Anexa 1
Lexicografia fiind o stiinta practica, preocuparile lexicografilor de a realiza dictionare si enciclopedii, care sa constituie instrumente de lucru si surse de informare pentru cele mai diverse categorii de cititori, au avut ca rezultat o impresionanta diversificare a tipurilor de dictionare.
In ultimele trei decenii lexicografia romaneasca s-a imbogatit cu o serie de dictionare de cele mai diverse tipuri, care se adreseaza atat specialistilor din diferite domenii, cat si unui public foarte larg. Alaturi de dictionarele de limba si de literatura au aparut dictionare (si enciclopedii) pentru multe alte discipline (filozofie, etica, economie, politica, tehnica, geografie, medicina, chimie, arhitectura etc).
Din categoria dictionarelor generale mentionam dictionarele "explicative",
"ortografice", "ortoepice" ("Dictionarul limbii romane literare contemporane, in 4 vol.", 1955 — 1957; 1957; "Dictionarul limbii romane moderne", 1958; "Dictionarul explicativ al limbii romane", 1975; "Dictionar general al limbii romane", 1987; "Mic dictionar ortografic", 1953 (ed. a II-a, 1955"); "Dictionar ortoepic", 1956 — ambele ambele IV-a 1983); "Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane", 1982). Dictionarele de limba speciale sunt mai numeroase si mai variate (contopite in Indreptar ortografic, ortoepic si de punctuatie", 1960 (ed. a II-a 1965, ed. a III-a 1971, ed. a mentionam numai tipul de dictionar si anul aparitiei): "dictionar de neologisme", 1961 (ed. a II-a 1966, ed. a III-a 1978); "dictionar de sinonime" (unul in 1972; altul in 1980); "dictionar de de antonime", 1974; "dictionare de expresii si locutiuni" (unul in 1969; altul in 1985); "dictionar de terminologie lingvistica", 1980; "dictionar de terminologie poetica", 1973; "dictionar de termeni literari", 1976; "dictionarul limbii poetice a lui Eminescu", 1968. Din categoria dictionarelor de literatura amintim: "dictionarul de scriitori romani", 1978; "dictionarul literaturii romane de la origini pana la " 1990, 1979; "dictionarul cronologic al literaturii romane, 1979"; "dictionarul presei literare", 1987. Dictionarul nu se citeste ca un roman, ci se consulta. Folosim dictionarul de limba pentru a afla sensul unui cuvant, al unei expresii sau pentru a verifica forma lor corecta. Cei care doresc sa stie daca un cuvant este creat in limba l imba romana si din ce elemente este format, daca este imprumutat si din ce limba provine, daca e vorba de un arhaism, de un regionalism sau de un neologism, apeleaza la dictionare de limba sau la indreptare de ortografie, ortoepie si punctuatie. Din dictionarul de literatura ne informam asupra vietii si operei unui scriitor, asupra unui curent literar, asupra unei reviste literare etc. Chiar daca, in cazul dictionarelor de literatura, cititorul parcurge mai multe pagini, el nu face o lectura integrala a dictionarului, ci il consulta, il foloseste ca sursa de informare si documentare.
Un dicționar sau sau lexicon este o lucrare lexicografică care cuprinde o parte semnificativă dintre cuvintele unei limbi limbi,, ale unui dialect , ale unui domeniu al științei, literaturii, artei etc., așezate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică), având în general definiția sensurilor cuvântului împreună cu pronunție, etimologie și alte informații, sau o listă de cuvinte însoțite de traducerile lor într -o altă
limbă.
