod curios, dreptul de proprietate era inclus în categoria lucrurilor corporale, întrucât vechii romani nu f f ăăceau distincţ distincţia între dreptul de proprietate şi obiectul acestui drept. Dovadă Dovad ă în acest sens este terminologia utilizată utilizat ă, căci romanii nu spuneau “am un drept de proprietate asupra acestui lucru”, ci “haec res mea est” (acest lucru este al meu). •

genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)

Lucrurile de gen se identifică identific ă prin tr ăsături ce apar ţineau categoriei din care f ăceau parte (spre exemplu, un sclav). Lucrurile individual determinate se identific ă prin tr ăsături ce apar ţineau numai lor (spre exemplu, sclavul Filip). Lucrurile sunt de gen sau individual determinate nu prin natura lor, ci prin conven ţia păr ţilor, că căci dacă dacă dobânditorul vrea să să achiziţ achiziţioneze un sclav oarecare va cump ăra un lucru de gen, pe când dacă dac ă intenţ intenţionează ionează să cumpere un anumit sclav va cump ăra un lucru individual determinat. Această Această clasificare este foarte importantă importantă în materia riscurilor, deoarece genera non (lucrurile de gen nu pier).Astfel, riscurile în contract sunt reglementate diferit, dup ă cum pereunt (lucrurile contractul are ca obiect lucruri de gen sau lucruri individual determinate. •

produse şi fructe

Fructele sunt create de un alt lucru în mod periodic, conform destina ţiei economice a acelui lucru, f ăr ă însă însă a epuiza substanţ substanţa lucrului. Fructele care se nasc numai prin for ţa naturii se numesc 94



Facultatea de DREPT

fructe naturale (spre exemplu, fructele arborilor, lâna, laptele animalelor). Fructele care necesit ă munca omului sunt numite fructe industriale (spre exemplu, grânele). Produsele sunt bunurile c ărora le lipseş lipseşte caracterul periodicităţ periodicit ăţiiii (spre exemplu, comoara sau lemnul t ăiat din pă pădure). •

cânt ări, numă număra, res res que que pond ponder eree nume numero ro men mensu sura rave ve con const stan antt sunt acele lucruri care se pot cântă

măsura. Spre exemplu, uleiul se mă măsoar ă, pe când grâul fie se cântă cânt ăreş reşte, fie se mă măsoar ă. Sunt lucruri care prin prin natu natura ra lor lor po pott fi înlo înlocu cuit itee un unel elee prin prin alte altele le.. Lucrurile menţ menţionate pot fi stă st ă pânite cu trei titluri juridice: posesiunea, detenţ deten ţiunea şi proprietatea.

2. 2. Posesiunea A. Formarea conceptului de “posesiune” şi elementele posesiunii ocrotităă de drept. Această Această stare de fapt constă constă din stă stă pâni pânirea rea fizic fizicăă Posesiunea este o stare de fapt ocrotit a unui lucru, stă stă pânir pâniree prot proteja ejattă juridic prin interdictele posesorii. În dreptul roman, ca şi în dreptul modern, posesiunea presupunea întrunirea a dou ă elemente: •

intenţia unei persoane de a pă p ăstra lucrul pentru sine, ceea ce Animus consta din intenţ

înseamnă înseamnă că că posesorul se comportă comportă faţă faţă de de lucru ca un adevă adev ărat proprietar. Dar animus trebuie să să fie pe baza şi în cadrul legii, pentru a putea beneficia de avantajele calit ăţii ăţii de posesor. •

st ă pâni pânire reaa fizi fiziccă asupra unui Corpus consta din totalitatea actelor materiale prin care se exercita stă

lucru (spre exemplu, instalarea într-o casă cas ă, cultivarea terenului). La origine, romanii nu au cunoscut conceptul de “posesiune”, încât se bucurau de pretenţ pretenţii juridice numai proprietarii. Mai târziu, dar tot în epoca veche, a ap ărut şi conceptul de “posesiune”. Posesiunea poate coexista cu proprietatea, pentru ccăă toţ toţi proprietarii sunt posesori. Dar posesiunea poate exista separat de proprietate, pentru c ă nu toţ toţi posesorii sunt proprietari. În practică practică, posesiunea produce aceleaş acelea şi efecte juridice ca şi proprietatea. Ca atare, chiar dacă dac ă posesiunea era exercitată exercitată de un simplu posesor sau de că c ătre adevă adevăratul proprietar, se bucura de aceeaş aceeaşi protecţ protecţie. Acest concept juridic deosebit s-a format în legă legătur tur ă cu exploatarea lui ager publicus. Pământurile cucerite de la duş du şmani intrau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus, iar statul roman atribuia sau conceda anumite suprafe ţe din ager publicus patricienilor,

pentru ca aceş aceştia să să le cultive. Iniţ Iniţial, statul roman a concesionat patricienilor atâta p ământ cât puteau munci cu for ţa de muncă munc ă a familiei lor. Cu timpul, unor patricieni li s-au concedat suprafeţ suprafeţe de mii, zeci de mii de iugă iug ăre, terenuri ce nu puteau fi cultivate cu for ţa de muncă muncă a familiei lor, situaţ situaţie în care patricienii subconcedau o parte din acele terenuri clien ţilor lor. 95



Facultatea de DREPT

Aşadar, cultivarea lui ager publicus se realiza printr-o dublă dubl ă concesionare sau printr-o concesionare în două dou ă trepte. În practică practică, se punea problema raportului dintre stat şi patricieni, pe de o parte, şi a raportului dintre patricieni şi clienţ clienţii lor, pe de altă alt ă parte, în legă leg ătur ă cu regimul juridic al acestor terenuri. Raporturile dintre stat şi patricieni erau foarte clare, deoarece statul, în calitatea sa de proprietar, putea revoca oricând concedarea f ăcută cută, deoarece patricienii exercitau o simpl ă stă stă pânire de fapt asupra acelor terenuri, f ăr ă vreo consecinţă consecinţă juridic juridicăă. Ini Iniţial, raporturile dintre patricieni şi clienţ clienţi erau clare, că căci la origine patronii aveau drept de viaţă via ţă clien ţilor lor, astfel încât nu era de conceput că c ă un client ar fi îndr ăznit să să nu şi de moarte asupra clienţ pă păr ăsească sească terenul ce era al patricianului, la cererea acestuia. Relaţ Relaţiile de patronat s-au desfiin desfiinţţat, astfel încât, începând cu secolul al IV-lea, clienţ clien ţii refuzau să să păr ăsească sească terenurile la cererea patronilor lor. S-au creat conflicte, tensiuni sociale. Atunci s-a pus problema solu soluţţionă ionării acestor conflicte, problema creă cre ării unui mijloc juridic corespunză corespunzător. În acest scop, a fost creat interdictul de precario, ce era pus de că c ătre magistrat la dispoziţ dispoziţia reclamantului, în ipoteza în care clientul refuza s ă păr ăsească sească pământul care i-a fost subconcedat. Din acel moment, patronii nu mai exercitau asupra terenurilor concedate de c ătre stat o simplă simplă stă stă pânire de fapt, ci exercitau o stă st ă pânire care producea efecte juridice, c ăci era protejată protejată prin intermediul interdictului de precario. Astfel primul caz de posesiune cunoscut în istoria ideilor juridice este st stăă pânirea de fapt exercitată exercitată de către patricieni asupra pă pământului statului, protejată protejată juridiceş juridiceşte prin intermediul interdictului de precario. Apoi s-a aplicat tuturor lucrurilor susceptibile de valoare pecuniar ă pecuniar ă. Astfel, toate bunurile au devenit susceptibile de posesiune. Termenul de “posesiune” vine de la possessiones, cuvânt ce desemna terenurile concedate de că către stat patricienilor.

B. Categorii de posesiune Posesiunea este de mai multe feluri, în funcţ func ţie de protecţ protecţia juridică juridică de care se bucura, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra că c ăruia poartă poartă. Existau patru feluri de posesie: •

propriet ăţii ii prin uzucapiune, adică adic ă Possessio ad uzucapionem uzucapionem are ca efect dobândirea proprietăţ

prin îndelunga folosinţă folosinţă,, dacă dacă, în afara posesiunii, sunt întrunite şi celelate condiţ condiţii ale uzucapiunii.

96



•

Facultatea de DREPT

d ă dreptul la protecţ protec ţie juridică juridică prin efectul Possessio ad interdicta este posesiunea ce dă

interdictelor posesorii. •

vicioasă. Viciile posesiei erau Possesi Possesio o viciosa viciosa sau possess possessio io iniusta iniusta era o posesiune vicioasă

violenţ violenţa, clandestinitatea şi precaritatea. Acela care dobândea un lucru prin violen ţă sau ţă sau îl poseda clandestin, pe ascuns, nu se bucura de protecţ protecţie posesorie. •

Possessio iuris (posesiunea

unui drept) sau quasipossessio însemna posesiune de

drept sau posesiunea unui drept subiectiv. Vechii romani nu au admis ideea de posesiune a drepturilor subiective, pentru că c ă drepturile subiective nu au o formă form ă materială materială, sunt abstracte, nu sunt susceptibile de corpus, iar unde nu avem corpus nu avem posesiune. Anumite concepţ concep ţii şi idei au evoluat, astfel încât, la un moment dat, romanii au fost constrân şi să admită admită ideea posesiunii unui drept. La originea fenomenului se află afl ă dreptul de servitute; vă v ăzând că că acesta se exercita prin acte materiale necesare posesiunii, s-a admis c ă dreptul de servitute poate fi posedat. Din acel moment, s-a admis şi ideea de posesiune a tuturor celorlate drepturi subiective.

C. Efectele posesiunii Posesiunea produce aceleaş aceleaşi efecte juridice, indiferent dacă dac ă posesorul este sau nu proprietar. În virtutea acestor efecte: •

posesorul se bucur ă de protecţ protecţie juridică juridică prin intermediul interdictelor;

•

posesorul are posibilitatea de a deveni proprietar proprietar prin uzucapiune;

•

în cazul unui proces în revendicare, posesorul are calitatea avantajoas ă de pârât,

pentru că onus probandi incubit actor (sarcina probei apasă apas ă asupra reclamantului), pe când pârâtul, în ipoteza noastr ă, se va apă apăra spunând possisdeo, quia possideo (posed, fiindcă fiindcă posed). Dacă Dacă reclamantul dorea să s ă îl deposedeze pe pârât de lucru, trebuia s ă facă facă dovada faptului că c ă este proprietar. Prin urmare, persoana poate fi deposedat ă de lucru numai dacă dac ă reclamantul dovedeş dovedeşte în justiţ justiţie că este adevă adev ăratul proprietar al lucrului, altel deposedarea nefiind posibilă posibil ă. Dacă Dacă lucrurile ar fi stat altfel, cel care ar fi deposedat ar fi suportat consecin ţele legii penale. Profesorul Savigny spunea că c ă posesiunea este “conceptul ce se află afl ă în epicentrul ideii de ordine socială socială”. Ba mai mult chiar, nu se poate concepe o societate civilizat ă, libertatea individuală individual ă, f ăr ă protecţ protecţia juridică juridică a posesiei.

D. Interdictele posesorii Posesorul se bucur ă de protecţ protecţie juridică juridică prin intermediul interdictelor. Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii, sunt de dou ă feluri: •

interdicte recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea posesiunii pierdute);

•

păstrarea posesiunii existente). interdicte retinendae possessionis causa (pentru pă 97



Facultatea de DREPT

a) Interdictele recuperandae possessionis causa erau acordate în scopul redobândirii unei posesiuni pierdute şi erau de trei feluri: •

interdictele unde vi (interdictul privind violenţ violen ţa);

•

interdictele de precario;

•

intedictele de clandestina possessione (interdictele cu privire la posesiunea

clandestină clandestină). două feluri: Interdictele unde vi erau de două •

interdictele unde vi armata;

•

interdictele unde vi cottidiana.

Interdictele unde vi armata erau eliberate aceluia care a fost deposedat prin violen ţă armată armată (spre exemplu, de o bandă band ă înarmată înarmată), iar interdictele unde vi cottidiana erau acordate în cazul deposedă deposedării prin violenţă violen ţă obi obişşnuită nuită. obliga ţia de a restitui lucrul Interdictul de precario se acorda împotriva aceluia care avea obligaţ la cererea posesorului. Dacă Dac ă nu-ş nu-şi executa obligaţ obligaţia, acesta putea fi constrâns de că c ătre pretor să să predea acel lucru.

Interdictul de clandestina cl andestina possessione se dădea împotriva celui care intra în st ă pânirea unui lucru pe ascuns, f ăr ă ştirea proprietarului. către pretor în scopul b) Interdictele retinendae possessionis causa erau eliberate de că pă păstr ării unei posesiuni existente. Erau de două dou ă feluri: •

interdictul utrubi (care din doi);

•

interdictul uti possidetis (după (după cum posedaţ posedaţi).

f ăcea dovada că că a Interdictul utrubi se elibera în materia bunurilor mobile celui care f ă posedat obiectul litigios un interval de timp mai îndelungat înă în ăuntrul anului anterior eliber ării acelui interdict. păr ţii care poseda lucrul în Interdictul uti possidetis se aplica în cazul imobilelor şi se acorda pă momentul eliber ării interdictului (spre exemplu, locuia în clă cl ădire). Acest interdict a apă apărut în epoca de avânt a afacerilor, inclusiv de vânzare de imobile, când au apă ap ărut numeroase conflicte. Pentru a soluţ soluţiona temporar acest gen de litigii, pretorul elibera interdictul uti possidetis păr ţii care poseda imobilul în acel moment. Toate aceste soluţ soluţii au un caracter temporar pentru ca p ăr ţile să să nu intre în conflict. Deci, interdictele nu dă dădeau litigiilor cu privire la posesiune o soluţ solu ţie definitivă definitivă, ci una provizorie. Ulterior, pretorul va organiza procesul în revendicare, ocazie cu care se va stabili cine este proprietarul lucrului, cine este posesorul, posesorul, pentru că c ă proprietarul este întotdeauna şi posesor.

2. 3. Detenţiunea 98



Facultatea de DREPT

Detenţ Detenţiunea, ca şi posesiunea, presupune întrunirea a dou ă, elemente: corpus şi animus. detenţiunii este identic cu cel al posesiunii. Corpus al detenţ Dar animus al detenţ detenţiunii constă constă din intenţ intenţia unei persoane de a stă st ă pâni lucrul nu pentru sine, ci pentru adevă adev ăratul proprietar. Prin urmare, detentorul nu urmeaz ă să s ă devină devină proprietar, el intenţ intenţionează ionează să să restituie lucrul adevă adev ăratului proprietar fie la termen, fie la cerere. Detentorul, spre deosebire de posesor, nu putea deveni proprietar prin uzucapiune. Această Această figur ă juridică juridică, distinctă distinctă de posesiune, a fost creată creat ă din considerente practice, pentru a se face posibile operaţ operaţiuni juridice care nu se puteau realiza prin utilizarea conceptului de “posesiune”, ca de pildă pild ă împrumutul de folosinţă folosin ţă,, depozitarea unui lucru, arendarea.

2. 4. Proprietatea A. Noţiunea proprietăţii Dreptul de proprietate are două dou ă sensuri: un sens obiectiv şi un sens subiectiv. În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemneaz desemneazăă totalitatea normelor juridice care reglementează reglementează repartizarea bunurilor între persoane. În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemneaz ă posibilitatea unei persoane de a stă stă pâni un bun prin putere putere proprie şi în interes propriu. Cele două două concepte nu pot fi gândite separat în practica judiciar ă judiciar ă. Ele se disociază disociază numai teoretic, deoarece conţ conţinutul acelei posibilităţ posibilităţii de a stă stă pâni pâni lucrul lucrul prin puter puteree prop propri riee şi în interes propriu este definit de normele care reglementează reglementeaz ă proprietatea. Dreptul de proprietate în sens subiectiv este definit de dreptul de proprietate în sens obiectiv. Astfel, romanii considerau că c ă titularul dreptului de proprietate se bucur ă de: •

usus;

•

fructus;

•

abusus.

sau: •

ius utendi (dreptul de a folosi);

•

ius fruendi (dreptul de a culege fructele);

•

ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

Titularul dreptului de proprietate are dreptul de a culege fructele, de a folosi şi de a dispune de lucru.

B. Formele de proprietate În evoluţ evoluţia dreptului roman s-au cunoscut mai multe forme de proprietate. În epoca prestatală prestatal ă au fost cunoscute două dou ă forme ale proprietăţ propriet ăţii: ii: •

proprietatea colectivă colectivă a ginţ ginţii; 99



•

Facultatea de DREPT

proprietatea familială familială.

În epoca veche apar: •

proprietatea privată privată, sub forma proprietăţ propriet ăţii ii quiritare;

•

proprietatea colectivă colectivă a statului roman.

În dreptul clasic, pe lângă lâng ă proprietatea quiritar ă, care supravieţ supravieţuieş uieşte, apar: •

proprietatea pretoriană pretoriană;

•

proprietatea provincială provincială;

•

proprietatea peregrină peregrină.

În dreptul postclasic asistă asist ăm la un proces de unificare a propriet ăţii, finalizată prin ăţii, finalizată apariţ apariţia unei forme de proprietate unice, numit ă dominium.

a) Proprietatea colectiv ă a ginţii Se exercita asupra pă pământului. Acest lucru a fost dovedit de că c ătre vechii autori latini sau greci, care menţ menţionau în mai multe rânduri că c ă vechii romani au cunoscut o asemenea formă form ă de proprietate. Astfel, Varro ne vorbeş vorbeşte despre împă împ ăr ţirea întregului teritoriu al Romei între cele trei triburi fondatoare, iar Dionisie de Halicarnasse arat ă că c ă Romulus a împă împ ăr ţit teritoriul Romei în 30 de loturi, fiecare curie primind o suprafa ţă de pământ. ţă de pă Existenţ Existenţa acestei forme de proprietate este atestat ă şi de urmele pe care le-a l ăsat asupra unor instiutuţ instiutuţii juridice de mai târziu. Astfel, legisacţ legisac ţiunea sacramentum in rem, ca formă formă primitivă primitivă a revendică revendicării, presupunea aducerea obiectului litigios în fa ţa magistratului. Or, dacă dac ă obiectul material al procesului trebuia adus în fa ţa magistratului, înseamnă înseamn ă că numai lucrurile mobile puteau fi revendicate şi că nu exista un procedeu juridic de revendicare a imobilelor şi aceasta înseamnă înseamnă că nu erau obiect de proprietate privată privat ă, ci erau numai obiecte ale proprietăţ propriet ăţii ii colective. De asemenea mancipaţ mancipaţiunea, modul originar de transmitere a propriet ăţii, ăţii, presupunea aducerea lucrului care urma a fi transmis în faţ fa ţa martorilor. Faţă Faţă de de această această condiţ condiţie, înseamnă înseamnă că că la origine se putea transmite proprietatea privat privatăă numai asupra bunurilor mobile, ce puteau fi aduse în faţ faţa martorilor. Prin urmare, lucrurile imobile, neputând fi transmise, înseamn ă că nu formau obiect de proprietate privată privat ă.

b) Proprietatea familial ă Vechii autori, dintre care Varro şi Pliniu, pretind că c ă această această formă formă de proprietate a fost creată creată de că către Romulus la fondarea Romei. Potrivit ascestor texte, Romulus a repartizat câte dou douăă iugă iugăre de pă pământ (bina iugera) fiecă fiecărei familii cu destinaţ destina ţia de loc de casă cas ă şi gr ădină dină. Acest teren se numea şi heredium. Proprietatea familială familială prezenta trei caractere: 100



•

era inalienabilă inalienabilă;

•

era indivizibilă indivizibilă;

•

avea caracter de coproprietate.

Facultatea de DREPT

Era inalienabilă inalienabilă, în sensul că c ă nu putea fi transmisă transmis ă, vândută vândută sau donată donată. Era indivizibilă indivizibil ă, deoarece la moartea lui pater familias fii de familie nu puteau împ împăăr ţi între ei locul de casă cas ă şi gr ădină dină, nu puteau ieş ieşi din indiviziune. Mai târziu, starea de indiviziune a fost desemnată desemnată prin sintagma “antiquum consortium”. Această Această situaţ situaţie a existat până până la Legea celor XII Table, când a fost creat ă actio familiae herciscundae (acţ (acţiunea pentru ieş ieşirea din indiviziune). Era o formă formă a coproprietăţ copropriet ăţii, ii, deoarece moş mo ştenitorii dobândeau un bun pe care îl deţ deţinuser ă şi anterior. Fiii de familie exercitau împreună împreun ă cu pater familias o coproprietate asupra lui heredium, chiar şi în timpul vieţ vie ţii lui pater familias, iar la moartea şefului de familie dobândeau un bun pe care îl deţ de ţinuser ă împreună împreună cu pater familias şi înainte. De aceea, primul termen roman prin care sunt desemna ţi moş moştenitorii este sui heredes, adică adică cei care se moş mo ştenesc pe ei înş înşişi.

c) Proprietatea quiritar ă În dreptul vechi a fost consacrată consacrat ă proprietatea privată privat ă sub forma proprietăţ propriet ăţii ii quiritare, care ocupă ocupă un loc central în Legea celor XII Table. Este reglementată reglementată cu o deosebită deosebită atenţ atenţie, este înconjurată înconjurată de numeroase forme solemne şi simboluri, astfel încât să să fie o valoare juridică juridică rezervată rezervată numai cetăţ cetăţenilor enilor romani. În textele vechi, ceea ce numim noi proiprietate quiritar ă quiritar ă, romanii numeau “dominium ex cet ăţenilor enilor romani). iure quiritium” (proprietatea cetăţ Această Această proprietate se delimita clar de celelelate instituţ institu ţii juridice romane prin caracterele ei: •

prezenta un caracter exclusiv , în sensul că c ă: 

se exercita doar asupra lucrurilor romane;



putea fi exercitată exercitată numai de că c ătre cetăţ cetăţeni eni romani;



putea fi trasmisă trasmisă numai prin acte de drept civil;



putea fi sancţ sancţionată ionată juridiceş juridiceşte numai prin acţ acţiuni civile.

Faţă Faţă de aceste condiţ condi ţii, este evident că că proprietatea quiritar ă nu putea fi accesibilă accesibil ă necetăţ necetăţenilor, enilor, adică adică str ăinilor. •

prezenta un caracter absolut , ceea ce însemna că că titularul dreptului de proprietate

quiritar ă putea folosi lucrul, culege fructele şi putea dispune de el în mod neîngr ădit, putând chiar să să-l distrugă distrugă, dacă dacă dorea. Dintr-un text al Legii celor XII Table rezultă rezult ă că că proprietatea quiritar ă nu cunoş cunoştea limite. 101



•

Facultatea de DREPT

avea un caracter perpetuu , care decurgea din principiul proprietas ad tempus

(nu poate exista proprietate până pân ă la un anumit termen). Proprietatea quiritar ă quiritar ă constitui non potest (nu exista pentru totdeauna, nu se pierdea prin trecerea timpului, ci dimpotriv ă, prin trecerea timpului se consolida.

d) Proprietatea colectiv ă a statului Se exercita asupra lui ager publicus, adică adică pământul cucerit de la duş du şmani, precum şi asupra sclavilor publici. faţă de revoluţ revolu ţia economică economică şi schimbul tot mai alert al mă m ărfurilor, În dreptul clasic, faţă proprietatea quiritar ă, rigidă rigidă şi dominată dominată de formalism, tinde să s ă devină devină anacronică anacronică. De aceea, prin interpretarea jurisconsulţ jurisconsulţilor şi prin mijloace procedurale utilizate de că c ătre pretor, tr ăsăturile originale ale proprietăţ proprietăţiiii quiritare s-au atenuat treptat. În paralel, apar noi forme de proprietate.

e) Proprietatea pretorian ă A luat naş naştere cu ocazia transmiterii unui lucru mancipii prin tradiţ tradiţiune. În vechiul drept roman, proprietatea asupra lucrurilor mancipii se transmitea numai prin mancipaţ mancipaţiune. Dar mancipaţ mancipaţiunea era un act extrem de rigid, necesita o multidudine de forme şi pierdere de timp, pe când tradiţ tradi ţiunea era utilizată utilizat ă numai în scopul transmiterii proprietăţ propriet ăţii ii asupra lucrurilor nec mancipii. Dar tradiţ tradiţiunea, spre deosebire de mancipa mancipaţţiune, prezenta avantajul că că nu necesita forme solemne şi se realiza prin simpla manifestare de voin ţă, ţă, f ăr ă ritualuri, f ăr ă simboluri. Atunci, faţă faţă de de exigenţ exigen ţele economiei de schimb şi a avantajelor pe care le prezenta tradiţ tradiţiunea, romanii au început să s ă transmită transmită lucrurile mancipii prin tradiţ tradi ţiune. Un asemenea procedeu nu producea efecte juridice, deoarece tradi ţiunea nu avea vocaţ voca ţia de a transmite proprietatea proprietate a asupra lucrurilor mancipii . Dacă Dacă păr ţile utilizaser ă tradiţ tradiţiunea pentru transmiterea unui lucru mancipii se puteau naş na şte complicaţ complicaţii. Spre exemplu, dacă dac ă tradens (cel care a transmis lucrul) era de rea credin credinţă dădea în judecată judecat ă pe accipiens că ar fi dobândit prin ţă,, îl dă tradiţ tradiţiune un res mancipii. Judecă Judecătorul, ţinând seama de prevederile dreptului civil, urma s ă îi î i dea dreptate lui tradens, pentru că c ă aşa prevedea legea. Pretorul însă îns ă a observat că că această această practică practic ă venea în contradicţ contradicţie cu echitatea. Era inechitabil ca cump ăr ătorul, care a fost de bună bun ă credinţă credinţă şi a plă plătit preţ preţul, să să fie deposedat de lucru. Atunci a venit în sprijinul acestuia (a dobânditorului) dobânditorului) prin ficţ fic ţiunea termenului uzucapiunii necesar îndeplinit. În practică practică, dacă dacă intervenea o neînţ neîn ţelegere între tradens şi accipiens, pretorul introducea în formula acţ acţiunii publiciene, pe care i-o acorda lui accipiens, ficţ ficţiunea că că s-a îndeplinit termenul uzucapiunii. În acest fel, dobânditorul era asimilat cu uzucapantul şi câş câştiga procesul în 102



Facultatea de DREPT

calitate de proprietar prin uzucapiune. Dup ă trecerea unui an sau doi dobânditorul devenea cu adevă adevărat uzucapant şi în această această calitate devenea şi proprietar quiritar, deoarece uzucapiunea era un mod de dobândire a propriet ăţii ăţii quiritare. Dar, în acel interval de timp, de unu sau doi ani, coexistau dou ă forme de proprietate, şi anume: •

nudum dominium ex iure quiritium, pe de o parte;

•

o proprietate pretoriană pretorian ă, pe de altă alt ă parte.

goal ă de conţ conţinut pentru tradens, Nudum dominium ex iure quiritium era o proprietate goală deoarece, în cazul unui litigiu cu dobânditorul, pierdea procesul. Dobânditorul exercita o proprietate efectivă efectivă, pentru că că, în caz de litigiu el câş câ ştiga procesul. Această Această dublă dublă proprietate coexista vreme de un an sau doi. Dacă Dacă tradens intenta împotriva lui accipiens actiunea în revendicare, acesta din urmă urm ă se apă apăra cu suces opunându-i exceptio rei venditae et traditae.

f) Proprietatea provincial ă Era dreptul de folosinţă folosin ţă pe pe care îl exercitau locuitorii din provincii asupra p ământurilor statului, asupra lui ager publicus, cu precizarea că c ă această această folosinţă folosinţă prezintă prezintă caracterele unui veritabil drept real, deoarece proprietarul provincial putea transmite p ământul, putea să s ă îl doneze, să-l lase moş moştenire, să să-l greveze cu servituţ servitu ţi; era, deci, un drept real foarte întins. Totuş Totu şi, provincialul recunoş recunoştea proprietatea supremă suprem ă a statului prin faptul că c ă plă plătea statului un impozit anual numit stipendium sau tributum.

g) Proprietatea peregrin ă Era exercitată exercitată de că către peregrini asupra construcţ construc ţiilor şi bunurilor mobile. Romanii au recunoscut peregrinilor o form ă de proprietate specială special ă, deoarece erau principalii lor parteneri de comer ţ. Această Această proprietate era reglementată reglementat ă prin mijloace juridice copiate după dup ă dreptul civil.

În dreptul postclasic, solul italic a fost şi el supus impozitului, în sensul că c ă şi italicii trebuiau să să plă plătească tească impozit pentru pă p ământ. Din acel moment nu s-a mai f ăcut distincţ distincţie între proprietatea quiritar ă şi proprietatea provincială provincial ă. Deci proprietatea provincială provincial ă a dispă dispărut. În anul 212, Caracalla, prin constituţ constitu ţia sa, a generalizat cetăţ cetăţenia enia romană romană, lucru ce a avut ca efect dispariţ dispariţia peregrinilor, ocazie cu care a dispă disp ărut şi proprietatea peregrină peregrin ă. În vremea lui Justinian s-a realizat o sintez ă între proiprietatea quiritar ă şi cea pretoriană pretorian ă, sinteză sinteză din care a rezultat forma de proprietate numită numit ă dominium.

103



Facultatea de DREPT

Această Această proprietate unică unic ă se caracteriza printr-un înalt grad de abstractizare şi subiectivizare, deoarece titularul dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului s ău printr-o simplă simplă manifestare de voinţă voin ţă..

2. 5. Dobândirea propriet ăţii În vechiul drept roman, proprietatea era concepută conceput ă ca o expresie a ideii de putere, care nu putea fi transmisă transmisă, ci numai creată creat ă. În mod firesc, vechii romani nu au admis ideea de transmitere a propriet ăţii, ăţii, dar au admis ideea creă creării proprietăţ proprietăţii ii putere. Urmă Urmările acestei concepţ concep ţii se regă regăsesc şi în instituţ instituţiile juridice, în special în fizionomia mancipaţ mancipa ţiunii. Cu timpul, s-a admis ideea de transmitere a propriet ăţii. ăţii. În ordine cronologică cronologic ă, romanii au creat urmă urm ătoarele moduri de dobândire a propriet propr ietăţ ii: ăţii: •

ocupaţ ocupaţiunea;

•

uzucapiunea;

•

mancipaţ mancipaţiunea;

•

in iure cessio;

•

tradiţ tradiţiunea;

•

specificaţ specificaţiunea;

•

accesiunea.

A. Ocupaţiunea Romanii au considerat că c ă modul cel mai legitim de dobândire a proprietăţ propriet ăţii ii este ocupaţ ocupaţiunea, adică adică luarea în stă st ă pânire a lucrurilor f ăr ă stă stă pân (res nullius). În această această categorie de lucruri intrau res hostiles, adică adică lucrurile dobândite de la duş du şmani, care nu aveau nici un drept asupra lor, erau în afara legii. Bunurile du şmanilor învinş învinşi nu se mai aflau în proprietatea acestora, puteau fi dobândite prin ocupa ţiune, intrând în proprietatea statului roman. Apoi, prin intermediul questorilor, statul roman transmitea aceste bunuri persoanelor particulare. Tot prin ocupaţ ocupa ţiune puteau fi dobândite şi res derelictae, adică adică lucrurile pă p ăr ăsite de că către proprietarii lor. Acest mod de dobândire a proprietăţ propriet ăţii ii este menţ menţionat şi în textele postclasice.

B. Uzucapiunea Este un mod de dobândire a proprietăţ propriet ăţiiii prin îndelunga folosinţă folosinţă a a unui lucru. În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea anumitor condi ţii: •

•

posesiunea; termenul; 104



•

buna credinţă credinţă;;

•

justa cauză cauză;

•

Facultatea de DREPT

un lucru susceptibil de a fi uzucapat.

c ă numai posesorul putea uzucapa, pe a) Posesiunea. În textele de drept roman se preciza că când detentorul nu putea deveni proprietar prin intermediul uzucapiunii. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca bunul ssăă fie exploatat efectiv, potrivit cu destinaţ destina ţia sa economică economică, dovadăă că iniţ dovad iniţial acest mod de dobândire a proprietăţ propriet ăţii ii s-a numit usucapio, adică adică luare în stă stă pânire prin folosinţă folosinţă efectiv efectivăă.

b) Termenul era de un an pentru bunurile mobile şi de doi ani pentru bunurile imobile. intim ă a uzucapantului că c ă a dobândit lucrul de c) Buna credinţă consta din convingerea intimă la un proprietar sau de la o persoan ă care avea capacitatea necesar ă pentru a-l înstr ăina. Buna credinţă credinţă se se prezuma. dovedit ă şi consta din actul sau faptul juridic prin care se justifica d) Justa cauză trebuia dovedită luarea în posesie a lucrului. să fie un lucru patrimonial, s ă nu fie e) Lucrul trebuia s ă fie susceptibil de uzucapiune, să dobândit prin violenţă violen ţă,, să să nu fie stă st ă pânit cu titlu precar sau în mod clandestin. La origine, uzucapiunea a îndeplinit o func ţie economică economică, în sensul că că bunurile pă păr ăsite, neexploatate conform destinaţ destina ţiei lor, intrau în stă st ă pânirea acelora care le exploatau, pentru ca mai târziu uzucapiunea să s ă dobândească dobândească o funcţ funcţie juridică juridică, manifestată manifestată în legă legătur ă cu proba dreptului de proprietate. Cicero afirm afirmăă despre proba dreptului de proprietate c ă, până până la momentul de referinţă referinţă,, era o probatio diabolica, deoarece reclamantul, pentru a câş câ ştiga procesul, trebuia să să facă facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor să s ăi, să să dovedească dovedească faptul că că toţ toţi cei care au stă stă pânit bunul înaintea lui au f ăcut-o în calitate de proprietari, probă prob ă ce era, practic, imposibil de realizat. După După ce uzucapiunea a fost recunoscută recunoscut ă ca mod de dobândire proprietăţ propriet ăţii, ii, s-a pus capă capăt acestei situaţ situaţii. Tot Cicero spunea că c ă “usucapio est finis sollicitudinis ac periculi litium” (uzucapiunea este sfâr şitul neliniş neliniştii şi al fricii de procese). S-a ajuns la această aceast ă concluzie, deoarece, după dup ă sancţ sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să s ă facă facă în faţ faţa judecă judecătorului proba că că întrunea toate condiţ condi ţiile necesare uzucapiunii, pentru a i se recunoa şte calitatea de proprietar şi a câş câştiga procesul.

C. Mancipaţiunea În dreptul foarte vechi, când nu exista ideea transmiterii dreptului de proprietate, mancipaţ mancipaţiunea era un mod de creare proprietăţ propriet ăţii ii putere. Mai târziu, mancipaţ mancipa ţiunea a constituit modul originar de transmitere a propriet ăţii ăţii asupra lucrurilor mancipii. 105



Facultatea de DREPT

În practică practică, vreme de mai multe secole, prin mancipaţ mancipa ţiune se realiza operaţ opera ţiunea juridică juridică a vânză vânzării, în sensul că c ă prin aeastă aeastă formă formă se transmitea un lucru în schimbul unei sume de bani. Odată Odată cu evoluţ evoluţia monedei romane, mancipaţ mancipa ţiunea a fost utilizată utilizată şi în alte scopuri, devenind un act abstract cu o utilizare universală universal ă. Fiind un act de drept civil, mancipaţ mancipa ţiunea presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar ca pă p ăr ţile, împreună împreună cu lucrul ce urma a fi transmis, să s ă se prezinte în faţ fa ţa a cinci martori cetăţ cetăţeni eni romani. Cel ce transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul Mancipaţiunea presupunea şi prezenţ prezenţa lui libripens (cel care cântă cânt ărea) şi a unui cântar accipiens. Mancipaţ de aramă aramă, cu care libripens cântă cântărea metalul preţ preţ. Moneda a avut istoria sa. Cel mai vechi echivalent a constat în vite. Pe urm ă au apă apărut barele de aramă aramă cu rol de monedă moned ă es rude şi es signatum (un semn prin care se garanta puritatea metalului). Aceste bare de aram aramăă trebuiau cântă cânt ărite. Deci, în acea perioada, moneda nu se numă număra, ci se cântă cânt ărea. Str ăvechiul as roman avea 327 de grame de aramă aram ă. În acest cadru, dobânditorul pronunţ pronun ţa formula solemnă solemnă, vindicatorie “Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus este pretio … hoc aere aeneaque libra” (Afirm că

acest sclav este al meu, potrivit dreptului quiriţ quiri ţilor, şi să-mi fie cumpă cumpărat cu preţ preţul de… cu această această aramă aramă şi această această balanţă balanţă de de aramă aramă). Formula mancipaţ mancipaţiunii era formată formată din două dou ă pă păr ţi contradictorii: în prima parte a formulei afirmă că este proprietar, pe când în a doua parte afirmă afirm ă contrariul, că că, de fapt, accipiens afirmă cumpă cumpăr ă bunul de la mancipant. Această Aceast ă fizionomie se explică explică prin aceea că că, la origine, romanii nu au admis ideea că c ă proprietatea poate fi transmisă transmis ă, dobânditorul utiliza mancipaţ mancipa ţiunea în scopul creerii proprietăţ propriet ăţii ii putere. Ulterior s-a admis ccăă proprietatea poate fi transmisă transmis ă, moment din care a fost adă adăugată ugată şi cea de a doua parte a formulei. Romanii nu au renun ţat însă însă la prima parte a formulei, deoarece erau conservatori. conservatori. Către sfâr şitul secolului al III î. e. n. apare moneda, o bucat ă de metal pe care era menţ menţionată ionată valoarea sa. Acest eveniment a influenţ influen ţat profund fizionomia mancipaţ mancipa ţiunii, pentru că, odată odată cu apariţ apariţia monedei în sens modern, preţ pre ţul nu se mai cântă cântărea, ci se numă num ăra. Totuş Totuşi, romanii nu au renunţ renun ţat la balanţ balanţa de aramă aramă şi la libripens, dar au înlocuit cântă cânt ărirea preţ preţului cu lovirea balanţ balanţei cu o bar ă de aramă aramă de către libripens ca o formă formă solemnă solemnă. Din acel moment, plata efectivă efectivă a preţ preţului, care se f ăcea prin numă numărare, nu mai era o condiţ condi ţie de formă formă a mancipaţ mancipaţiunii, plata fiind simbolizată simbolizat ă prin lovirea balanţ balanţei. Dacă Dacă erau îndeplinite formele mancipaţ mancipa ţiunii, proprietatea se transmitea chiar dacă dac ă preţ preţul era sau nu plă pl ătit efectiv. În aceste condiţ condi ţii, apă apărea riscul transmiterii f ăr ă plată plată a lucrului. Atunci, pentru a corecta mecansimul actului, romanii au condiţ condi ţionat transmiterea efectivă efectiv ă a proprietăţ propriet ăţii ii prin mancipaţ mancipaţiune de plata efectivă efectiv ă a preţ preţului. 106



Facultatea de DREPT

Din momentul în care plata nu a mai fost o condiţ condi ţie de formă formă a mancipaţ mancipaţiunii, aceasta şi-a putut extinde sfera de aplicare, mancipaţ mancipa ţiunea fiind utilizată utilizat ă şi pentru alte operaţ opera ţii juridice decât cea a vânză vânzării. Textele de drept roman arat aratăă că, la sfâr şitul epocii vechi şi în dreptul clasic, mancipaţ mancipaţiunea putea fi utilizată utilizat ă pentru întocmirea unui testament, la realizarea unei dona ţii, în vederea încheierii că c ăsătoriei. În aceste cazuri nu se plă pl ătea un preţ preţ real, ci unul fictiv, şi anume un sester ţ. De aceea, aceste aplicaţ aplica ţiuni ale mancipaţ mancipaţiunii sunt desemnate prin “mancipatio numo (mancipaţiunea cu un ban). Acest tip de mancipaţ mancipa ţiune se mai numeş numeşte şi mancipaţ mancipaţiune uno” (mancipaţ fiduciar ă. În asemenea situaţ situaţii, actul mancipaţ mancipaţiunii era însoţ însoţit de anumite convenţ conven ţii de bună bună credinţă credinţă – pacte fiduciare, care au rolul de a indica scopul urmă urm ărit de că către pă păr ţi atunci când au recurs la mancipatio numo uno .

D. In iure cessio (renunţarea în faţ faţa magistratului) este un exemplu de aplicare a jurisdicţ jurisdic ţiei In iure cessio (renunţ graţ graţioase, întrucât pă păr ţile simulează simulează un proces cu ştiinţ tiinţa magistratului, în scopul obţ ob ţinerii unor efecte juridice. Pe baza unei înţ în ţelegeri prealabile, pă p ăr ţile se prezintă prezintă în faţ faţa magistratului. Dobânditorul are calitatea de reclamant, iar cel care transmite lucrul joac ă rolul de pârât. Reclamantul afirmă afirm ă prin cuvinte solemne c ă lucrul este al să s ău, iar pârâtul cedit in iure (tace), renunţ renunţând pe aceasă aceasă cale la dreptul respectiv. Fa Faţă afirmaţiile reclamantului şi de tă tăcerea pârâtului, magistratul ţă de afirmaţ spunea cuvântul addico, ratificând astfel pretenţ preten ţiile reclamantului.

E. Tradiţiunea Tradiţ Tradiţiunea era un act de drept al ginţ gin ţilor (ius gentium), mai evoluat. Presupunea întrunirea a două dou ă condiţ condiţii: •

•

remiterea materială materială a lucrului; justa cauză cauză – iusta causa traditionis.

La tradiţ tradiţiune, justa cauză cauză consta din actul juridic care preceda şi explica sensul remiterii materiale a lucrului. Aceast Aceastăă justă justă cauză cauză era necesar ă, întrucât tradiţ tradiţiunea avea o utilizare generală generală, nu era folsită folsit ă doar în scopul transmiterii proprietăţ propriet ăţii, ii, ci şi în scopul transmiterii posesiunii sau a detenţ detenţiunii. Faptul material, exterior, al transmiterii lucrului nu este de natur ă natur ă să să ne arate cu ce titlu sa f ăcut acea remitere. Condiţ Condiţia remiterii materiale a lucrului s-a aplicat ini ţial la toate cazurile. Ulterior, în dreptul clasic, apar unele excepţ excep ţii: 107



•

Facultatea de DREPT

spre exemplu, în cazul lui traditio longa manu (tradiţ (tradiţiunea de mână mân ă lungă lungă), se

transmite proprietatea asupra unui fond de p ământ, f ăr ă însă îns ă a se mai parcurge terenul ce urma a fi transmis că că era indicat prin repere; •

în cazul traditio simbolica, când se transmitea proprietatea unei locuin locuinţţe, nu se mai

vizitau camerele, fiind suficientă suficient ă înmânarea cheilor; •

în cazul traditio brevi manu, chiriaş chiriaşul cumpă cumpăr ă casa în care locuieş locuie şte, nefiind

necesar ă remiterea materială materială a lucrului; •

în cazul constitutum possessorium, proprietarul iş i şi vindea casa, urmând să s ă locuiască locuiască

mai departe în ea, în calitate de chiriaş chiria ş. legislaţ ia lui Justinian, sensul conceptului de “justă “just ă cauză cauză” s-a Iusta causa. În legislaţ schimbat. Potrivit acelei legislaţ legisla ţii, justa cauză cauz ă consta din intenţ inten ţia lui tradens de a transmite inten ţia lui accipiens, de a dobândi, chiar dac ă nu există exist ă act juridic. şi din intenţ În cazul unei erori asupra naturii contractului – error in negotio – nu vom avea contract, vom avea just justăă cauză cauză. Avem în vedere cazul în care tradens intenţ intenţiona să să vândă vândă, iar accipiens credea că că i se donează donează. Neex Neexis istâ tând nd cons consim imţă mânt, deoarece manifestarea de voinţă voin ţă a a unei pă păr ţi în sensul dorit de cealalt cealaltăă parte nu se ţământ, realiza, nu exista nici contract. Exista în schimb justă justă cauză cauză în sensul promovat de legislaţ legislaţia lui Justinian.

F. Specificaţiunea Specificaţ Specificaţiunea este un mod de dobândire a proprietăţ propriet ăţii ii asupra unui lucru confecţ confec ţionat din materialul altuia. Cel care confecţ confecţionează ionează un lucru din materialul altuia se numeş nume şte specificator. Încă Încă din vremea lui August s-a pus întrebarea cui apar ţ apar ţine lucrul nou creat, specificatorului sau proprietarului materialului? Solu Soluţţia era controversată controversat ă între sabinieni şi proculieni. Justinian a decis că că în ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea ini ţială ială să să apar ţină ină proprietarului materiei (spre exemplu, barca din scânduri, statuia din aur), iar dac ă nu, să să apar ţină ină specificatorului (spre exemplu, vinul ob ţinut din struguri). Se pune problema plă pl ătirii unor despă desp ăgubiri pentru munca sau pentru valoarea materialului.

G. Accesiunea Accesiunea este mai degrabă degrabă un mod de extindere, de îmbog ăţire propriet ăţii ăţire a unei proprietăţ preexistente, deoarece accesiunea consta din unirea a dou douăă lucruri, unul principal şi celă celălalt accesor. Se numea principal lucrul care îş î şi pă păstra individualitatea după după unirea cu alt lucru. Textele înf ăţi ează unirea a două două lucruri, spre exemplu, un inel cu piatra pre ţioasă ioasă, caz în ăţişează care inelul era lucrul principal. 2. 6. Sancţiunea proprietăţii A. Proprietatea quiritar ă 108



Facultatea de DREPT

În materia dreptului procesual, am vă v ăzut că că în epoca veche proprietatea quiritar ă era sancţ sancţionată ionată prin sacramentum in rem, pe când în dreptul clasic proprietatea quiritar ă quiritar ă era sancţ sancţionată ionată prin rei vindicatio (acţ (acţiunea în revendicare), acţ ac ţiune cu formulă formul ă. Acţ Acţiunea în revendicare, în epoca clasică clasică, a îmbr ăcat forma unui proces cu formulă formulă. Pentru intentarea acţ ac ţiunii în revendicare era necesar ă îndeplinirea urmă următoarelor condiţ condiţii: reclamantul să să fie proprietar quiritar şi să nu aibă aibă calitatea de posesor, deoarece posesorul nu putea intenta acţ acţiunea în revendicare; •

pârâtul trebuia să aibă aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţ justiţie prin rei vindicatio, adică adică acea persoană persoană care posedă posedă lucrul în momentul judecă judec ării procesului. În mometul elabor ării formulei, pretorul nu putea trece în intentio numele pârâtului. S-a admis în mod excepţ excep ţional că că acţ acţiunea în revendicare poate fi introdusă introdus ă chiar împotriva persoanelor care nu posedă posed ă. Este vorba despre ficti possessores (posesorii fictivi). Astfel, cel ce se oferea procesului f ăr ă a fi posesor (qui liti se obtulit ), ), pentru ca între timp adevă adevăratul posesor să să dobândească dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justi ţie prin acţ acţiunea în revendicare. De asemenea, putea fi urmă urm ărit şi cel care înceta să s ă posede prin dol ( qui c ă a dorit să s ă evite procesul prin distrugerea bunului. dolo desiit posidere), tocmai pentru că •

•

lucrul urmă urmărit în justiţ justiţie trebuia să să fie un lucru individual determinat;

lucrul urmă urmărit în justiţ justiţie trebuia să să fie un lucru roman. B. Proprietatea pretorian ă A fost sancţ sancţionată ionată prin acţ acţiunea publiciană publiciană, creată creată de către un pretor numit Publicius (au •

fost trei pretori cu un asemenea nume, nu se ştie care dintre ei). Pretorul acorda lui accipiens acţ acţiunea publiciană publiciană, pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens, cât şi împotriva ter ţilor, în scopul redobândirii posesiunii.

În vederea intentă intent ării acţ acţiunii publiciene, era necesar ă îndeplinirea condiţ condiţiilor uzucapiunii, mai puţ puţin a celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula ac ţiunii ficţ ficţiunea conform căreia termenul necesar uzucapiunii s-a îndeplinit. În a doua fază faz ă a procesului, judecă judec ătorul constata dacă dac ă sunt îndeplinite condiţ condi ţiile uzucapiunii. Faţă Faţă de de felul în care era redactată redactat ă formula, judecă judec ătorul considera că că este îndeplinită îndeplinită condiţia termenului necesar uzucapiunii, aş a şa încât dă dădea câş câştig de cauză cauză reclamantului. şi condiţ În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietareul pretorian) acţ ac ţiunea în revendicare, acesta din urmă urm ă se apă apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.

sancţionate prin acţ acţiunea în C. Proprietatea provincial ă şi proprietatea peregrin ă erau sancţ revendicare, în formula că c ăreia se introducea ficţ fic ţiunea că că reclamantul este cetăţ cet ăţean ean roman.

2. 7. Drepturile reale supra lucrului altuia 109



Facultatea de DREPT

Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în numă num ăr de patru: •

servituţ servituţile;

•

emfiteoza;

•

conductio agri vectigalis;

•

superficia.

A. Servituţile Servituţ Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare, persoan ă care este proprietara unui imbil, sau în folosul unei persoane determinate. Rezultă Rezultă că că romanii au cunoscut două dou ă feluri de servituţ servitu ţi: •

atunci când sarcina apasă apas ă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui imobil,

oricare ar fi el, servitutea se numeş nume şte predială predială; •

în ipoteza în care sarcina apas apasăă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite

persoane, servitutea se numeş numeşte personală personală. existenţa a două două imobile, de regulă regul ă ală al ăturate, precum şi a) Servituţile prediale presupun existenţ a două două proprietăţ proprietăţii distincte. Unul din cele două dou ă imobile se numeş numeşte fond dominant, pe când celă cel ălat se numeş numeşte fond aservit. Se numeş numeşte fond dominant fondul în folosul c ăruia s-a constituit servitutea. Dacă Dacă o privim din poziţ pozi ţia proprietarului fondului dominant, servitutea este un drept, iar dacă dacă o privim din punct de vedere a proprietarului fondului aservit, ea este o sarcin ă. Spre exemplu, în cazul servituţ servitu ţii de trecere există exist ă două două terenuri ală alăturate, dintre care unul nu are acces la drumul public. Ca atare, proprietarul terenului care nu are acces la drumul public este titularul dreptului de servitute, deoarece el are drept de trecere prin terenul vecinului s ău pentru a ieş ie şi la drumul public. În schimb, terenul care are acces la drumul public este grevat cu servitutea de trecere, astfel încât, pentru proprietarul acestui teren, servitutea este o sarcin ă. Textele romane ne înf ăţi ează dou douăă categorii de servituţ servitu ţi prediale: unele sunt urbane, pe ăţişează când altele sunt rustice, clasificare ce este f ăcută cută în funcţ funcţie de natura fondului dominant. Astfel, dacă dacă fondul dominant este o clă cl ădire, servitutea este urbană urban ă, chiar dacă dacă clă clădirea este situată situată la oraş oraş sau la ţar ă. Dacă Dacă fondul dominant este un teren, servitutea va fi rustică rustic ă. Romanii au cunoscut numeroase servituţ servitu ţi prediale: •

– dreptul de a trece prin fondul aservit c ălare sau pe jos; iter –

•

via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;

•

actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia;

•

pa şte turmele pe terenul altuia; ius pascendi – dreptul de a paş

•

ap ă prin terenul altuia; aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă 110



•

Facultatea de DREPT

construc ţii, o bârnă bârnă pe servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini, în cazul unei construcţ

zidul vecinului. existen ţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra b) Servituţile personale presupun existenţ căruia două două persoane determinate exercită exercit ă drepturi reale distincte. Romanii au cunoscut patru servituţ servitu ţi personale: •

uzufructul;

•

usus;

•

habitatio;

•

operae servorum.

Uzufructul Potrivit lui Paul, “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia” (uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, pă p ăstrând substanţ substanţa acelui lucru). Ca atare, în cazul uzufructului există exist ă un singur lucru şi doi titulari de drepturi reale: pe de o parte, uzufructuarul (titularul dreptului de servitute), iar, pe de alt ă parte, nudul proprietar (cel grevat cu servitutea). Aceasta înseamn înseamnăă că atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se împart între dou douăă persoane distincte, că căci nudul proprietar exercită exercit ă dreptul de dispoziţ dispoziţie, adică adică ius abutendi, pe când uzufructuarul exercită exercit ă dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, adică adic ă ius utendi şi ius fruendi. Din definiţ definiţie rezultă rezultă că că uzufructul poartă poart ă asupra: unor bunuri individual determinate, care nu se consumă consumă prin întrebuinţ întrebuin ţare. Dar nu rezultă rezult ă – ceea ce este un defect al definiţ defini ţiei – că că uzufructul este un drept real temporar, întrucât este un drept cu termen, cel mult pân ă la moartea uzufructuarului. Nudul proprietar şi uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale distincte. Între ei nu există există obligaţ obligaţii reciproce, întrucât titularul de drept real nu este obligat fa ţă de persoan ă ţă de vreo persoană şi nu poate fi obligat. Această Această figur ă juridică juridică a uzufructului a rezultat în cadrul relaţ rela ţiilor ce s-au stabilit între bă bărbat şi femeia că căsătorită torită f ăr ă manus. Femeia că căsătorită torită f ăr ă manus nu venea la moş mo ştenirea bă bărbatului ei, încât frecvent, după dup ă moartea bă b ărbatului, aceasta, dacă dacă nu avea pă părinţ rinţi sau bunici, r ămânea f ăr ă mijloace de subzistenţă subzistenţă.. Faţă Faţă de de această această situaţ situaţie, unii bă bărbaţ rbaţi au recurs la o practică practic ă prin care transmiteau soţ so ţiei supravieţ supravieţuitoare anumite bunuri pentru a le folosi şi culege fructele până până la moarte, urmând ca după dup ă moartea soţ soţiei supravieţ supravieţuitoare acele bunuri să s ă intre în stă stă pânirea efectivă efectivă a fiilor şi fiicelor, care până pân ă atunci exercitau asupra bunurilor date în uzufruct numai nuda proprietate, ceea ce înseamn înseamnăă că la moartea mamei lor copiii deveneau proprietari deplini asupra acelor bunuri.

111



Facultatea de DREPT

Cu timpul, figura juridică juridic ă a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice persoane. Usus Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia f ăr ă a-i culege fructele. Habitatio Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept real şi nu

în calitate de chiriaş chiria ş, deoarece chiriaş chiriaşul este un simplu detentor. Operae servorum

Este dreptul real ce consta din utilizarea serviciilor sclavului altuia.

Servituţile, atât cele reale, cât şi cele personale, sunt guvernate de anumite reguli comune: •

•

toate servituţ servituţile sunt drepturi reale, chiar dacă dac ă unele se numesc personale; proprietarul lucrului grevat cu servitute nu are vreo vreo obligaţ obliga ţie faţă faţă de de titularul dreptului

de servitute ( “servitus in faciendo consistere nequit”). Spre exemplu, în cazul servitu servituţţii de trecere, proprietarul fondului aservit nu este obligat s ă întreţ întreţină ină în bune condiţ condiţii acel drum; •

(nimănui nu-i poate fi aservit propriul lucru), deoarece “nemini res sua servit” (nimă

servituţ servituţile sunt drepturi reale care poartă poart ă asupra lucrului altuia. Dacă Dac ă proprietarul fondului dominant devine şi proprietar al fondului aservit, servitutea se stinge, pentru c ă proprietarul exercită exercită drepturi nelimitate asupra bunului să s ău; •

“servitus servitutis esse non potest” (nu poate exista o servitute a servitutei), de unde

decurge concluzia că c ă dreptul de servitute nu poate fi transferat, nu poate fi transmis altuia.

B. Emfiteoza Emfiteoza este un drept real, care se na naşşte dintr-un contract, ce poartă poart ă acelaş acelaşi nume – contractul de emfiteoză emfiteoz ă. Asemenea contracte se încheiau între împă împ ărat şi persoane particulare. Contractul de emfiteoză emfiteoz ă, contract special, ce fusese sanc sancţţionat de că către împă împăratul Zeno, viza terenurile imperiale. În baza acestui contract, împ ăratul arenda unei persoane, numit numităă emfiteot, o suprafaţă suprafa ţă de pă p ământ pentru a o utiliza şi pentru a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită numit ă canon. Emfiteotul recunoş recunoştea calitatea de proprietar a împă împ ăratului prin faptul că c ă plă plătea o sumă sumă de bani anual, iar dacă dac ă nu plă plătea acea sumă sumă de bani într-un anumit termen, dreptul de emfiteoz ă putea fi revocat de că către proprietar, adică adic ă de că către împă împărat, prin exercitarea lui ius privandi. Mai târziu, emfiteoza s-a extins şi asupra latifundiilor particulare. 112



Facultatea de DREPT

Prin efectul contractului de emfiteoz emfiteozăă, emfiteotul devenea titularul unui drept real, deoarece putea înstr ăina şi transmite dreptul urmaş urma şilor să săi, putea să să-l greveze cu servituţ servitu ţi sau ipoteci, putea să să dobândească dobândească proprietatea fructelor prin simpla percep ţie (luarea în stă st ă pânire fizică fizică), ca şi prin simpla separaţ separa ţie. Emfiteotul are o situaţ situaţie mai bună bun ă decât uzufructuarul, care intr ă în proprietatea fructelor numai prin percepţ percep ţie, nu şi prin separaţ separaţie. Emfiteotul are calitatea de posesor de bun bunăă credinţă credinţă,, astfel că că se bucur ă de protecţ protecţie juridică juridică prin intermediul interdictelor posesorii. Proprietarului terenului îi va reveni numai un nudum ius .

C. Conductio agri vectigalis Are o fizionomie similar ă emfiteozei, numai că c ă de data aceasta, contractul se încheia între cetăţ cetăţii şi persoane particulare.

D. Superficia Superficia este un drept real care se exercita de că c ătre o persoană persoan ă asupra unei construcţ construc ţii ridicată ridicată de ea pe terenul închiriat de la o altă alt ă persoană persoană. Acest drept real s-a nă n ăscut prin secolul al II-lea î. e. n. în condiţ condi ţiile crizei de locuinţ locuinţe ce sa declanş declanşat la Roma. Cu scopul de a pune capă cap ăt acestui fenomen, acestei crize, statul roman a pus la dispoziţ dispoziţia particularilor anumite terenuri virane, pentru ca aceş ace ştia să să construiască construiască locuinţ locuinţe. Însă Însă cetăţ cetăţenii enii romani nu au dat curs acestei concesii, nu au îmbr ăţ îmbr ăţiişat-o, deoarece în acea epocă epoc ă funcţ funcţiona principiul potrivit că c ăruia superficies solo cedit (suprafaţ (suprafaţa apar ţine terenului). De aceea, dacă dacă cetăţ cetăţenii enii ar fi construit pe terenuri proprietate de stat, în virtutea acestui principiu, acele construcţ construcţii ar fi intrat în proprietatea statului. În replică replică, statul a recunoscut constructorului un drept real asupra cl ădirii zidite pe terenul său, drept real care izvora dintr-o conven ţie încheiată încheiată între stat şi cetăţ cetăţean. ean. Cu timpul, asemenea convenţ convenţii s-au încheiat şi între persoane particulare, iar dreptul de superficie s-a generalizat. Titularul dreptului de superficie se numeş nume şte superficiar şi are dreptul de a locui în acea casă cas ă, de a o vinde, de a o lă l ăsa moş moştenire, de a o greva cu ipoteci şi servituţ servituţi. Superficiarul recunoaş recunoa şte dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin faptul c ă plă plăteş teşte o sumă sumă anuală anuală, numită numită solarium.

