SUCCESIUNI
Emil Molcut 2014
Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, in cadrul celor 3 sisteme succesorale create de catre romani: succesiunea ab intestat, succesiunea testamentara si succesiunea deferita contra testamentului (exheredarea). Totusi, in epoca foarte veche, transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune, deoarece in conceptia vechilor romani, drepturile patrimoniale nu puteau fi transmise nici intre vii, nici mortis causa. Acest lucru se datoreaza faptului ca drepturile patrimoniale dau expresie ideii de putere, iar puterea nu se transmite, ci se creeaza. Drept urmare, la origine se considera ca mostenitorul nu dobandeste acelasi drept (al defunctului), ci un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale. Aceasta conceptie cu privire la succesiune se reflecta si in plan terminologic: cel mai vechi mostenitor roman este denumit heres, care isi are originea in herus (stapan). Cu timpul insa, pornind de la ideea continuitatii personalitatii defunctului, romanii au admis ca drepturile patrimoniale pot fi transmise catre mostenitor, aparand in vocabularul juridic roman termenii de succesor si cel de succesiune. Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a doua tendinte: decaderea formalismului si ocrotirea rudeniei de sange. Referitor la prima tendinta, este de mentionat ca in epoca foarte veche, actele succesorale presupuneau respectarea unor conditii de forma foarte complicate. Spre exemplu, cel mai vechi testament roman imbraca forma unei legi votate de catre popor. Cu timpul insa, formele vechi si-au pierdut importanta. In legatura cu a doua tendinta, este de amintit ca agnatiunea a fost unicul fundament al succesiunii (vreme de aproximativ 5 secole), iar rudele de sange care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesorala. Spre exemplu mama si copiii rezultati din casatoria fara manus nu veneau la succesiune, deoarece nu erau rude civile. Fiul emancipat nu venea la mostenire in familia de origine, deoarece nu mai era ruda civila cu membrii acesteia. De aceea, pretorul a initiat o serie de reforme, ocrotind rudenia de sange in materie succesorala. Acestea au fost dezvoltate prin reforme imperiale, iar in vremea lui Justinian, prin rasturnarea stravechiului principiu, rudenia de sange a devenit unicul fundament al succesiunii.
MOSTENIREA LEGALA Cel mai vechi sistem succesoral al romanilor a fost succesiunea ab intestat sau succesiunea legala, care se deschidea atunci cand nu exista un testament sau testamentul nu era intocmit in mod valabil. Ea se mai numeste succesiune legala, deoarece era deferita in conformitate cu dispozitiile codului decemviral, potrivit carora exista 3 categorii de mostenitori denumiti mostenitori legali: heredes sui, adgnatus proximus si gentiles. Drept privat roman – Sem. II
Page 1
Emil Molcut 2014
Din prima categorie, heredes sui, fac parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris, adica fiii, fiicele, femeia casatorita cu manus (in calitate de fiica), adoptatul si adrogatul. Fiul de familie emancipat nu face parte din aceasta categorie, deoarece, la moartea lui pater familias, el nu este sub puterea acestuia. Nepotii din fii fac parte din aceasta categorie de mostenitori doar daca tatal lor a predecedat bunicului. Acesti nepoti din fii vin la succesiune prin reprezentare, in sensul ca ei urca in rangul succesoral al tatalui lor si dobandesc partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui daca ar fi trait. Spre pilda, daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti din fii, succesiunea se imparte la 3, caci fiii primesc fiecare cate o treime din mostenire, iar nepotii primesc impreuna o treime, deoarece atat i s-ar fi cuvenit tatalui lor daca ar fi fost in viata. In lipsa mostenitorilor din prima categorie, vin la succesiune mostenitorii din categoria a doua. Din aceasta fac parte cei mai apropiati agnati cu sensul de colaterali (adgnatus proximus), adica: fratii, verii primari etc. Aceasta categorie nu este fixa, ci mobila, deoarece, in lipsa unor agnati mai apropiati, sunt adgnatus proximus agnatii foarte indepartati. Spre exemplu, daca exista frati, ei sunt adgnatus proximus. In lipsa lor, sunt adgnatus proximus verii primari etc. Potrivit codului decemviral, colateralii nu pot veni la succesiune prin reprezentare, astfel incat daca cel mai apropiat agnat repudiaza succesiunea, ea nu va trece la agnatul urmator, ci va deveni vacanta. Daca lipsesc si colateralii si mostenitorii din categoria intai, atunci vor veni la succesiune gentiles (membrii gintii), care impart succesiunea in parti egale, ca o rememorare a epocii in care membrii gintii exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului. Aceste dispozitii cu privire la succesiune s-au dovedit anacronice catre sfarsitul republicii, odata cu transformarile survenite in organizarea familiei romane, odata cu generalizarea casatoriei fara manus si odata cu emanciparea fiilor de familie. In noua situatie, intrucat mama si copiii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni reciproc, iar fiul de familie emancipat nu venea la succesiune in familia originara, pretorul a realizat o serie de reforme prin care a creat un nou sistem succesoral denumit mostenire pretoriana sau bonorum possessio. Potrivit acestor reforme, exista 4 categorii de mostenitori pretorieni sau 4 categorii de bonorum possessio: - bonorum possessio unde liberi (in calitate de fii) - bonorum possessio unde legitimi (in calitate de rude civile); - bonorum possessio unde cognati (in calitate de rude de sange); - bonorum possessio unde vir et uxor (in calitate de sot si sotie) Drept privat roman – Sem. II
Page 2
Emil Molcut 2014
Din prima categorie fac parte toti fiii de familie, inclusiv fiul emancipat care venea si el la succesiune in calitate de fiu, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile dobandite in calitate de persoana sui iuris. Din a doua categorie fac parte agnatii si gentilii, astfel incat, in aparenta, pretorul nu a creat o noua categorie de mostenitori, ci a reprodus dispozitiile Legii celor XII Table. In realitate insa, si de aceasta data, pretorul a introdus o inovatie, deoarece in sistemul pretorian, daca cel mai apropiat agnat repudiaza succesiunea, ea nu mai devine vacanta (asa cum era prevazut in codul decemviral), ci trece la urmatoarea categorie de mostenitori pretorieni (adica la cognati). Din a treia categorie de mostenitori pretorieni faceau parte cognatii sau acele rude de sange care nu erau si rude civile, astfel incat, potrivit sistemului pretorian, mama si copiii rezultati din casatoria fara manus se puteau mosteni reciproc in calitate de cognati. Din a patra categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus care se puteau mosteni reciproc, doar daca nu existau mostenitori din a treia categorie. Aceste reforme au fost dezvoltate ulterior prin reforme imperiale. Dintre reformele imperiale mentionam senatusconsultul tertulian dat in vremea imparatului Hadrian si senatusconsultul orfitian dat in vremea imparatului Marc Aureliu. Potrivit senatusconsultului tertulian, mama era chemata la succesiunea copiilor rezultati din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, adica in cadrul celei de-a doua categorii de mostenitori pretorieni, ceea ce inseamna ca practic a fost ridicata din categoria a treia ( unde cognati) la categoria a doua (unde legitimi). In conformitate cu senatusconsultul orfitian, copiii rezultati din casatoria fara manus au fost chemati la succesiunea mamei lor, in prima categorie de mostenitori pretorieni, ceea ce inseamna ca au fost ridicati din a treia categorie in prima categorie de mostenitori pretorieni. Imparatul Justinian, in spiritul unificator al legislatiei sale, a dat o reforma in virtutea careia cognatiunea era singurul temei succesoral. Potrivit acestei reforme, exista 4 categorii de mostenitori: - descendentii (care ii exclud pe restul); - ascendentii (parinti, bunici), fratii si surorile si copiii acestora; - fratii si surorile consangvini si uterini si copiii acestora; - colateralii mai indepartati, cum ar fi verii si copiii acestora.
Drept privat roman – Sem. II
Page 3
MOSTENIREA TESTAMENTARA
Emil Molcut 2014
Pe langa mostenirea legala, romanii au creat mai tarziu si mostenirea testamentara care este deferita pe baza unui testament. Acesta este actul solemn prin care o persoana denumita testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa. Aceasta definitie corespunde spiritului dreptului roman, dar difera de definitiile jurisconsultilor romani. Acestia, in frunte cu Ulpian, ori de cate ori definesc testamentul, se refera doar la caracterul lui solemn si de ultima vointa. Prin urmare, nu se refera si la instituirea de mostenitori, desi aceasta este trasatura definitorie a oricarui testament. Acest lucru nu inseaamna ca jurisconsultii nu s-au referit in textele lor la instituirea de mostenitori, distinctia consta in faptul ca nu au facut-o atunci cand au definit testamentul. Initial, puteau fi instituiti mostenitori doar sui heredes, adica mostenitorii legali din prima categorie. Mai tarziu, s-a admis sa fie instituiti si colateralii sau chiar persoanele straine de familie. Cel instituit mostenitor era un executor testamentar si trebuia sa execute toate dispozitiile testamentare, adica sa distribuie bunurile succesorale conform ultimei vointe a testatorului. Totusi, testamentul roman a indeplinit si alte functii. Ex. prin testament putea fi favorizat unul dintre mostenitorii legali, spre deosebire de mostenirea legala, care nu permitea favorizarea unor mostenitori. De asemenea, mostenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina de a transmite anumite bunuri succesorale unor persoane straine de familie numite legatari, dupa cum tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore. In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament: testamentul callatis comitiis, testamentul in procinctu, testamentul per aes et libram. Testamentul callatis comitiis este cel mai vechi testament si avea forma unei legi votate de comitia curiata, denumita si comitia callata. Acest testament prezenta doua probleme: era accesibil doar patricienilor si comitia curiata nu se convoca in fiecare zi, ci doar de doua ori pe an (probabil la 24 martie si 24 mai). De aceea, s-a creat un nou testament denumit in procinctu, adica in fata armatei gata de lupta. Presupunea o declaratie a legionarului in fata centuriei din care facea parte. Centuria, ca si comitia curiata, indeplinea rolul de martor colectiv. Acest testament nu era accesibil tuturor cetatenilor romani, ci doar acelora care faceau parte din legiunile romane de juniori (cu varsta cuprinsa intre 17 si 46 de ani), pe cand cei mai in varsta care faceau parte din legiunile de seniori (necombatante), desi aveau cel mai mult nevoie, nu puteau intocmai acest tip de testament. Din aceasta ratiune, a fost creat testamentul per aes et libram, adica testamentul prin arama si balanta, care a evoluat in 3 faze: mancipatio familiae, testamentul per aes et libram public si testamentul per aes et libram secret. Mancipatio familiae este o aplicatie a mancipatiunii fiduciare. In acest sistem, testatorul ii transmite bunurile succesorale prin mancipatiune cu titlu de proprietate unui executor testamentar denumit emptor famliae sau cumparator al bunurilor succesorale. Apoi, intre testator si emptor se Drept privat roman – Sem. II
Page 4
Emil Molcut 2014
incheie anumite conventii de buna-credinta denumite pacte fiduciare, prin care testatorul ii arata celui din urma cum sa distribuie bunurile succesorale. Asa cum se observa, executarea testamentului depinde de buna-credinta lui emptor, deoarece acesta devenea proprietar al bunurilor succesorale. Daca nu executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva lui, neputandu-l constrange pe cale judiciara sa execute ultima vointa, adica sa imparta bunurile succesorale. De aceea, s-a trecut la faza a doua, testamentul per aes et libram public. Testatorul nu mai transmite lui emptor familiae bunurile cu titlu de proprietate, ci doar cu titlu de detentiune. Daca nu executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti pot intenta actiune impotriva lui si il pot constrange prin proces sa execute, adica sa imparta bunurile succesorale potrivit intelegerii incheiate cu testatorul. Insa si aceasta forma prezinta inconvenientul ca pactele fiduciare erau incheiate in forma verbala, de fata cu martori, ceea ce inseamna ca numele mostenitorilor erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului. Unii mostenitori putand fi interesati sa grabeasca moartea testatorului. Astfel, s-a trecut la testamentul per aes et libram secret, in care pactele fiduciare nu se mai incheiau in forma verbala, ci scrisa, urmand ca inscrisul sa fie desfacut doar dupa moartea testatorului, ocazie cu care se aflau si numele mostenitorilor. In dreptul clasic au aparut si forme nesolemne de testament. Astfel, testamentul nuncupativ se intocmea verbal in prezenta unor martori (de regula 7). Testamentul pretorian se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor. Testamentul militar nu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci doar exprimarea clara a ultimei vointe. In unele texte este mentionat ca testamentul militar se putea face cu sange pe camasa sau cu sabia pe nisip.
TESTAMENTI FACTIO Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesar ca testatorul, mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara, pe care romanii o denumeau testamenti factio si care era de 2 feluri: testamenti factio activa si testamenti factio pasiva. Testamenti factio activa desemneaza aptitudinea persoanei de a face testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de drept si de fapt, adica persoanele sui iuris care aveau reprezentarea consecintelor actelor si faptelor lor. Totusi au fost admise si unele exceptii, spre ex: fiul de familie care avea peculium castrense, adica un peculiu in calitate de soldat, putea dispune de bunurile sale prin testament. De asemenea, sclavul public putea dispune prin testament de jumatate din peculiul sau. Pana in vremea lui Hadrian, femeia nu-si putea face testament, dar incepand cu vremea acestui imparat, femeia sui iuris putea sa-si faca testament, dar numai in prezenta tutorelui, iar femeia care se bucura de ius liberorum avea o deplina capacitate de a testa. Drept privat roman – Sem. II
Page 5
Emil Molcut 2014
Testamenti factio pasiva desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune fie in calitate de mostenitor, fie in calitate de legatar. In mod simetric, se bucurau de testamenti factio pasiva toti aceia care erau capabili de drept si de fapt. Dar si de la aceasta regula s-au admis exceptii, astfel putea fi instituit mostenitor un fiu de familie care era persoana alieni iuris, dupa cum s-a admis si institutirea sclavului, caci din ratiuni de ordin practic, romanii au admis sa fie instituiti mostenitori si sclavul propriu si sclavul altuia. In privinta femeii, cenzorul a propus o lege prin care s-a stabilit ca femeia nu poate veni la succesiunea unui patrimoniu in valoare mai mare de 100.000 de asi. De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca este temeiul juridic al oricarui testament si presupunea intrunirea unor conditii de forma si de fond. In privinta conditiilor de forma retinem ca instituirea se facea in fruntea testamentului, cu alte cuvinte orice testament incepea cu instituirea de mostenitori, care se facea in termeni imperativi si solemni. Spre ex, daca era instituit Octavian, in fruntea testamentului se scria “Octavius heres esto” (Octavian sa fie mostenitor). Conditiile de fond ale instituirii si-au gasit expresia in 2 principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu, nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament). De aici rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara. Iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit pro parte va dobandi totusi intreaga succesiune, pentru ca altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu era permis. Potrivit celui de al doilea principiu, semel heres semper heres, adica odata mostenitor pentru totdeauna mostenitor, ceea ce inseamna ca nu este permisa instituirea cu termen deoarece mostenirea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci perpetuu. Daca mostenitorul instituit repudiaza succesiunea atunci se deschide mostenirea ab intestat. Pentru a preveni asemenea perspective, romanii au creat substituirea de mostenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2 sau conditionala, pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor nu poate sau nu vrea sa dobandeasca succesiunea si imbraca 3 forme: substitutio vulgaris, substitutio pupillaris si substitutio quasi pupillaris. Substituirea vulgara e cea obisnuita si se face pentru ipoteza in care cel instituit nu poate sau nu vrea sa dobandeasca mostenirea. In acest caz testatorul va scrie in fruntea testamentului mai intai instituirea, apoi “daca X nu vine la mostenire, sa vina Y”. Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor ar muri inainte de varsta pubertatii (14 ani), deoarece impuberul este incapabil de fapt si prin urmare nu-si poate face testamentul, iar atunci testatorul ii numeste un substituit. Drept privat roman – Sem. II
Page 6
Emil Molcut 2014
Substituirea quasipupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit mostenitor si-ar fi pierdut mintile, deoarece si nebunul e incapabil de fapt si nu-si poate face testamentul.
EXHEREDAREA Pe langa succesiunea legala si cea testamentara, romanii au cunoscut si succesiunea deferita contra testamentului, pe care Gaius o denumea contra tabulas si care este o aplicatiune a principiului simetriei in dreptul succesoral roman, caci in conceptia vechilor romani asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul ii poate dezmosteni, cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel, fii de familie erau dezmosteniti nominal, printr-o formula solemna. Ex, daca era dezmostenit Octavian se utiliza formula “Octavius filius meus exheres esto” (Octavian fiul meu sa fie dezmostenit), pe cand fiicele si nepotii putea fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna “ceteri omnes ex heres sunto” (toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Daca era dezmostenit un fiu de familie fara respectarea formelor solemne, testamentul era nul, iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si nepoti, testamentul nu era nul, ci se rectifica de asa maniera incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii. Omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti, nici dezmosteniti. Prin urmare daca e omis un fiu, testamentul va fi nul, iar daca sunt omisi fiicele si nepotii, testamentul va fi rectificat. Insa cu timpul, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat, iar pe acest fond de evolutie s-a impus in dreptul roman ideea de oficium, conform careia testatorul are indatorirea de a-si iubi rudele apropiate, adica trebuie sa-si iubeasca descendentii, ascendentii, fratii si surorile. Daca testatorul dezmosteneste rudele apropiate, chiar cu respectarea formelor solemne, testamentul poate fi atacat in justitie deoarece e un testament inoficios, prin incalcarea indatoririi de iubire. Testamentul putea fi atacat de catre cei dezmosteniti printr-o actiune speciala denumita querela inofficiosi testamenti sau “plangere pentru testamentul inoficios”, actiune care era intentata in fata tribunalului centumvirilor. Acestia anulau testamentul sub pretextul ca testatorul a fost nebun atunci cand l-a intocmit, pentru ca numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Totusi existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate, spre exemplu tentativa de omor, dar acele cauze nu erau precizate prin texte din legi, ci erau lasate la aprecierea tribunalului, iar de-a lungul timpului s-a constatat ca practica tribunalului e neuniforma, in sensul in care cazuri similare erau solutionate diferit. De aceea imparatul Justinian a intocmit o lista cu cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu cauze care justifica intentarea querela inofficiosi testamenti.
