Suport Curs Retorica Drept ZI Si FR

1

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR  FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

RETORICĂ  – SUPORT DE CURS – 

SPECIALIZAREA DREPT, FR/SERIA B ȘI ZI/SERIA B

ASIST. UNIV. DR. ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU

BUCUREŞTI 2011

2

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

I. Surse istorice:  Republica în Opere V , E.S.E, Platon –  Republica E.S.E, Bucu Bucure rești, 1986 1986 Aristotel –  Rhetoric  Rhetoric (trad. W. R. Roberts – frag. online) Cicero – Arta oratoriei, Saeculum Saeculum vizua vizual,l, Bucure București, 2007 2007  Institutio Oratoria (trand. J. S. Watson – frag. online) Quintilian –  Institutio Toma d’Aquino, Summa theologica , Polirom, 2009 Thomas Wilson, The Arte of Rhetorique (frag. online) Descartes,  Discurs asupra metodei, Gramar, 2002

II. Surse generale: Winifred Bryan Horner, Michael Leff,  Rhetoric and Pedagogy: Its History, Philosophy, and   Practice, Lawrence Erlbaum Associates, 1995 Kenneth Burke, A Rhetoric of Motives, University of California Press, 1969 Jean-Jacques Jean-Jacques Robrieux, Retorică și argumentare, Timi Timișoara, oara, 200 20000 Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere in arta argumentării , Polirom 2004 Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Bucu Bucure rești, 200 20011 III. Aplica Aplicații de semina seminar: r:  Nicolae Baciu, Octavian Căpățână,  Procese celebre – mari erori judiciare, Continent XXI, 1994

NOTE DE CURS (1)

2

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

I. Surse istorice:  Republica în Opere V , E.S.E, Platon –  Republica E.S.E, Bucu Bucure rești, 1986 1986 Aristotel –  Rhetoric  Rhetoric (trad. W. R. Roberts – frag. online) Cicero – Arta oratoriei, Saeculum Saeculum vizua vizual,l, Bucure București, 2007 2007  Institutio Oratoria (trand. J. S. Watson – frag. online) Quintilian –  Institutio Toma d’Aquino, Summa theologica , Polirom, 2009 Thomas Wilson, The Arte of Rhetorique (frag. online) Descartes,  Discurs asupra metodei, Gramar, 2002

II. Surse generale: Winifred Bryan Horner, Michael Leff,  Rhetoric and Pedagogy: Its History, Philosophy, and   Practice, Lawrence Erlbaum Associates, 1995 Kenneth Burke, A Rhetoric of Motives, University of California Press, 1969 Jean-Jacques Jean-Jacques Robrieux, Retorică și argumentare, Timi Timișoara, oara, 200 20000 Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere in arta argumentării , Polirom 2004 Silvia Săvulescu, Retorica și teoria argumentării, Bucu Bucure rești, 200 20011 III. Aplica Aplicații de semina seminar: r:  Nicolae Baciu, Octavian Căpățână,  Procese celebre – mari erori judiciare, Continent XXI, 1994

NOTE DE CURS (1)

3

 RETORICĂ ȘI FILOSOFIE – PRELEGERE INTRODUCTIVĂ  I. EXPLICAŢII : 1. Dacă cunoaşterea lumii şi a sinelui începe cu uimirea, mirarea şi îngrijorarea, atunci ea  poate fi soluţionată în două feluri: f eluri: 1. teologico-mitologic (vezi (vezi poeții epici epici Homer, Homer, Hesio Hesiod; d; şi tragedienii Eschil, Sofocle etc.); şi 2. filosofic! Iar filosofia va începe numai cu Raţiunea (ceea ce nu înseam înseamnă nă atât atât răspun răspuns, s, cât cât ma maii ales ales intero interoga gaţii) ţii).. Iar raţiun raţiunea ea înseam înseamnă nă exist existenţ enţăă (ontologie (ontologie), ), cunoaşte cunoaştere re (epistemo (epistemologie logie), ), şi limbaj limbaj (logică, (logică, de la logos = cuvânt!!!, idee, raţiune). Deci logica implica inclusiv o manifestare formală, expresivă, de organizare a discursului. Se vede aşadar de ce filosofii presocratici şi sofiştii în general trădau, prin logos, o deschidere către expresie şi limbă, ca forme ale Raţiunii cerute de Filosofie. Rămâne de văzut văzut cât de de mult mult se confirm confirmăă în istoria istoria culturi culturiii ideea ideea raționalită ionalității cuvântulu cuvântuluii1. 2. Raţiunea va propune relaţia unu-multiplu şi fiinţă-devenire (Parmenide-Heraclit). Există deci o Lume, o Fiinţă, o Raţiune, o Cunoaştere, dar de vreme ce posibilităţile noastre de cunoaştere şi exprimare a cunoaşterii sunt incomplete, failibile şi fragmentare, trebuie să existe şi Multiplul. Lumea însăşi, deşi e una singură, e şi un compus atât material, cât şi senzor senzorial ial (noi (noi o perce percepem pem diferi diferit,t, cumva cumva unic unic la nivel nivel inten intențional) ional).. Multip Multiplic licita itatea tea exist existăă aşadar şi în cunoaştere şi în expresia cunoaşterii: ce altă multiplicitate mai bună ca exemplu, decât cuvintele pe care le rostim? Deci limbajul nostru şi dimensiunea lui aglutinantă, plurală, de însumare? Vezi aici şi obsesia pentru multiplicitate la greci îngemănată cu obsesia pentru Unuu şi pent Un pentru ru Fiin Fiinţă ţă (ato (atomi mism sm + infl influe uenţ nţaa filo filoso sofi fiei ei grec greceești asup asupra ra nomi nomina nali lism smul ului ui + influe influennța primelor primelor două două asupra asupra lui Leibniz Leibniz + modul modul în care Leibn Leibniz iz influen influențează ează la rândurându-ii deschiderile moderne).

II. RETORICA PE FIRUL ISTORIEI A. Filosofia greco-latină şi retorica: Ce este RETORICA? RETORICA? (În greacă: greacă: ῥήτωρ, rhêtôr , orat orator or,, învă învățător ător;; în lati latină nă:: retorica, oratoria). Este arta de a vorbi bine cu scopul de a convinge. Şi care e legătura dintre retorică şi sofişti antici? retor în antichitatea greacă antichitatea greacă , la început adept  început adept al  al explicării explicării Defini Definiția SOFIST SOFISTULU ULUI: I: Filosof  și retor în raționale și materialiste a  fenomenelor  naturii (  prin respingerea  soluțiilor  misticomisticoreligioase ), mai târziu adept  al  idealismului  filosofic , care  folosea ca metodă de discuție argumentarea  sofistică.  sofistică. ** P .gener. .gener.  Persoană care  foloseşte  sofismele , argu argume ment ntaația  sofistică.  sofistică. -  Din fr.  Din  fr. sophiste, lat . Sophista; sau SOFÍST  , - Ă   Ă  s.  s.m. și  f .  Denumire dată în Grecia antică profesorilor  antică  profesorilor care care predau  predau contra plată contra  plată filosofia  filosofia și arta retoricii și care au devenit mai devenit  mai târziu simpli târziu simpli retori venali, gata să gata să demonstreze orice. orice. ** (  Astăzi )  ) Cel care Cel care face uz de sofisme de sofisme.. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes –  sophistes  – îînțelept   ]. A se vedea aici legătura cu înţelepciunea şi iubirea  filosofia). de înţelepciune ( filosofia 1

Posibile excepţii de la raţionalitatea cuvântului: Biblia (la început fost Cuvântul!), filosofia de inspiraţie: Nietzsche, arta etc., dar ele sunt întărite cumva de propunerea unei distincţii între raţiunea ca esenţă, şi ca formă: de la Platon la Descartes şi mai departe! A se investiga măsura în care acestea reprezintă reprezintă excepții reale reale de la la regula regula logosului logosului ca ra raționalitate ionalitate a exprimă exprimării rii și discursu discursului! lui!

4 Şi atunci care să fie relaţia dintre filosofie şi retorică, dacă ambele sunt progeniturile cunoaşterii şi înţelepciunii? Sunt ele echivalente, egale, ori inegale? Diferenţa e limpede: raţiune versus expresie, fond versus formă, esenţă versus manieră, idee versus cuvânt. Dar  cum stau ele una în faţa celeilalte: 1. sunt complementare? şi 2. sunt de importanţe diferite sau egale pentru reuşita cunoaşterii? Variantele de răspuns por fi următoarele: 1. Sofiștii au activat disciplina disciplinarr extinderea extinderea retoricii retoricii la domeniul domeniul vieții, considerând că retorica este o formă de cuno cunoaaștere tere și de virtute (în sensul în care ea îl face pe practicant „mai bun”, mai pregătit pregătit pentru pentru cunoa cunoaștere și viață deopotriv deopotrivăă socială socială și morală). morală). 2. În evident contrast, Platon Platon,, în  Republica, a ridic ridicat at probl problem emaa separa separației dint dintre re retor retorică ică și filoso filosofie fie,, așadar adar inclusi inclusivv între prac practic ticaa retoric retoricii ii ș i viaț a trăită trăită întru întru cunoa cunoaș tere tere autent autentică ică.. Pe urmele urmele acestei acestei distincții largi, Platon a considerat considerat că determinare determinareaa adevărului adevărului ( cuno cunoaaștere tereaa) apar aparține filosofi filosofiei, ei, retorica retorica având având ca finalita finalitate te doar  doar  formarea sau modificarea unei opinii  (doxa – adică exact mecanismul sofisticii: manipularea opiniilor în vederea persuasiunii). Așadar, interpre interpretare tareaa lui Platon scoate scoate retorica retorica din sfera cunoa cunoașterii, terii, împingând-o împingând-o cumva cumva spre  periferia disciplinară a Antichității elene din secolele secolele V-IV î.e.n. 3. În contrast cu Platon de astă dată, Aristotel acordă disciplinei, în  Arta Retoricii, un statut virtua virtuall egal egal și compl compleme ementa ntarr cu cel cel al filoso filosofie fiei,i, reînto reîntorcâ rcându ndu-se -se în bun bunăă mă măsur surăă la o interp interpret retare are larg largăă a func funcției reto retoric ricii ii în cunoa cunoaștere, tere, via viață și socie societat tate. e. Ident Identifi ificân cândd modur modurile ile 2 3 de convingere ca fiind bazate pe logos (logica argumentativă),  patos (emoția și relația empa em patic ticăă cu audito auditoriu riul) l) și etos (caracteru (caracterull retorului) retorului),, Aristotel Aristotel acoperă acoperă implicit implicit întreaga întreaga dimens dimensiun iunee tripartit tripartităă a relației socia sociale le dintre dintre indivi indivizii zii unei unei comuni comunită tăți. Aș adar, adar, retori retorica ca va fi tiință a vie vieț ii. știință a persuasiunii verbal-argumentative, verbal-argumentative, dar dar în egală măsură și știin 4. Prin cultura greacă greacă și mai ales Aristotel, ajungem ajungem la a patra variantă variantă de răspuns, legată legată de importanţa fundamentală a retoricii în cultura romană: mai ales la Cicero și Quintilian. Retorica Retorica romană romană își găsește, pe urmele urmele interpretării interpretării largi largi sofistico-ari sofistico-aristote stotelice, lice, o interpreta interpretare re  proprie în acord cu cu structurile sociale romane: romane: politică, jurisprudență, civism. Ca urmare urmare a celor celor două mari poziții în interiorul interiorul probleme problemeii statutulu statutuluii retoricii retoricii ș i rela relaț iei ei ei cu filosofia, aducem aducem în discuție cele două controverse controverse fundamentale fundamentale ale retoricii: 1.  Retorica și cunoașterea = și anum anumee adaugă sau nu reto retoric ricaa ceva ceva nou la cuno cunoaaștere tere (Aristotel și cultura romană versus Platon Platon). ). Exist Existăă o separa separație netă netă între între exerc exerciițiile iile gândir gândirii ii (logică (logică și ra rațiune) iune) și exerci exercițiile de formulare formulare ș i comunicar comunicaree (valoare (valoare retorică)? retorică)? Acestui Acestui punct punct de vedere separatist i se aduce astăzi contraargumentul că organizarea unei prezentări ori comunicări și, implicit, investigația valorii ei retorice, ca funcț ie ș i stil, vor conduce inevitabil la clarificarea ideilor ideilor vorbitorului și la descoperirea descoperirea de puncte puncte nevralgice în discurs. 2. Retorica și obiectivitatea = este retorica retorica un instrument instrument care săsă-și propună din capul locului, locului, într-un mod sau altul, denaturarea prezentării corecte a faptelor, de exemplu, prin selectarea detaliilo detaliilorr care susțin un punct punct de vedere vedere și omiterea omiterea altora? altora? E retorica retorica,, prin chiar chiar statului statului ei, un exe exerci rcițiu de inc incomp omplet letitu itudin dine, e, de parțialita ialitate? te?

2

A se vedea cursul 3. Vezi şi relaţia cu logica însă însăși, speci specială ală la Aristo Aristotel tel (Organonul ), ), ca neîntâmplătoare pentru un adept al compleme complementarită ntarității retoricii retoricii cu cu filosofia. filosofia. 3

5

B. Influenţele greco-latine ulterioare: B1. Filosofia medievală 1. Curentul nominalist = care afirmă că în natură nu există decât indivizi (adică am spune noi din perspectiva retoricii şi limbajului: nu există decât cuvinte!!!). 2. La nivel nivel de retoric retoricăă = a). în Evul Mediu Mediu aranjam aranjament entul ul este format format din trei părți: teză, antiteză și  sinteză (a se vedea posibila legătură cu Hegel). b). Retorica are un rol central educa educațional ional în universită universitățile medieval medievale; e; c). Există Există o pregnan pregnantă tă dimensiun dimensiunee stilistică stilistică a Evului Evului Mediu Mediu târziu târziu și a Renașterii. terii.

B2. Filosofia modernă (raţionalism) 1. Descartes = va opera o critică a metodei scolasticii în  Discurs asupra metodei (1637). Mai mult, mult, ca și Platon, Platon, va ajunge să vadă vadă în retorică retorică o funcționalitate ionalitate limitativ limitativăă a exprimării exprimării unei opinii, opinii, fără posibilitatea posibilitatea dobândirii dobândirii active a unei noi forme de cunoaștere. tere. Va opune retorica retorica unui unui sist sistem em baza bazatt pe rațiune iune și expe experi rime mente nte,, punâ punând nd astf astfel el baze bazele le filo filoso sofi fice ce ale ale unei unei științificită ificităț i care va echivala echivala în bună bună măsură măsură cu moartea moartea retoricii. retoricii. 2. Leibniz = aici ne întoarcem atât la raţiune, cât şi la relaţia unu-multiplu, prin teoria monadologică: o lume compusă, dar definibilă la nivel de substanţe individuale, teoretizare care se revendică din toată istoria filosofiei de până atunci, de la Pythagora, Platon, Aristotel,  până la nominalism, Giordano Bruno ori Descartes). E logic, deci, ca o teorie a individualului ca universalitate că pună mare preţ pe limbaj: logic, noţional, de organizare a gândirii şi de o combinatorică a gândirii. Consecinţele teoriei sale pot fi retrasate, aşadar: 1. într-o teorie a limbajului; limbajului; şi 2. într-o teorie a dreptului dreptului care are în vedere vedere conjugare conjugareaa dintre dintre dreptul dreptul pozitiv pozitiv (deci particular) şi dreptul natural (universal). Adrian Niţă scrie: „Neadmiţând nici reţinerea faţă de pronunţarea unei soluţii, nici recursul la aprecierea personală a judecătorului, nici recursul la hazard, el voia să caute rezolvarea cazurilor dificile în principiile dreptului”; Şi mai departe: „Acolo unde se opreşte dreptul pozitiv trebuie să se investigheze dreptul natural. (...) În cazurile incerte decizia poate fi bazată pe principiile justiţiei naturale şi ale dreptului internaţi internaţional” onal”.. Leibniz Leibniz geometrizeaz geometrizeazăă deci şi limbajul, şi jurisprudenţa, jurisprudenţa, şi politica politica (vezi și idee ideeaa de mo propune punere reaa de cuce ucerire rire a Egip Egiptu tulu luii şi 2. Specimen more re geo geometr metrico ico: 1. pro demonstrationum politicarum pro eligendo rege Polonorum novo scribendi genere ad claram certitudinem exactum).