Întrebări şi teste  

Ar ătaţ taţi clasificarea bunurilor potrivit textelor dreptului roman. Definiţ Definiţi posesiunea şi ar ătaţ taţi elementele posesiunii, precum şi categoriile de

posesiune. 113





Facultatea de DREPT

Care dintre urmă următoarele interdicte posesorii se foloseau pentru redobândirea posesiunii

pierdute: a) interdictul unde vi; b) interdictul utrubi; c) interdictul de precario; d) interdictul de clandestina possessione? Enumeraţi formele de proprietate în ordinea apariţ apari ţiei lor şi trataţ trataţi în detaliu formele  Enumeraţ de proprietate cunoscute în epoca veche a dreptului roman. Enumeraţi, în ordinea cronologică cronologic ă a apariţ apariţiei, modurile de dobândire a proprietăţ propriet ăţii ii şi  Enumeraţ trataţ trataţi-le în detaliu pe primele două dou ă. taţi care sunt deosebirile dintre mancipaţ mancipa ţiune şi tradiţ tradiţiune.  Ar ătaţ condi ţiile necesare intentă intentării acţ acţiunii în revendicare?  Care sunt condiţ Definiţi servituţ servituţile şi expuneţ expuneţi servituţ servituţile personale.  Definiţ emfiteoz ă şi conductio agri vectigalis ?  Care este deosebirea dintre emfiteoză Definiţi superficia şi ar ătaţ taţi condiţ condiţiile în care a apă ap ărut.  Definiţ

114



Facultatea de DREPT

Unitatea 3. Succesiunile 3. 1. Institu ţia succesiunii în dreptul roman (apariţie şi evoluţie) Dreptul sucesoral cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaz ă transmiterea unui patrimoniu de la defunct că c ătre moş moştenitorii să săi. Această Această viziune asupra dreptului succesoral este una modernă modern ă, evoluată evoluată. În vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul continuit ăţii că ăţii persoanei defunctului, considerându-se că dreptul de proprietate asupra unor bunuri se stinge odat ă cu moartea titularului acelui drept. Se credea şi se afirma expres că c ă moş moştenitorul dobândeş dobânde şte un nou drept de proprietate putere, iar în acest sens putem invoca şi terminologia cuvântului “heres”, care vine de la “herus”, care are înţ înţelesul de stă stă pân. Termenii de “succesiune” şi de “succesor” apar mai târziu, abia după dup ă ce romanii au admis principiul continuităţ continuit ăţii ii persoanei defunctului. În evoluţ evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale: •

moş moştenirea ab intestat (conform (conform legii);

•

moş moştenirea testamentar ă;

•

moş moştenirea deferită deferită contra testamentului, care este, de fapt, o variantă variant ă a moş moştenirii

testamentare. În evoluţ evoluţia sa milenar ă, dreptul succesoral roman a fost guvernat de dou ă tendinţ tendinţe: decă decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge. La origine, dreptul succesoral era înconjurat de forme solemne, extrem de rigide, dovad ă că că primul primul testament testament roman roman a îmbr ăcat forma unei legi votată votat ă de adunarea poporului. Treptat, şi în domeniul succesoral a început ssăă-şi facă facă loc principiul autonomiei de voinţă voin ţă.. După După reforme succesive, în dreptul roman evoluat, bunurile puteau fi transmise pentru cauză cauz ă de moarte prin simpla manifestare de voinţă voinţă.. Cu privire la cea de a doua tendinţă tendin ţă,, încă încă de la materia persoanelor ştim că că numai agnaţ agnaţii (rudele civile) se bucurau de vocaţ vocaţie succesorală succesorală, pe când cognaţ cognaţii care nu erau în acelaş acela şi timp şi agnaţ agnaţi, nu veneau la succesiune conform Legii celor XII Table. Cu timpul, odat ă cu transformă transformările succesive care au intervenit în organizarea familiei romane, se constat ă o nouă nouă orientare a factorilor care legiferau, în primul rând a pretorului, în sensul ocrotirii rudeniei de sânge. De abia în vremea lui Justinian, rudenia de sânge (cognaţ (cogna ţiunea) devine unicul temei al voca ţiei succesorale. Moşştenirea ab intestat este Mo este cea mai veche. Îş Î şi are originea în epoca prestatală prestatal ă, în epoca gentilică gentilică, căci, potrivit obiceiurilor nejuridice romane, membrii gin ţii se moş moşteneau reciproc, sistem ce a lă lăsat urme vizibile, adânci chiar, şi după după fondarea statului şi după după apariţ apariţia dreptului.

3. 2. Succesiunea ab intestat 115



Facultatea de DREPT

A. Sistemul Legii celor XII Table Succesiunea ab intestat (f ăr ă testament) se deschide atunci când nu exist ă moş moştenitori testamentari, fie pentru că c ă defunctul nu a lă l ăsat testament, fie pentru că c ă testamentul nu a fost valabil întocmit. Se mai numeş numeşte şi moş moştenire legală legală, deoarece normele care o reglementează reglementeaz ă sunt cuprinse în Legea celor XII Table. Categoriile de mo ştenitori legali Potrivit Legii celor XII Table, există exist ă trei categorii de moş mo ştenitori: •

•

•

sui heredes; adgnatus proximus ; gentiles.

Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater pater familias familias devin persoane sui iuris iuris. În această această categorie de moş moştenitori intrau fiii, fiicele, femeia că c ăsătorită torită cu manus în calitate de fiică fiic ă, nepoţţii din fii, dacă nepo dacă tată tatăl lor a predecedat bunicului, adoptatul şi adrogatul. Nepoţ Nepoţii din fii vor veni însă însă la moş moştenire ală alături de unchi prin reprezentare, ceea ce înseamn ă că vor dobândi partea din moş moştenire care ar fi revenit tată tat ălui lor dacă dacă acesta ar mai fi tr ăit în momentul mor ţii lui pater pater familias familias. Spre exemplu, dacă dacă în momentul mor ţii lui pater pater familias familias au calitatea de sui heredes doi fii şi doi nepoţţi din fii, cei doi fii vor dobândi câte o treime din mo ştenire, pe când cei doi nepoţ nepo nepo ţi de fiu vor dobândi împreună împreună o treime, atât cât s-ar fi cuvenit tată tat ălui lor dacă dacă acesta ar mai fi tr ăit în momentul mor ţii lui pater pater familia familiass. Trebuie menţ menţionat faptul că că fiul emancipat şi femeia că căsătorită torită f ăr ă manus nu vin la succesiune, pentru că c ă nu sunt sui heredes, deoarece nu au avut calitatea de agna ţi faţă faţă de pater agna ţiunea este singurul fundament al succesiunii. familias în momentul mor ţii acestuia, iar agnaţ moştenire în lipsa sui heredes-ilor. Adgnatus proximus vin la moş deşi expresia este formulată formulat ă la singular, desemnează desemneaz ă o întreagă întreag ă “Adgnatus proximus” , deş categorie de moş mo ştenitori, deoarece “adgnatus proximus” îi desemnează desemnează pe cei mai apropiaţ apropia ţi agnaţ agnaţi care nu sunt sui heredes, care, prin urmare, nu devin sui iuris la moartea lui pater familias. Această Această categorie de moş mo ştenitori este formată formată din fraţ fraţi, din veri, precum şi din nepoţ nepoţii de frate sau de vă văr. Această Această expresie nu desemnează desemneaz ă o categorie fixă fixă de moş moştenitori, ci o categorie mobilă mobilă, în sensul că că un agnat foarte îndepă îndep ărtat poate fi adgnatus proximus dacă dacă nu există există unul mai apropiat. Spre exemplu, dacă dac ă nu există există fraţ fraţi, vor veni la moş mo ştenire verii primari. Dacă Dacă cel mai apropiat agnat refuză refuz ă moş moştenirea, nu va putea veni la moş mo ştenire agnatul urmă următor, deoarece, în sistemul Legii celor XII Table, colateralii nu vin la mo ştenire prin reprezentare. 116



Gentiles

Facultatea de DREPT

moştenire în lipsa celor din categoriile sui heredes şi (membrii ginţii) vin la moş

mo ştenire în pă păr ţi egale. adgnatus proximus. Gentilii vin la moş Gentilii vin la moş moştenire ca urmare a situaţ situa ţiei din epoca prestatală prestatal ă, când membrii ginţ gin ţii se moş moşteneau reciproc.

B. Reformele pretorului Sistemul succesoral reglementat de Legea celor XII Table, tratat pân ă acum, era extrem de rigid, fiind întemeiat exclusiv pe rudenia civil ă. Datorită Datorită acestui fapt devenise anacronic anacronic spre sfâr şitul Republicii, când că căsătoria f ăr ă manus se generalizase, iar actul emancipă emancip ării devenise tot mai frecvent. Faţă Faţă de de noua configuraţ configura ţie a familiei romane, pretorul a considerat c ă este inechitabil ca femeia să să nu vină vină la moş moştenirea bă bărbatului şi ca fiul emancipat să să nu-ş nu-şi moş moştenească tenească tată tat ăl. Ca atare, reformele pretorului au operat în direc direcţţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi în direcţ direcţia consolidă consolidării raporturilor dintre soţ so ţi în cadrul că c ăsătoriei f ăr ă manus. Astfel a luat naş naştere moş moştennirea pretoriană pretorian ă, ca un corectiv adus moş mo ştenirii legale. Moşştenirea pretoriană Mo pretoriană este denumită denumită bonorum possessio (posesiunea bunurilor succesorale).

Categoriile de mo ştenitori pretorieni Spre sfâr şitul Republicii erau cunoscute patru categorii de moş mo ştenitori pretorieni: •

bonorum possessio unde liberi;

•

bonorum possessio unde legitimi ;

•

bonorum possessio unde cognati ;

•

bonorum possessio unde vir et uxor .

desemnează moş moştenirea deferită deferit ă fiilor, moş moştenire Bonorum possessio unde liberi desemnează dobândită dobândită în calitate de fiu, de copil, neprezentând importan ţă dacă dacă fiul se gă găsea sub puterea pă părintească rintească sau era emancipat. Pe această aceast ă cale, toţ toţi fiii de familie, chiar dacă dac ă s-ar fi aflat sau nu sub puterea lui pater familias, se bucurau de vocaţ vocaţie succesorală succesorală, cu precizarea că că emancipatul trebuia să să facă facă collatio bonorum, adică adică raportul bunurilor, adă ad ăugând la masa succesorală succesoral ă tot ceea ce dobândise în calitate de persoană persoan ă sui iuris. agnaţii şi gentilii. Pretorul a preluat o Bonorum possessio unde legitimi cuprinde agnaţ dispoziţ dispoziţie din Legea celor XII Table, care ar ăta că agnaţ agnaţii şi gentilii se bucurau de vocaţ voca ţie succesorală succesorală. Prin introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor mo ştenitori, pretorul a confirmat prevederile legii, dar a şi modificat, deş de şi indirect, sistemul moş moştenirii legale. Astfel, 117



Facultatea de DREPT

dacă dacă cel mai apropiat agnat repudiază repudiaz ă moş moştenirea, aceasta nu devine vacantă vacant ă, ci trece la urmă următoarea categorie de moş moştenitori pretorieni, adică adic ă la cognaţ cognaţi. formată din rudele de sânge, adică adic ă din cognaţ cogna ţi. Bonorum possessio unde cognati este formată Astfel, copiii rezultaţ rezulta ţi din că căsătoria f ăr ă manus puteau veni la succesiunea mamei lor, cu toate c ă nu aveau calitatea de agnaţ agna ţi faţă faţă de de ea. formată din soţ soţii că căsătoriţ toriţi f ăr ă manus, care se Bonorum possessio unde vir et uxor este formată pot moş moşteni reciproc, însă însă numai în lipsa rudelor civile sau a rudelor de sânge.

C. Dreptul imperial Reformele pretorului nu au fost de natur ă natur ă să aducă aducă modifică modificări substanţ substanţiale sistemului succesiunii legale. Totuş Totuşi, el este acela care a fost primul pas, a creat precedentul în direcţ direc ţia ocrotirii rudeniei de sânge, du duppă care au urmat alte reforme imperiale. Prin senatusconsultul Tertullian, adoptat în vremea lui Hadrian, femeia c ăsătorită torită f ăr ă dobândeşte vocaţ vocaţie succesorală succesorală faţă faţă de copiii ei în calitate de rudă rud ă legitimă legitimă ală alături de manus dobândeş ceilalţ ceilalţi agnaţ agnaţi. Prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, copiii rezulta ţi din căsătoria f ăr ă manus dobândesc vocaţ voca ţie succesorală succesorală faţă faţă de de mama lor în cadrul primei categorii de moş moştenitori, înaintea agnaţ agnaţilor. Conform spiritului unificator al legislaţ legisla ţiei sale, împă împăratul Justinian creează creeaz ă un nou sistem succesoral, întemeiat numai pe rudenia de sânge. Prin reformele lui Justinian au fost create patru categorii de mo ştenitori: •

descendenţ descendenţii îi exclud pe toţ toţi ceilalţ ceilalţi moş mo ştenitori; în lipsa acestora vor că c ă pă păta vocaţ vocaţie

succesorală succesorală moş moştenitorii din a doua categorie; •

ascendenţ ascendenţii, fraţ fraţii şi surorile buni şi copiii lor – în lipsa acestora vor că c ă pă păta vocaţ vocaţie

succesorală succesorală moş moştenitorii din a treia categorie; •

fraţ fraţii şi surorile consanguini sau uterini şi copiii lor; sunt fraţ fraţi consanguini cei care

provin provin din acela acelaşşi tată tată, dar nu au aceeaş aceea şi mamă mamă; fraţ fraţii uterini sunt cei care provin din aceeaş aceea şi mamă mamă, dar nu au acelaş acelaşi tată tată; în lipsa moş moştenitorilor din aceste categorii vin colateralii mai îndepă îndep ărtaţ rtaţi. •

ceilalţ ceilalţi colaterali.

În felul acesta, distincţ distinc ţia dintre agnaţ agnaţiune şi cognaţ cognaţiune şi-a pierdut orice semnificaţ semnificaţie în privinţ privinţa vocaţ vocaţiei succesorale. În acelaş acelaşi timp, a dispă dispărut şi distincţ distincţia dintre moş moştenirea civilă civilă şi cea pretoriană pretoriană. Soţ Soţia supravieţ supravieţuitoare putea veni la moş mo ştenirea soţ soţului în concurs cu moş moştenitorii soţ soţului, dobândind o parte din succesiune, care varia în raport cu gradul de rudenie al celor chema ţi la moş moştenire, dar care nu putea depăş dep ăşii un sfert din moş moştenire. 118



Facultatea de DREPT

Acest sistem succesoral s-a dovedit atât de judicios, încât a fost preluat în toate codurile moderne.

3. 3. Succesiunea testamentar ă

119



Facultatea de DREPT

Este deferită deferită pe baza testamentului. Testamentul este un act solemn de ultimă ultimă voinţă voinţă,, prin care testatorul instituie unul sau mai mulţ mulţi moş moştenitori. Plecând de la str ăvechile obiceiuri ale romanilor, care purtau o puternic ă amprentă amprentă religioasă religioasă, mulţ mulţi autori au confirmat că c ă testamentul a apă apărut în legă legătur ă cu necesitatea întreţ întreţinerii cultului privat. În realitate, testamentul a îndeplinit şi alte funcţ funcţii: •

în primul rând al transmiterii patrimoniului de la defunct că c ătre urmaş urmaşii să săi;

tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore. Aşa încât, practic, încă încă din vechiul drept roman, testamentul a îndeplinit funcţ func ţii multiple. A. Forme de testament: a) Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: •

•

calatis comitiis;

•

in procinctu;

•

per aes et libram.

formă de testament pe care testatorul îl f ăcea în faţ faţa Testamentul cala calati tiss com comit itii iiss este cea mai veche formă reticen ţa pe care vechii romani au Comitiei curiate, care, la origine, îndeplinea un rol de legiuitor, ceea ce atesta reticenţ avut-o faţă faţă de de moş moştenirea testamentar ă. Ulterior, în epoca Legii celor XII Table, poporul, din legiuitor s-a transformat în martor colectiv, care lua act de ultima voinţă voin ţă a a testatorului. Această Această transformare marchează marchează prim primul ul pas pas pe care care rom romanii anii l-au l-au f ăcut în direcţ direcţia recunoaş recunoaşterii autonomiei de voinţă voinţă a a testatorului. Această Această formă formă de testament prezenta două dou ă neajunsuri serioase: era accesibil numai patricienilor, întrucât numai ei participau la lucr ă lucr ările Comitiei curiate, care se mai numea şi Comitia calata, de unde şi denumirea testamentului; •

se putea face numai de două dou ă ori pe an, la 24 martie şi la 24 mai, date la care era convocată convocată adunarea patricienilor. De aceea, s-a creat o nouă nou ă formă formă de testament. Testamentul in procinctu (testamentul în fa ţa armatei gata de lupt ă) consta dintr-o declaraţ declaraţie solemnă solemnă înainte de luptă lupt ă pe care soldatul o f ăcea înaintea centuriei din care f ăcea parte (unitatea sa militar ă). Această Această formă formă de testament prezenta avantajul că c ă aveau acces la ea atât patricienii, cât şi •

plebeii, dar numai aceia care aveau vârsta cuprinsă cuprins ă între 17 şi 46 de ani, deoarece doar ace şti bă bărbaţ rbaţi f ăceau parte din legiunile combatante. De aceea în epoca veche s-a recurs la o form ă nouă nouă de a testa, care, de fapt, este o utilizare a mancipaţ mancipaţiunii fiduciare. evolu ţie în trei faze Testamentul per aes et libram (prin aramă şi balanţă) a cunoscut o evoluţ distincte: 120



Facultatea de DREPT

•

mancipatio familiae;

•

testamentul per aes et libram public;

•

testamentul per aes et libram secret.

În prima fază faz ă, testatorul transmitea proprietatea asupra lucrurilor sale unui executor testamentar sui generis care încheia cu testatorul anumite pacte fiduciare, anumite conven ţii de bună bună credinţă credinţă,, prin care se stabilea modul în care acel dobânditor al bunurilor succesorale, numit să le transmită transmită moş moştenitorilor. Această Această formă formă de a testa prezenta un grav emptor familiae, urma să neajuns, constând din aceea că c ă emptor familiae devenea proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele fiduciare, adică adică acele convenţ convenţii încheiate cu testatorul, nu erau sancţ sanc ţionate juridiceş juridiceşte. Dacă Dacă emptor familiae nu distribuia acele bunuri moş mo ştenitorilor potrivit înţ înţelegerii cu testatorul, moş moştenitorii nu aveau la îndemână îndemân ă o acţ ac ţiune împotriva lui emptor familiae, nu-l puteau chema în justiţ justiţie şi nu puteau obţ ob ţine o sentinţă sentinţă împotriva împotriva lui. De aceea, executarea acestui tip de testament depindea doar de buna credinţă credin ţă a a executorului testamentar. În scopul înlă înl ătur ării acestui regim s-a creat în a doua faz ă testamentul per aes et libram public. De această această dată dată, emptor familiae nu mai devenea proprietar al bunurilor succesorale, ci numai detentor, adică adic ă un simplu executor testamentar, iar dacă dac ă nu distribuia bunurile potrivit înţ înţelegerii cu testatorul, moş moştenitorii aveau acţ acţiune împotriva lui. această formă formă de testament prezintă prezintă neajunsul decurgând din faptul că c ă testatorul ar ăta prin viu Şi această grai cui şi cum să să fie împă împăr ţite bunurile succesorale. Astfel încât, cei care erau instituiţ institui ţi mo moştenitori aveau tot interesul să să gr gr ă beasc beascăă moartea testatorului. De aceea, în a treia fază faz ă, prin testamentul per aes et libram secret, ultima variant ă a testamentului, voinţ voinţa testatorului nu mai este exprimată exprimat ă prin viu grai, ci în forma unui înscris, în care erau indicaţ indicaţi moş moştenitorii şi modul de repartizare a bunurilor succesorale, care urma a fi deschis numai după dup ă moartea testatorului. lângă testamentul per aes et libram, au apă apărut noi forme de a b) În dreptul clasic, pe lângă testa: •

testamentul nuncupativ;

•

testamentul pretorian;

•

testamentul militar.

declara ţii orale în faţ fa ţa a şapte martori. Testamentul nuncupativ se f ăcea sub forma unei declaraţ formă scrisă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori. Testamentul pretorian se redacta în formă condi ţii de formă formă, cu condiţ condi ţia ca voinţ voinţa testatorului Testamentul militar nu presupunea condiţ să fie clar exprimată exprimată

c) În dreptul postclasic Testamentul Testamentul putea îmbr ăca mai multe forme: 121



•

Facultatea de DREPT

testamentul care îmbr ăca forma unei declaraţ declaraţii f ăcute în faţ faţa autorităţ autorităţilor ilor judiciare şi

municipale şi depusă depusă la cancelaria oraş ora şului; •

o declaraţ declaraţie depusă depusă în pă păstrare cancelariei imperiale;

•

testamentul olograf, scris şi semnat de că către testator.

B. Capacitatea testamentar ă (testamenti factio) Capacitatea testamentar ă (testamenti factio) desemnează desemnează capacitatea unei persoane de aa-şşi face testamentul sau de a fi martor ă la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de moş moştenitor sau de legatar. Capacitatea testamentar ă este de două dou ă feluri: •

activa;

•

pasiva.

desemnează posibilitatea unei persoane de a-ş a- şi întocmi a) Testame Testamenti nti factio factio activa activa desemnează testamentul sau de a asista la întocmirea întocmirea unui testament în calitate de martor. În principiu, se bucurau de testamenti factio activa numai persoanele capabile de drept şi de fapt, adică adică persoanele sui iuris, care aveau reprezentarea urmă urm ărilor actelor şi faptelor lor. Cu toate acestea, s-au admis unele excepţ excep ţii: •

servii publici (sclavii publici afla aflaţţi în proprietatea statului) puteau dispune prin

testament de jumă jumătate din peculiul lor; •

tot aş aşa puteau să să-şi facă facă testament fiii de familie care erau soldaţ solda ţi şi care aveau un

peculium castrense; •

începând din vremea lui Hadrian femeia sui iuris , deş de şi incapabilă incapabilă de fapt, putea să să-şi

facă facă testament cu autoritatis tutoris, iar femeia ce se bucura de ius liberorum avea deplină deplin ă capacitate de a testa. b) Testamenti factio pasiva desemna capacitatea unei persoane de a dobândi o succesiune

fie în calitate de moş mo ştenitor, fie în calitate de legatar. Cu privire la testamenti factio pasiva, textele clasice precizau că că numai cei care erau capabili puteau veni la moş mo ştenire. Dar nici această această regulă regulă nu este întrutotul respectată respectat ă, întrucât s-a permis ca persoane alieni moştenitori. Dobândirea moş mo ştenirii de asemenea persoane era însă îns ă iuris să fie instituite moş condiţ condiţionată ionată de aprobarea lui pater familias, întrucât cel care vine la succesiune, pe de o parte, dobândeş dobândeşte anumite bunuri şi drepturi de creanţă crean ţă,, iar, pe de altă altă parte îş îşi asumă asumă şi niş nişte obligaţ obligaţii, deoarece moş moştenirea nu este formată format ă numai din drepturi, ci şi din datorii, iar fiul de familie nu-l poate obliga pe pater familias f ăr ă o aprobare expresă expres ă din partea acestuia din urmă urm ă. 122



Facultatea de DREPT

moşteni, însă însă prin Legea Voconia, adoptată adoptat ă în anul 169 î. e. Şi femeile aveau capacitatea de a moş n., din iniţ iniţiativa lui Cato cenzorul, s-a interzis femeilor să s ă vin vină la moş moştenirea unor persoane ce aveau un patrim patrimoni oniuu în valoar valoaree mai mare mare de 10000 1000000 de aş a şi, mă măsur ă adoptată adoptată în sensul de a frâna tendinţ tendinţa că către lux a femeilor romane, care au început a fi influenţ influen ţate de moravurile din Orient, îndeosebi din Grecia; S-a admis să să fie instituiţ instituiţi moş moştenitori şi sclavii, fie a sclavului propriu, fie a sclavului altuia. În cazul instituirii sclavului propriu, această aceast ă instituire trebuia însoţ însoţită ită de o clauză clauză prin care sclavul era dezrobit, astfel încât la moartea testatorului, testatorului, cel instituit devenea automat liber. Justinian a stabilit că că nu mai era necesar ă o asemenea declaraţ declaraţie, deoarece instituirea sclavului implica dezrobirea acestuia. Asemenea practici au fost îmbr ăţi ăţişate de cei care se considerau insolvabili şi, care, pentru a nu li se pă p ăta memoria, instituiau ca moş mo ştenitori anumiţ anumiţi sclavi, iar ulterior, după dup ă moartea testatorului, bunurile urmau a fi vândute pe numele sclavului dezrobit şi instituit. În ceea ce priveş priveşte instituirea ca moş moştenitor a sclavului altuia, romanii nu admiteau vânzarea bunuri bunurilor lor succesor succesorale ale.. Aceast Aceastăă regulă regulă putea fi însă însă ocolită ocolită prin instituirea ca moş moştenitor a sclavului altuia, deoarece vânzarea sclavului instituit moş mo ştenitor echivala cu vânzarea dreptului succesoral, că c ăci succesiunea urma a intra în stă st ă pânire pânireaa acelei acelei persoane persoane care care îl avea pe sclav în propri proprieta etate te la moartea moartea testatorului.

C. Instituirea de moştenitor Pentru ca testamentul să s ă fie valabil era necesar, mai întâi de toate, instituirea de moş moştenitor.

a) Condiţiile de form ă ale instituirii Potrivit lui Gaius (text din Institute), iar apoi în Institutele lui Justinian, instituirea de moş moştenitor era considerată considerată “Caput et fundamentum totius testamenti” (fruntea şi temelia întregului testament). Instituirea de moş moştenitor presupune anumite condiţ condi ţii de formă formă: •

trebuie f ăcută cută în fruntea testamentului;

•

trebuie f ăcută cută în termeni imperativi şi solemni, spre exemplu “Octavianus heres

să fie moş moştenitor). esto” (Octavian să

b) Condiţiile de fond ale instituirii Sunt exprimate în două două principii, care guverneaz guverneazăă materia succesiunii testamentare: •

nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesi (nimeni nu poate veni în parte

cu testament şi în parte f ăr ă testament). Faţă Faţă de de exigenţ exigenţele acestui principiu, la romani nu se putea deschide moş moştenirea legală legală, ală alături de moş moştenirea testamentar ă. Dacă Dacă însă însă testatorul îl instituia pe 123



Facultatea de DREPT

moş moştenitor numai pentru o parte din moş mo ştenire, cel instituit urma a dobândi întreaga succesiunea, deoarece principiul invocat nu admitea deschiderea succesiunii legale al ături de cea testamentar ă. •

(odată herede pentru totdeauna herede). Din acest principiu semel heres semper heres (odată

rezultă rezultă că c ă moş mo ştenitorul nu putea fi instituit până pân ă la un anumit termen, astfel încât orice instituire r ămânea valabilă valabilă pentru totdeauna.

D. Substituirea de moştenitori În practică practică s-a constatat uneori că c ă cei instituiţ instituiţi moş moştenitori nu vroiau sau nu puteau dobândi moş mo ştenirea. În asemenea cazuri, veneau la succesiune moş mo ştenitorii legali, potrivit legii, iar dacă dacă nu existau moş moştenitori legali moş mo ştenirea trecea asupra statului. Pentru evitarea unei asemenea perspective, romanii au creat institu instituţţia substituirii de moş mo ştenitori, în virtutea că căreia dacă dacă cel instituit moş mo ştenitor nu dobândea succesiunea, aceasta trecea asupra substituitului. De aici rezultăă rezultăă că substituirea de moş moştenitori era considerată considerat ă ca fiind o instituire de gradul II sau o instituire condiţ condi ţională ională. Din textele clasice rezultă rezult ă că că romanii au cunoscut trei forme de substituire de moş mo ştenitori: •

substituirea vulgar ă ( substitutio substitutio vulgaris);

•

substituirea pupilar ă ( substitutio substitutio pupilaris);

•

substituirea quasi-pupilar ă (quasi-pupilaris).

frecventă, deoarece testatorul arată arat ă printr-o clauză clauză a) Substituirea vulgar ă este cea mai frecventă specială specială ce persoană persoană va dobândi moş mo ştenirea dacă dacă cel instituit nu va vrea sau nu poate s ă vină vin ă la moş moştenire.

b) Substituirea pupilar ă consta din numirea unui substituit pentru ipoteza în care cel instituit va muri înaintea pubertăţ pubert ăţii ii (14 ani). c ăre testator a unui substituit pentru c) Substituirea quasi-pupilară se face prin numirea de că ipoteza în care cel instituit va deveni lipsit de minte ( captus mente).

3. 4. Succesiunea deferit ă contra testamentului A. Dezmoştenirea Pe lângă lângă moş moştenirea legală legală şi cea testamentar ă, romanii au cunoscut şi moş moştenirea deferită deferită contra testamentului. Această Această formă formă a moş moştenirii s-a nă născut în legă legătur ă cu acele condiţ condi ţii ce erau necesare pentru instituire şi pentru dezmoş dezmo ştenire. Aş Aşa cum am vă văzut, moş moştenitorul trebuia instituit cu respectarea unor forme solemne. În virtutea principiului simetriei sau coresponden corespondenţţei formelor, succesorul legal putea fi dezmoş dezmoştenit prin respectarea unor condiţ condi ţii de formă formă. Astfel, fiii de familie errau dezmoş dezmo şteniţ teniţi individual, prin formula “Octavianus filius meus exheres esto” (Otavian, fiul meu, s ă fie 124



Facultatea de DREPT

dezmoş dezmoştenit). Fiicele şi nepoţ nepoţii puteau fi dezmoş dezmo şteniţ teniţi în bloc, în grup, prin formula “ceteri (toţi ceilaţ ceilaţi să să fie dezmoş dezmoşteniţ teniţi). omnes exheredes sunto” (toţ Dacă Dacă un fiu de familie era dezmoş dezmo ştenit f ăr ă respectarea formelor solemne sau era omis (nici instituit, nici dezmoş dezmo ştenit) testamentul era ruptum (nul). În ipoteza în care erau dezmoş dezmo şteniţ teniţi f ăr ă respectarea formelor solemne fiicele sau nepoţ nepo ţii, sau erau omiş omişi, testamentul nu se anula, ci se rectifica de aş a şa manier ă, încât cei dezmoş dezmoşteniţ teniţi f ăr ă respectarea formelor, precum şi cei omiş omişi, urmau a primi o parte din moş mo ştenire.

B. Testamentul inoficios Prin urmare, în vechiul drept roman, dominat de un formalism rigid, pater familias nu trebuia să să invoce vreun motiv pentru a-i dezmoş dezmo şteni pe moş moştenitorii legali. Orice moş mo ştenitor legal putea fi dezmoş dezmo ştenit cu respectarea anumitor forme. Cu timpul, ideile romanilor au evoluat şi s-a ajuns la un stadiu în care s-a s -a considerat că c ă orice pater familias are obligaţ obligaţia de iubire – officium – faţă faţă de moş moştenitori legali, faţă fa ţă de descendenţ descendenţi, socotindu-se că c ă un om normal îş î şi iubeş iubeşte descendenţ descendenţii, iar dacă dacă îi dezmoş dezmoşteneş teneşte f ăr ă vreun motiv serios înseamnă înseamn ă că că nu-i iubeş iube şte, iar dacă dacă nu-i iubeş iubeşte înseamnă înseamnă că este lipsit de minte şi că îşi încalcă încalcă obligaţ obligaţia de iubire ( officium). Cei dezmoş dezmoşteniţ teniţi într-o asemenea manier ă puteau ataca testamentul printr-o acţ ac ţiune numită numită querela inofficiosi testamenti.

În faţ faţa tribunalului centumvirilor, centumvirii cercetau dac ă testatorul şi-a încă încălcat obligaţ obligaţia de officium şi dacă dacă se cosntata că c ă şi-a încă încălcat-o, considerau că c ă testatorul a fost lipsit de minte în momentul întocmirii testamentului, astfel încât anulau testamentul. Acest testament, întocvmit prin încă înc ălcarea obligaţ obligaţiei de officium a fost desemnat prin sintagma “testament inoficios”. Pe de altă altă parte, în dreptul clasic şi postclasic s-au precizat acele cauze care justifică justific ă dezmoş dezmoştenirea succesorilor legali, cazuri în care querela inofficiosi testamenti nu putea fi intentată intentată cu succes. Toate aceste cazuri au fost sistematizate într-o reglementare unitar ă de abia în epoca lui Justinian.

3. 5. Dobândirea mo ştenirii A. Clasificarea mo ştenitorilor din punctul de vedere al dobândirii mo ştenirii Atât în cazul moş moştenirii legale, cât şi în cazul moş mo ştenirii testamentare se pune problema dobândirii moş moştenirii. Din punctul de vedere al dobândirii succesiunii, mo moşştenitorii se împart în trei mari categorii: •

heredes sui et necesarii;

•

heredes necesarii; 125



•

Facultatea de DREPT

hredes voluntarii sau extranei.

iuriss în momentul mor ţii lui pate paterr Here Herede dess sui sui et nece necesa sari riii erau cei care deveneau persoane sui iuri

Aceşti moş moştenitori se numeau necesarii, deoarece nu puteau repudia moş mo ştenirea. Ei nu puteau famil familia iass. Aceş repudia moş moştenirea, pentru că că erau heredes sui, iar în foarte vechiul drept roman sui sui here herede dess dobândeau o prop proprie rietat tatee pe care care o stă stă pâni pâniser ser ă încă încă din timpul vieţ vieţii lui pate paterr famili familias as în calitate de coproprietari; de fapt, se moş moşteneau pe ei înş înşişi, iar cel ce se moş moştenea pe el însuş însuşi nu putea repudia moş moştenirea. Asemenea succesori pot veni la mo moşştenirea legală legală, dar pot veni şi la moş moştenirea testamentar ă, dacă dacă pater familias îşi întocmise un testament instituiţi de că către stă stă pânii lor. Îi avem în vedere fie sclavii Heredes necesarii sunt sclavii instituiţ proprii, fie sclavii altor persoane. Întrucât sclavii nu au capacitate juridică juridic ă, nu sunt persoane şi este evident că că nu pot veni la moş mo ştenirea legală legală. În schimb, pot veni la moş mo ştenirea testamentar ă dacă dacă sunt instituiţ instituiţi prin testament, în scopul de a se promova anumite interese ale lui dominus. Întrucât instituirea sclavului se f ăcea în interesul lui dominus, este evident că c ă nici sclavul nu poate repudia moş moştenirea şi că că el este un moş mo ştenitor necesar. Deci, dacă dacă în cadrul primelor două dou ă categorii de moş mo ştenitori nu se pune problema repudierii, înseamnă înseamnă că nu se punea nici problema acceptă accept ării moş moştenirii, că căci asemenea moş moştenitori intr ă de drept în stă st ă pânirea bunurilor succesorale. Heredes voluntarii

moştenirea. Ei nu sunt sau extranei pot repudia sau accepta moş moş moştenitori de drept, adică adic ă moş moştenitori necesari, iar în cazul accept acceptăării moş moştenirii trebuiau să să recurgă recurgă la una din formele de acceptare.

B. Acceptarea moştenirii Acceptarea moş moştenirii (aditio hereditatis) se realizează realizează în trei moduri: •

•

•

cretio; pro herede gestio; nuda voluntas .

formă de acceptare a moş mo ştenirii, care presupune pronunţ pronun ţarea unor cuvinte Cretio este o formă solemne, într-un anumit termen, iar dac dacăă cel instituit nu pronunţă pronun ţă acele cuvinte solemne în termenul stabilit, de regulă regul ă de 100 de zile, se consider ă, se interpretează interpretează că că a repudiat moş moştenirea; termenul de 100 de zile era prev ăzut, de regulă regulă, de că către testator în testament. Dacă Dac ă existau moş moştenitori legali, cei interesaţ interesaţi de soarta succesiunii, precum creditorii şi legatarii, puteau cere pretorului ca acesta să-l silească silească pe moş moştenitor să să se pronunţ pronun ţe într-un termen care era, de regulă regulă, de 100 de zile. Împă Împ ăratul Justinian mă măreş reşte acest timp de gândire de la 100 de zile la un an. c ă Pro herede gestio este un act de administrare a bunurilor succesorale, din care rezult ă că cel instituit a înţ înţeles să să accepte moş moştenirea. Astfel, cel care plă plăteş teşte un impozit pe succesiune, 126



Facultatea de DREPT

vinde un bun succesoral, adic adicăă un bun ce apar ţinea succesiunii, se comportă comport ă ca un adevă adevărat moş moştenitor şi administrează administrează moş moştenirea ca un succesor. declaraţie de acceptare nesolemnă nesolemnă, putând fi utilizate orice cuvinte. Nuda voluntas este o declaraţ

C. Condiţiile acceptării moştenirii Pentru ca cel instituit să să dobândească dobândească succesiunea, era necesar să s ă se bucure de ius adică de dreptul de a culege moş mo ştenirea. Era un drept special, creat prin Legile Iulia şi capiendi, adică c ătre August. Aceste două dou ă legi au fost adoptate în Papia Poppaea la începutul Principatului, de că scopul consolidă consolidării familiei şi mai ales pentru sporirea natalităţ natalit ăţii. ii. Potrivit dispoziţ dispoziţiilor celor două două legi, femeile între 20 şi 50 de ani şi bă bărbaţ rbaţii între 25 şi 60 de ani trebuiau să s ă tr ăiască iască în regimul că c ăsătoriei şi să să aibă aibă copii. Cei care erau că c ăsătoriţ toriţi, dar nu aveau copii, dobândeau numai o jum ătate din succesiune, care li s-ar fi cuvenit potrivit legii, pe când celibatarii, adic ă cei necă necăsătoriţ toriţi, nu primeau nimic din succesiune. Dacă Dacă erau întrunite toate condiţ condi ţiile necesare pentru dobândirea moş mo ştenirii, aceasta era valabil acceptată acceptată şi, fireş fireşte, erau declanş declanşate şi efectele acceptă acceptării.

D. Efectele accept ării moştenirii Primul efect al acceptă accept ării moş moştenirii consta din fuziunea patrimoniilor, în sensul c ă în momentul acceptă acceptării, patrimoniul defunctului se contopeş contope şte cu patrimoniul moş mo ştenitorului. Această Această contopire era de natur ă să să atragă atragă consecinţ consecinţe pă păgubitoare fie pentru moş mo ştenitor, fie pentru creditorii defunctului. În ceea ce îl priveş prive şte pe moş moştenitor, acesta r ăspunde de datoriile succesorale dincolo de activul succesoral (ultra vires hereditatis), iar dacă dacă succesiunea era încă înc ărcată rcată de datorii, moş moştenitorul trebuia să s ă-i plă plătească tească pe creditorii defunctului cu bunurile lui. Pentru a-i proteja pe moş mo ştenitori (este vorba despre moş mo ştenitorii necesari, întrucât cei voluntari nu puteau fi obliga obligaţţi a primi o moş moştenire plină plină de datorii), pretorul a creat ius ab ţine), conform că c ăruia moş moştenitorii aveau dreptul de a se abţ ab ţine să să-i abstinendi (dreptul de a se abţ plă plătească tească pe creditorii defunctului dincolo de limitele activului succesoral. Pe aceea şi linie de gândire a mers şi Justinian, când a creat beneficium inventarii (beneficiul de inventar), potrivit cu care acel moş moştenitor care face inventarul bunurilor succesorale nu va r ă r ăspunde cu bunurile sale, ci numai în limitele activului succesoral ( intra vires hereditatis). Dar era posibilă posibilă şi situaţ situaţia în care moş moştenitorul era insolvabil, aş a şa încât, după după fuziunea patrimoniilor, creditorii defunctului veneau în concurs cu creditorii moş mo ştenitorului şi, întrucât moş moştenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu-ş nu- şi puteau valorifica integral drepturile de creanţă creanţă.. Faţă Faţă de această această inechitate s-a acordat creditorilor defunctului separatio bonorum. În virtutea acestui drept, creditorii defunctului puteau cere ca bunurile succesorale s ă fie delimitate 127



Facultatea de DREPT

de cele ale moş mo ştenitorului până până când toţ toţi creditorii defunctului îş î şi valorificau integral drepturile de creanţă creanţă din masa succesorală succesorală, iar fuziunea de patrimonii se producea ulterior, dac ă mai r ămânea ceva din masa succesorală succesoral ă. Al doilea efect ce decurgea din dobândirea mo ştenirii consta din obţ obţinerea dreptului de propri proprieta etate, te, în sensul sensul că moş moştenitorul devine proprietar al succesiunii. În orice masă masă succesorală succesorală, pe lângă lângă bunuri există exist ă şi creanţ creanţe şi datorii. Creanţ Creanţele şi datoriile se împă împăr ţeau automat odată odată cu acceptarea succesiunii, dacă dac ă erau mai mulţ mul ţi moş moştenitori. În privinţ privinţa bunurilor corporale, comoş como ştenitorii r ămâneau într-o stare de indiviziune, în sensul că că fiecare cunoş cunoştea cota-parte ideală ideal ă care îi revenea, dar această aceast ă parte nu era determinată determinat ă în mod concret. Dacă Dac ă cei instituiţ instituiţi intenţ intenţionau să să pună pună capă capăt stă st ării de indiviziune, puteau recurge la actio familiae herciscundae. Ultimul efect al acceptă accept ării moş moştenirii consta din raportul bunurilor succesorale sau collatio bonorum. Potrivit acestui efect, moş mo ştenitorii sunt obligaţ obligaţi să aducă aducă la masa succesorală succesorală toate bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte, de la pater familias, în timpul vieţ vie ţii acestuia. Pretorul a introdus şi collatio emancipati, silindu-l pe emancipat să să aducă aducă la masa succesorală succesorală toate bunurile dobândite de acesta în calitate de persoană persoan ă sui iuris iuris. De asemenea, femeia că c ăsătorită torită f ăr ă manus venea în că c ăsătorie cu o zestre, dar ea r ă r ămânea sub puterea tată tatălui să său şi venea la succesiunea lui. Însă Îns ă ea primise anterior bunuri dotale. Dac ă dorea să să-şi moş moştenească tenească tată tatăl, femeia trebuia să s ă facă facă raportul bunurilor dotale, adică adic ă să s ă adauge la masa succesorală succesorală bunurile dotale.

E. Repudierea moştenirii Moşştenitorii voluntari acceptau moş Mo mo ştenirea prin anumite forme. Dar ei puteau şi renunţ renunţa la moş moştenire prin repudiere. Repudierea se f ăcea printr-o simplă simpl ă declaraţ declaraţie. În anumite cazuri, după dup ă cum cel instituit trebuia să s ă se pronunţ pronunţe într-un anumit termen, tăcerea era apreciată apreciată ca repudiere. Repudierea moş moştenirii producea anumite efecte juridice: •

dacă dacă existau mai mulţ mulţi instituiţ instituiţi şi unul dintre ei repudia succesiunea, avea efectul

acrescă acrescământului, în virtutea că c ăruia partea repudiată repudiat ă revenea automat, de drept, celor care au acceptat moş moştenirea; •

dacă dacă exista doar un singur instituit şi acesta repudia moş mo ştenirea, aceasta revenea

substituitului, dacă dacă exista vreun substituit. Dacă Dacă nu exista nici un substituit, veneau la succesiune moş moştenitorii legali. Dacă Dacă nu existau nici moş mo ştenitori legali, succesiunea devenea vacantă vacant ă şi trecea asupra statului. 128



Facultatea de DREPT

3. 6. Sancţiunea moştenirii Trebuie f ăcută cută distincţ distincţie între moş moştenirea civilă civilă şi cea pretoriană pretoriană. Moştenirea civilă Moş civilă era sancţ sancţionată ionată prin hereditas petitio (petiţ (petiţiunea de hereditate). Moşştenirea pretoriană Mo pretoriană era sancţ sancţionată ionată prin interdictul quorum bonorum .

A. Petiţiunea de hereditate În vederea intentă intent ării peteţ peteţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţ condi ţii: •

reclamantul să să fie moş mo ştenitor civil şi să s ă nu posede bunurile succesorale. Prin urmare,

el nu trebuie să s ă facă fac ă proba dreptului de proprietate al autorului s ău, cum se întâmpla la acţ ac ţiunea în revendicare, ci trebuia să s ă probeze numai calitatea de moş mo ştenitor civil. •

pârâtul trebuia s ă posede bunurile succesorale fie pro herede, fie pro possessore.

Atunci când pârâtul avea convingerea intim intimăă că el este adevă adevăratul moş moştenitor, el poseda succesiunea pro herede, iar atunci când pârâtul ştia că că nu este moş moştenitor civil, dar opunea reclamantului calitatea sa de posesor, se considera c ă stă stă pâneş pâneşte bunurile succesorale pro Această acţ acţiune putea fi intentată intentat ă, ca şi rei vindicatio, împotriva posesorilor fictivi, possessore. Această adică adică împotriva celui că căruia simulează simulează calitatea de posesor şi se ofer ă procesului (qui liti se ), precum şi împotriva aceluia care încetează înceteaz ă să posede cu rea credinţă credin ţă,, distrugând obtulit ), bunurile succesorale (qui dolo desiit possidere). că reaua credinţă credin ţă ţine loc de Şi în aceste cazuri, senatusconsultul Juventinian a hot ărât că posesiune. Potrivit aceluiaş aceluiaşi senatusconsult, pârâtul de bună bun ă credinţă credinţă r ăspundea numai în limitele îmbogăţ îmbogăţirii irii sale, spre deosebire de pârâtul de rea credin ţă, ţă, care r ăspundea pentru tot ceea ce lipsea din succesiune. •

spre deosebire de acţ ac ţiunea în revendicare, ce avea ca obiect bunuri individual

determinate, petiţ petiţiunea de hereditate avea caracter universal, în sensul că c ă prin intermediul ei se pot urmă urmări în justiţ justiţie fie o fracţ frac ţiune dintr-un patrimoniu, fie un patrimoniu integral.

B. Interdictul quorum bonorum Era eliberat de că c ătre pretor în condiţ condi ţii speciale. Astfel, dacă dacă reclamantul afirma că c ă este moş moştenitor pretorian, pretorul îi acorda bonorum possessio (calitatea de moş moştenitor pretorian), recunoscându-i acea calitate. Dar acordarea lui bonorum possessio avea numai o semnificaţ semnifica ţie teoretică teoretică, deoarece reclamantul nu era pus în posesia lucrurilor succesorale. Astfel încât, potrivit programului de lucru, la un alt termen pretorul verifica dacă dac ă într-adevă într-adevăr reclamantul întruneş întrune şte condiţ condiţiile necesare pentru a fi moş mo ştenitor pretorian. Dacă Dac ă pretorul se convingea de justeţ juste ţea pretenţ pretenţiilor reeclamantului, elibera interdictul quorum bonorum , prin intermediul că c ăruia reclamantul intra în posesia succesiunii. Trebuie f ăcută cută precizarea că că acest interdict produce 129



Facultatea de DREPT

efecte numai în ce priveş prive şte bunurile corporale din succesiune, astfel încât bunurile incorporale, adică adică drepturile de creanţă crean ţă,, care f ăceau parte din acea succesiune, nu treceau asupra reclamantului. Iată Iată de ce, prin noi reforme, pretorul a dat mo ştenitorului pretorian posibilitatea de a intenta toate acţ acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor s ăi, cu ficţ ficţiunea calităţ calităţii ii de moş moştenitor civil, astfel încât, pe cale procedural ă, moş moştenitorul pretorian poate valorifica şi creanţ creanţele succesorale cu ficţ ficţiunea că că este moş moştenitor civil. În secolul al II-lea e. n., pentru ca mo ştenitorul pretorian să s ă fie asimilat cu moş moştenitorul civil s-a acordat acestuia o ac acţţiune similar ă – petiţ petiţiunea de hereditate posesorie ( hereditatis ac ţiuni, moş moştenitorul pretorian a obţ ob ţinut o poziţ poziţie petitio possessoris). Prin intermediul acestei acţ identică identică cu moş moştenitorul civil.

3. 7. Legate şi fideicomise Noţ Noţiunile de legate şi de fideicomise sunt strâns legate de moş mo ştenirea testamentar ă, dar, care, în acelaş acelaşi timp, prezintă prezintă o identitate proprie, lucru pentru care se cercetează cerceteaz ă separat.

A. Legatele Sunt dispoziţ dispoziţii formulate în termeni imperativi şi solemni, incluse în testament, prin intermediul că cărora testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate, în profitul unei persoane numită numită legatar, iar executarea acestor dispoziţ dispozi ţii apasă apasă asupra moş moştenitorilor testamentari.

a) În dreptul roman sunt cunoscute patru forme de legate: •

legatul per vindicationem (prin revendicare);

•

legatul per damnationem (prin obligaţ obligaţie);

•

legatul per anticipaţie, prin luare mai înainte); per prae praece cept ptio ione nem m (prin luare cu anticipaţ

•

legatul sinendi modo (prin îngă îng ăduinţă duinţă). ).

În cazul legatului per vindica vindication tionem em, testatorul transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat direct legatarului. De aceea, în cazul acestui legat, numele moş mo ştenitorului nu figura în legat, deoarece, în această aceast ă ipoteză ipoteză, moş moştenitorul nu avea vreo obligaţ obliga ţie faţă faţă de de legatar, de vreme ce în momentul deschiderii succesiunii legatarul devenea automat proprietar. Dac ă moş moştenitorul îl împiedica pe legatar să să intre în posesia efectivă efectiv ă a bunului, legatarul putea introduce împotriva moş moştenitorului acţ acţiunea în revendicare în calitate de proprietar. În cazul legatului per damnationem, testatorul îl obligă oblig ă pe moş moştenitor să să transmită transmită un anumit lucru legatarului.

130



Facultatea de DREPT

Numele succesorului figura în legat, deoarece acesta avea obligaţ obliga ţia de a transmite bunul legat legatarului. Dacă Dac ă moş moştenitorul nu-ş nu-şi îndeplinea această această obligaţ obligaţie, legatarul avea împotriva moş moştenitorului o acţ ac ţiune personală personală, izvorâtă izvorâtă chiar din testament. Pe la jumă jumătatea secolului I. e. n., prin senatusconsultul Neronian s-a hot ărât ca legatele condi ţii de formă formă sau de fond, să s ă fie per vindicationem, nule pentru nerespectarea unor condiţ considerate valabile ca legate per damnationem. Plecând de la această aceast ă dispoziţ dispoziţie, în virtutea unei interpretă interpretări creatoare, jurisprudenţ jurispruden ţa a decis că c ă, de vreme ce un legat per vindicationem nul poate fi considerat ca legat per damnationem, cu atât mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi valabil şi ca legat per damnationem. Această Această interpretare a avut consecinţ consecin ţe practice deosebit de importante în planul sancţ sanc ţiunii legatelor, deoarece în virtutea acestei interpretă interpret ări, legatarul per dacă avea interes, se putea considera legatar per damnationem, deoarece nimic vindicationem, dacă nu-l împiedica să s ă o facă facă.. Astfel, dacă dacă legatarul per vindicationem era interesat să s ă intre în posesia lucrului, intenta acţ ac ţiunea în revendicare, în calitatea de proprietar, şi dobândea posesiunea efectivă efectivă asupra lucrului. Dacă Dac ă însă însă nu avea nevoie de lucru, nu îl interesa, ci avea nevoie de o sumă sumă de bani, se considera legatar per damnationem şi intenta o acţ ac ţiune personală personal ă, urmând să să dobândească dobândească o sumă sumă de bani, adică adic ă acea sumă sumă de bani la care judecă judec ătorul îl condamna pe moş moştenitor. În cazul legatului per praeceptionem, legatarul are în acelaş acelaşi timp şi calitatea de moş moştenitor, instituit ală alături de alţ alţi comoş comoştenitori. Rezultă Rezultă că c ă prin intermediul acestui tip de legat unul dintre moş mo ştenitori era favorizat de testator, de vreme ce dobândea o parte egal ă din moş moştenire şi, în plus, bunul legat. De aceea, legatul per praeceptionem s-a numit “prin luare mai înainte”, în sensul ccăă legatarul intra mai întâi în stă st ă pânirea bunului legat, după după care dobândea şi o parte din succesiune. În cazul legatului sinendi modo, moş mo ştenitorul are numai obligaţ obliga ţia de a-l lă l ăsa pe legatar să intre în stă st ă pânirea lucrului legat.

b) Condiţiile de fond ale legatului •

legatarul trebuie să s ă aibă aibă capacitate testamentar ă, să se bucure de testamenti factio

•

sarcina execută executării legatelor revenea celui instituit moş mo ştenitor.

pasiva;

Vechiul drept roman nu cunoş cuno ştea vreo îngr ădire a libertăţ libertăţii ii de a dispune prin legat, astfel încât, în mod frecvent, după dup ă executarea legatelor, cel instituit moş mo ştenitor constata că că activul succesiunii s-a epuizat şi că el, instituitul, are de plă pl ătit datoriile succesorale. Ca atare, moş moştenitorul, în asemenea cazuri, nu numai că c ă nu se îmbogăţ îmbog ăţea, ea, dar suferea o pagubă pagub ă, motiv 131



Facultatea de DREPT

pentru care, frecvent, cei instituiţ institui ţi repudiau moş moştenirea în paguba creditorilor defunctului, care nu-ş nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă crean ţă.. De aceea, au fost adoptate m măăsuri legislative pentru a se îngr ădi libertatea de a dispune prin legat. Prin Legea Furia testamentaria din anul 169 î. e. n. s-a stabilit că c ă bunul legat nu poate valora mai mult de 1000 de aaşşi, iar printr-o dispoziţ dispozi ţie a Legii Voconia, din acelaş acelaşi an, s-a prevă prevăzut că că legatarul nu poate dobândi mai mult decât cel instituit mo ştenitor. Cele două dou ă legi sau dovedit ineficiente, întrucât testatorul putea include în testamentul s ău un numă număr foarte mare de legate a că căror valoare să s ă nu depăş depăşeasc eascăă 1000 de aş aşi, încât în final se ajungea la acelaş acela şi rezultat, şi anume epuizarea activului succesoral. Iată Iată de ce în vremea lui August s-a dat Legea Falcidia (40 î. e. n.), prin care s-a stabilit că moş moştenitorul trebuie să să dobândească dobândească cel puţ puţin un sfert din valoarea succesiunii, iar dacă dac ă moş moştenitorul nu dobândea acel sfert din mo ştenire, legatele urmau a fi reduse în mod propor ţional. •

cea de a treia condiţ condi ţie de fond a legatelor este cuprinsă cuprins ă în regula catoniană catoniană, singura regulă regulă

de drept roman care poartă poart ă numele creatorului ei (Cato cenzorul). Potrivit acestei reguli, legatul care este nul în momentul întocmirii testamentului va r ămâne nul pentru totdeauna, de unde decurge consecin ţa că noile împrejur ări ce apar între momentul întocmirii testamentului şi momentul mor ţii testatorului nu pot fi luate în considerare şi nu vor produce nici un efect asupra legatului nul. Spre exemplu, dac ă testatorul dispune prin legatul per vindicationem de un bun care nu se afl ă în proprietatea sa, legatul este nul, pentru c ă nimeni nu poate transmite proprietatea unui lucru care nu-i apar ţ apar ţine. Dar, după dup ă întocmirea testamentului este posibil ca testatorul să s ă dobândească dobândească proprietatea asupra acelui lucru. În această această situaţ situaţie, legatul poate fi executat, dar, cu toate acestea, r ămâne nul, deoarece a fost nul în momentul întocmirii testamentului. c) Sancţiunea legatului sancţionat prin acţ ac ţiunea în revendicare, în virtutea calităţ calit ăţii ii Legatul per vindicationem era sancţ de proprietar a legatarului. Totodată Totodat ă, legatarul per vindicationem putea intenta şi o acţ acţiune personală personală, numită numită actio ex testamento, dacă dacă avea intenţ intenţia de a se considera legatar per sanc ţionat printr-o acţ ac ţiune damnationem, întrucât legatul per damnationem era întotdeauna sancţ personală personală. Prin acţ acţiunea personală personală actio ex testamento era sancţ sancţionat şi legatul sine sinend ndii modo modo. sancţionat prin actio familiae herciscundae, acţ ac ţiune prin Legatul pre praeceptionem era sancţ care se obţ obţinea ieş ieşirea din indiviziune, deoarece în acest caz legatarul este în acela şi timp şi herede, este şi moş moştenitor instituit ca atare în testament. 132



Facultatea de DREPT

B. Fideicomisele Fideicomisul este actul prin care o persoană persoan ă numită numită disponent sau dispună dispunător, roagă roagă pe o altă altă pers persoa oannă numită numită fiduciar să să transmită transmită un bun, o parte dintr-un patrimoniu sau un patrimoniu în integralitatea sa unei a treia persoane, numită numit ă fideicomisar. În mod obiş obi şnuit, fideicomisul era inclus în testament, situaţ situa ţie în care dispună dispunător era chiar testatorul, pe când calitatea de fiduciar o avea cel instituit. Dar fideicomisul putea fi întocmit şi în afara testamentului, f ăr ă a presupune anumite condiţ condi ţii de formă formă sau de fond. De aceea, jurisconsulţ jurisconsulţii au constatat că că prin intermediul fideicomisului care este întocmit în afara testamentului se pot ocoli toate condiţ condi ţiile de formă formă ale testamentului, precum şi unele condiţ condi ţii de fond. Până Până în vremea lui August, fideicomisul nu a fost sanc ţionat juridiceş juridiceşte, ci numai pe plan religios şi pe plan moral, în sensul că c ă acea persoană persoană care nu îndeplinea rugă rug ămintea dispună dispunătorului era lovită lovit ă de infamie, iar infamia producea efecte grave, infamul fiind scos de sub scutul legilor. În vremea lui August, fideicomisul a fost sanc ţionat juridiceş juridiceşte, astfel că că poate fi executat cu concursul organelor judiciare ale statului, chiar dac ă era întocmit în afara testamentului. a) Fideicomisul de familie Pe lângă lângă fideicomisul obiş obi şnuit, romnanii au cunoscut şi fideicomisul de familie, creat cu scopul de a se pă p ăstra anumite bunuri în sânul familiei. Potrivit mecanismului acestui fideicomis, fideicomisarul se transforma automat în fiduciar, încât avea obligaţ obliga ţia de a lă lăsa lucrul respectiv unui urmaş urma ş de-al să său, urmaş urmaş care la rândul lui se transformă transformă din fideicomisar în fiduciar.

b) Fideicomisul de ereditate Romanii au cunoscut şi fideicomisul de ereditate, prin care disponentul putea transmite fideicomisarului întreaga mo moşştenire sau o parte din ea. Cum este şi firesc, fiduciarul refuza în asemenea cazuri să să îndeplinească îndeplinească rugă rugămintea disponentului, întrucât dacă dac ă fideicomisul era inclus în testament, moş moştenitorul, în calitatea sa de fiduciar, avea obligaţ obliga ţia de a trasnmite toate bunurile fideicomisarului şi, totodată totodată, obligaţ obligaţia de a plă pl ăti datoriile succesorale. Pentru a se soluţ soluţiona în spiritul echităţ echităţii ii relaţ relaţiile dintre fiduciar şi fideicomisar, s-au dat o serie de dispoziţ dispozi ţii prin senatusconsultele Pegasian şi Trebelian (57 e. n.), de natur ă să reglementeze relaţ relaţiile dintre fiduciar şi fideicomisar. Pe această aceast ă cale, s-a stabilit că c ă moş mo ştenitorul fiduciar să să-şi păstreze un sfert de moş mo ştenire, limite în care va r ăspunde pentru datoriile moş moştenirii, iar pentru datoriile care grevau restul moş mo ştenirii să să r ăspund spundăă fideicomisarul.