Drept privat roman – Sem. II
Page 7
DOBANDIREA MOSTENIRII
Emil Molcut 2014
In functie de felul in care mostenirea e dobandita, succesorii se clasifica in 3 categorii: heredes sui et necesarii, heredes necesarii si heredes extranei/voluntarii. Din prima categorie (heredes sui et necesarii) fac parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias devin persoane sui iuris si care fac parte din prima categorie de mostenitori legali. Prin urmare, ei pot veni la succesiunea legala daca nu exista testament sau la mostenirea testamentara daca sunt instituiti mostenitori prin testament. Insa indiferent de mostenirea la care vin, legala sau testamentara, ei dobandesc succesiunea de drept, adica automat si de aceea in cazul acestor mostenitori nu se poate pune nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii ei. Din categoria a doua (heredes necesarii) fac parte sclavii instituiti mostenitori prin testament. Prin urmare, sclavii nu pot veni la succesiunea legala, ci numai la cea testamentara daca sunt instituiti prin testament, caci romanii au admis din ratiuni de ordin practic si instituirea sclavului propriu, si instituirea sclavului altuia. Daca era instituit ca mostenitor sclavul propiu, atunci clauza de instituire trebuia sa fie insotita de o clauza de dezrobire, astfel incat la moartea testatorului sclavul devenea om liber si dobandea succesiunea in aceasta calitate, cu precizarea ca si el era mostenitor necesar, ceea ce inseamna ca nu se punea nici problema acceptarii, nici problema repudierii mostenirii, caci si sclavul instituit si dezrobit dobandeau succesiunea de iure. Din categoria a treia (heredes extranei/voluntarii) faceau parte persoanele straine de familie, cu precizarea ca in acesta categorie intrau si agnatii din categoriile a doua si a treia. Asadar, in materia dobandirii succesiunii, rudele civile, agnatii din categoria a doua si a treia erau considerate persoane straine de familie. Acesti mostenitori se numeau voluntari intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte, fie sa repudieze succesiunea. Iar daca intelegeau sa accepte succesiunea, trebuiau sa recurga la una din formele acceptarii, caci potrivit dreptului civil roman exista 3 forme de acceptare a succesiunii: 1. Cretio 2. Pro herede gestio 3. Nuda voluntas Cretio e o forma solemna de acceptare a mostenirii, in sensul ca mostenitorul trebuie sa-si exprime vointa de a accepta succesiunea prin pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul are posibilitatea de a-i impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma. Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de mostenitor, ceea ce presupune ca mostenitorul instituit face un act de administrare a bunurilor succesorale, spre exemplu vinde un bun din succesiune, de unde rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea, acceptare care in zilele nostre se numeste tacita. Nuda voluntas e o forma de acceptare expresa, dar nesolemna. Mostenitorul instituit isi poate exprima vointa in orice conditii. Drept privat roman – Sem. II
Page 8
Emil Molcut 2014
Acceptarea mostenirii presupune intrunirea anumitor conditii, pe care le denumim conditiile acceptarii mostenirii. In primul rand, cel ce accepta mostenirea trebuie sa aiba capacitatea de a se oblige deoarece o mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datorii pe care trebuie sa le plateasca mostenitorul instituit care accepta succesiunea. Iata de ce sclavul instituit si fiul de familie nu pot accepta succesiunea fara aprobarea unui pater sau unui dominus, aprobare pe care o denumim iussu patris sive domini (acceptare aprobata fie de pater, fie de dominus). Insa ii avem in vedere pe fiul de familie al altuia si pe sclavul altuia. Nu-l avem in vedere pe fiul sau sclavul testatorului pentru ca fiul e heredes sui, vine in prima categorie de mostenitori legali, iar sclavul propriu, cand este instituit este si dezrobit. Daca insa este instituit fiul altuia, acela ramane persoana alieni iuris si dupa moartea testatorului, cat timp se afla sub puterea tatalui sau care va trebui sa plateasca datoriile succesorale dupa ce fiul accepta succesiunea. In al doilea rand, era necesar ca mostenitorul sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire, drept care a fost creat de imparatul Octavian Augustus prin doua legi: Iulia si Papia Popeea, cunoscute sub denumirea de legile caducare, ale caror dispozitii au fost sistematizate in doua parti denumite pars nuptiaria si pars caducaria. Prin dispozitiile din pars nuptiaria s a prevazut ca femeile intre 20-50 ani si barbatii intre 25-60 ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii. Prin dispozitiile din pars caducaria s-a prevazut ca celibatarii nu pot dobandi nimic din succesiunea pentru care au fost instituiti, iar aceia care erau casatoriti, dar nu aveau copii, dobandeau numai jumatate din mostenirea pentru care au fost instituiti. Partea caduca, nedobandita, revenea acelora care erau instituiti prin acelasi testament si care intruneau conditiile cerute de legile caducare, iar daca in testament nu existau asemenea mostenitori instituiti, intreaga succesiune devenea vacanta si trecea asupra statului. Pe de alta parte, acceptarea mostenirii genereaza si anumite efecte juridice. Primul efect la acceptarii consta in confuziunea patrimoniilor, in sensul ca patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect al acceptarii poate genera consecinte pagubitoare si pentru mostenitor, si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitor se produc atunci cand succesiunea e incarcata de datorii, de vreme ce mostenitorul trebuie sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca trebuia sa plateasca datoriile succesorale din propriile bunuri. Si de aceea, de regula, mostenitorii repudiau succesiunile incarcate de datorii, in paguba creditorilor defunctului, care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine. Potrivit acestui drept, mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul mostenirii, succesorul nu mai platea datoriile succesorale. La randul lui, imparatul Justinian a stabilit ca acel mostenitor care face un inventar al bunurilor succesorale va raspunde pentru datoriile succesiunii, numai intra vires hereditatis, drept denumit beneficium inventarii. Drept privat roman – Sem. II
Page 9
Emil Molcut 2014
Dar asa cum spuneam, confuziunea patrimoniilor putea avea consecinte negative si pentru creditorii defunctului, atunci cand mostenitorul este insolvabil, deoarece creditorii defunctului vor veni in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat acesta este insolvabil, creditorii defunctului nu-si pot valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte. Si de data aceasta a intervenit pretorul si a creat separatio bonorum, procedeu prin care ori de cate ori mostenitorul era insolvabil, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe seama bunurilor defunctului, iar numai dupa aceea avea loc confuziunea patrimoniilor. Al doilea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea proprietatii, dar daca exista mai multi mostenitori institutiti, se pune problema stabilirii raporturilor dintre ei. In privinta creantelor si datoriilor succesorale nu pot aparea complicatii, intrucat ele se impart de drept intre comostenitori, pe cand lucrurile corporale revin in indiviziune, ceea ce inseamna ca fiecare mostenitor stie care este partea lui ideala din succesiune, dar acea parte nu este concret determinata, iar daca acei comostenitori vor sa obtina iesirea din indiviziune, o pot face pe baza unei conventii, iar daca nu se inteleg, pot obtine iesirea din indiviziune pe cale judiciara, ceea ce presupune intentarea actiunii de iesire din indiviziune. Al treilea efect al acceptarii este colatio bonorum sau raportul bunurilor succesorale. In virtutea acestui efect, mostenitorul care a primit un bun din succesiune de la pater familias in timpul vietii acestuia si vrea sa vina la mostenire, trebuie sa adauge acel bun la masa succesorala. Jurisconsultii au constatat ca exista cazuri tipice de colatio bonorum si cazuri atipice. Spre exemplu, colatio dotis sau raportul bunurilor dotale este un caz tipic de colatio bonorum, avand in vedere ca femeia casatorita fara manus dobandeste cu ocazia casatoriei anumite bunuri de la pater familias cu titlu de zestre, dar acea femeie are dreptul sa vina la succesiune in familia de origine, cu conditia sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit cu titlu de dota. Un caz atipic de colatio bonorum este colatio emancipati, adica raportul bunurilor fiului de familie emancipat care prin reforma pretorului a dobandit drepturi succesorale in familia de origine in calitate de fiu, cu conditia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit in calitate de persoana sui iuris. Acest caz este atipic deoarece emancipatul nu adauga la masa succesorala bunuri primite de la pater familias, ci bunuri dobandite de el prin munca proprie. Insa asa cum mostenitorii voluntari puteau accepta succesiunea, tot asa puteau sa o si repudieze. Repudierea succesiunii se facea printr-o simpla manifestare de vointa. Mai mult, in dreptul clasic, daca mostenitorul instituit nu accepta succesiunea pana la un anumit termen, se interpreta ca a repudiat-o. Si repudierea succesiunii genereaza anumite efecte juridice. Spre exemplu, daca existau mai multi mostenitori instituiti si nu existau substituiti, iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea se producea acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea din succesiune repudiata se impartea intre cei care au acceptat-o. Acrescamantul se producea de iure. Daca Drept privat roman – Sem. II
Page 10
Emil Molcut 2014
insa exista un singur mostenitor instituit si acesta repudia mostenirea, venea la succesiune substituitul, daca exista. Daca substituitul nu exista, se deschidea mostenirea legala, iar daca nu existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea vacanta.
SANCTIUNEA MOSTENIRII In legatura cu aceasta trebuie sa facem dinstinctie intre mostenirea civila si cea pretoriana, caci mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio, iar cea pretoriana prin interdictul quorum bonorum. Hereditatis petitio (petitiunea de ereditate) este o actiune data cu titlu universal, deoarece ea purta fie asupra unui patrimoniu, fie asupra unei parti din patrimoniu, spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular, caci purta numai asupra unor lucruri individual determinate. Pentru intentarea petetiunii de ereditate erau necesare anumite conditii. In primul rand, reclamantul trebuia sa nu posede bunurile succesorale. In al doilea rand, reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil. Prin urmare, la petitiunea de ereditate, reclamantul nu trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al defunctului asupra bunurilor succesorale, spre deosebire de actiunea in revendicare, in cazul careia reclamantul trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai. In al treilea rand, paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale si le putea poseda fie pro herede, fie pro posessore. Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea convingerea ca el este adevaratul mostenitor civil, fiind de buna-credinta si le poseda pro posessore atunci cand stia ca nu este mostenitor civil, dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele posideo quia posideo, fiind de rea-credinta. Totodata, petitiunea de ereditate putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi denumiti ficti posessores. Este vorba in primul rand despre acela care se ofera procesului, simuland ca este posesor, pentru ca intre timp adevaratul posesor al bunurilor succesorale sa poata deveni proprietar prin uzucapiune. Un asemenea parat este de rea-credinta. Al doilea caz este al aceluia care distruge cu intentie bunurile succesorale pentru a nu mai fi posesor si a nu mai putea fi chemat in justitie. Si el este de rea-credinta. Fata de asemenea practici, s-a dat senatusconsultul juventian prin care s-a prevazut ca reauacredinta tine loc de posesiune, astfel incat cel care simula ca este posesor, precum si cel ce distrugea bunurile succesorale, fiind de rea-credinta erau considerati posesori si puteau fi chemati in justitie prin petitiunea de ereditate. Totodata, senatusconsultul juventian a prevazut conditiile in care raspund paratul de buncredinta si paratul de rea-credinta. Astfel, paratul de buna-credinta raspundea numai in limitele imbogatirii sale, pe cand cel de rea-credinta raspundea pentru tot ce lipseste din succesiune.
Drept privat roman – Sem. II
Page 11
Emil Molcut 2014
Asa cum spuneam, mostenirea pretoriana era sanctionata prin interdictum quorum bonorum, interdict care presupunea o procedura in 2 faze (ambele in fata pretorului). In prima faza, reclamantul afirma ca este mostenitor pretorian, iar pretorul nu verifica daca reclamantul intruneste cu adevarat conditiile pentru a fi mostenitor pretorian, ci ii recunostea aceasta calitate, dar numai teoretic, caci reclamantul nu era pus in posesia bunurilor succesorale. In faza a doua, pretorul verifica daca reclamantul intruneste conditiile pentru a fi mostenitor pretorian si daca se convingea ca le intruneste, elibera interdictul quorum bonorum prin care reclamantul era pus in posesia bunurilor succesorale. Insa sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile, deoarece prin intedictul quorum bonorum, reclamantul dobandea numai lucrurile corporale din succesiune, nu si drepturile de creanta. De aceea, pretorul a mai initiat o reforma prin care a pus la dispozitia mostenitorului pretorian toate actiunile pe care defunctul le avusese impotriva debitorilor sai, iar astfel mostenitorul pretorian putea valorifica si drepturile de creanta din succesiune, dar in formula acelor actiuni trebuia sa figureze fictiunea ca mostenitorul pretorian este mostenitor civil.
LEGATE SI FIDEICOMISE Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe mostenitorul instituit, dispozitie prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei persoane denumite legatar. Asadar, legatul este o clauza cuprinsa in testament, formulata in termeni imperativi si solemni care il greveaza pe mostenitor cu sarcina de a transmite un bun din succesiune unui legatar. Bunul transmis pe aceasta cale este denumit bun legat. Legatul presupune respectarea unor conditii de forma si de fond, iar in functie de modul in care se formeaza, legatele se clasifica in 4 categorii: legatul per vindicationem, legatul per damnationem, legatul per praeceptionem si legatul sinendi modo. Prin legatul per vindicationem, testatorul transmite un lucru cu titlu de proprietate direct legatarului, ceea ce inseamna ca in momentul deschiderii succesiunii, legatarul devine automat proprietar al acelui bun. De aceea, in legatul per vindicationem, nu este mentionat si numele mostenitorului. Iar daca mostenitorul il impedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat, atunci legatarul, in calitatea sa de proprietar, va intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare. In cazul legatului per damnationem, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru legatarului, iar daca mostenitorul nu-si indeplineste aceasta obligatie, atunci legatarul va intenta impotriva lui o actiune personala denumita actio ex testamento. La inceputul dreptului clasic s-a dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevazut ca un legat per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond, poate fi considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisconsultii au facut un pas mai departe si au afirmat ca de vreme ce un legat per vindicationem nul, poate fi considerat valabil per damnationem, a fortiori un legat per vindicationem valabil, poate fi considerat valabil si per damnationem. Aceasta interpretare a avut consecinte pe planul sanctiunii legatelor, deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legar per damnationem. Astfel, daca beneficiarul unui legat per vindicationem avea nevoie de lucrul legat, atunci se considera legatar per vindicationem, avand calitatea Drept privat roman – Sem. II
Page 12
Emil Molcut 2014
de proprietar si intentand actiunea in revendicare, care este arbitrara si prin urmare va obtine o sentinta de condamnare in natura. Daca insa beneficiarul unui legat per vindicationem nu are nevoie de acel lucru (ci are nevoie de bani), atunci se va considera legatar per damnationem, intrucat legatul per damnationem este sanctionat printr-o actiune personala, care nu este arbitrara, astfel incat legatarul va obtine sentinta de condamnare la o suma de bani. Legatul per preceptionem a fost creat in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti, deoarece unul dintre mostenitori dobandeste in acelasi timp si calitatea de legatar, astfel incat legatarul per preceptionem intra mai intai in stapanirea bunului legat, dupa care mostenirea se impartea in mod egal intre toti mostenitorii. Legatul sinendi modo este un legat cu titlu de permisiune, in sensul ca mostenitorul are obligatia de a nu-l impedica pe legatar sa intre in posesia bunului legat. Legatele presupun si respectarea unor conditii de fond. In primul rand, legatarul trebuie sa aiba testamenti factio pasiva, deoarece urmeaza sa dobandeasca un bun din succesiune. In al doilea rand, executarea legatului apasa de regula asupra mostenitorului instituit. La origine, legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unora dintre mostenitorii instituiti, dar cu timpul, testatorii au inceput sa dispuna prin legate in favoarea unor persoane straine de familie, iar unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate, incat dupa executarea lor, activul succesiunii se epuiza, iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii au cerut sa repudieze succesiunile incarcate cu multe legate in paguba creditorilor defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea, s-au dat 3 legi succesive prin care a fost ingradita libertatea de a dispune prin legate. Acestea sunt: legea Furia testamentaria, legea Voconia si legea Falcidia. Prin legea Furia testamentaria s-a prevazut ca legatul nu poate avea ca obiect un lucru in valoare mai mare de 1000 de asi, iar prin legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate primi mai mult decat mostenitorul, insa cele 2 legi nu s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul putea introduce in testamentul sau un numar foarte mare de legate mai mici de 1000 de asi. De aceea, in vremea lui Octavian Augustus s-a dat legea Falcidia, prin care s-a prevazut ca mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin o patrime din mostenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale, iar daca acea patrime nu se forma, toate legatele erau reduse proportional pana la formarea patrimii. A treia conditie de fond a legatelor si-a gasit expresia in regula catoniana (Cato cenzorul), potrivit careia un legat care este nul in momentul intocmirii testamentului va ramane nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in considerare noile imprejurari ivite in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii testamentului si momentul mortii testatorului. Spre exemplu, daca testatorul dispunea prin legatul per vindicationem de un bun care nu-i apartinea, acel legat era nul, intrucat nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, insa ulterior era posibil ca Drept privat roman – Sem. II
Page 13
Emil Molcut 2014
testatorul sa devina proprietar al acelui lucru, in noua situatie legatul ar putea fi executat, dar totusi ramane nul deoarece a fost nul la momentul intocmirii testamentului. Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent roaga pe o alta persoana numita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane care este denumita fideicomisar. Fideicomisul putea fi inclus in testament, dar putea fi intocmit in mod valabil si in afara testamentului. Daca figura in testament, era necesar sa fie respectate toate conditiile de forma si de fond ale testamentului, iar calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit. Daca insa fideicomisul era intocmit in afara testamentului, puteau fi eludate toate conditiile de forma si de fond ale testamentului. Spre exemplu, o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea dobandi anumite bunuri prin fideicomis. La origini, fideicomisul a fost sanctionat numai pe plan moral si religios, dar incepand din vremea lui Octavian Augustus, a fost sanctionat si pe plan juridic. Pe langa fideicomisul obisnuit, romanii au cunoscut si fideicomisul de familie prin care disponentul il roaga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune unei persoane din familia sa care la randul ei va avea aceeasi obligatie. Asadar, fideicomisul de familie presupune un mecanism prin care fideicomisarul se transforma la randul sau in fiduciar, avand obligatia de a transmite un anumit lucru altei persoane din aceeasi familie care la randul ei are aceeasi obligatie. Pe aceasta cale s-a asigurat pastrarea lucrurilor de valoare in sanul aceleiasi familii. Fideicomisul de ereditate – disponentul il ruga pe fiduciar sa-i transmita fideicomisarului o parte din succesiune sau chiar intreaga succesiune. Acest fideicomis putea genera o serie de complicatii atunci cand figura in testament si cand calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul care dupa ce transmitea bunurile succesorale fideicomisarului, trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. Consecinta a fost ca mostenitorii fiduciari repudiau succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate, in paguba creditorilor defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta. De aceea s-au dat 2 senatusconsulte (pegasian si trebelian) prin care raporturile dintre mostenitorul fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat mostenitorul sa dobandeasca totusi o parte din succesiune.