B3. Filosofia contemporană: În contemporaneitate 1. retorica devine teoria argumentării; iar 2. logica se ramifică şi se specializează, combinându-se inclusiv cu filosofia matematicii, filosofia limbajului etc. (vezi pr in analiza logică Wittgenstein, Cercul din Viena şi Rudolf Carnap cu  Depăşirea metafizicii prin a limbajului ).  NOTE DE CURS (2)

FUNDAMENTU FUNDAMENTUL L CIVILIZ CIVILIZA AȚIONAL AL RETOR RETORICII  ICII 

6

I. DUALITATEA LIMBAJULUI A. Legătura lumii cu limbajul: Filosofia – căci de la o accepție filosofică a retoricii am pornit – va fi neapărat construcție într-o limbă, depinzând de o gramatică, dar ea este în planul investigației noastre, treapta a doua a relației cu limba. Prima treaptă, mai generală, este cea limbaj-lume. Căci atât  percepțiile, cât și gândirea sunt ordonate lingvistic. În ce sens? 1. Obiectele au nume înainte de formă, în sensul în care: a. învățăm mai întâi recunoașterea de sonorități și nume, chiar și în absența identificării obiectelor care poartă numele (educațional vorbind, copii își însușesc limbajul adulților pe care îl aud împrejur înainte de a cunoaște obiectele respective); și b. memoria obiectelor, post-învățare, este una cu substrat lingvistic; ceea ce ne aduce la punctul 2 și anume: 2. Conceptele au nume pentru că nu au formă concretă, însă, procesele gândirii (care lucrează deopotrivă cu obiecte și concepte) întotdeauna vor funcționa sintactic!

B. Legătura filosofiei cu limbajul: Așadar orice proces de învățare și aplicare a învățării pleacă de la limbă și de la cuvânt. Am văzut în cursul 1 că orice formă de cunoaștere a lumii, deci de descoperire și învățare a lumii se întemeiază pe două mari direcții: teologico-mitologică (poezie: Homer, Hesiod; tragedie: Eschil, Sofocle etc.) și rațional-filosofică. Iar cunoașterea filosofică e: ontologică, epistemologică și logico-lingvistică (logos = idee, rațiune, dar și cuvânt!). Limbajul însă le surclasează în ordine logică pe celelalte pentru că ține de metodă. Legat de relația filosofiei cu limbajul, am spus că filosofia va fi neapărat construcție într-o limbă, depinzând de o formă de organizare gramaticală, la fel ca și poezia ori proza, însă accesând mai degrabă dimensiunea rațională enunțată anterior. Chiar structurile filosofiei depind de o anumită gramatică a limbii care se transferă asupra „gramaticii” filosofiei. Gheorghe Vlăduțescu4 oferă următoarele exemple. 1. Limba  greacă e de tip desinențial  (adică, diferite funcții sintactice, raporturi de coordonare și subordonare între cuvinte se exprimă prin dezinențe care se adaugă la teme/rădăcini), prin urmare filosofia greacă va fi centrată pe  ființă, iar mișcarea și devenirea vor fi în bună măsură produse secundare ale acestui filon central (desinențial) al ființei.5 2. Dacă limba greacă e centrată pe forma fixă, pe  ființă (pe care o confruntă ca orice autentic construct filosofic cu opusul ei),  sanscrita, care formează cuvinte compuse, face ca filosofia indiană să pună mai degrabă accentul pe fenomen și fenomenalitate, și nu atât pe ființă. 4

Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia în Roma antică, Ed. Albatros, București, 1991. Am vorbit în cursul 1 de „obsesia” greacă a relaţiei unu-multiplu şi/sau fiinţă-devenire (ParmenideHeraclit) și vedem acum că ea e și o consecință a limbii. În cadrul acelui curs, vorbeam de Lume ca unică și totuși susceptibilă de a fi cunoscută ca multiplu și ca subiect de prefacere și devenire și că limbajul, expresivitatea, la nivel discursiv și retoric, vine și ca urmare a acestei „obsesii” antice grecești. Vedem acum că dacă acceptăm condiționările de limbaj ca fiind anterioare cunoașterii lumii și filosofiei, atunci gramatica limbii va condiționa mai degrabă structura filosofiei grecești decât invers!!! 5

7

3. Există o legătură între structura limbii engleze și tipul de filosofie empirică specifică culturii respective. Astfel, dispare ideea de limbă desinențială, iar cuvintele capătă individualitate.6

II. FUNDAMENTUL CIVILIZAȚIONAL AL RETORICII ȘI APLICAȚIILE EI A. Scurt istoric Originile retoricii ca parte a vechii civilizații ț in de 1. Mesopotamia (cca. 2200 BC), apoi 2. de cultura egipteană (cca. 2000-1600 BC), având aici deopotrivă un sens mai restrâns comunicațional și unul larg social. De asemenea: 3. tradiția Biblică presupune și ea o anumită folosință a retoricii, precum și o centrare pe limbaj. Apoi: 4. Grecia antică activează supremația valorică a retoricii, cu prima mențiune asupra calităților oratorice găsindu-se în  Iliada lui Homer. Ulterior, funcția retoricii îș i va găsi o orientare socială, politică, juridică ș i cultural-filosofică (de diseminare a ideilor filosofice). O atare orientare va fi condiț ionată de ideea de stat și valoarea ei comunitară, așadar de apariția cetății, a polis-ului democratic

B. Aplicaț ii: scopul ș i sensurile practice ale retoricii Aplicabilitatea generală a retoricii este recunoscută ca atare, de la socio-politic, la artă și în genere cultură. Există totuși, la origini, câteva aplicații majore. 1. Cea dintâi este discursul politic și ea se datorează în bună măsură accentului pus în Grecia Antică pe dezbatere. Orice societate discursivă cum e Grecia va valoriza la maximum forma discursului. Cu toate acestea, chiar sofiștii sunt cei care resping limitarea retoricii la politică și  propun de fapt (Gorgias, de pildă) extinderea retoricii la orice tip comunicațional, educațional ori argumentativ. Ceea ce fundamentează saltul logic de care va depinde toată istoria retoricii de la Aristotel ș i Cicero înainte. 2. O altă aplicație a retoricii, care stă în acord cu opiniile negative ale lui Platon asupra artei, este  persuasiunea maselor  prin manipulări de limbaj și concepte (așadar, caracteristică negativă). Mai mult de atât, Platon extinde retorica, de la o funcție de falsă persuasiune civică, la un instrument al artelor. Și de bună seamă, de vreme ce Platon îi devaloriza pe unii  poeți (mai ales în raport cu filosofii – vezi Republica), era normal ca instrumentarul retoric al artei poetice să sufere o similară devalorizare. 3. Cel de-al treilea sens aplicativ al retoricii este cel de artă civică. Ea vine atât ca urmare a  funcției politice, cât și ca și consecință a  persuasiuni. Ea va fi asociată, ca artă civică, instituțiilor democratice, devenind cumva caracteristică societăților libere, democratice, care încurajează libertatea de exprimare și asociere (civică ori politică). În consecință, de retorică, văzută drept parte a societății libere, va depinde cumva formarea comunităților, atât civic, cât și instituțional. Aristotel însuș i e un adept al acestei viziuni sociale asupra retoricii, ceea ce acutizează inclusiv opoziția față de accepțiunea lui Platon asupra retoricii. Iar în cultura și 6

Observație: celor trei exemple li se pot aduce excepții referitoare la filosofi din anumite culturi care au scris în alte limbi (Occam, ca posibil întemeietor al empirismului englez, scrie în latină; Descartes, ca raționalist continental, scrie iarăși în latină, la fel și Leibniz etc.). Rezultă de aici că problematica limbă/cultură – filosofie e mai complexă decât pare la prima vedere.

8 filosofia romană, Cicero devine și mai radical, considerând că atâta vreme cât instrumentul retoricii este folosit corect de către oameni corecți, arta civică a retoricii poate fi folosită la salvarea republicii! Opoziția la argumentele de tip Aristotel și Cicero ține de factura publică a retoricii și anume: ea poate folosi într-adevăr la progres social, dar în egală măsură poate constitui un mijloc de manipulare cu efecte sociale negative; ea poate deveni a șadar o formă de control asupra maselor. Marea majoritatea a gânditorilor care suferă de o formă sau alta de idiosincrazie la adresa retoricii și funcționalității ei reale, vor activa un asemenea linie de argumentare.

 NOTE DE CURS (3)

CANOANELE RETORICII  I. ASUMPȚII FUNDAMENTALE ALE RETORICII

9 1. Retorica poate fi definită ca utilitate în două direcții: 1. percepția asupra funcționării limbajului oral și scris; ș i 2. dezideratul eficienț ei în a aplica resursele limbii în scris ș i vorbit. 2. În distingerea funcției limbajului trebuie să deosebim între formă și conținut (între ceea ce se spune și cum se spune – și ca reacție la obiecția retoricii ca simplă formă). 3. Retorica presupune, așadar, și o funcție normativă: ea nu discută numai ceea ce se spune și cum se spune, ci inclusiv cum ar trebui să se spună, pentru o eficientizare a persuasiunii. Conform accepțiunii contemporane a funcției retoricii, orice limbaj al individului va fi retorică, în măsura în care presupune o formă sau alta de persuasiune. A șadar retorica, învățându-ne despre o ineludabilă folosință socială a persuasiunii, ne va înva ță ceva despre viața însăși. Aceasta reprezintă, într-adevăr, premisa fundamentală a disciplinarizării autentice a retoricii. Momentul în care Aristotel continuă activ larghețea interpretării sofistice a retoricii (ca structură a vieții și nu doar ca mecanism politic), continuat fiind la rându-i în cultura romană de către Cicero, este momentul în care retorica devine vehicul al existenței individului. 4. Astfel, retorica va propune și o relativă indivizibilitate între  sens și expresie, în sensul în care metoda vorbirii ori scrisului presupune sens tot atât cât conținutul propriu-zis. 5. Fiind o metodă a vieții (atât sociale cât și individuale, sau cu funcție deopotrivă macro și micro-socială), retorica va studia impactul înțelegerii limbii, atât logico-argumentativ, cât ș i emoțional, considerând că comunicarea emoțională e tot atât de importantă precum cea  propozițională.

II. CANOANELE RETORICII Modalitatea de împărțire a regulilor retorice de construcție e următoarea: Invenț ie, Aranjament, Stil, Memorie, Exprimare . Să le luăm pe rând:

A. INVENȚIA Acest prim canon presupune descoperirea mijloacelor de persuasiune aflate la îndemână: anume ce și cum să spun în așa fel încât să-mi îndeplinesc obiectivele de convingere. Pentru a înțelege sensul fundamental al acestei prime faze constructive trebuie să vedem invenția ca reacție la o situație retorică. Întâi ne vom întreba ce anume este o situație retorică?, a cărei recunoaștere să presupună identificarea și folosirea anumitor metode de persuasiune, optime în contextul dat? Structura ei coincide cu ceea ce ea presupune și anume: 1. Urgență/exigență/intervenție/nevoia de a interveni și 2. Audiență/auditoriu.7 În al doilea rând, ridicăm problema feedback-ului la situația retorică. Adică, de ce anume trebuie să ținem cont într-o situație retorică: 1. De audiență și de nevoile și dorințele lor relative la situația dată; 7

A se vedea Bitzer, Class. Rhet.

10 2. Ce tipuri de dovezi și argumente să folosesc în situația dată (fapte, mărturii, statistici, legi, exemple, analogii etc.); 3. Cum este cele mai bine să ajung la un numitor comun cu auditoriul ( logică, emoție, caracter ). 4. Ce tipuri de subiecte ori toposuri să abordez în a șa fel încât alegerea lor să ducă la o examinare atentă a situației și la generarea de idei (topoi). 5. Căutarea celui mai bun moment al intervenției și a celei mai bune proporții a comunicării (kairos).

A. Relația directă cu auditoriul (punctele 1, 2 și 3): În ceea ce privește primele trei condiții formulate (ș i care sunt indelebil corelabile), Aristotel va pleca de la demonstrația logic-rațională. Aici el va problematiza distincția dintre silogism (ca argument al logicii) și entimemă (ca argument al retoricii). În timp ce  silogismul  va ține de construcția logică a extragerii unei concluzii din cel puțin două premise8, entimema va reprezenta un silogism parțial, în care una din premise lipsește9. Prin urmare ea va implica o  posibilitate demonstrabilă logic, dar cu indiscutabilă valoare de persuasiune relativă la contextul dat al jocului retoric într-un anumit sistem. Totodată, însă, Aristotel va recunoaște că indivizii, fiind creaturi pasionale, cu preferințe și experiențe etc., vor putea fi mișcați prin apel la emoție ( patos) ori caracter (etos). Combinația adecvată dintre cele trei va ține de opțiunea contextuală a oratorului/vorbitorului. În ceea ce privește formele argumentative ele pot fi organizate astfel:  Inductive (de la experiență), Deductive (de la principii), Narative (povești, anecdote etc.). Referitor la moduri de convingere, Aristotel le împarte în două clase: neartistice (statistici etc.) și artistice (bazate pe creație – retorul le creează!). Cele artistice sunt logos,  patos și etos.  Logos = apelează la rațiune și funcționează prin enun țuri tip silogism ori entimemă;  Patos =  presupune accesarea unei forme de empatie și trezirea de emoții în auditoriu: frică, bucurie, mulțumire, mândrie etc.; Etos = atenția asupra virtuții10 vorbitorului (reale ori declamative!). B. Relaț ia indirectă cu auditoriul (punctele 4 ș i 5): 1. Topicele (topoi) În diverse sisteme de retorică clasică, subiectele/topicele erau moduri de abordare ra țională folositoare pentru a ajunge la construcția unui discurs convingător. Termenul grecesc de 8

Exemplu de silogism: „Toți oamenii sunt muritori (premisa 1) / Socrate e om (premisa 2) / Deci, Socrate e muritor (concluzie)”. 9 Exemplu de entimemă: „Unii politicieni sunt corupți (premisă) / Prin urmare, senatorul X este corupt (concluzie)”. 10 Observație: există o interdependență în cultura greacă între retorică/elocvență și caracter  (bunătate, virtute). Ei nu puteau crede că elocven ța poate fi mânuită de către indivizi nevirtuo și, tocmai datorită relației dintre retorica văzută drept tehnică a vieții și ideea unei etici a virtuții, ordonatoare a vieții. A se observa naivitatea unei asemenea pretenții, precum și modificările de interpretare a elocvenței astăzi: obișnuința contemporană de a considera că prea mult talent și  pricepere oratorică e un semn al intenției de a în șela, mistifica, falsifica.

11 topoi înseamnă loc. Topicele erau chestiuni centrale ale invenției pentru că țineau de rațiunea de discurs a vechilor greci în care argumentele se bazau pe norme culturale și adevăruri recunoscute ca atare în epocă. A șadar, pentru a inventa o manieră de argumenta ție trebuie să se țină cont de adevăruri recunoscute, găsind subiectele de discu ție prin care adevărul respectiv era aplicat cazurilor particulare ale demonstrației retorice. Astăzi logica se schimbă cumva, în sensul în care deducția e importantă, dar nu are valoarea culturală pe care o are astăzi inducția (invocarea de exemple cu care adevărul să poată fi corelat). Odată cu Renașterea,  subiectele de discuție au devenit moduri de discuție, moduri de a aranja argumentele. Cumva subiectul abordat se deplasează astfel din zona invenției în cea a aranjamentului! Înainte topicele erau modalități de descoperire a argumentelor potrivite. Astăzi, ele sunt mai degrabă moduri de aranjament. Pe de altă parte, ideea de criticism al discursului presupune identificarea tehnicilor centrale ale subiectelor în discurs. Prin aceasta criticul va reduce discuția la tematică și la caracterul retoric.