Întrebări şi teste 133





Facultatea de DREPT

Ar ătaţ taţi categoriile de moş moştenitori prevă prevăzute în Legea celor XII Table şi categoriile de

moş moştenitori pretorieni. 

Care erau categoriile de moş mo ştenitori create prin reforma lui Justinian?



Care dintre urmă urm ătoarele forme de testament sunt cunoscute în vechiul drept roman: a) calatis comitiis; b) nuncupativ; c) in procintu; d) militar; e) per aes et libram?



Ce persoane se bucurau de testamenti factio activa?



Care sunt condiţ condi ţiile de formă formă şi de fond ale instituirii moş mo ştenitorului?



Ce era testamantul inoficios?



Ar ătaţ taţi categoriile de moş moştenitori din punct de vedere al dobândirii moş mo ştenirii?



Relataţ Relataţi formele acceptă acceptării moş moştenirii.



Prezentaţ Prezentaţi efectele acceptă acceptării moş moştenirii.



Care erau condiţ condi ţiile necesare intentă intentării petiţ petiţiunii de hereditate?



Definiţ Definiţie legatul şi ar ătaţ taţi formele acestuia.



Ar ătaţ taţi condiţ condiţiile de fond ale legatelor.



Care legate erau sancţ sancţionate prin actio ex testamento ?



Definiţ Definiţi fideicomisul şi ar ătaţ taţi formele acestuia.

134



Facultatea de DREPT

Unitatea 4. Obliga ţiuni – partea general ă Materia obligaţ obligaţiilor cuprinde două două pă păr ţi, şi anume partea generală generală şi partea specială specială. Partea generală generală se mai numeş numeşte şi “teoria generală generală a obligaţ obligaţiilor”, deoarece în această aceast ă materie îş îşi au sediul toate principiile şi regulile cu aplicaţ aplica ţie generală generală, valabile pentru orice izvor de obligaţ obligaţii. Partea specială specială, pe care o denumim şi “izvoarele obligaţ obligaţiilor”, cuprinde fiecare izvor de obligaţ obligaţii în parte, cu elementele şi efectele sale specifice.

4. 1. Definiţia şi elementele obliga ţiei Noţ Noţiunea de “obligaţ “obligaţie” este definită definită în două două texte romane. Primul apar ţine lui Paul, iar cel de al doilea lui Justinian. Definiţ Defini ţia lui Paul presupune mai degrabă degrab ă opoziţ opoziţia dintre conceptul de “obligaţ “obligaţie” şi dreptul real sau actele ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. De aceea, ne referim la definiţ defini ţia obligaţ obligaţiei dată dată de Justinian.

Potrivit lui Justinian , “Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius (Obligaţia este o legă legătur ă de drept prin care suntem solvendae solvendae rei secundum secundum nostrae nostrae civitatis civitatis iura” (Obligaţ siliţ siliţi a plă plăti ceva conform dreptului cetăţ cet ăţii ii noastre). Dacă Dacă în dreptul modern obligaţ obliga ţia este un raport juridic ce se caracterizează caracterizeaz ă printr-un foarte înalt grad de abstractizare, în defini definiţţia lui Justinian conceptul de “obligaţ “obliga ţie” ne este înf ăţi ăţişat incomplet, par ţial. Reţ Reţinem faptul că c ă, potrivit definiţ defini ţiei, obligaţ obligaţia este “vinculum iuris” , adică adică este o legă legătur ă de drept. Prin urmare, este un raport juridic. Dar subiectele, p ăr ţile acestui raport juridic, nu ne sunt înf ăţi Observăm însă însă că c ă se vorbeş vorbeşte numai despre situaţ situa ţia debitorului prin ăţişate expres. Observă cuvintele “suntem constrânş constrân şi a plă plăti ceva”. Pe de altă alt ă parte, situaţ situaţia creditorului este numai sugerată sugerată, în sensul că c ă cealaltă cealaltă parte a raportului juridic nu poate fi decât creditorul. În această această definiţ definiţie, obiectul obligaţ obligaţiei este desemnat prin cuvântul “plată “plat ă”, însă însă termenul de “plată “plată” nu desemnează desemnează obligaţ obligaţia de a remite o sumă sum ă de bani, ci este utilizat cu sensul de dare, facere sau prestare.

Cuvântul “dare” desemnează desemnează obligaţ obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru sau de a constitui un drept real ori de a pl ăti o sumă sumă de bani. Cuvântul “facere” desemnează desemnează obligaţ obligaţia debitorului de a face ceva pentru creditor (spre exemplu, o prestare de servicii) sau de a nu face.

135



Facultatea de DREPT

Cuvântul “prestare” desemnează desemnează obligaţ obligaţia de a procura folosinţ folosin ţa unui lucru f ăr ă a constitui un drept real (spre exemplu, remiterea posesiunii unui lucru). În vocabularul juridic modern, cuvântul “prestaţ “presta ţiune”, derivând din prestare, desemnează desemnează obiectul orică oric ărei obligaţ obligaţii.

Elementele obligaţiei Raportul juridic obligaţ obliga ţional cuprinde urmă urm ătoarele elemente: •

subiectele (o persoană persoan ă numită numită creditor şi o persoană persoană numită numită debitor);

•

obiectul;

•

sancţ sancţiunea.

Subiectele: •

creditorul este subiectul activ al obligaţ obliga ţiei, întrucât are dreptul de a pretinde o plată plat ă.

•

debitorul este subiectul pasiv, întrucât trebuie ssăă execute acea plată plat ă, la nevoie chiar

prin constrângere. Obiectul obligaţ obligaţiei, desemnat în definiţ definiţia lui Justinian prin termenul de “plată “plat ă”, consta din dare, facere sau prestare.

Însă Însă, oricare ar fi fost caracterul material al acestei prestaţ presta ţiuni, ea trebuie să s ă îndeplinească îndeplinească anumite condiţ condiţii, pe care jurisconsulţ jurisconsul ţii romani le-au numit condiţ condi ţiile obiectului obligaţ obligaţiei. Obiectul obligaţ obligaţiei trebuie să să fie: •

•

licit, adică adică în conformitate cu cerinţ cerinţele normelor de drept şi cu cerinţ cerinţele moralei; posibil din punct de vedere fizic fizic şi din punct de vedere juridic;

Imposibilitatea fizică fizică consta din promiterea unui lucru ce nu exista în natur ă natur ă (animal fabulos, precum o sirenă siren ă sau un hipocentaur). Imposibilitatea juridică juridică consta din promisiunea de a transmite un lucru ce nu se afla în circuitul patrimonial, adică adic ă un lucru ce nu avea calitatea de res in patrimonio. •

determinat sau cel puţ pu ţin determinabil (spre exemplu, nu grâu, ci o anumit ă cantitate

de grâu). •

obiectul obligaţ obligaţiei trebuia să să constea dintr-o prestaţ prestaţie pe care debitorul o face pentru

creditorul să său, deoarece în dreptul roman func ţiona principiul relativităţ relativit ăţii ii efectelor contractelor, astfel încât contractele îş î şi produceau efectele numai între p ăr ţile care le-au încheiat. •

obiectul obligaţ obligaţiei trebuia să să prezinte interes pentru pentru creditor, astfel încât, încât, dacă dac ă

debitorul promitea să s ă transmită transmită un lucru ce se afla în patrimoniul creditorului, o astfel de promisiune nu prezenta interes pentru creditor. În ce priveş priveşte sancţ sancţiunea, dreptul de creanţă creanţă este este sancţ sancţionat printr-o acţ acţiune reală reală. În intentio a formulei acţ acţiunii personale, vor figura cuvintele “dare” sau “dare facere oportere”, prin care se exprimă exprimă ideea că că debitorul trebuie să să îndeplinească îndeplinească o prestaţ prestaţiune. 136



Facultatea de DREPT

Dacă Dacă debitorul nu plă pl ătea de bună bună-voie, putea fi chemat în justiţ justi ţie printr-o acţ acţiune de drept strict ( stricti ac ţiune de bună bună credinţă credinţă.. stricti iuris), fie printr-o acţ În a doua fază faz ă a procesului, judecă judec ătorul pronunţ pronun ţa o sentinţă sentinţă (hot (hotăărâre în dreptul modern); dacă dacă era de condamnare, acea sentinţă sentin ţă urma urma a fi pusă pus ă în executare prin mijloacele procedurale de care dispunea pretorul. Obligaţ Obligaţia este un raport juridic de drept personal, care se stabile şte între creditor şi debitor. În anumite texte romane, termenul de “obligaţ “obliga ţie” este utilizat şi în alte sensuri, încât uneori, prin prin cuvâ cuvânt ntul ul “obl “oblig igaaţie” înţ înţelegem nu raportul juridic obligaţ obliga ţional, ci dreptul de creanţă crean ţă al creditorului. Alteori, prin cuvântul “obliga “obligaţţie” înţ înţelegem datoria pe care trebuie să s ă o plă plătească tească debitorul. Cert este că că întotdeauna sensul cu care este utilizat cuvântul “obligaţ “obliga ţie” rezultă rezultă din context.

4. 2. Clasificarea obliga ţiilor În textele romane, obligaţ obliga ţiile sunt clasificate în funcţ func ţie de urmă următoarele criterii: izvoare, sancţ sancţiune şi numă numărul participanţ participanţilor.

A. Clasificarea obliga ţiilor după izvoare Potrivit lui Gaius, obligaţ obligaţiile sunt contractuale sau delictuale, deoarece Gaius considera că obligaţ obligaţiile izvor ăsc fie din contracte ( ex contractu), fie din delicte ( ex delictu). Ulterior, Gaius a înţ înţeles că că această această clasificare nu este completă complet ă, întrucât anumite izvoare de obligaţ obliga ţii nu sunt nici contracte, nici delicte. Iată Iat ă de ce a completat clasificarea originar ă cu un nou element, considerând că că obligaţ obligaţiile izvor ăsc fie din contracte, fie din delicte, fie din alte izvoare de obligaţ obligaţii (variae causarum figurae). Justinian a f ăcut o clasificarea quadripartită quadripartit ă a izvoarelor de obligaţ obliga ţii, considerând că că obligaţ obligaţiile pot izvorî din: •

contracte;

•

quasicontracte;

•

delicte;

•

quasidelicte.

Cu toate că că unii jurisconsulţ jurisconsulţi au constatat că că nici această această clasificare nu este exhaustivă exhaustiv ă, în sensul că că nu include toate izvoarele de obligaţ obliga ţii, doctrina juridică juridică modernă modernă şi-a însuş însuşit clasificarea lui

137



Facultatea de DREPT

Justinian, întrucât ea este extrem de simetric simetricăă şi ne dă dă posibilitatea să să surprindem fizionomia specifică specifică a fiecă fiecărui izvor de obligaţ obliga ţii.

a) Obligaţiile contractuale Se numesc aş aşa deoarece izvor ăsc din contracte. În dreptul modern, prin contract în înţţelegem acea convenţ conven ţie care naş naşte, stinge sau transformă transformă raporturi juridice obligaţ obliga ţionale. În vechiul drept roman însă îns ă, simpla convenţ convenţie a pă păr ţilor nu genera efecte juridice. Acea convenţ convenţie trebuia îmbr ăcată cată într-o formă formă solemnă solemnă; presupunea prezenţ prezen ţa martorilor şi a unor formule solemne pronunţ pronun ţate de că către pă păr ţi. În dreptul clasic apar contractele consensuale, care se formeaz ă prin simpla manifestare de voinţă voinţă.. În evoluţ evoluţia dreptului roman, au apă ap ărut trei mari categorii de contracte, clasificate dup trei criterii: •

după sancţ după sancţiune;

•

după efecte; după

•

după modul de formare. după

În funcţ funcţie de sancţ sancţiunea lor, contractele sunt de drept strict, care erau sanc ţionate prin acţ acţiuni de drept strict, şi de bună bună credinţă credinţă,, care sunt sancţ sancţionate prin acţ ac ţiuni de bună bun ă credinţă credinţă.. Contractele de drept strict se particularizau prin aceea c ă în cazul unui proces declarat între pă păr ţile contractante, judecă judec ătorul interpreta acel contract ad literam, pe când în cazul contractelor de bună bună credinţă credinţă f ăcea o interpretare cu bună bun ă credinţă credinţă a contractului, că c ăutând să să stabilească stabilească intenţ intenţia, voinţ voinţa reală reală a pă păr ţilor ce au încheiat acel contract. În funcţ funcţie de efectele lor contractele puteau fi unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice). Trebuie menţ menţionat că că orice contract este bilateral, pentru că c ă presupune manifestarea de voinţă voin ţă a a două pă două p ăr ţi. Dar, sub aspectul efectelor, contractul poate fi unilateral sau bilateral. Este unilateral atunci când una dintre pă p ăr ţile contractante are calitatea de debitor, iar cealalt ă are calitatea de creditor (spre exemplu, contractul contractul de împrumut sau contractul de depozit). Sunt bilaterale acele contracte prin efectul că c ărora ambele pă p ăr ţi au, în acelaş acelaşi timp, atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor. Deci, contractele bilaterale dau naş na ştere la obligaţ obligaţii în sarcina ambelor pă p ăr ţi (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpă vânzare-cump ărare). Unele contracte devin în mod excepţ excepţional bilaterale imperfecte şi la romani şi la moderni, cum este cazul contractului de mandat, care se na naşşte unilateral, dar care, în cursul execută execut ării sale, poate deveni 138



Facultatea de DREPT

bila bilate tera ral.l. Ast Astfe fel,l, în în caz cazul ul for form mării contractului de mandat numai mandatarul are obligaţ obliga ţia de a da socoteală socoteală mandantului pentru felul în care a dus la bun sfâr şit împuternicirea primită primită. Dacă Dacă îns însă, pe parcursul exercită exercitării acelei împuterniciri mandatarul a f ă f ăcut cheltuieli pe cont propriu, el are dreptul de a primi despă despăgubiri, iar din acel moment contractul de mandat se transform ă din unilateral în bilateral. Sub aspectul modului de formare, contractele pot fi: fi : •

solemne;

•

nesolemne.

La origine şi în întreaga epocă epocă veche contractele au fost solemne, în sensul că c ă simpla convenţ convenţie nu producea efecte juridice, pentru c ă ea trebuia îmbr ăcată cată în forme solemne. În ordinea apariţ apari ţiei lor, contractele solemne au fost urmă urm ătoarele: •

•

sponsio religiosa; iusiurandum liberti;

•

sponsio laica;

•

stipulaţ stipulaţiunea;

•

dot ă); dotis dictio (constituirea de dotă

•

nexum;

•

contractul litteris.

Către sfâr şitul Republicii au apă ap ărut contractele nesolemne, care nu necesitau o form ă specială specială. Contractele nesolemne se clasifică clasific ă în trei mari categorii: •

contractele reale;

•

contractele consensuale;

•

contractele nenumite.

Contractele reale se formeaz formeazăă prin convenţ conven ţia păr ţilor însoţ însoţită ită de remiterea materială material ă a lucrului. Există Există cinci asemenea contracte: •

•

mutuum; fiducia;

•

gajul;

•

comodatul;

•

depozitul. 139



Facultatea de DREPT

Contractele consensuale se formeaz formeazăă prin simpla manifestare de voinţă voin ţă a păr ţilor. Prin urmare, formarea acestor contracte nu reclam ă vreun fapt material din partea celor care contractează contractează. De aceea, s-a afirmat pe drept cuvânt c ă apariţ apariţia contractelor consensuale marchează marchează momentul de maximă maxim ă abstractizare a formei juridice din care se nasc raporturi juridice obligaţ obligaţionale. Romanii au cunoscut patru contracte consensuale: •

vânzarea;

•

locaţ locaţiunea;

•

societatea;

•

mandatul.

Contractele nenumite se formează formeaz ă prin convenţ convenţia pă p ăr ţilor urmată urmată de executarea obligaţ obliga ţiei de că c ătre una dintre pă p ăr ţi. Această Această înseamnă înseamnă că c ă, în cazul contractelor nenumite, pentru una dintre pă păr ţi formarea contractului echivalează echivaleaz ă cu executarea lui (spre exemplu, dezrobirea unui sclav, schimbul, precario). În dreptul clasic şi postclasic au apă apărur şi alte convenţ convenţii generatoare de obligaţ obliga ţii, ceea ce înseamnă înseamnă că, practic, dacă dac ă acele convenţ conven ţii generau obligaţ obliga ţii, erau considerate ca fiind contracte. Totuş Totuşi, romanii nu le-au recunoscut valoarea de contracte, pentru c ă erau conservatori, şi au considerat că că în afara contractelor formale, reale, consensuale şi nenumite, nu mai pot apare şi alte contracte (au închis lista contractelor). Ulterior, via ţa i-a constrâns să să admită admită că şi alte convenţ convenţii generează generează raporturi juridice obligaţ obliga ţionale. Atunci au denumit acele convenţ conven ţii generatoare de obligaţ obliga ţii pacte.

b) Obligaţii quasicontractuale izvor ăsc din quasicontracte. Quasicontractele Quasicontractele produc efecte juridice asemă asemănătoare cu cele ale contractelor. contractelor. Noţ Noţiunea de “quasicontract” a fost creată creat ă din expresia “quasi ex contractu” (ca şi din contract). Quasicontractul este un fapt licit care genereaz genereazăă efecte juridice similare celor ale contractului Sub aspectul modului de formare, spre deosebire de contract, care este o conven ţie, quasicontractul este un fapt licit, permis de lege şi de bunele moravuri. Sub aspectul efectelor însă îns ă, nu sunt deosebiri între contracte şi quasicontracte. Spre exemplu, gestiunea de afaceri este un quasdicontract şi constă constă din faptul administr ării bunurilor unei persoane f ăr ă ştirea ei. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic, dar, cu toate acestea, produce efecte similare contractului de mandat. Spre exemplu, dac ă stingi incendiul care cuprinsese casa unui vecin 140



Facultatea de DREPT

sau repari casa unui vecin f ăr ă ca vecinul să s ă aib a ibăă de d e ştire, dar vecinul trebuie să s ă te plă plătească tească pentru pentr u aceasta ace asta..

c) Obligaţii delictuale izvor ăsc din delicte. Delictele sunt fapte potrivnice legii, cauzatoare de prejudicii, care dau na ştere obligaţ obligaţiei delincventului delincventul ui de a repara prejudiciul cauzat sau de a plă plăti o amendă amendă.

d) Obligaţiile quasidelictuale izvor ăsc din quasidelicte. Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care provoac ă efecte similare delictelor. Au apă ap ărut datorită datorită faptului că că, find conservatori, romanii au considerat că c ă lista faptelor delictuale este închisă închis ă încă înc ă din epoca veche şi că c ă viaţ via ţa nu mai poate scoate la iveală iveal ă şi alte fapte cauzatoare de prejudicii (delicte). Atunci, aceste fapte au fost denumite quasidelicte, de şi nu dispuneau de criterii clare pentru a distinge delictele de quasidelicte. Urmă Urmăm totuş totuşi această această clasificare, deoarece textele o impun ca atare.

B. Clasificarea obliga ţiilor după sancţiune În funcţ funcţie de sancţ sancţiune, obligaţ obligaţiile pot fi: •

civile;

•

naturale.

sancţionate printr-o acţ ac ţiune pusă pus ă la îndemâna a) Obligaţiile civile sunt cele sancţ creditorului. Astfel, dacă dac ă debitorul nu-ş nu- şi execută execut ă obligaţ obligaţia la termen din proprie ini ţiativă iativă poate fi constr c onstrâns âns să s ă-şi execute acea obligaţ obliga ţie pe calea unei acţ ac ţiuni în justiţ justi ţie. sancţionate pe cale de acţ ac ţiune, ci pe cale de b) Obliga ţiile naturale nu sunt sancţ excepţ excep ţiune. În cazul obligaţ obliga ţiilor naturale, dacă dac ă debitorul nu plă pl ăteş te şte de bună bun ă-voie, nu poate fi constrâns să să facă fac ă plata, iar creditorul nu are acţ ac ţiune împotriva lui. Dacă Dac ă însă îns ă debitorul plă pl ăteş te şte de bună bun ă-voie, nu poate cere restituirea pl ăţii c ă el nu ăţii pe care a f ăcut-o astfel, pentru că se află află în situaţ situaţia aceluia care a f ăcut plata lucrului nedatorat. Numai cel care face plata lucrului nedatorat poate cere restituirea pl plăţ ii. Or, în cazul nostru cel care a f ăcut plata a ăţii. executat o obligaţ obliga ţie (o obligaţ obliga ţie naturală naturală, dar, totuş totuşi, o obligaţ obliga ţie). Iar dacă dac ă va pretinde prin acţ ac ţiunea în repetire să s ă i se restituie plata pe care a f ă f ăcut-o, creditorul se va ap ăra cu succes pe cale de excepţ excep ţie, opunând debitorului s ău excepţ excepţiunea lucrului natural datorat şi plă pl ătit. Şi pentru pentr u că debitorul care a plă pl ătit de bună bună-voie nu poate recupera plata f ăcută cut ă, afirmă afirmăm că obligaţ obliga ţia naturală natural ă este sancţ sancţionată ionat ă prin excepţ excep ţia opusă opus ă de creditorul care a primit aceast ă plată plat ă şi nu poate fi constrâns să s ă o restituie.

C. Clasificarea obliga ţiilor după numărul participan ţilor 141



Facultatea de DREPT

În funcţ funcţie de numă numărul participanţ participanţilor avem obligaţ obligaţii cu un singur debitor şi un singur creditor, precum şi obligaţ obligaţii cu pluralitate de subiecte. În cazul obligaţ obliga ţiei cu pluralitate de subiecte se disting două dou ă situaţ situaţii: •

pă păr ţile se află află pe picior de egalitate;

•

pă păr ţile nu sunt pe picior de egalitate.

obliga ţiile a) În cazul în care părţile sunt pe picior de egalitate vom distinge între obligaţ conjuncte şi obligaţ obligaţiile solidare.

Obligaţiile conjuncte constituie regula raportului juridic cu pluralitate de subiuecte, întrucât sunt guvernate de principiul divizibilit ăţii creanţelor şi datoriilor. Astfel, dacă dac ă vor fi mai ăţii creanţ mulţ mulţi creditori, fiecare dintre ei va putea s ă valorifice numai partea sa din creanţă crean ţă,, iar dacă dacă există există mai mulţ mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa de datorie.

Obligaţiile coreale (solidare) În cazul obligaţ obligaţiilor coreale, care constituie o excepţ excep ţie de la regulă regulă, dacă dacă sunt mai mulţ mulţi creditori, oricare dintre ei va putea valorifica întreaga crean ţă. dacă sunt mai mulţ mulţi debitori, ţă. Simetric, dacă fiecare dintre ei va putea fi ţinut pentru întreaga datorie. Ca atare, în cazul obligaţ obliga ţiei conjuncte vom avea pluralitate de obiecte, atâtea obiecte câte pă păr ţi sunt şi unitate de raport juridic obliga ţional, raport juridic unic ce se va stinge numai dup ă ce ultimul creditor îş î şi valorifică valorifică dreptul de creanţă crean ţă sau sau după după ce ultimul debitor îş î şi plă pl ăteş teşte partea sa din datorie. La obligaţ obligaţiile coreale însă îns ă, avem mai multe raporturi juridice obligaţ obliga ţionale, atâtea câte pă păr ţi sunt, raporturi juridice distincte, dar avem un singur obiect. Oricare creditor poate cere tot, oricare debitor poate plă pl ăti tot. Dacă Dacă unul dintre debitori va face plata sau dac ă unul dintre creditori îş îşi valorifică valorifică dreptul, toate celelalte raporturi juridice obliga ţionale se sting din lipsă lips ă de obiect (obiectul este un element al obligaţ obliga ţiei; nu poate exista obligaţ obliga ţie f ăr ă obiect). dou ă situaţ situaţii: b) Dacă părţile nu sunt pe picior de egalitate, vor exista două •

adstipulatio;

•

adpromissio.

Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor se al ătur ă creditorului principal. Creditorul principal se numeş nume şte adstipulator , deoarece dreptul lui de creanţă crean ţă s-a s-a nă născut dintr-un contract verbal numit adstipulatio. Adstipulatorul este un creditor veritabil numai în raport cu debitorul, nu şi în raport cu creditorul principal. Astfel, el poate s ă-l urmă urmărească rească în justiţ justiţie pe

142



Facultatea de DREPT

debitor şi poate obţ obţine plata de la acel debitor, dar nu o poate p ăstra pentru sine, ci trebuie să s ă o transmită transmită creditorului principal. ), se Adpromissio este actul prin care un debitor accesor, numit garant ( adpromissor ), ală alătur ă debitorului principal. Acest garant promite creditorului şi ceea ce i-a promis şi debitorul principal. Numai în cazul în care debitorul principal se dovede şte a fi insolvabil creditorul poate să-l cheme în justiţ justiţie pe garant. În acest fel, creditorul este pus la ad ă post de insolvabilitatea debitorului.

143



Facultatea de DREPT

144



Facultatea de DREPT

4. 3. Elementele contractelor Elementele contractelor sunt de două dou ă feluri: •

elemente esenţ esenţiale;

•

elemente accidentale.

4. 3. 1. Elementele esen ţiale Sunt acele elemente care dau identitate contractului, sunt acele elemente f ăr ă de care un contract nu poate lua naş na ştere. Elementele esenţ esenţiale ale contractului sunt în numă num ăr de trei: •

obiectul;

•

consimţă consimţămnântul; mnântul;

•

capacitatea.

A. Obiectul Obiectul contractului este susceptibil de două dou ă sensuri: •

într-un prim sens (în sens strict), obiectul contractului se confund ă cu efectele

contractului, se confundă confund ă cu raportul juridic obligaţ obliga ţional, pentru că c ă rolul contractului este acela de a da naş na ştere unei obligaţ obliga ţii. Cu această aceast ă ocazie preciză preciz ăm că în dreptul roman (ceea ce este pozitiv) contractul este numai generator de obliga ţii. Iar dacă dacă din contract rezultă rezult ă pentru debitor obligaţ obliga ţia de a transmite proprietatea, proprietatea, debitorul trebuia să s ă recurgă recurgă la alt act, distinct, prin care să să transmită transmită dreptul de proprietate. Menţ Men ţionă ionăm că în dreptul modern contractul este translativ de proprietate. •

într-un alt sens, în sens larg,obiectul contractului se confund ă cu obiectul obligaţ obliga ţiei şi

va consta din dare, facere sau prestare.

B. Consimţământul Consimţă Consimţământul mântul sau consensul vine de la “cum sentire”, prin care se înţ înţelegea o pă părere comună comună cu cealaltă cealaltă parte. Consimţă Consimţământul mântul este manifestarea de voinţă voin ţă a a uneia dintre pă p ăr ţi în sensul dorit de cealaltă cealalt ă parte. În dreptul roman există exist ă cauze care duc la inexistenţ inexistenţa consimţă consimţământului, mântului, precum şi cauze care viciază viciază consimţă consimţământul. mântul.

B. 1. Cauzele care distrug consim ţământul sunt: •

neseriozitatea;

•

eroarea;

•

violenţ violenţa fizică fizică. 145



Facultatea de DREPT

consim ţământul mântul a fost dat în glumă glum ă sau când a fost a) Neseriozitatea apare atunci când consimţă dat în împrejur ări care atestă atestă indubitabil că că partea nu a intenţ inten ţionat să să se oblige (spre exemplu, afirmaţ afirmaţia actorului pe scenă scen ă). înţelegerea greş greşită ită a unor împrejur ări. Dacă Dacă nu vizează vizează interesele b) Eroarea este înţ pă păr ţilor, eroarea nu afectează afecteaz ă consimţă consimţământul. mântul. Alteori însă îns ă, ea duce la inexistenţ inexisten ţa consimţă consimţământului mântului pă păr ţilor. În patru cazuri eroarea duce la nulitatea contractului: •

error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic);

•

identităţii ii persoanei); error in persona (eroarea asupra identităţ

•

identit ăţii ii lucrului); error in corpore (eroarea asupra identităţ

•

calit ăţilor ilor esenţ esenţiale ale lucrului). error in substantia (eroarea asupra calităţ

juridic ă a contractului. Apare atunci când Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridică una dintre pă păr ţi a intenţ intenţionat să să încheie un anumit contract, iar cealaltă cealalt ă parte a crezut că că este vorba despre un alt contract. Spre exemplu, Primus intenţionează ionează să să vândă vândă un lucru, iar Secundus crede că că acel lucru i Primus intenţ se donează donează. În această această situaţ situaţie, nu avem nici vânzare, nici donaţ dona ţie, pentru că că nu avem consimţă consimţământ. mânt. p ăr ţi. Apare atunci Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre pă când Primus intenţ intenţionează ionează să încheie un contract cu Secundus şi, în realitate, contractul este încheiat cu Tertius. Error in corpore este eroarea cu privire la obiectul material al contractului. Apare atunci când o parte intenţ inten ţionează ionează să să transmită transmită un lucru, iar partea cealaltă cealalt ă crede că că primeş primeşte un alt lucru. Spre exemplu, Primus intenţ intenţionează ionează să transmită transmită teren, pe când Secundus crede ca va primi o casă casă. calit ăţile ile esenţ esenţiale ale lucrului, adică adic ă ale Error in substantia este eroarea cu privire la calităţ obiectului material al contractului. Se numesc esenţ esen ţiale acele calităţ calităţii ce au determinat partea să să intenţ intenţioneze să să dobândească dobândească acel lucru. Apare atunci când partea intenţ inten ţionează ionează să dobândească dobândească un lucru confecţ confecţionat dintr-o anumită anumită materie şi, în realitate, dobândeş dobândeşte un lucru din altă alt ă materie. Spre exemplu, aramă aram ă în loc de aur. Eroarea asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substan ţei lucrului. dacă era exercitată exercitată asupra unei persoane, distrugea consimţă consim ţământul, mântul, c) Violenţa fizică, dacă deoarece victima violenţ violen ţei fizice nici mă măcar nu-ş nu-şi putea exprima voinţ voin ţa (spre exemplu, contractul era semnat prin for ţarea mâinii). B. 2. Cauzele care viciaz ă consimţământul sunt: •

teama (metus);

dolul (dolus). a) Teama ( metus) •

146



Facultatea de DREPT

Prin teamă teamă, în sens, juridic, înţ înţelegem violenţ violenţa care se exercită exercit ă asupra unei persoane pentru a o determina să să încheie contractul. Încă Încă din epoca veche, romanii au f ăcut distincţ distincţia între: •

violenţ violenţa fizică fizică;

violenţ violenţa psihică psihică (vis psihica). constă din ameninţ ameninţarea unei pă p ăr ţi cu un r ău pentru a o determina să să Violenţa psihică constă încheie contractul. Potrivit concepţ concepţiei originare, romanii considerau că c ă o voinţă voinţă constrâns constrânsăă este totuş totuşi o voinţă voinţă,, astfel că că violenţ violenţa psihică psihică nu afecta consimţă consimţământul. mântul. Trebuie avut în vedere faptul c ă în vechiul drept contractele erau guvernate de formalism, se încheiau în faţ fa ţa martorilor, încât este greu de presupus c ă în acele condiţ condiţii se putea exercita violenţ violenţa psihică psihică. Spre sfâr şitul Republicii asistă asistăm la decă decăderea formalismului, moment din care contractele încep a se încheia prin simpla manifestare de voin ţă a pă păr ţilor. În noile împrejur ări, violenţ violenţa psihică psihică a devenit posibilă posibil ă. Din acel moment, violenţ violen ţa psihică psihică a fost sancţ sancţionată ionată pe cale de acţ ac ţiune prin actio metus şi pe cale de excepţ excepţiune prin exceptio metus. Astfel, victima violenţ violen ţei psihice care intenţ intenţiona să să ob obţţină ină anularea contractul încheiat sub imperiul violen ţei psihice, avea la îndemână îndemân ă actio metus, pe care o intenta în justiţ justiţie. Dar, dacă dacă autorul violenţ violenţei psihice chema în judecată judecat ă pe victima violenţ violenţei, aceasta se apă apăra cu succes pe cale de excepţ excep ţie, opunând în apă ap ărare exceptio metus. b) Dolul ( dolus) •

Dolul sau înş înşelă elăciunea în contract constă constă din mijloacele viclene sau manoperele dolosive pe care una din pă p ăr ţi le utilizează utilizează, în scopul de a determina cealaltă cealalt ă parte să să încheie contractul. A fost sancţ sancţionat la sfâr şitul Republicii, în vremea lui Cicero, la sugestia acestuia, de c ătre prietenul să său, pretorul pretorul Aquilius Aquilius Gallus. S-au creat pe această aceast ă cale: •

înşelă elăciunii lua iniţ iniţiativa anulă anulării contractului; actio de dolo, prin care victima înş

•

înşelă elăciunii o putea opune cu succes autorului dolului, exceptio doli, pe care victima înş

dacă dacă era chemată chemată în judecată judecată de că către acesta. Trebuie reţ reţinut că că actio metus şi actio de dolo nu sunt acţ acţiuni pentru anularea contractului, pentru că c ă romanii nu au cunoscut asemenea acţ ac ţiuni. Ele sunt numai procedee în anulare, prin intermediul că c ărora anularea contractului se obţ ob ţine pe cale indirectă indirectă, deoarece ambele acţ acţiuni menţ menţionate sunt arbitrare. Or, în cazul acţ ac ţiunilor cu cauză cauz ă arbitrar ă, judecă judecătorul are o dublă dubl ă calitate: calitatea de arbitru şi calitatea de judecă judec ător propriu-zis. În calitate de arbitru, dupăă ce se convingea de temeinicia pretenţ dup preten ţiilor reclamantului, ordona pârâtului să s ă renunţ renunţe la pretenţ pretenţiile sale. Dacă Dacă pârâtul se supunea ordinului, litigiul se soluţ solu ţiona, iar, dacă dac ă nu-l executa, pârâtul suferea consecinţ consecinţe extrem de grave. În ipoteza noastr ă noastr ă, să presupunem că c ă victima 147



Facultatea de DREPT

violenţ violenţei sau înş înşelă elăciunii se adresează adresează judecă judecătorului. Acesta, în calitate de arbitru, dacă dac ă constata că reclamantul a fost victima înş în şelă elăciunii sau a violenţ violen ţei, considera pretenţ pretenţiile reclamantului ca fiind juste, situaţ situaţie în care ordona pârâtului să s ă renunţ renunţe la contract. Dacă Dac ă pârâtul renunţă renunţă la contract, se ajunge pe cale indirectă indirect ă la anularea contractului. Dacă Dac ă nu renunţ renunţa la executarea contractului, pârâtul suferea consecinţ consecin ţe atât de grave, încât prefera să s ă execute ordinul arbitrului şi să renunţ renunţe la contractul încheiat sub imperiul violenţ violen ţei sau al dolului. Deci, acţ acţiunile sunt numai procedee în anulare, deoarece, prin intermediul lor, anularea contractului se realiza pe cale indirectă indirect ă.

C. Capacitatea Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. Pentru ca o persoană persoan ă să poată poată încheia un contract de drept civil sau de drept al ginţ gin ţilor, trebuia să să aibă aibă capacitate juridică juridic ă. Cetăţ Cetăţeanul eanul sui iuris poate încheia orice contract, pentru c ă avea capacitate juridică juridic ă deplină deplină. Latinul are ius commercii şi, ca atare, poate încheia acte juridice în conformitate cu dreptul civil. Persoanele alieni iuris, fiii de familie, nu pot încheia în nume propriu acte juridice ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias. Peregrinii pot încheia conracte în conformitate cu dreptul gin ginţţilor. 4. 3. 2. Elementele accidentale ale contractelor Se numesc accidentale, deoarece contractul poate fi valabil încheiat chiar şi în lipsa lor, căci elementele accidentale se vor introduce în contract numai prin voin ţa pă păr ţilor. Dintre elementele accidentale menţ menţionă ionăm termenul şi condiţ condiţia. A. Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Dacă Dacă acel eveniment viitor şi sigur afectează afectează exigibilitatea unui drept, termenul se numeş numeşte suspensiv. Dacă Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea unui drept, atunci termenul se numeş numeşte extinctiv. În cazul contractului încheiat cu termen suspensiv, drepturile şi obligaţ obligaţiile pă păr ţilor se nasc încă încă din momentul încheierii contractului, dar dreptul de crean ţă ţă al debitorului nu va putea fi valorificat valorific at pe cale judiciar ă judiciar ă, adică adică prin proces, înainte de ajungerea la termen, deoarece, cu toate că c ă există există, dreptul de creanţă crean ţă nu nu este exigibil. Rezultă Rezult ă că c ă este exigibil numai acel drept care poate fi valorificat printr-un proces intentat împotriva debitorului. Spre exemplu, se încheie un contract de împrumut între Primus şi Secundus, contract în care figurează figurează clauza conform că c ăreia Secundus va trebui să s ă restituie lucrul la calendele lui aprilie. Până Până la acel termen datoria debitorului există exist ă, dar acel drept nu este exigibil, de vreme ce 148



Facultatea de DREPT

debitorul nu poate fi constrâns să s ă plă plătească tească înainte de termen. Dacă Dac ă totuş totuşi, creditorul intentează intenteaz ă acţ acţiunea înainte de termen, aceasta va fi respins ă. Astfel, după după ajungerea la termen, creditorul nu va putea intenta o nouă nou ă acţ acţiune, deoarece dreptul să s ău a fost dedus în justiţ justiţie cu ocazia primului proces şi s-a stins în virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio, iar acolo unde nu există există drept, nu poate exista acţ ac ţiune. În cazul contractului încheiat cu termen extinctiv, creanţ crean ţa şi, corespunză corespunzător, datoria se vor stinge prin ajungerea la termen. A Aşşa este, spre exemplu, contractul de rentă rent ă viager ă, prin care debitorul se obligă oblig ă a plă pl ăti o sumă sumă de bani creditorului să s ău până până la moartea acestuia. Moartea este un eveniment viitor şi sigur care, aş a şa cum am vă văzut, duce la stingerea unui drept.

B. Condiţia Este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naş naşterea sau stingerea unui drept. La o atentă atentă analiză analiză, observă observăm că termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când condiţ condiţia este un eveniment viitor şi nesigur. Pe de altă alt ă parte, termenul afectează afectează exigibilitatea sau stingerea unui drept, pe când condiţ condi ţia afectează afectează naş naşterea sau stingerea unui drept. Când condiţ condiţia afectează afectează naş naşterea unui drept, se numeş nume şte suspensivă suspensivă, iar atunci când afectează afectează stingerea unui drept, se numeş nume şte rezolutorie sau extinctivă extinctiv ă. Condiţ Condiţia suspensivă suspensivă duce la naş naşterea unui drept. Spre exemplu, Primus îi promite lui să-i plă plătească tească 1000 de sester ţi, dacă dacă Tertius s-ar întoarce viu din r ăzboiul cu galii. Până Pân ă Secundus să la îndeplinirea acelei condiţ condi ţii suspensive, dreptul de creanţă crean ţă nu nu există există. El se va naş naşte numai dacă dacă se îndeplineş îndeplineşte condiţ condiţia suspensivă suspensivă, adică adică dacă dacă Tertius se va întoarce viu din r ăzboiul cu galii. Dacă Dacă titularul creanţ creanţei intentează intentează o acţ acţiune înainte de îndeplinirea condiţ condi ţiei, acţ acţiunea sa va fi respinsă respinsă, deoarece el este un fals creditor, întrucât efectele contractului sunt blocate, ele urmând a se declanş declanşa la îndeplinirea condiţ condi ţiei. Condiţ Condiţia rezolutorie duce la stingerea unui drept. Spre exemplu, Primus Primus încheie un contract de vânzare cu Secundus cu condiţ condiţia ca în termen de un an să s ă nu primească primească un preţ preţ mai mare. Dacă Dacă se îndeplineş îndeplineşte condiţ condiţia şi Primus primeşte un preţ preţ mai mare, contractul se va rezilia şi păr ţile îş îşi vor Primus primeş restitui prestaţ prestaţiile. Dacă Dacă dimpotrivă dimpotrivă, condiţ condiţia nu se îndeplineş îndeplineşte, dreptul de creanţă crean ţă devine devine definitiv şi se consolidează consolidează.

4. 4. Efectele obliga ţiilor 4. 4. 1. Executarea obliga ţiilor Efectul normal al obligaţ obligaţiei consta în executarea ei, deoarece numai prin executarea obliga ţiei de că către debitor creditorul îş îşi poate valorifica dreptul de creanţă crean ţă.. Dar, în legă legătur ă cu executarea obligaţ obliga ţiei se ridică ridică o serie de probleme: •

în legă legătur ă cu pă păr ţile care participă particip ă la raportul juridic obligaţ obliga ţional; 149



Facultatea de DREPT

cu privire la persoanele care pot fi constrânse să s ă execute acele obligaţ obligaţii. La romani a funcţ func ţionat principiul relativit ăţii efectelor contractului , potrivit că c ăruia “res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractele încheiate între unii nici nu vată vatămă, nici nu profită profit ă altora). Adică Adic ă, orice contract produce efecte numai între p ăr ţi. Prin pă păr ţi contractante, romanii înţ în ţelegeau: •

•

•

persoanele care au încheiat contractul; moş moştenitorii acestor persoane;

creditorii lor chirografari. Din acest principiu general al relativităţ relativit ăţii ii efectelor contractului decurg alte trei principii speciale: •

•

principiul nulităţ nulităţii ii stipulaţ stipulaţiunii pentru altul;

•

principiul nulităţ nulităţii ii promisiunii pentru altul;

principiul nereprezentă nereprezentării în contracte. Treptat, acest ultim principiu special a fost înlă înl ăturat par ţial.

•

A. Nulitatea stipula ţiunii pentru altul Stipulaţ Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat î ncheiat prin întrebare şi r ăspuns. Stipulaţ Stipulaţiunea obiş obişnuită nuită urmează urmează să-şi producă producă efectele între pă păr ţile care au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl întreabă întreabă pe Secundus “Promiţ “Promiţi să-mi dai 1000 de seter ţi?”.Secundus r ăspunde: “Promit”. Acest contract produce efecte între p ăr ţi. Dar stipulaţ stipulaţiunea pentru altul urmează urmeaz ă să să producă producă efecte pentru o ter ţă persoan ţă persoanăă ce nu a participat la încheierea contractului. Spre exemplu, Primu întreabă pe Secundus: “Promiţ “Promiţi să îi dai 1000 de Primuss îl întreabă sester ţi lui Tertius?”. Secundus r ăspunde “Promit”. O asemenea promisiune este nulă nul ă şi faţă faţă de Primus, şi faţă faţă de Tertius, deoarece, dacă dacă plăteş teşte lui Tertius, există există două două posibilităţ posibilităţi: i: Secundus nu-i plă •

apăr ă cu s ă fie chemat în justiţ justi ţie de că către Primus. În acest caz, Secundus se apă Secundus să

succes, ar ătând că că Primus nu are un interes în contract, iar cel care nu are un interes în contract nu poate intenta acţ ac ţiune în justiţ justiţie. •

Dacă Dacă Secudus va fi chemat înjustiţ înjusti ţie de că către Tertius, se va apă apăra cu succes, afirmând

că lui Tertius nu i-a promis nimic, de vreme ce el nu a participat la încheierea contractului. Aceste consecinţ consecinţe practice ale instanţ instanţelor au fost consacrate prin principiul nemo alteri (nimeni nu poate stipula pentru altul). stipulari potest (nimeni Acest procedeu al stipulaţ stipula ţiunii pentru altul prezintă prezint ă o utilitatea practică practic ă deosebită deosebită, deoarece prin această aceast ă stipulaţ stipulaţiune, două două operaţ operaţii juridice distincte pot fi înlocuite printr-una singur ă. Spre exemplu, Secundus datorează datorează 1000 de sester ţi lui Primus, iar Primus îi datorează datorează 1000 de sester ţi lui Tertius. În acest caz, în loc să s ă se facă facă dou douăă plăţ plăţi,i, se face o singur ă plată plată, 150



Facultatea de DREPT

deoarece, dacă dacă Secundus plă plăteş teşte 1000 de sester ţi lui Tertius, se stinge obligaţ obligaţia lui Secundus faţă faţă de Primus, precum şi obligaţ obligaţia lui Primus faţă faţă de de Tertius. De aceea, romanii au avut interesul ca stipulaţ stipula ţiunea pentru altul să să fie executorie. Pentru ca stipulaţ stipulaţiunea pentru altul să s ă devină devină executorie, romanii au recurs la stipul (stipulaţiunea unei stipulati atio o poen poenae ae (stipulaţ penali penalittăţi). după încheierea stipulaţ stipulaţiei pentru altul şi urma să să-şi producă producă efectele ăţi). Aceasta se încheie după între pă păr ţi, că căci în cazul acestei stipulaţ stipulaţiuni Primus întreabă pe Secundus: “Dacă “Dacă nu-i plă plăteş teşti 1000 de Primus îl întreabă sester ţi lui Tertius, promiţ promiţi să să-mi plă plăteş teşti mie 5000 de sester ţi?”. Secundus r ăspunde “Promit”. Această Aceast ă stipulaţ stipulaţiune este valabilă valabil ă, pentru că c ă se încadrează încadrează în cerinţ cerinţele relativităţ relativit ăţii ii efectelor contractului, astfel încât dac dacăă Secundus nu execută execut ă stipulaţ stipulaţiunea nevalabilă nevalabil ă şi să-i plă pl ătească tească 1000 de sester ţi lui Tertius, va trebui să s ă o execute pe cea valabilă valabil ă şi să-i plă plătească tească 5000 de sester ţi lui Primus fa ţă de de acest mecanism, Secundus are tot interesul Prim us. Prin urmare, faţă să execute stipulaţ stipula ţiunea nevalabilă nevalabil ă, pentru că c ă altfel ar fi plă pl ătit mai mult. În acest fel, stipulaţ stipula ţiunea pentru altul a devenit executorie.

B. Nulitatea promisiunii pentru altul Nulitatea promisiunii pentru fapta altuia se exprimă exprim ă în principiul nemo alienum factum promitere potest (nimeni nu poate promite fapta altuia). În acest caz, Primus îi promite lui c ă Tertius îi va da 1000 1000 de sester ţi. Această Această promisiune nu este valabilă valabil ă. Astfel, dacă dacă Secundus că cheamă în justiţ justiţie pe Primus, Primus se apă apăra cu succes spunând că c ă el nu a promis Secundus îl cheamă fapta sa. Dacă Dacă va fi chemat în justiţ justi ţie Tertius, şi acesta acesta se va apă apăra cu succes spunând că c ă el nu ia promis nimic. Atunci, pentru ca o asemenea promisiune s ă producă producă efecte juridice, romanii i-au modificat forma. Potrivit formei modificate, Primus îi promitea lui Secundus că va proceda de aşa manier ă, încât să să îl determine pe Tertius să s ă-i plă plătească tească 1000 de sester ţi. Dacă Dacă Tertius nu-i va plă plăti lui Secundus 1000 de sester ţi, va fi chemat cu succes în justi ţie Primus, deoarece Primus a promis fapta sa, şi anume că că-l va determina pe Tertius să să-i plă plătească tească 1000 de sester ţi. C. Reprezentarea în contracte Prin reprezentarea în contract înţ în ţelegem acel sistem juridic, în virtutea că c ăruia un pater obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias. familias se obligă Acel pater familias care dă dă o împuternicire altui pater familias în vederea execută execut ării unui contract se numeş numeşte reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se numeş numeşte reprezentant. În funcţ funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract poate fi: •

•

perfectă perfectă; imperfectă imperfectă. 151



Facultatea de DREPT

În cazul reprezentă reprezent ării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se produc asupra reprezentatului. Deş De şi contractul este încheiat de că c ătre reprezentant, reprezentatul va deveni creditor sau debitor. În cazul reprezentă reprezent ării imperfecte, reprezentatul se obligă oblig ă ală alături de reprezentant, ceeea ce înseamnă înseamnă că în cazul reprezentă reprezent ării imperfecte, întotdeauna creditorul va avea doi debitori, şi pe reprezentant, şi pe reprezentat, având posibilitatea de a-i urmă urm ări în justiţ justiţie, la alegere, fie pe reprezentat, fie pe reprezentant. În funcţ funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate fi activă activ ă sau pasivă pasivă. Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea este activă activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de debitor, reprezentarea este pasivă pasivă. Reprezentarea imperfectă imperfect ă va fi întotdeauna pasivă pasiv ă, pentru că că în cazul reprezentă reprezent ării imperfecte reprezentatul se obligă oblig ă ală alături de reprezentant. În schimb, reprezentarea perfect ă poate fi pasivă pasivă sau activă activă. Acest sistem de concepte a fost creat pe baza unei evolu ţii milenre. Nu a fost cunoscut de vechii romani, deoarece aceş ace ştia nu au cunoscut reprezentarea în contract. Exigen ţele vieţ vieţii economice şi comerciale i-au constrâns să s ă facă facă anumite concesii în etape succesive, pe baza cărora s-a ajuns, mai întâi, la reprezentarea imperfectă imperfect ă, iar apoi, în unele cazuri excepţ excep ţionale, chiar la reprezentarea perfectă perfect ă. Nici în ultimul moment al evoluţ evoluţiei dreptului roman nu s-a recunoscut pe cale general ă sistemul reprezentă reprezentării perfecte în contract. Acest sistem s-a generalizat de abia în epoca modern ă.

D. Acţiunile cu caracter al ăturat Reformele pe care romanii le-au f ăcut în direcţ direcţia admiterii reprezentă reprezent ării în contracte decurge din condiţ condi ţiile revoluţ revoluţiei economice de la sfâr şitul Republicii, când aceeaş aceea şi persoană persoană trebuia să să încheie în aceleş aceleşi moment, dar în locuri diferite, acte juridice. Era firesc s ă se caute soluţ soluţii juridice pentru ca aceste interese economice şi comerciale să să poată poată fi promovate. Primul pas în direcţ direc ţia admiterii reprezentă reprezent ării în contract s-a f ăcut prin crearea acţ ac ţiunilor cu caracter ală alăturat (adiecticiae qualitatis). Aceste acţ acţiuni s-au nă născut în legă legătur ă cu evoluţ evoluţia capacităţ capacităţii ii fiilor de familie. În epoca veche, fiii de familie nu puteau încheia acte juridice în nume propriu, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias puteau încheia numai acele contracte prin care f ăceau mai bună bună situaţ situaţia lui pater familias c ă prin efectul acelor acte pater familias devenea f amilias, în sensul că creditor sau proprietar. Acest sistem a putut func funcţţiona atâtă atâtă vreme cât contractele au fost unilaterale, când, prin efectul lor, o parte devenea creditor şi cealaltă cealaltă parte devenea debitor. 152



Facultatea de DREPT

La sfâr şitul Republicii au apă ap ărut contractele bilaterale, în care fiecare din pă p ăr ţi avea dublă dubl ă calitate, fiind în acelaş acela şi timp şi creditor şi debitor. Astfel că c ă, în noua situaţ situa ţie, fiul de familie nu-l putea face creditor pe pater familias, dacă dacă nu-l f ăcea în acelaş acelaşi timp şi debitor. Această Această evoluţ evoluţie a influenţ influenţat atitudinea romanilor faţă fa ţă de de capacitatea persoanelor alieni iuris, căci şefii de familie aveau tot interesul să s ă pun punăă în valoare aptitudinile persoanelor alieni iuris, să le foloseacsă foloseacs ă experienţ experienţa şi calităţ calităţile. ile. Atunci, au admis ca în cinci cazuri bine precizate, fiii de familie s ă se poată poată obliga în nume propriu, obligându-i în acelaş acela şi timp, cu caracter ală al ăturat, şi pe şefii de familie. În aceste cazuri, creditorul avea doi debitori: şi pe fiul de familie, care a încheiat contractul, şi pe pater familias, care îl împuternicise pe fiu să s ă încheie acel contract. În ipoteza în care creditorul voia s ă-l urmă urmărească rească pe fiu, intenta împotriva acestuia acţ ac ţiunea izvorâtă izvorâtă din contractul încheiat, pe care o numim ac ţiune directă directă. Dacă Dacă însă însă avea interesul să să-l urmă urmărească rească pe pater familias ac ţiunea cu caracter ală alăturat. Această Această familias, intenta împotriva acestuia acţ acţ acţiune avea formulă formul ă cu transpoziţ transpoziţiune, deoarece în intentio a acţ acţiunii cu caracter ală al ăturat figura numele fiului de familie, întrucât el a încheiat contractul, pe când în condemnatio era trecut numele lui pater familias, întrucât el participa la dezbaterea procesului şi tot el urma să s ă suporte efectele sentinţ sentinţei. Acţ Acţiunile cu caracter ală al ăturat create de că c ătre pretor au fost: intentează împotriva a) Actio quod iussu (acţiune în baza unei declara ţii speciale) se intentează acelui pater familias care l-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe sclav s ă încheie un anumit contract. creată în legă legătur ă cu interese privind comer ţul maritim. b) Actio exercitoria a fost creată Uneori, pater familias numea o persoană persoan ă alieni iuris în calitate de comandant al unei nave pe care o stă stă pânea cu titlu de proprietate şi pe care o utiliza în scopuri comerciale. Contractele încheiate de că c ătre fiul de familie, în calitate de că c ă pitan de corabie, îl obligau pe pater familias faţă faţă de de creditori, care puteau intenta împotriva sa actio exercitoria (exercitor sau armator este cel care echipează echipează un vapor în vederea realiză realiz ării unui comer ţ maritim). încredin ţează ează c) Actio institoria se dă împotriva lui pater familias atunci când acesta încredinţ fiului de familie sau sclavului exercitarea unui comer ţ pe uscat (spre exemplu, conducerea unei pr ăvălii). În aceste prime trei cazuri, pater familias r ăspundea in solidum, adică adică cu toate bunurile sale, pentru toate obligaţ obliga ţiile pe care fiul de familia şi le-a asumat.

d) Actio de peculio et de in rem verso (ac ţiune cu privire la peculiu şi la îmbogăţire) se dă dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul de familie exercita anumite acte de comer ţ comer ţ cu 153



Facultatea de DREPT

bunurile bunurile aflate aflate în peculiul peculiul să său, f ăr ă ştirea şi f ăr ă aprobarea lui pater această dată dată, pater pater familias familias. De această pater îmbogăţirii irii sale, dacă dacă familias familias r ăspunde numai în limitele peculiului fiului s ău, precum şi în limitele îmbogăţ îmbogăţitit prin efectul acelor acte de comer ţ comer ţ. Creanţ Creanţele creditorilor urmau a fi pater pater familias familias s-a îmbogăţ satisf ăcute în ordinea în care au fost intentate acţ ac ţiunile în justiţ justiţie.

e) Actio tributoria (ac ţiune în repartizare) se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul de familie exercita acte de comer ţ cu bunurile din peculiul s ău, f ăr ă aprobarea expresă expres ă a lui pater familias, cu toate că c ă pater familias a cunoscut şi a tolerat acele acte de comer ţ. În acest caz, pater familias r ăspunde numai în limitele peculiului fiului s ău, iar drepturile de creanţă crean ţă ale ale creditorilor erau satisf ăcute propor ţional cu valoarea lor. Prin aceste acţ acţiuni s-a f ăcut un prim pas în direcţ direc ţia reprezentă reprezentării în contracte, întrucât î şi asuma o obligaţ obliga ţie, deş deşi nu participa la încheierea contractului. Este adev ărat că că pater familias îş acel contract era încheiat de o persoană persoan ă alieni iuris, dar pater familias se obliga prin intermediul altuia. În acest sistem este creată creată aparenţ aparenţa respectă respectării principiului nereprezentă nereprezent ării în contract, deş deşi, în realitate, el constituie un model pentru reprezentarea în form ă imperfectă imperfectă. Procedând la perfecţ perfecţionarea acestui sistem, pretorul a admis că c ă actio exercitoria şi actio institoria pot fi intentate împotriva unui pater familias chiar şi atunci când acesta a împuternicit pe un alt pater imperfectă este familias să încheie contractul. În acest caz, reprezentarea în contract în form ă imperfectă gata constituită constituită, de vreme ce un pater familias se obligă obligă printr-un contract încheiat de un alt c ă această această reprezentare imperfectă imperfect ă nu funcţ funcţionează ionează pe scar ă generală generală, pater familias , cu rezerva că nu are aplicare generală general ă, ci numai în legă leg ătur ă cu operaţ operaţiunile juridice legate de comer ţul pe mare şi pe uscat. Făcând un pas mai departe, în sensul generaliză generaliz ării reprezentă reprezentării imperfecte în contract, jurisprudenţ jurisprudenţa a creat o acţ ac ţiune specială specială numită numită actio quasi institoria , acţ acţiune care putea fi intentată intentată împotriva acelui pater familias care l-a împuternicit pe un alt pater familias să s ă încheie un contract, oricare ar fi fost domeniul în care ar fi fost încheiat acel contract. Din acel moment, reprezentarea imperfectă imperfect ă devine regulă regulă în materie contractuală contractuală. Totuş Totuşi, acest sistem prezintă prezint ă anumite limite, întrucât funcţ func ţionează ionează numai atunci când reprezentantul devine debitor, de unde concluzia c ă reprezentarea imperfectă imperfect ă este întotdeauna pasivă pasivă, în sensul că c ă reprezentatul se obligă oblig ă ală al ături de reprezentant, iar creditorul are doi debitori: pe reprezentat şi pe reprezentant. Dacă Dacă creditorul are interes să s ă-l urmă urmărească rească pe reprezentant, va intenta împotriva acestuia o acţ acţiune directă directă, acţ acţiune care izvor ăşte Dac ă însă însă are interes să să-l ăşte din contractul încheiat. Dacă urmă urmărească rească pe reprezentat, va intenta împotriva lui actio quasi institoria . 154



Facultatea de DREPT

Romanii au admis în mod excepţ excep ţional reprezentarea perfect ă, atât în formă form ă activă activă, cât formă pasivă pasivă. şi în formă admisă în două două cazuri: Reprezentarea perfect ă pasivă era admisă •

în relaţ relaţiile dintre tutore şi pupil;

•

în cazul împrumutului contractat în vederea consumaţ consuma ţiunii (mutuum).

admisă într-un singur caz, şi anume în cazul Reprezentarea perfect ă activă a fost admisă reprezentantului devenit insolvabil. Atunci când reprezentantul devenea creditor nu func ţiona principiul reprezentă reprezentării, astfel încât dreptul de creanţă crean ţă intra intra în patrimoniul reprezentantului, care, prin acte ulterioare şi distincte, transmitea acea creanţă crean ţă reprezentatului. Acest sistem prezintă prezint ă grave inconveniente pentru ipoteza în care reprezentantul devine insolvabil, întrucât, potrivit procedurii formulare, bunurile bunurile debitorului insolvabil sunt scoase la vânzare de că c ătre toţ toţi creditorii lui. Or, în cazul nostru, reprezentantul, devenit insolvabil, are mai mul ţi creditori, printre care şi reprezentatul, ceea ce înseamn înseamnăă că reprezentatul va veni în concurs cu ceilal ţi creditori ai reprezentantului şi nu va putea să s ă-şi valorifice în întregime dreptul de creanţă crean ţă.. De aceea, venindu-se în sprijinul reprezentatului, s-a decis c ă ori de câte ori reprezentantul va deveni insolvabil, dreptul de creanţă crean ţă izvorât izvorât din contractul încheiat de că c ătre reprezentant va trece direct în patrimon patrimoniul iul reprezentatului. De această aceast ă dată dată, cu toate că c ă dreptul de creanţă crean ţă izvor ăşte ăşte dintr-un contract încheiat de că către reprezentant, el va trece în patrimoniul reprezentatului, care nu va mai fi pus în situaţ situaţia de a veni în concurs cu ceilalţ ceilal ţi creditori ai reprezentantului şi nu va risca să s ă nucrean ţă.. şi valorifice în întregime dreptul de creanţă

E. Sistemul noxalit ăţii şi sistemul acţiunilor noxale Executarea obligaţ obligaţiilor ridică ridică probleme aparte atunci când obligaţ obliga ţiile izvor ăsc din delicte. Dar, după după cum am vă v ăzut, fiul de familie are o capacitate limitată limitat ă de a se obliga pe tă t ărâm contractual. În schimb, în materie delictual delictualăă, capacitatea fiului de familie de a se obliga este deplină deplină. Dar r ăspunderea fiului de familie pentru delictul comis va avea loc în condi ţii speciale, deoarece fiul de familie nu avea un patrimoniu propriu, deoarece tot ce dobânde şte trece în proprietatea lui pater familias. Această Această r ăspundere s-a desf ăşurat dou ă sisteme distincte: ăşurat în cadrul a două •

sistemul noxalităţ noxalităţii; ii;

•

sistemul acţ acţiunilor noxale.

a) Sistemul noxalit ăţii În cadrul sistemului noxalităţ noxalit ăţii, ii, care este cel mai vechi, pater familias al delincventului avea două două posibilităţ posibilităţi: i: 155



•

Facultatea de DREPT

fie să să-l abandoneze pe delincvent în mâinile victimei, pentru ca victima s ă-şi exercite

dreptul de r ăzbunare asupra fiului care, având capacitate juridic ă deplină deplină în materie delictuală delictual ă, r ăspundea cu persoana lui fizică fizic ă; •

pl ăti o sumă sumă de bani victimei pater familias avea şi o a doua posibilitate, anume de a plă

delictului, în scopul r ăscumpă scumpăr ării dreptului de r ăzbunare al victimei. Această Această posibilitate decurgea din faptul că c ă fiul de familie era conceput ca un element de patrimoniu, iar pater scumpăra, nu pentru că c ă avea o obligaţ obligaţie în acest sens, ci pentru că c ă era liber să să familias îl putea r ăscumpă dispună dispună de elementele patrimoniului să s ău aş aşa cum vroia.

b) Sistemul acţiunilor noxale Cu timpul s-a constatat că c ă, potrivit sistemului noxalităţ noxalit ăţii, ii, pater familias nu avea şi posibilitatea de a dovedi că că presupusul delincvent nu este vinovat. De aceea, a fost creat sistemul acţ ac ţiunilor noxale, acţ ac ţiuni care puse la îndemâna victimei delictului şi pe care victima delictului le intenta împotriva lui pater familias al presupusului delincvent, cu scopul de a se verifica dac ă pater familias intenţ intenţionează ionează să-l apere sau nu pe presupusul delincvent. Dacă Dacă pater acceptă să să se judece, adică adică nu intenţ intenţionează ionează să să-l apere pe fiu, recurgea pater familia familiass nu acceptă la abandonul noxal. Pe aceast aceastăă cale, fiul de familie era abandonat în mâinile victimei delictului, pentru pentru că că pater familias nu a acceptat să s ă se judece. Dacă Dacă însă însă accepta să să se judece şi câş câştiga procesul, fiul de familie r ămânea sub puterea lui pater obliga ţie faţă faţă de pater familias familias, care nu mai avea nici o obligaţ reclamant. Dar dacă dacă pate să se judece şi pierdea procesul, avea de ales între: paterr fami famili lias as accepta să •

abandonul noxal;

•

a plă plăti o sumă sumă de bani cu titlu de despă desp ăgubire.