Drept privat roman – Sem. II
Page 14
OBLIGATII
Emil Molcut 2014
Materia obligatiilor prezinta o importanta aparte, in primul rand pentru ca obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar in al doilea rand pentru ca in aceasta materie romanii au elaborat concepte, categorii, principii si institutii care au fost preluate in dreptul modern fara adaptari semnificative. Aceasta materie cuprinde 2 parti: partea generala (teoria generala a obligatiilor) si partea speciala (izvoarele obligatiilor). Definitia si elementele obligatiei. Textele romane ne-au transmis 2 definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul, iar cea de-a doua lui Justinian. Potrivit lui Justinian, “obligatio est iuris vinculum qoud necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura” – obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a plati ceva potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie -> ca obligatia este un raport juridic pe care modernii il denumesc raport juridic obligational, iar romanii il denumeau iuris vinculum. Acest raport juridic presupune intrunirea a 3 elemente pe care le denumim elementele obligatiei. Ele sunt: subiectele, obiectul si sanctiunea. Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei, intrucat el are dreptul sa pretinda o plata, drept care este denumit creanta sau drept de creanta, iar debitorul este subiectul pasiv al obligatiei, intrucat el poate fi constrans sa faca plata. Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plata, dar acest cuvant nu are neaparat semnificatia remiterii unei sume de bani, ci are un inteles care isi gaseste expresia in termenii dare, facere, praestare. Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea asupra unui lucru sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor, iar cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real. Retinem ca in zilele noastre, cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei si este sinonim cu plata. Obiectul obligatiei trebuie sa intruneasca anumite conditii: 1. Trebuie sa fie licit si moral, adica sa fie in conformitate cu cerintele legilor ai ale bunelor moravuri. 2. Trebuie sa fie posibil, iar imposibilitatea este de 2 feluri: fizica si juridica. Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura, iar imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial. 3. Trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil. 4. Trebuie sa constea intr-o prestatie pe care debitorul o face creditorului sau, deoarece asa cum vom vedea, obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, ceea ce inseamna ca produc efecte numai intre parti, nu si fata de terti. 5. Trebuie sa prezinte interes pentru creditor. Drept privat roman – Sem. II
Page 15
Emil Molcut 2014
Sanctiunea. Intrucat daca debitorul nu plateste de buna-voie, creditorul poate intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna-credinta prin care il poate constrange prin proces sasi execute obligatia, insa pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri, astfel: desemneaza si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul, dupa cum se numeste obligatie si dreptul de creanta al creditorului, iar sensul cu care este utilizat rezulta intotdeauna din context. Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care cele mai importante sunt 3: izvoarele, sanctiunea si numarul participantilor la raportul juridic obligational. Prima clasificare ne-a fost transmisa de Gaius, potrivit caruia obligatiile izvorasc fie ex contractum, fie ex delicto, adica fie din contracte, fie din delicte, spunand ca aceasta clasificare este fundamentala (summa divisio). Mai tarziu insa, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte, denumindu-le variae causarum figurae, adica alte izvoare de obligatii. Justinian ne-a transmis o clasificare quadripartita a izvoarelor de obligatii, preluata si in dreptul modern, potrivit lui obligatiile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte. Contractul este cel mai important izvor de obligatii. In zilele noastre, prin contract se intelege o conventie generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. Insa vechii romani considerau ca intelegerea sau conventia partilor poate genera obligatii numai daca este imbracata in anumite forme solemne, intrucat in epoca veche toate contractele romane au fost solemne. La romani, contractele se clasificau in functie de 3 criterii: sanctiunea, efectele si forma lor. In functie de sanctiunea lor, contractele se clasificau in contracte de drept strict si in contracte de buna-credinta. Contractele de drept strict erau interpretate de judecator ad literam, fara a lua in considerare intentia partilor sau vointa reala a lor, pe cand contractele de buna-credinta erau interpretate in scopul de a stabili care a fost intentia partilor. In functie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele unilaterale, una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte numai calitatea de debitor, iar la contractele bilaterale, ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor si pe cea de debitor. Cu timpul insa, jurisconsultii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte – acelea care se nasc unilaterale, dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Ex – contractul de depozit se naste unilateral, daca insa depozitarul face cheltuieli necesare pentru pastrarea lucrului pe cont propriu, atunci are dreptul sa ceara despagubiri, iar contractul devine bilateral.
Drept privat roman – Sem. II
Page 16
Emil Molcut 2014
In functie de forma lor, contractele sunt solemne si nesolemne. La contractele solemne, conventia partilor trebuie sa fie insotita de anumite conditii de forma, in functie de care se clasifica la randul lor in: contracte in forma religioasa, verbala, autentica si scrisa. Contractele solemne in forma religioasa sunt sponsio religiosa si iusiurandum liberti. Contractele in forma verbala sunt sponsio laica, stipulatiunea si dotis dictio. Contractul in forma autentica se numeste nexum, iar contractul in forma scrisa se numeste litteris. Contractele nesolemne sunt conventii care nu presupun respectarea unor conditii de forma si la randul lor se clasifica in 3 categorii: contracte reale, consensuale si nenumite. Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Exista 5 contracte reale: mutuum (imprumutul de consumatiune), fiducia, gajul, comodatul si depozitul. Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor care genereaza obligatii si sunt in numar de 4: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul. Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executara obligatiei de catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite, pentru una dintre parti, momentul incheierii contractului coincide cu momentul executarii obligatiei. Obligatiile izvorasc si din quasicontracte. Acest cuvant vine de la quasi ex contractum (ca si prin contracte), caci quasicontractele sunt fapte licite care genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractelor. Obligatiile izvorasc si din delicte, care sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care genereaza aceleasi efecte ca si delictele, prin urmare in dreptul roman nu dispunem de criterii de forma sau de fond pentru a distinge intre delicte si quasidelicte, caci conceptul de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a romanilor. In functie de sanctiunea lor, obligatiile se clasifica in civile si naturale. Obligatiile civile sunt sanctionate pe cale de actiune, astfel incat daca debitorul nu executa de bunavoie o obligatie civila, creditorul va intenta impotriva sa o actiune personala de drept strict sau de buna-credinta prin care il constrange pe cale judiciara sa-si execute obligatia. Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de exceptiune. Daca debitorul obligat conform dreptului natural nu-si executa obligatia de bunavoie, creditorul nu are actiune impotriva sa si nu-l poate constrange sa faca plata. Daca insa debitorul obligat natural face plata de bunavoie, el nu poata repeta, adica nu poate intenta cu succes actiunea in repetire pentru a cere restituirea platii pe care a facut-o, intrucat actiunea in repetire poate fi intentata cu succes numai de catre acela care a facut plata lucrului nedatorat. Aceasta actiune nu poate fi intentata cu succes de acela care a executat o obligatie. Daca totusi debitorul intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va apara
Drept privat roman – Sem. II
Page 17
Emil Molcut 2014
cu succes, opunandu-i debitorului exceptiunea lucrului datorat si platit. De aceea, jurisconsultii spuneau ca obligatiile naturale sunt sanctionate pe cale de exceptiune. In functie de numarul participantilor la raportul juridic obligational, obligatiile se clasifica in obligatii simple si obligatii cu pluralitate de subiecte. In definitia lui Justinian se arata cea mai simpla obligatie – aceea in care exista un singur creditor si un singur debitor, insa pe langa obligatiile simple, exista si obligatii complexe, dintre care unele sunt obligatii in care exista mai multi creditori sau mai multi debitori si pe care le denumim obligatii cu pluralitate de subiecte. Obligatiile cu pluralitate de subiecte in cazul carora partile se afla pe picior de egalitate se clasifica la randul lor in obligatii conjuncte si obligatii solidare. Obligatiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor, intrucat daca exista mai multi creditori, fiecare dintre ei va putea valorifica numai partea sa din creanta, iar daca sunt mai multi debitori, fiecare dintre ei va putea fi urmarit in justitie numai pentru partea sa din datorie, de unde rezulta ca la obligatiile conjuncte exista mai multe obiecte si un singur raport juridic obligational care se va stinge numai dupa ce ultimul dintre debitori isi va plati partea din datorie sau numai dupa ce si ultimul creditor isi va valorifica partea sa din creanta. La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte. Totusi partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia cu pluralitate de subiecte devenea solidara. In cazul obligatiilor coreale, daca exista mai multi creditori, oricare va putea valorifica intreaga creanta, iar daca sunt mai multi debitori, oricare dintre ei va putea fi tinut pentru intreaga datorie, de unde -> ca la obligatiile coreale avem un singur obiect si mai multe raporturi juridice obligationale, iar daca unul dintre debitori face plata, toate celelalte raporturi juridice obligationale se vor stinge din lipsa de obiect.
ELEMENTELE CONTRACTELOR Pentru ca un contract sa fie valabil, este necesar sa fie intrunite anumite elemente denumite elementele contractelor. Unele dintre acestea sunt esentiale, iar altele sunt accidentale. Elementele esentiale sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor, contractul nu se poate forma: obiectul, consimtamantul, capacitatea. Conceptul de obiect contractual este utilizat de romani cu 2 sensuri. In primul sens, obiectul se confunda cu efectele sale, adica cu obligatia. In al doilea sens, mai cuprinzator, obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei si consta fie in dare, fie in facere, fie in praestare. In legatura cu obiectul contractului, trebuie precizat ca la romani contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de obligatii, iar obligatiile izvorate din contracte erau executate prin alte acte juridice ulterioare, incat daca debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, era necesar sa se recurga la unul din modurile de transmitere a proprietatii.
Drept privat roman – Sem. II
Page 18
Emil Molcut 2014
Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte. Cuvantul consensio vine de la cum sentire, adica o parere comuna. In dreptul roman exista cauze care duc la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului si cauze care viciaza consimtantul. Cauzele de inexistenta sunt violenta fizica, neseriozitatea, eroarea. Violenta fizica ducea la inexistenta consimtantului deoarece victima se afla in imposibilitatea de a-si exprima vointa. Neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in imprejurari care exclud vointa persoanei de a se obliga. Eroarea este gresita intelegere a unor imprejurari. De regula, la romani eroarea nu afecta consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate, eroarea ducea la distrugerea lui: error in negotio, error in persona, error in corpore, error in substantia. Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului si apare atunci cand una dintre parti intentioneaza sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte crede ca este vorba despre alt contract. Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti. Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului. Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si sunt esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contractul. Viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci doar la posibilitatea anularii contractului pe cale indirecta. Ele sunt in numar de 2: teama si dolul. Teama consta in amenintarea cu un rau pentru a determina o anumita persoana sa incheie un contract. In epoca veche, violenta psihica nu afecta consimtamantul, intrucat o vointa constransa este totusi o vointa. Pe de alta parte, in epoca veche toate contractele romane se incheiau in anumite imprejurari care faceau iposibila violenta psihica. Mai tarziu insa, catre sfarsitul Republicii, au aparut contractele nesolemne, iar in noile imprejurari violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat in materia contractelor. De aceea a intervenit pretorul care a venit in sprijinul victimei violentei prin 2 mijloace procedurale: exceptio metus si actio metus. Exceptio metus era pusa la dispozitia victimei pentru a se apara cu succes in ipoteza in care autorul violentei psihice incerca sa-si valorifice dreptul de creanta dobandit sub imperiul amenintarilor. Actio metus era pusa la dispozitia victimei pentru a lua initiativa procesului in scopul de a obtine pe cale indirecta anularea contractului incheiat sub imperiul violentei psihice. Dolul consta in manopere dolosive (mijloace viclene) prin care una dintre parti o determina pe cealalta sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat spre sfarsitul Republicii prin actio de dolo si prin exceptio doli. Capacitatea a fost studiata la materia persoanelor. Drept privat roman – Sem. II
Page 19
Emil Molcut 2014
Elementele accidentale ale contractelor sunt denumite astfel deoarece sunt introduse in contract numai la initiativa partilor, iar contractul este incheiat in mod valabil chiar si in lipsa lor. In dreptul roman exista numeroase elemente accidentale, dintre care mai importante sunt termenul si conditia. Termenul este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Din aceasta definitie rezulta ca termenul este de 2 feluri. Astfel, evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv, iar evenimentul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Prin urmare, termenul suspensiv nu suspenda existenta dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa, in sensul ca dreptul de creanta se naste in momentul incheierii contractului, dar devine exigibil numai la indeplinirea termenului suspensiv. Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept. Evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se numeste conditie suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept se numeste conditie rezolutorie/extinctiva. Asadar, conditia suspensiva afecteaza chiar existenta dreptului de creanta, deoarece la contractele sub conditie suspensiva, dreptul de creanta nu se naste in momentul incheierii contractului, ci numai daca conditia este indeplinita, iar daca creditorul sub conditie suspensiva intenteaza actiunea inainte de indeplinirea conditiei, actiunea sa va fi respinsa, intrucat nu are obiect. Daca dupa indeplinirea conditiei suspensive, creditorul va intenta o noua actiune, noua actiune actiune va fi admisa.
EFECTELE OBLIGATIILOR Obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale. Efectul normal al obligatiilor consta in executarea lor, astfel incat creditorul sa-si poata valorifica dreptul de creanta, dar in legatura cu executarea obligatiilor trebuie sa se faca distinctie intre obligatiile contractuale si cele delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii, conform caruia res inter alios acta, aliis necque nocere neque prodesse potest – contractele incheiate intre unii, nici nu vatama, nici nu profita altora. Asadar contractele produc efecte numai intre parti, dar prin conceptul de parti trebuie sa intelegem persoanele care au incheiat contractul, succesorii si creditorii lor chirografari. Din acest principiu se desprind alte 3 principii: 1. Nulitatea stipulatiunii pentru altul 2. Nulitatea promisiunii pentru altul 3. Nereprezentarea in contracte (inlaturat cu timpul, macar in parte)
Drept privat roman – Sem. II
Page 20
Emil Molcut 2014
Stipulatiunea pentru altul. Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul s-a format in legatura cu utilizarile pe care le-a avut stipulatiunea in dreptul roman. Stipulatiunea este un contract verbal care se formeaza prin intrebare si raspuns si imbraca 2 forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru altul. Potrivit lui Gaius, in cazul stipulatiunii obisnuite, P il intreaba pe S “promiti sa-mi dai 100?”, iar S raspunde “promit”. Aceasta stipulatiune este valabila, intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele intre parti, pe cand la stipulatiunea pentru altul, P il intreaba pe S “promiti sa-i dai 100 lui Tertius?”, iar S raspunde “promit”. Aceasta stipulatiune este nula si fata de P, si fata de Tertius. Fata de P, ea este nula, intrucat acesta nu are interes in contract, dar este nula si fata de Tertius, intrucat acesta nu este parte in contract. Insa, stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic, spre ex. daca P are o creanta de 100 fata de S si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de S lui Tertius se sting simultan 2 obligatii. De aceea, romanii au creat un procedeu juridic prin care, desi stipulatiunea pentru altul ramane nula, ea devine executorie. Acest procedeu este denumit stipulatio poenae sau stipulatia unei penalitati. Dupa ce se incheie stipulatiunea pentru altul, se mai incheie o stipulatiune a penalitatii, ocazie cu care P il intreaba pe S “daca nu-i vei plati 100 lui Tertius, promiti sa-mi platesti mie 500?”, iar S raspunde “promit”. Aceasta stipulatiune a penalitatii este valabila, intrucat urmeaza sa-si produca efectele intre parti, iar daca nu executa stipulatiunea nevalabila, S va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca de 5 ori mai mult cu titlu de penalitate. Din acest motiv, S are tot interesul sa execute stipulatiunea nevalabila, care devine astfel executorie. Al doilea principiu care decurge din principiul general al relativitatii efectelor contractelor este cel al nulitatii promisiunii pentru altul. In cazul acesteia, P ii promite lui S ca Tertius ii va da 100. Aceasta promisiune este nula si fata de P, si fata de Tertius. Fata de P, este nula intrucat acesta nu a promis fapta sa. Ea este nula si fata de Tertius, intrucat Tertius n-a promis nimic. Dar si promisiunea pentru altul prezinta interes practic, motiv pentru care romanii i-au modificat forma, astfel incat sa devina valabila, caci potrivit formei modificate, P ii promite lui S ca va proceda de asa maniera incat sa-l determine pe Tertius sa-i plateasca 100, iar daca Tertius nu-i va plati lui S ceea ce i-a promis P, S il va chema in justitie cu succes pe P, intrucat de data aceasta, P a promis fapta sa. Al treilea principiu care decurge din principiul general al relativitatii este cel al nereprezentarii in contracte. Reprezentarea in contracte este procedeul juridic prin care un pater familias denumit reprezentat, se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant. Multa vreme, romanii nu au admis aceasta reprezentare, deoarece se opunea principiului relativitatii. Pe de alta parte, in epoca veche, in conditiile economiei naturale, contractele se incheiau foarte rar, astfel incat in practica nici nu se punea problema reprezentarii, dar spre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, odata cu dezvoltarea afacerilor in cadrul economiei de schimb, in mod frecvent, cetatenii romani erau interesati sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite. De aceea, romanii au initiat o serie de reforme prin care au admis mai intai reprezentarea imperfecta in contracte, iar mai apoi chiar si reprezentarea perfecta. In cazul reprezentarii perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, in sensul ca desi reprezentantul este acela care incheie contractul, Drept privat roman – Sem. II
Page 21
Emil Molcut 2014
reprezentatul devine fie creditor, fie debitor, iar la reprezentarea imperfecta, reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, astfel incat creditorul are 2 debitori. Daca intentioneaza sa-l urmareasca in justitie pe reprezentant, creditorul va intenta impotriva lui actiunea directa, iar daca intentioneaza sa-l urmareasca pe reprezentat, va intenta impotriva lui o actiune utila. In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte este activa si pasiva. Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea este activa, iar atunci cand reprezentantul are calitatea de debitor, reprezentarea este pasiva. Prin urmare, reprezentarea imperfecta este intotdeauna pasiva. Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu caracter alaturat pe care romanii il denumeau adiecticiae qualitatis. Acest sistem a aparut in legatura cu sporirea capacitatii juridice a fiului de familie. In epoca veche, fiul de familie nu putea incheia acte juridice in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater si cu conditia ca prin efectul acelor acte juridice situatia lui pater sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica sa devina creditor. Insa acest sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost unilaterale, deoarece numai in cazul acestora o parte are calitatea de creditor, iar cealalta de debitor. Ulterior au aparut contractele bilaterale in cazul carora ambele parti au simultan si calitatea de creditor si pe cea de debitor, astfel incat fiul de familie care incheia un contract nu-i putea face mai buna situatia lui pater fara sa i-o faca simultan mai rea. Iata de ce in acest stadiu de evolutie, pater familias nu mai putea pune in valoare calitatile fiului sau. De aceea, pretorul a intervenit si a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater, astfel incat creditorul avea 2 debitori: pe fiul de familie care se obliga in conformitate cu deptul civil si pe pater care se obliga potrivit dreptului pretorian, avand posibilitatea sa-l urmareasca fie pe fiu prin actiunea directa, fie pe pater prin actiunea cu caracter alaturat care avea o formula redactata cu transpozitiune. In intentio a formulei era mentionat numele fiului, iar in condemnatio era mentionat numele lui pater, intrucat el participa la proces. Cele 5 actiuni cu caracter alaturat sunt: Actio quod iussu era data de pretor impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa incheie un anumit contract. Actio exercitoria era data impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert maritim. Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert pe uscat. Actio de peculio et de in rem verso inseamna actiune cu privire la peculiu si la castig si era data impotriva lui pater atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile aflate in peculiul sau fara stirea si fara aprobarea lui pater familias. Actio tributoria se dadea impotriva lui pater atunci cand fiul exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, desi acesta cunoscuse si tolerase acele acte de comert. Drept privat roman – Sem. II
Page 22
Emil Molcut 2014
Prin aceste actiuni cu caracter alaturat s-au intrunit unele din conditiile necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce pater se obliga printr-un contract pe care nu l-a incheiat el insusi, ci fiul. Totusi, nu sunt intrunite toate conditiile necesare reprezentarii, deoarece sistemul actiunilor cu caracter alaturat functioneaza numai in relatiile dintre pater si fillius, el nu functioneaza si in relatiile dintre doi patres familae. De aceea, pretorul a facut un pas mai departe si a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat. In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat, insa nu se aplica pe scara generala (la toate contractele), ci numai la acele contracte care au fost incheiate in legatura cu un comert pe mare sau pe uscat. Din acest motiv au intervenit jurisconsultii, care pe cale de interpretare au creat o noua actiune denumita actio quasi institoria, actiune care era data impotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un contract, indiferent in ce domeniu. In acest stadiu, reprezentarea in contract se aplica la scara generala (la toate contractele), dar numai in forma imperfecta, de vreme ce si reprezentatul si reprezentantul sunt debitori, iar creditorul poate intenta impotriva reprezentantului actiunea directa, iar impotriva reprezentatului actio quasi institoria care este o actiune utila. Cu timpul insa, sub influenta dreptului egiptean, romanii au admis si reprezentarea perfecta in contracte, dar numai in 3 cazuri. Spre exemplu, romanii au admis reprezentarea perfecta activa in cazul reprezentantului insolvabil, deoarece in sistemul nereprezentarii, daca reprezentantul era imputernicit sa valorifice o creanta, acea creanta intra in patrimoniul sau, urmand ca prin acte distincte, acesta sa transmita valoarea acele creante asupra reprezentatului. Daca insa acesta devenea insolvabil, el era supus executarii silite asupra bunurilor de catre creditorii sai, intre care si reprezentatul. Iar intrucat acesta venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului, nu-si putea valorifica dreptul de creanta integral, ci numai in parte. De aceea s-a admis ca ori de cate ori reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau, ci sa treaca direct in patrimoniul reprezentatului, iar astfel s-a realizat reprezentarea perfecta activa.