Tipuri de topice: I.  Definiția = ea va include următoarele sub categorii (subtopice): 1). Existență; 2). Clasificare; 3). Grad; 4). Formă; 5). Substanță; 6). Structură. Ele au în vedere problema definirii unui anumit lucru, ocupându-se cu existența, non-existența, gradul existenței lucrului respectiv, dimpreună cu forma lui, posibilitățile de clasificare ale acestuia etc. ( Definiția are o utilitate majoră în discursul politic!) II. Comparația = include subtopicele: 1). Asemănare; 2). Diferență; 3). Grad. Anume, demonstrația va avea în vedere stabilirea prezenței sau absen ței unei rela ționări între lucuri, oameni, idei, situații etc. La nivel de construcție stilistică, comparația stă la baza metaforei, de unde și importanța ei fundamentală. III. Cauză și efect  = include următoarele subcategorii: 1). Corelație; 2). Cauzalitate; 3). Contradicție. Importanța acestei tehnici de argumentare ține de modul în care percepem noi cauzalitatea în timp și spațiu ca fenomene liniare: lucrurile se succed cauzal în timp și se determină cauzal în spațiu. IV. Circumstanță/context = subtopicele acesteia includ: 1). Posibilitate; 2). Imposibilitate; 3). Factualitate; 4). Probabilitate viitoare. Ce anume e posibil și ce e imposibil? Care sunt faptele ori datele și care vor fi ele în viitor? (Circumstanța și corelația între situații trecute ș i viitoare își găsește o utilitate majoră în discursul politic!) 2. Sincronizarea și proporția discursului (kairos) Dezideratul proporției și sincronizării intervenției retorice exprimă funcț ionalitatea  persuasiunii în discurs. Asumându-și, în cadrul canonului invenției, necesitatea raportării la dorințele auditoriului, precum și la metodologia demonstrației prin tehnici (logos, patos, etos) și topice (tehnici ale subiecte), oratorul va avea în vedere structurarea intervenției sale în spațiu și timp. Cea mai bună proporție a intervenției și cel mai bun moment al acesteia reprezintă cheia armonică a oricărei forme de discurs retoric.

C. Relativismul invenției

12 Una din observațiile fundamentale ale canonului invenției ține de asumarea unei rigidități doar aparente – observație care se poate extinde în bună măsura la retorica însăși ca disciplină universală, dar în același timp preocupată de înțelegerea și specularea unor contexte virtual irepetabile. Prin urmare, procesul invenției nu va fi unul rigid. Regulile de construcție sunt orientative și desprinse de exigențe universal valabil, tocmai fiindcă atari exigențe ar  abdica de la scopul conjunctural al retoricii. Tehnicile de persuasiune vor funcționa relativ la un anumit moment și la un anumit joc retoric, într-o anume instituț ie-cadru ș i în faț a unui anumit auditoriu. Iar ceea ce funcționează astăzi aici e mai mult ca sigur să nu funcționeze mâine în altă parte. Prin urmare retorica nu se va de-contextualiza, cel mult se va recontextualiza. Invenția presupune și ea re-inventare, aplicabilitate particulară a unui set orientativ de reguli teoretice generale.

D. Înțelegerea stării de conflict (teoria stasis-ului) În centrul alegerii unor anumite procedee retorice care să răspundă unei anumite conjuncturi se află idee unei stări conflictuale care fundamentează și alimentează nevoia de a persuada. În lipsa conflictului orice valoare demonstrativă a discursului retoric devine caducă. În legătură cu investigația contextuală, există postulată ceea ce numim teoria stasis-ului (stasis = ceartă/conflict/problema centrală discutată în contradictoriu). Ea este în esență un procedeu al invenției retorice prin care se pun întrebări succesive pentru a ajunge la miezul problemei care e dezbătută:  stasis-ul. Starea de exigență/urgență despre care spuneam că împreună cu auditoriul  compune  situația retorică (Bitzer) implică aproape întotdeauna un dezacord care se cere speculat ori îndreptat prin intervenția retorică într-un anumit context. Strategia invenț iei care ține cont de ideea de  stasis oferă vorbitorului posibilitatea identificării rădăcinilor dezacordului spre a fi ulterior adresate/corectate prin discurs. Întrebările care, în logica stasis-ului, se cuvin adresate, pot fi grupate după cum urmează:

1). Presupuneri despre fapte = Care este chestiunea/lucrul luat în discuție? Există sau nu? E adevărat sau nu? De unde anume vine? Cum anume a început? Poate sau nu fi schimbat? 2). Definiț ie = Cum definim chestiunea/lucrul respectiv? Care este felul/genul lui? Care e relația dintre el și părțile lui? În ce clasă poate fi încadrat? 3). Calitate = Cât de important e lucrul respectiv? E bun, e rău? E just, e injust? 4). Procedură = Trebuie dezbătut lucrul respectiv printr-o procedură formală? Care acțiuni în raport cu lucrul ar fi posibile și dezirabile? II. ARANJAMENTUL Canonul secund al aranjamentului presupune asamblarea coerentă și potrivită a discursului. În  principiu există un model fundamental de cinci pa și ai construc ției, cu observația ca discursul retoric se abate adesea de la strictețea acestei organizări, presupunând improvizație, deci adaptare la context 11. 11

Vezi anterior problema relativismului invenției ca aplicabilă și aici.

13

Modelul în cinci pași poate fi organizat în felul următorul:

1. Introducere (exordium) 2. Factualizare/narare/declarare a faptelor ( narratio) 3. Expunere/confirmare a dovezilor (confirmatio) 4. Respingere a dovezilor contrare ( refutatio) 5. Concluzie ( peroratio) Detaliile tehnice, dar și în bună măsură psihologice, ale celor cinci pași pot fi sintetizate astfel: 1. Găsirea unei modalități de a lega un contact empatic inițial cu auditoriul. Introducerea subiectului de discuție. Abordarea transmiterii mesajului: care este acesta și de ce e important  pentru acel auditoriu? de ce e important ca tu să îl transmiți? Mobilul discursului: ce anume vrei ca auditoriul să facă sau să gândească? 2. Explicarea faptelor și a conotațiilor acestora. 3. Construirea unei argumentații potrivite momentului, contextului, cadrului instituț ional, mesajului și publicului. 4. Investigarea și demontarea punctelor adverse de vedere, așadar în țelegerea perspectivei inverse. 5. Concluzionarea mesajului și întărirea mobilului discursului: ce anume i se cere publicului  să facă sau să gândească.

III. STILUL Cel de-al treilea stadiu al construcției retorice îl reprezintă stilul ș i anume prezentarea discursului în mod convingător  (a vorbi bine și cu sens) și  frumos (valoare estetică a discursului). Regula stilului vizează alegerile făcute de retori/vorbitori în formularea de enunțuri cu un anumit impact asupra audienței. Una din aceste alegeri vizează folosirea anumitor figuri de stil (tropi ș i tehnici: inversiuni, juxtapuneri etc.). Ca de pildă: antiteză, hiperbolă, ironie, metaforă, litotă, metonimie, oximoron, personificare, joc de limbaj etc.

IV. MEMORIA

14 Canonul numărul patru e reprezentat de atributul memoriei ceea ce presupune capacitatea de a vorbi liber, din memorie, chiar dacă cu o formă sau alta de pregătire prealabilă. Vechi greci devalorizau citirea discursului scris, considerând că acesta era un semn al unei slabe calită ți retorice. Iar retorii slabi însemnau politicieni slabi. În schimb, retorica modernă/contemporană renunță în bună măsură la cerința memoriei, în mare parte datorită accesibilității tehnologice (de pildă,  prompterul  în discursul de presă, în televiziune). Iar dacă retorica presupune adresabilitate eficientă, atunci nu e neapărat o problemă că noile metode de păstrare a elocvenței vor suplini funcția memoriei.

V. EXPRIMAREA În cele din urmă, canonul cinci, reprezentat de exprimare presupune în primul rând folosirea  potrivită a limbii vorbite ș i gesticii, a textului ș i a imaginii. În al doilea rând, acest canon reia și sintetizează cumva aplicabilitatea celorlalte patru canoane, reprezentând punerea în scris sau vorbit a tuturor regulilor anterioare.

 NOTE DE CURS (4)

 RETORICA ÎN CULTURA LATINĂ  I. RETORICA LATINĂ (INTRODUCERE) Există o anume obișnuință în a afirma că romanii nu au adus nimic nou în raport cu gândirea vechilor greci, ceea ce în retorică poate funcționa ca un adevăr măcar par țial dacă e să ținem cont de covârșitoarea influență a lui Aristotel în epocă, precum și de maniera în care acesta a trasat o anume direcție de cercetare, valabilă atât în cultura romană, cât și în investigațiile retorice ale neo-aristotelienilor contemporani. Plecând de la Aristotel latinii pot fi suspectați de a fi adăugat doar anumite completări teoretice și de a fi reorientat și nuanțat în bună măsura

15 retorica prin confruntarea activă a acesteia cu dimensiunea practică a societății și culturii lor. Cât de importantă e dublarea practică (printr-o practicizare socială și instituțională a discursului retoric) a fundamentelor teoretice grecești, reprezintă o problemă distinctă, și una deloc ușor de cântărit. Cert este că fundamentul aplicativ al retoricii își găsește o formă de împlinire exemplară în lumea lui Cicero și Quintilian. Primul tratat oratoric al lumii latine este Rhetorica ad Herennium (Retorica după Herennius –  scris probabil în jurul anilor 86-82 î.e.n.), fiind multă vreme în mod eronat atribuit lui Cicero. Acesta reprezintă o însumare a retoricii lui Aristotel, precum și mobilul unei confruntări între dimensiunea teoretică aristotelică și valorile practice ale lumii latine. Ulterior acestui tratat, cei mai importanți teoreticieni și practicieni ai oratoriei romane vor fi Cicero ș i Quintilian. În legătură cu problemele raportului dintre retorică și cultura/societatea latină, Robrieux12  pomenește de slăbirea interesului romanilor pentru retorică menționată în lucrarea lui Tacit  Dialog despre oratori (aprox. 81 e.n.). Explicația lui Tacit referitoare la acest fenomen are în vedere o anumită disipare a funcției dezbaterii politice în viața societății și a statului, dimpreună cu implicita curbă descendentă a retoricii ca și instrument politic. Satisfacerea de o manieră au alta a unui deziderat democratic ar fi dus cumva la reorientarea sensului retoricii dinspre persuasiune ca mijloc al puterii înspre o funcție mai degrabă estetică, estetizantă a cuvântului, mutație devine evidentă inclusiv la Quintilian, odată cu formularea reflecției asupra legăturii retoricii cu literatura13.

II. CICERO 1. Viața Marcus Tullius Cicero se naște în 106 î.e.n. și este asasinat în 43 î.e.n. Viața sa presupune o îngemănare a patru dimensiuni distincte în bună măsură caracteristice pentru un stil eclectic de gândire: el este orator , avocat , om politic și filosof , punând politica peste filozofie, ceea ce nu reprezintă decât o reconfirmare a raportului teorie-practică în latinitate. Datorită faptului că accesul direct la lumea politică a timpului îi este refuzat grație absenței de origini aristocratice complexe (provenea dintr-o familie aristocratică, însă lipsită de influență  propriu-zisă), a avut de ales între o carieră militară și una juridică. Sensul alegerii celei din urmă (și care a implicat studii de jurisprudență, retorică ș i filosofie) poate fi deconspirat inclusiv ca mijloc de a accede la viața politică a imperiului. În lumina profesiei sale inițiale  precum și a tentativei de a trece de la drept la politică, Cicero considera că practica juridică te  pregătește pentru practica politică din următoarele rațiuni: experiența unui anumit tip de discurs; dobândirea de popularitate prin intermediul cazurilor importante; construirea de relații cu oamenii politici ai timpului, atât timp cât relaț iile politice ale vremii erau bazate nu  pe ideologie, ci mai degrabă pe prietenii, datorii și angajamente. În cele din urmă, intrând în activitatea politică a imperiului, este ales chestor, pretor, consul etc. În 44 î.e.n, e martor al asasinării lui Cezar de către un grup de senatori, cu toate că după toate aparențele nu participă direct la asasinat. Un an mai târziu, el însuși este asasinat.

2. Cultura filosofică 12 13

Robrieux, Retorică și argumentare, Timișoara, 2000. Vezi Quintilian, Institutio Oratoria, cartea X.

16 Valoarea operei sale filosofice, deși indiscutabilă, stă totuși sub o logică contextuală. El se va dedica cu totul filosofiei de abia după anul 56 î.Hr., când profund dezamăgit fiind de turnura situației politice din imperiu, alege să-și caute sens existențial în scris. Pe de lată parte, indiferent de contextualitatea unei atari alegeri, faptul că el își propune să dea Romei o literatură filosofică proprie care să fie capabilă să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei, reprezintă o piatră de hotar în destinul filosofiei europene ca întreg. Opera filosofică ciceroniană va reprezenta, atât doctrinar, cât și terminologic, o tentativă reușită de adaptare a modelelor deja recunoscute ale filosofiei elene la o formă specifică de spiritualitate și mentalitate socio-culturală romană. Trăsăturile fundamentale ale filosofiei sale pot fi rezumate în limitele a două dimensiuni fundamentale – una de doctrină, cealaltă de inventivitate terminologică: 1.  Eclectism doctrinar : nedorind să adere în mod necondiționat la nicio doctrină filosofică a timpului, intrată în cultura latină pe filiera moș tenirii greceș ti, va opta pentru construcț ia unui corpus filosofic prin obținut prin suprapunerea principalelor curente filosofice: stoicism, epicureism, atomism, platonism etc. 2.  Inventivitate terminologică: autor al unei construcții de limbaj filosofic latin, menit să scoată filosofia din sfera de influență conceptuală a grecilor. Limbajul filosofiei latine va fi așadar impus prin contribuțiile conceptual-terminologice ale celor trei mari filosofi romani Lucrețiu, Cicero și ulterior Seneca. La nivel de opere filosofice, merită menționate: De republica (Despre stat) – dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal;  De legibus (Despre legi) – dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura deorum (Despre natura zeilor) – lucrare care abordează tema existenței și esenței divinității;  De divinatione (Despre divinație) – problematica divinației ca har și artă a prezicerii viitorului; De fato (Despre destin) – expunere asupra problemei destinului ș.a.

3. Cultura oratorică În bună tradiție latină a juxtapunerii dintre lumea teoretică a grecilor și practicizarea gândirii latine de influență elenă spre a satisface un alt deziderat socio-cultural, cultura oratorică ciceroniană e și ea susceptibilă de o atare diviziune: practică oratorică și teorie. Practica oratorică va fi bineînțeles reprezentată de discursurile ciceroniene care sunt în număr  de 58, reprezentând o armonizare între talentul nativ ( ingenium), cultura vastă (doctrina) și  practica forului (usus forensis). Cele mai cunoscute și mai reprezentative ca tehnică retoricargumentativă sunt:  In Verrem ( Împotriva lui Verres ) – o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.e.n. împotriva lui Caius Verres, guvernator al Siciliei (73-70 î.Hr.) acuzat de a fi comis abuzuri în timpul guvernării sale;  In Catilinam ( Împotriva lui Catilina sau Catilinarele), care sunt probabil cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene, pronun țate împotriva lui Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii; apoi,  In Marcum  Antonium, cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marc Antoniu.

17

În al doilea rând, ca teoretician al artei retorice, Cicero e socotit, alături de Aristotel, unul dintre părinții oratoriei antice. Metoda folosită în tratatele sale are în vederea de o dimensiune cvadruplă de investigație: 1. o incursiune în istoria oratoriei antice; 2. o analiză a  principalelor curente retorice ale epocii (aticismul14 și asianismul15); 3. dezbaterea problemei formării oratorului ș i 4. ridicarea problemei funcț iei oratorului în societate. Legătura retoricii cu societatea și formarea socială reprezintă, deci, o constantă a culturii antichității, și evident o prelungire a ceea ce Aristotel va impune reactivând o generalitate a funcției retoricii a șa cum fusese ea inițial instituită de către sofiștii greci. În acord cu o asemenea valoare socioumană a retoricii, conceptul central la Cicero va fi cel al oratorului ideal  (orator summus et   perfectus) și care va întruchipa nici mai mult nici mai puțin decât prototipul omului ș i cetățeanului desăvârșit, ca personalitate și entitate socială complexă. Dintre tratatele sale oratorice, amintim:  De oratore libri tres (Trei cărți despre orator ) –  tratat alcătuit în 55 î.e.n., dedicat fratele său lui Quintus, redactat ca dialog între Crassus și Marc Antoniu;  Partitiones oratoriae ( Diviziunea păr ților artei elocinței) scris în 54 î.e.n., și constituind un excelent manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus;  Brutus, scris în 46 î.e.n., unde Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se sobrietății ș i simplităț ii excesive caracteristice curentului aticist; Orator , tratat în care Cicero își apără idealul său retoric moderat, și totodată caracterizat printr-o formă de combinatorică ori eclectism asemănător opțiunilor sale filosofice; De Inventione, mic manual de retorică scris în adolescență și ulterior nerecunoscut de Cicero ca având valabilitate teoretică, inclusiv prin aceea că va fi fără doar și poate eclipsat de următoarele tratate importante.