Condiţiile intentării acţiunilor noxale În vederea intentă intent ării acţ acţiunilor noxale, erau necesare anumite condi ţii: •

fapta să să fie comisă comisă de o persoană persoană alieni iuris;

•

delictul comis de persoana alieni iuris să facă facă parte din categoria delictelor private,

deoarece numai delictele private puteau fi r ăscumpă scumpărate prin plata unor sume de bani; •

acţ acţiunea noxală noxală se intenta cu succes numai împotriva acelui pater familias care l-a

avut sub puterea sa pe delincvent în intervalul de timp cuprins între momentul intent ării acţ acţiunii ac ţiunea noxală noxală să să fie intentată intentată cu succes, delincventul trebuia şi litis contestatio. Deci, pentru ca acţ să se afle sub puterea lui pater familias în întregul interval de timp cuprins între momentul intentă intentării acţ acţiunii şi litis contestatio. Se ajungea la acest rezultat, deoarece, având capacitatea deplină deplină de a se obliga pe tă t ărâm delictual, fiul de familie r ăspunde în nume propriu, iar pater 156



Facultatea de DREPT

justiţie nu pentru că c ă ar r ăspunde, ci pentru că c ă fiul de familie nu are bunuri familias este chemat în justiţ proprii. Prin urmare, dacă dacă după după intentarea acţ acţiunii, dar mai înainte de litis contestatio, fiul de familie este vândut, victima va trebui ssăă intenteze o nouă nouă acţ acţiune, şi anume împotriva noului pater c ă “noxa caput sequitur” (delictul îl urmează urmeaz ă pe delincvent). familias, deoarece romanii spuneau că •

era necesar ca victima delictului ssăă nu-l fi avut sub puterea sa pe delincvent în

intervalul de timp cuprins între comiterea delictului şi momentul intentă intent ării acţ acţiunii. S-a ajuns la această această concluzie, deoarece, dacă dac ă victima l-ar fi avut sub puterea sa pe delincvent în acel interval de timp, ea (victima) şi-ar fi putut exercita dreptul de r ăzbunare, iar dacă dac ă nu şi l-a exercitat, vom interpreta că că a renunţ renun ţat la acel drept, iar dacă dac ă a renunţ renunţat la dreptul de r ăzbunare înseamnă înseamnă că a renunţ renunţat şi la acţ acţiune.

4. 4. 2. Neexecutarea obliga ţiilor Efectul normal al obligaţ obliga ţiei constă constă în executarea ei, pentru ca titularul creanţ crean ţei să să-şi poată poată valorifica dreptul. Neexecutarea obligaţ obligaţiei constituie un efect anormal al acesteia. În legă legătur ă cu neexecutarea obligaţ obliga ţiilor, jurisconsulţ jurisconsulţii şi pretorii au constatat că c ă se pot ivi mai multe situaţ situaţii distincte, pe care le-au desemnat prin termenii de “caz fortuit”, “for ţă “for ţă major major ă”, “culpă “culpă”, “dol”, “mora” şi “custodia”. În unele din aceste situaţ situaţii, debitorul care nu şi-a executat obligaţ obligaţia, trebuia să să plă plătească tească despă despăgubiri sau daune-interese, care pot fi judecă judec ătoreş toreşti, atunci când sunt fixate de că c ătre judecă judecător sau convenţ convenţionale, când sunt fixate de că către pă păr ţile contractante. Pentru a se vedea în care din situa situaţţii se plă plătesc sau nu despă despăgubiri, va trebui cercetată cercetat ă fizionomia specifică specifică a celor şase figuri juridice enunţ enunţate. neprevăzut, care intervine f ăr ă vina debitoruluiş debitoruluişi duce la dispariţ dispariţia A. Cazul fortuit este evenimentul neprevă lucrului datorat, f ăcând imposibilă imposibilă executarea obligaţ obligaţiei de că către debitor, deş deşi debitorul a luat mă măsurile ob obiişnuite, fireş fireşti, de pază pază. Spre exemplu, furtul sclavului datorat este un caz fortuit, pentru c ă lucrul datorat a dispă dispărut, deş deşi debitorul a luat mă măsurile fireş fireşti de pază pază. De esenţ esenţa cazului fortuit este faptul că c ă el poate fi prevenit, dacă dac ă debitorul ia mă m ăsuri excepţ excepţionale de pază paz ă, măsuri la care, însă îns ă, de regulă regulă, el nu era obligat. Spre exemplu, furtul sclavului datorat putea fi prevenit dac dacăă debitorul angaja niş ni şte paznici, dar el nu era obligat, de regulă regulă, la asemenea mă măsur ă. De regulă regulă, intervenţ intervenţia cazului fortuit îl exonerează exonereaz ă pe debitor de r ăspundere.

B. Forţa majoră 157



Facultatea de DREPT

Este evenimentul de nestă nest ăvilit, care face imposibilă imposibil ă executarea obligaţ obligaţiei de că către debitor, ca de exemplu, un cutremur, un incendiu, o inunda ţie. De aici rezultă rezultă că c ă for ţa major ă nu poate fi prevenită prevenită, orice mă măsuri de pază pază ar fi luat debitorul. De aceea, în cazul interven ţiei for ţei majore, debitorul va fi întotdeauna exonerat de r ă r ăspundere, f ăr ă excepţ excepţie.

C. Culpa Culpa este o formă form ă a vinovăţ vinovăţiei iei ce se poate manifesta sub formă form ă de intenţ intenţie, neglijenţă neglijenţă sau neîndemânare. Romanii au f ăcut distincţ distincţie între culpa delictuală delictuală şi culpa contractuală contractuală. formă de vinovăţ vinovăţie ie care se poate manifesta şi sub forma intenţ inten ţiei, Culpa delictuală este o formă neglijen ţei, şi sub forma neîndemână neîndemân ării. şi sub forma neglijenţ Culpa delictuală delictuală presupune un fapt pă p ăgubitor, de natur ă să s ă creeze un prejudiciu, de unde rezultă rezultă că în cazul culpei delictuale, fapta comisă comis ă cu vinovăţ vinovăţie ie este anterioar ă raportului juridic obligaţ obligaţional. Altfel spus, culpa este cea care generează genereaz ă obligaţ obligaţia, urmând ca în virtutea raportului juridic născut din fapta vinovată vinovat ă, culpabilă culpabilă, delincventul, în calitate de debitor, s ă plă plătească tească o despă despăgubire victimei acelui delict, care avea calitatea de creditor. însă, este atitudinea vinovată vinovată a debitorului obligat prin contract. Ea se Culpa contractuală însă manifesta numai sub forma neglijenţ neglijen ţei sau a neîndemână neîndemânării. Această Această atitudine vinovată vinovat ă este posterioar ă raportului juridic izvorât din contract; ea poate avea loc numai după după naş naşterea raportului juridic, adică adic ă după după naş naşterea obligaţ obligaţiei. Culpa contractuală contractual ă poate îmbr ăca fie forma unei acţ ac ţiuni, a unei fapte, fie forma unei abţ abţineri. În legislaţ legislaţia lui Justinian se face distincţ distinc ţia între culpa gravă grav ă (culpa lata) şi culpa levis, adică adică vinovăţ vinovăţia ia mai uş uşoar ă. grosolan ă, pe care nu ar comite-o nici cel mai neîndemânatic Culpa lata este culpa grosolană administrator. uşoar ă, care poate îmbr ăca, la rândul ei, două dou ă forme: culpa levis in Culpa levis este culpa uş abstracto şi culpa levis in concreto.

func ţie de criteriul Culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto sunt calificate în funcţ aprecierii vinovăţ vinovăţiei, iei, deoarece aprecierea vinov vinovăţ iei debitorului se face prin comparaţ compara ţie. Astfel, în ăţiei cazul culpei levis in abstracto, comportarea debitorului fa faţă ţă de bunul datorat se compar ă cu comportarea unui bonus vir (unui (unui bun administrator). În cazul culpei levis in concreto, comportarea debitorului fa faţă ţă de bunul datorat se compar ă cu comportarea aceluiaş aceluia şi debitor faţă fa ţă de de celelalte bunuri ale sale. Rezultă Rezult ă deci, că că pentru debitor este mai gravă grav ă aprecierea in abstracto a culpei, pentru că c ă un bun administrator nu este 158



Facultatea de DREPT

neglijent, iar dacă dac ă se face o apreciere in abstracto a culpei, ori de câte ori se constată constat ă că că debitorul a fost neglijent faţă fa ţă de de bunul datorat, debitorul va fi considerat în culpă culp ă. Pe când în aprecierea culpei in concreto, debitorul va fi gă g ăsit în culpă culpă numai atunci când este neglijent faţă faţă de de bunul datorat, în schimb este atent cu celelalte bunuri ale sale. Dac ă însă însă debitorul este neglijent şi faţă faţă de de bunul datorat, şi faţă faţă de de celelalte bunuri ale sale, nu va mai fi găsit în culpă culpă, apreciindu-se că că aş aşa este el de felul lui.

D. Dolul Dolul este acţ acţiunea sau abţ abţinerea intenţ intenţionată ionată a debitorului, de natur ă să s ă provoace pieirea lucrului datorat. Dolul este o form formăă a vinovăţ vinovăţiei iei debitorului obligat prin contract, ca şi culpa. Dar, spre deosebire de culpă culp ă, dolul este o formă form ă a vinovăţ vinovăţiei iei debitorului care se manifestă manifest ă prin intenţ intenţie, ceea ce înseamnă înseamnă că debitorul distruge cu bună bun ă ştiinţă tiinţă bunul bunul datorat. Datorită Datorit ă acestui fapt, debitorul va r ăspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când urmează urmeaz ă să s ă primească primească un preţ preţ (când urmă urmăreş reşte un interes) şi atunci când nu urmă urm ăreş reşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de culpă culp ă va r ăspunde numai în acele contracte în care are un interes. Ca atare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va r ăspunde pentru culpă culp ă.

E. Mora Se manifestă manifestă sub două două forme: •

mora debitoris (întârzierea debitorului);

•

mora creditoris (întârzierea creditorului).

vinovat ă a debitorului. Pentru ca debitorul să s ă nu fi fost a) Mora debitoris este o întârziere vinovată pus în întârziere, trebuie ca acesta s ă nu-ş nu-şi fi executat obligaţ obligaţiile la termen din vina lui. Mai târziu, în dreptul postclasic, era necesar ă şi o somaţ somaţie din partea creditorului, numită numit ă interpellatio.

Această Această întârziere vinovată vinovat ă produce anumite efecte juridice, dintre care cel mai important este perpetuarea obligaţ obliga ţiei ( perpetuatio dup ă punerea în întârziere, perpetuatio obligationis). Astfel, după debitorul nu va putea fi exonerat de r ăspundere, chiar dacă dac ă intervin cazul fortuit sau for ţa major ă. Dupăă punerea în întârziere, debitorul este obligat în mod obiectiv, adic ă nu se mai ţine Dup seama de atitudinea sa vinovată vinovat ă sau nevinovată nevinovată. Din momentul execută execut ării obligaţ obligaţiei, efectele morei se sting. b) Mora creditoris (întârzierea creditorului)

adică întârzierea vinovată vinovat ă a creditorului, se produce atunci când Mora creditoris, adică debitorul, deş deşi ofer ă plata la termen, conform condiţ condi ţiilor prevă prevăzute în contract, creditorul refuză refuz ă să primească primească plata. În acest caz, efectele morei debitoris încetează încetează, chiar dacă dac ă plata se ofer ă după după punerea în întârziere, dar creditorul nu o primeş prime şte. Din acel moment, debitorul nu va mai r ăspunde obiectiv, iar intervenţ interven ţia cazului fortuit sau a for ţei majore îl vor exonera de r ăspundere. 159



Facultatea de DREPT

Dupăă oferta plăţ Dup plăţii ii neacceptată neacceptată de că către creditor, debitorul poate pă p ăr ăsi obiectul material al obligaţ obligaţiei în prezenţ prezenţa unor martori.

F. Custodia formă de r ăspundere obiectivă obiectivă, r ăspundere care poate lua naş na ştere fie din Custodia este o formă lege, fie din convenţ conven ţia păr ţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii şi cor ă bierii r ăspundeau obiectiv, chiar dacă dacă între pă păr ţi nu se încheia o convenţ conven ţie specială specială. Potrivit acestei r ăspunderi, dacă dacă bagajele călătorului erau furate, hotelierul nu putea invoca în ap ărare cazul fortuit, pentru că c ă el r ăspundea obiectiv, trebuind să s ă ia mă măsuri de pază pază excepţ excepţionale. naştere şi din convenţ convenţia pă p ăr ţilor, când debitorul acceptă accept ă să s ă ia măsuri Custodia poate lua naş de pază pază cu caracter excepţ excep ţional. R ăspunderea obiectivă obiectivă se limitează limitează numai la cazul fortuit, în sensul că c ă for ţa major ă îl va exonera pe debitor întotdeauna de r ă r ăspundere.

G. Sancţiunea neexecutării obligaţiei Dacă Dacă debitorul este în culpă culp ă, dacă dacă a comis un dol, dacă dac ă este pus în întârziere, dacă dac ă s-a obligat pentru custodia şi nu-ş nu-şi execută execută obligaţ obligaţia, trebuie să să plă plătească tească daune-interese. Suma de bani la care judecă judec ătorul îl condamnă condamnă pe debitorul care nu-ş nu-şi execută execută obligaţ obligaţia este desemnată desemnată prin expresia “daune-interese judecă judec ătoreş toreşti”. Daunele-interese sau despă despăgubirile pot fi fixate de către judecă judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv. Aprecierea în mod obiectiv a despă desp ăgubirii se va face atunci când debitorul are obligaţ obliga ţia de a remite un lucru sau o sum ă de bani. În asemenea cazuri, judec judecăătorul va aprecia valoarea lucrului datorat şi îl va condamna pe debitor să s ă plă plătească tească acea valoare şi nimic mai mult. Dacă Dacă însă însă debitorul s-a obligat să s ă presteze un serviciu şi nu şi-a executat obligaţ obliga ţia, judecă judecătorul va face o apreciere subiectivă subiectiv ă a daunelor-interese, în sensul că c ă va ţine cont atât de paguba efectiv suferită suferit ă de către creditor prin neexecutare, cât şi de câş câştigul de care creditorul a fost privat prin acea neexecutare. Paguba efectiv ă a creditorului se numeş nume şte damnum (pagubă (pagubă), iar câş câştigul de care a fost privat creditorul prin neexecutarea obliga ţiei se numeş numeşte lucrum (câş (câştig). Din cei doi termeni s-au nă n ăscut mai târziu, în dreptul modern, expresiile de damnum arat ă) şi lucrum cesans (câş (câştigul care lipseş lipseşte). emergens (paguba care se arată Păr ţile aveau posibilitatea de a fixa daunele-interese prin conven ţia lor. Aceasta era o convenţ convenţie specială specială, numită numită stipulatio poene (stipulaţ (stipulaţiune de pedeapsă pedeaps ă) ală alăturată turată contractului principal, în care se prevedea c ă în ipoteza neexecută neexecut ării contractului de că c ătre debitor, acesta să să plă plătească tească o sumă sumă de bani.

4. 5. Stingerea obliga ţiilor

160



Facultatea de DREPT

Între drepturile reale şi drepturile personale sunt deosebiri care se r ăsfrâng şi în privinţ privin ţa valorifică valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolideaz ă. Drepturile reale se valorifică valorific ă prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului. În schimb, drepturile de crean creanţă exercit ării lor, deoarece, prin ţă se sting în momentul exercită exercitarea dreptului, creditorul îîşşi valorifică valorifică integral acel interes care decurge din raportul juridic obligaţ obligaţional. Stingerea drepturilor de creanţă crean ţă se se realiza pe două dou ă că căi: •

moduri voluntare de stingere a obligaţ obliga ţiilor;

•

moduri nevoluntare de stingere a obligaţ obliga ţiilor.

Modurile voluntare de stingere a obligaţ obliga ţiilor presupun manifestarea de voinţă voin ţă a păr ţilor, adică adică a creditorului şi a debitorului. Modurile nevoluntare de stingere a obliga obligaţţiilor nu presupun o asemenea manifestare de voinţă voinţă.. Ele se mai numesc şi moduri necesare sau moduri for ţate de stingere a obligaţ obliga ţiilor.

4. 5. 1. Modurile voluntare de stingere a obliga ţiilor Romanii au creat urmă următoarele moduri voluntare de stingere a obligaţ obliga ţiilor: •

plata ( solutio solutio);

•

darea în plată plată;

•

novaţţiunea; nova

•

compensaţ compensaţiunea;

•

remiterea de datorie.

A. Plata Plata este modul firesc, normal de stingere a obliga ţiilor, deoarece constă const ă din executarea orică oricărui obiect al obligaţ obliga ţiei. Prin plată plată nu trebuie înţ înţeles neapă neapărat remiterea unei sume de bani, ci trebuie să s ă înţ înţelegem fie dare, fie facere, fie prestare. O plată plată poate consta din: •

transmiterea dreptului de proprietate;

•

remiterea unei sume de bani;

•

prestarea unui serviciu;

•

procurarea folosinţ folosinţei unui lucru.

Pentru ca plata să să fie efectuată efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţ condi ţii: •

Plata să fie f ăcută de către debitor sau de c ătre altă persoană, întrucât, în

principiu, pe creditor nu îl interesează intereseaz ă cine plă plăteş teşte, ci îl interesează intereseaz ă să-şi valorifice dreptul de creanţă creanţă.. 161



Facultatea de DREPT

Totuş Totuşi, sunt două două situaţ situaţii în care plata poate fi f ăcută cută numai de că c ătre debitor: 

situaţ situaţia în care debitorul se obligă oblig ă să s ă transmită transmită dreptul de proprietate. În acest caz, numai debitorul poate face plata, deoarece el era calitatea de proprietar;



în cazul obligaţ obligaţiei contractată contractată intuitu personae, adică adică în considerarea calităţ calităţilor ilor speciale ele debitorului (spre exemplu, un arhitect sau un sculptor foarte talentat, numai acesta poate executa obligaţ obliga ţia).

•

Plata poate fi primit ă de către creditor sau de c ătre reprezentantul s ău legal

prime şte plata trebuie să s ă fie capabil. (tutore, curator) sau conven ţional (mandatar) . Cel ce primeş Dacă Dacă plata este f ăcută cută unui pupil, f ăr ă auctoritatis tutoris, obligaţ obligaţia nu se stinge. În acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul că că datoria nu se stinge, iar debitorul poate fi constrâns s ă facă facă o nouă plată nouă plată. •

admis ă efectuarea plăţ plăţii ii în rate f ăr ă acordul expres al Plata să fie integral ă. Nu este admisă

creditorului. •

Locul plăţii trebuie s ă fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit fa ţă de

Dacă locul plăţ plăţii ii nu este indicat, atunci plata poate fi f ă f ăcută cută clauzele cuprinse în contract. Dacă oriunde, cu condiţ condi ţia să să nu fie un loc nepotrivit. În practică practică, după după termenul de plată plat ă, adică adică dup dupăă scadenţă scadenţă,, creditorul se deplasează deplaseaz ă la domiciliul debitorului şi-i cere să s ă efectueze plata. Dacă Dac ă debitorul nu îş î şi execută execută obligaţ obligaţia în mod firesc, creditorul îl va chema în justi justiţţie, iar acţ acţiunea va fi intentată intentat ă la domiciliul debitorului, conform adagiului actor sequitur forum rei (reclamantul urmează urmeaz ă locul în care se află află obiectul obligaţ obligaţiei, adică adică domiciliul debitorului să s ău). •

Uneori se pune şi problema imputaţiei plăţii. Aceasta se pune atunci când debitorul

are mai multe obligaţ obligaţii faţă faţă de de acelaş acelaşi creditor, dar face numai o singur ă singur ă plată plată. În acest caz, se pune întrebarea ce obligaţ obliga ţie a fost executată executată. R ăspunsul este dat de faptul că c ă uneori, cu ocazia efectuă efectuării plăţ plăţii, ii, debitorul precizează precizeaz ă ce obligaţ obligaţie a intenţ intenţionat să să stingă stingă prin acea plată plat ă, caz în care lucrurile sunt clare. Dar, dac dacăă debitorul nu face o asemenea precizare, atunci romanii au considerat că că se stinge datoria cea mai oneroasă oneroas ă, adică adică acea datorie care produce cele mai mari dobânzi. •

evolu ţie marcată marcată de concepţ concep ţia romanilor cu privire la forma Proba plăţii a avut o evoluţ

actelor juridice. Astfel, ei spuneau ccăă “Occidentul vorbeş vorbe şte, iar Orientul scrie”, aceasta cu înţ înţelesul că că în Occident, adică adic ă la romani, actele se formau şi se probau în formă form ă orală orală, astfel încât secole de-a rândul proba plăţ pl ăţii ii s-a f ăcut cu martori sau prin jur ământ.

162



Facultatea de DREPT

Cu timpul, romanii au început ssăă recepteze elemente ale practicilor din Orient (Grecia, Siria, Egipt), unde actele se întocmeau şi se probau în formă form ă scrisă scrisă. Astfel că că în epooca clasică clasic ă sa generalizat sistemul eliber ării unui înscris prin care debitorul să s ă poată poată face proba plăţ pl ăţii. ii. Aceste înscrisuri, pe care le numim chitan chitanţţe, erau, după după modul de redactare, de două dou ă feluri: unele erau redactate în formă form ă obiectivă obiectivă, pe când altele erau redactate în formă form ă subiectivă subiectivă. Chitanţ Chitanţa în formă formă obiectivă obiectivă emana de la debitor, care preciza în acea chitanţă chitan ţă că titularul dreptului de creanţă creanţă “a “a spus că că are” (habere se dixit ), ), cu alte cuvinte a declarat că că a primit plata. Datorită Datorită acestui mod de redactare, chitanţ chitanţa trebuia să să poarte sigiliile a şapte martori, deoarece în cazul unui litigiu, cei şapte martori erau chemaţ chema ţi în faţ faţa judecă judecătorului, pentru a declara că că, într-adevă într-adevăr, creditorul a primit plata plata.. Chitanţ Chitanţele redactate în formă form ă subiectivă subiectivă emanau de la creditor; el le scria cu mâna lui şi declara în formă formă scrisă scrisă că a primit plata. Aceste chitanţ chitan ţe erau opozabile creditorului, chiar dacă dac ă nu purtau sigiliile martorilor, deoarece afirma ţia era f ăcută cută chiar de că c ătre creditor. •

Forma plăţii

Problema trebuie privită privit ă sub aspectul formalismului ce a guvernat materia contractelor romane. Cu privire la stingerea obliga obligaţţiilor, formalismul roman a fost exprimat prin principiul simetrie sau principiul coresponden corespondenţţei formelor, potrivit cu care o obligaţ obliga ţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat na ştere, dar întrebuinţ întrebuinţat în sens invers. 

Astfel, obligaţ obligaţia nă născută scută per aes et libram (prin aramă aramă şi balanţă balanţă)) se stingea tot prin aramă aramă şi balanţă balanţă,, deci prin aceeaş aceea şi formă formă, dar întrebuinţ întrebuin ţată ată în sens invers.



Obligaţ Obligaţia născută scută dintr-un contract încheiat în formă form ă verbală verbală se stingea tot prin utilizarea formei verbale.



Obligaţ Obligaţia născută scută din contractul încheiat în formă form ă scrisă scrisă se stingea tot prin utilizarea formei scrise.

În epoca veche, efectele formalismului erau atât de riguros stabilite, încât, dac ă se f ăcea plata respectiv respectivăă, dar nu era respectată respectată forma solemnă solemnă corespunză corespunzătoare, obligaţ obligaţia nu se stingea. Dimpotrivă Dimpotrivă, dacă dacă nu se f ăcea plata efectivă efectiv ă, dar erau îndeplinite formele solemne, obligaţ obliga ţia se stingea. În epoca clasică clasică, odată odată cu decă decăderea formalismului, plata efectivă efectiv ă devine liberatorie prin ea însăş însăşi.i.

B. Darea în plat ă Este o variantă variantă a plăţ plăţii, ii, deoarece, în acest caz, romanii au admis că c ă obligaţ obligaţia se poate stinge chiar dacă dacă debitorul va remite creditorului un alt bun decât cel care constituie obiectul obliga ţiei. Spre 163



Facultatea de DREPT

exemplu, s-a admis că că debitorul care datorează datoreaz ă o sumă sumă de bani să s ă poată poată efectua plata prin transmiterea proprietăţ proprietăţiiii asupra unui teren. În legislaţ legislaţia lui Justinian, se face distincţ distincţia între darea în plată plat ă voluntar ă, când obiectul obligaţ obligaţiei se schimnbă schimnbă prin acordul pă p ăr ţilor, şi darea în plată plată necesar ă, când obiectul obligaţ obligaţiei se schimbă schimbă în virtutea dispoziţ dispoziţiei legii în cazuri bine determinate.

C. Novaţiunea Este un mod de stingere a obligaţ obliga ţiilor, care se realizează realizeaz ă prin înlocuirea vechii obligaţ obliga ţii cu una nouă nou ă. Această Această operaţ operaţiune juridică juridică nu are o formă form ă proprie, în sensul că c ă romanii nu au creat un act special în scopul realiză realizării novaţ novaţiunii, ci au recurs la acte care, la origine, aveau alte func ţii, dar care au fost astfel adaptate, încât au putut fi utilizate şi în vederea novă nov ării unei obligaţ obligaţii. Aceste acte au fost stipulaţ stipulaţiunea şi contractul litteris, ceea ce înseamnă înseamn ă că c ă novarea unei obligaţ obliga ţii se putea realiza prin utilizarea unuia din aceste două dou ă contracte. Pentru novarea unei obligaţ obliga ţii, erau necesare anumite condiţ condi ţii: •

o obligaţ obligaţie veche;

•

o obligaţ obligaţie nouă nouă;

•

aceeaş aceeaşi datorie (idem debitum);

•

ceva nou ( aliquid novi);

•

intenţ intenţia de a nova ( animus novandi ).

Obligaţia veche putea fi civilă civilă, pretoriană pretoriană sau naturală naturală, putea fi de drept a) O obligaţie veche. Obligaţ strict sau de bună bună credinţă credinţă.. Obligaţia nouă nouă era întotdeauna o obligaţ obliga ţie de drept strict, deoarece b) O obligaţie nouă. Obligaţ stipulaţ stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul că c ărora se realiza novaţ nova ţiunea, erau contracte de drept strict şi, ca atare, dă dădeau naş naştere unor obligaţ obligaţii de drept strict. Prin urmare, prin intermediul novaţţiunii, situaţ nova situaţia debitorului se înr ăutaţ utaţea, întrucât, în cazul unui proces, actul din care izvora obligaţ obligaţia de drept strict era interpretat ad literam, f ăr ă a se ţine cont de voinţ voin ţa pă păr ţilor. Novaţiunea presupune acelaş acela şi obiect. Noua obligaţ obliga ţie c) Aceeaşi datorie (idem debitum). Novaţ nu poate avea alt obiect decât cea veche. Dac ă noua obligaţ obligaţie ar avea alt obiect, vechea obligaţ obliga ţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nou ă obligaţ obligaţie ală alături de cea veche. Spre exemplu, dacă dacă prima obligaţ obligaţie avea ca obiect transmiterea proprietăţ propriet ăţii ii asupra unui teren, cea de a doua nu putea avea ca obiect o sum ă de bani. De aceea, romanii au afirmat ccăă, în realitate, novaţiunea consta din transmiterea obiectului vechii obligaţ novaţ obliga ţii în obligaţ obligaţia nouă nouă. Dreptul pretorian a permis realizarea novaţ nova ţiunii cu schimbarea obiectului obligaţ obliga ţiei. S-a creat un mijloc procedural ( exceptio pacti) prin care se apă ap ăra debitorul dacă dac ă era urmă urmărit de că către creditor pentru executarea primei obligaţ obliga ţii. 164



Facultatea de DREPT

În dreptul lui Justinian s-a admis nova novaţţiunea cu schimbarea obiectului, cu condiţ condi ţia ca pă păr ţile să să-şi manifeste expres intenţ intenţia în acel sens. Novaţiunea presupune un element nou. Acel element nou d) Ceva nou ( aliquid novi). Novaţ putea consta din introducerea unui termen sau a unei condiţ condi ţii ori prin suprimarea lor atunci când novaţiunea se realiza între aceleaş novaţ acelea şi persoane (inter easdem personas). Dar novaţ novaţiunea se putea realiza şi între persoane noi ( inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din schimbarea creditorului, fie din schimbarea debitorului. Atunci când se realiza o nova novaţţiune prin schimbare de creditor, era necesar atât consimţă consimţământul mântul vechiului creditor, cât şi consimţă consimţământul mântul vechiului debitor. Spre exemplu, vechiul creditor îş îşi vinde dreptul de creanţă crean ţă,, când are drept la un termen îndepă îndep ărtat, dar are nevoie urgentă urgentă de bani, sau atunci când creditorul transmite dreptul de crean ţă prin donaţie. ţă prin donaţ În cazul novaţ nova ţiunii cu schimbare de debitor, nu era necesar consimţă consim ţământul mântul vechiului debitor, deoarece noul debitor îi face o dona ţie, din moment ce îi plă plăteş teşte datoria. În acest caz se cerea numai consimţă consimţământul mântul creditorului. În situaţ situa ţia în care noul debitor execută execut ă obligaţ obligaţia cu consimţă consimţământul mântul vechiului debitor, atunci nu mai suntem în fa ţa unei novaţ novaţiuni, ci în faţ faţa unui act juridic numit delegaţ delegaţiune. inten ţia de a nova a pă p ăr ţilor rezulta e) Intenţia de a nova ( animus animus novan novandi di). În dreptul vechi, intenţ din forma stipulaţ stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât ori de câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novă novării unei obligaţ obligaţii, aveau o formă formă specială specială, formă formă din care rezulta intenţ intenţia pă păr ţilor de a nova. Acest sistem de identificare a intenţ inten ţiei de a nova a putut funcţ func ţiona numai atâta vreme cât contractele romane au fost guvernate de principiile formalismului. formalis mului. În dreptul clasic asistă asist ăm la o tendinţă tendin ţă tot tot mai accentuată accentuat ă de decă decădere a formalismului, de aceea forma nu a mai putut constitui criteriul de identificare a inten ţiei de a nova. Atunci, romanii au recurs la un sistem al prezumţ prezum ţiilor, socotind că că, de vreme ce sunt îndeplinite primele patru condiţ condiţii necesare novaţ novaţiunii, este întrunită întrunită şi cea de a cincea – intenţ inten ţia de a nova. Acest sistem era echivoc, dovadă dovad ă că Justinian, printr-o constituţ constitu ţiune dată dată în anul 530, a cerut pă păr ţilor să să-şi manifeste expres intenţ intenţia de a nova. lângă novaţ novaţiunea voluntar ă, la care ne-am referit, romanii au Novaţiunea necesară. Pe lângă cunoscut şi novaţ novaţiunea necesar ă. Novaţ Novaţiunea necesar ă se realiza pe tă tărâm procesual, în virtutea efectelor extinctiv şi creator ale lui litis contestatio. În virtutea efectului extinctiv, dreptul iniţ ini ţial se stinge, iar în virtutea efectului creator se na şte un nou drept, cu precizarea ccăă uneori novaţ novaţiunea necesar ă presupune schimbarea obiectului obligaţ obliga ţiei, ca urmare a caracterului pecuniar pecuniar al sentinţ sentin ţei.

D. Compensaţiunea 165



Facultatea de DREPT

Compensaţ Compensaţiunea este operaţ operaţiunea juridică juridică prin care datoriile şi creanţ creanţele reciproce se scad unele din altele, pentru ca executarea s ă poarte numai asupra diferenţ diferen ţei. Aş Aşadar, compensaţ compensaţiunea constă constă din cumpă cumpănirea a două două datorii şi a două două creanţ creanţe reciproce, astfel încât executarea să s ă poarte numai asupra diferenţ diferen ţei. Romanii se exprimau mai concentrat şi spuneau despre compensaţ compensa ţiune că este “debiti et crediti inter se contributio” (scă (scăderea unor datorii şi a unor creanţ crean ţe unele din altele). În vederea realiză realizării compensaţ compensaţiunii, pă păr ţile trebuiau să să aibă aibă una faţă faţă de de alta şi calitatea de debitor, precum şi calitatea de creditor. Spre exemplu, Primus datorează lui Secundus 1000, iar Primus îi datorează datorează lui Primus compensa ţiei, în loc să să se facă facă dou douăă plăţ plăţii Secundus îi datorează Primus 500. Prin realizarea compensaţ distincte, se va face o singur ă plată plată, Primus plătind diferenţ diferenţa. Deci compensaţ compensaţiunea a fost creată creată din Primus plă utilitatea practică practică. Compensaţ Compensaţiunea se realiza prin acordul pă p ăr ţilor, caz în care era denumită denumit ă convenţ convenţională ională sau voluntar ă. Dacă Dacă pă păr ţile nu ajungeau la o învoial învoialăă, compensaţ compensaţiunea urma a se face pe cale judiciar ă judiciar ă. Compensaţ Compensaţiunea voluntar ă a fost admisă admisă încă încă din vechiul drept roman, pe când compensaţ compensaţiunea judiciar ă nu a fost admisă admisă iniţ iniţial, aceasta din urmă urmă cunoscând o îndelungată îndelungat ă evoluţ evoluţie. Astfel, în epoca veche, pârâtul, care, la rândul lui, avea o crean ţă fa de reclamant, nu ţă faţă ţă de putea cere judecă judecătorului să să efectueze compensaţ compensaţiunea, deoarece judecă judecătorul nu putea să să înf ă ptuiască ptuiască o asemenea operaţ operaţiune juridică juridică, pentru că că în epoca veche toate contractele erau unilaterale. Deci, o parte avea calitatea de creditor, iar cealalt ă parte avea calitatea de debitor. În al doilea rând, dreptul vechi era dominat de principiul unit ăţii ăţii de chestiune, în sensul că judecă judecătorul lua în considerare numai afirmaţ afirma ţiile f ăcute de că către reclamant pe cale de acţ ac ţiune. Pârâtul nu putea formula, la rândul lui, preten pretenţţii în proces pe cale de excepţ excep ţiune, pentru că că în dreptul vechi excepţ excep ţiile nu erau admise. Prin urmare, pârâtul, dacă dac ă avea de formulat pretenţ preten ţii faţă faţă de reclamant, trebuia să s ă intenteze o nouă nou ă acţ acţiune. În dreptul vechi s-a admis cu titlu de excep excepţţie, doar în două două cazuri, compensaţ compensa ţiunea judiciar ă: •

în cazul bancherului care intentează intentează proces clienţ clienţilor să săi, faţă faţă de de care are datorii;

•

în cazul lui emptor bonorum (cumpă (cumpăr ătorul bunurilor), care se substituia debitorului

insolvabil, urmă urmărind în justiţ justiţie pe debitorii acestuia. Dacă Dac ă un debitor urmă urmărit are, la rândul să său, o creanţă creanţă fa faţă de debitorul insolvabil, judecă judec ătorul va face compensaţ compensa ţiunea, la cererea magistratului. ţă de În dreptul clasic, până pân ă în vremea împă împăratului Marc Aureliu s-a admis compensaţ compensa ţiunea judiciar ă în cazul creanţ creanţelor şi datoriilor izvorâte din contractele bilaterale şi de bună bună credinţă credinţă.. 166



Facultatea de DREPT

Spre exemplu, se vinde o cantitate de pe şte, dar nu se putea pă p ăstra decât în condiţ condiţii deosebite. Pentru a se acoperi cheltuielile f ăcute pentru pă păstrare, în loc de 100 de kg de peş pe şte se dă dădeau 80.

Reforma lui Marc Aureliu . În vremea lui Marc Aureliu s-a creat compensa ţiunea judiciar ă şi pentru obligaţ obligaţiile izvorâte din contractele de drept strict şi unilaterale. Potrivit reformei lui Marc Aureliu, s-a pus la dispozi dispoziţţia pârâtului , care, la rândul să s ău, avea o creanţă crean ţă asupra reclamantului, excep excepţţiunea de dol. Prin această aceast ă excepţ excepţiune se sancţ sancţiona fapta reclamantului care pretindea ceea ce trebuia să s ă restituie. Deoarece, în dreptul clasic, excepţ excep ţiunile erau absolutorii, ori de câte ori judec judecăătorul constata că c ă excepţ excepţiunea de dol este întemeiată întemeiat ă, pronunţ pronunţa o sentinţă sentinţă de de absolvire. În acest fel, creditorul care pretindea ceea ce trebuia s ă restituie pierdea întreaga creanţă creanţă.. Spre exemplu, reclamantul are o creanţă crean ţă de 1000 asupra pârâtului. Pârâtul, la rândul lui, are o crean creanţă de 500 asupra reclamantului. În acest caz, reclamantul are ţă de două posibilităţ două posibilităţi: i: să s ă realizeze compensaţ compensaţiunea din proprie iniţ ini ţiativă iativă şi să s ă cear ă 500, sau să să cear ă 1000, dar să s ă nu facă facă compensaţ compensaţiunea. Dar, în cazul în care reclamantul pretindea 1000, pârâtul cerea pretorului să s ă introducă introducă în formula acţ acţiunii excepţ excepţiunea de dol, iar pretorul o introduce, deoarece reclamantul pretinde ceea ce trebuie să s ă restituie. În faza a doua a procesului, judec judecăătorul verifica dacă dac ă pretenţ pretenţiile reclamantului şi afirmaţ afirmaţiile f ăcute pe cale de excepţ excep ţie de că către pârât sunt întemeiate. Dacă Dac ă judecă judecătorul constata că că excepţ excepţiunea de dol opusă opus ă de către pârât reclamantului este întemeiată întemeiat ă, deoarece reclamantul datora, la rândul să s ău, 500, judecă judec ătorul pronunţ pronun ţa o sentinţă sentinţă de absolvire şi reclamantul pierdea totul. Această Această soluţ soluţie decurgea din caracterul absolutoriu al excepţ excep ţiunilor în cadrul procedurii formulare, în care judecă judec ătorul, sclav al formulei, nu putea pronunţ pronun ţa o condamnare la mai puţ pu ţin. Pe această această cale, prin mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care nu face compensaţ compensa ţiunea din proprie iniţ ini ţiativă iativă riscă riscă să să piardă piardă întreaga creanţă creanţă.. compensaţiunea se generalizează generalizează, putându-se realiza oricare ar fi fost În dreptul postclasic, compensaţ izvorul datoriilor şi creanţ creanţelor reciproce. Ba mai mult, compensaţ compensa ţiunea putea fi cerută cerut ă în orice moment al procesului, pentru că c ă dispare diviziunea procesului în două dou ă faze, şi pentru că că procesul se desf ăşura pân ă la sfâr şit în faţ faţa judecă judecătorului. ăşura de la început până

E. Remiterea de datorie (iertarea de datorie) Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a obliga ţiilor ce consta din renunţ renunţarea creditorului la dreptul să s ău. Iertarea de datorie se f ăcea prin aplicarea principiului simetriei sau al coresponden ţei formelor. Am vă văzut anterior că că plata efectivă efectivă producea efecte numai dacă dac ă era însoţ însoţită ită de forme identice cu cele întrebuinţ întrebuinţate la naş naşterea obligaţ obligaţiei, dar utilizate în sens contrar. Chiar dacă dac ă pă păr ţile nu plă plăteau efectiv, dar

167



Facultatea de DREPT

îndeplineau formele necesare, adic adicăă formele actului contrar celui care a dat naş na ştere obligaţ obligaţiei, acea obligaţ obligaţie se stingea. În textele romane, se precizează precizeaz ă că că remiterea de datorie se putea face prin: •

moduri civile;

•

moduri pretoriene.

renunţare la creanţă creanţă sunt sunt cele utilizate la formele plăţ pl ăţii: ii: a) Modurile civile de renunţ •

aramă şi balanţă balanţă); ); per aes et libram (prin aramă

•

verbal ă); acceptilatio verbis (forma verbală

•

scrisă). acceptilatio litteris (forma scrisă

prezen ţa creditorului şi a debitorului, balanţă balan ţă,, cinci Solutio per aes et libram presupunea prezenţ martori şi libripens. În faţ faţa acestora, debitorul face o declaraţ declara ţie, simulând că că face plata prin aramă aramă şi balanţă balanţă,, deş deşi, în realitate, nu plă pl ăteş teşte nimic. Această Această aplicaţ aplicaţiune a mancipaţ mancipa ţiunii a fost utilizată utilizată şi în dreptul clasic, supravieţ supravie ţuind celorlalte utiliză utilizări ale plăţ plăţii ii per aes et libram. stipula ţiunii (contrarius actus) şi se realiza prin Acceptilatio Acceptilati o verbis era actul contrar stipulaţ întrebare şi r ăspuns: “Quod ego tibi promisi habesne acceptum? Habeo” (Oare ai primit ceea ce ţi-am promis? Am primit). Pă P ăr ţile puteau recurge la această aceast ă formă formă chiar dacă dacă plata efectivă efectivă nu avusese loc. În felul acesta, acceptila acceptilaţţiunea verbală verbal ă a putut fi utilizată utilizat ă în dreptul civil în scopul realiză realizării operaţ operaţiunii juridice a donaţ dona ţiei. Nu întâmplă întâmpl ător, Gaius socoteş socote şte că acceptilaţ acceptilaţiunea este o “imaginaria solutio”. Deşi nu cunoaş cunoaştem formele Acceptilatio litteris este actul simetric contractului litteris. Deş acestui act, bă bănuim că că se f ăcea printr-o anumită anumit ă menţ menţiune a creditorului în registrul să s ău. În practica bancherilor a apă ap ărut un contract în formă form ă scrisă scrisă, numit contractul litteris. El se forma printr-o înscriere pe care creditorul o f ăcea în coloana plăţ plăţilor ilor (expensa), confirmată confirmată de către debitor. Aplicând şi la acest caz principiul corespondenţ coresponden ţei formelor, suntem îndreptăţ îndrept ăţiiţi să credem că că obligaţ obligaţia se stingea printr-o menţ men ţiune scrisă scrisă, f ăcută cută de către creditor la coloana încasă încasărilor (accepta), menţ menţiune din care rezulta că c ă datoria a fost plă pl ătită tită.

b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei Sunt în numă număr de două două: •

•

s ă nu cear ă); pactum de non petendo (pactul pentru ca să contrarius consensus (acordul în sens contrar).

convenţia prin care creditorul renunţă renun ţă la la dreptul să său, îl iartă iartă Pactum de non petendo este convenţ pe debitor de datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei datorii, consimţ consim ţind să să nu mai cear ă debitorului executarea prestaţ presta ţiei la care s-a obligat. Convenţ Convenţia este sancţ sancţionată ionată prin exceptio pacti de non petendo . 168



Facultatea de DREPT

În cazul acestui pact, obliga obligaţţia nu se stinge ipso iure, aşa cum se întâmplă întâmpl ă la modurile civile de iertare de datorie. Se ştie că că, potrivit dreptului civil, pactul nu poate stinge o obligaţ obliga ţie. Aşadar, creditorul îl poate urmă urm ări pe debitor în justiţ justi ţie, dar acesta din urmă urm ă are la dispoziţ dispoziţie o excepţ excepţie creată creată de către pretor ( exceptio pacti de non petendo ) pe care o opune cu succes creditorului. Pe de altă alt ă parte, pactul de non petendo nu stinge obligaţ obliga ţia faţă faţă de toţ toţi. Din acest punct de vedere, efectele pactului sunt fixate prin înţ în ţelegerea pă păr ţilor. Trebuie să să distingem pactul care liberează liberează numai pe persoana cu care s-a încheiat ( pactum de non petendo in libereaz ă codebitorii şi garanţ garanţii ( pactum personam) şi cel prin care se liberează pactum de non petendo in rem). convenţia prin care pă p ăr ţile renunţă renunţă la un Contrarius consensus (mutuus dissensu) este convenţ contract nă născut prin consimţă consimţământ. mânt. Este aplicarea principiului simetriei la obligaţ obliga ţiile care izvor ăsc din contractele consensuale. Astfel, obligaţ obliga ţiile nă născute dintr-o simplă simpl ă convenţ convenţie se sting tot printr-o simplă simplă convenţ convenţie. obliga ţiilor ipso iure, cu condiţ condi ţia ca nici una Contrarius consensus duce la stingerea obligaţ dintre obligaţ obligaţii să să nu fie stinsă stins ă prin executare (spre exemplu, vânză vânz ătorul a predat lucrul). Se cere, deasemenea, ca înţ înţelegerea pă păr ţilor să să privească privească desfiinţ desfiinţarea întregului contract.

4. 5. 2. Moduri nevoluntare de stingere a obliga ţiilor Nu presupun manifestarea de voinţă voinţă a a pă păr ţilor. Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obliga ţiilor, care presupun acordul pă păr ţilor, modurile nevoluntare nu reclamă reclam ă vreo manifestare de voinţă voin ţă din partea subiectelor raportului juridic obligaţ obliga ţional. Datorită Datorită acestui fapt, modurile nevoluntare de stingere a obligaţ obligaţiilor sunt desemnate şi prin expresiile “moduri for ţate” sau “moduri necesare”. Acestea sunt: •

imposibilitatea de executare;

•

confuziunea;

•

moartea;

•

capitis deminutio;

•

prescripţ prescripţia extinctivă extinctivă.

A. Imposibilitatea de executare Când debitorul datorează datoreaz ă un lucru individual determinat, iar lucrul respectiv piere f ă f ăr ă vina debitorului, fie prin interven intervenţţia cazului fortuit, fie prin for ţă obligaţia se stinge ţă major ă, obligaţ conform regulei debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru individual determinat este liberat prin pieirea lucrului). Dacă Dacă debitorul datorează datoreaz ă un lucru de gen, nu se poate pune problema imposibilit ăţii ăţii de executare, pentru că că genera (lucrurile de gen nu pier). genera non non pereu pereunt nt (lucrurile 169



Facultatea de DREPT

De asemenea, pentru ca pieirea lucrului ssăă duc ducăă la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul să să nu fie pus în întârziere, să s ă nu fie în culpă culp ă, să s ă nu fi comis vreun dol şi să să nu r ăspund spundăă pentru custodie. A şa cum am vă v ăzut la locul potrivit, în cele patru cazuri, obliga ţia nu se stinge, cu toate că că lucrul a pierit, urmând ca debitorul să s ă plă plătească tească daune-interese. înseamnă întrunirea asupra aceleiaş aceleia şi persoane a calităţ calităţii ii de B. Confuziunea ( confusio confusio) înseamnă debitor cu cea de creditor. Se realizeaz ă, cel mai frecvent, prin moş mo ştenirea creditorului de că c ătre debitor sau invers.

C. Moartea A fost la origine un mod de stingere a obligaţ obliga ţiilor, deoarece vechii romani au considerat că dreptul de creanţă crean ţă şi datoriile sunt inseparabile de persoana creditorului sau a debitorului. Această Această concepţ concepţie se explică explică prin faptul că c ă drepturile de creanţă crean ţă erau concepute ca reflexe juridice ale dreptului de r ăzbunare. Or, dreptul de r ăzbunare era inseparabil de persoana victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni titularul dreptului de crean ţă. crean ţă ţă. Acest drept de creanţă al victimei nu se putea transmite, deoarece nu urma şul victimei a suferit agresiunea. Dar ideile au evoluat şi s-a acceptat că c ă se pot transmite atât creanţ crean ţele, cât şi datoriile.

D. Capitis deminutio (pierderea personalit ăţii) Avem în vedere numai capitis deminutio minima. Se aplică aplică în cazul pierderii personalităţ personalităţii ii prin efectul adrogaţ adroga ţiunii, deoarece adrogatul devine din persoan ă sui iuris persoană persoană alieni iuris, trecând sub puterea adrogantului. Ca atare, bunurile şi drepturile adrogatului vor

trece în patrimoniul adrogantului, în paguba creditorilor adrogatului, care nu vor putea s ă-l cheme în justiţ justiţie pe adrogant, pentru că c ă se opunea principiul relativităţ relativit ăţii ii efectelor contractelor, dar nici pe adrogat. În acest fel a apă ap ărut o inechitate. De aceea, pretorul a recurs la restitutio in acordat ă creditorilor adrogatului. Prin efectul integrum ob capitis deminutionem , care era acordată acesteia, actul adrogaţ adrogaţiunii era desfiinţ desfiinţat, dar numai în ce priveş prive şte raporturile dintre adrogat şi creditorii să s ăi, considerându-se că c ă în cazul acestei relaţ rela ţii adrogatul este persoană persoană sui iuris. Prin urmare, creditorii adrogatului îl puteau chema în justi ţie pe acesta, îş î şi puteau valorifica drepturile de crean creanţă după aceea bunurile care mai r ămâneau treceau în ţă şi numai după patrimoniul adrogantului. Odată Odată acordată acordată restitutio in integrum, se introducea în formulă formul ă ficţ ficţiunea conform că c ăreia adrogaţ adrogaţiunea nu ar fi avut loc, astfel încât creditorii î şi puteau valorifica drepturile asupra adrogatului.

E. Prescripţia extinctiv ă

170



Facultatea de DREPT

Vechii romani au considerat ccăă drepturile de creanţă crean ţă sunt imprescriptibile, cu excepţ excepţia acelora care erau sancţ sanc ţionate prin acţ acţiuni pretoriene. Aceasta se explică explic ă prin aceea că c ă edictul pretorului era valabil pe un an, deci acţ ac ţiunile pretoriene puteau fi intentate numai în termen de un an. În dreptul postclasic s-a introdus prescrip prescripţţia de 30 de ani în materia creanţ crean ţelor şi datoriilor, astfel încât, dacă dac ă acţ acţiunea nu era introdusă introdus ă înă înăuntrul termenului de 30 de ani, obliga ţia se stingea.

4. 6. Transferul obliga ţiilor Transferul obligaţ obligaţiilor este desemnat şi prin expresia “cesiune de creanţ creanţe şi datorii”. Vechii romani nu admiteau ideea de transfer a obliga ţiilor, considerând, faţă fa ţă de de originea obligaţ obligaţiei, că că drepturile de creanţă crean ţă şi datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului şi de persoana creditorului. Acest concept a corespuns epocii vechi, în care patrimonmiul cet ăţeanului ăţeanului roman era format, în principal, din lucruri corporale, pe când crean ţele ocupau un loc secundar, nesemnificativ. La sfâr şitul Republicii are loc revoluţ revolu ţia economică economică, condiţ condiţii în care producţ produc ţia şi schimbul de mă mărfuri cunosc o dezvoltare f ăr ă precedent. În aceste condiţ condiţii, creanţ creanţele au început să s ă ocupe locul central în patrimoniul cetăţ cet ăţenilor. enilor. Atunci s-a pus problema transmiterii obligaţ obliga ţiilor.

4. 6. 1. Cesiunea de crean ţă Prin cesiune de creanţă creanţă în înţţelegem procedeul juridic prin care creditorul transmite dreptul de creanţă creanţă unei unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţ creanţa, adică adică vechiul creditor, se nume numeşşte cedant (cedent). Cel care dobândeş dobândeşte creanţ creanţa, adică adică noul creditor, se numeş nume şte cesionar, iar debitorul se numeş numeşte debitor cedat.