SISTEMUL NOXALITATII SI ACTIUNILE NOXALE In materie contractuala, fiul de familie are o capacitate limitata de a se obliga, pe cand in materie delictuala, acesta are o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, in sensul ca el raspunde personal pentru delictul comis. Insa aceasta raspundere a fiului de familie, desi este proprie, are loc in conditii speciale, intrucat acesta nu are patrimoniu, iar aceasta raspundere proprie, dar in conditii speciale, a functionat in 2 sisteme denumite sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale. In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea 2 posibilitati: prima era sa-l abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului, pentru ca aceasta sa-si poata exercita dreptul de razbunare; a doua era ca pater sa-i plateasca victimei o suma de bani in vederea rascumpararii dreptului de razbunare asupra victimei. Insa la un moment dat s-a constatat ca pater familias nu are si a treia posibilitate, aceea de a face dovada nevinovatiei presupusului delincvent.
Drept privat roman – Sem. II
Page 23
Emil Molcut 2014
De aceea, au fost create actiunile noxale. Actiunea noxala era intentata de victima delictului impotriva lui pater familias al presupusului delincvent pentru a verifica daca acesta intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei fiului. Insa pater nu era obligat sa se judece, iar daca nu accepta sa se judece se recurgea la sistemul noxalitatii. Daca pater accepta insa sa se judece si pierdea procesul, neputand face dovada nevinovatiei presupusului delincvent, se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada nevinovatiei fiului sau, atunci acesta era exonerat de raspundere. Pentru intentarea actiunilor noxale erau necesare anumite conditii. In primul rand, era necesar sa fie vorba despre un delict privat, deoarece numai acestea puteau fi rascumparate pecuniar. In al doilea rand, era necesar ca presupusul delincvent sa se afle sub puterea aceluiasi pater familias in intregul interval de timp cuprins intre momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio, intrucat daca in acel interval de timp fiul de familie trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia sa intenteze o alta actiune impotriva noului pater, intrucat raspunderea nu apasa asupra lui, ci asupra fiului, iar pater era chemat in justitie pentru ca fiul sau nu avea bunuri proprii. De aceea romanii spuneau noxa caput sequitur – delictul il urmeaza pe delincvent. In al treilea rand, era necesar ca victima delictului sa nu-l fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciodata in intervalul de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii in justitie, deoarece daca l-ar fi avut sub puterea sa pe acesta in respectivul interval de timp, si-ar fi putut exercita dreptul de razbunare, iar daca nu si-l exercita inseamna ca a renuntat la el, iar daca a renuntat la acesta, inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala, deoarece aceasta nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare.
EFECTELE ACCIDENTALE ALE OBLIGATIILOR Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in neexecutarea lor, iar in legatura cu acestea, romanii au creeat 6 figuri juridice: cazul fortuit, forta majora, mora, culpa, dolul si custodia, astfel incat acela care nu-si executa obligatia se incadreaza in una din cele 6 tipuri juridice. In unele cazuri, cel ce nu-si executa obligatia trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutare, pe cand in alte cazuri acela care nu-si executa obligatia fara vina va fi exonerat de raspundere, neplatind despagubiri. Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei, cu toate ca debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Prin urmare, cazul fortuit ar putea fi prevenit daca debitorul ar lua masuri exceptionale de paza. De regula insa, debitorul nu este obligat sa ia asemenea masuri si de aceea, tot de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia cazului fortuit. Forta majora este evenimentul neprevazut si de nestavilit care face imposibila executarea obligatiei. Prin urmare, forta majora nu poate fi prevenita indiferent de masurile de paza luate. De aceea, debitorul va fi exonerat de raspundere intotdeauna pentru interventia fortei majore, cu Drept privat roman – Sem. II
Page 24
Emil Molcut 2014
precizarea ca debitorul este exonerat de raspundere numai daca datoreaza un lucru individual determinat, nu si daca datoreaza un lucru de gen, intrucat genera non pereunt. Mora inseamna intarziere vinovata si imbraca 2 forme: mora debitoris si mora creditoris. Mora debitoris este intarzierea vinovata a debitorului, iar pentru ca debitorul sa fie pus in intarziere este necesar ca datoria sa fie scadenta si sa nu fie platita din vina sa. In vremea lui Justinian s-a mai cerut si o somatie de plata din partea creditorului, denumita interpellatio. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis (perpetuarea obligatiilor), ceea ce inseamna ca din momentul punerii sale in intarziere, debitorul raspunde in mod obiectiv si trebuie sa ia masuri exceptionale de paza, caci debitorul pus in intarziere nu poate sa invoce interventia cazului fortuit. Mora creditoris este intarzierea vinovata a creditorului care refuza sa primeasca plata, cu toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele prevazute in contract. Daca debitorul constata cu martori refuzul creditorului de a primi plata, poate abandona lucrul datorat intr-un loc public, cu efectul ca datoria sa se stinge. Culpa imbraca la romani 2 forme: culpa delictuala si culpa contractuala. Culpa delictuala este denumita ci culpa aquiliana. Pentru ca delincventul sa se gaseasca in culpa, el trebuie sa comita un fapt ilicit cauzator de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda, de unde rezulta ca fapta ilicita este aceea care genereaza raportul juridic obligational. Iata de ce vechii jurisconsulti afirmau ca la culpa delictuala, vinovatia este aceea care creeaza obligatia, iar vinovatia delincventului se poate manifesta sub forma intentiei, a neglijentei sau a neindemanarii, pe cand culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract, vinovatie care se manifesta dupa nasterea obligatiei, in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in care obligatia trebuie sa fie executata. Vinovatia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma neindemanarii, nu si sub forma intentiei (la culpa contractuala, vinovatia debitorului nu se poate manifesta sub forma intentiei). In vremea lui Justinian, s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa levis. Culpa lata este o neglijenta grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent administrator, pe cand culpa levis este o neglijenta mai usoara, care la randul ei poate fi apreciata fie in abstracto, fie in concreto, apreciere pe care judecatorul o face prin comparatii, astfel: la aprecierea in abstracto a culpei levis, judecatorul compara comportarea debitorului fata de bunul datorat cu comportarea unui bun administrator, in timp ce la aprecierea in concreto a culpei levis, judecatorul compara comportarea debitorului fata de bunul datorat cu felul in care isi administreaza bunurile proprii. Pentru debitor este mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis, deoarece ori de cate ori va comite cea mai mica neglijenta, el va fi gasit in culpa, caci un bun administrator nu este neglijent, pe cand la aprecierea in concreto, debitorul va fi gasit in culpa numai daca este neglijent fata de bunul datorat, dar este diligent cu bunurile sale. Daca insa debitorul este neglijent si fata de bunurile sale, nu mai este gasit in culpa. Fireste, judecatorul va face aprecierea in abstracto sau in concreto nu din proprie initiativa, ci pe baza dispozitiilor din legi.
Drept privat roman – Sem. II
Page 25
Emil Molcut 2014
Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma intentiei, in sensul ca acesta distruge cu buna-stiinta bunul datorat. De aceea, raspunderea debitorului pentru dol este mai grava decat cea pentru culpa, dovada ca debitorul raspunde pentru dol si la contracte in care are un interes, si la contracte in care nu are un interes. Pentru culpa insa, debitorul va raspunde numai la contractele in care are un interes. Custodia este o forma de raspundere obiectiva, in sensul ca debitorul care isi asuma raspunderea pentru custodia nu poate sa invoce interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. La origine, raspundeau pentru custodia numai hotelierii si corabierii, dar mai tarziu raspunderea obiectiva s-a extins si asupra altor debitori. Spre ex, comodatarul raspundea in epoca clasica pentru custodia. Daca debitorul nu-si executa obligatia si este pus in intarziere, este gasit in culpa, a comis un dol sau raspunde pentru custodia, inseamna ca nu si-a executat obligatia din vina sa si ca trebuie sa plateasca despagubiri pentru neexecutare, denumite daune interese, care sunt de 2 feluri: daune interese judecatoresti si daune interese conventionale. Daunele interese judecatoresti sunt stabilite de judecator cu ocazia solutionarii cauzei. Acestea pot fi stabilite in mod obiectiv si in mod subiectiv, astfel: atunci cand debitorul nu-si executa obligatia de a-i remite creditorului un lucru individual determinat, judecatorul va face o apreciere obiectiva a daunelor interese si il va condamna pe debitor sa plateasca valoarea acelui lucru, pe cand daca debitorul nu-si executa obligatia de facere (prestarea a unui serviciu), atunci judecatorul va face o apreciere subiectiva a daunelor interese si va tine cont atat de paguba efectiva suferita de creditor prin neexecutarea obligatiei, cat si de castigul de care a fost privat prin neexecutarea acelei obligatii. Paguba efectiva suferita de creditor este denumita damnum, iar castigul de care a fost privat este denumit lucrum. Pornind de la cei 2 termeni, glosatorii au creeat expresiile damnum emergens si lucrum cesans. Damnum emergens inseamna paguba care se arata, iar lucrum cesans inseamna castigul care lipseste. Acesti termeni sunt folositi si in ziua de azi, cu acelasi sens. Daunele interese conventionale erau stabilite prin conventia partilor, caci dupa ce se incheia contractul prin care debitorul isi asuma o anumita obligatie, se mai incheia un contract denumit stipulatia unei penalitati, prin care partile stabileau ce suma de bani trebuie sa plateasca debitorul daca nu-si va executa obligatia din vina sa. Judecatorul se marginea sa verifice daca debitorul nu si-a executat obligatia din vina sa, iar daca se convingea ca este vinovat de neexecutare, il condamna sa plateasca suma stabilita prin stipulatie.
Drept privat roman – Sem. II
Page 26
STINGEREA OBLGATIILOR
Emil Molcut 2014
Asa cum am vazut la materia bunurilor, drepturile reale sunt in principiu perpetue, in sensul ca nu se sting prin exercitare, ci se consolideaza, pe cand drepturile de creanta sunt prin excelenta temporare, de vreme ce se sting prin exercitare (valorificare). La romani, existau moduri voluntare de stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare. Modurile voluntare sunt denumite astfel, intrucat presupun manifestarea de vointa a partilor si sunt in numar 5: plata, darea in plata, novatiunea, compensatiunea si remiterea de datorie. Plata (solutio) este modul firesc de stingere a obligatiilor. Pentru ca plata sa fie executata in mod valabil, este necesar sa fie intrunite anumite conditii: 1. Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana, intrucat de regula, pe creditor nu-l intereseaza cine plateste, ci sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi, in 2 cazuri plata poate fi facuta numai de debitor: atunci cand acesta se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru, precum si in cazul obligatiilor contractate intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exceptionale ale debitorului (ex. un pictor). 2. Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi legal sau conventional. Reprezentantul legal este tutorele, iar reprezentantul conventional este mandatarul. Daca plata este facuta unui pupil fara auctoritatis tutoris, plata este valabila, dar nu este si liberatorie, astfel incat debitorul poate fi constrans sa mai plateasca o data. 3. Plata trebuie sa fie integrala, astfel incat debitorul nu poate plati in rate fara aprobarea expresa a creditorului. 4. Locul platii se stabileste de regula prin contract. Daca nu se stabileste astfel, el se deduce din natura obligatiei. Daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei, plata poate fi facuta oriunde, cu conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Jurisconsultii spuneau ca locul cel mai potrivit este domiciliul debitorului, iar daca acesta datora un lucru individual determinat, creditorul trebuia sa se prezinte la domiciliul acestuia pentru a-i cere plata, iar daca debitorul nu platea la scadenta, actiunea se intenta la domiciliul acestuia: actor sequitur forum rei. 5. Daca debitorul are mai multe datorii succesive fata de acelasi creditor si face o singura plata, se pune problema imputatiei platii, adica se ridica intrebarea “care dintre datorii se stinge prin plata facuta?”. Daca debitorul precizeaza ce datorie intentioneaza sa stinga, nu exista complicatii. Daca insa acesta nu precizeaza, atunci se va stinge datoria cea mai oneroasa. Este considerata oneroasa datoria care produce cele mai mari dobanzi. 6. Proba platii se facea la origine cu martori sau prin juraminte. Mai tarziu insa, in dreptul clasic, romanii au facut proba platii si prin inscrisuri, denumite chitante. Acele chitante erau redactate fie in mod obiectiv, fie in mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, care utiliza formula solemna “a spus ca are – habere se dixit”, insa acele chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile celor 7 martori, pe cand chitantele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor care utiliza formula “am scris ca am primit”. Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor. Drept privat roman – Sem. II
Page 27
FORMA PLATII
Emil Molcut 2014
In dreptul vechi, forma platii a fost guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor. Conform acestuia, obligatia se stinge prin utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar intrebuintat in sens invers. Prin urmare, daca obligatia se naste dintr-un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns, ea se va stinge tot prin intrebare si raspuns, caci potrivit lui Gaius, in vederea nasterii obligatiei, P il intreaba pe S: “promiti sa-mi dai 100?”, iar S raspunde “promit”. Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga, S il intreaba pe P: “ai primit ceea ce ti-am promis?”, iar P raspunde “am primit”, astfel stingandu-se obligatia chiar daca nu s-a facut plata efectiva. Daca s-a facut plata efectiva, dar nu s-a utilizat forma corespunzatoare cerintelor principiului simetriei, obligatia nu se stinge.
NOVATIUNEA Este un mod de stingere a obligatiilor care se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua, inlocuire denumita novarea obligatiei si realizata fie prin stipulatiune, fie prin contractul litteris, de unde rezulta ca novatiunea nu avea o forma proprie, in sensul ca stipulatiunea si contractul litteris nu s-au creeat in vederea novarii unei obligatii, ci in alte scopuri, dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pentru realizarea novatiunii. De aceea, jurisconsultii spuneau ca nu exista novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita cu o obligatie izvorata din alt contract consensual, ci numai cu o obligatie izvorata din stipulatiune sau din contractul litteris. Pentru ca novatiunea sa fie valabila, sunt necesare anumite conditii: o obligatie veche, o obligatie noua, acelasi obiect, un element nou si intentia de a nova. Obligatia veche nu presupune conditii speciale. Obligatia noua este intotdeauna o obligatie de drept strict si de riguroasa interpretare, intrucat stipulatiunea si contractul litteris sunt contracte de drept strict. De asemenea, novatiunea presupune idem debitum (acelasi obiect), intrucat daca noua obligatie ar avea alt obiect, nu s-ar realiza o novatiune, ci s-ar naste o obligatie noua alaturi de cea veche. Nu intamplator jurisconsultii clasici spuneau ca prin novatiune, obiectul vechii obligatii este transmis in noua obligatie. Totusi, in dreptul pretorian s-a admis cu titlu de exceptie si novatiunea cu schimbare de obiect. Novatiunea presupune si aliquid novi (un element nou), iar in legatura cu acesta, trebuie sa distingem intre novatiunea realizata intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de creditor/debitor. Daca novatiunea se realizeaza intre aceleasi persoane, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei conditii sau in suprimarea lor, iar daca se realizeaza novatio inter novas personas, elementul nou va consta fie in schimbarea debitorului, fie in schimbarea creditorului. La novatiunea cu schimbare de debitor nu este necesar si consimtamantul vechiului debitor, intrucat plata poate fi facuta de oricine. Daca insa se realizeaza o novatiune cu schimbare de creditor, atunci este Drept privat roman – Sem. II
Page 28
Emil Molcut 2014
necesar si consimtamantul vechiului creditor, deoarece in spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta, iar dreptul de creanta nu poate fi transmis de la vechiul creditor la noul creditor fara stirea sa. Intentia de a nova (animus novandi) se deducea in epoca veche din forma stipulatiunii sau a contractului litteris, deoarece ori de cate ori se utilizau in vederea novarii unei obligatii, acestea aveau o forma speciala din care rezulta intentia partilor de a nova obligatia. Mai tarziu, odata cu decaderea formalismului in materie contractuala, intentia partilor de a nova era prezumata. Justinian a cerut totusi partilor sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.