III. QUINTILIAN Quintilian (35 – 100 e.n.) este alături de Cicero, deși la o sută de ani după acesta, unul din cei mai cunoscuți oratori și autori latini. Tradiția social-instituț ională a latinităț ii se conservă ș i în cazul acestuia, fiind atât profesor de retorică, cât și avocat. Dincolo de dimensiunea retorică  propriu-zisă, lucrarea lui Quintilian intitulată  Institutio Oratoria este calificată drept primul tratat sistematic de pedagogie și va constitui un punct de referință, în materie de teoria retoricii, atât pentru retorica medievală, cât și pentru Renaștere. Continuitatea dintre dimensiunea latină a aplicațiilor și teoriei retoricii, și lumea medievală este evidentă. Ea  poate fi văzută ca activabilă prin asumarea moștenirii culturale a bagajului filosofic grecolatin – singura moștenire posibilă de altfel, și de care medievalitatea nu ar fi avut cum să nu țină cont – suplimentar acutizată odată cu apariția creștinismului și creștinarea Imperiului Roman.  Institutio Oratoria, compusă din 12 părți, este în fapt singura operă extinsă a lui Quintilian tratând problemele de retorică. Aceasta e completată retroactiv de un text anterior, intitulat  De 14

Aticismul = ceea ce caracterizează scrierile vechilor atenieni; delicatețe, măsură, eleganță, puritate în stil și în limbă. (fr. atticisme, lat. lit. atticismus). 15 Asianismul = tendință a literaturii elenistice către un stil înflorit, patetic, amplu ritmat și afectat. (germ. Asianismus, engl. asianism)

18 Causis Corruptae Eloquentiae ( Despre cauzele elocvenței corupte) și care, deși pierdut fiind, e considerat a fi întruchipat o expunere preliminară, atacând problemele generale ale viitoarei lucrări despre retorică. Alte două lucrări denumite  Declamationes Majores și  Declamationes  Minores i-au fost atribuite, pare-se în mod eronat, lui Quintilian. Interpretarea modernă asupra acestora dezbate posibilitatea ca ele să fi fost scrise de un discipol al filosofului latin.  Institutio Oratoria abordează 1. teoria și practica retoricii, precum și 2. educația fundamentală a oratorului și 3. dezvoltarea oratorului, reacreditând ideea relației vieții sociale, precum și a educației socio-morale, cu retorica. Oratorul va deveni astfel subiect al societății, și microcosm al prototipului individual-uman al latinităț ii. Funcț ia socială a retoricii, care e de altfel în deplin acord cu o înțelegere practică latină a disciplinei, dar și cu moștenirea teoretică venită pe filieră elenistă, va fi însă contrabalansată de acreditarea treptată a ideii funcției estetico-lingvistice a retoricii. În acest sens, teoretizarea operată de Quintilian a relaționării retoricii cu literatura va domina o medievalitate dispusă să sacrifice o bună parte din sensul social al discursului în favoarea estetizării cuvântului.

 NOTE DE CURS (5)

 RETORICA ÎN CULTURA MEDIEVALĂ  I. CULTURA MEDIEVALĂ 1. FILOSOFIA În ceea ce privește dimensiunea filosofică a medievalității, trebuie dezbătute tendințele cuprinse în ceea ce denumim  filosofie scolastică, exemplificată inclusiv prin câteva observații sumare asupra curentului nominalist  cu funcție simbolică – vom considera – asupra  perceperii limbajului.  A. Scolastica este o noțiune derivată din limba latină ( schola însemnând școală) și care exprimă o direcție specifică de cercetare interdisciplinară, ca tendință de reunire a

19  problemelor filosofice cu cele teologice. În fapt, începând cu ceea ce am putea numi Evul Mediu târziu (aprox. sec. XI-XV), scolastica va încerca să explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane, punând la lucru în acest sens bagajul cultural filosofic al Antichității, mai cu seamă filosofia lui Aristotel. Acest curent filosofic aduce cu sine inclusiv un tipar cultural-pedagogic care va domina instituțiile de învățământ religios și universitățile europene. Scopul fundamental al scolasticii era alcătuirea unui sistem care să reunească filosofia greco-latină cu învățătura creștină. Rezumativ, putem vedea în scolastică un deziderat combinatoriu fundamental de corelare de domenii, timpuri și spații distincte. Acesta include următoarele apropieri: 1. filosofie –  teologie (adică Aristotel și creștinism, sau explicarea fenomenelor supranaturale ale creștinismului prin apel la rațiune și filosofie); 2. antichitate – medievalitate; 3. filosofie greacă –  filosofie latină (reunite într-un sistem logic coerent). Se cuvin, de asemenea, trasate câteva observații legate de dezideratul rela ționării dintre o dimensiune filosofică, activând un bagaj greco-latin al istoriei filosofiei, și una teologică, activată prin diseminarea creștinismul în Europa, cu tot ceea ce presupunea acesta. 1a.  Dimensiunea explicativă = scolasticii nu sunt interesați de dobândirea de cunoștințe noi ci doar de explicarea cunoașterii antichității în lumina dogmei creștine, aceasta constituind totodată diferența fundamentală față de Renaștere. 1b. Rațiunea ca mijloc și nu ca scop în sine = această idee pretinde, în fapt, e că nu ar exista contradicții între rațiune, pe de o parte, și revelația creștină, pe de alta. Iar inevitabilitatea identificării la un moment dat a unor asemenea contradicții, mai mici sau mai mari, e soluționată prin ideea de eroare umană. Se afirmă așadar, că asemenea contradicții, în măsura în care există, provin sau dintr-o folosire greșită a rațiunii sau datorită unei interpretări greșite a dogmei. 1c. Prioritatea credinței înaintea explicației raționale (deci a teologiei înaintea filosofiei!) = adică o formă de parti-pris care va domina orice confruntare filosofico-teologică. În al treilea rând, trebuie formulate câteva idei legate de metodă, cu referire atât la dimensiunea logică a scolasticii (Aristotel), cât și la o funcția socială a ei (dialogală) și care va acutiza relația cu o dimensiune retorico-lingvistică. a. Metoda preferată a scolasticilor consta în operarea cu vocabularul logic și filosofic al lui  Aristotel , atât în predarea învățăturilor, cât și în argumentare și dialog. Problemele aici intervin prin folosirea de multe ori trunchiată sau chiar falsificată de către filosofii scolastici a unei filosofii aristotelice care de abia odată cu Renașterea și post-Renașterea (raționalism, Leibniz etc.) va fi coerent redescoperită și folosită metodologic.  b. Ideea de dialog  public. Fiecare profesor al universităților medievale era obligat să susțină de mai multe ori pe an o discuție pe o anumită temă în fața întregului corp profesoral și a studenților și să răspundă întrebărilor critice privind învățăturile predate. În secolul al XIIIlea aceste dispute au devenit mai flexibile, pentru ca un secol mai târziu să devină simple exerciții retorico-stilistice, conținutul propriu-zis al temelor fiind din ce în ce mai pregnant

20 sacrificat în favoarea subtilităților și nuanțelor de construcție. Acest fapt, care a adus ulterior  scolasticii renumele negativ al unei pedanterii formalistice lipsite de conținut, reprezintă totuși expresia mutației de la  social  la estetic – de care pomeneam anterior – și care devină teoretic posibilă încă de la Quintilian. În ceea ce privește enumerarea câtorva reprezentanți de bază ai scolasticii în anumite secole, îi vom aminti pe următorii: a. sec. XI-XII: Anselm de Canterbury, Pierre Abelard;  b. sec. XIII: Toma d’Aquino, Bonaventura, Duns Scotus; c. sec. XVI (Spania): Francisco Suarez.  B. Nominalism = ca și curent de filosofie scolastică, nominalismul reprezintă o importanță mutație filosofică în raport cu problema universaliilor. Ideea fundamentală este cea conform căreia în natură nu există decât indivizi . Adică, am spune noi din perspectiva retoricii şi limbajului, nu există decât cuvinte. Există numai lucruri ori entități particulare, ceea ce neagă cumva existența formelor universale moștenite în filosofie de la Platon și Aristotel încolo.

2. RENAȘTEREA  Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a apărut în lumea europeană la sfârșitul Evului Mediu, având drept punct de origine Italia, și putând fi cumva încadrată între secolele XV și XVI. Un atare proces de înnoire a fost caracterizat prin revigorarea activă a interesului pentru cultura, filosofia și arta antichității clasice. Acestei  perioade îi corespund profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și religioase, care au marcat tranziția de la societatea medievală la societatea modernă. Respectiva mutație socială a fost făcută posibilă prin destrămarea treptată a unui tipologii sociale feudale proprie unei medievalitate dominată de o structură ierarhică rigidă, aflată sub influența profundă a Bisericii Catolice.

Schimbarea de structură presupune investigarea a ceea ce s-a schimbat, dimpreună cu ceea ce s-a conservat. Așadar, prima din cele două întrebări fundamentale este următoarea: dacă Renașterea apare ca reacție la substanța și preocupările culturii medievale, atunci ce anume se schimbă în raport cu vechea paradigmă? Identificăm, în sens larg, patru structuri diferite supuse procesului de schimbare: 1. Structurile socio-politice = se pun bazele societății moderne (de pildă Machiavelli, 14691527) ca precursor, prin studiul principatului civil, al statului modern. Apar statele-orașe italiene, tradiție continuată apoi de Germania, Franța și Spania. Totodată, se vor pune bazele diplomației moderne ceea ce reprezintă implicita asumare a dezideratul evitării stării de conflict. 2. Structurile religioase = estomparea influenței Bisericii Catolice în epocă, cu tot ceea ce  presupune ea: problema artei, orientarea către știință făcută posibilă prin diminuarea controlului dogmatic al descoperirilor științ ifice etc. 3. Structurile economice = trecerea de la o economie agrară la lenta construcție cvasiindustrială care funcționează inclusiv ca anticipație a exploziei industriale din secolele XVIII-XIX. Aceasta e făcută posibilă și prin orientarea către o dimensiune de acumulare științifică (astronomie: Copernic, Kepler, Galilei; tiparul lui Guttenberg la 1440).

21

4. Structurile cultural-artistice = formularea ipotezei antropocentriste: lumea văzută ca expresie a individului. Așadar, asumarea direcției ascendente de la om la lume și nu invers, ceea ce presupune inclusiv explozia unei dimensiuni individuale de crea ție ținută sub control dogmatic în medievalitate. Totodată, o asemenea direcție explică și revitalizarea clasicismului greco-roman, care se reîntoarce asupra Renașterii ca o confirmare a supremației individului. În al doilea rând, nu putem nega existența unei forme de continuitate între structurile de Ev Mediu și cele renascentiste și ulterior premoderne. A doua întrebare va fi deci care sunt condiții istorice și culturale ale acestei continuități? Și mai mult, cum se întreține o continuitate a culturii, și legătura dintre trecut ( Antichitate) și viitor (modernitate)? 1. Contactul cu Antichitatea = datorită așa-ziselor " scriptoria" din mănăstirile medievale se  păstrează exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Ovidiu, Seneca, Cicero etc.. 2. Drept  = sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea. 3.  Limbă și retorică = gânditorii Renașterii se vor ocupa mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. 4. Teologie = în acest domeniu continuă tradițiile filosofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene îș i păstrează mai departe un rol decisiv. Modernitatea raționalistă însăși (vezi cazul lui Leibniz) activează asemenea relaționări. 5.  Medicină = școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franț a) văzute ca centre deosebit de importante pentru studiul medicinii.

II. RETORICA MEDIEVALĂ ȘI POST-MEDIEVALĂ Există un minim de trăsături fundamentale ale retoricii medievale, iar ele pot fi retrasate atât ca metodă, cât și ca semnificație socială. În primul rând, schimbarea operată la nivelul aranjamentului care devine tripartit, format din trei părț i distincte: teză – antiteză – sinteză . În al doilea rând, există o pregnanță instituțională și educa țională pe care retorica o dobândește în școlile și universităț ile medievale. În fine, stilistic vorbind retorica se reorientează pe  problema ornamentării, și a legăturii implicite dintre conț inut ș i formă/stil, proporț ie de care ș i retorica latină era în mod fundamental preocupată (vezi cazul conceptului ciceronian de ornata oratio). Care sunt urmările mai largi ale unor asemenea trăsături și cum se schimbă logica retoricii medievale și post-medievale pentru a include noi preocupări legate de relația dintre  social  și estetic? Avem aici în vedere problema educațională, apoi cea general estetică și apoi stilistică, și, în cele din urmă, moartea retoricii. 1. FUNCȚIA INSTITUȚIONAL-PEDAGOGICĂ A RETORICII

22 În Evul Mediu, retoricii i se atașează înainte de toate o dimensiune pedagogică, chiar dacă în  bună măsură subordonată coordonatelor prioritare ecleziastice. În organizarea disciplinelor  studiate în învățământul medieval, disciplina retoricii e inclusă în ceea ce numim Septennium. Anume cele şapte arte (cuvântul artă luat aici într-un sens disciplinar, evident diferit atât de techne-ul grecilor, cât și de accepțiunea modern-contemporană asupra artei) cuprinse în Septennium sunt împărţite în două grupe distincte: Trivium, grupând  gramatica, dialectica (sau logica) şi retorica, şi Quadrivium, care include muzica, aritmetica,  geometria şi astronomia (mai târziu se va adăuga şi medicina). O deosebit de interesant precizare vizează neincluderea teologiei în cadrul celor șapte arte/discipline fundamentale de studiu. Alte două observații se cuvin menționate. Întâi, posibilitatea de a enunța o distincție de metodologie ca stând la baza separa ției dintre Trivium și Quadrivium. Căci în timp ce cele patru arte „științifice” din Quadrivium sunt discipline particulare cu obiecte de studiu bine precizate, rotunde, celelalte trei reprezintă obiecte generale de studiu, chiar dacă și ele lucrează cu aparate conceptuale și metode coerent trasabile. Dialectica/logica reprezintă disciplina gândirii, gramatica e știința exprimării coerente lingvistic a gândirii, iar retorica în chip de știință a persuasiunii va depinde de primele două prin aceea că le utilizează metodele de gândire și formulare propozițională înăuntrul unei limbi. Toate trei sunt însă ș tiinț e mai generale, de care vor depinde în bună măsură celelalte științe particulare. În al doilea rând, chiar dinamica din interiorul Trivium-ului e interesantă. În acest sens, putem menționa dificultățile de integrare ale disciplinei retoricii care o bună bucată de timp va face mai curând o figură ștearsă, găsindu-și o activare autentică ceva mai târziu, odată cu tratatele de artă poetică ale Renaşterii. Ei i se va prefera un timp  gramatica, precum şi logica, mai ales datorită impactului filosofiei ș i logicii aristotelice în cultura medievală europeană. 2. ESTETIZAREA CUVÂNTULUI Am văzut deja interpretarea lui Tacit din  Dialog despre oratori , (aprox. 81 e.n.) cu referire la slăbirea interesului latinilor pentru retorică. Reluând explicația vom spune că de la un moment dat încolo, dezbaterea politică nu şi-a mai avut locul în viaţa statului. Cu alte cuvinte rolul civic și democratic al retoricii (de la sofiș ti citire, prin lumea latină) odată satisfăcut, retoricii i se vor căuta alte funcții. Ceea ce presupune o mutație a conceperii cuvântului, care nu va mai definit drept instrument al persuasiunii și puterii corespunzătoare unei forme de control prin persuasiune, ci mai curând își va activa o funcţie estetică și literară. Din acest  punct de vedere, e dătător de măsură faptul recunoscut că, în Evul Mediu, Aristotel va fi de mai repede cunoscut pentru  Poetica sa, decât pentru studiul său fundamental de retorică. În al doilea rând, se remarcă cu ușurință că, înaintea contactului lumii latine cu creștinismul, scriitorii latini se străduiau să reconcilieze retorica şi  poetica, acest lucru fiind valabil cu deosebire pentru Ovidiu, Horaţiu şi Plutarh. O asemenea dispoziție va fi cumva întărită de către Quintilian prin intermediul reflecției sale – deja menționată – asupra relației retoricii cu literatura, așadar cu funcția estetică a cuvântului. Retorica va deveni treptat vehicul al cuvântului scris în accepțiunea sa persuasiunii prin activarea stilului frumos. Ulterior, însă, în lumea contemporană, odată satisfăcută dimensiunea creativ-artistică a Renașterii și a curentelor artistice de la clasicism la romantism, ne reîntoarcem la aplicația socială a retoricii. Putea observa, așadar, o anumită ciclicitate a aplicațiilor retorice în funcție de necesitățile epocilor: de la societate, la artă și înapoi la societate16. 16