A. În epoca veche cesiunea de crean creanţă ţă s-a realizat prin intermediul novaţiunii cu fa ţă de o altă altă persoană persoană care schimbare de creditor . Prin acest procedeu, debitorul se obliga faţă dobândea creanţ crean ţa în locul vechiului creditor, situaţ situa ţie în care era necesar consimţă consim ţământul mântul vechiului creditor, precum şi cel al debitorului. Dar jurisconsulţ jurisconsul ţii au observat că c ă, în acest caz, nu este vorba propriu-zis de transmiterea unei crean ţe, ci este vorba despre înlocuirea unei crean ţe cu o creanţă crean ţă nou nouăă, deoarece novaţ nova ţiunea este un mod de stingere a obliga ţiilor, încât, practic, cesionarul nu dobândeş dobânde şte aceeaş aceeaşi creanţă creanţă,, ci una nouă nouă. Astfel accesoriile vechii creanţ crean ţe, cum sunt excepţ excepţiunile şi garanţ garanţiile, se sting prin novaţ nova ţiune, astfel încât cesionarul dobândeş dobânde şte o creanţă creanţă mai puţ puţin sigur ă decât cea care s-a stins. Datorită acestui fapt, romanii au recurs la un procedeu mai evoluat – mandatul in rem B. Datorită suam (mandatul în interes propriu). 171



Facultatea de DREPT

Mandatul in rem suam se numeş numeşte aşa, deoarece, în mod excepţ excep ţional, se încheia în interesul mandatarului. Contractul de mandat se încheie, de regul ă, în interesul mandantului, adic adicăă în interesul aceluia care îl împuterniceş împuternice şte pe mandatar să s ă efectueze o anumită anumit ă operaţ operaţiune juridică juridică. Mandatarul, după dup ă ce îndeplineş îndeplineşte acea obligaţ obligaţie, trebuie să s ă dea socoteala mandantului pentru actele încheiate, iar, dacă dac ă prin efectul acelor acte, mandatarul dobânde şte o creanţă creanţă,, trebuie să să transmită transmită acea creanţă creanţă mandantului. mandantului. De această această dată dată, în mod excepţ excep ţional, regula nu se respectă respect ă, iar contractul de mandat se încheie în interesul mandatarului, în sensul că c ă dreptul de creanţă crean ţă dobândit dobândit de că c ătre mandatar, în virtutea împuternicirii primite, îi r ămâne lui, îl pă p ăstrează strează pentru sine. În evoluţ evoluţia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze: •

sistemul cesiunii de acţ acţiune;

•

sistemul acţ acţiunilor utile;

•

sistemul perfecţ perfecţionat prin reforma lui Justinian.

În prima fază, sistemul cesiunii de acţiune, prin intermediul unui mandat judiciar, cedantul transmite cesionarului acţ ac ţiunea pe care o are împotriva debitorului cedat, urmând ca cesionarul să să intenteze acea acţ ac ţiune şi să ob obţţină ină o sentinţă sentinţă împotriva debitorului, iar prin executarea acelei sentinţ sentinţe să să devină devină titularul dreptului de crean creanţă Iată de ce pretorul va redacta în ţă.. Iată acest caz o formulă formul ă cu transpoziţ transpoziţiune şi va trece în intentio numele cedantului, deoarece el este titularul dreptului de creanţă crean ţă,, iar în condemnatio va trece numele cesionarului, întrucât el participă participă la dezbaterea procesului şi asupra lui urmează urmeaz ă să s ă se producă producă efectele sentinţ sentinţei. În acest stadiu, nu se poate vorbi despre o transmitere propriu-zis ă a dreptului de creanţă crean ţă,, ci de transmiterea acţ acţiunii care sancţ sancţionează ionează acel drept. Datorită Datorit ă acestui fapt, situaţ situaţia cesionarului este nesigur ă, el depinzând sub toate aspectele de buna credin ţă a ţă a cedantului. Astfel cedantul poate revoca oricând contractul de mandat, iar, în cazul revoc ării, temeiul juridic dispare, încât cesionarul nu mai poate intenta ac acţţiunea. De asemenea, nimic nu-l împiedică împiedic ă pe cedant să să intenteze el acţ acţiunea împotriva debitorului cedat. Iar, dac ă debitorul cedat plă pl ăteş teşte cedantului, acţ acţiunea cesionarului se va stinge din lipsă lips ă de obiect. Faţă Faţă de de aceste inconveniente jurisconsulţ jurisconsul ţii au constatat că că, în fapt, situaţ situa ţia cesionarului se consolidează consolidează numai după după litis contestatio, pentru că că dreptul iniţ iniţial, dedus în justiţ justi ţie, al că cărui titular este cedantul se stinge şi, în virtutea efectului creator, se naş na şte un drept nou în persoana cesionarului, drept de care cedantul nu mai poate dispune în vreun fel. De aceea, s-a trecut la a doua fază fază, şi anume sistemul acţiunilor utile. În această această fază fază, după după încheierea contractului de mandat, şi cedantul şi cesionarul deveneau titularii unor acţ ac ţiuni proprii, în sensul că c ă cedantul era titularul acţ ac ţiunii directe, pe când 172



Facultatea de DREPT

cesionarul era titularul acţ ac ţiunii utile, care nu mai depindeau de soarta mandatului. Cu alte cuvinte, dacă dacă cedantul revoca mandatul, cesionarul îş î şi păstra acţ acţiunile utile, deoarece nu mai depindea de situaţ situaţia contractului de mandat. Dar şi această această fază fază prezintă prezintă anumite inconveniente pentru cesionar. Astfel, cedantul are acţ acţiuni directe, pe care le poate intenta împotriva debitorului, iar dac ă debitorul plă plăteş teşte cedantului, acţ acţiunile cesionarului r ămân f ăr ă obiect. De asemenea, nimic nu-l împiedica pe cedant să să doneze creanţ creanţa sau să să ierte pe debitor de datorie, situaţ situa ţie în care cesionarul nu mai poate valorifica dreptul de creanţă creanţă.. depăşii această această situaţ situaţie, Justinian a perfecţionat sistemul În cea de a treia fază, pentru a depăş că dup după somarea debitorului cedat, acesta se va putea libera de obligaţ obliga ţie acţiunilor utile. Astfel, a stabilit că numai dacă dacă plă plăteş teşte cesionarului. Dacă Dacă îns însă face plata cedantului, debitorul va r ămâne obligat faţă faţă de cesionar, care-l poate chema oricând în justiţ justi ţie pentru a obţ obţine o sancţ sancţiune împotriva lui. Dupăă somaţ Dup somaţia f ăcută cută de către cesionar, debitorul are tot interesul s ă plă plătească tească cesionarului, că căci altfel obligaţ obligaţia lui nu se stinge. Din acest moment s-a considerat c ă mecanismul cesiunii de creanţă crean ţă a a cunoscut o elaborare perfectă perfect ă. constituţiuni imperiale prin care s-au luat mă măsuri C. În dreptul postclasic s-au adoptat mai multe constituţ de îngr ădire a cesiunii creanţ creanţelor litigioase. Aceste mă măsuri au fost necesare, întrucât cei puternici cumpă cumpărau creanţ creanţele litigioase cu mult sub valoarea lor, pentru a câş câ ştiga ei procesele, în scopul valorifică valorific ării creanţ creanţelor. 4. 6. 2. Cesiunea de datorie Ca şi cesiunea de creanţă creanţă,, cesiunea de datorie se realiza prin mijloace juridice indirecte, precum: •

novaţţiunea prin schimbare de debitor; nova

mandatul judiciar. altă persoană persoană se obligă obligă să plă plătească tească A. Prin novaţiune cu schimbare de debitor , o altă datoria. Schimbarea debitorului necesită necesit ă consimţă consimţământul mântul creditorului, dar nu necesită necesit ă •

consimţă consimţământul mântul vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine poate pl ăti în locul să s ău. B. Prin mandatul judiciar, vechiul debitor îl împuternicea pe noul debitor s ă stea în justiţ justiţie în locul să său şi să suporte efectele sentinţ sentin ţei (să (să plă plătească tească suma de bani prevă prev ăzută zută în sentinţ sentinţa de condamnare).

4. 7. Garan ţii personale Garanţ Garanţiile sunt mijloace juridice create în scopul de a-l pune pe creditor la ad ă post de consecinţ consecinţele eventualei insolvabilităţ insolvabilităţii a debitorului. În istoria dreptului roman se cunosc dou douăă tipuri de garanţ garan ţii: •

garanţ garanţii personale cunoscute încă înc ă din epoca veche; 173



•

Facultatea de DREPT

garanţ garanţii personale ce au apă ap ărut ceva mai târziu.

4. 7. 1. Garan ţiile personale în epoca veche În epoca veche, romanii au cunoscut dou ă tipuri de garanţ garan ţii personale: •

sponsio;

•

fidepromissio.

Ambele forme de garanţ garan ţie personală personală cunoscute de romani în epoca veche luau na ştere printr-un contract verbal, încheiat încheiat prin întrebare şi r ăspuns. dup ă ce se încheia contractul principal între creditor şi debitorul A. În cazul lui sponsio , după principal, se mai încheia un contract ală al ăturat, de data aceasta între creditor şi garant. Astfel, creditorul îl întreba pe garant: “Idem dari spondes” (Promiţ (Promiţi acelaş acelaşi lucru), la care garantul r ăspundea “Spondeo” (Promit). Garantul care se obliga prin pronunţ pronun ţarea cuvântului “spondeo” se numea spon sponso sor r .

B. Fidepromissio Verbul “spondeo” putea fi pronunţ pronunţat numai de că c ătre cetăţ cetăţenii enii romani, deoarece se considera că acel verb are o vocaţ voca ţie aparte, specială specială, de a atrage favoarea favoarea zeilor. Or, Or, zeii romanilor romanilor puteau fifi invocaţ invocaţi numai de romani, nu şi de peregrini. Pe de altă alt ă parte, necetăţ necetăţenii enii erau principalii parteneri de comer ţ ai romanilor. În aceste condiţ condiţii, practica a simţ simţit necesitatea ca şi peregrinii să să poată poată deveni garanţ garan ţi. De aceea, romanii au schimbat forma verbal verbalăă, au introdus în formulă formul ă un alt verb, “fidepromitto” (promit cu lealitate) în locul verbului “spondeo”. Astfel, creditorul întreabă întreab ă “Idem fite (Promiţi acelaş acelaşi lucru), la care garantul r ăspunde “Fidepromitto” (Promit cu promittisne” (Promiţ lealitate). Garantul purta numele de fidepromissor . În epoca veche, situaţ situa ţia garanţ garanţilor a fost foarte grea, deoarece, în sistemul dreptului vechi, creditorul îl putea urmă urm ări mai întâi pe garant, întrucât avea încredere în solvabilitatea acestuia. Dacă Dacă garantul plă plătea, nu avea acţ acţiune împotriva debitorului principal şi, prin urmare, nu se putea despă despăgubi pentru plata f ăcută cută. De asemenea, în ipoteza că c ă erau mai mulţ mul ţi garanţ garanţi, oricare dintre aceş aceştia putea fi urmă urmărit pentru întreaga datorie şi dacă dacă plă plătea, nu se putea întoarce împotriva cogaranţ cogaranţilor pentru a le cere partea corespunză corespunz ătore din datorie. Faţă Faţă de de aceste inconveniente ale sistemului, garanţ garan ţii au protestat. Ca rezultat al acestor proteste, s-au adoptat mai multe legi prin care s-au acordat mă m ăsuri favorabile garanţ garanţilor.

Legea Publilia prevede dreptul garantului de a se întoarce mpotriva debitorului principal, dacă dacă, într-un anumit termen, acesta din urmă urm ă nu îi remite ceea ce a plă pl ătit creditorului pentru el.

174



Facultatea de DREPT

pl ătea de a se întoarce împotriva Legea Appuleia prevede posibilitatea garantului care plă cogaranţ cogaranţilor. obligaţia creditorului de a face o declara ţie în legă legătur ă cu Legea Cicereia prevedea obligaţ numă numărul garanţ garanţilor şi valoarea datoriei, în vederea facilită facilit ării aplică aplicării legilor anterioare adoptate în această această materie. două dispoziţ dispoziţii, prin care raporturile dintre garanţ garan ţi, Legea Furia de sponsu cuprinde două precum şi cele dintre garanţ garan ţi, pe de o parte, şi creditor, pe de altă alt ă parte, sufer ă modifică modificări importante. Prima dispoziţ dispoziţie a legii prevede că c ă datoria se va împă împăr ţi în momentul scadenţ scaden ţei între toţ toţi garanţ garanţii, f ăr ă a se ţine seama dacă dacă sunt sau nu solvabili. Spre exemplu, dacă dac ă sunt trei garanţ garan ţi, dintre care doi sunt solvabili, iar unul este insolvabil, datoria se va împ ăr ţi în trei, fiecare dintre garanţ garanţi urmând a fi ţinut numai pentru partea sa. În ipoteza noastr ă, garanţ garanţii solvabili vor plă pl ăti câte o treime din datorie. Potrivit acestei legi, consecin ţele insolvabilităţ insolvabilităţii ii unuia dintre garanţ garan ţi sunt suportate de că c ătre creditor, şi nu de că c ătre garanţ garanţii solvabili. Cea de a doua dispoziţ dispozi ţie a legii prevede că că obligaţ obligaţia lui sponsor contractată sponsor şi fidepromi fidepromissor ssor , contractată în Italia, se stinge prin trecerea unui termen de doi ani de la scadenţă scaden ţă.. De teamă teamă ca dreptul lor să să nu se stingă stingă, creditorii îi urmă urmăreau pe garanţ garanţi cât mai repede cu putinţă putin ţă,, astfel încât datoria nu se mă mărea prin acumularea de dobânzi.

4. 7. 2. Garan ţiile personale în epoca clasic ă garanţie personală personală formată formată prin întrebare şi r ăspuns, cu deosebire că că, faţă faţă A. Fideius Fideiussio sio este o garanţ de întrebarea creditorului, garantul pronunţ pronun ţa verbul “fideiubeo” (consimt pe cuvântul meu). În acest caz, garantul este numit fideiussor fideiussor . Faţă Faţă de vechile forme de realizare a garan ţiilor personale şi fideiussio există există unele deosebiri: •

Întrucât această această garanţ garanţie personală personală a fost ulterioar ă celor patru legi favorabile

garanţ garanţilor, obligaţ obligaţi prin sponsio şi fidepromissio, acele legi nu i se aplicau. De aceea, garanţ garan ţii obligaţ obligaţi prin fideiussio erau ţinuţ inuţi în mod solidar, iar garantul care efectua plata nu avea o ac ţiune împotriva cogaranţ cogaran ţilor pentru a le cere partea contributivă contributiv ă. •

largă de aplicare, în sensul că că prin spons Fide Fideiu iussi ssio o are o sfer ă mai largă sponsio io şi fidep fideprom romis issio sio puteau

fi garantate numai acele obligaţ obliga ţii care izvorau din contractele verbale, pe când fideiu utilizată fideiussi ssio o putea fi utilizată în scopul garantă garantării orică oricăror obligaţ obligaţii, oricare ar fi fost izvorul lor. Pe această aceast ă cale se putea garanta şi o obligaţ obligaţie delictuală delictuală. •

În al treilea rând, conform vechii concepţ concep ţii a romanilor, obligaţ obliga ţiile nă născute din sponsio sponsio şi

urma şilor, se stingeau odată odată cu moartea garantului, pe când fidepromi fidepromissio ssio nu treceau asupra urmaş obligaţ obligaţiile nă născute din fideiussi moştenitorilor. fideiussio o treceau asupra moş 175



Facultatea de DREPT

Garanţ Garanţii obligaţ obligaţi prin fideiussi reacţionat, au protestat faţă faţă de de neajunsurile care decurgeau fideiussio o au reacţ din sistem, astfel încât, treptat, în virtutea unor reforme succesive ale jurispruden ţei şi ale împă împăraţ raţilor, au luat naş naştere cele trei beneficii.

B. Beneficiile acordate lui fideiussor Beneficiile sunt drepturi speciale acordate garan ţilor cu titlu excepţ excep ţional. Avem în vedere: •

beneficiul de cesiune de acţ acţiuni;

•

beneficiul de diviziune;

•

beneficiul de discuţ discuţiune.

constă în dreptul garantului care a plă pl ătit datoria de a cere a) Beneficiul de cesiune de acţiuni constă creditorului să să îi transmită transmită toate acţ acţiunile pe care le avea împotriva debitorului principal, pentru ca, intentând acele acţ acţiuni, să să ob obţţină ină o sentinţă sentinţă şi să o pună pună în executare şi astfel garantul să să se poată poată despă despăgubi pentru plata f ăcută cută creditorului. Acest beneficiu a funcţ funcţionat în virtutea unei excepţ excep ţiuni de dol, care era pus ă la dispoziţ dispoziţia garantului pentru ipoteza în care creditorul nu accepta s ă îi cedeze acţ acţiunile împotriva debitorului principal, cu toate că că urmă urmă să să fie plă plătit. În practică practică, după după ce era chemat în faţ fa ţa pretorului de că c ătre creditor, garantul promitea să facă fac ă plata cu condiţ condi ţia ca creditorul să s ă îi transmită transmită acţ ac ţiunile pe care le avea împotriva debitorului principal. Dacă Dac ă creditorul îi transmitea acele acţ ac ţiuni, garantul f ăcea plata efectivă efectiv ă această ocazie litigiul se stingea, urmând ca garantul să s ă se despă despăgubească gubeasc ă pe seama şi cu această debitorului principal. Dacă Dac ă însă îns ă, în ciuda faptului că c ă garantul promite să s ă facă fac ă plata, creditorul nu îi cedează cedează acţ acţiunile împotriva debitorului principal, garantul va cere pretorului s ă introducă introduc ă în formulă formul ă o excepţ excepţie de dol, deoarece creditorul comite un dol, de vreme ce urmează urmeaz ă să s ă fie plă pl ătit, dar nu cedează cedeaz ă acţ ac ţiunile împotriva debitorului principal. Faţă Fa ţă de de această această redactare formulei, în a doua fază faz ă a procesului, judecă judec ătorul, potrivit competenţ competen ţei sale, verifică verific ă excepţ excepţiunea în vederea constată constat ării temeiniciei sale. Dacă Dac ă excepţ excepţiunea era gă g ăsită sit ă întemeiată întemeiat ă, datorită datorit ă faptului că că în dreptul clasic excepţ excep ţiunile au un caracter absolutoriu, judecă judec ătorul urma să s ă pronunţ pronun ţe o sentinţă sentinţă de de absolvire. Iată Iat ă de ce, ori de câte ori garantul se oferea în prezen ţa pretorului să s ă facă fac ă o plată plat ă efectivă efectiv ă, creditorul îi ceda acţ ac ţiunile împotriva debitorului principal, pentru c ă, altfel, în virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul să s ău s-ar fi stins.

b) Beneficiul de diviziune

176



Facultatea de DREPT

În virtutea beneficiului de diviziune, dac dacăă erau mai mulţ mul ţi garanţ garanţi, la cererea garantului urmă urmărit în justiţ justiţie, datoria se împă împ ăr ţea între garanţ garan ţii aflaţ aflaţi în viaţă viaţă şi solvabili în momentul lui litis contestatio.

În cazul beneficiului de diviziune, datoria se va împ ăr ţi între garanţ garan ţi numai la cererea expresă expresă a garantului urmă urm ărit în justiţ justiţie, iar dacă dacă acel garant omite să s ă cear ă diviziunea datoriei, el va putea fi urmă urm ărit pentru tot. În această aceast ă ipoteză ipoteză, dacă dacă plă pl ăteş teşte suma, el nu se mai putea întoarce împotriva cogaranţ cogaran ţilor, nemaiputându-le cere partea contributivă contributiv ă. Aşa cum am observat, în cazul beneficiului de diviziune, datoria se împ ăr ţea între garanţ garan ţii solvabili. Deci, consecinţ consecinţele insolvabilităţ insolvabilităţii ii unor garanţ garan ţi vor fi suportate de că c ătre garanţ garanţii solvabili. În conformitatea cu beneficiul de diviziune, datoria se împarte în momentul lui litis contestatio.

În practică practică, se poate întâmpla ca şi alţ alţi garanţ garanţi să devină devină insolvabili între momentul scadenţ scadenţei şi litis contestatio, în dauna garanţ garan ţilor solvabili. urm ărit în justiţ justiţie de a c) Beneficiul de discu ţiune consta în dreptul garantului ce era urmă cere creditorului să s ă se îndrepte împotriva debitorului principal şi numai dacă dac ă va constata că că debitorul principal este insolvabil să s ă se îndrepte împotriva sa, adică adic ă împotriva garantului. Numai c ă acest beneficiu nu a putut fi valorificat în practic ă multă multă vreme datorită datorit ă efectului extinctiv al lui litis contestatio. Dar, de vreme ce creditorul intenta o ac ţiune împotriva debitorului principal şi se ajungea la litis contestatio, dreptul creditorului se stingea, creditorul nemaiputând intenta o acţ ac ţiune distinctă distinct ă împotriva garantului, pentru c ă acolo unde nu există există drept, nu există exist ă acţ ac ţiune. Totuş Totu şi, pentru ca acest beneficiu s ă poată poată fi valorificat, creditorul şi garantul încheiau o convenţ conven ţie specială specială, prin care garantul promitea creditorului să nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care creditorul intenta a doua ac ţiune, împotriva garantului, garantul nu îi spunea pretorului că, anterior, creditorul l-a chemat în justi ţie pe debitorul principal. Acest sistem depinde de buna credinţă credin ţă a a garantului. Pentru a pune capă cap ăt acestui sistem echivoc, Justinian, printr-o constituţ constitu ţiune din anul 531, a desfiin desfiinţţat în mod expres efectul extinctiv a lui litis contestatio, încât, conform noului sistem, creditorul putea să s ă-l cheme în justiţ justiţie pe debitorul principal. Dacă Dac ă acesta plă plătea, totul era în regulă regul ă, iar, dacă dacă nu, intenta a doua acţ ac ţiune împotriva garantului. Printr-o altă altă constituţ constituţiune, dată dată în anul 535, sistemul a fost perfecţ perfec ţionat de că către Justinian, prevă prevăzându-se expres obligaţ obliga ţia creditorului de a-l urmă urm ări mai întâi pe debitorul principal. 4. 7. 3. Garan ţiile personale neformale Romanii au cunoscut şi garanţ garanţii personale neformale sau nesolemne: 177



•

Facultatea de DREPT

pactul de constitut;

•

mandatum pecuniae credendae ;

•

receptum argentarii.

altă persoană persoană decât debitorul, de regulă regul ă, bancherul, pentru A. Prin pactul de constitut , o altă clientul să său, se obligă obligă să plă plătească tească datoria debitorului la alt termen decât cel prev ăzut pentru obligaţ obligaţia iniţ iniţială ială. În textele romane, această aceast ă convenţ convenţie sau acest pact, era desemnată desemnat ă prin expresia “constitutum debiti alieni” (pactul pentru fixarea unui nou termen pentru datoria altuia), adic ă

pactul de constitut pentru plata datoriei altuia. Întrucât bancherul se obligă oblig ă să plă plătească tească datoria clientului să său la un nou termen, el apare în calitate de garant, care poate fi urm ărit de că către creditor pentru promisiunea f ăcută cută prin acel pact. desemnează mandatul dat în vederea remiterii cu B. Mandatum pecuniae credendae desemnează împrumut a unei sume de bani. În virtutea acestui contract, o persoan ă, numită numită mandant, împuterniceş împuterniceşte o altă altă persoană persoană, numită numită mandatar, să să remită remită cu titlu de împrumut o sumă sum ă de bani unei ter ţe persoane. În virtutea mandatului primit, mndatarul încheie un contract de împrumut cu ter ţa persoană persoană. Dacă Dacă ter t er ţul debitor (cel care a primit banii cu împrumut) nu pl ăteş teşte la scadenţă scadenţă,, mandatarul se poate întoarce împotriva mandantului prin actio mandati contraria, deoarece mandantul apare în calitate de garant pentru ter ţul debitor. Mandatarul primeş primeşte împuternicirea prin contractul de mandat şi exercită exercită acea împuternicire prin contractul de împrumut ce-l încheie cu ter ţ ter ţul. Aceasta înseamnă înseamnă că că mandatarul are două două acţ acţiuni distincte pe care le poate intenta succesiv. Astfel, mandatarul poate intenta împotriva debitorului să s ău acţ acţiunea izvorâtă izvorât ă din contractul de împrumut şi dacă dacă debitorul se dovedeş dovedeşte insolvabil, mandatarul va intenta o nou ă acţ ac ţiune distinctă distinctă, de sine stă stătătoare, izvorâtă izvorâtă din contractul de mandat, împotriva mandantului. conven ţie prin care C. Receptum argentarii (angajamentul bancherului) este o convenţ bancherul se obligă obligă să s ă plă plătească tească datoriile eventuale ale clientului să s ău faţă fa ţă de de un ter ţ. Constată Constatăm că această această garanţ garanţie este f ăr ă obiect, pentru că c ă apare înaintea datoriei. Obligaţ Obliga ţia garantului se naş naşte înaintea obligaţ obligaţiei debitorului. Acţ Acţiunea împotriva bancherului, care este garant, se va putea intenta numai dacă dacă acel client a contractat o datorie.

4. 8. Garan ţii reale Garanţ Garanţiile reale sunt procedeele juridice prin care debitorul atribuie creditorului s ău un lucru, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de ipotec ă, cu efectul că c ă la scadenţă scadenţă,, dacă dacă debitorul nu plă pl ăteş teşte, creditorul se poate despă desp ăgubi valorificând lucrul atribuit de către debitor. 178



Facultatea de DREPT

În evoluţ evoluţia dreptului roman s-au cunoscut trei garan ţii reale distincte: fiducia şi gajul ( pignus apărut în epoca veche, precum şi ipoteca, apă ap ărută rută în dreptul clasic. pignus), care au apă

4. 8. 1. Fiducia formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate de c ătre debitor Fiduci Fiducia a se formează creditorului să său prin mancipatio sau prin in iure cessio, transmitere însoţ însoţită ită de o convenţ convenţie prin care creditorul promite să să retransmită retransmită proprietatea asupra acelui lucru debitorului, dac ă acesta îş îşi va fi plă plătit datoria la scadenţă scadenţă.. Convenţ Convenţia păr ţilor se numea, la origine, pactum fiduciae. Prin urmare, în cazul fiduciei creditorul devine proprietar al lucrului dat în garan ţie, dar totodată totodată devine debitorul condiţ condi ţional al acelui lucru, deoarece, dacă dac ă debitorul îş îşi plă pl ăteş teşte datoria la termen, creditorul se transformă transform ă în debitor, trebuind să s ă transmită transmită lucrul. conven ţie, o înţ înţelegere grevată grevat ă pe mancipatio sau pe in iure cessio, cu Fiducia este o convenţ precizarea că că cele două două acte nu trebuie privite distinct, ci în împletirea lor organic ă. În practica juridică juridică s-a doveditr că că fiducia seamă de neajunsuri, în special pentru fiducia prezenta o seamă debitor, de vreme ce debitorul transmitea lucrul cu titlu de proprietate. Astfel, pierzându- şi calitatea de proprietar asupra lucrului, debitorul nu putea uza de dreptul de urm ărire şi de dreptul de preferinţă preferin ţă,, iar, dacă dacă la scadenţă scadenţă plă plăteş teşte, debitorul nu dispune decât de o acţ ac ţiune personală personală pentru a cere restituirea lucrului. Deoarece, dup dupăă efectuarea plăţ plăţii, ii, debitorul se transforma în creditor, creditorul său devenea debitor şi putea fi urmă urmărit printr-o acţ acţiune personală personală, ca orice debitor. Dacă Dac ă însă însă lucrul ajungea în mâinile unor ter ţe persoane, fostul debitor nu putea urmă urm ări lucrul în mâinile acelor ter ţi. Dacă Dacă fostul să său creditor, devenit acum debitor, mai are şi alţ alţi creditori, fostul debitor, devenit creditor, nu are drept de preferinţă preferin ţă,, ceea ce înseamnă înseamnă că că va veni în concurs cu ceilalţ ceilal ţi creditori şi nupropor ţional cu valoarea creanţ creanţei sale. şi va putea valorifica dreptul integral, ci numai în parte, propor ţ Un alt neajuns era acela ccăă valoarea lucrului dat în garanţ garan ţie putea fi (ş (şi de regulă regulă era) mai mare decât valoarea creanţ creanţei. Cu toate acestea, debitorul nu mai avea posibilitatea de a garanta o nou ă datorie cu acelaş acelaşi lucru, câtă câtă vreme el se afla în mâinile creditorului. În sfâr şit, fiducia, deoarece presupunea utilizarea unor acte precum mancipatio sau in accesibil ă peregrinilor, deoarece aceş ace ştia nu aveau acces la actele de drept iure cessio, nu era accesibilă civil. Iată Iată de ce, pentru a se depăş dep ăşii aceste inconveniente, romanii au creat încă înc ă din epoca veche o nouă nouă garanţ garanţie reală reală – gajul.

179



Facultatea de DREPT

4. 8. 2. Gajul Este o formă form ă a garanţ garan ţiei reale ce ia naş na ştere din contractul real de gaj. Se realizeaz ă prin pri n remiter remi terea ea de c ătre debitor creditorului să s ău a posesiunii unui lucru prin tradi ţiune, transmitere însoţ înso ţită it ă de o convenţ conven ţie prin care creditorul se obligă oblig ă s ă retransmită retransmit ă posesiunea asupra lucrului dacă dac ă debitorul îş î şi pl p lăteş te şte datoria la scadenţă scaden ţă.. Creditorul: dobândeş dobânde şte posesiunea provizorie asupra lucrului dat în garan ţie până până la plata

•

datoriei. Această Această posesiune a fost sancţ sanc ţionată ionată de că c ătre pretor prin intermediul interdictelor; interdictelor; •

nu poate înstr ăina lucrul dat în gaj dacă dacă, la scadenţă scadenţă,, debitorul nu plă plăteş teşte;

•

nu se poate folosi de lucrul dat în gaj;

•

pă păstrează strează lucrul pentru a-l determina pe debitor să s ă-şi plă plătească tească datoria

Debitorul: •

dacă dacă plă plăteş teşte la scadenţă scadenţă,, poate intenta acţ acţiunea în revendicare, în calitate de

proprietar al lucrului; •

în calitate de proprietar, poate urmă urm ări lucrul în mâinile oricui s-ar afla;

•

în caz de insolvabilitate a creditorului, debitorul nu vine în concurs cu creditorii

creditorului să său. Gajul prezintă prezintă însă îns ă şi dezavantaje pentru debitor, în sensul că c ă debitorul nu poate garanta, în aceleş aceleşi timp, mai multe datorii cu acelaş acela şi lucru.

4. 8. 3. Ipoteca A. Definiţia şi formarea conceptului de ipotec ă Este o formă formă de garanţ garanţie prin care lucrul afectat este llăăsat în posesiunea debitorului şi numai dacă dacă acesta nu plă plăteş teşte la scadenţă scadenţă,, creditorul ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde, pentru a-ş a- şi valorifica creanţ creanţa. Rezultă Rezultă că ipoteca este o formă form ă de garanţ garanţie adaptată adaptată perfect cerinţ cerinţelor societăţ societăţii ii întemeiate pe marf ă şi credit, deoarece: •

asigur ă pe deplin interesele creditorului;

•

debitorul r ămâne în posesiunea bunului ipotecat până pân ă la scadenţă scadenţă,, fiind deposedat

numai dacă dacă nu este efectuată efectuat ă plata. În procesul formă formării sale, în prima jumă jum ătate a secolului I î. e. n., ipoteca a trecut prin mai multe faze. denumită dreptul de reten ţie, se dă dădea proprietarului unei moş mo şii dreptul În prima fază, denumită de a reţ reţine inventarul agricol al arendaş arenda şului, dacă dacă acesta nu plă pl ătea arenda la scadenţă scaden ţă.. În această această 180



Facultatea de DREPT

fază fază debitorul, adică adică arendaş arendaşul, r ămânea în posesia inventarului agricol, pentru că c ă, altfel, acesta nu ar fi avut cu ce să s ă muncească muncească pământul. Creditorul, adică adic ă proprietarul moş mo şiei, beneficia de dreptul de retenţ retenţie, potrivit că căruia intra în posesia lucrului, adică adic ă a inventarului agricol, dacă dac ă la scadenţă scadenţă debitorul debitorul nu plă pl ătea datoria, adică adică arenda. Acest sistem prezenta neajunsuri, pentru că c ă: •

se aplica numai pe moş mo şia arendată arendată;

•

arendaş arendaşul îşi putea muta inventarul agricol în alt ă parte, f ăr ă ca proprietarul să să

dispună dispună de vreo acţ acţiune pentru a-l urmă urm ări; •

proprietarul nu putea urmă urmări lucrurile respective aflate în mâinile ter ţ ter ţilor achizitori,

deoarece nu avea vreun mijloc juridic în acest sens. De aceea, s-a pus problema perfec perfecţţionă ionării acestui sistem, pentru a se proteja mai bine interesele proprietarilor de terenuri. În acest sens, prin interdictul salvian, se dă dă posibilitatea proprietarului să să urmă urmărească rească bunurile bunurile arenda arendaşului, chiar dacă dacă acestea erau mutate în altă alt ă parte. Dar interdictul salvian funcţ func ţiona numai în raporturile dintre cele dou douăă păr ţi. Din această această cauză cauză, dacă dacă arendaş arendaşul înstr ăina inventarul, propriet proprietarul arul moş moşiei nu se putea îndrepta împotriva ter ţilor achizitori, deoarece nu avea la îndemână îndemân ă o acţ acţiune reală reală. Pentru a se înlă înl ătura acest neajuns, a fost creată creat ă acţiunea serviană. Prin această această acţ acţiune, creditorul poate urmă urm ări lucrurile oriunde s-ar afla, chiar şi în mâinile ter ţilor. Din acest moment, ipoteca este conturată conturată ca o figur ă juridică juridică distinctă distinctă, a că cărei structur ă şi finalitate ne arată arată că că, în baza contractului de arendare, debitorul are de pl ătit o sumă sumă de bani, datorie pe care o garantează garanteaz ă cu lucrurile sale, lucruri care îi r ămân în stă stă pânire pânire pân pânăă la scadenţă scadenţă,, iar dacă dacă la scadenţă scadenţă nu nu plă plăteş teşte, creditorul poate intra în posesia lucrurilor cu preferin ţă fa de ceilalţ ceilalţi creditori. ţă faţă ţă de Dar, deş deşi avem cristalizate elementele dreptului de ipotecă ipotec ă, acesta se aplica numai în raporturile dintre proprietarii moş mo şiilor şi arendaş arendaşi. De aceea, prin acţiunea quasiserviană, numită numită şi acţ acţiunea ipotecar ă, ipoteca s-a generalizat, aplicându-se în raporturile dintre orice creditori şi orice debitori, pe baza convenţ conven ţiei dintre aceş aceştia, în vederea garantă garant ării datoriei. Efectele formă formării ipotecii au avut loc în prima jumă jum ătate a secolului I î. e. n., în condiţ condi ţiile societăţ societăţiiii romane de atunci, eviden evidenţţiind originea romană romană a acestei instituţ instituţii. B. Categorii de ipoteci formează printr-o simplă simplă convenţ convenţie. Ipoteca conven ţională se formează Ipoteca tacită (legală) se formează formează în baza legii sau a obiceiului juridic, în situaţ situa ţii bine determinate. În cazul ipotecii tacite, voinţ voinţa debitorului de a ipoteca un lucru este prezumată prezumat ă. Dreptul 181



Facultatea de DREPT

modern o denumeş denumeşte ipotecă ipotecă legală legală. Spre exemplu, dreptul de ipotecă ipotecă exercitat de că către proprietarul unei moş moşii asupra lucrurilor aduse de arendaş arenda ş pe moş moşie. Ipoteca privilegiat ă este o variantă variantă a ipotecii tacite sau legale. I se spune privilegiată privilegiat ă, întrucât trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă dac ă acestea au fost constituite anterior. Titularul acestei ipoteci are privil privilegi egiul ul de a execu executa ta înai înainte nteaa celor celorla laţţi creditori ipotecari dreptul de a poseda şi a vinde lucrul grevat cu ipotecă ipotecă. Spre exemplu, dreptul de ipotecă ipotec ă exercitat de că către fisc asupra bunurilor cetăţ cet ăţenilor enilor impozabili. prevăzută zută într-o clauză clauz ă a testamentului în favoarea unui Ipoteca testamentar ă este prevă legatar sau fideicomisar. Prin această aceast ă ipotecă ipotecă, anumite bunuri ale succesiunii sunt ipotecate în scopul asigur ării plăţ plăţii ii unor legate. Ipoteca autentică se constituie cu respectarea anumitor forme de publicitate, precum întocmirea unui act public sau a unui act privat semnat de trei martori. Aceast ă ipotecă ipotecă are prioritate faţă faţă de de ipotecile constituite f ăr ă formă formă de publicitate, chiar dacă dac ă acestea aveau o dată dat ă mai veche.

C. Caracterele ipotecii a) Ipoteca este un drept real •

creditorul ipotecar este titular al unui drept real;

în această această calitate, creditorul ipotecar are dreptul de preferinţă preferin ţă şi dreptul de urmă urm ărire. Astfel, creditorul ipotecar nu va veni în concurs cu creditorii chirografari ai debitorului său şi va putea urmă urmări lucrul ipotecat în mâinile ter ţilor achizitori. b) Ipoteca se constituie prin conven ţia părţilor Dupăă cum ştim din lecţ Dup lecţiile anterioare, drepturile reale se nasc din acte speciale, precum excep ţie, anumite drepturi reale, printre care şi ipoteca, se mancipatio sau in iure cessio. Dar, ca excepţ •

pot naş naşte printr-o simplă simplă convenţ convenţie.

c) Ipoteca poate fi general ă La romani, ipoteca purta atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile. Treptat, se lă lărgeş rgeşte sfera de cuprindere a ipotecii, aceasta devenind general ă, purtând asupra tuturor lucrurilor prezente şi viitoare ale debitorului. Spre exemplu, se putea ipoteca o recolt ă viitoare sau un drept de creanţă crean ţă.. De asemenea, ipoteca constituită constituit ă asupra sclavilor apă ap ăsa şi asupra copiilor nă născuţ scuţi după după constituirea dreptului de ipotecă ipotec ă. Constituirea de ipoteci care apă ap ăsau asupra tuturor bunurilor debitorului, deci cu caracter general, era generată generat ă de interesul creditorilor de a avea siguranţ siguran ţa valorifică valorificării depline a drepturilor. S-a ajuns în această aceast ă situaţ situaţie, deoarece puteau fi mai mulţ mul ţi creditori ipotecari, cu ranguri diferite. În această aceast ă ipoteză ipoteză, datorită datorită caracterului general al ipotecii, creditorii ipotecari

182



Facultatea de DREPT

posteriori în rang îşi valorificau creanţ creanţele doar asupra bunurilor care mai r ă r ămâneau după după ce creditorii ipotecari anteriori în rang (cu o ipotecă ipotec ă mai veche) şi-au valorificat drepturile.

d) Caracterul indivizibil al ipotecii Se exprimă exprimă sub două două aspecte: •

sub primul aspect, prin aceea ccăă ipoteca apasă apas ă în întregime asupra fiecă fiec ărei pă păr ţi din

lucru, adică adică fiecare parte din lucrul ipotecat este afectată afectat ă pentru satisfacerea întregii creanţ crean ţe. Spre exemplu, dacă dacă lucrul ipotecat trece la moş mo ştenitori, fiecare dintre aceş ace ştia va putea fi urmă urm ărit pentru întreaga datorie, nu numai pentru partea ce o mo şteneş teneşte din lucrul ipotecat. Tot astfel, cumpă cumpăr ătorul unei pă păr ţi din lucrul ipotecat poate fi chemat în judecată judecat ă pentru toată toată datoria. •

sub al doilea aspect, caracterul indivizibil al ipotecii se exprimă exprim ă în aceea că c ă întregul

obiect ipotecat este afectat pentru satisfacerea fiec ărei pă păr ţi din creanţă crean ţă.. Spre exemplu, dacă dac ă debitorul plă plăteş teşte numai o parte din datorie, creditorul va poseda şi va vinde întregul lucru ipotecat şi nu o parte propor ţională ională cu datoria care a r ămas de plă plătit.

e) Caracterul clandestin al ipotecii Ipoteca este clandestină clandestină sau secretă secretă, în sensul că că nu presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca ter ţii să să ştie că că un lucru este ipotecat. Am vă v ăzut că că ipoteca se năş năştea tea dintr-o simplă simplă convenţ convenţie, nefiind necesare forme solemne prezenţa altor persoane. Această Această situaţ situaţie ducea la consecinţ consecin ţe deosebit de grave. şi prezenţ Astfel, o primă primă consecinţă consecinţă era aceea conform că căreia creditorul anterior în rang (cu o ipotecă ipotecă mai veche) îş îşi valorifica dreptul de creanţă crean ţă prin prin vânzarea lucrului grevat, iar creditorii posteriori în rang r ămâneau în situaţ situaţia unor simpli creditori chirografari, deoarece ipoteca lor se stingea din lipsă lips ă de obiect. Pornind de la acest inconvenient, creditorii, pentru a se pune la adă adă post de pericolul unui numă num ăr mare de ipoteci nedeclarate, au recurs la crearea de ipoteci generale, grevând toate bunurile prezente şi viitoare ale debitorilor. A doua consecinţă consecinţă a a ipotecă ipotecării clandestine a aceluiaş aceluiaşi lucru mai multor persoane era aceea că în situaţ situaţia în care creditorul posterior în rang intra primul în posesia lucrului grevat, luându-l din stă stă pânirea debitorulu debitoruluii sau din mâinile mâinile unui ter ţ, era expus evicţ evicţiunii din partea creditorului anterior în rang. Evicţ Evicţiunea se realiza prin chemarea în judecat ă de către creditorul anterior în rang a creditorului posterior. Primul f ăcea proba că că ipoteca sa este mai veche şi intra în posesia lucrului. Pentru a depăş depăşii acest inconvenient romanii au adoptat mai multe mă m ăsuri. În primul rând, persoana care ipoteca acela acelaşşi lucru de mai multe ori, f ă f ăr ă să declare ipotecile anterioare, era sancţ sanc ţionată ionată pentru comiterea delictului de stelionat. Tot în scopul depăş dep ăşirii irii inconvenientului ar ătat s-a creat ius offerendae pecuniae , adică adică dreptul de a oferi o sum ă de bani de că c ătre creditorul posterior creditorului anterior în rang. Acest drept s-a creat pentru a-l dezinteresa pe creditorul anterior în rang, 183



Facultatea de DREPT

satisf ăcându-i creanţ crean ţa. Astfel că c ă, dacă dac ă dou douăă ipoteci cu ranguri diferite ap ăsau asupra aceluiaş aceluiaşi lucru, creditorul ipotecar posterior în rang, adic ă cu o ipotecă ipotec ă mai recentă recent ă, satisf ăcea creanţ creanţ a creditorului anterior în rang, adică adic ă cu o ipotecă ipotec ă mai veche, urcând în felul acesta în rangul creditorului anterior. Prin aceasta, creditorul posterior în rang nu mai risca să s ă fie evins de cel anterior. Era evident faptul că c ă creditorul posterior în rang va uza de ius offerendae pecuniae numaidacă numaidacă situaţ situaţia concretă concretă îi este convenabilă convenabil ă. Adică Adică: •

are bani lichizi să să plă plătească tească;

•

când dreptul creditorului anterior în rang este inferior i nferior ca valoare lucrului ipotecat;

când apreciază apreciază că poate să să vândă vândă lucrul ipotecat la un preţ pre ţ care să să acopere valoarea ambelor creanţ creanţe. A treia consecinţă consecinţă a a caracterului clandestin al ipotecii constă const ă în posibilitatea antedată antedatării •

unei ipoteci, adică adică o ipotecă ipotecă mai recentă recentă poate fi datată datat ă în mod fraudulos înaintea uneia mai vechi. Tocmai pentru a depăş dep ăşii acest inconvenient, în dreptul postclasic, prin reforma împ ăratului Leon, a fost creată creat ă ipoteca publică publică. Se numea publică publică ipoteca constituită constituită prin act public sau prin act privat semnat de că c ătre trei martori. Ipoteca publică publică trecea înaintea ipotecilor constituite f ăr ă formă formă de publicitate, oricare ar fi fost data acestora. Făr ă a fi obligatorie ipoteca publică public ă, creditorii erau interesaţ interesa ţi să s ă recurgă recurgă la ea pentru a nu risca să să fie concuraţ concuraţi de alţ alţi creditori cu ipoteci de un rang superior. f) Ipoteca este un drept accesoriu Fiind un drept accesoriu, ipoteca urmează urmeaz ă soarta obligaţ obligaţiei principale, stingându-se odată odat ă cu obligaţ obligaţia garantată garantată.

D. Rangul creditorilor ipotecari Problema rangului creditorilor ipotecari, adic ă a ordinii în care ipotecile pot fi valorificate, se pune în situaţ situaţiile în care există există mai mulţ mulţi creditori ipotecari. Teoretic, fiecare dintre creditori are dreptul de a poseda şi de a vine bunul ipotecat, dar, în fapt, acest drept este exercita numai de c ătre creditorul cu ipoteca mai veche. În acest caz se aplic ă adagiul prior tempore, tempore, potior iure iure (mai întâi în timp, mai tare în drept). Acest adagiu nu se aplic ă în cazul ipotecilor privilegiate. În situaţ situaţia în care existau mai mulţ mul ţi creditori cu acelaş acelaşi rang, avea prioritate cel care poseda lucrul ipotecat. E. Efectele ipotecii

184



Facultatea de DREPT

Din fizionomia acestei instituţ institu ţii, rezultă rezultă că lucrul ipotecat r ămâne în posesia debitorului până până la scadenţă scadenţă.. Dacă Dacă la scadenţă scadenţă datoria datoria este plă plătită tită, ipoteca se stinge.Însă stinge.Însă dacă dacă debitorul nu efectuează efectuează plata se declanş declan şează ează efectele ipotecii. Efectele principale ale ipotecii sunt: •

dreptul creditorului de a poseda ( ius possidendi);

•

dreptul de a vinde ( ius distrahendi) lucrul grevat cu ipotecă ipotec ă.

Iniţ Iniţial, ipoteca producea un singur efect – dreptul de a poseda. Acest drept – ius sanc ţionat prin actio hipotecaria, care putea fi intentată intentat ă şi contra ter ţilor possidendi – este sancţ deţ deţină inători. Astfel, dacă dacă debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul se putea îndrepta împotriva cumpă cumpăr ătorului. Această Această acţ ac ţiune putea fi intentată intentat ă şi împotriva posesorilor fictivi. Menţ Men ţionă ionăm că că acţ acţiunea ipotecar ă este o acţ acţiune arbitrar ă. Conform mecanismului acţ ac ţiunilor arbitrarii, debitorul care nu execută execută ordinul de a remite lucrul afectat creditorului urmeaz ă să sufere o condamnare pecuniar ă. Ordinul de a remite lucrul grevat era dat de c ătre judecă judecător, în calitate de arbitru. Dacă Dac ă debitorul refuza să s ă execute acest ordin, era condamnat la plata unei sume de bani egal ă cu valoarea creanţ creanţei, la care se adaugă adaug ă dobânzile. În situaţ situaţia în care erau două dou ă ipoteci, una generală general ă şi una specială specială, în favoarea aceluiaş aceluia şi creditor, debitorul avea dreptul de a cere creditorului s ă-şi satisfacă satisfacă dreptul de creanţă crean ţă prin vânzarea lucrului grevat cu ipotecă ipotec ă specială specială. La origine, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. Potrivit acestuia, creditorul creditorul nu avea dreptul de a vinde lucrul, ci numai de a-l re reţţine până până când debitorul îş îşi plă plătea datoria. Era evident faptul că că dreptul de retenţ retenţie al creditorului creditorului avea eficienţă eficienţă numai numai atunci când valoarea lucrului ipotecat era mai mare decât valoarea crean creanţţei. Altfel, debitorul prefera să s ă abandoneze lucrul în mâinile creditorului. Pentru a se depăş dep ăşii acest inconvenient, pă p ăr ţile încheiau uneori un pact ală al ăturat ipotecii, în baza că căruia creditorul obţ ob ţinea dreptul de a vinde lucrul. Dar, în acel moment, dreptul creditorului de a vinde lucrul nu era încă înc ă un efect firesc al ipotecii, ci izvora dintr-o conven ţie specială specială, ală alăturată turată ipotecii. Aceste convenţ conven ţii, devenind frecvente, au fost considerate de practic ă la un moment dat ca subînţ subîn ţelese, indiferent dacă dacă au fost sau nu încheiate. În acest fel, la începutul sdecolului al III-lea e. n., dreptul de a vinde ( ius distrahendi) devine un efect al ipotecii. Dar dreptul de a vinde nu a fost considerat mult ă vreme ca fiind un efect esen esenţţial al ipotecii, considerent pentru care în convenţ conven ţia de ipotecă ipotecă se putea introduce interdicţ interdic ţia de a vinde lucrul. Din analiza dreptului de a vinde, rezultă rezult ă că acesta are un caracter anormal, pentru c ă lucrul ipotecat este transmis de că către creditor cumpă cump ăr ătorului cu titlu de proprietate, deş de şi creditorul nu are calitatea de proprietar, ci este numai posesor. Asistă Asist ăm în acest caz la o îndepă îndep ărtare a romanilor de la 185



Facultatea de DREPT

exigenţ exigenţele principiului potrivit că c ăruia nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decât are el însuş însuşi.

F. Stingerea ipotecii Fiind un drept accesoriu, ipoteca se stinge odat ă cu obligaţ obligaţia pe care o garantează garanteaz ă. Dar caracterul accesoriu al dreptului de ipotec ipotecăă este contrazis în cazul prescripţ prescrip ţiei extinctive. S-a ajuns la această această situaţ situaţie, pentru că c ă, în dreptul postclasic, termenul de prescrip ţie al drepturilor personale era de 30 de ani, pe când termenul de prescripţ prescrip ţie al dreptului de ipotecă ipotec ă era de 40 de ani. De aici rezultă rezult ă că c ă dreptul de ipotecă ipotec ă supravieţ supravieţuieş uieşte creanţ creanţei pe care o garantează garanteaz ă. Din acest motiv, s-a că căutat o soluţ soluţie de compromis. În acest sens, Paul a susţ sus ţinut că că dreptul de creanţă crean ţă garantat subzistă subzistă şi după după trecerea termenului de prescripţ prescrip ţie cu valoare de obligaţ obliga ţie naturală naturală. Ipoteca se mai stinge prin: •

pieirea în întregime a lucrului ipotecat (avem în vedere caracterul indivizibil al

ipotecii); •

prin confuziune (calităţ (calit ăţile ile de creditor ipotecar şi de proprietar al lucrului ipotecat se

întâlnesc asupra aceleiaş aceleiaşi persoane); •

prin vânzarea lucrului ipotecat ipotecat de că c ătre creditorul superior în rang;

•

prin renunţ renunţarea creditorului ipotecar.

garan ţiilor G. Caracterul unificator al legisla ţiei lui Justinian s-a dovedit şi în cazul garanţ reale. Astfel că că în dreptul lui Justinian ipoteca şi gajul sunt contopite, ambele fiind sanc ţionate prin acţ ac ţiunea ipotecar ă. Prin urmare, atât creditorul ipotecar, cât şi creditorul gagist dispun de o acţ acţiune reală reală, prin care pot reclama posesiunea lucrului din mâinile ter ţilor. Cu toate acestea, cele două dou ă forme de garanţ garan ţie r ămân distincte sub aspectul modului de formare, chiar şi în epoca lui Justinian. În ceea ce le priveş prive şte, unificarea s-a realizat numai în privinţ privin ţa efectelor, că căci modul lor de formare a r ămas acelaş acelaşi.

4. 8. 4. Intercesiunea Este actul prin care o persoană persoană ia asupra sa datoriile alteia f ăr ă a avea vreun interes. Intercesiunea îmbracă îmbracă fie forma unei garanţ garan ţii reale sau personale, fie forma unei nova ţiuni prin schimbare schimbare de debitor. debitor. Deci, Deci, prin forma forma sa tehnic tehnicăă, intercesiunea nu este o figur ă juridică juridică distinctă distinctă, deoarece foloseş foloseşte forma altor acte juridice. Ea se individualizează individualizeaz ă doar prin atitudinea subiectivă subiectivă a celui ce ia asupra sa datoria altuia. Trebuie menţ menţionat faptul că că intercesiunea a fost interzisă interzisă sclavilor şi femeilor. Sclavilor, pentru pentru a nu se înr ăutăţ utăţii situaţ situaţia materială materială a proprietarilor, iar în cazul femeilor s-a invocat a şa-zisa incapacitate naturală naturală a acestora. Intercesiunea a fost interzisă interzis ă femeilor prin senatusconsultul velleian, ale că cărui dispoziţ dispoziţii se aplicau orică oricărui tip de intercesiune, inclusiv intercesiunii f ăcute în favoarea 186



Facultatea de DREPT

soţ soţului. Dar acest senatusconsult nu interzicea femeii să s ă vândă vândă sau să să doneze, motivându-se că c ă în cazul acestor operaţ operaţiuni juridice gravitatea consecinţ consecin ţelor sunt evidente pentru oricine. Justinian a abrogat senatusconsultul velleian, dând femeii capacitatea de a intercede pro alio (pentru alţ alţii), menţ menţinând însă însă interdicţ interdicţia de a intercede pentru so soţţul ei.


Definiţ Definiţi obligaţ obligaţia (după (după Justinian) şi ar ătaţ taţi elementele obligaţ obligaţiei.



Care din urmă urm ătoarele contracte erau contracte solemne: a) sponsio laica; b) mutuum; c) nexum; d) fiducia;

stipulaţiunea; e) stipulaţ f) vânzarea? 

Enunţ Enunţaţi elementele esenţ esenţiale ale contractelor şi detaliaţ detaliaţi-le pe primele două două;



Definiţ Definiţi elementele accidentale ale contractelor.



Definiţ Definiţi principiul relativităţ relativităţii ii efectelor contractului şi ar ătaţ taţi ce principii speciale

decurg din acesta. 

Enunţ Enunţaţi acţ acţiunile cu caracter ală alăturat şi detaliaţ detaliaţi, la alegere, trei dintre acestea.



Ce erau acţ acţiunile noxale şi care erau condiţ condi ţiile intentă intentării acestora?



Prezentaţ Prezentaţi diferenţ diferenţele dintre cazul fortuit şi for ţa major ă.



Definiţ Definiţi culpa şi ar ătaţ taţi formele acesteia.



Care sunt situaţ situaţiile în care o plată plat ă poate fi f ăcută cută numai de că c ătre debitor: a) când debitorul are obligaţ obliga ţia să să transmită transmită dreptul de proprietate; b) când debitorul are calitatea de tutore; c) când debitorul are de transmis o sumă sum ă de bani; d) în cazul obligaţ obligaţiei contractată contractată intuitu personae?



Ce este novaţ novaţiunea şi care sunt condiţ condiţiile necesare pentru novarea unei obligaţ obliga ţii?



Definiţ Definiţi compensaţ compensaţiunea şi detaliaţ detaliaţi reforma lui Marc Aureliu cu privire la aceasta.



Enunţ Enunţaţi modurile civile şi modurile pretoriene prin care se realiza remiterea de

datorie. 

Enunţ Enunţaţi modurile nevoluntare de stingere a obliga ţiilor şi explicaţ explicaţi, la alegere, două dou ă

dintre ele. 

Ce este cesiunea de creanţă crean ţă şi cum se realiza? 187





Facultatea de DREPT

Enunţ Enunţaţi beneficiile acordate garantului obligat prin fideiussio şi detaliaţ detaliaţi primul

dintre acestea. 

Ar ătaţ taţi deosebirile dintre fiducie şi gaj.



Enunţ Enunţaţi categoriile de ipoteci şi caracterele ipotecii.



În situaţ situaţia că există există mai mulţ mulţi creditori ipotecari cu acelaş acela şi rang, care dintre aceş ace ştia

are prioritate: a) creditorul anterior în rang; b) creditorul care posedă posed ă bunul ipotecat; c) creditorul cu ipoteca mai veche?

188



Facultatea de DREPT

Unitatea 5. Izvoarele obliga ţiilor Obligaţ Obligaţiile, aş aşa cum s-a ar ătat şi în capitolul referitor la clasificarea obliga ţiilor, au ca izvoare contractele, quasicontractele, delictele şi quasidelictele. Potrivit modului de formare, contractele se împart în contracte solemne şi contracte nesolemne. 5. 1. Contractele solemne Contractele solemne, denumite şi contracte formale, reprezintă reprezint ă cea mai veche categorie de contracte. În această această categorie de contracte se includ: •

contractele în formă formă religioasă religioasă;

•

contractele în formă formă verbală verbală;

•

contractele în formă formă autentică autentică;

contractele în formă formă scrisă scrisă (litteris). Toate contractele solemne sunt de drept strict ( stricti iuris), adică adică de riguroasă riguroasă interpretare, unilaterale, deoarece generează genereaz ă obligaţ obligaţii numai în sarcina uneia dintre pă p ăr ţile contractuale şi orale, cu excepţ excep ţia contractului litteris. 5. 1. 1. Contractele în form ă religioasă Sunt în numă număr de două două şi anume: •

•

•

sponsio religiosa; iusiurandum liberti (jur ământul dezrobitului).

A. Sponsio religiosa Este cel mai vechi contract roman format prin întrebare şi r ăspuns. Potrivit lui Gaius, creditorul întreabă întreabă “Spondesne mihi centum dare?” (Promiţ (Promiţi să să-mi dai 100?), la care debitorul r ă r ăspunde “Spondeo” (Promit). Această Această formă formă era îmbr ăcată cată, la origine, într-un jur ământ în formă formă religioasă religioasă, de natur ă a atrage gra graţia zeilor pentru aceia care îîşşi respectau promisiunea şi mânia zeilor pentru aceia care nu-ş nu- şi respectau cuvântul dat. B. Iusiurandum liberti liberti Jur ământul dezrobitului este contractul care îmbrac ă forma a două dou ă jur ăminte succesive, prin intermediul că cărora sclavul îş îşi asumă asumă obligaţ obligaţia de a presta pentru patronul s ău operae fabriles (servicii calificate). În realitate, contractul se naş na şte prin două două jur ăminte succesive: •

primul jur ământ este pronunţ pronunţat de că către sclav înaintea dezrobirii şi nu produce efecte

juridice, ci numai morale şi religioase, pentru că că sclavul nu are capacitate juridică juridic ă; 189



•

Facultatea de DREPT

al doilea jur ământ este pronunţ pronun ţat după după dezrobire şi produce efecte juridice, pentru că că

dezrobitul, fiind liber, are capacitate de a se obliga. sancţionat printr-o acţ ac ţiune numită numită iudicium operarum (acţ (acţiune Iusiurandum liberti era sancţ privind zilele de muncă muncă).

5. 1. 2. Contractele încheiate în form ă verbală Sunt în numă număr de trei: •

sponsio laica;

•

stipulaţ stipulaţiunea;

•

dotis dictio.

A. Sponsio laica Este un contract încheiat prin întrebare şi r ăspuns, care nu mai presupune şi forma unui jur ământ religios. Dar acest contract era accesibil numai cetăţ cet ăţenilor enilor romani, deoarece verbul “spondeo” putea fi pron pronun unţţat numai de că către cetăţ cetăţenii enii romani. Tot în epoca veche, romanii au realizat că c ă spon sponsio sio laica laica nu poat poatee fi folosi folositt în rela relaţiile dintre cetăţ cetăţeni eni şi peregrini, care erau principalii parteneri comerciali ai romanilor.