COMPENSATIUNEA Se realizeaza prin cumpanirea a 2 creante si datorii reciproce, astfel incat executarea sa poarte numai asupra diferentei, ceea ce presupune ca 2 persoane trebuie sa aiba in acelasi timp una fata de alta si calitatea de creditor, si pe cea de debitor. Daca P are o creanta de 100 fata de S, iar S are o creanta de 50 fata de P, prin efectuarea compensatiunii S plateste diferenta de 50 si astfel se sting ambele obligatii. De aceea Modestin spunea compensatio est debiti et crediti inter se contributio – compensatiunea este scaderea unor datorii si creante unele din altele. La romani, compensatiunea era de 2 feluri: compensatiunea conventionala si compensatiunea judiciara. Cea conventionala se realiza prin conventia partilor si nimic nu se opunea ca partile sa compenseze creantele si datoriile reciproce din proprie initiativa, pe cand cea judiciara era facuta de judecator cu ocazia judecarii procesului, desi in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor si nu existau exceptiuni, compensatiunea judiciara nu a fost posibila, intrucat se opunea principiul unitatii de chestiune, potrivit caruia in acelasi proces numai reclamantul poate sa isi valorifice pretentiile, iar daca paratul are si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuie sa declanseze alt proces. Cu toate acestea, in mod exceptional, in 2 cazuri, s-a admis compensatiunea judiciara chiar si in epoca veche, iar la inceputul epocii clasice a fost admisa compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din acelasi contract de buna-credinta. Imparatul Marc Aureliu a initiat o reforma prin care a devenit posibila compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de drept-strict. Reforma lui Marc Aureliu se baza pe ideea ca acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol. Spre ex, daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul are la randul lui o creanta de 50 fata de reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula actiunii exceptia de dol, intrucat reclamantul vrea sa-l insele, pretinzand ceea ce trebuie sa restituie. Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua, judecatorul in calitatea de sclav al formulei verifica daca exceptiunea este intemeiata si constata ca este, astfel incat va pronunta o sentinta de absolvire, deoarece in procedura formulara exceptiunile au caracter absolutoriu, astfel incat reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. El pierde procesul intrucat exceptiunea de dol este intemeiata si are caracter absolutoriu, iar creanta o pierde integral in virtutea efectului extinctiv al lui litis contestatio. Iata de ce reclamantul care nu face compensatia din proprie initiativa pierde tot. Asa se face ca acesta are tot interesul sa faca o compensatie si sa ceara numai diferenta. Drept privat roman – Sem. II
Page 29
Emil Molcut 2014
Mai tarziu s-a admis compensatiunea judiciara si in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, bilaterale si de buna-credinta, iar in vremea lui Justinian, compensatiunea s-a aplicat pe scara generala.
REMITEREA DE DATORIE Iertarea de datorie se putea face prin moduri civile si prin moduri pretoriene. Modurile civile prin care se realiza iertarea de datorie sunt aplicatiuni ale principiului simetriei si sunt in numar de 3: solutio per aes et libram, acceptilatio verbis, acceptilatio litteris. Solutio per aes et libram inseamna plata prin arama si balanta si se aplica in vederea stingerii acelor obligatii nascute din mancipatiunea fiduciara, ceea ce presupune prezenta partilor, a lui libripens, a celor 5 martori si a balantei de arama. In acest cadru, debitorul afirma prin cuvinte solemne ca a facut plata, cu toate ca in realitate nu platise nimic, dar datoria se stinge intrucat sunt respectate formele solemne care decurg din principiul simetriei. Acceptilatio verbis este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele verbale care se incheie prin intrebare si raspuns, de vreme ce, asa cum spune Gaius, obligatia izvorata dintr-un contract incheiat prin intrebare si raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns. Acceptilatio litteris este aplicarea principiului simetriei la obligatiile care izvorasc din contractele incheiate in forma scrisa, caci obligatia nascuta dintr-un contract incheiat in forma scrisa se va stinge la fel, desi nu se face plata efectiva. Modurile pretoriene de stingere a obligatiilor sunt: pactum de non petendo si contrarius consensus. Pactum de non petendo (pactul pentru ca sa nu ceara) este o simpla conventie a partilor prin care creditorul declara ca il iarta pe debitor de datorie. Daca dupa incheierea conventiei creditorul il cheama totusi in justitie pe debitor, acesta se va apara cu succes, opunandu-i creditorului exceptio pacti de non petendo, prin care actiunea creditorului este paralizata. Contrarius consensus este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din simpla conventie a partilor, caci acestea se sting tot prin simpla conventie.
MODURI NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGATIILOR Asa cum spuneam, obligatiile se sting si prin moduri nevoluntare, care sunt denumite astfel intrucat nu presupun manifestarea de vointa a partilor si sunt in numar de 5: imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio si prescriptia extinctiva. Imposibilitatea de executare apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina sa, fie prin interventia cazului fortuit, fie prin forta majora. Prin urmare, problema imposibilitatii de executare nu se poate pune atunci cand debitorul datoreaza un bun de gen, intrucat genera non pereunt.
Drept privat roman – Sem. II
Page 30
Emil Molcut 2014
Confuziunea inseamna intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti, fie prin mostenirea debitorului de catre creditor, fie prin mostenirea creditorului de catre debitor. Unele precizari sunt necesare la obligatiile cu pluralitate de subiecte. Daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal, se va stinge si datoria garantului. Daca insa creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge. Daca partile se afla pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre obligatiile conjuncte si cele coreale. La obligatiile conjuncte (divizibile), daca creditorul il mosteneste pe unul dintre codebitori, se va stinge numai datoria acelui debitor, iar ceilalti vor ramane si pe mai departe obligati pentru partea lor din datorie. La obligatiile coreale, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, toti ceilalti codebitori vor ramane obligati pentru tot, in sensul ca oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie. Moartea ducea la stingerea obligatiilor in epoca veche, deoarece in conceptia vechilor romani, obligatia este reflexul juridic al ideii de razbunare, iar dreptul de razbunare nu se poate transmite urmasilor. Cu timpul insa, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca datoriile si creantele pot fi transmise la mostenitori. Totusi, urme ale stravechii conceptii au supravietuit chiar si in epoca clasica, dovada ca datoriile si creantele izvorate din delictele de vatamare corporala au ramas intransmisibile, intrucat aceste delicte, spuneau jurisconsultii, vindictam spirantes (respira razbunare). Capitis deminutio se refera numai la cazul adrogatiunii. Adrogatiunea este actul juridic prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant. Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris si nu mai are patrimoniu propriu, caci bunurile sale trec in patrimoniul adrogantului. Insa datoriile adrogatului nu sunt preluate de adrogant pentu ca se opune principiul relativitatii, in sensul ca intre creditorii adrogatului si adrogant nu s-a incheiat niciun contract, astfel incat creditorii adrogatului nu-si mai pot valorifica drepturile de creanta. Considerand si de data aceasta ca solutia este inechitabila, pretorul a creat o restitutio in integrum ob capitis deminutionem prin care actul adrogatiunii a fost desfiintat, dar numai in raporturile dintre adrogat si creditorii sai. Astfel, acestia isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si numai daca mai ramaneau bunuri, acestea treceau in patrimoniul adrogantului. Prescriptia extinctiva. Asa cum se stie, trecerea timpului afecteaza fizionomia drepturilor patrimoniale, iar efectul pe care aceasta trecere il are asupra drepturilor patrimoniale se numeste prescriptie. Atunci cand prin trecerea timpului, o stare de fapt se transforma in drept patrimonial, prescriptia este achizitiva, iar atunci cand prin trecerea timpului se stinge un drept, prescriptia este extinctiva. In epoca veche, nu s-a pus problema prescriptiei extinctive, deoarece obligatiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei, dar dupa legea Aebutia au aparut si contracte sanctionate prin actiuni pretoriene, iar obligatiile izvorate din astfel de contracte se stingeau daca nu erau valorificate in termen de 1 an, de vreme ce actiunile pretoriene figurau in edictul pretorului care era valabil pe termen de 1 an. In dreptul postclasic a fost introdusa prescriptia extinctiva generala de 30 de ani, astfel incat dreptul de creanta care nu era valorificat in termen de 30 de ani de la scadenta se stingea prin efectul prescriptiei extinctive generale. Drept privat roman – Sem. II
Page 31
TRANSMITEREA OBLIGATIILOR
Emil Molcut 2014
Multa vreme romanii nu au admis ideea de transmitere a obligatiilor, dar la un moment dat, acestea au inceput sa ocupe locul central in patrimoniul cetateanului roman si din acel moment, transmiterea obligatiilor a devenit o necesitate, iar de aceea romanii au creeat o serie de procedee juridice prin care s-a realizat transmiterea drepturilor de creanta precum si a datoriilor. Transmiterea creantelor este denumita cesiune de creante. Acela care transmite dreptul de creanta este denumit cedant sau cedent, cel ce dobandeste creanta este denumit cesionar, iar debitorul este denumit debitor cedat. La origine, cesiunea de creante s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor, dar in acest caz nu se realizeaza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta, de vreme ce prin novatiune o obligatie veche este inlocuita cu una noua, astfel incat cesionarul nu dobandeste acelasi drept, ci un drept nou decurgand din noua obligatie. In al doilea rand, prin novatiune, accesoriile vechii obligatii se sting, adica se sting si garantiile si exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandeste o creanta mai putin sigura. In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se poate realiza fara consimtamantul debitorului care trebuie sa se oblige fata de noul creditor. Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la mandatul judiciar pe care l-au adaptat de asa maniera incat sa poata fi utilizat si in vederea realizarii cesiunii de creante. Avem in vedere faptul ca la mandatul judiciar obisnuit, mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l cheme in justitie pe debitor si sa valorifice prin proces dreptul de creanta, dupa care mandatarul are obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului, ceea ce inseamna ca mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul mandantului. Pentru a se realiza cesiunea de creanta prin mandatul judiciar, romanii au creat un mandat judiciar in interesul mandatarului pe care l-au denumit mandatum in rem suam, adica mandatul in propriu interes. La acest tip de mandat, mandatarul nu mai are obligatia de a transmite valoarea creantei asupra mandantului, ci o pastreaza pentru sine. Astfel, mandantul are calitatea de cedant, iar mandatarul are calitatea de cesionar. Mandatul in rem suam a cunoscut o evolutie in 3 faze: sistemul cesiunii de actiuni, sistemul actiunilor utile, sistemul perfectionat prin reforma lui Justinian. In prima faza, cedantul il imputerniceste pe cesionar sa intenteze actiunea impotriva debitorului, ceea ce inseamna ca in acest stadiu nu se face propriu-zis o cesiune a dreptului de creanta, ci numai o cesiune a actiunii in justitie, iar dreptul cesionarului de a intenta acea actiune izvoraste din contractul de mandat care este prin excelenta revocabil, iar daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai are temei juridic pentru a intenta actiunea. De aceea s-a trecut la faza a II-a in care din momentul incheierii contractului de mandat, cesionarul dobandeste o actiune proprie care nu mai depinde de soarta mandatului, actiune denumita utila. In acest stadiu, debitorul are 2 creditori (cedantul si cesionarul), caci cedantul poate intenta impotriva debitorului actiunea directa, iar cesionarul are la dispozitie o actiune utila, insa daca cedantul
Drept privat roman – Sem. II
Page 32
Emil Molcut 2014
intenteaza actiunea directa si valorifica dreptul de creanta, actiunea utila a cesionarului ramane fara obiect. Din acest motiv s-a trecut la faza a III-a, marcata de reforma imparatului Justinian, conform careia din momentul in care cesionarul il someaza pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge numai daca ii plateste lui. Din acel moment, mandatul in rem suam a devenit un procedeu juridic perfect elaborat in vederea realizarii cesiunii de creante.
GARANTII Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a-i pune la adapost pe creditori fata de consecintele eventualei insolvabilitati a debitorilor si sunt de 2 feluri: garantii personale si garantii reale. Garantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alatura debitorului principal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal, iar daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama garantului. Cea mai veche garantie personala este o aplicatiune a contractelor in forma verbala si poarta denumirea de sponsio, deoarece la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin verbul spondeo, caci dupa ce se incheie contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai incheie un contract intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul il intreabe pe garant “idem dari spondes?”, iar garantul raspunde “spondeo”. Garantul care se obliga prin pronuntarea verbului spondeo, este denumit sponsor, dar in conceptia vechilor romani, verbul spondeo avea vocatia speciala de a atrage gratia zeilor Romei si prin urmare putea fi pronuntat numai de cetatenii romani. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii au avut interesul ca si peregrinii sa poata deveni garanti si de aceea s-a creat o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin verbul fidepromito, verb care era accesibil si peregrinilor. Aceasta noua garantie a fost denumita fidepromisio, iar garantul a fost denumit fidepromisor. Dar multa vreme situatia garantilor a fost ingrata. In primul rand, deoarece creditorul putea sa-l urmareasca mai intai pe garant, iar daca garantul platea, nu dispunea de mijloace juridice pentru a se intoarce impotriva debitorului principal si prin urmare nu se putea despagubi pentru plata facuta. In al doilea rand, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea fi urmarit pentru intreaga datorie si daca platea nu se putea intoarce impotriva cogarantilor si nu le putea cere partea contributiva din datorie. De aceea, garantii au protestat pana cand, spre sfarsitul Republicii, romanii au adoptat 4 legi favorabile garantilor, dintre care 2 sunt mai importante: Legea Publilia a prevazut ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva debitorului principal pentru a se despagubi, iar legea Furia de Sponsio cuprinde 2 dispozitii. Potrivit primei dispozitii, daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept in momentul scadentei intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu solvabili. Potrivit celei de-a doua dispozitii, datoriile contractate Drept privat roman – Sem. II
Page 33
Emil Molcut 2014
de sponsori si de fidepromisori in Italia se sting daca nu sunt valorificate in 2 ani de la scadenta. Aceasta dispozitie este favorabila garantilor, deoarece creditorii aveau interesul sa isi valorifice creantele cat mai repede, astfel prevenindu-se acumularea de dobanzi prin trecerea timpului. Fata de avantajele reale create prin cele 4 legi, a venit randul creditorilor sa protesteze, spunand ca afacerile lor sunt tot mai nesigure, si de aceea a fost creata spre sfarsitul republicii o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns,cu particularitatea ca la intrebarea creditorului, garantul raspundea prin verbul “fideiubeo”. Aceasta garantie a fost denumit fideiusio, iar garantul a fost denumit fideiusor. Fireste, intre fideuiusio si vechile garantii personale exista anumite deosebiri. In primul rand, prin sponsio si prin fidepromisio puteau fi garantate numai obligatiile izvorate din contracte verbale, pe cand prin fideiusio se putea garanta orice obligatie. In al doilea rand, obligatiile lui sponsor si ale lui fidepromisor nu treceau la mostenitori, pe cand obligatiile lui fideiusor treceau asupra mostenitorilor. In al treilea rand, intrucat fideiusio a aparut dupa adoptarea celor 4 legi, dispozitiile acelor legi nu i se aplicau, incat garantul care platea nu se putea intoarce impotriva debitorului principal, iar daca erau mai multi garanti, cel care platea tot, nu se putea intoarce impotriva cogarantilor. De aceea, fideiusorii au cerut sa li se aplice si lor dispozitiile din cele 4 legi, ceea ce nu s-a intamplat. Totusi, in decursul timpului au fost create 3 beneficii pentru fideiusor (beneficiile sunt drepturi acordate in mod exceptional). Este vorba despre beneficiul de cesiune de actiuni, beneficiul de diviziune si beneficiul de discutiune. Beneficiul de cesiune de actiuni este creatia jurisconsultilor. Potrivit acestuia, garantul care reclama in fata pretorului ca este dispus sa faca plata, are dreptul de a-i cere creditorului sa-i transmita toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal, pentru ca intentand acele actiuni impotriva debitorului principal sa se poata despagubi. Daca creditorul ii ceda garantului acele actiuni, acesta platea, iar litigiul se stingea. Daca insa creditorul nu voia sa-i cedeze garantului acele actiuni, acesta ii cerea pretorului sa introduca in formula o exceptiune de dol. Pretorul introduce exceptiunea in formula, dupa care se trece la faza a II-a, in care judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca este, pronunta sentinta de absolvire, incat creditorul pierdea si procesul si creanta. De aceea, ori de cate ori garantul declara ca este dispus sa faca plata, creditorul avea tot interesul sa ii cedeze actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal. Insa unele complicatii puteau sa apara atunci cand creditorul isi garanta creanta si printr-o garantie personala si printr-o ipoteca. Daca prefera sa valorifice garantia personala, garantul ii cerea sa-i transmita actiunea ipotecara, pentru ca intentand actiunea ipotecara impotriva debitorului principal, sa se poata despagubi. In practica, dupa ce garantul platea, constata ca actiunea ipotecara a ramas fara obiect, deoarece ipoteca este un drept accesor care se stinge odata cu creanta pe care o garanteaza. Or, in ipoteza prezentata, ipoteca s-a stins prin plata facuta de garant. Iata de ce in asemenea cazuri, Drept privat roman – Sem. II
Page 34
Emil Molcut 2014
garantul nu face o plata, ci cumpara dreptul de ipoteca de la creditor, incat suma de bani remisa de garant creditorului nu era obiectul unei plati, ci era pretul dreptului de ipoteca, astfel ipoteca nu se stingea, iar garantul putea intenta cu succes actiunea ipotecara impotriva debitorului principal. Beneficiul de diviziune a fost creat de imparatul Hadrian printr-o constitutiune imperiala. Potrivit acestui beneficiu, daca sunt mai multi garanti, garantul care este urmarit in justitie are dreptul de a-i cere creditorului sa imparta datoria intre toti garantii solvabili in momentul lui litis contestatio, de unde rezulta ca intre sistemul legii Furia de Sponsio si sistemul beneficiului de diviziune, exista mai multe deosebiri. In primul rand, potrivit legii Furia de Sponsio, datoria se impartea de drept intre garanti, pe cand in sistemul beneficiului de diviziune, datoria se impartea la cererea garantului urmarit, iar daca garantul omitea sa ceara diviziunea datoriei, era condamnat sa plateasca intreaga datorie, iar dupa ce platea nu se putea intoarce impotriva cogarantilor. In al doilea rand, potrivit legii Furia de Sponsio, datoria se impartea intre toti garantii, pe cand la beneficiul de diviziune, se impartea numai intre garantii solvabili. Astfel, potrivit legii Furia de Sponsio, consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor, iar la beneficiul de diviziune, acele consecinte erau suportate de garantii solvabili. In al treilea rand, in sistemul legii Furia de Sponsio, datoria se impartea in momentul scadentei, pe cand la beneficiul de diviziune, se impartea in momentul lui litis contestatio. Or, intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio puteau trece luni de zile, timp in care puteau deveni insolvabili si alti garanti, in paguba celor care ramaneau solvabili. Potrivit beneficiului de discutiune, garantul care era urmarit in justitie, avea dreptul de a-i cere creditorului sa se indrepte mai intai impotriva debitorului principal, si numai daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, sa intenteze o actiune impotriva sa. Acest beneficiu nu avea decat valoare teoretica, in sensul ca nu putea fi valorificat, deoarece se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio, intrucat daca creditorul, la cererea garantului, il chema in justitie pe debitorul principal, iar acela se dovedea insolvabil, dreptul de creanta se stingea, incat actiunea impotriva garantului nu mai avea obiect. De aceea, jurisconsultii le-au sugerat partilor sa incheie o conventie de buna-credinta prin care garantul promitea ca nu se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio daca debitorul principal se va dovedi insolvabil, in sensul ca va accepta sa se judece cu creditorul si daca va pierde, va plati. Insa aceasta conventie de buna-credinta nu era sanctionata juridic, iar respectarea ei depindea de bunacredinta a garantului. De aceea, imparatul Justinian a desfiintat in mod expres efectul extinctiv al lui litis contestatio, astfel incat beneficiul de discutiune putea fi valorificat. Mai tarziu, Justinian a stabilit ca creditorul e obligat sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal. Garantiile personale formate prin intrebare si raspuns presupun respectarea unor forme solemne si de aceea ele sunt denumite garantii personale formale sau solemne. Insa, pe langa acestea, romanii au creat si 3 garantii personale nesolemne care se aplica numai in 3 cazuri si nu prezinta un interes deosebit. Drept privat roman – Sem. II
Page 35
GARANTII REALE
Emil Molcut 2014
Pe langa garantiile personale, romanii au cunoscut si garantii reale care sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unui drept de ipoteca cu efectul ca daca la scadenta debitorul nu plateste datoria, creditorul isi valorifica creanta pe seama lucrului atribuit, cu preferinta fata de creditorii chirografari. Garantiile reale sunt in numar de 3: fiducia, gajul, ipoteca. Fiducia se constituie prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi va plati datoria la termen. De aici rezulta ca fiducia este o conventie grefata fie pe mancipatiune, fie pe in iure cessio, si mai rezulta ca prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie si totodata debitor conditional, intrucat dupa ce debitorul plateste datoria, creditorul devine debitor si are obligatia sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru. Daca fiducia este avantajoasa pentru creditor, ea prezinta o serie de inconveniente pentru debitor, intrucat dupa ce isi plateste datoria, debitorul devenit creditor este titularul unei simple actiuni personale. Or, titularul unei astfel de actiuni nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire, astfel incat daca creditorul devine insolvabil, debitorul va veni in concurs cu ceilalti creditori ai creditorului sau si nu va dobandi valoarea intregului lucru ipotecat, ci numai o parte. Iar daca lucrul dat in garantie ajunge in mainile unor terti, debitorul nu are drept de urmarire. De asemenea, fiind o conventie grefata pe mancipatio sau pe in iure cessio, care sunt acte de drept civil, fiducia este accesibila numai cetatenilor romani, nu si peregrinilor. Mai prezinta inconvenientul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru. De aceea, a fost creata o garantie reala mai evoluata numita gaj, pe care romanii o denumeau pignus. Gajul se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesia asupra lucrului daca debitorul plateste la termen. Prin urmare, gajul este o conventie grefata pe traditiune care este act de drept al gintilor, incat este o garantie accesibila si peregrinilor. Gajul prezinta unele avantaje pentru debitor. Astfel, fata de faptul ca debitorul transmite lucrul dat in garantie cu titlu de posesiune, el ramane proprietar, iar dupa ce isi plateste datoria, in calitate de proprietar poate intenta actiunea in revendicare, iar titularul acestei actiuni se bucura si de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire, incat nu vine in concurs cu creditorii creditorului sau si poate urmari lucrul in mainile tertilor achizitori. Totusi, si gajul prezinta pentru debitor inconvenientul ca nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru. Pentru creditor prezinta dezavantajul ca nu poate instraina lucrul dat in garantie si nu-l poate folosi. Pe langa gajul constituit prin remiterea lucrului si conventia partilor, romanii au conoscut si gajul tacit, cum este gajul exercitat de proprietarul imobilului asupra bunurilor mobile ale chiriasului.