O schemă largă a acestei balansări ar fi următoarea: A. Grecia (cunoaștere/filosofie/etica virtuții) -> B. Roma (practica/literatură) -> C. Evul mediu/Renașterea (1. estetizare; 2. pedagogie) -> D. Post-

23

3. PROBLEMA STILULUI Prin problematica estetizării cuvântului, ajungem la chestiunea stilului, precum şi la relaţia de transfer de la sensul clasic al conţinutului argumentării la elocuţia prin stil . Sfârșitul medievalității experimentează așadar renunțarea la argumentarea propriu-zisă prin conținut, repunând accentele retoricii pe  stil . În acest sens, numeroase tratate de secol XVI, scrise în tradiție poetică aristotelică, vor alege să neglijeze nucleul argumentativ în favoarea artei  poetice (Sebillet, Peletier, Ronsard 17). O altă caracteristică a retoricii ieșirii din medievalitate, ca și consecință a limitării funcției riguros argumentative, o constituie reducția la două dimensiuni fundamentale ale discursului, și anume elocuția și acțiunea. Există astfel tratate (ca în cazul tratatelor lui Fouquelin și Pierre Fabri18) în care funcționalitatea tehnicii retorice e divizată în două părți fundamentale: elocuția și pronunțarea. Corelând o asemenea reducție celor cinci canoane ale retoricii deja discutate, vom observa cu ușurință că ceea ce se petrece este de fapt o scoatere în afara regulilor jocului retoric a primelor canoane fundamentale (invenție și aranjament  – care sunt și cele mai importante din perspectiva rigorii argumentative). În acest sens, retorica medievală, supusă procesului de estetizare men ționat, își va definitiva construcția de discurs abordând direct problema stilului și a execuției (anume regulile trei și cinci din perspectiva retoricii clasice). Stilul sclipitor ș i forma frumoasă a execuției vor reprezenta noile reguli de construcție retorică și funcționalitate a construcției, acutizând cumva problema eleganței literare (cazul lui Baltasar Gracian și a lucrării sale Art  et figures de l’esprit 19). Pe de altă parte, există și o legătură a priorității stilului cu pedagogia  post-medievală, iar principalii purtători ai acesteia sunt școlile iezuite. Cumva însă, tratatele iezuiților devin mai semnificative și mai complete față de tratatele Renașterii printr-o integrare mai coerentă a lui Aristotel (vezi Rene Bary,  La Rhétorique française, 1653, și Bernard Lamy,  La Rhétorique ou l’art a parler , 1675)20. Preocupați în mod consistent de  pedagogie, iezuiții vor construi modele de compoziție literară extrem de influente cel puțin  pentru două sute de ani. 4. MOARTEA RETORICII Secolele XVI-XVII pot fi identificate în mare ca ș i context de dispariț ie a retoricii în sens clasic. Întrebările adresate vor viza funcția ei filosofică largă și nu neapărat dimensiunile ei  particulare. În acest sens, deși retorica își va conserva mai mult au mai puțin locul și aplicațiile ei în structurile educaționale de învățământ, apariția unor interpretări ale disfuncționalității ei în gândirea filosofică va fi inevitabilă. Dar ce anume se întâmplă în așa fel încât să justifice dispariția unui anumit stil de a teoretiza și face retorică? Există aici două răspunsuri distincte, deși conexe: 1. ruperea cu tradiția aristotelică; 2. separarea retoricii, ca simplă tehnică de decorațiune cu valoare mai degrabă literară, atât de filosofie, cât și de științe.21 Renaștere (prioritatea stilului în retorică: prin școlile iezuite) -> E. Filosofia secolului XVII (moartea retoricii susținută de 1. raționalism: Descartes; 2. empirism: Locke) -> F. Contemporaneitate (1. societate; 2. limbaj: logică, filosofia limbajului, teoria argumentării). 17 Cf. Robrieux, op. cit. 18  Ibid . 19  Ibid . 20  Ibid .

24 Anticipația cele două trăsături la Petrus Ramus anunță ceea ce în secolul XVII va deveni era științifică, context care va semna în bună măsură actul de deces al retoricii de până atunci. Odată cu Rene Descartes (în  Discurs asupra metodei) retorica va fi retrogradată la nivel de non-artă inutilă din perspectiva cunoașterii autentice, reconfirmând cumva presupunerile  platoniciene. Așadar, retorica va fi profund amendată de către filosofia ra ționalistă în virtutea ideii că pică orice test al căutării autentice a adevărului. Mai mult, din motive cel puțin asemănătoare, chiar dacă simetrice cumva și căutând obiec ția pe partea cealaltă a rela ției rațiune-experiență, și empirismul anglo-saxon (John Locke, de pildă) își va aroga acelea și  prerogative disprețuitoare, făcând din retorică un obiect al minciunii și falsificării, o tehnică de persuasiune artificială, menită să eludeze și să falsifice drumul spiritului individului către înțelegerea și valorificarea experienței. O atare înțelegere a necesității de a amenda retorica, atât de pe partea rațională, cât și din  perspectiva experien ței și sensibilității individului, nu va rămâne fără reverberații viitoare. Astfel, la nivel de consecințe ale acestui mod de a vedea lucrurile, și în secolele viitoare se vor găsi concepții referitoare la falsitatea retoricii, de la enciclopedism la pozitivism, chiar  dacă bineînțeles cu excepțiile de rigoare. În plus, denun țarea sistematică și metodologică a retoricii ca disciplină de cunoaștere va apăsa și asupra funcției educative, ceea ce va duce, la finele secolului XIX, la dispariția ei din învățământul public.

 NOTE DE CURS (6)

 RETORICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ  I. NOȚIUNI DE RETORICĂ CONTEMPORANĂ La sfârșitul secolului XX, putem vorbi de existența unui curent de reabilitare a studiului retoricii în două direcții fundamentale: 1. una instituțional-academică (departamente de retorică și limbaj) ș i 2. cealaltă profesional-organizațională (înființ area de organizaț ii naționale și internaționale). Care este motivul acestei turnuri care inversează o direcție venită, din secolul XVII încolo, odată cu moartea retoricii? Răspunsul stă, poate, în revitalizarea importanței acordate limbii și persuasiunii într-o societate din ce în ce mai mediatizată. Mediatizarea secolelor XX-XXI presupune punerea accentului pe retorica cu funcție socială și politică, dimpreună cu toate consecințele acesteia. Retorica ajunge să capete o dimensiune din ce în ce mai pregnantă în via ța indivizilor prin: 1.  publicitate; 2. mass-media (a. fotografie, b. telegraf , c. radio și d. televiziune). Care e principala consecință a acestei noi direcții de relație retorică-societate? Faptul că recent termenul de retorică începe să fie aplicat în sfere extra-lingvistice. Așadar, din ce în ce mai mult retorica devine dintr-o tehnică a limbajului o tehnică de discurs. Sensul retoricii non-lingvistice este de a analiza impactul persuasiv al comunicării non-verbale. De pildă în 21

Vezi, de pildă, cele două trăsături anticipate încă din secolul XVI, odată cu umanistul francez Petrus Ramus.

25 ceea ce privește retorica vizuală a reclamelor (o reclamă la Coca-Cola care înfățișează tineri veseli și dinamici, presupune o relație de cauzalitate între consumarea produsului și sănătate, fericire, poftă de viață etc. – indiferent de realitate!). Dar ce este de fapt, retorica vizuală?  Nu este întâmplător ca, într-o societate a imagisticii, funcția retoricii să cunoască o extensie spre a îngloba și explica noul conținut socio-cultural al realității. În acest sens, retorica vizuală  – ca domeniu de studiu relativ nou și care ține cont de noi coordonate ale unei noi societăți care trebuie să-și asume și o nouă formă de persuasiune – se va preocupa de maniera de comunicare la nivelul imaginilor. Există două observații importante referitoare la obiectul ei de studiu. În primul rând, vom consemna faptul că retorica vizuală va pune accentul pe expresii senzoriale cu înțeles socio-cultural. În al doilea rând, trebuie spus că acest mecanism este cumva lipsit de înțeles și funcționalitate estetice. El vine chiar în opoziție cu o dimensiune estetică a artelor vizuale și de design, de pildă. Funcția retoricii vizuale e comunicațional-socială și nu valorică. Acesta nu înseamnă că ea refuză logica care spune că mesajul vizual care e plăcut din punct de vedere estetic are șanse mai mari de a convinge și a fi acceptat ca atare. Doar că sensul din spatele mesajului vizual nu e valoric la nivel pur  estetic, ci preocupat de comunicare (prin imagini, simboluri, artefacte etc.) În ceea ce privește organizarea canonică a retoricii vizuale ea reprezintă, cu modificările necesare, o formă de continuitate față de cele cinci canoane ale retoricii clasice. Cu toate acestea, regulile vor fi aici șase la număr: aranjament , evidențiere, claritate, concizie, ton și etos. Funcțiile lor sunt următoarele: 1.  Aranjament  – organizarea în elemente structurale vizuale; 2.  Evidențiere – scoaterea în evidență de elemente la nivel de formă, culoare etc.; 3. Claritate – ușurința decodării și înțelegerii mesajului; 4. Concizie – corelația dintre precizia abordării și situația particulară la care se referă; 5. Ton – atitudinea creatorului/constructorului/emițătorului faț ă de respectivul subiect abordat; 6.  Etos –  câștigarea încrederii receptorului. II. CELE DOUĂ STILURI Enunțăm aici pe scurt două stiluri distincte de retorică contemporană, ambele plecând de la intenții de recuperare a vechilor structuri retorice. Avem în vedere poziția neo-aristotelică și cea neo-sofistică. Tiparul influențelor cultural-filosofice e semnificativ aici, în măsura în care discrepanța dintre acestea emulează controversa Antichității la nivelul relaționării sofiști versus Aristotel. Pe scurt, în timp ce neo-aristotelienii văd în retorică o utilitate fundamentală de studiu politic, susținătorii poziției neo-sofistice etalează pretenția extinderii obiectului retoricii la extra-politic, aș adar la structurile mai largi, cumva nelimitate, ale comunicării ș i existenței sociale. Michael Leff caracterizează această controversă ca opunând o viziune retorică a „lucrului conținut” interpretării referitoare la cel ce conține, la „conținător”. Așadar, întrebarea e dacă retorica ar fi conținut sau conținător? E ea metodă într-o lume specifică (politică, de pildă) sau însăși specificitatea lumii? Consecințe celor două poziții sunt limpezi: neo-aristotelienii vor ignora, prin operarea reducției la politică, diverse aplicații mai largi ale retoricii, în timp ce ceilalț i, prin operarea extensiei la întreaga structură socială, vor   pune în pericol chiar coerența obiectului retoricii.

III. LĂRGIREA OBIECTULUI RETORICII Una dintre preocupările din cercetarea retorică a ultimului secol a vizat posibilitatea extinderii obiectului disciplinei dincolo de cercetarea structurilor clasice de limbaj, scris sau vorbit. În acest sens, atât Kenneth Burke, cât și James Boyd White propun câte o interpretare lărgită a

26 obiectului și sensului funcționalității retoricii, intuind necesitatea de a face față corelaț iei dintre metamorfoza lumii sociale ca atare și o nouă înțelegere a valorii retoricii în aceasta. Într-un sens, propunerile acestora sunt simbolic analoage propunerii sofistice de a scoate obiectul retoric de sub presiunea limitării la sfera discursului politic. 1. Preocuparea fundamentală a lui Kenneth Burke are în vedere puterea socială și politică a simbolurilor, precum și o cercetare a sensului și a folosinței limbajului la nivel de conflictualitate socio-politică. Unul din conceptele sale fundamentale, anume cel la identificării, face posibilă comunicarea socială între indivizi cu interese simbolice asemănătoare sau, în orice caz, comensurabile. Stările conflictuale vor deveni soluționabile la nivel de dinamică socio-comunitară prin ideea apartenenței de grup. 2. În ceea ce privește propunerea de extensie operată de James Boyd White, domeniul retoricii va purta emblema unei experiențe sociale, în care mecanismul central va fi reprezentat de ceea ce putem numi retorică constitutivă. Avem aici în vedere, formarea comunitară, socială, umană și culturală prin tehnici de limbaj și persuasiune. Relația, problematizată de către White, dintre comunitate/cultură/individ și limbaj va presupune o formă de ambivalență de funcționare, și de influențare reciprocă. Datorită unei asemenea relaționări, putem chiar   postula o formă de indivizibilitate între orice formă de locuțiune verbală a individului în societate, și valoarea sa retorică implicită.

 NOTE DE CURS (7)

FIGURILE RETORICE I. CELE PATRU TIPURI DE FIGURI RETORICE 22 1. Figurile de sunet , denumite și metaplasme23 sunt legate de nivelul sonor, de substanţa sonoră a discursului. Clasificarea acestora distinge: a) figuri de sunet propriu-zise: realizate prin repetarea unor elemente: a1) vocalice sau consonantice (aliteraţia, asonanţa, paronomaza, rima etc.); a2) silabice (ca în paronomază); a3) (cuvinte) cu rezonanţă apropiată, dar cu sens diferit (paronime); a4) verbale (ca în antanaclază);  b) accidentele fonetice: procedeele de deformare a semnificantului (afereza, apocopa, metateza, sinereza, sincopa); 22 23

Clasificarea redată reia clasificarea Silviei Săvulescu din Retorica și teoria argumentării. În terminologia Grupului μ.

27

c) jocuri de cuvinte care se bazează pe procedee cu implicaţii semantice (anagrama, calamburul, palindromul). 2. Figurile de construcţie sunt figurile sintactice legate de structura frazei sau metataxe. Principalele mecanisme prin care se realizează sunt: – permutarea (ca în inversiune), bazată sau nu pe simetrie (chiasm şi antimetateză); – sustragerea (elipsă, asindet); – repetiţia (epanalepsă, anaforă). Acestea figuri pot fi împărțite după cum urmează: a). figuri propriu-zise (paralelismul sintactic, enumerarea, climaxul, anticlimaxul, repetiţia);  b). construcţii sintactice (care există şi în limbajul curent): asindet, polisindet, tmeză, elipsă, zeugmă, anacolut, dislocare, hiperbat, hipalagă, inversiune; c). figuri sintactico-lexicale sau figuri sintactice care au implicaţii semantice (poliptoton,  parigmenon, antanaclază). 3. Figurile semantice – tropii – denumite și metasememe, se împart (la Quintilian) în: a). tropi de mai multe cuvinte (personificare, alegorie, aluzie istorică, culturală, litotă, licenţă, ironie);  b). tropi de un cuvânt (metonimie, bazată pe contiguitate logică cauză-efect, produs loc de origine, etc. şi metaforă). De asemenea, R. Jakobson propune o clasificare a figurilor semantice în două serii distincte: a). seria metonimică: metonimia, sinecdoca;  b). seria metaforică: metafora explicită sau implicită, comparaţia, personificarea, antonomaza, oximoronul, epitetul, simbolul. 4. Figurile de gândire sunt figuri logice sau metalogisme bazate pe o formă de construcție mai largă și implicând structuri extinse ale textului (întreg discursul), şi nu doar un cuvânt sau o frază. Exemple: alegoria, antifraza, antiteza, deliberarea, eufemismul, hiperbola, ironia,  paradoxul etc.