B. Stipulaţiunea Este, de asemenea, un contract verbal încheiat prin întrebare şi r ăspuns, cu deosebirea că, în cazul stipulaţ stipula ţiunii, promisiunea putea fi angajată angajat ă şi prin alt verb cu în ţeles similar lui “spondeo” , precum “fidepromitto” , “promitto” , “dabo”, “facio” .

Definim stipulaţ stipulaţiunea ca fiind contractul încheiat în formă form ă verbală verbală prin întrebare şi r ăspuns la care au acces şi peregrinii. Trebuie reţ reţinut faptul că că stipulaţ stipulaţiunea are o funcţ func ţie generală generală, în sensul că c ă prin intermediul stipulaţ stipulaţiunii, orice convenţ conven ţie poate produce efecte juridice. Prin intermediul stipula ţiunii se puteau realiza numeroase operaţ opera ţiuni juridice, precum un împrumut, garantarea unei datorii, o novaţiune, operaţ novaţ operaţiunea juridică juridică a arendă arendării şi a locaţ locaţiunii, operaţ operaţia juridică juridică a vânză vânzării, etc. Spre exemplu, în cazul în care p ăr ţile că cădeau de acord să s ă realizeze operaţ operaţiunea juridică juridică a vânză vânzării, recurgeau la două dou ă stipulaţ stipulaţiuni: •

prin intermediul primei stipulaţ stipulaţiuni, vânză vânzătorul îş îşi asuma obligaţ obligaţia de a transmite

•

prin prin a dou douaa stip stipula ulaţţiune, cumpă cumpăr ătorul îş îşi asuma obligaţ obligaţia de a plă plăti preţ preţul.

lucrul; Deci, prin două două acte juridice distincte, adică adic ă prin două două stipulaţ stipulaţiuni, se realiza o operaţ opera ţiune juridică juridică unică unică, adică adică vânzarea.

a) Caracterele stipula ţiunii •

Este un act solemn, deoarece ia naş na ştere prin pronunţ pronunţarea anumitor cuvinte. 190



Facultatea de DREPT

•

Este un act oral, deoarece se formează formeaz ă prin întrebare şi r ăspuns.

•

Presupune congruenţ congruenţa (concordanţ (concordanţa) dintre suma de bani care figura în întrebare şi

suma de bani care figura în r ăspuns. Cu alte cuvinte, obiectul întrebă întreb ării şi cel al r ăspunsului trebuiau să să fie identice. Astfel, dacă dac ă stipulantul îl întreba pe promitent “Promi ţi să s ă-mi dai 100?”, promitentul nu putea r ăspunde “Promit 50”, deoarece, într-o asemenea ipotez ă, actul este lovit de nulitate. Era lovită lovită de nulitate stipulaţ stipula ţiunea şi dacă dacă la o întrebare pur ă şi simplă simplă se r ăspundea adă adăugându-se un termen sau o condiţ condi ţie. Cerinţ Cerinţa congruenţ congruenţei se manifesta şi cu privire la verbul utilizat. Astfel, cuvântul întrebuinţ întrebuinţat în întrebare trebuia să s ă fie acelaş acelaşi şi în r ăspuns: “Promittis?” – “Promitto”, “Dabis?” – “Dabo”, etc. •

Este un act unilateral şi crează crează obligaţ obligaţii numai pentru o parte, adică adic ă pentru promitent.

•

Este un act de drept strict, de riguroas ă interpretare. Judecă Judec ătorul cerceta numai dacă dac ă

întrebarea şi r ăspunsul au avut loc, f ăr ă a că căuta să să afle care a fost voinţ voin ţa reală reală a pă păr ţilor. •

Este un act continuu, că c ăci r ăspunsul trebuia să să urmeze întrebă întrebării.

•

Stipulaţ Stipulaţiunea presupune unitate de timp şi de loc, astfel încât pă p ăr ţile contractante erau

obligate să să fie prezente în localitatea în care se pretinde c ă ar fi avut loc întrebarea şi r ăspunsul întreaga zi. Iar dacă dac ă debitorul dovedea la proces că c ă el sau creditorul au lipsit un moment din localitate în ziua în care se pretindea c ă ar fi avut loc întrebarea şi r ăspunsul, stipulaţ stipulaţiunea era anulată anulată. •

Stipulaţ Stipulaţiunea prezintă prezintă un caracter abstract, întrucât, din modul s ău de formare, nu

rezultă rezultă motivul, scopul pentru care debitorul se oblig ă. Stipulaţ Stipulaţiunea se deosebeş deosebeşte prin aceasta de toate celelalte contracte, care, prin forma lor specific ă sunt utilizate în vederea realiză realiz ării unui anumit scop. Spre exemplu, din forma contractului de vânzare rezult ă foarte clar că c ă vânză vânzătorul a intenţ intenţionat să să transmită transmită lucrul, iar cumpă cump ăr ătorul a intenţ inten ţionat să să dobândească dobândească acel lucru, pe când în cazul stipulaţ stipulaţiunii, debitorul, numit promitent, se oblig ă faţă faţă de de creditor, numit stipulant, să s ă-i plă plătească tească o anumită anumită sumă sumă de bani. Nu ştim motivul pentru care debitorul se obligă oblig ă să plă plătească tească acea sumă sumă. Poate fi preţ pre ţul unei vânză vânzări sau al unei locaţ loca ţiuni sau poate fi obiectul unei donaţ dona ţii. Acest caracter abstract genereaz genereazăă o serie de complicaţ complicaţii, în special atunci când stipulaţ stipulaţiunea era utilizată utilizat ă în scopul realiză realiz ării operaţ operaţiunii juridice a împrumutului. S-a ajuns la acest rezultat , întrucât în practică practic ă s-au ivit situaţ situaţii când, înainte de încheierea stipulaţ stipula ţiunii, deci înainte de încheierea contractului, promitentul solicita o sum ă de bani de la stipulant, iar stipulantul îi spunea “Da, îţ î ţi acord 100 cu împrumut dac ă îmi restitui 150”. Deci promitentul se obliga să să plă plătească tească 150, deş deşi, în realitate, nu primise decât 100, iar diferenţ diferen ţa dintre 150 şi 100 era o dobândă dobândă deghizată deghizată, care, prin lege, era interzisă interzis ă de că către statul roman. Dar promitentul nu putea 191



Facultatea de DREPT

invoca într-un proces această aceast ă dobândă dobândă deghizată deghizată, pentru că că din stipulaţ stipulaţiune nu reieş reieşea decât suma promisă promisă, nu cea efectiv primită primit ă. Astfel că că, potrivit caracterului de drept strict al actului stipulaţ stipulaţiunii, promitentul era ţinut la plata sumei promise. Aceste caractere, de un formalism riguros, au fost proprii stipula ţiunii în epoca veche. Acest formalism a fost atenuat în epoca clasic ă şi înlă înlăturat în epoca postclasică postclasic ă. Astfel, deş deşi stipulaţ stipulaţiunea a continuat să s ă fie orală orală, pă p ăr ţile obiş obişnuiau să să redacteze un înscris în care menţ men ţionau că stipulaţ stipulaţiunea a avut loc. Împă Împ ăratul Leon, în anul 472 a suprimat condi ţia întrebuinţă întrebuinţării rii termenilor solemni. Se puteau utiliza orice cuvinte, cu condi ţia ca voinţ voinţa păr ţilor să să fie clar exprimată exprimată. În anul 531, Justinian a stabilit că c ă actul constatator al stipulaţ stipula ţiunii poate fi atacat numai dacă dacă debitorul dovedeş dovede şte că că una din pă p ăr ţi a lipsit din localitate întreaga zi.

b) Proba stipulaţiunii În epoca veche a dreptului roman se afirma c ă “Occidentul vorbeş vorbe şte, iar Orientul scrie”, în sensul că că romanii probează probeaz ă actele juridice prin martori, pe când grecii prin acte scrise. Încă Înc ă din prima parte a epocii vechi, proba proba stipulaţ stipula ţiunii era f ăcută cută cu martori. În dreptul clasic şi postclasic s-a admis ca proba stipulaţ stipula ţiunii să să se facă facă şi prin acte scrise. Întrucât stipulaţ stipulaţiunea avea un caracter abstract şi era un act de drept strict, era suficient ca martorii să să confirme că că promitentul a r ăspuns la întrebarea stipulantului pentru ca debitorul s ă fie condamnat. În practică practic ă, adeseori, constrânş constrânşi de diferite împrejur ări, debitorii promiteau mai mult decât au primit efectiv. Acest sistem a fost considerat de c ătre pretor ca fiind inechitabil şi, de aceea, a pus la îndemâna debitorului (promitentului) anumite mijloace procedurale de ap ărare. În primul rând, pretorul a oferit debitorului posibilitatea de a se ap ăra pe cale de excepţ excepţiune, prin excep excepţia de dol, astfel încât, ori de câte ori era chemat în justiţ justi ţie, debitorul putea proba pe cale de excepţ excepţie că că a primit mai puţ pu ţin decât a promis. Atunci când stipulaţ stipula ţiunea era menţ menţionată ionată printr-un act scris, debitorul avea posibilitatea de a intenta o acţ ac ţiune prin care cerea restituirea înscrisului constatator al împrumutului. În realitate, această această reformă reformă a pretorului nu a avut consecin ţe practice notabile, deoarece sarcina probei apă ap ăsa asupra debitorului. Aceasta întrucât cel care opune o excep ţie trebuie să să facă facă proba celor afirmate, pe cale de excepţ excep ţiune, iar cel care intentează intenteaz ă o acţ acţiune trebuie să s ă facă facă proba celor afirmate pe cale de ac acţţiune. Deci, debitorul era pus în situaţ situa ţia de a administra proba şi atunci când se apă ap ăra pe cale de excepţ excep ţiune şi atunci când declanş declanşa procesul pe cale de acţ ac ţiune. Însă Însă debitorul se afla în situaţ situa ţia de a face o probă prob ă negativă negativă, situaţ situaţie dificilă dificilă, adică adică să s ă dovedească dovedească faptul că că în toate momentele anterioare încheierii stipula ţiunii i-a fost imposibil să s ă primească primească efectiv suma pe care a promis-o. 192



Facultatea de DREPT

O asemenea probă probă era foarte greu de f ăcut, era aproape imposibilă imposibil ă. Atunci, împă împ ăratul Caracalla (Ulpian, de fapt) în anul 215 a dat o constitu ţiune prin care r ăsturna sarcina probei. Astfel că că, neţ neţinându-se cont de faptul dacă dac ă debitorul ar fi avut calitatea de reclamant şi intenta acţ acţiunea – querela non numerate pecuniae – sau de pârât, şi se apă apăra prin exceptio non numerate (excepţia sumei de bani nepredate), sarcina probei trecea asupra creditorului. Ca atare, pecuniae (excepţ atunci când creditorul era chemat în judecat ă de către debitor, creditorul trebuia să s ă probeze că că a plă plătit efectiv ceea ce debitorul i-a promis. Atunci când debitorul avea calitatea de pârât şi se apă apăra pe cale de excepţ excep ţie, tot creditorul era cel care avea sarcina da a dovedi c ă a plă plătit debitorului suma promisă promis ă de către acesta. Deci, în toate situaţ situaţiile sarcina probei apasă apas ă asupra creditorului, neţ neţinându-se cont dacă dac ă acesta avea calitatea de reclamant sau pe cea de pârât. Dar o asemenea reglementare venea în contradic contradicţţie cu principiul fundamental al dreptului procesual conform că căruia onus probandi incubit actor (sarcina (sarcina probei apasă apas ă asupra reclamantului), adică adic ă asupra celui care face o afirmaţ afirma ţie fie pe cale de acţ ac ţiune, fie pe cale de excepţ excep ţiune. Romanii au considerat însă îns ă că această această r ăsturnare a sarcinii probei a fost înf ă ptuită ptuită în spiritul echităţ echităţii. ii. În plus, potrivit reformei lui Caracalla, creditorul, care trebuia s ă fac fa că proba, indiferent de calitatea lui procesuală procesual ă, avea de f ăcut o probă prob ă pozitivă pozitivă, deci o probă prob ă lesnicioasă lesnicioasă, adică adică să dovedească dovedească faptul că că într-un anumit moment, în prezenţ prezen ţa unor anumiţ anumi ţi martori, a transmis debitorului suma de bani pe care acesta din urm ă a promis-o.

C. Dotis dictio Prin dotis dictio se constituia dota viitoarei so soţţii. Această Această constituire de dotă dot ă îmbracă îmbracă forma unei declaraţ declara ţii solemne f ăcută cută de către viitoarea soţ soţie, ori de că c ătre debitorul ei, la ordinul acesteia sau de că către ascendenţ ascendenţii săi pe linie paternă patern ă. În cazul acestui contract verbal vorbeş vorbe şte numai constituantul dotei; în mod excep excepţţional, cealaltă cealaltă parte, viitorul soţ soţ, avea un rol mut, în sensul că că nu era necesar consimţă consim ţământul mântul să său. În epoca postclasică postclasic ă, după după crearea pactului de dotă dot ă, realizat prin simpla convenţ conven ţie a pă păr ţilor, dotis dictio a că căzut în desuetudine.

5. 1. 3. Contractele în form ă autentică Nexum

Prin intermediul lui nexum, contract solemn în formă form ă autentică autentică, s-a realizat în epoca foarte veche aservirea de fapt a cetăţ cet ăţenilor enilor romani chiar în sânul cetăţ cet ăţii. ii. Am văzut în capitolele anterioare că că un cetăţ cetăţean ean roman nu putea deveni sclav la Roma. Debitorul insolvabil era vândut ca sclav trans Tiberim. 193



Facultatea de DREPT

În acea vreme, la Roma s-a înregistrat o acut ă criză criză a for ţei de muncă muncă, numă numărul sclavilor fiind mic. Atunci s-a pus probleme de a se creea o formul ă juridică juridică prin care cetăţ cet ăţenii enii să să fie aserviţ aserviţi în fapt, nu în drept. Această Aceast ă formulă formulă juridică juridică a fost contractul nexum. Astfel, dacă dacă cetăţ cetăţeanul eanul roman se ştia debitor insolvabil, nu mai aş a ştepta să să fie chemat în justiţ justi ţie şi condamnat, întrucât după după condamnare urma să s ă fie vândut ca sclav. De aceea, debitorul c ăuta să să ajungă ajungă la o înţ înţelegere cu creditorul, prin care îi promitea să s ă muncească muncească un numă număr de zile în contul datoriei. Dar pentru ca această această simplă simplă convenţ convenţie să s ă producă producă efecte juridice, trebuia îmbr ăcată cată întro formă formă solemnă solemnă, iar forma solemnă solemnă a fost aceea a unui proces simulat, a unui proces fictiv, în cadrul că căruia pă păr ţile se prezentau în faţ fa ţa magistratului. În acest proces, având rolul de reclamant, creditorul pronunţ pronun ţa urmă următoarea formulă formulă: “Afirm că c ă serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de ….. până pân ă la data ….”. Faţă Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifica declaraţ declara ţia creditorului prin pronunţ pronun ţarea cuvântului addico. Urma ca în acel interval de timp, debitorul ssăă-şi păstreze formal calitatea de om liber, deş deşi, în fapt, era tratat ca un sclav. În anul 326 î. e. n., după dup ă succesele politicii expansioniste a Romei, dup ă ce a crescut numă numărul sclavilor, s-a dat Legea Poetelia Papiria prin care s-a interzis ca debitorii insolvabili s ă fie nexaţ nexaţi, adică adică să să fie aserviţ aserviţi, cu excepţ excepţia celor care datorau în baza unor delicte.

5. 1. 4. Contractele în form ă scrisă Contractul litteris (forma scris ă) Acest contract a luat naş na ştere în legă legătur ă cu practica bancherilor romani, ca şi a celor moderni, de a ţine anumite registre ale încasă încas ărilor şi plăţ plăţilor. ilor. Un asemenea registru al bancherului avea dou douăă coloane distincte: •

prima coloană coloană se numea accepta, întrucât în acea coloană coloan ă erau menţ menţionate sumele

primite, încasate de că către bancher; •

a doua coloană coloan ă se numea expensa, deoarece în acea coloană coloan ă erau menţ menţionate plăţ plăţile ile

f ăcute de că către bancher unor ter ţe persoane. Deoarece registrul era compus din cele dou douăă coloane, se numea registrul încasă încas ărilor şi plăţ plăţilor. ilor. De regulă regul ă, asemenea registre erau utilizate în scopul prob ării unor datorii sau creanţ crean ţe izvorâte din alte contracte. Deoarece, în mod obi obişşnuit, romanii încheiau contractele în form ă verbală verbală, aveau tot interesul să să asigure acelor contracte şi o probă probă în formă formă scrisă scrisă prin intermediul menţ menţiunilor f ăcute în acel registru comercial. În două două cazuri determinate, registrul bancherului era generator de obliga ţii, în sensul că că prin intermediul celor două dou ă menţ men ţiuni se puteau creea noi obligaţ obliga ţii. Este vorba, în primul rând, de 194



Facultatea de DREPT

înlocuirea unui debitor cu altul (novaţ (nova ţiunea cu schimbare de debitor) şi de schimbarea temeiului juridic al unei obligaţ obligaţii. În primul caz (novaţiunea cu schimbare de debitor), bancherul avea interesul de a-l înlocui pe deb debito itorul rul Primus părea mai solvabil. În acest scop, la coloana încas ărilor – Primus cu Secundus, care pă menţiona că că bancherul a primit de la Primus deşi Primus accepta – se menţ Primus ceea ce Primus Primus îi datora, deş Primus nu plă plătea nimic. Totuş Totuşi, prin acea menţ menţiune, datoria lui Primus altă parte, la coloana Primus se stingea. Pe de altă plăţ plăţilor ilor – expensa – se f ăcea menţ menţiunea că că bancherul a plă plătit acea sumă sumă de bani lui Secundus, cu toate că, în realitate, nu îi plă plătise nimic, dar din momentul efectuă efectu ării acelei menţ menţiuni, Secundus devenea debitor în locul lui Primus Primus. A doua aplicaţ aplicaţiune a contractului litteris era schimbarea temeiului juridic al unei s ău de creanţă creanţă.. obligaţii. Bancherul putea fi interesat ssăă schimbe temeiul juridic al dreptului să Astfel, bancherul ce avea o creanţă crean ţă izvorâtă izvorâtă din contractul de vânzare putea fi interesat să să dobândească dobândească în locul acelei creanţ crean ţe una nouă nou ă, izvorâtă izvorâtă din contractul litteris, deoarece vânzarea era un contract de bună bun ă credinţă credinţă,, iar în cazul unui proces, judec ătorul îl interpreta ex fide bona , adică adică ţinea cont de voinţ voin ţa reală reală a păr ţilor când au încheiat contractul. În schimb, în cazul unui proces în care obiectul îl constituia o creanţă crean ţă izvorât izvorâtăă din contractul litteris, judecă judecătorul f ăcea o interpretare ad literam şi nu lua în considerare intenţ inten ţia reală reală a păr ţilor, ci lua în considerare numai menţ menţiunile înscrise în registru. Astfel, pentru a se stinge datoria izvorât ă din vânzare, la coloana încasă încasărilor – accepta – se menţ menţiona că că debitorul obligat prin vânzare şi-a plă plătit datoria şi bancheru bancherull a încasat-o. încasat-o. Cu toate c ă debitorul nu a plă pl ătit nimic, menţ menţiunea avea ca efect stingerea obligaţ obligaţiei izvorâtă izvorâtă din vânzare. La coloana plăţ pl ăţilor ilor bancherul menţ men ţiona că că a plă plătit aceeaş aceeaşi sumă sumă debitorului, cu toate că c ă nu îi plă plătise nimic. Din acel moment, debitorul care înceta s ă datoreze în baza vânză vânzării, datora, în continuare, în baza contractului litteris. Pe această această cale se ajungea la schimbarea cauzei obligaţ obliga ţiei, că căci debitorul nu mai datora în baza contractului de vânzare, ci a contractului litteris.

Caracterele obliga ţiei literale Obligaţ Obligaţiunea literală literală face parte din categoria obliga obligaţţiilor de drept strict, de riguroasă riguroas ă interpretare. Obiectul obligaţ obligaţiei literale constă const ă, în mod invariabil, într-o sumă sum ă de bani determinată determinat ă, căci codexul era limitat la operaţ opera ţiuni bă băneş neşti. Ea este sancţ sancţionată ionată prin actio certae creditae cetăţenii enii romani se puteau obliga litteris, întrucât numai ei puteau ţine un pecuniae. Numai cetăţ registru de plăţ plăţii şi încasă încasări. Forma scrisă scrisă era însă îns ă accesibilă accesibilă şi peregrinilor în condiţ condi ţiile proprii statutului lor juridic.

195



Facultatea de DREPT

odată cu decă decăderea formalismului în materia actelor jurdice, În dreptul postclasic, odată încetează încetează practica ţinerii registrelor de plăţ pl ăţii şi încasă încasări şi odată odată cu aceasta dispare şi contractul tată. Dar nu a ieş ie şit din uz forma scrisă scris ă de a contracta, din contr ă, în dreptul litteris în forma ar ătată postclasic postclasic forma forma scris scrisăă de a contracta s-a generalizat, numai c ă ea nu mai avea un caracter solemn, în sensul că că nu mai necesita anumite condiţ condi ţii de formă formă. În dreptul postclasic, conceptul de “obligaţ “obliga ţie litteris” a dobândit un alt înţ în ţeles, şi anume a dobândit înţ înţelesul de obligaţ obligaţie care nu admite proba contrar ă. Astfel, în baza practicii judiciare din epoca postclasică postclasică s-a decis că că înscrisul constatator al unei creanţ crean ţe care nu este atacat într-un anumit termen devine inatacabil. Justinian a decis că c ă, dacă dacă un drept de creanţă crean ţă este menţ menţionat într-un act scris, iar acel înscris nu este atacat în termen de doi ani, el nu mai poate fi atacat în justiţ justiţie, devine inatacabil. Prin urmare, obliga ţia născută scută din înscrisul devenit inatacabil se numea, în vremea lui Justinian, obligaţ obliga ţie litteris sau obligaţ obligaţie literală literală. Deci, în epoca postclasică postclasică sensul de obligaţ obligaţie litteris este diferit de acela din epoca veche. În epoca veche, se numea obliga ţie litteris obligaţ obligaţia născută scută din contractul litteris, iar în epoca postclasică postclasică se numeş numeşte litteris obligaţ obligaţia izvorâtă izvorâtă dintr-un act inatacabil în justiţ justi ţie.

5. 2. Contractele reale Contractele reale se formează formeaz ă printr-o convenţ conven ţie însoţ însoţită ită de remiterea materială material ă a lucrului. Au apă apărut la sfâr şitul epocii vechi şi începutul epocii clasice în condiţ condi ţiile avântului economic a societăţ societ ăţii ii romane. Face excepţ excepţie gajul, care a apă ap ărut în secolul II e. n. Apari ţia contractelor reale în aceste condiţ condi ţii a fost cerută cerută de necesitatea înlă înlătur ării formei rigide a contractelor solemne. Viaţ Via ţa economică economică a impus crearea posibilităţ posibilităţii ii efectuă efectuării unor operaţ opera ţiuni economice dintre cele mai diverse, într-o form ă simplă simplă şi eficientă eficientă, cu efecte juridice bine precizate. R ăspunzând acestei necesităţ necesităţi,i, contractele reale, s-au conturat cu o identitatea proprie, fiecare dintre acestea fiind desemnate printr-un termen tehnic, corespunz ător unor operaţ opera ţiuni juridice determinate. 5. 2. 1. Mutuum (împrumutul de consumaţiune) s ă transmită transmită creditorului să s ău lucruri Mutuum este contractul prin care debitorul se oblig ă să de acelaş acelaşi fel, de aceeaş aceeaşi calitate şi în aceeaş aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţ consumaţiunii. Prin intermediul acestui contract romanii realizau împrumutul de consumaţ consuma ţiune. formează prin convenţ convenţia păr ţilor însoţ însoţită ită de remiterea materială material ă a lucrului. Mutuum se formează Remiterea materială materială a lucrului este o condiţ condi ţie de formă formă, necesar ă pentru naş naşterea contractului, şi nu un efect al acestuia. Fiind destinate consumului, lucrurile împrumutate, erau transmise de c ătre creditor debitorului cu titlu de proprietate, ceea ce impunea ca creditorul s ă aibă aibă calitatea de proprietar. 196



Facultatea de DREPT

Deci, simplul posesor sau detentor nu putea s ă transmită transmită lucruri în vederea consumaţ consuma ţiunii, că căci nu avea dreptul de dispoziţ dispozi ţie. În scopul transmiterii proprietăţ propriet ăţii ii era utilizată utilizată tradiţ tradiţiunea.

Caracterele lui mutuum •

este un contract real;

•

este un contract nesolemn;

•

este un contract unilateral, pentru că c ă generează generează obligaţ obligaţii numai în sarcina debitorului.

Transmiterea lucrului de că c ătre creditor debitorului nu se face în vederea execut ării unei obligaţ obligaţii, ci este o condiţ condiţie de formă formă pentru naş na şterea contractului. Obligat prin contract este numai debitorul. Acesta trebuie să să retransmită retransmită creditorului proprietatea asupra unor lucruri de aceea şi calitate şi în aceeaş aceeaşi cantitate cu cele primite (spre exemplu, o sumă sum ă de bani sau alte lucruri care se consumă consumă prin întrebuinţ întrebuinţare). •

este un contract de drept strict, spre deosebire de celelalte contracte reale, care se

interpretează interpretează cu bună bun ă credinţă credinţă;; •

este un contract de drept al ginţ gin ţilor, putând fi utilizat şi în raporturile dintre cetăţ cet ăţeni eni şi

peregrini; •

este un contract destinat să s ă dea formă formă juridică juridică împrumutului gratuit.

Efectele lui mutuum Un prim efect este acela că c ă mutuum dă d ă naş na ştere unei obligaţ obligaţii de drept strict şi unilaterale. Conform acestei obligaţ obliga ţii, debitorul trebuie să s ă restituie la scadenţă scaden ţă lucruri lucruri de aceeaş aceeaşi calitate şi în aceeaş aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit. Un al doilea efect este acela că c ă debitorul trebuia să să restituie numai cât a împrumutat, întrucât mutuum era un contract gratuit.

Obligaţ Obligaţia debitorului, în vechiul drept roman, a fost sancţ sanc ţionată ionată prin legisactio per Această sancţ sancţiune a fost înlocuită înlocuit ă spre sfâr şitul Republicii prin actio certae condictionem. Această obliga ţiei era o sumă sumă de bani, şi prin actio certae rei, creditae pecuniae, atunci când obiectul obligaţ atunci când debitorul trebuia să s ă restituie un lucru individual determinat. Senatusconsultul macedonian La începutul Imperiului, fiul de familie putea s ă-şi asume anumite obligaţ obliga ţii. Însă Însă când se punea problema execută execut ării acestor obligaţ obligaţii, erau posibile complicaţ complicaţii, deoarece titularul patrimoniului era pater familias, iar acesta nu putea fi urmă urm ărit decât dacă dacă autorizase sau ratificase obligaţ obligaţiile asumate de fiul de familie. În cazul în care fiul de familie se împrumuta f ă f ăr ă aprobarea lui pater familias , creditorii erau puş puşi într-o stare de nesiguranţă nesiguran ţă,, întrucât: 197



Facultatea de DREPT

dreptul de creanţă creanţă putea putea fi valorificat de că c ătre creditori numai după după decesul lui pate paterr fami famili lias as, când fiul de familie devenea titularul patrimoniului şi putea fi urmă urmărit; •

•

•

fiul de familie putea muri înaintea lui pater familias; să-şi piardă piardă averea, situaţ situaţie în care fiul nu moş mo ştenea nimic şi pater familias putea să

executarea asupra bunurilor nu mai era posibil ă. Având în vedere asemenea situaţ situaţii, creditorii refuzau să s ă acorde împrumuturi fiilor de familie. Din aceste motive, un fiu de familie că c ăruia i s-au refuzat noi împrumuturi, întrucât avea tatăl pentru a intra în stă st ă pânirea patrimoniului acestuia şi altele anterioare şi era risipitor, şi-a ucis tată prin succesiune. Pentru a se preveni asemenea situaţ situa ţii, prin senatusconsultul macedonian (de la numele ucigaş ucigaşului) s-a hotă hotărât că că fiul de familie care nu poate fi urm ărit în timpul vieţ vieţii lui pater poată fi urmă urmărit nici după dup ă moartea acestuia. Ca urmarea a familias, deoarece nu are bunuri, s ă nu poată acestui senatusconsult, nimeni nu mai acorda împrumuturi fiilor de familie, întrucât ace ştia nu puteau fi urmă urmăriţ riţi nici în timpul vieţ vie ţii lui pater familias, nici după după moartea acestuia. 5. 2. 2. Fiducia naşte prin transmiterea proprietăţ proprietăţiiii prin mancipaţ mancipaţiune sau prin in Fidu Fiduci cia a este contractul real care se naş însoţită ită de o convenţ convenţie prin care dobânditorul promite să s ă retransmită retransmită proprietatea iure cessio, transmitere însoţ asupra lucrului celui de la care l-a primit. Contractul de fiducie a îndeplinit, la origine, mai multre func ţii, care, treptat, au fost preluate de că către alte contracte reale, pe mă m ăsura apariţ apariţiei acestora. Astfel: •

la început fiducia a fost utilizată utilizată în scopul constituirii unei garanţ garan ţii reale prin

transmiterea proprietăţ proprietăţii ii unui lucru de că c ătre debitor creditorului să s ău prin mancipatio sau prin in însoţită ită de o convenţ convenţie prin care creditorul promite s ă retransmită retransmită iure cessio, transmitere însoţ proprietatea asupra acelui lucru debitorului cu condiţ condi ţia ca acesta să să îşi fi plă plătit datoria la scadenţă scadenţă.. Această Această aplicaţ aplicaţiune a contractului a fost numită numit ă de către Gaius fiducia cum creditore. Ulterior, această această funcţ funcţie a fiduciei a fost preluată preluat ă de gaj, în condiţ condi ţii mai avantajoase pentru pă p ăr ţi. •

apoi, fiducia a fost utilizată utilizată în vederea realiză realizării împrumutului de folosinţă folosin ţă,, prin

transmiterea unui lucru de că c ătre debitor creditorului să s ău, transmitere însoţ înso ţită ită de o convenţ convenţie prin care debitorul promitea să s ă restituie lucrul după dup ă ce îl va fi folosit până pân ă la un anumit termen. Împrumutul de folosinţ folosin ţa a fost apoi realizat r ealizat prin intermediul contractului de comodat. •

utilizat ă şi în scopul pă p ăstr ării unui lucru de că c ătre debitor, care promitea fiducia a fost utilizată

să-l retransmită retransmită creditorului la cererea acestuia. Mai târziu, această aceast ă funcţ funcţie a fost preluată preluată de către contractul de depozit. Aceast Aceastăă aplicaţ aplicaţiune a contractului a fost numită numit ă de către Gaius fiducia cum amico. 198



Facultatea de DREPT

Observă Observăm că fiducia a îndeplinit mai multe funcţ func ţii. Tocmai de aceea, în definirea contractului de fiducie nu utiliză utiliz ăm termenii de “creditor” şi “debitor”. Am vă văzut, în cazurile menţ men ţionate de folosire a fiduciei, că c ă cel care transmitea proprietatea asupra unui lucru era fie debitor al unei sume de bani şi creditor condiţ condiţional al lucrului – când utilizată în scopul constituirii unei garanţ garan ţii – , fie pur şi simplu creditor al lucrului fiducia era utilizată transmis – când fiducia era utilizată utilizată în scopul pă p ăstr ării unui lucru de că c ătre debitor. În practica juridică juridică fiducia fiducia prezenta o serie de neajunsuri pentru alienator, deoarece accepta transmiterea lucrului cu titlu de proprietate. Pierzându- şi calitatea de proprietar proprietar asupra lucrului, el nu putea putea uza de de dreptul dreptul de de urmă urmărire şi de dreptul de preferinţă preferinţă dac dacăă accipiens înstr ăina lucrul. În această această situaţ situaţie, cel care înstr ăina lucrul risca să să nu-l poată poată redobândi sau nici mă măcar să să nu dobândească dobândească valoarea lui. În situaţ situa ţia în care accipiens devenea insolvabil, alienatorul, neavând drept de preferinţă preferinţă,, nu-ş nu-şi putea valorifica dreptul integral, ci numai în parte, propor ţ propor ţional cu valoarea lucrului transmis. Un alt inconvenient al fiduciei era şi acela că că necesita utilizarea unor acte solemne, precum mancipatio sau in iure cessio. Aceste acte solemne au devenit o frână frân ă în ritmul afacerilor în continuă continuă creş creştere, în care pă păr ţile erau interesate să s ă folosească folosească acte simple, libere de formalism. Totodată Totodată , fidu accesibilă peregrinilor, deoarece reclama acte de drept civil. fiduci cia a nu era accesibilă Din aceste considerente, treptat, funcţ func ţiile fiduciei au fost preluate de că c ătre gaj, comodat şi depozit, acte simple şi eficiente, grefate pe tradi tradi ţiune.

5. 2. 3. Gajul Gajul se formează formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de că c ătre debitor creditorului să s ău prin tradiţ tradiţiune, transmitere însoţ însoţită ită de o convenţ convenţie prin care creditorul se obligă oblig ă să retransmită retransmită posesiunea lucrului după după ce debitorul îş îşi va fi plă plătit datoria. Gajul este desemnat în textele de drept roman prin termenul “pignus”. Dar acest cuvânt – desemna în sens general general şi ipoteca. Din secolul al II-lea e. n. termenul “pignus” pignus pignus – desemna desemnează desemnează numai gajul, pe când ipoteca era desemnată desemnat ă prin “ipotiki”, cuvânt de origine greacă greac ă. Contractul de gaj a fost sancţ sanc ţionat în secolul al II-lea e. n. dup ă comodat şi depozit. Cu toate acestea, este tratat după după fiducie, întrucât a preluat principala funcţ func ţie a fiduciei, aceea de a constitui o garanţ garanţie reală reală. Dar, faţă faţă de de fiducie, gajul prezintă prezint ă o serie de avantaje, şi anume: •

în primul rând, gajul este o conven convenţţie grefată grefată pe tradiţ tradi ţiune, care era un act simplu,

accesibil atât cetăţ cetăţenilor, enilor, cât şi peregrinilor; •

în al doilea rând, se transmitea posesiunea şi nu proprietatea, debitorul r ămânând

proprietar al lucrului transmis cu titlu de garanţ garan ţie; 199



•

Facultatea de DREPT

în al treilea rând, debitorul, în calitate de proprietar, putea uza de dreptul de urm ărire

preferin ţă.. Bucurându-se de aceste drepturi, debitorul, dup ă plata datoriei, se şi de dreptul de preferinţă poate îndrepta împotriva ter ţilor deţ deţină inători, iar în cazul în care ar fi venit în concurs cu al ţi creditori ai creditorului să s ău, îş îşi putea exercita dreptul de preferin ţă. ţă. •

în al patrulea rând, contractul de gaj asigur ă asigur ă perfect şi interesele creditorului, atât în

raporturile cu debitorul, cât şi în raporturile cu ter ţii. Avem în vedere faptul că c ă: 

debitorul nu poate intra în st stăă pânirea lucrului dat în gaj înainte de a-ş a- şi plă plăti datoria, că căci ar comite un furtum possessionis;



de asemenea, ter ţii nu-l pot împiedica pe creditor să s ă exercite posesiunea lucrului, deoarece este protejat juridice juridiceşşte prin intermediul interdictelor posesorii

•

tot ca un avantaj al gajului trebuie considerat ă şi posibilitatea pă păr ţilor de a încheia o

convenţ convenţie numită numită anticreză anticreză, pe baza că c ăreia fructele lucrului transmis cu titlu de garanţ garan ţie pot fi pă păstrate de creditor în contul dobânzilor. Analiza contractului de gaj şi a garanţ garanţiei reale de gaj ne relevă relev ă că acestea au fizionomii distincte, fiind două dou ă figuri juridice care nu trebuiesc confundate. Astfel de şi garanţ garanţia reală reală de gaj este efectul contractului de gaj, totu totuşşi, sunt situaţ situaţii când contractul de gaj poate exista independent de garanţ garan ţia reală reală de gaj. Spre exemplu: •

dacă dacă debitorul transmite un lucru care nu îi apar ţ apar ţine, contractul de gaj este valabil,

căci modul să său de formare nu presupune transmiterea propriet ăţii, ăţii, ci numai a posesiunii, dar garanţ garanţia reală reală de gaj nu ia naş na ştere; •

dac dacă o persoană persoană transmite posesiunea unui lucru în scopul garantă garant ării unei datorii inexistente,

garanţ garanţia reală reală de gaj nu va lua naş naştere din lipsă lipsă de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil şi, în baza lui, tradens va putea pretinde restituirea lucrului.

De menţ menţionat faptul că că, în baza contractului de gaj, creditorul va putea obţ ob ţine despă despăgubiri în anumite situaţ situaţii. Spre exemplu, creditorul poate cere debitorului despă desp ăgubiri pentru pagubele suferite în cazul în care un animal bolnav, dat în gaj, a îmboln ăvit şi animalele creditorului. De asemenea, creditorul poate cere desp despăăgubiri pentru cheltuielile f ăcute în vederea conservă conserv ării lucrului (spre exemplu, cheltuielile ocazionate de vindecarea animalului bolnav dat în gaj). În epoca lui Justinian, contractul de gaj generează genereaz ă dou douăă acţ acţiuni contractuale, şi anume o acţ acţiune directă directă (actio pigneraticia directa), dată dată în favoarea debitorului şi o acţ acţiune indirectă indirectă (actio pigneraticia contraria), dată dată în interesul creditorului. 200



Facultatea de DREPT

Cu ajutorul acţ acţiunii directe, debitorul putea cere restituirera lucrului dac ă a achitat creanţ crean ţa despăgubiri, dacă dacă lucrul a pierit din culpa creditorului. Creditorul r ă r ăspunde pentru şi pretinde despă culpa levis in abstracto .

Prin intermediul acţ acţiunii indirecte, creditorul putea să s ă cear ă debitorului achitarea cheltuielilor f ăcute în vederea conservă conserv ării lucrului dat în gaj.

5. 2. 4. Comodatul Comodatul este contractul prin care o persoan ă, numită numită comodant, împrumută împrumut ă cu titlu de folosinţă folosinţă gratuit gratuităă un lucru, unei persoane, numit ă comodatar. Comodatul se formează formeaz ă prin transmiterea detenţ deten ţiunii unui lucru prin tradiţ tradi ţiune de că către creditor, adică adică de către comodant, debitorului să s ău (comodatarul) în vederea folosinţ folosin ţei, transmitere însoţ însoţită ită de o convenţ convenţie prin care comodatarul promite s ă restituie lucrul la termen. Din fizionomia acestui contract rezult rezultăă că, asemă asemănător gajului, convenţ convenţia păr ţilor este grefată grefată pe tradiţ tradi ţiune. Dar asupra lucrului comodatarul dobândea de la comodant numai detenţ detenţiunea, şi, în consecinţă consecinţă,, urma să să folosească folosească bunul strict în limitele convenţ conven ţiei încheiate, căci, în caz contrar, să s ăvâr şea un furt de folosinţă folosinţă – furtum usus. Iată Iată de ce, dacă dac ă Primus împrumută împrumută de la Secundus un cal pentru că c ălărie şi, contrar convenţ conven ţiei, îl foloseş foloseşte pentru tracţ tracţiune, să săvâr şea un furt de folosinţă folosin ţă,, urmând a suferi consecinţ consecin ţele corespunză corespunzătoare. Comodatarul este obligat să s ă restituie lucrul cu toate accesoriile şi fructele sale, excepţ excep ţie f ăcând situaţ situaţiile când acestea intrau în uzul firesc al lucrului. În sarcina comodatarului că c ădeau toate cheltuielile ocazionate de întreţ între ţinerea lucrului (spre exemplu, hrana animalului), deoarece beneficia gratuit de acesta. Însă Însă cheltuielile pentru conservarea lucrului reveneau comodantului (spre exemplu, sumele plă plătite pentru vindecarea animalului bolnav în urma unei epizotii). Trebuie subliniat faptul că c ă, deş de şi dobândea detenţ detenţiunea lucrului, comodatarul nu dispunea de mijloace juridice proprii prin care să s ă se apere împotriva eventualelor pretenţ preten ţii ale ter ţilor. De aceea, în caz de conflict cu ter ţe persoane, comodatarul trebuia să s ă se adreseze comodantului, pentru ca acesta să să îi asigure protecţ protec ţia juridică juridică. Obiectul contractului, având în vedere scopul acestuia, poate fi numai un lucru corporal şi inconsumptibil, adică adică un lucru care nu se consumă consum ă prin întrebuinţ întrebuin ţare. De asemenea, obiectul poate consta atât în bunuri mobile, cât şi în bunuri imobile. Comodatul este un contract de bună bun ă credinţă credinţă..

201



Facultatea de DREPT

Este un contract sinalagmatic imperfect, întrucât pot exista situa ţii când, pe lângă lângă obligaţ obligaţia de a restitui lucrul de că c ătre comodatar, să s ă se creeze şi obligaţ obligaţii în sarcina comodantului, cum ar fi cheltuielile pentru conservarea lucrului. Comodatarul trebuie, la termenul fixat, să s ă restituie lucrul în speţă speţăşşi nu prin echivalent. Faţă Faţă de de comodant, comodatarul r ăspunde pentru dispariţ dispari ţia lucrului, atât pentru dolul să s ău, cât şi pentru culpa sa. Comodatarul va r ă r ăspunde atât pentru acţ ac ţiunile dolosive, cât şi pentru inacţ inacţiunile sale vinovate. Spre exemplu, dacă dac ă animalul dat cu împrumut moare, deoarece comodatarul l-a adă adă postit cu rea intenţ inten ţie printre celelalte animale bolnave, comodatarul va rebui să-l despă despăgubească gubească pe comodant. De asemenea, comodatarul este obligat s ă repare dauna şi atunci când ea provine din culpa sa , cum este cazul celui care, luând cu împrumut un vas, îl scapă scapă din neglijenţă neglijenţă,, spă spărgându-l. Vinovăţ Vinovăţia ia comodatarului se apreciază apreciaz ă prin compararea conduitei pe care a avut-o fa ţă de ţă de bunul datorat cu conduita pe care trebuie s ă o aibă aibă un bun administrator faţă fa ţă de de bunurile sale – culpa levis in abstracto .

Pentru urmă urmărirea drepturilor sale, comodantul avea la îndemână îndemân ă acţ acţiunea directă directă din contract, numită numită actio commodati directa, iar comodatarul avea, în acelaş acela şi scop, posibilitatea de a intenta acţ acţiunea indirectă indirectă, numită numită actio commodati contraria, rezultată rezultată din acelaş acelaşi contract.

5. 2. 5. Depozitul Depozitul (depositum) este contractul prin care o persoan persoanăă, numnită numnită deponent, dă d ă în pă păstrare unei alte persoane, numită numit ă depozitar, un lucru, cu obligaţ obliga ţia acesteia din urmă urmă de a-l restitui celei dintâi la cerere. Formarea acestui contract necesit necesităă transmiterea detenţ deten ţiunii lucrului prin tradiţ tradi ţiune de către deponent depozitarului, transmitere însoţ înso ţită ită de o convenţ conven ţie prin care depozitarul promite să să pă păstreze lucrul şi să să-l restituie la cererea deponentului. Obiectul contractului de depozit este un lucru mobil individual determinat. Depozitarul nu poate folosi lucrul primit în ppăăstrare, deoarece folosirea lucrului altuia f ăr ă drept este calificată calificat ă în epoca Principatului ca faptă fapt ă delictuală delictuală şi anume furt de folosinţă folosin ţă ( furtum furtum usus). Depozitul este un contract gratuit, deponentul neavând obliga ţia de a plă plăti ceva depozitarului pentru pă p ăstrarea lucrului. Depozitarul este obligat a restitui lucrul la cerere. Împotriva depozitarului care nu restituia lucrul la cerere, deponentul avea ac acţţiunea directă directă din contract, numită numit ă actio depositi acţiune civilă civilă, de bună bun ă credinţă credinţă.. Prin această această acţ acţiune, deponentul putea, directa, care era o acţ dacă dacă nu i se restituia lucrul, s ă cear ă depozitarului, prin justiţ justi ţie, înapoierea bunului şi 202



Facultatea de DREPT

eventualele despă despăgubiri pentru pagubele aduse lucrului prin dolul depozitarului. Depozitarul r ăspundea pentru dolul să s ău, dar nu r ăspundea şi pentru culpă culp ă, întrucât nu profita cu nimic de pe urma contractului. contractului. Riscurile, în cazul acestui contract, ca şi în cazul celorlalte contracte reale, cu excepţ excep ţia lui mutuum, reveneau lui tradens.

Obligaţ Obligaţiile depozitarului, sancţ sanc ţionate la început printr-o acţ ac ţiune in ius, au fost sancţ sancţionate în epoca clasică clasică şi printr-o acţ acţiune in factum. La rândul să său, depozitarul era îndrituit să s ă cear ă prin acţ acţiunea indirectă indirectă rezultată rezultată din contract, numită numită actio depositi contraria, cheltuielile f ăcute cu conservarea şi întreţ întreţinerea lucrului, deoarece asemenea cheltuieli că c ădeau în sarcina deponentului şi nu a depozitarului (spre exemplu, pentru sumele cheltuite de el în vederea repar ă repar ării cercurilor unui butoi depozitat, care începuse să să curgă curgă). În dreptul clasic, obligaţ obliga ţiile deponentului au fost sancţ sanc ţionate şi printr-o acţ acţiune in factum re ţine lucrul. contraria. De asemenea, a fost recunoscut dreptul depozitarului de a reţ Fiind un simplu detentor, depozitarul nu dispune prin mijloace juridice proprii de ap ărare faţă faţă de de ter ţi. Pe lângă lângă depozitul obiş obişnuit, romanii au cunoscut şi alte forme de depozit: •

depozitul necesar;

•

depozitul sechestru;

•

depozitul neregulat.

A. Depozitul necesar este denumit, în limbajul juridic, şi depozit mizerabil. Se constituia în situaţ situaţii excepţ excepţionale, precum incendii, naufragii, r ăscoale, cutremure, inundaţ inundaţii, etc. În asemenea cazuri, deponentul este nevoit s ă lase lucrurile în mâinile primului venit. Tocmai de aceea, depozitarul necinstit, care urm ărise să să profite de asemenea situaţ situaţii, era sancţ sancţionat să să restituie dublul valorii lucrului depozitat.

B. Depozitul sechestru Se constituia în cazul unui proces şi consta în depunerea lucrului litigios de c ătre pă păr ţi la o ter ţă persoan obliga ţia din partea ei de a-l restitui celui care va câ ştiga procesul. ţă persoanăă, cu obligaţ Lucrul era transmis depozitarului cu titlu de posesiune. Aceast ă abatere de la regimul depozitului obiş obişnuit se explică explică prin specificul raporturilor dintre p ăr ţile aflate în proces şi depozitar, pe de o parte, şi cele dintre depozitar şi ter ţi, pe de altă altă parte. Dacă Dacă la depozitul obiş obişnuit depozitarul, neavând mijloace proprii de ap ărare, se adresa deponentului în cazul pretenţ pretenţiilor unui ter ţ, în ipoteza depozitului sechestru, depozitarul nu ştie cui să să se adreseze, deoarece nu ştie cine este proprietarul până pân ă la pronunţ pronunţarea sentinţ sentinţei în procesul dintre cei care i203



Facultatea de DREPT

au încredinţ încredinţat lucrul. Tocmai pentru a nu r ă r ămâne f ăr ă apă apărare faţă faţă de pretenţ pretenţiile ter ţilor s-a recunoscut depozitarului calitatea de posesor, putând în aceast ă calitate să să cear ă pretorului eliberarea unui interdict posesoriu.

C. Depozitul neregulat S-a nă născut în legă legătur ă cu operaţ operaţiunile bancare spre sfâr şitul epocii clasice. Consta în remiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de c ătre o persoană persoan ă oarecare (deponent) unui bancher (depozitarul), urmând ca, la cererea deponentului, depozitarul s ă îi restituie suma de bani depusă depus ă şi, în plus, o dobândă dobând ă. Bancherii, la rândul lor, ddăădeau cu împrumut unor ter ţi bani cu dobânzi substanţ substanţiale. Diferenţ Diferenţa dinre dobânda plă pl ătită tită de cei care se împrumutau de la bancheri şi dobânda plă plătită tită de că către bancheri deponenţ deponen ţilor constituia câş câştigul bancherilor. Cu privire la această aceast ă operaţ operaţiune juridică juridică au existat controverse între jurisconsulţ jurisconsul ţii romani. Astfel, Papinian susţ sus ţinea că că este o formă formă a depozitului, iar Paul că c ă este o formă formă a lui mutuum. A triumfat soluţ soluţia dată dată de Papinian. Din fizionomia depozitului neregulat, rezultă rezult ă că că acesta se deosebeş deosebeşte de depozitul obiş obişnuit. Astfel, în cazul depozitului neregulat, depozitarul nu restituie chiar lucrul pe care l-a primit, ci lucruri de aceea şi natur ă. Totodată Totodată, depozitarul dobândeş dobândeşte dreptul de proprietate asupra sumelor primite, pe care nu le p ăstra, ci le dă dădea spre împrumut altora. Cu toate aceste deosebiri, operaţ operaţiunea de transmitere a unor sume de bani de că c ătre o persoană persoană unui banc banche herr s-a s-a cons consid ider erat at că c ă îmbracă îmbracă forma depozitului, şi nu a lui mutuum. S-a recurs la această această soluţ soluţie avându-se în vedere funcţ funcţia economică economică a depozitului neregulat. Întrucât mutuum este un contract de drept strict şi cu titlu gratuit, pentru ca tradens să poată poată percepe o dobândă dobând ă era necesar ă o stipulaţ stipulaţiune specială specială, pe când în cazul depozitului, care era un contract de bună bun ă credinţă credinţă,, tradens putea să să-şi asigure dobânda printr-o simplă simpl ă convenţ convenţie. Acestea sunt considerentele pentru care transmiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de către o persoană persoan ă unui bancher, urmând ca la cererea deponentului, depozitarul s ă restituie acea sumă sumă, plus o dobândă dobând ă, s-a considerat a fi o aplicaţ aplica ţiune a depozitului.

5. 3. Contractele consensuale Contractele consensuale se formează formeaz ă prin simplul acord de voinţă voin ţă al păr ţilor, reprezentând forma cea mai evoluată evoluat ă pe care a cunoscut tehnica de creare a obligaţ obliga ţiilor în dreptul roman. Ele constituie un exemplu de subiectivizare a actelor juridice. Aceast ă evoluţ evoluţie caracterizează caracterizează şi alte instituţ instituţii juridice, încât în epoca lui Justinian drepturile subiective, fie personale, fie reale, sunt efecte ale simplei de manifest manifestăări de voinţă voinţă..

204



Facultatea de DREPT

De altel, în dreptul postclasic, cuvântul ”contractus” are înţ înţelesul de convenţ conven ţie destinată destinată să creeze obligaţ obliga ţiuni. Contractele consensuale sunt: vânzarea, locaţ loca ţiunea, societatea şi mandatul.

5. 3. 1. Vânzarea Vânzarea este contractul prin care o parte, numit ă vânză vânzător, se obligă obligă să transmită transmită posesiunea liniş liniştită tită a unui lucru celeilalte pă p ăr ţi, numită numită cumpă cumpăr ător, în schimbul preţ pre ţului, pe care cumpă cumpăr ătorul se obligă obligă a-l plă plăti.

A. Formele vânz ării În evoluţ evoluţia dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a înf ă înf ă ptuit operaţ operaţiunea juridică juridică a vânză vânzării. La origine, operaţ opera ţiunea vânză vânzării s-a realizat prin mancipaţ mancipa ţiune. Într-un stadiu mai evoluat, dar tot în epoca veche, această aceast ă operaţ operaţiune s-a realizat prin două dou ă stipulaţ stipulaţiuni distincte. La sfâr şitul Republicii operaţ operaţiunea juridică juridică a vânză vânzării s-a realizat prin contractul consensual, adică adic ă prin simplul acord de voinţă voin ţă al al pă păr ţilor. La vânzarea realizată prin mancipaţiune, formarea actului coincidea cu executarea sa, aceasta întrucât transmiterea lucrului şi plata preţ preţului erau condiţ condiţii de formă formă ale mancipaţ mancipaţiunii. Ca atare, mancipaţ mancipaţiunea se forma valabil numai dacă dac ă cumpă cumpăr ătorul plă plătea preţ preţul în momentul încheierii actului. apărut odată odată cu dezvoltarea comer ţului, din Vânzarea prin dou ă stipulaţiuni a apă necesitatea de a se delimita formarea actului vânz ării de executarea obligaţ obliga ţiilor ce decurg din acest act. Această Această distincţ distincţie oferea cumpă cump ăr ătorului posibilitatea de a plă pl ăti preţ preţul la un alt moment decât cel al formă formării vânză vânzării. S-a recurs la realizarea vânză vânz ării prin două două stipulaţ stipulaţiuni: •

•

prima stipulaţ stipulaţiunea avea ca obiect crearea obligaţ obliga ţiei vânză vânzătorului de a preda lucrul; a doua stipulaţ stipulaţiune avea ca obiect crearea obligaţ obliga ţiei cumpă cumpăr ătorului de a plă plăti preţ preţul.

Dovadă că obligaţ Dovadă obligaţia vânză vânzării s-a realizat prin două dou ă stipulaţ stipulaţiuni este faptul că că în dreptul roman evoluat contractul prin care se realiza opera ţia juridică juridică a vânză vânzării a fost denumit emptio(vânzare-cumpărare). venditio (vânzare-cumpă stipulaţiuni într-un singur Vânzarea consensuală a rezultat din contopirea celor dou ă stipulaţ contract, şi anume în contractul de vânzare. Astfel că c ă simpla convenţ conven ţie genera obligaţ obligaţii atât pentru vânză vânzător, cât şi pentru cumpă cumpăr ător. În textele lui Cicero se află afl ă o listă listă a acţ acţiunilor de bună bun ă credinţă credinţă,, listă listă pe care figura actio acţiuni prin care era sancţ sanc ţionată ionată vânzarea consensuală consensuală. emptio şi actio venditio, acţ 205 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007


Facultatea de DREPT

B. Elementele vânz ării Contractul de vânzare presupune întrunirea a trei elemente: •


•

obiectul;

•

preţ preţul.

vânzării era consimţământul. Gaius afirmă afirmă că vânzarea consensuală consensuală a) Primul element al vânză presu presupu pune ne consi consim mţămnântul păr ţilor cu privire la obiect şi la preţ preţ. ţămnântul pă De regulă regulă, contractul lua naş na ştere în momentul realiză realiz ării consimţă consimţământului mântului pă păr ţilor, excepţ excepţie f ăcând situaţ situaţiile în care pă p ăr ţile condiţ condiţionau formarea contractului de vânzare de întocmirea anumitor forme. În asemenea cazuri, în mod excep ţional, contractul de vânzare lua naş naştere în momentul întocmirii acelor forme. Astfel în vremea lui Justinian, dac ă păr ţile se înţ înţelegeau să să redacteze un înscris ( venditio cum scriuptura), contractul se forma numai în momentul redactă redactării acelui înscris. Până Până la redactarea acelui înscris oricare dintre pă p ăr ţi avea dreptul să să renunţ renunţe la promisiunea f ăcută cută. vânz ării era obiectul. b) Al doilea element al vânză Obiectul vânză vânzării era un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal, adic ă puteau fi vândute atât drepturile subiective, cât şi lucrurile corporale. Altfel spus, puteau fi vândute atât drepturile reale, cât şi drepturile de creanţă crean ţă.. Vânzarea purta asupra unor lucruri prezente, dar putea avea ca obiect şi bunuri viitoare ( emptio rei sperate), ca de exemplu, vânzarea unei recolte viitoare. Romanii au admis chiar şi vânzarea speranţ speranţei, adică adică speranţ speranţa că c ă se va dobândi un anumit lucru. În acest sens, se menţ menţionează ionează, cu titlu de exemplu, în jurispruden ţa romană romană cazul încheierii unui contract de vânzare ce avea ca obiect peş pe ştele pe care îl va prinde pescarul. vânz ării era preţul. c) Al treilea element al vânză Preţ Preţul consta dintr-o sumă sum ă de bani pe care cumpă cump ăr ătorul trebuia să să o plă plătească tească vânză vânzătorului. Preţ Preţul trebuia să să îndeplinească îndeplinească anumite condiţ condiţii, şi anume: •

să fie in pecunia numerata, în sensul că c ă el consta dintr-o sumă sum ă de bani şi nu din alt

lucru. Dacă Dacă ar fi constat dintr-un alt lucru, nu s-ar fi putut realiza distinc ţia dintre contractul de schimb şi cel de vânzare. •

adică să fie real. Nu se admitea vânzarea cu un pre ţ simulat sau fictiv, verum, adică

deoarece, în acest caz, în spatele formei juridice a vânză vânz ării s-ar fi ascuns operaţ opera ţiunea juridică juridică a donaţiei. donaţ •

adică să să fie determinat sau cel puţ pu ţin determinabil; certum, adică

206



•

Facultatea de DREPT

adică să fie echitabil. Încă Încă din vremea lui Diocleţ Diocle ţian s-a introdus sistemul iustum, adică

fixă fixării unor limite sub care preţ pre ţurile nu puteau coborî. Se considera că c ă un preţ preţ nu este echitabil când reprezenta mai puţ pu ţin de jumă jumătate din valoarea comercială comercial ă a lucrului.

C. Efectele vânz ării Vânzarea consensuală consensuală produce efecte proprii, efecte ce constau din obliga obligaţţiile pă păr ţilor. Aceste obligaţ obligaţii sunt bilaterale şi de bună bun ă credinţă credinţă.. În dreptul roman, vânzarea nu era translativ translativăă de proprietate, ca în dreptul modern, era numai generatoare de obligaţ obliga ţiuni, obligaţ obligaţiuni ce urmau a se executa după dup ă încheierea contractului, prin acte ulterioare şi distincte. Vânză Vânzătorul avea obligaţ obligaţiile de a pă p ăstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţ evicţiune şi de a garanta pentru viciile lucrului. Cumpă Cumpăr ătorul avea obligaţ obligaţia de a plă plăti preţ preţulş ul şi, eventual, obligaţ obligaţia de a plă plăti dobânzi.