Drept privat roman – Sem. II
Page 36
Emil Molcut 2014
Fata de aceste dezavantaje, romanii au creat ipoteca pe care jurisconsultii o considerau pe deplin adaptata cerintelor unei societati care se intemeia in viata economica pe marfa si pe credit, deoarece lucrul ipotecat ramane in stapanirea debitorului pana la scadenta si numai daca acesta nu-si plateste datoria, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat si de a-l vinde pentru a-si valorifica creanta. Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala, ci preluata intr-o forma gata elaborata de la greci. In acest sens s-a adus un argument de ordin terminologic, si anume ca termenul ipoteca e preluat din greaca (ipotiki), argument care nu rezista pentru motivul ca vreme de aproape 2 secole romanii au desemnat ipoteca prin cuvantul pignus. In al doilea rand, ipoteca romana sa format in cadrul unui proces care a evoluat in 4 faze distincte pe care le putem reconstitui pe baza textelor clasice, denumite: dreptul de retentie, interdictul salvian, actiunea serviana, actiunea quasiserviana. Dreptul de retentie s-a nascut in legatura cu relatiile dintre latifundiari si arendasi, caci incepand din vremea lui Octavian, arendasii se instalau pe latifundii cu inventarul lor agricol, iar in schimbul pamantului primit in folosinta, se obligau sa plateasca o suma de bani izvorata din contractul de locatiune, datorie care trebuia garantata. Gajul nu se putea insa aplica in relatiile dintre latifundiari si arendasi, de vreme ce arendasii se instalau pe mosie numai cu inventarul lor agricol, iar daca ar fi dat in gaj acel inventar, nu mai puteau lucra pamantul. De aceea, s-a admis ca inventarul agricol sa ramana in posesia arendasului pana la scadenta, iar numai daca atunci acesta nu-si platea datoria, latifundiarul avea dreptul sa-i retina acel inventar agricol. Insa acest drept denumit de retentie era operant numai cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie, iar daca arendasul il transporta in afara mosiei, dreptul de retentie nu putea fi exercitat. Astfel, s-a trecut la faza a II-a – interdictul salvian – in care mosierul putea retine inventarul agricol chiar daca era transportat in afara mosiei, dar nu putea urmari acel inventar in mainile tertilor achizitori. De aceea s-a trecut la faza a III-a – actiunea serviana – in care latifundiarul putea exercita asupra inventarului agricol si dreptul de preferinta si dreptul de urmarire, in sensul ca acel inventar agricol putea fi urmarit oriunde s-ar fi aflat si in mainile oricui, cu preferinta fata de alti creditori, ceea ce inseamna ca din acel moment ipoteca era gata constituita ca garantie reala de sine statatoare, insa nu se aplica pe scara generala, ci numai in relatiile dintre latifundiar si arendas. De aceea s-a trecut la ultima faza – actiunea quasiserviana – in care ipoteca s-a generalizat, in sensul ca se putea constitui in relatiile dintre orice creditor si orice debitor, cu conditia ca partile sa incheie o conventie de ipoteca. Exista mai multe tipuri de ipoteci. De regula ipoteca este conventionala, in sensul ca se constituie prin conventia partilor. Cu timpul insa, pe langa ipoteca conventionala, au aparut si alte tipuri de ipoteci. Astfel, ipoteca tacita nu presupune o conventie a partilor, ci se naste din lege sau din obiceiul juridic. In cazul acestei ipoteci, vointa debitorului de a ipoteca este prezumata. Drept privat roman – Sem. II
Page 37
Emil Molcut 2014
Ipoteca privilegiata are prioritate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii lor. O asemenea ipoteca exercita fiscul asupra bunurilor cetatenilor impozabili. Ipoteca testamentara se constituita printr-o clauza inclusa in testament fie in favoarea legatarilor, fie in favoarea fideicomisarilor, caci prin asemenea clauze, anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pentru a se asigura executarea legatelor si a fideicomiselor. Ipoteca autentica/publica a aparut in legatura cu caracterul conventional al ipotecii, caci asa cum am vazut, de regula, ipoteca se constituia prin simpla conventie a partilor si nu presupunea respectarea unor forme de publicitate, astfel incat acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori, asa ca s-a pus problema prioritatii ipotecilor, problema solutionata prin adagiul prior tempore potior iure, adica mai intai in timp, mai tare in drept, asa ca daca erau 2 ipoteci, avea prioritate cea mai veche (anterioara in rang). Pe de alta parte, neexistand forme de publicitate, ipotecile puteau fi antedatate fraudulos prin datarea unei ipoteci mai recente inaintea uneia mai vechi. Pentru a combate aceasta posibilitata de frauda, imparatul Leon (postclasic) a creat ipoteca autentica/publica. Aceasta ipoteca presupunea respectarea unor forme de publicitate constand in transcrierea conventiei de ipoteca intr-un registru public sau prin constituirea ei pe baza unui inscris privat contrasemnat de cel putin 3 martori. Aceasta ipoteca avea prioritate fata de cele conventionale, indiferent de data constituirii lor, iar din acel moment ipoteca nu s-a mai putut antedata. Ipoteca prezinta anumite caractere:
Este un drept real, deoarece titularul sau poate exercita si dreptul de preferinta si de urmarire. Este de regula conventionala, caci se naste din simpla conventie a partilor, prin abatere de la regula conform careia drepturile reale nu se nasc din simple conventii, ci din acte speciale. Ipoteca poate fi generala. La origine, ipoteca romana a fost speciala, in sensul ca purta asupra unor lucruri individual determinate mobile/imobile. Dar, incepand din sec II DHR, a aparut si ipoteca generala care purta asupra unei mase de bunuri, iar jurisconsultii clasici spuneau ca tot ce se poate vinde, se poate si ipoteca, astfel ca puteau fi ipotecate lucruri prezente si viitoare, se putea ipoteca nuda proprietate, dreptul de servitute sau chiar drepturile de creanta. Este indivizibila, in sensul ca apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al acestui caracter se observa atunci cand lucrul ipotecat trece la mostenitori si se imparte intre ei, iar cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, oricare mostenitor va putea fi urmarit in justitie pentru intreaga datorie. Al doilea aspect se observa atunci cand debitorul plateste o parte din datorie, caci daca in momentul scadentei debitorul nu plateste intreaga datorie, creditorul va intra in posesia intregului lucur ipotecat.
Caracter secret, clandestin, care decurge din cel conventional, caci asa cum spuneam, neexistand forme de publicitate, acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori. Dar, unii debitori ipotecau de mai multe ori acelasi lucru fara sa declare ipotecile anterioare, iar aceasta posibilitate de Drept privat roman – Sem. II
Page 38
Emil Molcut 2014
frauda ducea la anumite consecinte, astfel daca erau mai multi creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore, avea prioritate creditorul anterior in rang, care intra in posesia lucrului, il vindea, iar ipotecile creditorilor ipotecari posteriori in rang se stingeau din lipsa de obiect, astfel incat toti acei creditori ipotecari se transformau in simpli creditori chirografari. Iar daca creditorul ipotecar posterior in rang era diligent si intra primul in posesia lucrului ipotecat, el urma sa fie deposedat de creditorul ipotecat anterior in rang potrivit aceluiasi principiu, motiv pentru care au fost luate anumite masuri in vederea combaterii acestei posibilitati de frauda. In primul rand, a fost creat delictul de stelionat pe baza unei dispozitii conform careia acela care ipotecheaza un lucru de mai multe ori fara sa declare ipotecile anterioare va raspunde pe taram delictual pentru comiterea unui delict. Apoi a fost creat ius offerendae pecuniae sau dreptul de a oferi o suma de bani. In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang il poate dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior in rang, platindu-i dreptul de creanta in locul debitorului si astfel ipoteca anterioara in rang se stinge prin plata, iar creditorul posterior urca in rangul celui anterior. A doua posibilitate de frauda decurgand din caracterul clandestin al ipotecii consta in antedatarea ei, prin datarea in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea uneia mai vechi. Aceasta posibilitate de frauda a fost combatuta prin ipoteca autentica, caci aceasta presupunea respectarea unor forme de publicitate si prin urmare nu putea fi antedatata.
Este un drept accesoriu, de vreme ce se stinge odata cu creanta pe care o garanteaza. Insa acest caracter al ipotecii nu se verifica atunci cand dreptul de creanta se stinge prin efectul prescriptiei extinctive de 30 de ani, caci in dreptul postclasic, daca o creanta nu era valorificata in 30 de ani de la scadenta, ea se stingea prin prescriptia extinctiva. Insa termenul de prescriptie la ipoteca este de 40 de ani si, prin urmare, daca dreptul de creanta se stinge prin prescriptia extinctiva, ipoteca ii supravietuieste vreme de 10 ani, ceea ce ar inseamna sa admitem ca exista ipoteca fara obiect. De aceea, Paul spune ca dupa trecerea termenului de 30 de ani, dreptul de creanta nu se stinge definitiv, ci supravietuieste in cadrul unei obligatii naturale, ceea ce inseamna ca vreme de 10 ani ipoteca garanteaza o obligatie naturala. Dar acest text nu putea fi scris de Paul, fiind interpolat.
Ipoteca genereaza si anumite efecte juridice: ius posidendi si ius distrahendi, adica dreptul de a poseda si dreptul de a vinde. La origine, ius posidendi a fost unicul efect al ipotecii, iar in virtutea sa, daca debitorul nu-si platea datoria la scadenta, creditorul avea dreptul sa intre in posesia lucrului ipotecat, intentand actio ipotecaria, actiune care putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi. In practica insa, partile incheiau o conventie speciala alaturata conventiei de ipoteca prin care creditorul dobandea dreptul de a vinde lucrul ipotecat. Prin urmare, la origine, dreptul de a vinde nu izvora din conventia de ipoteca, ci dintr-o conventie alaturata. Cu timpul insa, acele conventii speciale au devenit atat de frecvente incat erau presupuse, iar din acel moment, dreptul de a vinde a devenit un efect al conventiei de ipoteca. Insa dreptul de a vinde nu a fost niciodata un efect esential al ipotecii, intrucat partile aveau posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care creditorul renunta la acest drept. Or, efectele esentiale ale unor acte juridice nu pot fi desfiintate prin conventia partilor. Pe de alta parte, prin Drept privat roman – Sem. II
Page 39
Emil Molcut 2014
exercitarea dreptului de a vinde se incalca un principiu fundamental al dreptului roman, conform caruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult de cat are el insusi. Or, prin exercitarea dreptului de a vinde, creditorul care este simplu posesor al lucrului, il poate transmite cu titlu de proprietate. Ipoteca se stinge prin: valorificarea creantei, de vreme ce este un drept accesoriu, pieirea in intregime a bunului ipotecat, confuziune, vanzarea lucrului ipotecat de catre creditorul ipotecar anterior in rang, prin renuntare.
PARTEA SPECIALA Se refera la contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte, caci potrivit lui Justinian, acestea sunt izvoarele de obligatii. Fireste, cele mai importante izvoare sunt contractele, care, in functie de modul de formare, se clasifica in contracte solemne si contracte nesolemne. La randul lor, contractele solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma autentica, in forma scrisa. Contractele solemne in forma religioasa sunt in numar de 2: sponsio religiosa si iusiurandum liberti. Sponsio religiosa este cel mai vechi contract roman care se formeaza prin intrebare si raspuns si poarta denumirea de sponsio intrucat la intrebarea creditorului, debitorul raspunde prin verbul spondeo, dupa care partile pronunta un juramant religios, deoarece in conceptia vechilor romani, acela care isi respecta juramantul, se bucura de favoarea zeilor, iar acela care nu si-l respecta, era lovit de mania zeilor. Fireste, acest contract a aparut intr-o epoca foarte veche in care romanii n-au realizat inca dinstinctia dintre drept si religie. Iusiurandum liberti inseamna juramantul dezrobitului. Prin acest contract, dezrobitul se obliga sa presteze pentru patronul sau operae fabriles, adica servicii care presupuneau o anumita calificare. Formarea acestui contract presupunea pronuntarea a 2 juraminte succesive. Primul juramant era prestat inainte de actul dezrobirii si nu producea efecte pe plan juridic, ci numai pe plan moral, intrucat sclavul nu este persoana si nu are capacitate, iar al doilea juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte juridice, intrucat dezrobitul este persoana. Contractele solemne in forma verbala Sponsio laica s-a configurat cand romanii au realizat distinctia intre ius si fas si cand au separat si competentele laice de cele religioase, moment in care si contractele au parcurs un proces de laicizare. In acest context, sponsio laica se incheia intocmai ca si sponsio religiosa, adica prin intrebare si raspuns, cu utilizarea verbului spondere, numai ca acest dialog al partilor nu mai era insotit de pronuntarea unui juramant religios. Verbul spondeo putea fi pronuntat numai de catre cetatenii romani, ceea ce inseamna ca peregrinii nu aveau acces la aceasta forma verbala de a contracta. Stipulatiunea. Exigentele economiei i-au determinat insa pe romani sa fie interesati sa-i aiba pe peregrini drept parteneri comerciali, astfel ca acestia au cautat un mecanism prin care sa le confere si lor acces la contractul verbal si au reusit acest lucru inlocuind verbul spondere cu altul cu un inteles similar. Drept privat roman – Sem. II
Page 40
Emil Molcut 2014
Primul verb folosit in acest sens a fost verbul fidepromitto. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica a continuat sa se aplice insa numai in raporturile intre cetateni. Amploarea pe care a luat-o stipulatiunea, a facut ca sponsio laica sa fie privita ca denumirea originara a stipulatiunii. Stipulatiunea este cel mai vechi si cel mai important contract roman, dar care nu are un corespondent in dreptul modern, pentru motivul ca reprezenta o forma generala de a contracta. Practic, stipulatiunea reprezenta o haina, in care odata turnata vointa partilor, aceasta dobandea forta obligatorie. Asa si incearca de altfel Paul sa explice stipulatiunea, sustinand ca vine de la cuvantul stipulus (tare, puternic) si ca aceasta reprezinta o forma care confera tarie juridica oricarei conventii. Aceasta particularitate a stipulatiunii face ca ea sa aiba o functie generala, fiind un mod abstract de creare a unor obligatii. Intr-adevar, din modul sau concret de formare, nu rezulta scopul pentru care debitorul se obliga, astfel ca suma promisa de acesta poate fi la fel de bine o suma acordata in baza unui contract de imprumut, dupa cum poate fi si o donatie. Aceasta a facut ca prin stipulatiune sa fie imbracate in forma juridica varii operatiuni. Prin stipulatiune se putea efectua operatiunea juridica a vanzarii, a inchirierii, se putea face o donatie, un imprumut in vedeverea consumatiunii.