II. GLOSAR DE FIGURI RETORICE (alcătuit de Silvia Săvulescu) Alegoria Figură de stil care se bazează pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în expunerea narativă a unei idei abstracte.

28 „În spatele norului atât de apăsător (plin) de sângele şi lacrimile noastre iată că reapare soarele măreţiei noastre.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Aliteraţia Figură care constă în repetarea aceluiaşi segment sonor (consoană sau silabă) la începutul unor cuvinte în frază. „Veni, vidi, vici.“ (Iulius Caesar) „Let us go forth to lead the land we love.“ (J.F. Kennedy, Discursul inaugural) Apare şi în construcţii ale „gramaticii expresive“ [1], expresii idiomatice, locuţiuni curente [2]: [1] multe şi mărunte, praf şi pulbere; [2] ce-i în mână nu-i minciună

Aluzia Folosirea unei construcţii lingvistice (cuvânt, expresie, text) care evocă, într-un mod sugestiv,  printr-o comparaţie subînţeleasă, un eveniment, un personaj, o situaţie etc. marcate de anumite norme culturale la nivelul semnificaţiei. Aluzia poate fi:  – religioasă: Nu vă temeţi…;  – istorică: Hannibal ante portas; „În faţa acestui bastion al Europei de Vest fu oprită cândva mareea invaziei germane.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944);  – literară: „Un regat pentru o ţigară s’împlu norii de zăpadă...“ (Eminescu);  – mitologică: „Apolo-i profesor de mandolină/ Pan lecţii dă de limbile moderne“ (Arghezi)

Ambiguitatea Posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construcţie lingvistică, lexico-gramaticală echivocă, dar extrem de expresivă, ca urmare a fenomenelor de omonimie şi polisemie. „Toată lumea aleargă după putere. Noi avem putere pentru toată lumea.“ (Text publicitar   pentru maşinile Romcar)

Amfibologia Figură cu structură sintactică echivocă, deoarece sunt posibile două interpretări corecte. „Şi cât de viu s-aprinde el În orişicare sară, Spre umbra vechiului castel Când ea o să-i apară.“ (Eminescu) Interpretări posibile: s-aprinde spre umbra/umbra o să-i apară.

Amplificarea oratorică „În naţiune, în Imperiu, în armate nu mai este decât una şi aceeaşi voinţă, una şi aceeaşi speranţă.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Anacolutul Eroare gramaticală constând în ruperea sau în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu o altă construcţie; figură a ambiguităţii. Eu când am auzit asta a fost imposibil (pentru că nu am vrut) să plec.

29 „Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, Statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, cum te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!“ (Caragiale)

Anadiploza Procedeu retoric care constă în a începe o frază cu cuvântul sau cuvintele de la începutul frazei precedente; geminaţie, reduplicare. „Frumuseţea începe cu o piele frumoasă. O piele frumoasă începe cu [săpunul] LUX.“ „Men in great place are thrice servants: servants of the sovereign or state; servants of fame; and servants of business.“ (Francis Bacon) „Distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne întinează patria, inamicul detestat, inamicul lipsit de onoare.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Anafora Procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază în scopul accentuării unor idei sau pentru obţinerea unor simetrii. „A fi în siguranţă/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamnă AFI (Societate de Asigurare, Finanţare, Investiţii).“ „Bueno cafee: sunt nouă, sunt proaspătă, sunt tare! Ia-mă cu tine!“ „We shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be, we shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills. We shall never surrender.“ (Winston Churchill)

Anastrofa Procedeu retoric care constă în răsturnarea (inversarea) ordinii obişnuite a cuvintelor în frază; inversiune (poetică). „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate...“ (Grigore Alexandrescu) „Şi astăzi tu de bunăvoie Fericită-n braţe cazi-mi...“ (Eminescu)

Antanaclaza Procedeu retoric care constă în repetarea unui cuvânt, luat în sensuri diferite, în acelaşi context. Afacerile sunt afaceri. „La prima oră / Cu ştiri de ultimă oră.“ (Naţional)

Antifraza Figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. este folosită cu un sens contrar celui uzual,  pentru a obţine un efect ironic sau eufemistic (intonaţia joacă un rol important în realizarea figurii). „Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte.“ (Eminescu)

30 Curajosul! (despre o persoană fricoasă, timidă) Urâto! (termen de adresare cu sensul „frumoaso“)

Antilogia Figură prin care se stabileşte un echilibru între judecăţi opuse. „Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.“ (Eminescu)

Antimetateza Figură retorică prin care repetarea inversă a unei sintagme, propoziţii sau fraze se face cu modificare funcţiilor gramaticale şi a înţelesului; nu trebuie confundată cu chiasmul. „Ask not what your country can do for you; ask what you can do for your country.“ (J.F. Kennedy, Discursul inaugural) „…Pentru că e mai bine să fii în fruntea cozii decât coada frunţii. Şezi strâmb şi grăieşte drept.“ (Negruzzi, Păcală)

Antiparastaza Figură prin care se probează că faptul de care este acuzat vorbitorul este, dimpotrivă, ceva de laudă. „Cu părere de rău îi vom spune că nu avem acest talent şi, dacă l-am avea, nu mi-ar fi ruşine de el, căci o meserie pozitivă e totdeauna onorabilă.“ (Eminescu)

Antiptoza Figură realizată la nivel morfologic (clase şi categorii morfologice) prin substituire pe baza echivalenţei cazurilor (în general, genitiv-dativ). „Se bate miezul nopţii în clopotul de aramă, Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.“ (Eminescu)

Antipalaga Abatere de la regula acordului. „…principiul rău,  Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu.“ (Eminescu) Acest tip de abatere trebuie evitat în limbajul mass media.  Numărul de burse nu pot depăşi jumătate… „Aceasta este raţiunea din totdeauna a teatrului, ceea ce-i asigură veşnicia, îi dau preţ în viaţa socială, fac să fie un factor activ şi pozitiv în contemporaneitate.“ România liberă, 1969, nr. 7731 (exemple preluate din Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi, Humanitas, Bucureşti, 2000)

Antirrhesis Figură care constă în respingerea puternică a opiniei cuiva sau în contestarea autorităţii/ competenţei cuiva.

31 X nu este un comentator sportiv, este un inginer de doi bani care crede că aplică algoritmul la  jocul de fotbal.

Antiteza Figură retorică bazată pe contrastul dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc. plasate în construcţii simetrice care se evidenţiază reciproc. „Brutus: «Şi dacă acest prieten mă întreabă pentru ce s-a ridicat Brutus împotriva lui Cezar, îi voi răspunde: am făcut-o nu fiindcă iubirea mea pentru Cezar a fost mai mică, dar fiindcă iubirea mea pentru Roma a fost mai mare.»” (Shakespeare, Iulius Cezar) „În sfârşit, aţi ajuns atât de nechibzuiţi încât să credeţi că atitudinea voastră, care va dus de la o stare de prosperitate la decădere, vă va aduce de la aceasta la una înfloritoare? Dar această speranţă este împotriva judecăţii şi a naturii, căci este cu mult mai uşor de a păstra ceea ce ai decât de a câştiga totul. Acum, din cauza războiului nu ne-a mai rămas nimic din bunurile de mai înainte pe care le păstrăm, ci totul trebuie recâştigat. Porniţi aşadar la acţiune!“ (Demostene, Olintica a II-a, 26, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, vol. II)

Antonomaza Figură semantică ce constă în substituirea unui nume comun prin numele propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă; figura admite şi substituirea inversă. Un Apollo/Adonis pentru un tânăr frumos. O Iudă pentru un trădător. O frumuseţe pentru o persoană (într-un anumit context de desemnare).

Apocopa Figură care exprimă tendinţa de economie lingvistică şi constă în scurtarea unui cuvânt prin îndepărtarea unei vocale sau a unei silabe finale, fără ca înţelegerea cuvântului să fie afectată. cinema[tograf]”, niciodat’

Apodioxis Figură care constă în respingerea unui argument absurd. „Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci să facem un curs întreg de literatură-furată.“ (Eminescu)

Apokinu Figură de inversiune în care un segment sintactic intră simultan în relaţie cu doi termeni. „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.“ (Eminescu)

Aporia Exprimare a îndoielii (adesea simulată) prin care un locutor apare nesigur (la nivelul a ceea ce ar trebui să gîndească, să spună sau să facă); dubitaţie. „Ispravnicul şi-a zis: «Ce am să fac dacă îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap, nu pot, să cerşesc, mi-e ruşine.»“ (Luca, 16)

32

Aposiopeza Figură care constă în întreruperea bruscă a enunţului, restul fiind considerat de prisos sau omis din cauza grabei, a emoţiei (frică, exaltare) sau a modestiei. „[Antoniu îşi întrerupe discursul:] O, judecată! Omul te-a pierdut. Iertare. Inima mi-a coborât În raclă, lângă Cezar, şi-n tăcere Aştept acum la mine să se-ntoarcă.“ (Shakespeare, Iulius Cezar)

Apostrofa 1) Figură retorică prin care autorul/vorbitorul/personajul se adresează direct unei persoane (sau unui obiect personificat). 2) Mustrare sau interpelare (pe un ton dur). „Antoniu: Iertare-ţi cer, o lut însângerat Prea blând m-arăt cu-aceşti casapi ai tăi! Eşti rămăşiţa celui mai de seamă Bărbat ce a trecut cândva prin veacuri.“ (Shakespeare, Iulius Cezar) Se poate considera că apostrofa retoricii clasice corespunde astăzi personalizării (excesive) din domeniul publicităţii. „Fiindcă Nescafé tu bei, pleci în lume unde vrei!“

Asonanţa Procedeu retoric bazat pe identitatea vocalică a silabelor finale tonice dintr-un vers/frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică. „Apele plâng, clar izvorând din fântâne.“ (Eminescu)

Asindetul (asindeton) Figură retorică bazată pe suprimarea conjuncţiilor (mai rar, şi a prepoziţiilor) pentru a conferi dinamism textului. Veni, vidi, vici. Ai carte, ai parte. „Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei; acest lucru se poate întâmpla oricărui om, dacă aşa este voinţa zeilor.“ (Demostene, Pentru coroană)

Autoimprecaţia Blestem autoadresat prin care se garantează o afirmaţie sau un angajament. „Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n brâul ce-ar sta să mă ucidă, Ş-acela dintre oameni devină cel dintâi Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.“ (Eminescu)

33

Autoparodia Se bazează adesea pe interferarea unor tipuri discursive diverse, având ca rezultat intertextualitatea de tip publicitar. Reuşita acestui procedeu este determinată de sesizarea de către destinatar a pastişei sau a parodiei şi de recunoaşterea tipului de discurs vizat.

Autorismul (corecț ia) Figură care constă în rectificarea, retractarea, redefinirea unor judecăţi (fie pentru a amenda o frază pe care cineva tocmai a spus-o, fie pentru a explica de ce o anumită formulare nu este corectă). „Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dânşii…“ (Eminescu) „…Să se ajungă-aici! Mort doar de două luni! Nu, nici de două.“ (Shakespeare, Hamlet)

Binecuvântarea/benedictio Figură prin care se adresează urări de prosperitate ori se laudă cineva sau ceva (invocând adesea numele divinităţii). „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.»“ (Geneza 1:28)

Brahilogia Figură care constă în scurtarea sau contragerea unităţilor enunţului prin subînţelegere şi chiar   prin elipsă. Ca figură de compoziţie brahiologia reflectă tendinţa spre economie de expresie. „C-am avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii“ (predicatul am avut este subînţeles).

Brevilocvenţa Procedeu sintactic care constă în formularea concisă a propoziţiei/frazei. Unele construcţii de acest tip au un caracter relativ fix. Singur cuc; Ce Dumnezeu?  Nici câine, nici ogar; nici tu casă, nici tu prieteni; Gura! (taci din gură); Maşina! (atenţie, vine maşina).

Butada Figură care constă într-un joc de cuvinte prin care vorbitorul realizează în finalul unui enunţ o glumă spirituală, exprimând regretul, ciuda, decepţia (adesea simulate). Se bazează pe efecte

34 generate de surpriză şi plăcere (nu se urmăreşte în mod special satira). Se realizează adesea  prin intermediul unei figuri simple cum ar fi antimetateza: S-a dus la Karlsbad mai mult mort decât viu, dar din păcate s-a întors de acolo mai mult viu decât mort.

Caracterul Figură de compoziţie care constă în redarea trăsăturilor morale ale unui tip uman. „…Atticus, cunoscător desăvârşit al limitelor firii omeneşti, reuşind a ocoli cu abilitate şi calm capcanele laşităţii dar şi tentaţiile curajului, confident al tuturor marilor politicieni ai timpului…“ (Gaston Boissier, Cicero şi prietenii săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 9)

Catacreza Figură „gramaticalizată“ sau figură semantică lexicalizată, provenită dintr-o metonimie/sinecdocă/metaforă al cărei sens – la origine figurativ – s-a pierdut prin uz; catacrezele se mai numesc şi figuri împietrite, tocite, cristalizate. Se poate realiza prin:  – metonimie (proces semantic de contiguitate): limbă (idiom), grăsun (porc).  – sinecdocă (relaţie semantică parte-întreg): pânză (corabie); aur, argint (bani de…); gură (persoană la masă); cap (persoană: 1000 de lei de cap).

Categoria Figură prin care se scot la iveală anumite defecte/acţiuni ale adversarului. Poţi să negi…? Să discutăm despre nenumăratele tale minciuni? Despre afacerile tale necurate?

Charientismul Replică ironică dată unui interlocutor (orgolios); adesea nu este percepută de către destinatar  ca o ironie fină. „Şi mai sunt câţiva care chiar spun: «da, comunismul este un sistem diabolic, dar ne permite să facem progrese economice.» Lass’sie nach Berlin en kommen! Să vină la Berlin! [Aplauze  puternice şi strigăte de urale.]“ (John F. Kennedy, Discurs în Berlinul de Vest, 26 iunie 1963) „Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: «Bine-ai venit!»“ (Eminescu)

Chiasmul Figură sintactică realizată prin repetarea încrucişată a elementelor cu funcţii corespunzătoare din grupul nominal sau verbal (după schema AB – BA). „Apoi cu degetele aspre, groase, Arse de şpan şi de rugină roase...“ (Arghezi) Filosofia mizeriei, mizeria filosofiei. „Toate-s vechi şi nouă toate...“ „Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele şi stea între femei...“ „Să faci din viaţa mea un vis, din visul meu o viaţă.“ „Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte.“ (Eminescu)

35

Climaxul Figură sintactică, formă de enumerare realizată în gradaţie ascendentă sau intensivă (când începe de la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari): „Saltă baba, fuge, zboară.“ (Alecsandri) „O, te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei“ (Eminescu; redarea etapelor de percepere a realităţii) sau în gradaţie descendentă (anticlimax), atunci când imaginea unui obiect evoluează de la dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă: „...încă un an, o zi, un ceas, şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas“ (Blaga) „Explică-ţi trecutul, trăieşte-ţi prezentul cunoscându-ţi viitorul!“ (text publicitar pentru Tarot) „Înşirând aceste lucruri şi altele de acelaşi fel, am coborât de la tribună. După ce toţi m-au aprobat, şi nu s-a mai auzit nici un glas împotrivă, eu nu m-am mărginit la aceasta şi am făcut o propunere scrisă. Nu m-am mulţumit nici cu propunerea scrisă, fără a fi plecat în această misiune şi nici să merg ca sol fără a-i convinge pe tebani. Dimpotrivă, de la început până la sfârşit am urmat linia mea de conduită şi cu toată inima m-am devotat vouă pentru a lupta împotriva pericolelor care ameninţau cetatea noastră.“ (Demostene, Pentru coroană, ed. cit.)