Istoric[modificare | modificare sursă] Cele mai vechi dicționare cunoscute sunt tăblițele cu scriere cuneiformă de pe teritoriul Imperiului Akkadian,, pe care erau gravate liste de cuvinte sumero Akkadian sumero--akkadiene. Aceste tăblițe au fost
descoperite la Ebla (Siria modernă) și datează din jurul anului 2300 î.Hr. Glosarul Urra=hubullu ce datează de la începutul mileniului al II -lea î.Hr. este versiunea canonică babiloniană a acestor vocabulare sumeriene bilingve. Erya, un dicționar chinez din secolul al III-lea î.Hr. (aprox.), a fost cel mai vechi dicționar monolingv care s-a păstrat. Deși unele surse susțin că Shizhoupian din jurul anului 800 î.Hr. ar fi de fapt un „dicționar”, știința modernă îl consideră pe acesta ca fiind un compendiu caligrafic de caractere chinezești gravate pe obiecte din bronz din timpul dinastiei Zhou. Filetas din Cos (sec. al IV-lea î.Hr.) a fost pionierul unui vocabular (Ἄτακτοι γλῶσσαι, Átaktoi glôssai), care explică sensurile unor cuvinte homerice rare și alți termeni literari, cuvinte din dialectele locale și termeni tehnici. Apollonius Sofistul (sec. I d.Hr.) a scris cel mai vechi lexicon homeric care s-a păstrat până în zilele noastre. Primul dicționar sanscrit, Amarakośa, a fost scris de Amara Sinha aproximativ în sec. al IV-lea d.Hr. Scris în versuri, acesta cuprindea în jur de 10.000 de cuvinte. Conform relatărilor din Nihon Shoki (Cronicile Japoniei), primul dicționar japonez a fost glosarul Niina din 682 d.Hr. cu caractere chinezești, care s-a pierdut de foarte mult timp. Cel mai vechi dicționar japonez existent, Tenrei Banshō Meigi – din jurul anului 835 d.Hr. – era tot un
glosar scris cu caractere chinezești. Dicționarele arabe au fost compilate între sec. al VII-lea și al XIV-lea d.Hr., organizând cuvintele în ordinea rimei (după ultima silabă), în ordinea alfabetică a radicalilor sau în ordinea alfabetică a primei litere (sistemul utilizat de dicționarele limbilor europene moderne). Sistemul modern a fost utilizat în principal în cazul dicționarelor de specialitate, de ex. cele cu termeni din Coran și hadith, în timp ce majoritatea dicționarelor de uz general precum Lisan al`Arab (sec. al XIII-lea – încă cel mai mare și mai cunoscut dicționar de limbă arabă) și al-Qamus alMuhit (sec. al XIV-lea) cuprindeau cuvinte în ordinea alfabetică a radicalilor. Al -Qamus al-Muhit este primul dicționar accesibil în limba arabă, care include doar cuvinte și definițiile acestora, eliminând exemplele lămuritoare utilizate de dicționare precum Lisan al -`Arab și Oxford English Dictionary. Cele mai vechi dicționare moderne europene au fost cele bilingve.
Dicționare românești Primele dicționare românești, manuscrise, au fost glosare bilingve (slavo-române), dintre care cele mai vechi datează din sec. al XVI-lea. Cea dintâi lucrare lexicografică bilingvă cu limba de bază românească datează din jurul anului 1700; este un dicționar român -latin, redactat de un bănățean rămas necunoscut. Primul dicționar tipărit a fost tot bilingv, și anume dicționarul rus-român, alcătuit de Mihail Strilbițki (Iași, 1789). O lucrare lexicografică remarcabilă este Lexiconul românescnemțesc al lui Budai-Deleanu (1818), rămas în manuscris. Lucrarea se bazează pe un material extras din texte și cuprinde indicații de ordin gramatical, stilistic și etimologic. După Dicționarul românesc, latinesc și unguresc , în două volume, elaborat „din orânduiala” episcopului Ioan Bob de un autor încă neidentificat și tipărit la Cluj (1822-1823), urmează lucrarea considerată drept început al lexicografiei române moderne, Lexiconul de la Buda (1825), dicționar român -latin-maghiargerman. Academia Română și-a înscris în statut elaborarea unui dicționar al limbii române. P rima încercare în acest sens a fost Dicționarul limbii române al lui A.T. Laurian și I.C. Massim (3 vol., 1871-1877), lucrare care se caracterizează prin latinism exagerat. După eșecul acestei încercări, Academia a încredințat sarcina de a elabora dicționarul limbii române lui B.P. Hașdeu. Acesta concepe un dicționar de proporții vaste, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal și onomastic, intitulat Etymologicum Magnum Romaniae, din care au apărut numai trei volume (18861893), cuprinzând litera A și parte din B; conducerea lucrării a fost apoi încredințată lui Al. Philippide și, în sfârșit, lui S. Pușcariu. Acesta a publicat, între 1906 și 1944, literele A-C și F-L din Dicționarul limbii române , lucrare cu caracter istoric, etimologic, explicativ și normativ. Printre dicționarele limbii române lucrate în afara Academiei, mai i mportante sunt: Dictionnaire d’étymologie daco-romane al lui A. Cihac (2 vol., 1870, vol. 1; 1879, vol. 2), care constituie o replică dată exagerărilor latiniste; Nouveau dictionnaire roumain-français al lui Frédéric Damé (1893-1895), cel dintâi dicționar bilingv apărut la noi cu sensurile ilustrate prin citate din autori; Dicționarul universal al limbii române de Lazăr Șăineanu, apărut în 1896 și apoi în numeroase alte ediții; RumänischDeutsches Wörterbuch al lui H. Tiktin (3 vol., 1895-1924), dicționar istoric și etimologic, bogat în explicații și citate ilustrative; Etymologisches Wörterbuch al lui S. Pușcariu (1905), dicționar etimologic al elementelor latine din limba română; Dicționarul etimologic al lui I.A. Candrea șiO. Densusianu (1907-1914), cuprinzând elementele latine ale limbii române de la A la P; Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi al lui I.A. Candrea (1931).
PISÍCĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică ( I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată -cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris). ◊ Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a st a ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (saumoare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică. Sursa: DEX '09 (2009)
PISÍCĂ s. 1. (ZOOL.; Felis domestica) (pop.) mâță, (Bucov.) cotoroabă, (înv.) cătușă. 2. (ZOOL.) pisică sălbatică (Felis silvestris) = (reg.) mâță sălbatică. 3.(ENTOM.) pisica-popii = (reg.) sfaiog, mâța -popii. 4. (TEHN.) (reg.) mâță. (Piedica de la căruță numită ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink
Pisica domestica este un mamifer care face parte din familia felinelor Felidae. Este un animal
carnivor ce traieste in preajma omului de cel putin 3500 de ani, fiind folosita pentru a tine soarecii la distanta de gospodarii. Cu toate ca este un animal domestic, pisica nu isi pierde niciodata abilitatea de a trai in salbaticie. Pisica este un animal de talie mica, iar scheletul ei este format din 250 de oase. Coloana vertebrala este foarte flexibila, avand in continuarea ei o coada ce are rol in mentinerea echilibrului. Labele anterioare ale pisicii se termina cu cinci degete, pe cand labele posterioare, de o lungime mai mare, au doar patru degete. Muschii sunt foarte flexibili si puternici, oferind animalului mobilitate. Pisica are simturile foarte dezvoltate. Auzul pisicii este mult mai bun decat cel al unui om, iar mirosul de patruzeci de ori mai dezvoltat decat al omului. Vazul este simtul principal al unei pisici. Pisicile sunt capabile de reproducere dupa varsta de 9 luni. De obicei perioada de reproducere la pisici este intre primavara si toamna. Acest interval de timp este destul de neplacut pentru proprietarii animalului, deoarce pisicile capata un comportament bizar si oarecum deranjant. Din acest motiv multe dintre persoanele care detin o pisica prefera ca aceasta sa fie castrata. Dupa aproximativ 60 de zile de la momentul reproducerii, femela naste de obicei 4 pui de pisica. Dupa trei luni in care mama ii invata cum sa se spele, cum sa se hraneasca si sa vaneze, puii de pisica sunt pregatiti sa traiasca singuri.
Pasivitate -
Pasivitatea descrie, în opoziţie cu trăsătura de caracter* activ, subiecţi al căror comportament obişnuit demonstrează voinţa* redusă sau slabă capacitate de reacţie. In psihopatologie, sindromul pasivităţii este lipsa iniţiativei, supunerea automata „ repetarea imediată a actelor (ecopraxie*) a mimicii interlocutorului (ecomimie*). Acest sindrom este învecinat cu apragmatismul* anumitor schizofrenici*. De asemenea, pasivitatea se observă în organizările limită sub forma relaţiei de obiect* anaclitice*; ea semnifică, în acest caz, dependenţa* faţă de obiect şi necesitatea vitală a prezenţei sale. (Dictionar de psihologie)
PASIVITÁTE s. f. 1. Stare a celui pasiv (I 1); lipsă de activitate, de inițiativă, de interes; renunțare la acțiune; inactivitate; resemnare. 2. Însușire a unor metale sau aliaje de a nu fi atacate de unii acizi concentrați. – Din fr. passivité, germ. Passivität. Sursa: DEX '09 (2009) |
Pasivitate ≠ acțiune, activitate Sursa: Antonime (2002) PASIVITATE –
s.f passivity
(dictionar roman –englez) _________________________________________________________________________
ABRADE - a şlefui, a poliza; a supune abraziunii; a rectifica; a răzui; a lustrui
(dictionary tehnic englez – roman)
șlefui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II -a, 1998) ȘLEFUÍ, șlefuiesc, vb. IV Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a- i da o anumită formă; a lustrui. ♦ Fig. A cizela, a retușa, a perfecționa un text literar. ♦ Refl. Fig.(Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). – Din germ. schleifen.
șlefuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șlefuiésc, imperf. 3 sg. șlefuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. șlefuiáscă Sursa: Ortografic (2002) |
ȘLEFUÍ vb. v. civiliza, cizela, cultiva, rafina, stila, stiliza. Sursa: Sinonime (2002)