Caracterele stipulatiunii. I. II. III.
IV. V.
VI. VII.
VIII. IX.
Era un act de drept al gintilor. Era un act oral, incheindu-se sub forma unui dialog. Era un act solemn, caci partile erau obligate sa pronunte anumite cuvinte si sa vorbeasca intr-o anumita ordine, caci mai intai vorbea stipulantul care formula intrebarea, iar apoi vorbea promitentul care raspundea. Un al 4-lea caracter era congruenta, care era o trasatura ce reclama potrivirea dintre suma din intrebare si suma din raspuns. Caracterul continuu, care impunea ca raspunsul promitentului sa urmeze imediat dupa intrebarea stipulantului, caci daca trecea un interval prea mare de timp intre intrebare si raspuns, romanii socoteau ca unitatea actului s-a rupt si ca partile nu mai dialogheaza in virtutea aceleiasi vointe. Era un contract unilateral, caci din efectul sau stipulantul era creditor, iar promitentul debitor. Stipulatiunea era un contract de drept strict, fiind de riguroasa interpretare. Asadar, pe judecator nu-l interesa decat daca intrebarea si raspunsul au avut loc, si nu contextul in care s-a produs dialogul partilor, si nici ceea ce ar fi asteptat partile una de la alta. Un al 8-lea caracter al stipulatiunii era unitatea de timp si de loc care reclama ca ambele persoane sa se afle in acelasi timp, in acelasi loc. Ultimul caracter era cel abstract, care ii asigura vocatia unei utilizari generale. Acest caracter abstract a creat si posibilitatea efectuarii unor operatiuni prohibite, cum ar fi imprumutul cu dobanda, care la romani fusese interzis, dar care a putut fi in continuare practicat prin stipulatiune. In practica, imprumutatorul ii dadea celui imprumutat 100 de asi, insa il obliga la incheierea stipulatiunii sa promita ca va restitui 150 de asi, incluzand dobanda, iar debitorul nu avea nicio
Drept privat roman – Sem. II
Page 41
Emil Molcut 2014
posibilitate de a demonstra ca in realitate a primit mai putin, intrucat stipulatiunea era o actiune de drept stict. Daca la origini stipulatiunea era guvernata de formalism, cu timpul, aceasta a suferit transformari, astfel ca in dreptul clasic, sub influenta schimbarilor dictate de dezvoltarea economiei de schimb si de receptarea unor influente exterioare, stipulatiunea a inceput sa cunoasca si forma scrisa, fiind suficient ca in inscris sa se mentioneze ca intrebarea si raspunsul au avut loc, pentru ca stipulatiunea sa fie considerata valabila. A disparut si cerinta incheierii actului in limba latina, fiind posibil ca intrebarea sa fie in latina si raspunsul sa fie in greaca. A disparut si cerinta congruentei, astfel ca daca suma din intrebarea diferea de suma din raspuns, stipulatiunea era valabila pentru suma cea mai mica. S-a mentinut insa cerinta unitatii de timp si de loc, astfel ca debitorul de rea-credinta putea demonstra in cazul stipulatiunii incheiate prin scrisori ca el si creditorul nu s-au aflat in acelasi loc la momentul dialogului si obtinea anularea stipulatiunii. Transformarile continua si in epoca postclasica cand formalismul de care vorbeam se reduce la folosirea oricaror cuvinte. Se mentine insa conditia prezentei partilor, care genera serioase inconveniente, motiv pentru care in anul 531, Justinian a savarsit o reforma prin care a reglementat ca actul scris in care se mentioneaza ca intrebarea si raspunsul au avut loc nu poate fi atacat decat daca debitorul dovedeste ca el sau creditorul au lipsit din localitate intrega zi.
Proba stipulatiunii. In ceea ce priveste forma stipulatiunii, nu era admis ca debitorul sa poate contesta caracterul datorat al sumei pe care o promite. La interventia pretorului, i s-a acordat o exceptie de dol, pe care o putea folosi pentru a demonstra ca nu a primit de la stipulant suma promisa. Numai ca in exceptie, paratul este reclamant, adica paratul care invoca exceptia are obligatia de a si dovedi cele afirmate in exceptie. Or, debitorul trebuia sa dovedeasca ca i-a fost cu desavarsire imposibil sa primeasca suma pe care a promis-o si ca aceasta imposibilitate a dainuit in toate momentele care au precedat incheierea stipulatiunii. Or, in mod evident, acest lucru era o probatio diabolica, pentru ca era o proba negativa, motiv pentru care, mai tarziu, imparatul Antonino Caracalla a realizat o reforma prin care a inversat sarcina probei. El i-a dat promitentului o actiune numita querela non numerate pecuniae si o exceptio non numerate pecuniae. Atat prin actiune, cat si prin exceptiune, debitorul afirma ca nu a primit suma promisa, dar sarcina probei nu-i mai revenea lui, ci creditorului. Creditorul avea o sarcina mult mai usoara, pentru ca avea de facut o proba pozitiva, chiar daca prin acesta romanii au incalcat un principiu care prevedea ca onus probandi incubit actori (sarcina probei revine reclamantului). Fiind un act cu aplicatii juridice variate, stipulatiunea a fost sanctionata in acelasi mod. Astfel, in procedura legisactiunilor, a fost sanctionata prin judicis arbitrive postulatio. Mai tarziu, in epoca clasica, daca stipulatiunea avea ca obiect o suma de bani, sanctiunea o reprezinta condictio certae pecuniae, iar daca avea ca obiect un lucru, era sanctionata prin condictio certae rei. Daca avea ca obiect o obligatie de a face era sanctionata prin actio ex stipulatio.
Drept privat roman – Sem. II
Page 42
Emil Molcut 2014 Dotis dictio consta intr-o declaratie unilaterala de dota facuta in termeni solemni, fie de viitoarea sotie, fie de un debitor de-al ei, fie de un ascedent de-al sau pe linie paterna. Functia acestui contract era aceea de a creea obligatia remiterii unor anumite bunuri cu titlu de dota catre viitorul sot. Spre deosebire de stipulatiunea obisnuita, la dotis dictio vorbeste doar constituantul dotei, iar beneficiarul are un rol mut. Viata acestui contract a fost scurta, pana la aparitia pactului de dota, dupa care a cazut in desuetudine. Contracte solemne in forma autentica Nexum reprezinta o forma de conventie de aservire incheiata in fata magistratului sub forma unei declaratii prin care creditorul afirma ca munca debitorului sau ii este aservita pentru un numar de zile, declaratie ce era ratificata de magistrat. La aceasta forma de conventie se recurgea ori de cate ori debitorul constientiza faptul ca nu-si poate plati o datorie, caz in care dupa ce conveneau in prealabil, partile se prezentau in fata magistratului. Acolo vorbea doar creditorul, care rostea urmatoarea declaratie solemna: “afirm ca serviciile acestui om imi sunt aservite pentru suma de…, pana la data de..”, afirmatie fata de care debitorult tacea, iar magistratul ratifica declaratia (addico!). Acest lucru inseamna ca nexum era o aplicatie a lui in iure cessio. Pentru debitor, recurgerea la nexum inseamna o alternativa pozitiva, caci altfel era expus vanzarii sale ca sclav trans Tiberim pentru neplata datoriei. Pe de alta parte, nexum procura si creditorului avantajul ca avea acces la forta de munca necesara, in contextul in care sclavia inca nu devenise baza productiei. Conditia juridica a lui nexus era aceea de addictus (om liber tratat ca un sclav). Addictus nexus era acela care muncea pentru creditor in baza conventiei, iar addictus iudicatus era acela condamnat pentru neplata datoriei si trimis in inchisoarea personala a creditorului cu perspectiva vanzarii sale ca sclav. Titus Livius ne-a transmis informatii despre conditia lui nexus si amploarea luata de aceasta forma de aservire care ii viza pe cei saraci. Plebea a reactionat in numeroase randuri, mai ales ca tratamentul aplicat nexilor de catre romani era unul barbar. Se pare ca insasi functia de tribun al plebei a fost creata in urma unei rascoale a nexilor. Cert este ca in anul 326, romanii au dat legea Poetelia Papiria, prin care au interzis aservirea debitorilor insolvabili, ceea ce a adus implicit la desfiintarea lui nexum. Edictarea legii a fost doar aparent un succes al plebei, pentru ca in realitate s-a intemeiat pe considerente economice si politice. Astfel, in aceasta perioada, romanii castigasera razboaiele cu etruscii si latinii, ceea ce a dus la un aflux sporit de sclavi pe piata, asa ca in mod obiectiv nu mai era necesara aservirea propriilor cetateni. Pe de alta parte, romanii aveau tot interesul sa atraga plebea, avand nevoie de sprijinul ei pentru sustinerea eforturilor militare care vor fi urmat.
Drept privat roman – Sem. II
Page 43
Emil Molcut 2014 Contracte solemne in forma scrisa Contractul litteris. Catre sfarsitul Republicii, in conditiile extinderii operatiunilor comerciale si bancare, romanii au inceput sa utilizeze tot mai mult forma scrisa care prezenta, in primul rand, avantajul ca era usor de probat. Contractul litteris se forma printr-o dubla inscriere, facuta de catre bancheri sau de catre alte persoane intr-un registru numit codex accepti ex expensi. Registrul avea 2 coloane, una a platilor facute (expensa) si una a sumelor primite (accepta). Mentiunile facute in registru se numeau nomina si erau de 2 feluri: inregistrari care creeau obligatii (nomina transcripticia) si inregistrari care doar consemnau datorii existente (nomina arcaria -> arca = casa de bani). Functiile contractului litteris erau relativ reduse, Gaius aratand ca erau in numar de 2: pe de o parte functia de inlocuire a unui debitor prin altul (transcriptio a persona in personam) si functia de schimbare a temeiului juridic a unei obligatii (transcriptio a re in personam). Ambele functii se realizau prin inregistrari simulate facute in registru. Functia de inlocuire a unui debitor prin altul se facea prin inscrierea a doua mentiuni in registru. Potrivit unei intelegeri prealabile, urma ca P, debitorul bancherului, sa fie inlocuit cu S. In acest scop, la coloana platilor se mentiona ca S a primit de la bancher o suma de bani pe care acesta o confirma. In acelasi timp, la coloana incasarilor, se scria ca bancherul a primit de la P aceeasi suma, cu toate ca nu platise nimic. Astfel obligatia lui P se stingea, dar se nastea o noua obligatie in sarcina lui S (novatiune prin schimbare de debitor). Schimbare temeiului se facea cand exista o datorie dintr-o vanzare, iar creditorul dorea sa devina litteris, deoarece vanzarea era o conventie de buna-credinta, pe cand contractul litteris era de drept strict. Pentru a se realiza acest lucru, creditorul trecea la incasari ca a primit de la debitor suma datorata de acesta in baza vanzarii, desi nu primise nimic. In acelasi timp, trecea la plati ca a dat debitorului sau aceeasi suma, desi nu-i daduse nimic. Odata cu decaderea formalismului, a incetat si practica tinerii de registre si a disparut si contractul litteris. Totusi, in institutele lui Justinian se face vorbire despre obligatia litteris in epoca postclasica. Aceasta obligatie nu se confunda insa cu obligatia rezultata din contractul litteris, deoarece cele 2 au o fizionomie distincta, un mod propriu de formare si forte diferite. Obligatia litteris se explica prin faptul ca in timpul lui Justinian cand se generalizase tentinda formei scrise, ori de cate ori se incheia o operatiune verbala, partile obisnuiau sa o consemneze in scris. Aceste inscrisuri aveau doar functia de a constata operatiunea ce avusese loc, avand doar forta probatorie, nu si creatoare. Era insa posibil ca inscrisul sa nu mentioneze corect ceva in legatura cu operatiunea ce avusese loc, motiv pentru care se acorda posibilitatea debitorului sa atace inscrisul in termen de 2 ani de la incheierea operatiunii printr-o actiune numia denumita querela non numeratae pecuniae. Daca debitorul nu intenta actiunea in 2 ani, actul devenea inatacabil, iar obligatia consemnata de el devenea literala (litteris).
Drept privat roman – Sem. II
Page 44
Emil Molcut 2014 Contractele reale: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul Mutuum era contractul prin care romanii realizau imprumutul de consumatiune. Este contractul prin care debitorul se obliga sa restituie creditorului sau lucruri de acelasi fel, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate cu cele primite in vederea consumatiunii. Transmiterea lucrului catre debitor se facea cu titlu de proprietate pentru ca actul consumatiunii este un act de dispozitie, iar drept de dispozitie nu are decat proprietarul. Aceasta inseamna ca si creditorul care transmitea lucrul debitorului trebuia sa aiba calitatea de proprietar. Pe de alta parte, la romani, lucrurile care se consumau prin intrebuintare faceau parte din categoria nec mancipi, iar proprietatea se transmitea prin traditiune. Mutuum era un contract unilateral, de drept strict, de drept al gintilor, cu caracter gratuit, in sensul ca debitorul nu trebuia sa plateasca mai mult decat a primit de la creditor. Mutuum genera o obligatie unilaterala de drept strict in sarcina debitorului sanctionata la origine prin condictio, iar spre sfarsitul republicii fie prin actio certae creditae pecuniae (cand debitorul trebuia sa restituie bani), fie prin actio certae rei (cand debitorul trebuia sa restituie alia certa res). Vechii autori, in frunte cu Tacit, afirma ca la romani, imprumutul cu dobanda a fost un adevarat flagel inca din cele mai vechi timpuri. Acest imprumut s-a practicat si inainte de aparitia lui mutuum, si dupa aparitia sa. Inainte de aparitia sa, imprumutul cu dobanda s-a realizat prin stipulatiune, caci in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, bancherul ii remitea clientului o anumita suma de bani, dupa care se incheia stipulatiunea, ocazie cu care clientul promitea o suma de bani mai mare decat cea primita efectiv, iar diferenta dintre suma primita si suma promisa reprezenta dobanda. Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda se putea realiza fie prin stipulatiune, fie prin mutuum insotit de o stipulatiune. Daca se realiza numai prin stipulatiune, atunci debitorul se obliga printr-un singur act sa plateasca si capitalul si dobanda. De aceea, o asemenea stipulatiune era denumita stipulatio sortis et usurarum, adica stipulatiunea capitalului si a dobanzilor. Iar daca imprumutul se realiza prin mutuum, atunci era necesar sa i se alature o stipulatiune pentru dobanzi, caci prin mutuum, care este contract cu titlu gratuit, debitorul se obliga sa plateasca capitalul, iar prin stipulatiune, promite sa plateasca o suma de bani care reprezinta dobanda. De aceea, o asemenea stipulatiune este denumita stipulatio usurarum. Fata de faptul ca imprumutul cu dobanzi camatersti se practica pe scara generala, debitorii se ruinau. De aceea s-au luat unele masuri (inca din epoca foarte veche) pentru a se combate acest fenomen. Astfel, prin legea celor XII table se prevede ca dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a parte din capital. Dar, se pare ca la acea epoca dobanzile curgeau lunar, astfel incat intr-un an, capitalul se dubla. Apoi, pe la inceputul sec. IV IHR s-a dat legea Licinia Sextia care cuprinde dispozitia conform careia dobanda platita se scade din capital, iar la sfarsitul sec. IV s-a dat legea Genucia, prin care practica imprumutului cu dobanda a fost interzisa. Totusi, sub presiunea bancherilor, au fost create unele procedee juridice prin care dispozitiile legii Genucia au putut fi ocolite. Spre ex, creditorul avea posiblitatea de a-i impune debitorului o stipulatiune prin care acesta promitea ca isi va plati datoria si in Drept privat roman – Sem. II
Page 45
Emil Molcut 2014
plus 1/3 daca va pierde procesul. De asemenea, se putea recurge la substituirea unui latin, deoarece interdictia legii Genucia nu se aplica si lor. Mai tarziu, interdictia s-a extins si asupra lor, dar in practica legea a cazut in desuetudine, dovada ca in dreptul clasic a fost permis imprumutul cu dobanda, dar numai in 3 cazuri. Unele complicatii au aparut in legatura cu posibilitatea de a se imprumuta a fiului de familie. Acesta nu se putea imprumuta in epoca veche, insa mai tarziu, dupa aparitia actiunilor cu caracter alaturat, fiul de familie se putea obliga in nume propriu, dar numai in anumite cazuri si numai cu aprobarea lui pater. Daca insa fiul se imprumuta fara aprobarea lui pater, bancherul trebuia sa astepte, intrucat daca fiul nu avea bunuri proprii, pana la moartea lui pater. In aceste conditii, un cetateanul Macedo s-a imprumutat de la mai multi bancheri fara sa aiba bunuri proprii sau aprobare din partea lui pater, astfel incat bancherii nu i-au mai dat bani. Sub presiunea bancherilor, Macedo si-a ucis tatal pentru a veni la succesiune. Din acel moment, romanii si-au dat seama ca sistemul juridic e lacunar si de aceea s-a dat senatusconsultul macedonean prin care s-a prevazut ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in timpul vietii lui pater, nu poate fi urmarit nici dupa moartea sa. Din acel moment, bancherii nu au mai imprumutat fii care nu aveau bunuri proprii. Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, transmitere insotita de o conventie prin care cel ce primeste lucrul, promite sa-l restituie la plata datoriei, la termen sau la cerere. In aceasta definitie nu se pot utiliza termenii de creditor si debitor, deoarece fiducia indeplineste mai multe functii, in sensul ca prin acest mijloc se realizeaza mai multe operatiuni juridice si in functie de operatiunea juridica realizata, lucrul este transmis fie de debitor, fie de creditor. Prin fiducie se realizeaza 3 operatiuni juridice: constituirea unei garantii reale, imprumutul de folosinta si depozitarea unui lucru. Atunci cand se utilizeaza in vederea constituirii unei garantii reale, fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa restituie lucrul daca debitorul plateste datoria la termen. Aceasta utilizare a fiduciei a fost denumita de Gaius fiducia cum credittore. Atunci cand prin fiducie se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului de folosinta, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cessio, de catre creditor debitorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la termenul stabilit. Atunci cand fiducia se utiliza in vederea realizarii operatiunii juridice a depozitarii unui lucru, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre creditor debitorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la cererea creditorului. Aceste 2 aplicatiuni ale fiduciei au fost denumite de Gaius fiducia cum amico. Drept privat roman – Sem. II
Page 46
Emil Molcut 2014