Cominaţia Figură prin care se formulează un avertisment la adresa auditorului. Ameninţarea poate fi ipotetică şi/sau aluzivă. „Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ.“ (Eminescu)

Comparaţia Figură semantică ce constă în apropierea a doi termeni – A (comparat) şi B (comparant) – prin intermediul unui adverb care semnifică asemănarea lor totală sau parţială (ca, precum, cum). „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr  Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“ „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.“ (Eminescu)

Comunicarea/communicatio Termen generic pentru figurile care constau în simularea consultării auditorului cu privire la aprecierea unor fapte. „Ah! – zice unul – spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?“ (Eminescu) Se disting:  Anacoenosis (a cere opinia judecătorilor sau a audienţei): „Acum dar – Zice Domnul – locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea!“ (Isaiia 5:3)  Anthypophora (figură de gândire în care cineva cere şi apoi dă imediat răspunsul la propria întrebare): Sunt toţi politicienii corupţi? Cu siguranţă, nu.

36  Inter se pugnantia (folosirea adresării directe pentru a condamna pe cineva în faţa audienţei, insistând asupra contradicţiilor existente în caracterul persoanei respective; adesea este vorba despre contradicţii între vorbele şi faptele unei persoane): „Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: «Să nu furi», furi?“ (Romani 2:21) Sermocinatio (dramatizarea dialogului mai multor persoane de către una singură; declamare la  persoana I pentru altcineva; figură legată de narratio, în oratorie). Sinonim: dialogism.

Conglobaţia Replică tăioasă, cu efect puternic, care se bazează pe enumerarea ostentativă a unor fapte, aspecte, motive etc. „Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ – ce se-mparte cu frăţie între doi sau trei amanţi Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? [aluzie] Azi deseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială.“ (Eminescu)

Conjuncţia Figură care combină observaţii rezultate din asocierea unor aspecte contradictorii ale vieţii. Cronografia Figură de compoziţie care constă în descrierea cadrului temporal al unui eveniment.

Dirimens copulatio Echilibrare sau opunere a faptelor astfel încât să se preîntâmpine argumentarea care ar putea acuza de părtinire. „El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai din frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului.“ (Romani: 13, 4-5)

Diafora Repetiţia unui nume comun în aşa fel încât să îndeplinească două funcţii logice: să desemneze o persoană şi calităţile conotate de numele/titlul persoanei. Preşedintele nu este preşedinte cînd patronează corupţia.

Diasirmul (diasyrmus) Ironie caustică şi umilitoare, construită abil, în general prin comparaţie ridicolă. A susţine că putem stăvili corupţia e ca şi cum am cere unui câine să renunţe la a mai fura ouă.

Elipsa

37 Figură care constă în contragerea enunţului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei  propoziţii ce se poate deduce liber din context sau situaţie. Elipsa nu se confundă cu subînţelegerea (în care termenul omis se află în acelaşi context). În elipsă termenul omis poate diferi, în acelaşi context, pe cînd în subînţelegere termenul omis este unul singur (şi cunoscut). Apare adesea în unele construcţii stereotipe expresive: tânără de condiţie (bună) de când lumea (există, este) „Ciuc. Încă una şi mă duc.“ (text publicitar)

Epanalepsa Figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) în diferite poziţii (iniţială, mediană, finală) ale unităţii sintactice. „Salonul alb, visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe.“ (Bacovia)

Epanortoza Figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai înainte în acelaşi enunţ, cu scopul de a se corecta, prin înlocuire, un cuvînt, o expresie etc. sau de a se reconsidera importanţa sa. Corectarea enunţului poate conduce adesea la modificarea sensului. „Este o mare greutate, domnilor deputaţi, pentru fiecare din noi, când este vorba să ne orientăm în viaţa publică: este greutatea că, în nămolul, în mulţimea de idei, de  principii, de curente parţiale mai mici, de cuvinte ce se aruncă şi, mai bine zicând, de necesităţi reale ce par a se impune, să alegem pe cea mai importantă, pe cea mai urgentă şi să o deosebim de aceea care mai poate aştepta.“ (Maiorescu) „Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică să fie absolută, nu numai să  placă, ci să şi folosească, ba, înainte de toate să folosească.“ (G. Ibrăileanu) „Noul ARIEL – nu doar curat, ci impecabil de curat.“ (text publicitar)

Epifora Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt/grup de cuvinte la sfârşitul unor fraze succesive. „În 1931, acum 10 ani, Japonia a invadat Manciuria – fără avertizare. În 1935, Italia a invadat Etiopia – fără avertizare. În 1938, Hitler a ocupat Austria – fără avertizare.“ (Franklin D. Roosevelt) „Culoarea vine când vrei. Stă cât vrei. Dispare când vrei. Teama? De nici o culoare!“ (Wella, text publicitar)

Eufemismul „Procedeu lexical constând din atenuarea expresiei unei idei prin substituire sau perifrază; în retorică, figură de gândire bazată pe acest procedeu […]. Eufemismul apare: a) pentru evitarea unor expresii triviale, crude sau impudice […]; b) în evitarea unor expresii insultătoare sau care ar putea fi interpretate astfel; c) în tabuurile sociale sau religioase, uneori cu valoare onomastică […]. Ca figură, eufemismul este de cele mai multe ori utilizat ca rezultat al unui tab, care duce la construcţii metaforice ori simbolice.“ (DSL) A da ortul popii (pentru a muri)  Necuratul (pentru diavol)

38

Exemplul Întăreşte demonstraţia prin procedee literare care urmăresc efecte patetice. „[Duşmanul] se va agăţa de pământul nostru cât mai mult timp posibil. Dar, a trecut deja mult timp de când nu mai este decât o fiară care dă înapoi. De la Stalingrad la Ternopol, de la malurile Nilului la Bizerte, de la Tunis la Roma, s-a obişnuit cu înfrîngerea.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Exortarea/exortaţia Figură care constă în a adresa încurajări, îndemnuri unei persoane sau unui grup prin formulări patetice. „Pentru fiii Franţei, oriunde ar fi ei, orice ar fi ei, datoria simplă şi sacră este să lupte cu toate mijloacele pe care le au.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Hendiada Raportul atributiv este transformat într-unul de coordonare. Distincţia şi ţinuta parlamentarului au impresionat audienţa. (În loc de: Ţinuta distinsă a  parlamentarului a impresionat audienţa.) „Perfecti oratoris moderatione et sapientia.“ (Cicero, De oratore)

Hiperbola Figură a exagerării care se realizează prin mărirea imaginii obiectului peste limitele sale fireşti. În lexicul hiperbolic predomină adjectivele cu sens de superlativ. „Cola Cao – o excelentă băutură de cacao.“ „FNI – Un avantaj uriaş pentru investitori.“ Hiperbola este adesea asociată cu alte figuri care îi măresc expresivitatea (metaforă, comparaţie, personificare): „Energia Universului – în bateriile auto Solite.“ „Noul PUR Universal – detergentul cu o mie de feţe.“ „Arctic – noi îngheţăm şi Ecuatorul.“

Ironia Figură de gândire constând într-o expresie lingvistică care introduce în mod disimulat o apreciere negativă, dispreţuitoare, violentă la adresa unui eveniment sau a unei persoane. [Ea] înaltă… cât un dop. „România nu poate fi numită totuşi o ţară bananieră pentru singurul motiv că bananele nu au fost încă aclimatizate, dar poate fi o republică a corcoduşelor.“ (Mircea Coşea)

Izocolonul Figură care se bazează pe folosirea, în acelaşi discurs (sentenţios), a unor cuvinte cu lungimi asemănătoare (şi aflate în relaţii de omofonie). „De combats, de fureurs, de douleurs...“ [atâtea lupte, atâta furie, atâtea dureri] (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Licenţa

39

Figură retorică prin intermediul căreia vorbitorul exprimă o idee incomodă, şocantă pentru auditoriu; este adesea încadrată de formule de scuză. „În Iaşi, de exemplu, – permiteţi-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! – În Iaşi navem nici un negustor român, nici unul!“ (Caragiale)

Litota Figură care constă în atenuarea expresiei unei idei (ca efect al modestiei), astfel încât să se înţeleagă mai mult decât se spune în enunţ. „Bucuria părinţilor n-a fost proastă“ [în loc de „a fost mare“ (Creangă)

Metafora Retorica clasică a favorizat definiţia metaforei drept comparaţie implicită („comparaţie  prescurtată“). Mecanismul semantic al metaforei este următorul: dacă A1 (cu sensul S1) este termenul metaforizat (substituit) şi A2 (cu sensul S2) termenul metaforic (substituent), înlocuirea lui A1 prin A2 nu va fi posibilă decât în temeiul unei baze semice comune lui S1 şi S2. „…În constituirea metaforei se stabilesc două serii de reprezentări: o serie de asemănări între realitatea desemnată şi cuvântul metaforic, dar şi o serie de diferenţe între cele două părţi ale metaforei. Impresia de deosebire dintre termenul propriu şi metaforă nu trebuie ştearsă printro prea mare asemănare, căci metafora nu rezultă niciodată dintr-o unificare totală de sens.“ (DSL) Metafora cunoaşte două forme principale: 1) coalescenţa: metaforă explicită (metaforă in praesentia) : A1 este A2: „O raclă mare-i lumea“ (Eminescu) 2) implicaţia: metaforă implicită (metaforă in absentia) : A2 în locul lui A1: „În piaţa public-a simţirii noastre...“ (Philippide) „From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron curtain has descended across the continent.“ (W. Churchill)

Metonimia Figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen (bazată pe o relaţie logică de contiguitate între cele două concepte desemnate de aceştia). A bea câteva pahare. A trăi din munca cuiva. Are un Picasso. A trece prin foc şi sabie. Cf. ferro et igni (lat.) A băut un Cotnari. A fi în primăvara vieţii.

Oximoronul Evocare în aceeaşi sintagmă a unor însuşiri contradictorii. Festina lente [Grăbeşte-te încet.] „Curat murdar.“ (Caragiale)

Optaţia

40

Enunţarea exclamativă a unei dorinţe care este privită ca soluţie (sau răsplată) a unei situaţii. „O! de ai fi luat aminte la poruncile mele atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării.“ (Isaiia 48:18)

Paradoxul Figură a ambiguităţii, înrudită cu antiteza şi ironia, prin care se enunţă ca adevărată o idee ce contrazice opinia generală (comună). „Relaxare nu înseamnă deconectare. Relaxare înseamnă conectare.“ „FLIT – mor insectele după el.“ „Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? – Răspunsul corect: Avicola Buftea.“ (texte publicitare)

Parigmenon Figură de repetiţie realizată prin utilizarea în enunţ a mai multor derivate de la acelaşi radical: „A trăi făr-a iubi Mă mir ce trai o mai fi!“

Paronomaza Repetarea unor cuvinte cu rezonanţă apropiată dar cu sens diferit (în general,  paronime).  propăşire/prăbuşire; Traduttore, traditore.

Perifraza Figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea comunica în cuvinte mai puţine sau într-unul singur. capitala Franţei (Paris); Oraşul etern (Roma); părintele istoriei (Herodot); zeiţa înţelepciunii (Atena)  Perifraza eufemistică constă în înlocuirea unui nume de obiect/noţiune/persoană care, din cauza unor anumite interdicţii, tabuuri, nu poate fi utilizat: Ucigă-l crucea/toaca; Cel de pe comoară (eufemisme pentru „diavol“) „…compartimentul unde nu intră decât o persoană“ (Caragiale) a se săvârşi din viaţă; a adormi pe veci; trecerea în viaţa cea veşnică

Personificarea Figură de stil prin care se atribuie unui obiect concret sau unui concept abstract trăsături ale fiinţelor vii. „Aşa cum m-a învăţat [detergentul] Dosia“ (text publicitar) „Culoarea care te prinde! Părul tău a avut întotdeauna o culoare frumoasă. Dar în vara asta e timpul să trăieşti blondul la maxim! Blondul plin de viaţă. O vară în culoarea care te prinde!“ (Wellaton, text publicitar)

Pleonasmul

41 Figură de stil care constă în folosirea mai multor cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar   pentru exprimarea unor idei sau imagini; figură de gândire bazată pe repetarea a două sau mai multe cuvinte care au acelaşi sens sau care aparţin aceleiaşi sfere semantice. „Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate În noi doi un suflet bate.“ (Alecsandri) „Cobori în jos, luceafăr blând Alunecând pe-o rază...“ (Eminescu) „Este chiar el însuşi în persoană. Vai de mine! Monşerul meu! Mi-l omoară!“ (Caragiale) a cronometra timpul (gr. cronos „timp“); caligrafie frumoasă (gr. Kalos „frumos“); muncă laborioasă (lat. labor „muncă“); a avansa înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un punct“); a aduce aportul (fr. apporter „a aduce“); realizarea acestuia s-a realizat cu…; prevăzut în  prevederea nr. 5; legi ce urmează a fi abolite în urma iniţiativei parlamentare a…; uleiului de maşină i se adaugă aditiv; a avea posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct cu marfa; mijloace mass media (Cf. mass media of communication); s-a sinucis singur; a revenit din nou; a se bifurca în două; a convieţui laolaltă/împreună; a-şi trăi viaţa; a prezice viitorul; a îngheţa de frig; a vedea cu (proprii) săi ochi; colaborare reciprocă; prosperă şi înfloritoare; liberă şi independentă.

Prosopopeea Formă extinsă a personificării care, depăşind limitele unei figuri izolate, are caracterul unei strategii narative caracterizând integral un text, cum ar fi Luceafărul (Eminescu), Istoria ieroglifică (Cantemir).

Proverbul Învăţătură morală populară, formulată într-o expresie concisă, eliptică, metaforică, rimată. Inserat ca atare (nemodificat) în textul discursului, contribuie la sporirea forţei persuasive a acestuia, datorită caracterului său sentenţios. „Cum îţi aşterni, aşa dormi. Fii înţelept, alege AFI!“ „Spune-mi ce mesaje primeşti ca să-ţi spun cine eşti.“ (Connex – Serviciul SMS)

Repetiţia Figură sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de două sau mai multe ori a unei secvenţe (sunet, cuvânt, grup de cuvinte). „Este vorba despre distrugerea inamicului, inamicul care ne striveşte şi ne întinează patria, inamicul detestat, inamicul fără onoare.“ (Charles de Gaulle, Discursul din 6 iunie 1944)

Tabloul Figură de compoziţie care se bazează pe descrierea detaliată a unor evenimente, acţiuni etc. a căror desfăşurare este încadrată spaţio-temporal.

Tautologia

42 Figură care constă în repetarea cuvântului cu rol de nume predicativ sau a oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: A este A. Ce e al tău e al tău. „Ce e bun e bun. Connex GSM.“ (texte publicitare) „Crima nu e politică… Crima e crimă.“ (Rebreanu) „Nu-l vând, dragă domnule… Un Cezanne e un Cezanne, îl las acolo.“ (G. Călinescu) „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie.“ (C.  Negruzzi)  Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie; a mers cât a mers; vorbeşte ca să vorbească

Zeugma Figură sintactică ce constă în folosirea unică a unui cuvânt comun mai multor membri ai frazei; este o formă de elipsă. „El e preşedinte şi puternic“ [în loc de El e preşedinte şi e  puternic].

 NOTE DE CURS (7)

CONSTRUCȚIA ARGUMENTATIVĂ ȘI TIPURILE DE ARGUMENTE  I. PRECIZĂRI CONCEPTUALE 24 În cadrul teoriei argumentării, vom lucra cu câteva concepte fundamentale: argumentare, argument, actori ai argumentării, relația cu auditoriul, elaborarea argumentării.