C. 1. Obliga ţiile vânzătorului că în intervalul de timp cuprins a) Obligaţia vânzătorului de a păstra lucrul decurge din faptul că între încheierea contractului şi predarea efectivă efectivă a, lucrului, acel lucru trebuia pă păstrat de că către vânză vânzător potr potrivi ivitt exi exige gennţelor ce decurg din culpa levis in abstracto. Dacă Dacă în acel interval de timp lucrul pierea f ă f ăr ă vina vânză vânzătorului, riscurile vânză vânzării reveneau cumpă cumpăr ătorului, potrivit principiului emptoris est periculum (riscurile în vânzare sunt pentru cumpă cump ăr ător). Aceasta însemnă însemnă că, în ipoteza pieirii lucrului f ăr ă vina vânză vânzătorului, cumpă cumpăr ătorul avea obligaţ obligaţia să plă plătească tească pre preţul. Această Această soluţ soluţie denotă denotă o anumită anumită inconsecvenţă inconsecvenţă din partea romanilor, că c ăci tot ei au consacrat principiul conform că c ăruia lucrul piere întotdeauna pentru proprietar – res perit domino. Or, în cazul nostru, având în vedere că c ă vânzarea romană romană nu era translativă translativă de proprietate, vânză vânzătorul, fiind proprietar, nu ar mai fi rebuit să s ă primească primească plata. Iată Iată de ce romanii au admis anumite excepţ excep ţii de la regula potrivit că căreia riscurile sunt ale cumpă cumpăr ătorului. Prima excepţ excepţie era în cazul vânză vânz ării sub condiţ condiţie suspensivă suspensivă, când lucrul pierea înainte de îndeplinirea condiţ condiţiei. Într-un asemenea caz, cumpă cump ăr ătorul nu mai plă plătea preţ preţul, iar vânză vânzătorul suporta riscurile. A doua excepţ excepţie era atunci când vânzarea avea ca obiect lucruri de gen. Ştim din temele anterioare că că la romani se aplica principiul conform că c ăruia genera non pereunt , cu înţ înţelesul că că lucrurile de gen nu pier. Şi în acest caz riscurile vor fi tot ale vânz ătorului. A treia excepţ excepţie era atunci când prin contractul încheiat vânză vânz ătorul îş îşi asuma riscurile, chiar dacă dacă lucrul era individual determinat şi pierea, vânză vânzătorul nu putea pretinde preţ pre ţul. c ă vânză vânzătorul trebuia să să b) Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul consta în aceea că transmită transmită cumpă cumpăr ătorului posesiunea liniş liniştită tită a lucrului, adică adic ă acea posesiune care să s ă asigure 207



Facultatea de DREPT

toate avantajele proprietăţ propriet ăţii, ii, în sensul că c ă debitorul lucrului avea la dispoziţ dispozi ţie toate mijloacele juridice prin care se apă apăra cu succes de toate pretenţ preten ţiile ter ţilor. Într-un text al jurisconsultului clasic Paul se menţ men ţiona că că vânză vânzătorul trebuie să să transmită transmită posesiune posesiuneaa lucrul lucrului ui şi să să se abţ abţină ină de la orice dol. Ca urmare, ori de câte ori era proprietar al lucrului, vânză vânzătorul avea obligaţ obligaţia să să transmită transmită proprietatea, că căci altfel comitea un dol, în sensul că c ă transmitea mai puţ puţin decât avea.

c) Obligaţia vânzătorului de a garanta pentru evic ţiune Cumpă Cumpăr ătorul este evins, adică adic ă este deposedat de lucrul cumpă cump ărat, atunci când este chemat în justiţ justiţie de un ter ţ ce dovedeş dovedeşte că este adevă adevăratul proprietar. Într-o asemenea situaţ situa ţie, cumpă cumpăr ătorul se întoarce împotriva vânză vânz ătorului, cerând să s ă fie despă despăgubit. Obligaţ Obligaţia vânză vânzătorului de a garanta pentru evicţ evic ţiune a evoluat în funcţ func ţie de formele prin care s-a realizat operaţ opera ţiunea juridică juridic ă a vânză vânz ării. Această Această obligaţ obligaţie a fost diferită diferită dup dupăă cum vânzarea s-a realizat prin mancipaţ mancipa ţiune, prin stipulaţ stipula ţiune sau prin intermediul contractului consensual de vânzare. Atunci când vânzarea se realiza prin mancipa mancipaţţiune, dacă dacă cumpă cumpăr ătorul era evins, avea împotriva vânză vânzătorului actio auctoritatis, care era o acţ acţiune la dublu, adică adic ă o acţ acţiune prin care cumpă cumpăr ătorul evins obţ ob ţinea dublul preţ preţului plă plătit. Actio auctoritatis era dată dată pe tărâm delictual, plecându-se de la concepţ concepţia că acela care transmite cu titlu de proprietate un lucru ce nu îi apar ţine comite un delict, deci este un delincvent, care trebuie s ă plă plătească tească dublul preţ preţului. Atunci când vânzarea era realizată realizat ă prin două dou ă stipulaţ stipulaţiuni distincte, obligaţ obliga ţia vânză vânzătorului de a r ăspunde pentru evicţ evic ţiune lua naş naştere dintr-o a treia stipulaţ stipula ţiune. Astfel, dacă dacă vânzarea avea ca obiect un lucru mancipii, vânză vânzătorul se obliga prin stipulaţ stipula ţiunea specială specială pentru evicţ evicţiune să să plă plătească tească dublul preţ preţului ce l-a primit. Dacă Dac ă însă însă obiectul vânză vânz ării era un lucru nec mancipii vânză vânzătorul se obliga prin stipulaţ stipula ţiunea specială specială pentru evicţ evicţiune să să plă pl ătească tească numai preţ preţul ce l-a primit. Atunci când vânzarea se realiza prin intermediul contractului consensual de vânzare, iniţ iniţial, era necesar să să se încheie ală al ături de contractul de vânzare o stipulaţ stipula ţiune specială specială prin care se garanta pentru evicţ evicţiune. Întrucât aceste stipulaţ stipula ţiuni speciale pentru evicţ evic ţiune erau obligatorii, dacă dacă nu s-ar fi încheiat în momentul form ării contractului, cumpă cump ăr ătorul îl putea sili pe vânză vânz ător să o încheie prin actio empti (acţ (acţiunea cumpă cumpăr ătorului). Treptat, într-un stadiu mai avansat, aceste stipulaţ stipulaţiuni au devenit presupuse (subînţ (subîn ţelese), adică adică erau considerate încheiate chiar dacă dacă, în fapt, nu se încheiau. De vreme ce nu mai era necesar ă necesar ă stipulaţ stipulaţiunea specială specială, obligaţ obligaţia vânză vânzătorului de de garanta pentru pentru evic evicţţiune a devenit un efect firesc al contractului de vânzare.

d) Obligaţia de garanţie pentru vicii 208



Facultatea de DREPT

În privinţ privinţa obligaţ obligaţiei vânză vânzătorului de a garanta pentru viciile lucrului transmis, trebuia s ă se facă facă distincţ distincţia între regimul acestei obligaţ obliga ţii până până la realizarea vânză vânz ării consensuale şi după după realizarea vânză vânz ării consensuale. Prin vicii ale lucrului se înţ în ţeleg acele defecte ce fac lucrul impropriu scopului pentru care a fost cumpă cumpărat sau îi micş micşorează orează valoarea. La origine, atunci când vânzarea se realiza prin mancipa ţiune, vânză vânzătorul avea obligaţ obligaţia de a garanta pentru vicii numai atunci când obiectul vânz ării consta dintr-o suprafaţă suprafa ţă de de teren, dar şi atunci numai în două dou ă cazuri. Prima situaţ situaţie putea apare în practică practic ă atunci când vânză vânzătorul transmitea o suprafaţă suprafa ţă mai mai mică mică decât cea declarată declarat ă, iar a doua atunci când vânză vânz ătorul declara că că terenul este liber de orice sarcini, pe când, în realitate, acel teren era grevat cu ipoteci ori servituţ servituţi. În situaţ situaţia în care vânzarea se realiza prin dou ă stipulaţiuni, obligaţ obligaţia vânză vânzătorului de a garanta pentru vicii lua naş na ştere dintr-o stipulaţ stipulaţiune specială specială pentru vicii. Dupăă apariţ Dup apariţia vânzării consensuale trebuie să s ă distingem între sistemul dreptului civil şi sistemul introdus de edilii curuli. vânzătorul r ăspundea pentru vicii numai atunci când atribuia În conformitate cu dreptul civil , vânză lucrului calităţ calităţii pe care nu le avea, precum şi atunci când era de rea credinţă credin ţă,, adică adică atunci când cunoş cunoştea efectele lucrului, dar nu le declara. În celelalte cazuri, obliga ţia r ăspunderii pentru vicii izvora numai dintr-o stipulaţ stipulaţiune specială specială care trebuia ală alăturată turată contractului de vânzare, iar dacă dac ă nu se încheia o asemenea stipulaţ stipulaţiune, vânză vânzătorul nu avea obligaţ obligaţia de a garanta pentru vicii. Acest sistem s-a dovedit a fi imperfect, mai ales pentru vânz vânzăările încheiate în târguri, când, datorită datorit ă rapidităţ rapidităţiiii acţ acţiunilor de vânzare, cumpă cumpăr ătorul nu putea verifica viciile lucrului. Datorită Datorită acestui fapt, edilii curuli, adică adică magistraţ magistraţii care supravegheau operaţ opera ţiunile comerciale în târguri, au creat dou ă acţiuni speciale: actio redhibitoria (acţ (acţiunea de restituire) şi (acţiunea la mai puţ puţin). actio quanti minoris (acţ Prin actio redhibitoria, cumpă cumpăr ătorul care constata că că lucrul prezintă prezint ă anumite defecte, putea obţ ob ţine desfiinţ desfiinţarea contractului cu restituirea reciprocă reciproc ă a prestaţ prestaţiilor. Dar nici acest sistem nu era perfect, deoarece, în unele cazuri, lucrul prezenta anumite defecte, iar cump ăr ătorul avea nevoie de acel lucru. Iată Iată de ce a fost creată creată o nouă nouă acţ acţiune, denumită denumită actio această acţ acţiune, actio quanti minori minoriss. Prin această cumpă cumpăr ătorul care constata că c ă lucrul prezintă prezintă unele defecte mai uş uşoare, putea obţ obţine diferenţ diferenţa dintre preţ preţul pe care l-a plă plătit efectiv şi preţ preţul pe care l-ar fi plă plătit dacă dacă ar fi ştiut că că lucrul prezintă prezintă acele defecte. Acest sistem creat de edilii curuli, pentru soluţ solu ţionarea litigiilor din târguri şi pieţ pieţe, a fost generalizat de că către Justinian, în sensul că că cele două două acţ acţiuni erau puse la îndemâna cumpă cump ăr ătorului, indiferent de locul în care vânzarea a fost încheiată încheiat ă. 209



Facultatea de DREPT

C. 2. Obliga ţiile cumpărătorului Cumpăr ătorul are, în primul rând, obligaţia de a plăti preţul, dar el nu putea fi a) Cumpă constrâns să să plă plătească tească înainte de a i se fi predat lucrul, deoarece obliga ţiile decurgând din contractul de vânzare sunt guvernate de principiul simultaneităţ simultaneit ăţii. ii. Cumpăr ătorul, în cazul în care nu pl ăteş teşte preţ preţul, cu toate că că lucrul i s-a predat, are b) Cumpă obligaţia de a pl ăti dobânzi. situaţia în care vânză vânzătorul îi ofer ă lucrul, dar cumpă cump ăr ătoruil refuză refuză să s ă-l primească primească şi c) În situaţ trebuie f ăcute cheltuieli pentru pă p ăstrarea acelui lucru, cumpă cump ăr ătorul va fi obligat s ă plătească

acele cheltuieli. 5. 3. 2. Loca ţiunea Locaţ Locaţiunea este contractul prin care o parte se obligă oblig ă să s ă procure folosinţ folosin ţa unui lucru sau îşi ofer ă serviciile sale ori se obligă oblig ă să execute o lucrare determinată determinat ă, în schimbul unui preţ pre ţ, pe care cealaltă cealaltă parte se obligă obligă să să-l plă plătească tească. Din această această definiţ definiţie rezultă rezultă că că locaţ locaţiunea putea fi de trei tipuri: •

Primul tip de contract de locaţ loca ţiune este locatio rei (locaţ (locaţiunea unui lucru), care constă const ă

în transmiterea folosinţ folosinţei unui lucru mobil (spre exemplu, un sclav) sau imobil (spre exemplu, o casă casă sau un teren) de că c ătre proprietarul să său unei persoane, în schimbul preţ pre ţului pe care aceasta din urmă urmă se obligă obligă a-l plă plăti. Locaţ Locaţiunea unei case sau a unui lucru mobil poartă poart ă astă astăzi numele de închiriere. Locaţ Locaţiunea unei suprafeţ suprafe ţe de pă pământ poartă poartă, în dreptul modern, denumirea de arendare. Deci, în dreptul modern, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finalit ăţi ăţi distincte: contractul de închiriere şi contractul de arendare. •

Al doilea tip de contract de locaţ loca ţiune este locatio operarum (locaţ (locaţiunea de servicii).

Aşa este, spre Locatio operarum este contractul prin care un om liber î şi ofer ă serviciile sale. Aş exemplu, cazul unui lucr ător care se obligă oblig ă să muncească muncească într-o mină min ă pentru patronul să s ău în schimbul unei sume de bani. •

Al treilea tip de locaţ locaţiune este locatio operis faciendi (locaţ (locaţiunea pentru executarea

unei lucr ări), adică adică contractul prin care o persoană persoan ă se obligă obligă să execute o anumită anumit ă lucrare în schimbul unui preţ pre ţ (spre exemplu, construirea unei case de că c ătre întreprinză întreprinzător clientului să s ău). astăzi denumim antrepriză antrepriz ă sau contract de antrepriză antrepriz ă. Locatio operis faciendi este ceea ce astă

Terminologie Pentru a desemna pă păr ţile în contractul de locaţ loca ţiune, romanii, spre deosebire de moderni, utilizau în operaţ operaţiunile juridice ar ătate mai sus o terminologie unitar ă. Astfel, prin cuvântul cel care lua iniţ iniţiativa contractului de locaţ loca ţiune, adică adică: “locator” era desmnat cel •

proprietarul care îş îşi închiriază închiriază casa, sclavul sau moş mo şia (locatio rei); 210



Facultatea de DREPT

•

lucr ătorul care îş îşi ofer ă serviciile (locatio operarum);

•

clientul unui întreprinză întreprinz ător, adică adică proprietarul unui teren, care se înţ în ţelege cu o

persoană persoană, numită numită întreprinză întreprinzător, pentru ca să s ă îi zidească zidească o casă casă pe terenul să său (locatio operis faciendi).

Romanii desemenau prin cuvântul “conductor” cealaltă cealaltă parte a contractului de locaţ loca ţiune, adică adică: •

pe cel care ia cu chirie o casă casă, un sclav sau o moş mo şie (locatio rei);

•

pe patronul care îl angajează angajează pe lucr ător (locatio operarum );

•

pe întreprinză întreprinzătorul care se obligă oblig ă să execute o anumită anumit ă lucrare (locatio operis

faciendi).

Observă Observăm că că fizionomia celor trei forme ale locaţ loca ţiunii nu este întrutotul simetrică simetric ă. Astfel, la locatio rei şi la locatio operarum, preţ preţul este plă plătit de că către conductor , pe când la locatio pre ţul este plă plătit de că către locator . Iată Iată de ce este necesar ă prezentarea distinctă distinct ă a operis faciendi preţ celor trei forme ale locaţ loca ţiunii.

A. Locatio rei Locaţ Locaţiunea unui lucru, ca şi celelalte tipuri de locaţ locaţiune, s-a realizat în forma contractului consensual încă încă de la începutul secolului I î. e. n., când actio locati şi actio conducti figurau pe lista acţ acţiunilor de bună bun ă credinţă credinţă întocmit întocmităă de Cicero. La început, operaţ operaţiunea juridică juridică a locaţ locaţiunii s-a realizat prin două dou ă stipulaţ stipulaţiuni. Cel mai vechi tip de locaţ locaţiune este locatio rei şi avea ca obiect închirierea unui sclav. Apoi, în secolul al II-lea î. e. n., în condi ţiile crizei de locuinţ locuinţe de la Roma, apare o nou ă aplicaţ aplicaţiune a locaţ locaţiunii unui lucru, sub forma închirierii unei case. Aceste două două forma ale locaţ loca ţiunii s-au realizat, la origine, prin intermediul a două dou ă stipulaţ stipulaţiuni. Ultima aplicaţ aplicaţie a locaţ locaţiunii unui lucru s-a realizat în secolul I î. e. n. sub forma arend ării unei moş moşii. Aceasta s-a realizat de la început printr-un act consensual.

A. 1. Elementele loca ţiunii unui lucru sunt: •


•

obiectul;

•

preţ preţul.

a) Un prim element al locaţ locaţiunii unui lucru este consimţământul păr ţilor cu privire la lucrul dat în chirie şi la preţ preţ.

211



Facultatea de DREPT

b) Al doilea element este obiectul, care constă constă dintr-un lucru mobil sau imobil. Astfel, cas ă, un teren, un sclav sau un animal. Constată Constat ăm că că serviciile locatio rei poate avea ca obiect o casă sclavului fac obiectul lui locatio rei şi nu a lui locatio operarum , întrucât sclavul este un lucru şi nu prestează prestează servicii ca parte în contract, ci ca obiect al contractului. c) Cel de-al treilea element este preţul (merces). Preţ Preţul trebuia să să fie certum, verum şi să să constea dintr-o sumă sumă de bani. Spre sfâr şitul epocii clasice, în cazul colonilor par ţiari, s-a admis ca preţ preţul locaţ locaţiunii să să constea într-o parte din recolt ă şi nu în bani ( locatio partiaria).

A. 2. Efecte Locaţ Locaţiunea, ca orice contract bilateral, generează genereaz ă obligaţ obligaţii pentru ambele pă p ăr ţi, obligaţ obligaţii sancţ sancţionate prin două două acţ acţiuni de bună bună credinţă credinţă:: actio locati şi actio conducti.

A. 2. 1. Obliga ţiile locatorului sunt: a) de a transmite lucrul ( praestare tradi ţiunii. Conductor va praestare rem) prin intermediul tradiţ dobândi numai titlul de detentor, calitate în care nu are mijloace proprii de ap ărare, trebuind să s ă se adreseze proprietarului, adică adic ă locatorului, pentru ca acesta să s ă îi asigure protecţ protec ţia. b) de a garanta pentru evic ţiune. Această Această obligaţ obligaţia a lui locator corespunde corespunde dreptului lui conductor de de a se bucura de libera folosin ţă a Dacă însă însă conductor nu nu poate folosi ţă a lucrului. Dacă lucrul închiriat potrivit convenţ conven ţiei, are dreptul de a intenta împotriva lui locator actio locator actio conducti , pentru a ob obţţine despă despăgubiri. Cu toate acestea, locatorul, r ămânând proprietarul lucrului, poate dispune cum vrea de lucrul să s ău. El poate înstr ăina lucrul, iar dacă dac ă în contractul de vânzare nu se prevede respectarea locaţ loca ţiunii, conductor (spre exemplu, chiriaş chiria şul) r ămâne la dispoziţ dispoziţia cumpă cumpăr ătorului. Rezultă Rezultă că c ă, într-o asemenea situaţ situa ţie, conductor este este lă lăsat f ăr ă apă ap ărare în faţ fa ţa lui locator .

A. 2. 2. Obliga ţiile lui conductor sunt: •

de a plă plăti preţ preţul (merces) pentru lucrul primit în folosinţă folosin ţă;;

•

de a restitui acel lucru la stingerea loca locaţţiunii, obligaţ obligaţie sancţ sancţionată ionată prin actio locati,

pusă pusă la dispoziţ dispoziţia lui locator ; În legă legătur ă cu aceste obligaţ obliga ţii, trebuie să s ă avem în vedere că c ă în materia locaţ loca ţiunii riscurile apar ţin locatorului. Astfel, dacă dac ă lucrul nu ajunge în stă st ă pânirea efectivă efectiv ă a lui conductor , chiar şi f ăr ă vina lui locator , acesta din urmă urm ă nu mai are dreptul la preţ pre ţ. Spre exemplu, dacă dac ă arendaş arendaşul nu poate exploata pământul datorită datorită unei inundaţ inundaţii sau chiriaş chiriaşul nu poate folosi locuinţ locuin ţa datorită datorită unui incendiu, proprietarul nu are dreptul de a intenta actio locati împotriva lui conductor , în scopul obţ obţinerii preţ preţului. Conductor trebuie trebuie să să restituie lucrul pe care l-a stă st ă pânit în calitate de chiriaş chiriaş la expirarea contractului de locaţ loca ţiune.

212



•

Facultatea de DREPT

r ăspunde pentru pieirea lucrului, precum şi pentru deterior ările produse din vina sa. El

va r ăspunde pentru culpa levis in abstracto , deoarece comportarea sa faţă fa ţă de de lucrul datorat era comparată comparată cu cea a unui bun administrator.

A. 3. Stingerea loca ţiunii unui lucru În legă legătur ă cu stingerea locaţ locaţiunii unui lucru, se disting două dou ă situaţ situaţii: •

când pă păr ţile au prevă prevăzut un termen pentru stingerea contractului;

•

când pă păr ţile nu au prevă prevăzut un asemenea termen.

În situaţ situaţia în care pă păr ţile prevedeau un termen, contractul se stingea, de regul ă, la termenul stabilit. Contractul ce avea ca obiect un teren arabil, încheiat pe termen de cinci ani putea fi prelungit pe înc ă un an dacă dacă nici una dintre pă păr ţi nu îş îşi manifesta intenţ intenţia de a renunţ renunţa la contract. Acest sistem de prelungire a fost numit tacita reconductio. Contractul putea fi desf ăcut şi înainte de ajungerea la termen, dacă dac ă păr ţile erau de acord. Acordul, pă păr ţilor în vederea desfacerii contractului se numea mutuus dissensus. În semenea situaţ situaţii, locaţ locaţiunea putea fi desf ăcută cută chiar şi prin voinţ voinţa unei singure pă păr ţi. Aşa este cazul neîndepliniriii obligaţ obligaţiunii de că către o parte. Spre exemplu, dacă dac ă chiriaş chiriaşul nu plă plăteş teşte preţ preţul un anumit timp, propriet proprietarul arul casei casei poate obţ obţine rezilierea contractului. Justinian a stabilit acest termen la doi ani. De asemenea, proprietarul avea posibilitatea să s ă rezilieze contractul şi putea să să-l evacueze pe chiriaş chiria ş dacă dacă dovedea că că are nevoie de locuinţă locuinţă.. Dacă Dacă locaţ locaţiunea se încheia f ăr ă termen, situaţ situaţie ce era mai rar întâlnită întâlnit ă în practică practică, pă păr ţile puteau renunţ renunţa la ea oricând credeau de cuviinţă cuviin ţă.. În ipoteza decesului uneia din pă p ăr ţi, contractul, atât cel cu termen, cât şi cel f ăr ă termen, nu se stingea, deoarece moş mo ştenitorii preluau drepturile şi obligaţ obligaţiile celor care au încheiat contractul.

B. Locatio operarum Prin locatio operarum se realiza operaţ opera ţiunea juridică juridică a închirierii serviciilor unui om liber. Dar locaţ locaţiunea de servicii avea ca obiect numai serviciile oamenilor liberi din sfera producţ producţiei materiale care, spre sfâr şitul Republicii, s-a dezvoltat şi diversificat, întrucât serviciile prestate de anumite categorii de persoane, precum avocaţ avoca ţi, medici sau profesori nu f ăceau obiectul locaţ locaţiunii de servicii, ci al contractului de mandat. Explicaţ Explica ţia este dată dată de faptul că că la romani munca intelectuală intelectual ă era considerată considerat ă a fi superioare celei fizice şi, prin urmare, nu putea fi valorificată valorificată în forme proprii muncii fizice.

B. 1. Elementele loca ţiunii de servicii sunt: •

consimţă consimţământul mântul pă păr ţilor;

•

obiectul, care consta în serviciile pe care omul liber se obliga a le presta;

•

preţ preţul, care trebuie să s ă fie iustum (drept, cuvenit, potrivit). 213



Facultatea de DREPT

B. 2. Efectele loca ţiunii de servicii sunt: •

Lucr ătorul (locator operarum) are obligaţ obliga ţia de a presta serviciile promise pe toat ă

durata contractului. În cazul locaţ loca ţiunii de servicii, riscurile apar ţineau lui locator în epoca veche. Astfel, intervenţ intervenţia unor împrejur ări fortuite, de natur ă a face imposibilă imposibilă prestarea serviciilor promise, f ăcea ca lucr ătorul să să nu aibă aibă dreptul la preţ preţ. •

Patronul (conductor ) are obligaţ obligaţia de plă plăti preţ preţul (merces).

Obligaţ Obligaţia patronului de a plă pl ăti preţ preţul era numai în mă m ăsura în care lucr ătorul presta efectiv serviciile sale f ăr ă a se ţine seama de intervenţ interven ţia for ţei majore. Astfel, în cazul inundă inund ării minei, deş deşi lucr ătorul nu-ş nu-şi putea îndeplini obligaţ obliga ţia datorită datorită for ţei majore, patronul nu trebuia să să plă plătească tească preţ preţul. Această Această reglementare a fost modificată modificat ă în epoca clasică clasic ă, astfel încât, dacă dac ă intervenea for ţa major ă, lucr ătorul avea totuş totu şi dreptul la preţ pre ţ pentru zilelel în care, f ăr ă vina sa, nu-ş nu-şi putuse îndeplini obligaţ obliga ţia.

C. Loca Locati tio o oper operis is faci facien endi di (locaţiunea pentru executarea unei lucr ări) Prin locatio operis faciendi o persoană persoană se obligă obligă să execute o lucrare determinat determinatăă în interesul unei alte persoane, persoană persoan ă care, la rândul ei, se obligă oblig ă a plă plăti un preţ preţ. Această Această formă formă a locaţ locaţiunii a apă apărut la Roma în secolul al II-lea î. e. n., în condi ţiile crizei de locuinţ locuinţe, când proprietarii de terenuri se înţ în ţelegeau cu anumiţ anumi ţi întreprinză întreprinzători pentrru a le construi locuinţ locuinţe pe acele terenuri. Locuinţ Locuin ţele astfel construite erau apoi închiriate. Cu timpul, aplicaţiuni, cum este cazul transporturilor pe mare. locatio operis faciendi a cunoscut şi alte aplicaţ

C. 1. Elementele contractului Proprietarul terenului, numit şi clientul unui întreprinză întreprinz ător, are iniţ iniţiativa contractului şi, prin urmare, calitatea de locator . Întreprinză Întreprinzătorul, adică adică cel care se obligă oblig ă să construiască construiască sau să să execute altă altă lucrare, are calitatea de conductor . •

consimţă consimţământul mântul nu prezintă prezint ă aspecte speciale;

•

obiectul poate consta în construirea unei case, în executarea unui transport maritim

sau chiar în recondiţ recondi ţionarea unor veş ve şminte; •

preţ preţul urmează urmează a fi plă pl ătit de că către cel care are iniţ ini ţiativa contractului.

C. 2. Efectele contractului sunt: •

obligaţia de a plă plăti preţ preţul pentru lucrarea efectuată efectuat ă, obligaţ obligaţie sancţ sancţionată ionată locator are obligaţ

prin actio conducti; •

trebuie să s ă execute lucrarea promisă promis ă, conform înţ în ţelegerii, obligaţ obligaţie ce era conductor trebuie

sancţ sancţionată ionată prin actio locati. 214



Facultatea de DREPT

În cazul transportului maritim se aplica o regul ă specială specială, cunoscută cunoscută sub denumirea de “Legea insulei Rhodos” ( Lex Rhodia de jactu). Potrivit acestei reguli, în cazul unei furtuni, dac ă o parte din marf ă este sacrificată sacrificată pentru a fi salvată salvat ă cealaltă cealaltă parte, paguba trebuie suportată suportat ă propor ţional de că către toţ toţi proprietarii mă mărfurilor şi nu numai de că către cei a că căror marf ă a fost aruncată aruncată peste bord. Pentru aplicarea acestei reguli a fost creat un mecanism procedural special: că pitanul avea actio conducti împotriva proprietarilor a că c ăror marf ă a fost salvată salvată, iar proprietarii mărfii sacrificate aveau actio locati împotriva că c ă pitanului, în vederea obţ obţinerii de despă desp ăgubiri.

5. 3. 3. Societatea Societatea este contractul consensual prin care dou douăă sau mai multe persoane pun în comun activitatea lor sau anumite bunuri în vederea realiză realiz ării unui câş câştig. Ca şi vânzarea sau locaţ locaţiunea, societatea este un contract de bună bun ă credinţă credinţă,, sinalagmatic şi consensual. Contractul de societate a fost precedat de o form formăă a indiviziunii numită numit ă antiquum după Gaius, era o formă formă de societate în care societarii au atât dreptul de a consortium. Aceasta, după dispune de partea ce le revine, cât şi de întregul patrimoniu. Antiquum consortium era, în realitate, o stare de codevă codev ălmaş lmaşie între membrii aceleiaş aceleia şi familii, apă apărută rută în legă legătur ă cu exploatarea pă pământului sau a unor bunuri mobile.

A. Felurile societ ăţii a) Cea mai veche formă formă a contractului consensual de societate este societatea ce are de obiect un singur fel de afaceri ( soci societ etas as alic alicui uius us nego negoti tiat atio ioni niss). Se pare că că prima aplicaţ aplicaţiune a acestui tip de societate a constituit-o societatea de îşi asuma sarcina strângerii impozitelor statului. publicani (societas publicanorum), care îş Aceasta era o societate particular ă cu personalitate juridică juridică ce lua în arendă arendă strângerea impozitelor statului roman. Un alt caz de societate ce are de obiect un singur fel de afaceri este societatea înveţe pe sclav intervenită între proprietarul unui sclav şi un actor pentru ca actorul s ă-l înveţ meseria de actor, pentru ca apoi să s ă îl exploateze împreună împreun ă.

b) Societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ( soci societ etas as omni omnium um bono bonoru rum m) Este societatea dintre dezrobi dezrobiţţii aceluiaş aceluiaşi patron cu privire la punerea în comun a bunurilor lor. pild ă, c) Societatea în care se pune în comun un singur lucru ( societas societas uniu uniuss rei), ca, de pildă un sclav.

215



Facultatea de DREPT

d) Societatea cu privire la venituri ( societas quaestus) se încheie, de obicei, între acei negustori care se înţ în ţeleg să să pună pună în comun toate câş câ ştigurile realizate de pe urma unor acte cu titlu tit lu oneros. Aş Aşadar bunurile dobândite cu titlu gratuit (donaţ (dona ţiile) nu urmează urmează a fi puse în comun.

B. Elementele societ ăţii sunt: •

un aport;

•

un interes comun;

•

intenţ intenţia de a forma o societate;

•

un scop licit.

să constea din transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului de a) Aportul poate să folosinţă folosinţă asupra asupra unui lucru sau în munca asociatului ori în prestarea unor servicii. înseamnă că fiecare societar trebuie să s ă participe la b) Un interes comun . Acest interes înseamnă beneficiile şi la pagubele produse de societate, conform în ţelegerii. Dacă Dacă nu s-a stabilit nici o înţ înţelegere cu privire la repartizarea câş câ ştigului, pă păr ţile vor profita în mod egal de beneficiul realizat. În lipsa interesului comun, societatea este nulă nul ă.

c) Intenţia de a forma o societate ( affe affect ctus us socie ociettatis atis) Existenţ Existenţa acestui element distinge societatea de o simplă simplă stare de indiviziune.

d) Un scop licit Activitatea pe care şi-au fixat-o membrii societ societăţ să fie licită licită, permisă permisă. Astfel că că nu ăţiiii trebuie să poate poate exist existaa o societa societate te în care care membr membrii ii ei şi-au fixat drept scop o activitate nepermisă nepermis ă (spre exemplu, să fac facă contrabandă contrabandă sau tâlhă tâlhărie la drumul mare).

C. Efectele societ ăţii Societatea, ca orice contract sinalagmatic perfect, na şte obligaţ obligaţiuni pentru toţ to ţi participanţ participanţii la contract. Spre deosebire de vânzare sau de loca locaţţiune, contractul de societate generează genereaz ă obligaţ obligaţii identice pentru toţ to ţi societarii, întrucât interesele acestora sunt, la rândul lor, identice. De aceea obligaţ obligaţiile pă păr ţilor sunt sancţ sancţionate printr-o singur ă acţ acţiune – actio pro socio (acţ (acţiune în calitatea de asociat) – , care era acordat ă fiecă fiecărui asociat. O particularitate a acestei ac acţţiuni constă constă din faptul că că cel condamnat în baza ei devine infam. Obligaţ Obligaţiile nă născute din contractul de societate sunt urmă urm ătoarele: •

Fiecare asociat este ţinut să să execute aportul să s ău. Ca şi în cazul celorlalte contracte, se

distinge între naş naşterea obligaţ obligaţiunii şi executarea ei. Obligaţ Obligaţiunea se naş naşte prin acordul de voinţă voin ţă.. 216



Facultatea de DREPT

Executarea obligaţ obligaţiei (îndeplinirea aportului) trebuie f ăcută cută prin mancipatio, dacă dacă este vorba de un res mancipii, şi prin tradiţ tradi ţiune, dacă dacă este vorba de un res nec mancipii. •

Fiecare asociat trebuie să să îngrijească îngrijească de treburile societăţ societăţiiii ca de ale sale sale proprii;

Fiecare asociat trebuie să să ia parte atât la pagubă pagub ă, cât şi la câş câştig. Societatea este lipsită lipsită de personalitate juridică juridic ă. Prin urmare, contractul de societate nu crează crează decât obligaţ obligaţiuni între asociaţ asociaţi. Ter ţii nu cunosc societatea ca persoană persoan ă distinctă distinctă, ci numai pe asociaţ asociaţi, care pot deveni creditori faţă faţă de de ei potrivit dreptului comun, adic ă în baza contractului încheiat, dar nu în baza contractului de societate. Există Există un singur fel de societate care se bucur ă bucur ă, pe cale de excepţ excep ţie, de personalitate juridică juridică, şi anume societatea de publicani, care, deci, are un patrimoniu distinct de acela al asociaţ asociaţilor. D. Stingerea societ ăţii Societatea se stinge: •

•

prin atingerea scopului pentru care a fost creată creat ă;

•

prin voinţ voinţa tuturor asociaţ asociaţilor;

prin voinţ voinţa unui singur asociat, dacă dac ă retragerea acestuia nu este frauduloasă frauduloas ă sau intempestivă intempestivă (care nu este f ăcută cută la timpul potrivit); •

•

prin intentarea acţ acţiunii pro socio de că către unul din asociaţ asocia ţi;

prin moartea unui asociat. Totuş Totuşi, asociaţ asociaţii r ămăşi viaţă se puteau înţ înţelege ca societatea să să continue. Nu era ăşi în viaţă permisă permisă o înţ în ţelegere în acest sens între asociaţ asocia ţii r ămaş maşi în viaţă viaţă şi moş moştenitorii defunctului. De la această această regulă regulă exista o excepţ excep ţie în favoarea societăţ societ ăţilor ilor de publicani. În cazul societăţ societ ăţii ii de publicani era admis ca în î nţelegerea de continuare a societăţ societ ăţii ii să s ă aibă aibă loc nu numai între asociaţ asocia ţii r ămaş maşi în viaţă viaţă,, dar şi între aceş aceştia şi moş moştenitorii defunctului. 5. 3. 4. Mandatul Mandatul este contractul consensual prin care o persoană persoan ă, numită numită mandant, însă îns ărcinează rcinează •

pe o altă altă persoană persoană, numită numită mandatar, să să facă facă ceva f ăr ă plată plată (gratuit) în folosul să s ău, adică adică al mandantului. Contractul de mandat a a ap apăărut spre sfâr şitul Republicii, în condiţ condi ţiile dezvoltă dezvoltării economice şi diversifică diversificării relaţ relaţiilor de schimb, când aceeaş aceea şi persoană persoană trebuia să să-şi apere interesele în acelaş acelaşi timp în locuri diferite. Lipsind vreme îndelungată îndelungat ă de la domiciliu, romanii recurgeau la serviciile altora în scopul administr ării unor bunuri sau valorifică valorific ării unor drepturi.

A. Elementele mandatului 217



Facultatea de DREPT

constă într-un fapt material sau într-un act juridic pe care a) Obiectul contractului de mandat constă mandatarul se obligă obligă a-l înf ă ptui ptui.. Faptu Faptull po poate ate să să constea din să săvâr vâr şirea mai multor acte materiale şi jurid juridice ice (spre (spre exe exemp mplu, lu, actel actelee ceru cerute te de de admi admini nistr strar area ea înt între regi giii averi averi a mand mandan antu tulu lui) i).. Poat Poatee să s ă constea însă însă săvâr vâr şirea unui singur act, fie material (spre exemplu, cur ăţ cur ăţirea irea unei haine), fie juridic (spre şi din să exemplu, garanţ garanţia unei datorii a mandantului, o vânzare, o cumpă cump ărare sau un împrumut). În această această privinţă privinţă,, dreptul modern se deosebeş deosebeşte de dreptul roman. În dreptul modern, mandatul nu poate avea ca obiect decât un act juridic, pe când, în dreptul roman, am v ăzut că că obiectul contractului de mandat putea fi un fapt material sau un act juridic. Explica ţia acestei deosebiri stă stă în faptul că că în dreptul modern executarea unei lucr ări determinate este inclusă inclusă în sfera contractului de locaţ locaţiune, pe când la romani, în funcţ func ţie de situaţ situaţia socială socială a celui ce se obligă obligă, executarea unei asemenea lucr ări f ăcea fie obiectul locaţ locaţiunii, fie obiectul mandatului. Actul material sau juridic la care se obligă oblig ă mandatarul trebuie să s ă fie licit şi moral, adică adic ă să nu fie contrar legii şi bunelor moravuri.

b) Actul material sau juridic s ăvârşit de către mandatar trebuie s ă fie în interesul Dacă acel act este în interesul mandatarului, nu se formeaz ă contractul de mandat, mandantului. Dacă ci o simplă simplă convenţ convenţie f ăr ă efecte juridice. Totuş Totu şi, aş aşa cum am vă v ăzut în temele anterioare, romanii au admis pentru realizarea transferului de crean ţe, dar numai pentru acest caz, formarea unui mandat în interesul mandatarului (mandatul in rem suam). De asemenea, s-a admis existenţ existen ţa mandatului atât în interesul unui ter ţ, cât şi în interesul mandantului. Aş Aşa este cazul mandatului pecuniae credende , prin care mandantul împuterniceş împuternice şte pa mandatar să remită remită bani cu titlu de împrumut unui ter ţ. Ter ţul devine debitorul mandatarului, iar mandantul r ăspunde ală alături de ter ţ în calitate de garant. Romanii au considerat mandat o asemenea convenţ convenţie, întrucât mandantul este interesat ca ter ţul să să primească primească o sumă sumă de bani de la mandatar. Spre exemplu, mandantul îl putea împuternici pe mandatar s ă împrumute o sumă sum ă de bani unui arhitect, pentru ca acesta din urmă urm ă să să îi construiască construiască o casă casă. explic ă prin c) Un alt element al mandatului este gratuitatea. Gratuitatea mandatului se explică aceea că că, la origine, mandatarul era un fost sclav, un dezrobit, care, deci, nu putea primi o plat ă pentru serviciile sale faţă faţă de de patron. Prin aceasta, dreptul roman se deosebe şte de dreptul modern, căci în dreptul modern mandatarul poate primi o plată plat ă. Gratuitatea este elementul în virtutea ccăăruia contractul de mandat capă cap ătă o fizionomie distinctă distinctă de cea a locaţ loca ţiunii de servicii. Din gratuitatea mandatului decurge posibilitatea mandantului de a revoca oricând contractul, pe când locaţ loca ţiunea de servicii nu se poate stinge prin voin ţa unei singure pă păr ţi. În dreptul clasic s-au admis, totu totuşşi, unele abateri de la regula gratuităţ gratuit ăţii ii mandatului, încât, pentru 218



Facultatea de DREPT

anumite cazuri, activitatea mandatarului putea fi remunerat ă. Aceste abateri au pornit de la distincţ distincţia f ăcută cută de romani între meserii şi profesii. Cei care practicau o munca fizic fizicăă (meserii) erau consideraţ considera ţi inferiori celor care desf ăşurau ăşurau munci intelectuale (profesii), cum era cazul profesorilor, filozofilor, medicilor sau avocaţ avocaţilor. Aceş Aceştia din urmă urmă, datorită datorită condiţ condiţiei lor sociale, nu-ş nu-şi angajau serviciile prin locaţ loca ţiune, ci prin intermediul contractului de mandat. Dar, întrucât, de cele mai multe ori, aceste servicii erau remunerate, romanii au fost nevoi nevoiţţi să admită admită, în mod excepţ excep ţional, existenţ existenţa mandatului plă plătit. Dimpotrivă Dimpotrivă, munca meseriaş meseria şilor f ăcea obiectul contractului de mandat numai atunci când nu era plă pl ătită tită. În situaţ situaţia în care activitatea meseriaş meseria şilor era remunerată remunerat ă, f ăcea obiectul contractului de locaţ loca ţiune.

B. Efectele mandatului Mandatarul era obligat să să execute mandatul cu bună bun ă credinţă credinţă fiind r ăspunză spunzător dacă dacă nu l-a executat sau dacă dacă l-a executat în mod necorepunză necorepunz ător. Mandatarul trebuia să să dea socoteală socoteală mandantului de modul cum a executat mandatul. Semnală Semnalăm, în această această privinţă privinţă,, o importantă importantă deosebire între dreptul roman şi dreptul modern. În dreptul modern, mandatarul este un reprezentant. Prin urmare, actele pe care le face se consider ă consider ă că că au fost f ăcute de că către mandant, adică adică de către reprezentat. Efectele actului se produc în persoana mandantului. Altă Altă situaţ situaţie exista în dreptul roman. La romani, actul producea efecte numai între p ăr ţile contractante. Spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare, în ipoteza în care cump ăr ătorul are calitatea de mandatar, actul îş îşi va produce efectele asupra cumpă cump ăr ătorului, adică adică a mandatarului. El este cel care devine proprietar al casei cumpă cump ărate, şi nu mandantul. Ulterior, el trebuie să s ă transmită transmită propri proprieta etatea tea casei casei celui celui care care l-a însă însărcinat să să o cumpere. Tot aş aşa, mandatarul este cel care devine creditor sau debitor, şi nu mandantul. Mandantul, prin actio mandati directa , poate cere de la mandatarul să s ău cesiunea acţ acţiunilor care s-au nă n ăscut în legă legătur ă cu persoana sa. De partea sa, mandatarul debitor, în loc să s ă plă plătească tească, poate ceda ter ţului creditor actio dac ă ar fi plă pl ătit. mandati contraria, pe care ar fi avut-o împotriva mandantului dacă Mandatarul poate înstr ăina un lucru al mandantului, ceea ce constituie o abatere de la principi principiul ul nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse haberet (nimeni nu poate transfera altuia un drept mai mare decât are el însuş însu şi). Însă Însă, în acest scop, mandatarul trebuie să s ă aibă aibă un mandat special din partea mandantului sau trebuie ca mandantul s ă îi fi încredinţ încredinţat libera administraţ administraţie a bunurilor sale, adică adică procurat procuratio io cum libera libera administra administration tionee (mandat cu liber ă administrare), administrare), căci numai ea confer ă puterea generală generală de a înstr ăina, deş deşi numai cu titlu oneros.

219



Facultatea de DREPT

Mandatul, fiind un contract sinalagmatic imperfect, se poate ca ulterior încheierii sale s ă se nască nască o obligaţ obligaţie în sarcina mandantului, anume când mandatarul a f ă f ăcut diferite cheltuieli cu ocazia execută executării mandatului. Mandatarul va putea cere mandantului să s ă îi restituie aceste sume de bani cheltuite. C. Stingerea mandatului Mandatul se poate stinge: •

prin voinţ voin ţa ambelor pă păr ţi, fie că că au stabilit sau nu un termen prin contract în ceea ce

priveş priveşte durata contractului; •

Prin voinţ voinţa uneia din pă păr ţi, chiar dacă dacă au stabilit vreun termen, adică adică fie prin revocarea

mandatului de că către mandant, fie prin renun renunţţarea la mandat de că c ătre mandatar. Într-adevă Într-adev ăr, mandatul, fiind un raport bazat pe încredere, nu poate exista decât atâta vreme cât se men ţine acea încredere. De asemenea, fiind gratuit, se poate ca mandatarul s ă nu mai vrea să s ă aducă aducă servicii mandantului. Mandatarul însă însă nu poate renunţ renun ţa la mandat în cazul în care s-ar produce în acest fel pagube pentru mandant. •

prin moartea uneia dintre p ăr ţile contractante, că c ăci mandatul implică implic ă încrederea între

pă păr ţi, încredere ce poate să s ă nu existe în privinţ privin ţa moş moştenitorilor; •

prin ajungerea la termen.

5. 4. Contractele nenumite O ultimă ultimă categorie de contracte o constituie contractele nenumite. A. Definiţie Contractul nenumit este acel contract neformal care se s e naş na şte printr-o convenţ conven ţie însoţ însoţită ită de executarea obligaţ obligaţiei de că către una dintre pă p ăr ţi. Aşadar, pentru una dintre pă p ăr ţi, naş naşterea contractului nenumit echivalează echivaleaz ă cu executarea sa.

B. Caractere •

toate aceste contracte au aceleaş acelea şi elemente;

•

aceste contracte, cu câteva excep excepţţii, nu sunt desemnate printr-o denumire special ă

fiecă fiecărui contract în parte, ci se încadrează încadreaz ă în categorii sau tipuri; •

toate aceste contracte au aceea aceeaşşi sancţ sancţiune, numai că c ă acţ acţiunea prin care se

sancţ sancţionează ionează unul din aceste contracte – aestimatium – are o denumire deosebit ă faţă faţă de cea comună comună.

C. Explicarea denumirii Contractele nenumite sunt acel contracte care au fost sancţ sanc ţionate juridic, deş de şi acordul de voinţă voinţă nu este îmbr ăcat în vreo formă form ă solemnă solemnă, nefiind nici contracte formale, nici contracte reale, nici contracte consensuale. 220



Facultatea de DREPT

Prin urmare, aceste contracte poart poartăă denumirea oarecum ciudată ciudat ă de contracte nenumite, nu pentru că c ă nu ar avea un nume nume – vom vedea că c ă contractele nenumite mai importante au un nume, ci pentru alte motive: •

pentru că ele nu fac parte din categoriile de contracte consensuale vechi, anterioare

(formale, reale, consensuale); •

pentru că nu sunt sancţ sanc ţionate, cu o singur ă excepţ excepţie, cu o acţ acţiune care să să poarte

numele contractului; •

pent pentru ru că tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit nu are nume.

c ă, la romani, orice convenţ conven ţie putea deveni contract formal Ştim din temele anterioare că luând forma stipulaţ stipulaţiunii. Când afirmă afirmăm că că un contract nenumit nu intr ă în vreuna din categoriile cunoscute ne referim la convenţ convenţia simplă simplă, convenţ convenţie care nu a îmbr ăcat forma stipulaţ stipulaţiunii. Denumirea aceasta de contracte nenumite le este dat datăă de către comentatorii moderni; romanii le denumeau nova negotia (acte juridice noi – Gaius) sau contractus incerti (contracte nedeterminate – Ulpian). Prin urmare, romanii le numeau deja contracte. Comentatorii au adă adăugat cuvântul “nenumite”. Ele sunt noi, în sensul că c ă sunt moduri noi de a se obliga, independent de o formă formă solemnă solemnă.

D. Elementele contractelor nenumite Elementele contractelor nenumite sunt generale şi speciale. Elementele generale sunt acelea ale orică oricărui contract: obiectul, consimţă consim ţământul mântul şi capacitatea. capacitatea. Elementele speciale sunt: executarea de că către una din pă păr ţi a obligaţ obligaţiunii sale;

•

•

bilateralitatea;

•

convenţ convenţia păr ţilor să s ă nu facă fac ă parte din vreuna din categoriile de contracte

cunoscute. Să analiză analizăm, pe scurt, aceste elemente speciale.

a) Executarea de către una din părţi a obligaţiunii sale Contractul nu va lua naş na ştere dacă dacă cel puţ puţin una dintre pă p ăr ţi nu îş îşi va executa obligaţ obligaţiunea sa. De aici, rezultă rezultă că fiecare din pă p ăr ţi va putea renunţ renun ţa la convenţ convenţie câtă câtă vreme nici una din obligaţ obligaţii nu a fost executată executat ă. Prin urmare, naş na şterea obligaţ obligaţiei unei dintre pă păr ţi coincide cu executarea ei şi cu formarea contractului. Până Pân ă în acel moment avem o simpl ă convenţ convenţie nesancţ nesancţionată ionată juridic. Obligaţ Obligaţia celeilalte pă păr ţi se naş naşte prin contract, adică adic ă dup dupăă executarea obligaţ obligaţiei de că către cealaltă cealaltă parte.

b) Bilateralitatea 221



Facultatea de DREPT

În raport cu cele ar ătate mai sus, bilateralitatea prezint prezintăă un aspect special faţă faţă de de celelalte contracte. Într-adevă Într-adevăr, aici vedem că că simpla convenţ convenţie nu produce efecte juridice. Fiecare din pă păr ţi promite prin convenţ conven ţie să să facă facă o prestaţ prestaţiune. Numa Numaii atu atunc ncii con conve vennţia devine contract când este executată executat ă de către una din pă păr ţi. Prin urmare, din contract se nasc obligaţ obligaţii în sarcina ambelor pă p ăr ţi, numai că că naş naşterea obligaţ obligaţiei unei pă păr ţi nu coincide cu executarea ei şi cu formarea contractului.

c) Convenţia părţilor să nu facă parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute , adică adică din categoria contractelor formale, reale sau consensuale.

E. Apariţia şi evoluţia contractelor nenumite În epoca veche nu se putea vorbi despre contracte nenumite. În epoca clasică clasică apare primul contract nenumit şi singurul recunoscut în acea epocă epoc ă, desemnat prin cuvântul “aestimatum”. Aestimatum sau contractul estimator este contractul intervenit între un mare negustor şi un mic negustor. Primul îi remite celuilalt în posesiune un lucru cu sarcina de a-l vinde la un anumit pre ţ într-un anumit termen. Dacă Dac ă l-a vândut cu un preţ pre ţ mai mare, diferenţ diferen ţa este câş câştigul micului negustor. Dacă Dac ă însă însă într-un anumit termen micul negustor nu va fi putut vinde lucrul încredinţ încredin ţat lui, va trebui să s ă îl restituie. figureaz ă în edictul pretorului. Aestima Aestimatum tum este singurul contract nenumit care figurează Acţ Acţiunea care sancţ sancţionează ionează acest contract se numeş numeşte actio de aestimato, denumită denumită şi actio civilis acţiune personală personală, civilă civilă, de bună bună credinţă credinţă,, incertă incertă. incerti, care este o acţ Pretorul şi jurisconsulţ jurisconsulţi romani au considerat aestimatum ca fiind un contract special, deoarece caracterele lui, deş deşi se apropiau, nu se identificau cu nici una din categoriile de contracte cunoscute. Întradevă adevăr, aestimatum seamă seamănă cu un mandat, cu o vânzare, cu o locaţ loca ţiune, dar nu este identic cu nici unul dintre aceste contracte. Astfel, nu este mandat, pentru c ă mandatul este gratuit, pe când micul vânză vânz ător poate realiza un beneficiu. Nu este vânzare, întrucât cump cumpăăr ătorul trebuia să să plă plătească tească un preţ preţ, pe când micul negustor poate restitui marfa. Nu este locaţ loca ţiune, pentru că că nu există există pre preţţ, întrucât beneficiul pe care îl va realiza micul negustor nu este sigur că că îl va avea, nici nu este fixat dinainte. În epoca postclasică postclasic ă s-a format sistemul contractelor nenumite prin treptata aplica ţiune a actio ciuvilis incerti şi la alte cazuri decât la aestimatum. De abia din vremea lui Justinian se

poate vorbi despre o categorie de contracte nenumite. În dreptul lui Justinian se pot deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunz ătoare obiectului obligaţ obligaţiunii. Termenii utilizaţ utilizaţi pentru desemnarea acestor categorii de contracte ne arat ă care este obiectul raportului juridic obligaţ obliga ţional: dare sau facere că praest facere (avem în vedere că praestare are este cuprins în sfera noţ noţiunii de “facere”). 222



Facultatea de DREPT

Astfel, în cazul primei categorii de contracte nenumite, desemnat ă prin sintagma “do ut să îi transmită transmită des” , o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca cealalt ă parte să proprietatea asupra unui alt lucru. lucru. Cea de a doua categorie, desemnată desemnat ă prin sintagma “do ut facias” , se refer ă la transmiterea proprietăţ proprietăţiiii de către una din pă păr ţi, pentru ca cealaltă cealaltă parte să să fac facăă un anumit lucru. În cazul celei de a treia categorii de contracte, desemnat ă prin sintagma “facio ut des” , o parte face un anumit lucru (spre exemplu, dezrobeş dezrobe şte un sclav), pentru ca cealaltă cealalt ă parte să să îi transmită transmită proprietatea asupra unui lucru. În fine, contractele din cea de a patra categorie de contracte nenumite, desemnate prin sintagma “facio ut facias” , presupun facerea unui lucru de că c ătre una din pă p ăr ţi (dezrobirea sclavului Filip), pentru ca şi cealaltă cealaltă parte să să facă facă un anumit lucru (dezrobirea sclavului Pamfil). Pa mfil).

F. Principalele contracte nenumite Unele din contractele nenumite, apar ţinând diferitelor tipuri examinate, poartă poart ă un nume special. Dintre acestea vom examina două dou ă, cele mai importante în dreptul lui Justinian: •

permutatio;

•

precarium.

F. 1. Permutatio (schimbul) Este contractul nenumit prin care cele dou douăă păr ţi promit una faţă fa ţă de cealaltă cealaltă să-şi transmită transmită proprietatea unui lucru, contract care se formeaz ă prin executarea obligaţ obliga ţiei de că către una din pă păr ţi, cealaltă cealaltă parte fiind din acest moment obligată obligat ă să să transmită transmită proprietatea altui lucru. confund ă cu alte Permutatio face parte din categoria contractelor do ut des şi nu se confundă operaţ operaţiuni juridice.

F. 2. Precarium (precariul) este acel contract nenumit care se formează formeaz ă prin remiterea de că c ătre o parte, în Precariul este mod gratuit, a posesiunii unui lucru în vederea folosin ţei lui celeilalte pă p ăr ţi, care se obligă oblig ă să-l restituie la cerere. Între precariu şi comodat există există asemă asemănări prin aceea că că în ambele contracte se remite un lucru în mod gratuit spre folosinţă folosin ţă.. Dar între cele două două contracte există există şi deosebiri: •

în primul caz, lucrul trebuie restituit la cerere, pe când comodantul nu poate cere

lucrul înainte de termenul prevă prev ăzut în contract; 223



•

Facultatea de DREPT

precaristul (cel care primeş primeşte lucrul în baza precariului) are interdictele posesorii,

deoarece a primit posesiunea lucrului, pe când comodatarul nu le are, pentru c ă lui i s-a remis detenţ detenţiunea lucrului; •

precaristul r ăspunde numai pentru culpa lata, pe când comodatarul r ăspunde pentru

orice culpă culpă.

G. Sancţiunea contractelor nenumite În dreptul lui Justinian contractele nenumite au fost sanc ţionate prin trei acţ acţiuni: G. 1. Actio praescriptis verbis (acţiunea cu cuvinte scrise în frunte, la început)

Este acţ acţiunea pe care o intentează intenteaz ă partea care a executat obligaţ obliga ţia pentru a o sili pe cealaltă cealaltă parte să să execute contractul sau, în lipsă lips ă de executare, să să plă plătească tească o sumă sumă de bani echivalentă echivalentă interesului reclamantului reclamantului de a fi obţ ob ţinut această această executare. Se numeş numeşte astfel deoarece formula acţ ac ţiunii cuprinde, cuprinde, la început, o expunere expunere în fapt. Această Această acţ acţiune se mai numeş numeşte şi actio civilis in factum, pentru că că rezultă rezultă din contopirea celor două acţ două acţiuni anterioare: actio in factum şi actio civilis incerti.

G. 2. Condictio ob rem dati (cererea lucrului dat pentru un lucru) dată păr ţii care a executat promisiunea sa pentru a cere înd ăr ăt ceea Această Această acţ acţiune era dată ce a dat.

G. 3. Condictio propter poenitatem (cerere din cauza regretului) Această Această acţ acţiune se aplică aplică numai în două dou ă ipoteze: •

în ipoteza transmiterii că c ătre o persoană persoan ă a unei sume de bani pentru ca aceasta s ă

efectueze o că c ălătorie. Până Până la investirea banilor în vederea efectuă efectu ării acelei că călătorii, partea care dă d ăduse banii putea cere restituirea lor, intentând în acest scop ac ţiunea menţ menţionată ionată. •

în ipoteza transmiterii proprietăţ propriet ăţii ii asupra unui sclav, pentru a fi dezrobit, se putea cere

restituirea lui înainte de actul dezrobirii.

5. 5. Pacte 5. 5. 1. Considera ţiuni generale Pactele sunt acele acorduri de voin voinţă (convenţii ale pă păr ţilor) care, f ăr ă a fi ridicate la ţă (convenţ rangul de contract, sunt totuş totu şi sancţ sancţionate în dreptul clasic. În vechiul drept roman, astfel de pacte nu puteau fi recunoscute în mod valabil dat fiind că nu puteau fi sancţ sanc ţionate nici pe cale de acţ ac ţiune, nici pe cale de excepţ excep ţiune. Nu puteau fi sancţ sancţionate pe cale de acţ ac ţiune, deoarece, în epoca veche, se respecta cu stricteţ stricte ţe principiul ex (nu se naş na şte acţ acţiune dintr-un simplu pact), principiu care nu este nudo pacto actio non nascitur (nu 224



Facultatea de DREPT

decât o consecinţă consecinţă a formalismului. Pactele nu puteau fi sancţ sanc ţionate nici prin excepţ excep ţiune, deoarece, în epoca veche, excepţ excep ţiunile nu existau încă înc ă. În epoca clasică clasică sunt recunoscute ca producând obligaţ obliga ţiuni două două categorii de pacte, şi anume pactele pretoriene, sancţ sanc ţionate de că către pretor, şi pactele ală alăturate, ce fuseser ă sancţ sancţionate de jurisprudenţă jurisprudenţă.. În epoca postclasică postclasică se adaugă adaugă acestora şi a treia categorie, pactele legitime, sancţ sanc ţionate de împă împărat prin constituţ constituţiunile sale. Aceste pacte sunt desemnate printr-un termen comun, şi anume sancţionate), spre deosebire de cele nesancţ nesanc ţionate, care sunt denumite nuda pacta vestita vesti ta (pacte sancţ pacta (pacte nude).