Asa cum s-a vazut, principalul inconvenient al fiduciei consta in faptul ca lucrul este remis cu titlu de proprietate, astfel incat nemaifiind proprietar, cel ce transmite lucrul are la dispozitie numai o actiune personala izvorata din contractul de fiducie si, prin urmare, nu poate exercita nici dreptul de preferinta, nici dreptul de urmarire. Gajul (pignus) este contractul prin care se constituie garantia reala cu acelasi nume. Contractul de gaj ia nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa restituie lucrul daca debitorul isi plateste datoria. Asa cum am vazut, gajul prezinta pentru debitor avantajul ca netransmitand proprietatea, ci numai posesiunea, ramane proprietar al lucrului dat in garantie, astfel ca poate exercita si dreptul de preferinta si pe cel de urmarire. Pe de alta parte, si situatia creditorului este pe deplin asigurata, atat in relatiile cu tertii, cat si in relatiile cu debitorul, intrucat avand calitatea de posesor, creditorul dispune de mijloace proprii de aparare in relatiile cu tertii, denumite interdicte posesorii. Debitorul nu poate reintra in posesia lucrului inainte de a-si plati datoria, caci ar comite furtum possesionis si ar fi pedepsit pe taram delictual. Totodata, gajul prezinta avantajul ca partile pot incheia o conventie speciala, alaturata contractului de gaj, prin care creditorul dobandeste dreptul de a culege fructele lucrului dat in garantie in contul dobanzilor, aceasta conventie fiind denumita anticreza. Cu toate ca prin contractul de gaj se poate realiza o singura operatiune juridica, totusi, acesta nu se confunda cu garantia reala de gaj, deoarece in unele situatii se constituie in mod valabil contractul de gaj, dar nu se naste si garantia reala de gaj. Spre ex, daca debitorul ii transmite creditorului un lucru care nu-i apartine, contractul de gaj se formeaza in mod valabil, dar nu se constituie si garantia. Daca o persoana transmite altei persoane un lucru cu intentia de a garanta o datorie inexistenta, atunci contractul este valabil, dar garantia nu se formeaza din lipsa de obiect. Comodatul este contractul prin care se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului in vederea folosintei. Prin acest contract, o parte denumita comodant transmite un lucru cu titlu de detentiune prin traditiune celeilalte parti denumita comodatar, in vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucrul la termen. Ca si in cazul gajului, si in cazul comodatului lucrul este transmis prin traditiune, dar la comodat traditiunea este utilizata in vederea transmiterii detentiunii, astfel incat comodatarul devine un simplu detentor si nu are mijloace proprii de aparare, astfel incat daca este chemat in justitie de un tert, comodatarul trebuie sa se adreseze comodantului pentru ca acesta sa-i asigure protectia juridica. Fata de faptul ca acest contract este destinat realizarii imprumutului de folosinta, el poarta de regula asupra unor lucruri neconsumptibile. Cu toate acestea, s-au admis si unele exceptii. Spre ex, se puteau imprumuta prin comodat monedele rare. Totodata, de regula, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, cu timpul insa, sfera lui de aplicare s-a extins si asupra imobilelor. Comodatul este un contract cu titlu gratuit. Drept privat roman – Sem. II
Page 47
Emil Molcut 2014
Asa cum rezulta din definite, comodatarul are interes in contract, de vreme ce se foloseste de lucrul dobandit si de aceea va raspunde nu numai pentru dol, ci si pentru culpa. Gaius precizeaza ca un comodatar trebuie sa se comporte ca un bonus vir, ceea ce inseamna ca el raspunde pentru culpa levis in abstracto. Mai mult decat atat, in anumite cazuri, comodatarul raspunde in mod obiectiv, ceea ce inseamna ca nu poate sa invoce interventia cazului fortuit si ca trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Depozitul se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune, in vederea pastrarii, de catre o parte denumita deponent, celeilalte parti denumita depozitar, insotita de o conventie prin care depozitarul promite sa restituie lucrul la cerere. Asadar, si in cazul depozitului, lucrul se transmite cu titlu de detentiune, incat fiind detentor, depozitarul nu are mijloace proprii de aparare. Dar, spre deosebire de comodat, contract in care lucrul se restituie la termen, in cazul depozitului, lucrul trebuie restituit la cerere. Totodata, pe cand comodatul poarta si asupra mobilelor, si asupra imobilelor, depozitul poarta numai asupra mobilelor. De asemenea, comodatarul poate folosi lucrul luat cu imprumut, pe cand depozitarul nu-l poate folosi, caci daca l-ar folosi ar comite furtum usus si ar fi pedepsit pe taram delictual. In fine, depozitul este un contract cu titlu gratuit, dar intrucat depozitarul nu are interes in contract, va raspunde numai pentru dol. De aceea contractul de depozit se incheie numai intre oameni de incredere. Fireste, operatiunea juridica a depozitului s-a practicat si inainte de aparitia contractului real de depozit. Astfel, in vremea legii celor XII table, depozitul se putea realiza pe baza unei simple conventii care insa nu era sanctionata pe taram contractual, ci pe taram delictual, in sensul ca cel ce refuza sa restiuie lucrul dat in pastrare era considerat delincvent si era condamnat la dublu. Mai tarziu, operatia juridica a pastrarii unui lucru s-a realizat prin fiducie, iar incepand din vremea lui Octavian Augustus, aceasta operatiune juridica s-a realizat chiar prin contractul real de depozit. Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale de depozit. Cele 3 forme sunt depozitul necesar, depozitul sechestru si depozitul neobisnuit. Contractul de depozit necesar se incheia in conditii exceptionale, cand deponentul nu avea conditiile necesare pentru a opta pentru un depozitar de incredere si de aceea depozitul necesar este sanctionat mai grav (la dublul valorii lucrului dat in pastrare). Depozitul sechestru se incheia in legatura cu anumite exigente ale procedurii civile. Partile aflate in proces aveau posibilitatea sa depuna obiectul litigios in mainile unei terte persoane, urmand ca depozitarul sa remita lucrul aceluia care castiga procesul. In cazul acestui depozit, lucrul este transmis cu titlu de posesiune, deoarece depozitarul are nevoie de mijloace proprii de aparare, intrucat daca este chemat in justitie de un tert, nu stie cui sa se adreseze pentru a-i cere protectie juridica, deoarece proprietarul lucrului dat in pastrare nu este cunoscut. De aceea, in calitate de posesor, el se va apara fata de terti prin interdictele posesorii. Pe de alta parte, in cazul depozitului sechestru, depozitarul nu
Drept privat roman – Sem. II
Page 48
Emil Molcut 2014
remite lucrul la cerere (ca la depozitul obisnuit), ci numai dupa pronuntarea sentintei, si nu-l remite neaparat celui de la care l-a primit, ci il remite aceluia care a castigat procesul. Depozitul neobisnuit (neregulat) a aparut in legatura cu operatiunile bancare, caci in epoca Principatului clientii obisnuiau sa depuna anumite sume de bani spre pastrare cu titlu de proprietate in mainile unor bancheri, urmand ca acestia sa restituie acele sume de bani la cererea clientilor si sa plateasca in plus o dobanda. Natura juridica a acestei operatiuni a fost controversata intre jurisconsulti, astfel Paul afirma ca aceasta operatiune juridica se realizeaza prin mutuum, pe cand Papinian spune ca ea se realizeaza prin depozit. Potrivit lui Paul, operatiunea se realizeaza prin mutuum, intrucat ea poarta asupra unor sume de bani (bunuri consumptibile), iar banii sunt transmisi cu titlu de proprietate. Papinian vede in aceasta operatiune un depozit, deoarece contractul prin care clientul depune spre pastrare o suma de bani este insotit de un al doilea contract prin care bancherul isi asuma obligatia de a plati o dobanda, iar daca vedem in primul contract un mutuum, intrucat acesta este contract de drept strict, inseamna ca bancherul trebuie sa-si asume obligatia de a plati dobanda tot printr-un contract de drept strict, adica printr-o stipulatiune a dobanzii, iar stipulatiunea este un act solemn, are caracter abstract si genereaza o serie de complicatii. Daca insa, vedem in primul contract un depozit, intrucat depozitul este contract de buna-credinta, bancherul isi va putea asuma obligatia de a plati dobanda printr-o simpla conventie, fapt de natura sa simplifice operatiunile bancare.
CONTRACTE CONSENSUALE Pe langa contractele reale, romanii au cunoscut si contractele consensuale, care potrivit lui Gaius se formeaza solo consensum si marcheaza momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin care romanii au creat obligatii. Ele sunt in numar de 4: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul. Vanzarea este conventia prin care o parte denumita vanzator se obliga sa transmita posesiunea linistita a unui lucru, in schimbul pretului pe care cealalta parte denumita cumparator se obliga sa-l plateasca. Contractul consensual de vanzare a fost sanctionat catre sfarsitul Republicii, dar operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din cele mai vechi timpuri. Aceasta operatiune consta in transmiterea unui lucru in schimbul unui pret si s-a realizat prin 3 forme tehnice sau prin 3 acte distincte. La origine, mancipatiunea a fost actul prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii, insa acesta prezinta inconvenientul ca formarea actului coincide cu executarea sa, in sensul ca remiterea lucrului si plata efectiva a pretului sunt conditii de forma ale mancipatiunii, fara de care aceasta nu este valabila. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea afacerilor, romanii au fost interesati sa disocieze vanzarea de executarea sa, mai ales atunci cand cumparatorul nu avea bani lichizi sau atunci cand dorea sa cumpere un bun viitor. De aceea s-a trecut la vanzarea stipulatiune, care presupune incheierea a doua stipulatiuni succesive. Printr-o stipulatiune vanzatorul se obliga sa transmita un lucru, iar prin cealalta stipulatiune Drept privat roman – Sem. II
Page 49
Emil Molcut 2014
cumparatorul se obliga sa plateasca pretul. Din acel moment, formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa, deoarece obligatiile izvorate din cele 2 stipulatiuni urmau a fi executate prin alte acte. Faptul ca operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat la un moment dat prin 2 stipulatiuni este confirmat si de denumirea contractului consensual de vanzare, deoarece acesta a luat nastere prin contopirea a doua stipulatiuni intr-o simpla conventie de buna-credinta denumita emptio venditio si are o dubla denumire pentru ca sintetizeaza 2 stipulatiuni. Contractul de vanzare a aparut abia la sfarsitul Republicii, in conditiile in care expansiunea romana ajunsese la apogeu si cand pe pietele Imperiului se vindeau zilnic zeci de mii de sclavi. In noile conditii, mancipatiunea si stipulatiunea, prin formalismul lor excesiv, amenintau sa paralizeze comertul cu sclavi, iar astfel s-a admis ca sclavii sa poata fi vanduti prin simpla conventie incheiata intre questor si cumparator. Ulterior, aceasta practica a fost preluata din domeniul public in domeniul privat, mai intai in relatiile dintre ceteteni si peregrini, iar mai apoi si in relatiile dintre cetatenii romani. Cert este ca vanzarea consensuala era sanctionata la inceputul sec. I IHR, deoarece Cicero ne-a transmis o lista a actiunilor de buna-credinta pe care o cunostea si profesorul sau si pe care figurau actio empti si actio venditi, actiuni prin care era sanctionat contractul consensual de vanzare. Vanzarea consensuala presupune intrunirea anumitor elemente. Ele sunt: consimtamantul, obiectul si pretul. Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator, iar Gaius spune ca vanzarea consensuala se formeaza in momentul exprimarii consimtamantului. Pentru a se fixa acel moment, una dintre parti ii remitea celeilalte un lucru de mica valoare sau o suma simbolica de bani. Daca insa partile conditionau formarea contractului de respectarea anumitor forme solemne (lucru permis), atunci contractul lua nastere in momentul intrunirii acelor forme. In vremea lui Justinian, cand s-a generalizat forma scrisa, conventia de vanzare era mentionata printr-un act scris, iar acest tip de vanzare era denumit venditio cum scriptura si lua nastere numai in momentul redactarii actului scris. Obiectul vanzarii consta de regula in lucruri individual determinate, mobile sau imobile, existente in momentul incheierii contractului. Cu timpul insa, romanii au admis si vanzarea drepturilor reale, a drepturilor de creanta, a exercitiului dreptului de uzufruct, precum si vanzarea unor drepturi cu caracter universal. Pe langa lucrurile prezente, puteau fi vandute si lucruri viitoare, vazare care era denumita emptio rei speratae. Mai mult decat atat, s-a admis chiar si vanzarea sperantei (emptio spei) ca se va dobandi un lucru. In acest sens, Cicero relateaza ca un nobil din Roma a cumparat pestele pe care pescarul urma sa il scoata cu navodul din mare si cu toate ca pescarul n-a scos niciun peste, nobilul a platit pretul, pentru ca nu era o vanzare sub conditie, ci era vanzarea sperantei. Pretul prezinta anumite caractere. In primul rand, el trebuie sa fie in pecunia numerata, adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat daca ar consta intr-un lucru, vanzarea s-ar confunda cu schimbul. In al doilea rand, pretul trebuie sa fie verum, adica real, fiindca atunci vanzarea s-ar confunda cu donatia. Drept privat roman – Sem. II
Page 50
Emil Molcut 2014
In al treilea rand, pretul trebuie sa fie certum, adica determinat sau cel putin determinabil. De regula, pretul era stabilit prin intelegerea partilor. Cu timpul insa, s-a admis ca pretul sa fie stabilit de un tert. In al patrulea rand, pretul trebuie sa fie justum, adica echitabil, desi multa vreme romanii nu au conscut ideea de leziune, astfel incat lucrul putea fi vandut la orice pret, dar incepand din vremea lui Diocletian s-a cerut ca pretul sa nu coboare sub o anumita limita in cazul imobilelor, iar Justinian a cerut ca pretul sa reprezinte cel putin 1/2 din valoarea comerciala a lucrului. Contractul consensual de vanzare produce si anumite efecte juridice, caci este generator de obligatii. Vanzatorul are obligatia de a pastra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta pentru vicii, iar cumparatorul are obligatia de a plati pretul. Obligatia vanzatorului de a pastra lucrul decurge din faptul ca in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului, lucrul ramane in stapanire vanzatorului care trebuie sa se comporte fata de acel lucru ca un bonus vir, ceea ce inseamna ca raspunde pentru culpa levis in abstracto. Daca insa vanzatorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina lui, riscurile sunt ale cumparatorului, in sensul ca el trebuie sa plateasca pretul, potrivit adagiului emptoris est pericullum, desi aceasta solutie nu este corecta din punct de vedere strict juridic, deoarece la romani se aplica un principiu de maxima generalitate conform caruia res perit domino, adica lucrul piere pentru proprietar. Or, in intervalul de timp la care ne-am referit, proprietar al lucrului este vanzatorul si normal ar fi ca el sa suporte riscurile. De aceea s-au adus unele atenuari. Astfel, in cazul vanzarii sub conditie suspensiva, daca lucrul pierea inainte de indeplinirea conditiei, riscurile erau pentru vanzator. Apoi, daca obiectul contractului era un lucru de gen, riscurile erau tot pentru vanzator, intrucat genera non pereunt. Apoi, daca vanzatorul era pus in intarziere, raspundea in mod obiectiv si nu putea sa invoce interventia cazului fortuit, ci trebuia sa ia masuri exceptionale de paza. In fine, era permis ca partile sa incheie o conventie speciala prin care vanzatorul isi asuma riscurile din contract. Obligatia de a preda lucrul rezulta din definitie, iar lucrul trebuia sa fie predat cu titlu de posesiune linistita, denumita vacuam posessionem tradere. Posesiunea linistita nu se confunda cu posesiunea obisnuita, intrucat ea asigura in practica toate avantajele proprietatii. Pe de alta parte, Paul spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea lucrului si sa se abtina de la orice dol si mai spune ca daca vanzatorul este proprietar, trebuie sa transmita chiar proprietatea pentru ca altminteri ar comite un dol. Prin efectul acestei interpretari, daca vanzatorul era simplu posesor, transmitea numai posesia. Daca insa era proprietar, trebuia sa transmita chiar proprietatea, iar astfel s-a asigurat accesul peregrinilor la vanzarea consensuala, deoarece acestia nu puteau exercita proprietatea quiritara, astfel incat transmiteau numai posesiunea, pe cand cetatenii romani transmiteau chiar proprietatea.
Drept privat roman – Sem. II
Page 51
Emil Molcut 2014
Garantia pentru evictiune. Prin evictiune intelegem deposedarea pe cale juridica de un lucru, astfel incat daca cumparatorul este chemat in justitie de un tert care afirma ca el este adevaratul proprietar al lucrului, atunci cumparatorul se adreseaza vanzatorului sa-i asigure protectia juridica, iar daca vanzatorul nu vrea sau nu poate sa i-o asigure, trebuie sa raspunda pentru evictiune si sa plateasca despagubiri. Aceasta obligatie a evoluat in functie de formele prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii. Astfel, la vanzarea mancipatiune, daca accipiens era evins, putea intenta impotriva lui tradens actio auctoritatis prin care ii cerea sa plateasca dublul pretului pe care l-a primit, deoarece actio auctoritatis avea un fundament delictual. Daca vanzarea se realiza prin doua stipulatiuni, atunci era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala pentru evictiuni. In ipoteza in care obiectul vanzarii era un lucru mancipi, vanzatorul se obliga sa plateasca dublul pretului pe care l-a primit, iar o asemenea stipulatiune speciala pentru evictiune era denumita stipulatio duplae. Daca obiectul vanzarii era un lucru nec mancipi, vanzatorul se obliga sa plateasca pretul pe care l-a primit, iar stipulatiunea pentru evictiune era denumita stipulatio simplae. Dupa aparitia contractului consensual de vanzare, vanzatorul putea fi obligat sa incheie o stipulatiune speciala pentru evictiune alaturata contractului de vanzare, iar intrucat asemenea stipulatiuni erau incheiate de regula, la un moment dat ele au devenit presupuse si din acel moment obligatia de a garanta pentru evictiune izvora chiar din contract.
Drept privat roman – Sem. II
Page 52