 Argumentarea e reprezentată conceptual de intersecția dintre retorică, lingvistică și cu logica. Din punct de vedere logic, argumentarea se va ocupa de probarea logică a unei  propoziții, presupunând o relaționare dintre o serie de argumente și o concluzie. Din cealaltă  perspectivă, lingvistica atribuie argumentării semnificația unei activități verbale, cu valoare cognitiv-socială, având în vedere aprobarea ori respingerea de opinii.  Argumentul  poate fi văzut atât ca variabilă independentă a unei funcții, cât și ca propozi ție  presupusă ca adevărată pentru a servi la demonstrarea altor enunțuri. Dincolo de necesitatea obiectivării logice a argumentării, argumentele în sine vor avea o valoare puternic contextuale  presupunând adaptare la situațiile argumentative particulare. A șadar, ideea unei argumentăritip cu valabilitate universală contrazice chiar esența exercițiului argumentativ de a convinge acel public în acel context dat, și nu orice public în orice context.  Actorii argumentării  vor fi văzuți diferit în funcție de poziționarea lor în relația de comunicare și de natura teoretică a modului în care interpretăm procesul comunicării. În sens lingvistic, actorii vor fi locutorul care produce enunțuri și interlocutorul care le primește. Din  punctul de vedere al teoriei actelor de vorbire vom avea un emițător și un receptor . Iar retoric vorbind, relația se va consuma între orator și auditoriu. 24

Reluate din manualul Silviei Săvulescu, Retorica și teoria argumentării.

43

 Pregătirea auditoriului  presupune eficiența relaționării cu publicul prin intermediul câtorva  principii: apelul la  presupoziții comune (activarea unei valori prezente la auditor); reîncadrarea realului (strategii de redefinire conceptuală etc.); recursul la autoritate (experiență personală, autoritate instituțională etc.).  Elaborarea argumentării  presupune o construcție care să fie acceptată de către public. În acest sens ea trebuie construită, în genere, în baza probelor ( probationes) existente, care pot fi naturale sau extrinseci (fapte expuse sau obţinute contextual, legi, statistici etc.) și artificiale sau intrinseci (plecând de la tehnica și creativitatea oratorului).

II. TIPURI DE ARGUMENTE (selecție alcătuită de Silvia Săvulescu) Argumentum ab auctoritate (argumentul autorităţii) Mod de argumentare care constă în invocarea, în sprijinul unei poziţii, afirmaţii etc., a unei instanţe învestite cu autoritate, prestigiu în opinia comună; implicit, oponentul recunoaşte această autoritate. Argumentul autorităţii este un argument de confirmare având următoarea formă canonică: P, fiindcă A susţine P, iar A este o autoritate în materie. Autoritatea reprezintă fie un punct de sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumentează. Un tip aparte de argument al autorităţii îl constituie autoritatea citată (care include sursele credibile) Respingerea argumentelor autorităţii se poate face din perspectiva atacului împotriva autorităţii (în cele mai multe cazuri se suprapune cu atacul împotriva persoanei). „Autorităţile“ în diferite domenii beneficiază de existenţa unui sistem de norme de evaluare şi de control a activităţii lor (control reciproc în cadrul unei colectivităţi de experţi, „excelenţă“ în cercetare). Unii autori consideră că „... critica tinde a aduce autoritatea la surse umane, instituţionale, ştiinţifice, reperabile şi controlabile. Domeniul de validitate a acestui argument [dogmatic] a constituit şi constituie încă în zilele noastre o miză socială şi culturală majoră“.

Argumentum ab invidia (argumentul urii) Demonstraţie falsă care, sub pretextul apărării adevărului, urmăreşte să provoace ură împotriva părerilor altora sau să-i compromită pe nedrept.

44

Argumentum a contrario Mod de argumentare analogică ce se bazează pe transferul de la contrariu la contrariu, având schema: dacă lui A îi corespunde B, lui non-A este probabil să-i convină non-B.

Argumentum ad hominem (privitor la om, la individul cu care se discută) Mod de argumentare care constă în a-i opune adversarului consecinţele care rezultă din tezele cele mai puţin probabile admise de acesta; în sens larg, atac cu referire strictă, precisă la individualitatea, doctrina adversarului. Se poate vorbi despre argumentum ad hominem întotdeauna când este vorba despre adevărul unei aserţiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire la trăsăturile negative ale persoanei care le susţine. Mecanismul organizării acestui argument se bazează pe deplasarea accentului de la problemă la persoană. Respingerea argumentului ad hominem este foarte productivă. Unii cercetători arată că cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea adversarului în contradicţie cu el însuşi, ceea ce echivalează cu „a argumenta în sistemul de credinţe şi valori al adversarului, a degaja contradicţii şi a crea disonanţe“. Se disting mai multe căi de realizare:  – contradicţia la nivelul cuvintelor (oponentul pune în contradicţie afirmaţiile locutorului, emise, în general, în momente diferite);  – contradicţie la nivelul cuvintelor şi al convingerilor/credinţelor;  – contradicţie la nivelul cuvintelor şi al actelor;  – contradicţie între normă şi realitate.

Argumentum ad personam (atacul la persoană/atac personal) Reprezintă o variantă a argumentării ad hominem şi constă într-un atac personal asupra adversarului (ad personam vs. ad hominem). Mecanismul acestei argumentări se bazează pe ironizarea adversarului în legătură cu aspecte ce nu ţin de problema în discuţie („hors de  propos“), formularea unor aluzii în termeni negativi, transferul discursului din planul general al argumentării în plan personal. Efectele acestui tip de argumentare pot declanşa o reacţie simetrică (adversarul îşi pierde calmul, recurgând şi el la atacul personal).

Insulta Deşi deontologia interacţiunilor sociale, regulile de politeţe, sunt prescriptiv normative (se interzice insulta adresată interlocutorului/adversarului), se constată că insulta este adesea  prezentă în dezbaterea publică. Insulta care la prima vedere nu pare să fie o problemă de argumentare invalidează adesea interlocutorul, iar atacul la persoană influenţează dezbaterea. Dezbaterea electorală reprezintă cadrul predilect pentru manifestarea atacului la persoană.

Argumentum ad ignorantiam (argumentare asupra ignoranței)

45 Mod de argumentare care constă „în folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii“ (Locke). Acest tip de argumentare este strâns legat de administrarea de (sau demonstrarea prin) probe. Strategia se bazează pe solicitarea ca adversarul să admită ca probă ceea ce i se prezintă sau, dacă nu, să furnizeze la rândul lui o  probă (mai bună). În multe cazuri, acest tip de argumentare ia forma unei „argumentări prin absenţa probei“, ceea ce echivalează cu o argumentare asupra unei noncunoaşteri: se respinge argumentul advers pentru că nu există nici un fapt care să demonstreze valabilitatea sa.

Argumentum ad verecundiam (argument care face apel la respect) Mod de argumentare în care se recurge la respectul adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au dobândit o bună reputaţie în ochii opiniei comune (Locke). Acest tip de argument se organizează pe o schemă argumentativă inadecvată care se bazează pe a susţine că un punct de vedere este valabil doar pentru că este susţinut de o autoritate (a cărei reputaţie nu este de obicei obţinută în domeniul în discuţie). Argumentum a fortiori (dintr-un motiv mai puternic, cu atât mai mult) Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde şi asupra altui caz, care prezintă faţă de primul motive mai puternice de a fi „cu atât mai adevărat“.

Argumentum ad judicium (bazat pe judecata asupra naturii lucrurilor) Mod de argumentare constând în „folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoaşterii sau probabilităţii“ (Locke). Acest tip de argument reprezintă din perspectiva lui Locke singura formă validă de argumentare, spre deosebire de argumentum ad hominem, argumentum ad ignorantiam şi argumentum ad verecundiam, deoarece, bazându-se pe  judecata asupra naturii lucrurilor, este singurul care poate conduce la cunoaştere.

Argumentum ad misericordiam Mod de argumentare care se bazează pe presiunea exercitată asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele şi interesele sale. Acest tip de argumentare este frecvent folosit în discursurile politice, electorale şi publicitare şi se axează pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe strategia ameninţării acestuia.

Argumentum a pari (argument dintr-un motiv egal) Mod de argumentare care se bazează pe transferul unei demonstraţii specifice unui caz la un alt caz, din raţiuni de identitate sau analogie între cele două cazuri.

Argumentum a tuto Mod de argumentare analogică bazat pe transferul de certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce nu are acelaşi grad de certitudine.

46

Argumentum baculinum/argumentum ad baculum (argumentul bâtei) Mod de argumentare bazat pe folosirea forţei în locul oricărui argument; iniţial, desemna  posibilitatea dovedirii existenţei lumii exterioare prin lovirea pământului cu o bâtă. Adică orice formă de ameninţare care tinde să obţină avantaje prin constrîngerea interlocutorului. O somaţie de tipul „Banii sau viaţa!” are o semnificaţie „argumentativă” care este evident discutabilă. Singura „raţiune“ pe care cineva se poate baza în acest caz este aceea că dacă nu se răspunde afirmativ la o astfel de solicitare ameninţarea implicită poate fi pusă în aplicare. Structura argumentului „bâtei” este deci următoarea:  – atât ameninţarea, cât şi sugerarea unei căi posibile de a evita punerea în practică a ameninţării sunt emise simultan;  – cel ameninţat îşi face rapid un calcul al intereselor şi decide de a accepta un rău mai mic (pierderea bunurilor materiale, banii), pentru a evita producerea unui rău mai mare, iremediabil (pierderea vieţii).

Argumentum ex concessis (prin concesie) Mod de argumentare indirectă prin acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu sine însuşi sau a-l determina să accepte ceea ce iniţial respinsese.

Argumentum ex silentio (prin tăcere) Mod de argumentare bazat pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.

Paralogismul de compoziţie Se bazează pe confuzia legată de sistemul parte/întreg: întregului i se atribuie o proprietate a unei părţi.

Falsa analogie Constă în a folosi incorect schema argumentativă a analogiei, fără a fi îndeplinite condiţiile unei comparaţii corecte.

Ignoratio entelechi (ignorarea subiectului/argumentație nepertinentă) Sofism care constă în neluarea în consideraţie tocmai a problemei care trebuie dovedită împotriva unui adversar; se bazează pe demonstrarea sau respingerea altei probleme decât cea care face subiectul discuţiei.

Petitio principii (întoarcerea la enunțul iniţial)

47 Eroare logică care foloseşte, în vederea demonstraţiei, un echivalent sau un sinonim a ceea ce se urmăreşte a fi demonstrat; ceea ce este echivalent cu a considera admisă însăşi teza de demonstrat, cu precizarea că aceasta se află într-o formă uşor diferită

Post hoc ergo propter hoc (după aceasta, deci din cauza aceasta) Sofism prin „falsitatea cauzei“ care constă în confuzia dintre concomitență şi cauzalitate.

Ecundum quid (generalizare pripită) Folosire incorectă a schemei argumentative a simultaneităţii producerii unor evenimente prin generalizări bazate pe observaţii disparate, nereprezentative, insuficiente.

Argumentum ad consequentiam Se bazează pe folosirea unei scheme argumentative cauzale neadecvate care conduce la respingerea unei perspective descrise datorită consecinţelor sale indezirabile. Paralogismul ambiguităţii Se bazează pe exploatarea ambiguităţii referenţiale, sintactice, semantice şi pragmatice.

Paralogismul sperietoarei Constă în a atribui un punct de vedere fictiv celeilalte părţi sau în a deforma neadecvat  propriul punct de vedere; contravine regulii de a organiza atacul asupra punctului de vedere al adversarului respectând condiţiile enunţării sale.

Afirmarea consecinţei Paralogism care se bazează pe confuzia condiţiilor necesare şi suficiente, considerând că o condiţie necesară este şi suficientă.

Soritul Este o înlănţuire de argumente a cărei concluzie reia un termen din primul şi din ultimul argument. „Presa ne face mai liberi. Or libertatea o avem din naştere. Dacă nu o ştim este pentru că suntem ignoranţi. Presa se adresează ignoranţilor.”

Sofismul  Numit şi paralogism, este o formă de silogism care pare logic, dar care este înşelător de fapt deoarece se bazează pe diferitele sensuri ale unui cuvânt; se ajunge astfel la demonstrarea unui lucru şi a contrariului său.

48 „Toţi oamenii îmi sunt fraţi. Un frate nu se trădează niciodată. Deci nu pot să trădez pe nimeni.” Sofismul este adesea folosit în manipulare (se încearcă deci inducerea deliberată a unei erori).

Dilema Silogism cu premise ipotetice disjunctive. Există două moduri de a respinge o dilemă:  – a fi cucerit de una dintre alternative, ceea ce înseamnă a accepta una dintre alternative, dar a nega raţionamentul cauzal pe care îl implică;  – a evita alternativele: se încearcă să se arate că nu au fost expuse toate alternativele enumerate. Trebuie să fie o a treia cale, o soluţie intermediară, care nu ar avea consecinţele neplăcute ale celorlalte două. O dilemă la care nu se poate răspunde printr-unul dintre aceste raţionamente este o falsă dilemă.

Entimema Tip de argument deductiv în care una dintre cele trei propoziţii este omisă sau suprimată  pentru a se evita un silogism greoi. Propoziţia care lipseşte poate fi premisa majoră, minoră sau concluzia şi se presupune că propoziţia lipsă ar putea fi furnizată de cel care argumentează. Gândesc, deci exist .  X va fi un bun preşedinte fiindcă este originar din Moldova. Avem premiza minoră şi concluzia. Premiza majoră “Toţi politicienii din Moldova sunt buni  preşedinţi “ a fost omisă.  Numai proştii folosesc un calculator şi tu foloseşti un calculator , lipseşte premiza minoră : Tu eşti un prost.

Diferenţa între adevăr şi validitate Cei mai mulţi dintre logicieni folosesc termenii „valid“ şi „nevalid“ pentru a indica dacă argumentaţia se prezintă sub o formă corectă. Aceşti termeni se aplică la argumentare în ansamblul său, şi nu la fiecare dintre propoziţiile sale. Argumentaţia: 1. Toate animalele sunt carnivore. 2. Vaca este un animal. 3. Deci vaca este carnivoră. este validă în plan formal. Totuşi, oricine ştie că prima premisă este falsă. Toţi oamenii sunt muritori. Preşedintele este un om. Deci preşedintele este muritor.

49 O argumentare completă, mai mult decât a se supune legilor reflecţiei, trebuie să conţină ceva recunoscut unanim. Se consideră că influenţa argumentării depinde esenţial de felul în care considerăm adevărul aserţiunii.

Epicherema Este o probă, un exemplu, însoţind o argumentare a priori o premisă.

Paralogismul Sofism realizat fără intenţia de a induce în eroare; se datorează mai ales folosirii improprii a limbajului. Studiul paralogismelor a stimulat cunoaşterea şi definirea mai exactă a sensurilor  diferite ale aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte diferite. În teoria argumentării paralogismele  pot fi reduse la un singur principiu organizator: ele ţin de prezenţa „omului în limbă“, de  prezenţa argumentatorilor în argumentare. Aceste paralogisme se organizează în jurul unei zone legate în special de exigenţele metodei ştiinţifice: circumstanţele enunţării enunţului nu trebuie să intervină asupra valorii de adevăr a enunţului.

SUBIECTE EXAMEN (FR = 15 IAN. / ZI = 19 IAN.) OBSERVAȚII Fiecare subiect este compus din trei probleme.  Problema centrală (nr. 1) are un grad ridicat de generalitate, în așa fel încât alegerea detaliilor discutate să aparțină studentului în conformitate cu interesele și cunoștințele acestuia. Acest prim subiect nu are limită de spațiu. Celelalte două subiecte (nr. 2 și 3) țin tot de tematica primului subiect, dar sunt întrebări sau  probleme punctuale la care răspunsurile trebuie date la fel de punctual și exact (max. 10-15 rânduri). Răspunsurile date la prima problemă nu trebuie reluate în răspunsurile la celelalte două sau invers (decât tangențial, dacă este nevoie). Studentul are obligația alegerii unuia din cele șase subiecte a câte trei probleme, urmând ca la examen să trateze subiectul ales (vezi subiectele mai jos). Timpul de lucru pentru examenul scris este de o oră  și douăzeci de minute, după cum urmează:

FR (15 ian.):  Seria 1 (L-O) = 8:30 – 9:50 / Seria 2 (P-Z) = 10:10 – 11:30 (Sala 70) ZI (19 ian.):  Seria 1 (gr. 9-12) = 9:00 – 10:20 / Seria 2 (gr. 13-16) = 10:40 – 12:00 (Sala 70)

SUBIECTUL NR. 1