5. 5. 2. Pactele pretoriene Pactele pretoriene sunt pactele sancţ sanc ţionate de că către pretor prin acţ ac ţiuni, f ăr ă a le ridica însă îns ă la rangul de contracte. Pactele pretoriene sunt în num număăr de trei: receptum, pactul de jur ământ şi pactul de constitut. s ău, de trei feluri: receptum arbitrii (promisiunea de arbitri), A. R eceptum eceptum este, la rândul să receptum argentarii

(promisiunea bancherului) şi receptum nautarum, cauponum et

stabulariorum (promisiunea cor ă bierilor, a hangiilor şi a proprietarilor de grajduri).

Cele trei feluri de pacte pretoriene pretoriene au fizionomii distincte, dar au şi un element comun, constând din aceea că că o persoană persoană se obligă obligă a face ceva pentru o altă alt ă persoană persoană. conven ţia intervenită intervenită între pă păr ţile care sunt în proces şi un ter ţ a) Receptum arbitrii. Este convenţ cu scopul ca ter ţul care se numeş nume şte arbitru să să soluţ soluţioneze litigiul. Aceasta convenţ conven ţie este precedată precedată de o alta, prin care dou ă persoane care sunt în proces se în ţeleg între ele ca să s ă supună supună litigiul dintre ele spre rezolvare unui ter ţ ter ţ. Această Această convenţ convenţie se numeş numeşte compromis şi în epoca clasică clasică nu produce efecte decât în forma unei stipulaţ stipula ţiuni. convenţia prin care un bancher promite clientului s ău să-i b) Receptum argentarii. Este convenţ plă plătească tească datoriile pe care eventual le va contracta faţă fa ţă de de un ter ţ. Bancherul se obligă oblig ă numai în limitele fondurilor depuse de client. Dac Dacăă la scadenţă scadenţă bancherul nu plă pl ătea datoriile clientului, acţ acţiunea urma a fi intentată intentată de către client. Ulterior, acţ acţiunea va fi atribuită atribuit ă chiar creditorului clientului. convenţia intervenită intervenită între un c) Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum. Este convenţ călător şi una din persoanele că c ărora că călătorul le încredinţ încredinţează ează bagajele sale sau animalul să s ău. Hangiul, cor ă bierul şi proprietarul de grajduri trebuie să s ă restituie intacte lucrurile încredinţ încredinţate. Obligaţ Obligaţia de restituire rezultă rezultă fie din convenţ conven ţia expresă expresă a păr ţilor, fie din faptul 225



Facultatea de DREPT

depunerii unor lucruri, situa situaţţie explicabilă explicabilă prin rapiditatea cu care se desf ăşoar ăşoar ă acest gen de operaţ operaţii. Cei care primesc lucrurile că c ălătorilor pentru pă păstrare r ăspund atât pentru culpă culp ă, cât şi pentru caz fortuit (spre exemplu, furtul lucrului). convenţia prin care pă p ăr ţile hotă hotăr ăsc să tranş tranşeze litigiul B. Pactul de jur ământ. Este convenţ dintre ele prin intermediul unui jur ământ. Conform acestui procedeu, debitorul jur ă jur ă că nu datorează datorează, sau, în mod simetric, creditorul jur ă că c ă are un drept de creanţă crean ţă.. Astfel dacă dacă debitorul, conform pactului încheiat, jur ă că nu datorează datoreaz ă, creditorul renunţă renun ţă la la pretenţ pretenţiile sale. Debitorul are însă însă posibilitatea de a referi jur ământul creditorului, cerându-i să s ă jure că că are o creanţă crean ţă;; dacă dacă acesta din urmă urmă jur ă, debitorul urmează urmeaz ă să efectueze plata. Dacă Dac ă păr ţile s-au înţ înţeles ca acest jur ământ să să pună pună capă capăt conflictului, pretorul soluţ solu ţiona înţ înţelegerea pă păr ţilor printr-o acţ ac ţiune sau pe cale de excepţ excepţiune. convenţia intervenită intervenită între debitor şi creditor, prin care C. Pactul de constitut . Este convenţ pă păr ţile fixează fixează un nou termen pentru plata datoriei. La origine, pactul de constitut s-a aplicat numai pentru datoriile ce aveau ca obiect o sumă sumă de bani, dar mai târziu s-a extins şi asupra lucrurilor ce pot fi înlocuite unele prin altele. Convenţ Convenţia intervine fie între creditor şi debitor, fie între creditor şi o altă altă persoană persoană, pentru ca aceasta din urmă urmă să să îi plă plătească tească datoria. Pactul de constitut este de dou douăă feluri: constitutum debiti proprii şi constitutum debiti alieni.

convenţia prin a) Constitutum debiti proprii (promisiunea de a plăti propria datorie) este convenţ care debitorul promite să s ă plă plătească tească datoria la un nou termen. Dacă Dac ă la termenul fixat prin acest pact debitorul nu plă pl ăteş teşte, va fi urmă urmărit prin actio de pecunia constituta, fiind obligat să să plă plătească tească, în plus, jumă jumătate din datorie. convenţia prin b) Constitutum debiti alieni (promisiunea de a pl ăti datoria altuia) este convenţ care o altă altă persoană persoană decât debitorul se obligă obligă să să plă plătească tească datoria acestuia din urmă urmă la un alt termen şi într-un alt loc decât cel prevă prev ăzut pentru executarea obligaţ obliga ţiei iniţ iniţiale. Această Această formă formă de constitut se putea putea chiar chiar forma forma şi prin scrisoare, între absen absenţţi.

5. 5. 3. Pactele al ăturate ( pacta pacta adiec adiecta ta) Sunt convenţ convenţii încheiate pe lângă lângă un contract pentru a-i aduce unele modific ări de conţ conţinut. Pactele ală alăturate sunt de mai multe feluri, în funcţ func ţie de momentele în care au fost încheiate şi de scopul urmă urm ărit de că către pă păr ţi.

226



Facultatea de DREPT

Din punct de vedere al momentului încheierii lor, pactele al ăturate sunt de două dou ă feluri: pacte ală alăturate imediat după dup ă contractul principal ( in continendi) şi pacte încheiate la un anumit interval de timp ( ex intevallo). Dupăă scopul lor, pactele ală Dup al ăturate sunt de două dou ă feluri: •

pacte ca să micş micşoreze obligaţ obligaţiunea debitorului ( ad minuendum obligationem ); spre

exemplu, i se dă d ă debitorului dreptul de a plă pl ăti în rate; •

pacte pacte ca să agraveze situaţ situaţia debitorului (ad augendam obligationem ); spre exemplu, ca

să oblige debitorul să s ă plă plătească tească dobânzi pentru suma împrumutată împrumutată.

5. 5. 4. Pactele legitime Pactele legitime sunt conven convenţţii sancţ sancţionate în epoca postclasică postclasic ă de către împă împăraţ raţi prin acţ acţiuni de drept strict. Aceste pacte sunt în numă număr de trei: promisiunea de dotă dot ă, convenţ convenţia de donaţ donaţiune şi compromisul. Convenţ Convenţia de dotă dotă a fost sancţ sancţionată ionată înaintea convenţ convenţiei de donaţ donaţiune. Totuş Totuşi, vom prezenta mai întâi donaţ donaţiunea, pentru că c ă dota nu este decât o donaţ dona ţie cu caracter special.

A. Donaţiunea Donaţiunea este actul prin care o persoană Donaţ persoană, numită numită donator, sufer ă o să săr ăcire, adică adică o diminuare a patr patrim imon oniu iulu luii să său în favoarea unei alte persoane, numită numit ă donatar, în scopul de a îmbogăţ îmbog ăţii pe această această din urmă urmă pers persoa oannă. Spre exemplu, să săr ăcirea poate consta fie din transferul proprietăţ propriet ăţiiii unui lucru de că către donator donatarului să său, fie din remiterea unei datorii (iertarea unei datorii), pe care donatorul o face fa ţă de ţă de donatar. Donaţiunea prezintă Donaţ prezintă urmă următoarele caractere: •

este un act de să s ăr ăcire a donatorului. Dacă Dac ă un legatar renunţă renun ţă la legat, deş de şi

moş moştenitorul profită profită de pe urma acestei situaţ situa ţii, totuş totuşi, nu este o donaţ dona ţiune, deoarece legatarul nu a transmis un bun al să s ău, ci a renunţ renunţat să să se îmbogăţ îmbogăţeasc eascăă. Cei care fac un serviciu gratuit, ca, de exemplu, depozitarul sau comodantul, nu fac o dona ţiune, pentru că c ă nu micş micşorează orează patrimoniul lor în profitul altuia. •

trebuie ca donatorul să s ă aibă aibă intenţ intenţie de a dona (animus donandi ), intenţ intenţie care nu va

exista în caz de constrângere moral moralăă sau fizică fizică sau atunci când cineva execută execut ă o obligaţ obligaţiune naturală naturală; •

trebuie ca donatarul să s ă se îmbogăţ îmbogăţeasc eascăă, îmbogăţ îmbogăţire ire corespunză corespunzătoare să săr ăcirii

donatorului.

227



•

Facultatea de DREPT

nu este necesar ă acceptarea donatarului. În practică practic ă, de cele mai multe ori, donaţ dona ţiunea

apare drept rezultatul unei convenţ conven ţii între pă păr ţi, deş deşi nu trebuie să să fie întotdeauna o convenţ conven ţie. Ea poate să să constea şi dintr-un act unilateral (spre exemplu, plata datoriei altuia f ă f ăr ă ştirea acestuia)

Categorii de dona ţiuni Donaţiunile erau de două Donaţ dou ă feluri: •

donaţţiunea între vii; dona

•

donaţţiunea mortis causa. dona

A. 1. Dona ţiunea între vii La rândul ei, donaţ dona ţiunea între vii putea fi de trei feluri: •

donaţţiunea între vii obiş dona obi şnuită nuită;

•

donaţţiunea între soţ dona soţi;

•

dota;

•

donaţţiunea ante nuptias. dona

a) Donaţiunea între vii obi şnuită Donaţiunea între vii obiş Donaţ obi şnuită nuită este acea donaţ donaţiune prin care donatorul sufer ă o săr ăcire actuală actuală şi ireversibilă ireversibilă în profitul donatarului. În dreptul vechi şi clasic donaţ donaţiunea nu era un act special, ci îmbr ă îmbr ăca forma proprie altor acte. Pentru a obţ ob ţine efectele donaţ donaţiunii, romanii recurgeau fie la unele moduri de dobândire a proprietăţ proprietăţii ii (mancipaţ (mancipaţiune sau tradiţ tradiţiune), fie la unele moduri de creare sau de stingere a obligaţ obligaţiilor ( stipulatio că unul din actele menţ men ţionate era utilizat în stipulatio sau acceptilatio). Faptul că scopul realiză realizării donaţ donaţiunii rezulta numai din intenţ inten ţia pă păr ţilor. În dreptul postclasic au fost introduse noi condi ţii de fomă fomă donaţ donaţiunii. Astfel, împă împ ăratul Constantin Chlor a impus transcrierea actului de don ţie într-un registru public, iar împ împăăratul Constantin cel Mare a mers mai departe, cerând ca transmiterea lucrului donat s ă se facă facă în faţ faţa unor martori, iar actul scris, redactat cu aceast aceastăă ocazie, să să fie transcris într-un regsitru public (insinuatio). Împă Împăratul Justinian a sancţ sanc ţionat simpla convenţ convenţie de donaţ donaţiune printr-o condictio ex lege.

Legile de limitare a dona ţiunilor Pentru a se veni în sprijinul celor să s ăraci asupra că cărora cei puternici exercitau presiuni pentru a le face donaţ donaţii, au fost adoptate în timpul Republicii trei legi. să nu primească primească de la clienţ clienţii lor, cu ocazia Legea Publicia a dispus ca patronii să Saturnalelor, alte bunuri decât lumână lumân ări de cear ă. Saturnalele erau să s ărbă rbători în cinstea lui Saturn, zeul protector al agriculturii. 228



Facultatea de DREPT

avocaţilor să să primească primească remuneraţ remuneraţii sau altceva pentru pledoariile lor. Legea Cincia interzice avocaţ Aceeaş Aceeaşi lege interzice donatarilor să s ă primească primească bunuri peste o anumită anumit ă limită limită, limită limită pe care nu o cunoaş cunoaştem. Se mai prevede numai că c ă donaţ donaţiile se pot face numai între anumite persoane, ca, de exemplu, rude de sânge, precum şi posibilitatea donatorului ssăă cear ă restituirea donaţ donaţiei prin condictio sine causa.

magistraţilor să să primească primească donaţ donaţii de la cei aflaţ aflaţi sub Legea Calpurnia a interzis magistraţ autoritatea lor.

b) Donaţiunea între so ţi Donaţiunea între soţ Donaţ soţi este o formă formă distinctă distinctă a donaţ donaţiunii între vii şi cunoaş cunoaşte unele reguli speciale. Această Această donaţ donaţiune nu se putea practica în cazul că c ăsătoriei cu manus, când femeia se afla sub puterea bă bărbatului şi nu avea bunuri. Neavând dreptul la bunuri, femeia nu putea face şi nici nu putea primi donaţ dona ţiuni. Dar în cadrul că c ăsătoriei f ăr ă manus, femeia, având un patrimoniu distinct de cel al bă b ărbatului, putea face sau primi donaţ dona ţiuni. Pentru a reprima exercitarea de presiuni f f ăăcute de că către un soţ soţ asupra celuilalt soţ soţ cu scopul de a-l determina să s ă îi facă facă donaţ donaţii, romanii au interzis donaţ dona ţiunea între soţ soţi. Această Această interdicţ interdicţie a fost exprimată exprimată în forma unor obiceiuri. Cu toate acestea, so ţii continuau să s ă-şi facă facă donaţii, ocolind prin anumite practici interdic ţia menţ donaţ menţionată ionată. Cât timp tr ăia donatorul, soţ soţul donatar se putea folosi de bunuri cu acordul celui dintâi, iar dup ă moartea donatorului le dobândea în plină plină proprietate, în baza legatului inclus în testament. Deci donatarul st ă pânea numai în fapt bunurile în timpul vie ţii donatorului, iar după dup ă moartea acestuia, cu titlu de proprietate, prin efectul unor dispozi dispoziţţii testamentare. Împă Împăratul Antoninus Caracalla a dat un senatusconsult în anul 206 e. n., numit Oratio dona ţiunii între soţ soţi. Potrivit acestui act, antonini, prin care se aduc unele modific ări regimului donaţ donaţiunea devenea valabilă donaţ valabil ă dacă dacă soţ soţul donator persista până pân ă la moarte în intenţ inten ţia de a dona. Această Această prevedere dă dă posibilitatea realiză realizării unor donaţ donaţii în fapt, care dobândeau valoare juridică juridic ă la moartea donatorului, dac dacăă acesta nu revenea asupra intenţ inten ţiei de a face donaţ dona ţia. În acest fel, sistemul consolidă consolidării donaţ donaţiei prin legat este înlocuit de Caracalla cu prezum ţia voinţ voinţei de a face o donaţ donaţie.

c) Dota Dota este formată formată din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia c ăsătoriei, în scopul de a contribui la susţ susţinerea sarcinilor care apasă apas ă asupra vieţ vieţii de familie. La origine, dota se constituia prin procedee juridice diverse – mancipa ţiunea, tradiţ tradiţiunea, cunoa şte şi o formă formă specială specială, numită numită dotis dictio, rezervată rezervată în acceptilatio. Vechiul drept roman cunoaş 229



Facultatea de DREPT

mod exclusiv pentru constituirea de dotă dot ă. În cazul în care dota era constituit ă prin stipulaţ stipulaţiune, aceasta purta numele de promissio dotis. În epoca veche, bă b ărbatul, în calitate de proprietar, avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, atât în timpul c ăsătoriei, cât şi după după desfacerea ei. La că c ăsătoria cu manus, în cazul mor ţii bă bărbatului, soţ soţia îş îşi recupera o parte din bunurile dotale, întrucât venea la mo ştenirea acestuia în calitate de fiică fiic ă. Dar la că căsătoria f ăr ă manus, unde soţ soţia era o str ăină ină faţă faţă de bă b ărbat, bunurile dotale nu puteau fi redobândite nici n ici m ăcar în ipoteza mor ţii acestuia, deoarece femeia avea drepturi succesorale numai în familia sa de origine. Pentru a contracara practica unor bbăărbaţ rbaţi care, profitând de acest regim al bunurilor dotale, contractau că c ăsătorii din interes, desf ăcându-le apoi la scurtă scurt ă vreme după dup ă constituirea dotei, au fost introduse unele instrumente juridice prin care s-a creat obliga ţia soţ soţului de a restitui bunurile dotale. Astfel, a fost creată creată o stipulaţ stipulaţiune, numită numită cautio rei uxoriae (promisiunea de dotă dot ă), prin care bă bărbatul promitea să s ă restituie dota în cazul desfacerii că c ăsătoriei, stipulaţ stipulaţiune sancţ sancţionată ionată prin (acţiune în baza stipulaţ stipula ţiunii). actio ex stipulatu (acţ În cazul în care femeia nu avusese grij ă să îşi asigure restituirea dotei prin stipulaţ stipula ţiune, bă bărbatul r ămânea proprietar al dotei. De aceea, pretorul a intervenit şi a acordat femeii o acţ ac ţiune numită numită actio rei uxoriae (acţ (acţiunea lucrului femeii mă m ăritate – acţ acţiune de dotă dot ă) pentru a cere restituirea dotei. În epoca lui Justinian cele dou douăă acţ acţiuni au fost contopite, dând naş na ştere unei acţ acţiuni ce prezintă prezintă caractere noi şi care se numeş numeşte actio ex stipulatu, cu toate că c ă nu izvor ăşte ăşte dintr-o stipulaţ stipulaţiune, ci este pusă pus ă de drept la dispoziţ dispozi ţia femeii. Prin Legea Iulia de adulteris, dată dată în timpul lui August, s-a interzis înstr ăinarea de că către soţ soţ a bunului dotal din Italia, f ăr ă consimţă consimţământul mântul soţ soţiei. Această Această interdicţ interdicţie a fost completată completată cu o alta, prevă prev ăzându-se că că bărbatul nu poate ipoteca imobilul dotal, chiar dacă dac ă femeia îş î şi dă consimţă consimţământul. mântul. Codul lui Justinian cuprinde mai multe dispozi dispoziţţii prin care se interzice înstr ăinarea de că către bă bărbat a imobilului dotal, chiar dacă dac ă femeia consimte la aceasta.

d) Donaţiunea ante nuptias (înainte de c ăsătorie) În epoca postclasică postclasic ă (secolul al V-lea e. n.), donaţ dona ţiunea f ăcută cut ă uneori viitoarei soţ so ţii de către viitorul soţ so ţ capă cap ătă reguli speciale şi sub numele de dona ţie ante nuptias este sustrasă sustras ă principii princ ipiilor lor de drept comun în materie mater ie de dona ţiune, devenind o instituţ institu ţie independentă independent ă, o donaţţie cu caracter special. Prin urmare, dona ţiunea ante nuptias este donaţ dona dona ţiunea f ăcută cut ă de 230



Facultatea de DREPT

logodnic sau în numele lui, viitoarei so ţii, este un fel de dot ă pe care viitorul soţ so ţ o constituie viitoarei soţ soţii. În epoca lui Justinian s-a admis ca asemenea dona ţiuni să să poată poat ă fi constituite c ăsătoriei, numindu-le donaţ dona ţiuni propter c ăsătoriei.) propt er nuptias nu ptias (din cauza că şi în timpul că

A. 2. Dona ţiunea mortis causa Donaţiunea mortis causa (în vederea mor ţii) este acea donaţ Donaţ dona ţiune f ăcută cută sub condiţ condiţia ca donatorul să să moar ă înaintea donatarului. Această Această formă form ă a donaţ dona ţiunii prezintă prezint ă particularitatea că c ă poate fi revocată revocat ă oricând, spre deosebire de donaţ dona ţiunea între vii obiş obi ş nuită nuită, care poate fi revocată revocat ă numai în anumite cazuri, şi c ă nu se consolidează consolideaz ă definitiv decât dacă dac ă donatorul moare înaintea donatarului. O altă alt ă particularitate a donaţ dona ţiunii mortis causa este aceea că c ă se poate desfiinţ desfiin ţa de drept dac da că donatarul moare înaintea donatorului.

B. Compromisul Compromisul este convenţ conven ţia încheiată încheiată între două două persoane cu scopul de a supune conflictul dintre ele pentru rezolvarea litigiului de că c ătre un arbitru. Compromisul era valabil numai dac dacăă lua forma stipulaţ stipula ţiunii. Justinian a admis compromisul într-un singur caz: când p ăr ţile şi-au dat adeziunea la sentinţ sentin ţa dată dată de arbitru fie expres, fie tacit, prin faptul c ă n-au atacat-o într-un anumit termen.

231



Facultatea de DREPT

232



Facultatea de DREPT

5. 6. Quasicontracte 5. 6. 1. Generalit ăţi Quasicontractele sunt fapte licite care dau na naşştere unor efecte juridice asemă asem ănătoare cu cele izvorâte din contract. Termenul generic prin care sunt desemnate aceste izvoare de obliga ţii s-a format prin comparaţ compara ţie cu contractele ( quasi ex contractu /ca şi din contract). Quasicontractele au fost considerat veritabile izvoare de drept încă înc ă din epoca veche, dar abia în epoca postclasică postclasic ă începe să să se contureze concepţ concep ţia că anumite fapte asemă asemănătoare contractelor (prin efecte) au totuş totu şi o identitate proprie. Institutele lui Justinian menţ men ţionează ionează urmă urm ătoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea şi

acceptarea unei succesiuni.

5. 6. 2. Plata lucrului nedatorat Potrivit ideii de echitate, romanii au admis încă înc ă din secolul I î. e. n. că c ă nu este drept ca cineva să să se îmbogăţ îmbogăţeasc eascăă pe seama altuia (îmbogăţ (îmbogăţire ire f ăr ă cauză cauză). În practică practic ă, abia după dup ă multe secole s-au creat mijloacele procedurale necesare pentru sanc sancţţionarea diferitelor cazuri de asemenea îmbogăţ îmbogăţiri. iri. Nici chiar în vremea lui Justinian, când s-a conturat un sistem de ac ţiuni menite să să sancţ sancţioneze îmbogăţ îmbogăţirea irea f ăr ă justă justă cauză cauză, nu s-a ajuns încă înc ă la soluţ soluţionarea tuturor cazurilor. În dreptul modern, îmbog îmbogăţ irea f ăr ă just temei este sancţ sancţionată ionată prin acţ acţiunea în ăţirea repetire. Acestei acţ acţiuni i-au corespuns în dreptul roman mai multe condictiones, care au apă ap ărut treptat şi care s-au construit în sistem abia în epoca lui Justinian. Justi nian. Astfel, în dreptul clasic, acţ ac ţiunea în repetire era desemnată desemnat ă prin expresia condictio sine cauză). În dreptul postclasic însă îns ă condictio sine causa capă cap ătă numeroase acţ acţiuni, iar causa (f ăr ă cauză fiecare dintre acestea este desemnat desemnatăă printr-un termen tehnic distinct. Dintre toate aplica ţiunile pe care le-a constituit condictio sine causa, cea mai importantă important ă este condictio indebiti (acţ (ac ţiunea în repetire a lucrului nedatorat). Când cineva a plă pl ătit din greş greşeală eală ceea ce nu datora, are această aceast ă acţ acţiune, pentru a cere înapoi ceea ce a plă pl ătit. Pentru exerciţ exerciţiul acestei acţ acţiuni se cer îndeplinite mai multe condiţ condi ţii: •

o plată plată, adică adică executarea unei obligaţ obliga ţii;

•

acea plată plată să să fi fost nedatorată nedatorată. Plata nu este datorată datorat ă în trei cazuri: 

când nu există există o obligaţ obligaţie civilă civilă sau naturală naturală;



când plata a fost f ăcută cută unei alte persoane decât creditorul; 233





Facultatea de DREPT

când plata a fost f ăcută cută de către altă altă persoană persoană decât debitorul (spre exemplu, când cineva a plă plătit în numele să s ău, crezând că că este obligat a plă pl ăti).

•

eroare, adică adică plata lucrului nedatorat să s ă se fi f ăcut din greş greşeală eală. Dacă Dacă nu a fost f ăcută cută

din greş greşeală eală, ci cu ştiinţă tiinţă,, atunci cel care a plă pl ătit e considerat că c ă a vrut să s ă facă facă o donaţ donaţie şi că c ă, în consecinţă consecinţă,, nu are acţ ac ţiunea în repetire. •

Cel care a primit plata ( accipiens) să s ă fi fost de bună bun ă credinţă credinţă,, adică adică să să fi crezut că că are

dreptul de a primi plata. Dacă Dac ă accipiens a fost de rea credinţă credin ţă,, adică adică a ştiut că că nu are dreptul de a primi plata şi totuş totuşi, a primit-o, atunci el se consider ă că a comis un furt şi se intentează intentează împotriva lui o acţ ac ţiune specială specială, condictio furtiva. •

Pretinsa datorie să să nu facă facă parte din acelea care cresc la dublu faţă fa ţă de de cel care neagă neag ă.

5. 6. 3. Negotiorum gestio const ă în administrarea bunurilor unei persoane Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) constă f ăr ă ştirea acesteia. Administrarea poate avea ca obiect fie un act juridic (plata uneri datorii, contractarea unei datorii în calitate de garant, interven ţia într-un proces), fie un fapt material (stingerea unui incendiu, repararea unei case). Cel care intervine în administrarea bunurilor altuia se numeş numeşte gerant (negotiorum gestor ), ), iar cel pentru care s-a intervenit se nume şte gerat (dominus rei gesta/ proprietarul lucrului gerat). Sub aspectul funcţ funcţiei sale sociale, gestiunea de afaceri se apropie foarte mult de mandat, cu toate că că nu s-a încheiat un contract de mandat. Pentru existenţ existenţa gestiunii de afaceri sunt necesare trei elemente: •

un act de gestiune, care ssăă fie material sau juridic, la fel ca în cazul mandatului;

•

elementul intenţ intenţional, care constă constă în administrarea bunurilor unei alte persoane cu

bună bună ştiinţă tiinţă.. În acelaş acelaşi timp, gerantul trebuie să s ă aibă aibă intenţ intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor f ăcute în privinţ privinţa administr ării afacerilor sale. Dacă Dac ă gerantul nu are o asemenea intenţ intenţie, se va interpreta că c ă a dorit să s ă facă facă un act de liberalitate. •

elementul negativ, care constă const ă în administrarea unor bunuri f ăr ă ştirea proprietarului.

Dacă Dacă proprietarul ar avea cunoş cuno ştinţă tinţă despre actul de administrare, nu ar mai fi gestiune de afaceri, ci un contract de mandat, expres sau tacit. Gestiunea de afaceri dă d ă naş naştere unor obligaţ obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului. Astfel, gerantul este obligat ssăă administreze cu bună bun ă credinţă credinţă,, să duc ducăă la bun sfâr şit actul de administrare şi să dea socoteală socoteală geratului pentru activitatea sa. Obligaţ Obliga ţiunile gerantului sunt sancţ sancţionate prin actio negotiorum gestorum directa, pusă pusă la dispoziţ dispoziţia geratului. 234



Facultatea de DREPT

La rândul să său, geratul este obligat să s ă-l despă despăgubească gubească pe gerant pentru cheltuielile sale şi să să-l libereze de obligaţ obligaţiile pe care şi le-a asumat în cursul gestiunii. Obligaţ Obliga ţiile geratului sunt sancţ sancţionate prin prin actio negotiorum gestorum contraria.

5. 6. 4. Gestiunea tutorelui pentru pupil Tutorele administrează administrează bunurile pupilului, adică adic ă celui pus sub tutelă tutel ă, care din cauza vârstei sale nu poate face acest lucru. Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţ obliga ţii, atât în sarcina tutorelui, cât şi în sarcina pupilulu pupilului.i. Astfel, Astfel, tutorele tutorele trebuie trebuie să s ă dea socoteală socoteală la sfâr şitul tutelei, iar pupilul să să îl despă despăgubească gubească pe tutor tutoree pentru pentru cheltuie cheltuielile lile f ăcute cu ocazia gestiunii. Gestiunea tutorelui se aseam aseamăănă cu mandatul. Dar în această aceast ă situaţ situaţie nu a putut lua naş naştere un mandat, pentru că c ă pupilul nu putea în mod valabil să s ă consimtă consimtă, nu putea participa la încheierea unui contract. De aceea, în speţă spe ţă,, nu avem un contract, ci un quasicontract asemă asem ănător contractului de mandat.

5. 6. 5. Indiviziunea Indiviziunea constă constă în faptul stă stă pâni pânirii rii un unui ui lucr lucruu de de către mai mulţ mulţi proprietari. Romanii au cunoscut două dou ă forme principale de indiviziune: •

naşte prin efectul moş mo ştenirii; antiquum consortium, care se naş

•

indiviziunea creată creată prin manifestarea de voinţă voin ţă a a mai multor persoane.

form ă de indiviziune, cunoscută cunoscut ă înc î ncăă din A. Antiquum consortium este cea mai veche formă epoca Legii celor XII Table. La moartea lui pater familias , moş mo ştenitorii devin coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul propriet ăţii ăţii familiale (casa şi gr ădina). Legea celor XII Table a creat (acţiunea pentru împăţ împ ăţirea irea averii), pentru a da posibilitatea actio familiae herciscundae (acţ moş moştenitorilor ca să să iasă ias ă din indiviziune. indiviziune. creată şi prin voinţ voin ţa unor persoane de a stă st ă pâni împreună împreună un B. Indiviziunea putea fi creată lucru (spre exemplu, mai multe persoane cump cumpăăr ă o casă casă). În acest caz a fost creat ă o acţ acţiune specială specială, numită numită actio communi dividundo (acţ (acţiunea în partaj – de împă împ ăr ţire a unui lucru comun) pentru a da posibilitatea coindivizarilor să să cear ă ieş ieşirea din indiviziune. Obligaţ Obligaţiile care rezultă rezultă dinm indiviziune – de a participa la pierderi sau la câ ştigul provenit din bunul bunul comu comun, n, de a desp despăăgubi pe coindivizari dacă dac ă lucrul comun a fost vă v ătămat – sunt obligaţ obligaţiuni care se apropie mult de contractul de societate.

5. 6. 6. Acceptarea unei succesiuni 235



Facultatea de DREPT

Moşştenitorul, prin acceptarea succesiunii, este obligat s ă execute legatele, Mo obligaţ obligaţiune sancţ sanc ţionată ionat ă prin acţ ac ţiuni reale sau personale. Aceastr ă obligaţ obliga ţie se aseamă aseamănă foarte mult cu un mandat dat de c ătre defunct moş mo ştenitorului, şi care nu este mandat pentru faptul că c ă acordul de voinţă voin ţă nu nu poate avea loc în momentul accept ării succesiunii, deoarece, în acel moment, testatorul nu se mai afla în viaţă via ţă..

5. 7. Delicte 5. 7. 1. Considera ţii generale Delictele nu au fost definite de ccăătre romani, dar dispoziţ dispozi ţiile normative şi comentariile jurisconsulţ jurisconsulţilor relevă relevă faptul că că ei au avut reprezentarea clar ă a acestei noţ noţiuni, legând de ea consecinţ consecinţe juridice bine precizate. Delictele erau vă văzute de că către romani, într-un sens general, ca fapte ilicite, sanc ţionate, în principiu, prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau extrem de variate şi puteau genera consecinţ consecinţe dintre cele mai diverse, de la prejudicii materiale la v ătămarea sau uciderea unor persoane. Romaniş Romaniştii, plecând de la distincţ distincţia lui Ulpian dintre dreptul public şi dreptul privat, împart delictele în două dou ă categorii: delicte publice şi delicte private. Delictele publice sunt acelea care lezau interesele statului, pe când delictele private lezau numai interesele individului. Delictele publice se deosebeau de cele private prin felul pedepsei, prin organele care judecă judec ă, prin procedura întrebuin ţată at ă pentru obţ ob ţinerea unei sentinţ sentin ţe. Astfel, delictele publi pub lice ce erau era u sanc sa ncţţionate cu pedeapsa cu moartea, exilul, amenda în folosul statului. Delictele private erau sancţ sanc ţ ionate prin amenzi care aveau caracterul unor desp ăgubiri, adică adică prin sume de bani care erau pl ătite de că c ătre delincvent victimei. Delictele publice au fost judecate în decursul istoriei dreptului roman de c ătre rege, magistraţ magistra ţi, Adunarea centuriată centuriată , tribunalele permanente, împă împ ărat, Senat, înalţ înal ţi funcţ func ţionari imperiali. Delictele priva pr ivate te erau er au judec ju decate ate de acele ace leaa şi persoane care judecau ş i procesele civile. Normele după dup ă care erau judecate delictele publice erau acelea ale procedurii penale, pe când normele dupăă care erau judecate delictele private erau acelea ale procedurii civile. dup În dreptul privat roman studiem numai delictele private, c ăci din aceste delicte iau naş na ştere obligaţ obligaţiunile delictuale, delictul fiind un izvor de obligaţ obliga ţiuni.

5. 7. 2. Delicte private A. Delicte private vechi 236



Facultatea de DREPT

A. 1. Furtul În dreptul vechi prin furt se înţ în ţelege o sustragere a lucrului altuia. Legea celor XII Table cunoa cunoaşşte două două tipuri de furt: furtum manifestum şi furtum nec manifestum.

ast ăzi numim flagrantul delict de furt. Cu alte cuvinte, Furtum manifestum este ceea ce astă Sanc ţiunea era furtum manifestum are loc numai atunci când ho ţul este prins asupra faptului. Sancţ diferită diferită după după cum hoţ hoţul este un om liber sau un sclav. Dacă Dac ă delincventul este un om liber puber, va fi bătut cu nuiele şi atribuit de că către magistrat victimei, care îl va vinde ca sclav peste grani ţă. ţă. Victima se putea însă însă înţ în ţelege cu delincventul, pentru ca acesta să s ă îi muncească muncească un anumit numă num ăr de zile sau ca să s ă plă plătească tească o sumă sumă de bani. Dacă Dac ă delincventul este un om liber impuber, va fi b ătut cu nuiele şi magistratul va decide asupra repar ă repar ării pagubei. Dacă Dacă delincventul este sclav, acesta era condamnat la moarte prin aruncarea de pe stânca tarpeian ă. Omul liber era pedepsit cu moartea în două cazuri: furtul să două s ăvâr şit în timpul nopţ nopţii şi furtul să săvâr şit în timpul zilei, dar delincventul este înarmat şi se apă apăr ă cu arma pentru a nu fi prins. ho ţul nu a fost prins asupra faptului şi era pedepsit cu Furt Furtum um nec nec mani manife fest stum um este acel furt când hoţ o amendă amendă egală egală cu îndoitul pagubei suferite de victimă victim ă. În epoca clasică clasică no noţţiunea de “furt” devine mai largă larg ă. Jurisconsultul Paul defineş define şte furtul astfel: “Furtul este atingerea frauduloas frauduloasăă a unui lucru cu scopul de a obţ ob ţine un profit sau a lucrului însuş însuşi sau numai a folosinţ folosin ţei sau a posesiunii lui”. Din această aceast ă definiţ definiţie rezultă rezultă că c ă furtul nu este numai o sustragere a lucrului altuia, ca în dreptul vechi, ci chiar şi o mânuire, o atingere. În noţ noţiunea de “furt”, la Roma, sunt cuprinse şi alte fapte, precum abuzul de încredere, escrocheria. Spre exemplu, depozitarul care vinde lucrul ce se g ăseş seşte în pă păstrarea lui comite, conform dreptului modern, un abuz de încredere, pe când la l a Roma comitea un furt. Tot din definiţ defini ţia lui Paul rezultă rezultă trei tipuri de furt: •

adus ă lucrului altuia. furtum rei (furtul lucrului) consta în orice atingere adusă

•

furtum usus (furtul uzului) este fapta cuiva de a se folosi de un lucru, de şi nu avea

dreptul. •

furtum possessionis (furtul posesiunii) este fapta cuiva care î şi ia înapoi lucrul de la o

persoană persoană care îl pă păstra cu bună bună credinţă credinţă (spre exemplu, debitorul care îş î şi ia lucrul dat unui creditor ca garanţ garan ţie a datoriei sale).

Sancţiunea furtului

237



Facultatea de DREPT

Pretorul a înlocuit vechea sanc sancţţiune a lui furtum manifestum cu o amendă amend ă egală egală cu împă împătritul prejudiciului suferit. Totuş Totu şi, s-a continuat a se permite uciderea hoţ ho ţului prins asupra faptului în cazul în care s-ar fi apă ap ărat cu arma. Sancţ Sancţiunea lui furtum nec manifestum nu a fost schimbată schimbat ă. Păguba gubaşşul celor două două tipuri de furt avea o actio furti manifesti şi o actio furti nec p ăguba gubaşşului i s-a mai acordat şi o acţ acţiune personală personal ă numită numită condictio manifesti. Cu timpul, pă acţiune cu caractere anormale, deoarece p ăguba gubaşşul, deş deşi proprietar, cere prin această aceast ă furtiva, acţ acţ acţiune să să i se restituie proprietatea lucrului sau, în caz contrar, o sum ă de bani drept despă despăgubire. În calitatea de proprietar al lucrului furat, ppăăguba gubaşşul putea să să intenteze acţ acţiunea în revendicare. Dacă Dacă bunul pierea, acţ ac ţiunea nu mai era posibilă posibil ă. Condictio furtiva se putea intenta chiar şi în cazul când lucrul a pierit prin caz fortuit, ho ţul continuând să s ă fie ţinut, deoarece e considerat ca fiind pus în întârziere.

A. 2. Iniuria Cuvântul “iniuria” are un sens general şi un sens special. În sens general, îniuria înseamnă înseamnă, în epoca veche, delictul de vă v ătămare corporală corporală. În sens special, iniuria înseamnă înseamnă delictul de lovire simplă simpl ă. Legea celor XII Table cunoa cunoaşşte urmă următoarele cazuri de iniuria: membrum ruptum, os fractum şi iniuria.

încadrează în noţ noţiunea generală generală de “iniuria”, iar Membrum ruptum , ca şi os fractum, se încadrează iniuria corespunde sensului special al termenului. a) Membrum ruptum ruptum (parte a corpului v ătămată)

înseamnă numai membru rupt, ci orice parte a corpului, precum Membrum ruptum nu înseamnă braţ braţele, picioarele, etc. De asemenea, prin rupere nu trebuie s ă înţ înţelegem numai a smulge sau a amputa, cum se spune uneori, ci şi a vă vătăma. Deci cuprinde nu numai infrac ţiunile care implică implică o amputare sau o smulgere sau o ttăăiere a urechii, smulgerea unui ochi din orbit ă, ci şi alte fapte mai grave, precum bă b ătaia gravă gravă cu un băţ băţ,, înjunghierea, biciuirea. Pentru membrum ruptum Legea celor XII Table prevedea aplicarea legii talionului pentru situa ţia în care pă p ăr ţile nu ar fi căzut la învoială învoială. constă în ruperea unui os. Legea celor XII Table prevedea c ă se va plă pl ăti o b) Os fractum constă amendă amendă de 300 de aş a şi dacă dacă cineva frânge unui om liber un os cu mâna sau cu bastonul. Dac ă victima va fi un sclav, amenda era de 150 de a şi, dar suma va fi încasată încasat ă de către stă stă pânul sclavului. 238



Facultatea de DREPT

desemnează o lovire uş uşoar ă şi este sancţ sancţionată ionată prin Legea celor c) Iniuria Iniuria (în sens special) desemnează XII Table cu plata unei sume de 25 de a şi. A existat tendinţ tendinţa de a include în sfera acestei noţ no ţiuni şi injuriile, cântecele, poeziile satirice sau def ăimă imătorii. În dreptul clasic noţ noţiunea de “iniuria” cap capătă o sfer ă mai largă largă, cuprinzând şi simpla insultă insultă. Această Această evoluţ evoluţie se explică explică prin dezvoltarea la romani a simţ sim ţului onoarei. Pretorul a înlocuit sancţ sancţiunea dată dată de Legea celor XII Table, care avea ca obiect o sum ă de bani fixă fixă – 25 de aş aşi – printr-o acţ acţiune numită numită actio iniuria aestimatoria, al că cărei cuantum r ămâne la aprecierea judecă judec ătorului. Legea Cornelia de iniuriis (relativă (relativ ă a iniuria), dată dată la sfâr şitul Republicii, a transformat în delicte publice, deci pedepsite mai sever, anumite cazuri de iniuria care mai înainte erau delicte private. O asemenea schimbare de regim au suferit loviturile mai grave. Acest fapt se explică explică prin necesitatea reprimă reprim ării mai severe a violenţ violen ţelor comise asupra persoanelo perso anelor. r. În epoca postclasică postclasic ă se dă d ă victmei posibilitatea de a alege în toate cazurile între pedeapsa corporală corporală sau plata unei sume de bani.

A. 3. Damnum iniuria datum (paguba cauzat ă pe nedrept) reprezintă în dreptul clasic o pagubă pagub ă materială materială cauzată cauzată cuiva. Damnum iniuria datum reprezintă Acest delict nu trebuie confundat nici cu furtul, nici cu iniuria. Legea Aquilia (un plebiscit din secolul al III-lea î. e. n.) sistematizeaz ă în trei capitole anumite fapte pă păgubitoare, precum uciderea sau r ănirea sclavului altuia sau a unui patruped care paş paşte în turmă turmă, distrugerea totală total ă sau par ţială ială ori vă vătămarea într-un fel oarecare a unui lucru ce apar ţine unei alte persoane, frauda adstipulatorului faţă fa ţă de de creditorul principal. Pentru ca faptele de mai sus să s ă fie considerate delicte, trebuie să s ă se fi produs o acţ ac ţiune, o imixtiune asupra bunurilor cuiva, nefiind suficient ă o simplă simplă omisiune sau neglijenţă neglijenţă.. De asemenea, trebuie ca fapta să să fie comisă comisă contrar dreptului, prin culpa sau dolul delincventului, să fie f ăcut cută corpore, adică adică printr-un act material şi direct al delincventului asupra obiectului, iar delincventul să să fi produs o leziune, o vă vătămare lucrului. Acţ Acţiunea Legii Aqui intentată numai de Aquilia lia putea fi intentată către proprietarul lucrului. Treptat, prin intervenţ interven ţia pretorului şi a jurisprudenţ jurisprudenţei, Legea Aquilia şi-a lă lărgit sfera de aplicare, ajungând să s ă reprime aproape toate faptele care cauzau o pagub ă în patrimoniul altor persoane.

B. Delicte private noi 239



Facultatea de DREPT

Pretorul a creat delicte noi, adic adicăă a sancţ sancţionat şi alte cazuri şi alte fapte care până pân ă atunci nu fuseser ă pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina şi fraus fraus cred credito itoru rum m.

B. 1. Metus (violenţa) Dupăă cum am vă Dup v ăzut deja la partea generală general ă a obligaţ obligaţiilor, violenţ violenţa (metus) este de două dou ă feluri: fizică fizică şi morală morală (psihică (psihică). Violenţ Violenţa fizică fizică în materia contractelor duce la nulitatea contractului încheiat sub imperiul violenţ violenţei fizice (spre exemplu, semnarea contractului prin for ţarea mâinii). Exercitarea violenţ violen ţei fizice va fi sancţ sanc ţionată ionată şi ca fapt de natur ă să să aducă aducă atingere persoanei fizice. Violenţ Violenţa morală morală, adică adică ameninţ ameninţarea de natur ă a determina partea contractantă contractantă să încheie actul contrar voinţ voinţei sale, a fost sancţ sancţionată ionată ca faptă faptă delictuală delictuală spre sfâr şitul Republicii, când pretorul a pus la dispoziţ dispoziţia victimei ameninţă ameninţării rii o acţ acţiune – actio metus. Totodată Totodată s-a pus la îndemâna victimei şi o excepţ excepţiune (exceptio metus), ca mijloc de apă ap ărare împotriva acţ acţiunii intentate de că către autorul violenţ violenţei morale, prin care acesta cere executarea obligaţ obligaţiei de că către victimă victimă. De asemenea, se mai acordă acord ă victimei o restitutio in integrum pro păgubitor este desfiinţ desfiinţat. integrum propt pter er metu metum m, prin care actul pă

B. 2. Dolus desemneaz ă mijloacele viclene prin care o parte determin ă pe cealaltă cealaltă să Dolus (dolul) desemnează facă facă un act juridic. Romanii f ă f ăceau distincţ distincţie înre dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul r ău). sancţionat, întrucât nu dă d ădea naş naştere unor consecinţ consecinţe grave. Spre Dolus bonus nu a fost sancţ exemplu, vânză vânzătorul care îş îşi laudă laudă în mod exagerat marfa, dar nu recurgea la mijloacele frauduloase pentru pentru a-l a-l convin convinge ge pe pe cump cumpăăr ător să să încheie contractul. c ătre Ulpian ca fiind “o manoper ă întrebuinţ întrebuinţată ată pentru a Dolus malus a fost definit de că înş înşela pe cineva când se pare a face un lucru şi în realitate se face altul”. Dolul a fost sancţ sancţionat spre sfâr şitul Republicii când au fost create actio de dolo şi exceptio doli.

acţiune arbitrar ă şi, drept urmare, judecă judec ătorul, în calitate de arbitru, Actio de dolo este o acţ ordonă ordonă pârâtului (delincventului) să s ă restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă Dac ă nu execută execut ă ordinul pronunţ pronunţat de că către arbitru, delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul pagubei cauzate. pus ă la dispoziţ dispoziţia victimei dolului pentru a se apă ap ăra împotriva Exceptio doli a fost pusă pretenţ pretenţiilor formulate de că c ătre delincvent. Victima dolului poate cere pretorului şi o restitutio in integrum ob dolum , prin care actul pă păgubitor este desfiinţ desfiinţat. 240



Facultatea de DREPT

B. 3. Rapina (tâlhăria) violen ţă (tâlhă (tâlhăria) comis fie de bande înarmate, fie de că c ătre o Rapina este furtul cu violenţă singur ă persoană persoană. Pretorul a sancţ sancţionat delictul de tâlhă tâlhărie spre sfâr şitul Republicii, în condiţ condi ţiile r ăzboaielor civile, când faptele de jaf şi banditism deveniser ă frecvente, iar legislaţ legisla ţia în vigoare nu era suficientă suficientă. În această această situaţ situaţie, pretorul a creat o acţ ac ţiune specială specială numită numită vi bonorum raptorum (cu privire la lucrurile luate prin violenţă violen ţă), ), prin intermediul că c ăreia furtul comis prin violenţă violen ţă a a fost sancţ sancţionat cu împă împătritul prejudiciului cauzat.

B. 4. Fraus creditorum creditorum (frauda creditorilor) cută de către debitorul care, pentru a-ş a- şi crea sau mă mări Fraus creditorum este paguba f ăcută insolvabilitatea, a înstr ăinat bunurile sale astfel încât creditorii să s ă nu mai poată poat ă avea posibilitatea de a-ş a-şi valorifica creanţ crean ţele. Asemenea fraude nu s-au practicat în epoca veche, datorit ă faptului că că executarea purta asupra persoanei, iar debitorul care nu plă pl ătea risca să să fie vândut ca sclav trans Tiberim sau chiar să fie ucis. În epoca clasică clasică, deş deşi executarea asupra persoanei se menţ menţine, se introduce sistemul execută execut ării asupra bunurilor (venditio bonorum/vânzarea în bloc a bunurilor debitorului). În aceste condi ţii, debitorii încep să să-şi înstr ăineze bunurile fraudându-i pe creditori. Evident, aceast ă posibilitate de înstr ăinare nu o aveau decât până până în momentul primului act al execută execut ării asupra bunurilor, care era missio in possessionem (trimiterea creditorilor în detenţ detenţiunea bunurilor debitorului). Pretorul a intervenit, sancţ sanc ţionând acest delict printr-o restitutio in integrum ob fraudem dacă aceasta nu era aplicabilă aplicabilă, pretorul elibera creditorilor un interdict creditorum, iar dacă (interdictum fraudatorium). Pretorul a sancţ sancţionat acest delict şi printr-o acţ acţiune in factum, denumită denumită mai târziu pauliană pauliană. Acţ Acţiunea pauliană pauliană, care putea fi intentată intentat ă în anumite condiţ condi ţii, dă dădea posibilitatea creditorilor de a revoca actele încheiate de debitor în paguba drepturilor lor. Aceast ă acţ ac ţiune nu era intentată intentată de fiecare creditor în parte, ci de că c ătre curator bonorum. Curator bonorum este acea persoană persoană însă însărcinată rcinată de către creditor de a vinde bunurile debitorului potrivit lui distractio am ănuntul). bonorum (vânzarea bunurilor debitorului cu amă

241



Facultatea de DREPT

242



Facultatea de DREPT

5. 8. Quasidelicte 5. 8. 1. Considera ţii generale Obligaţ Obligaţiunile quasidelictuale izvor ăsc din quasidelicte. Quasidelictele sunt fapte ilicite asem asemăănătoare întrutotul cu delictele, dar care sunt desemnate în Institutele lui Justinian printr-un termen tehnic special. Quasidelictele, ca şi delictele, sunt fapte ilicite, sancţ sancţionate prin acţ acţiuni pretoriene. Utilizarea unor termeni diferiţ diferi ţi pentru desemnarea faptelor ilicite se explic explicăă prin aceea că că Justinian a vă văzut în quasidelicte izvoare de obligaţ obligaţii din raţ raţiuni de ordin general. Astfel, Justinian ar fi putut putut consacr consacraa aceast aceastăă clasificare din dorinţ dorinţa de a prezenta un sistem simetric de izvoare: dacă dac ă există există contracte şi qasicontracte, de ce nu ar exista delicte şi quasidelicte? Tot astfel, am putea vedea în apariţ apariţia termenului de “quasidelict” o expresie a spiritului conservator al romanilor, care nu erau dispuş dispuşi să s ă admită admită că viaţ viaţa poate scoate la iveală iveală şi alte fapte delictuale pe lângă lâng ă cele consacrate în vechile reglementă reglementări; în dorinţ dorinţa de a masca realitatea, romanii au recurs la subtilit ăţi ăţi terminologice, desemnând prin cuvinte diferite acelaş acela şi conţ conţinut juridic.

5. 8. 2. Diferite quasidelicte A. Iudex qui litem suam suam (judecătorul care a f ăcut procesul său) Este fapta judecă judecătorului care şi-a încă încălcat obligaţ obligaţiunile funcţ funcţiei sale, de pildă pildă, a pronunţ pronun ţat o sentinţă sentinţă greş greşită ită sau nu s-a prezentat la termenul hotă hot ărât pentru a judeca. Nu are importan ţă reaua sau buna credinţă credin ţă (spre (spre exemplu, a dat o sentinţă sentin ţă greş greşită ită pentru că c ă a fost mituit sau din neglijenţă neglijenţă). ). Judecă Judecătorul, în toate cazurile, va fi condamnat la o sum ă de bani egală egal ă cu paguba suferită suferită, pentru că c ă prin fapta sa procesul reclamantului a devenit al să s ău. Judecă Judecătorul care a luat mită mit ă era pedepsit cu moartea în virtutea dispoziţ dispozi ţiilor Legii celor XII Table. Pretorul, f ăr ă a face distincţ distincţie între reaua şi buna credinţă credin ţă a a judecă judecătorului, a schimbat în practică practică pedeapsa legii decemvirale, înlocuind-o cu o amendă amend ă în folosul reclamantului, adică adic ă cu o sumă sumă de bani egală egal ă cu prejudiciul (paguba) cauzată cauzat ă prin pierderea procesului.

B. Vărsarea sau aruncarea unui bun Când s-a vă vărsat sau aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat o pagubă pagub ă altuia, r ănind sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau v ătămând lucrul altuia. Proprietarul lucrului vă v ătămat are o acţ ac ţiune pentru a cere îndoitul pagubei cauzate (ac ţiune la dublu). Dacă Dacă a fost r ănit sau ucis un om liber, sancţ sanc ţiunea era mai sever ă. C. Atârnarea obiectelor 243



Facultatea de DREPT

Când în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea c ădea în stradă stradă, cauzând astfel un prejudiciu, se d ă primului venit o acţ ac ţiune împotriva aceluia care locuieş locuieşte în acel apartament, necontând dacă dac ă el sau altă altă persoană persoană este vinovată vinovat ă. Acţ Acţiunea se numeş numeşte actio de depositi et suspensi (relativ la lucrurile puse şi suspendate) şi are ca obiect plata unei amenzi.

D. Furtum sau damnum iniuria datum Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum (pagubă (pagubă cauzată cauzată pe nedrept) de o persoană persoană aflată aflată în serviciul cor ă bierilor, bierilor, hangiilor hangiilor şi proprietarilor de grajduri, prin care erau pă păgubiţ gubiţi călătorii, aceş aceştia din urmă urmă aveau o actio in factum pentru a obţ ob ţine o sumă sumă de bani drept despă despăgubire. Acţ Acţiunea era îndreptată îndreptat ă împotriva stă stă pânilor, pânilor, care r ăspundeau pentru faptele persoanelor persoanelor aflate aflate în slujba slujba lor. lor. 5. 9. Alte izvoare de obliga ţii Sunt şi alte obligaţ obligaţiuni care nu se nasc nici din contracte, nici din delicte şi pe care textele de drept roman nu le trec nici în categoria quasicontractelor, nici în cea a quasidelictelor. Aceste obligaţ obligaţiuni se nasc din diferite fapte care, neîncadrându-se în categoriile de mai sus, sunt trecute într-o categorie specială special ă sub denumirea “alte izvoare de obligaţ obliga ţiuni”. Ele însă însă, împreună împreună cu quasicontractele şi cu quasidelictele, se încadrează încadreaz ă într-o categorie mai largă largă sub denumirea “diferite tipuri de izvoare de obliga ţiuni”. Putem include în această aceast ă categorie vecină vecinătatea, detenţ detenţiunea sau rudenia, care generează genereaz ă anumite obligaţ obligaţii.


Ar ătaţ taţi caracterele stipulaţ stipulaţiunii.



Prezentaţ Prezentaţi din punct de vedere comparativ avantajele gajului faţă fa ţă de de fiducie.



Analizaţ Analizaţi din punct de vedre comparativ modurile de formare a contractelor reale

mutuum şi comodatul. 

Enunţ Enunţaţi toate formele de depozit cunoscute în dreptul roman şi analizaţ analizaţi, la alegere,

două dintre acestea. două 

Analizaţ Analizaţi obligaţ obligaţiile vânză vânzătorului ce decurg din contractul de vânzare.



Definiţ Definiţi contractul de locaţ loca ţiune, ar ătaţ taţi tipurile acestuia şi analizaţ analizaţi, la alegere, unul

dintre acestea. 

Enunţ Enunţaţi situaţ situaţiile care duc la stingerea contractului de societate.



Care sunt efectele contractului de mandat?



Definiţ Definiţi contractele nenumite şi ar ătaţ taţi motivele pentru care sunt denumite astfel. 244



Facultatea de DREPT



Enunţ Enunţaţi pactele pretoriene şi faceţ faceţi analiza acestora.



Definiţ Definiţi donaţ donaţiunea şi ar ătaţ taţi formele acesteia.



Definiţ Definiţi quasicontractele, enumeraţ enumera ţi quasicontractele cunoscute în dreptul roman şi

trataţ trataţi-l pe primul dintre acestea. 

Enunţ Enunţaţi delictele private vechi şi trataţ trataţi la alegere unul dintre acestea.



Care dintre urmă urm ătoarele delicte sunt delicte noi: a) metus; b) iniuria; c) dolus; d) rapina; e) damnum iniuria datum ; f) fraus creditorum?

245



Facultatea de DREPT

Bibliografie V. ARANGIO RUIZ, Instituzioni de diritto romano, Napoli, 1957; B. BIONDI, Corso di diritto romano, Milano, 1942; P. BONFANTE, Instituzioni de diritto romano, Milano, 1932; U. BRASIELLO, Corso di diritto romano, Milano, 1932; I. CĂ CĂTUNEANU, Curs elementar de drept roman, Bucureş Bucureşti, 1927; P. COLLINET, Le patrimoine. Cours, Paris, 1931-1932; G. DIMITRESCU, Drept privat roman, Bucureş Bucureşti, 1938; J. ELLUL, Histoire des institutions, Paris, 1955; J. GAUDEMET, Institutions de l’antiquité, Paris, 1967; A. E. GIFFARD, R. VILLERS, Droi Droitt roma romain in et anci ancien en droi droitt fran frança çais is, Paris, 1958; P. F. GIRARD, Manuel élémentaire de droit romain, Paris, 1929; A. GURIANO, Storia del diritto romano, 1954; VL. HANGA, Institu ţ ii Bucureşti, 1948; ii romane, Bucureş VL. HANGA, Cetatea celor ş Bucureşti, 1957; celor şapte apte coline, Bucureş VL. HANGA, Caius Iulius Caesar , Bucureş Bucureşti, 1967; VL. HANGA, M. JACOTĂ JACOTĂ, Tratat de drept roman , Bucureş Bucureşti, 1964; VL. HANGA, Drept privat roman, Bucureş Bucureşti, 1971; VL. HANGA, Tratat de drept roman, Bucureş Bucureşti, 1978; VL. HANGA, Principiile dreptului privat roman, Cluj-Napoca, 1989; C. HUBRECHT, Manuel de droit romain, Paris, 1943; R. VON IHERING, L’esprit de droit romain dans les diverses phases de son dévéloppment , 1886; S. G. LONGINESCU, Elemente de drept roman, Bucureş Bucureşti, 1929; G. LEPOINTE, Droit romain et ancien droit français, Dalloz, 1958; E. MOLCUŢ MOLCUŢ, Drept roman, Bucureş Bucureşti, 2000; R. MONIER, Manuel élémentaire de droit romain, Paris, 1945; P. C. TIMBAL, Droit romain et ancien droit français, Paris, 1960; C. ST. TOMULESCU, Contribu ţ iuni Buzău, 1937; iuni la studiul dreptului roman , Buză C. ST. TOMULESCU, Drept privat roman, Bucureş Bucureşti, 1958; C. ST. TOMULESCU, Drept privat roman, Bucureş Bucureşti, 1978.

246



Facultatea de DREPT

Universitatea din Bucure şti Editura CREDIS Bd. Mihail Kogă Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

247


Drept Roman- Curs Emil Molcut.pdf

Recommend Documents