Ce este Junimismul? Junimismul reprezintă cea mai amplă mișcare culturală și ideologică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta a fost influiențat de evoluționismul englez și de școala istorică germană. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar și o asociație. Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Aparitie „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863 din inițiativa a 5 tineri întorși de la studii din străinătate: Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii. Aceasta desfășoară o amplă activitate precum:
se înființează o editură se înființează o topografie este creată o revistă de mare prestigiu: „Convorbiri Literare”
Revista a funcționat totodată ca un faimos cenaclu literar în care s-au dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar și probleme referitoare la modernizarea societății românești. Scopul inițial al Junimii a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea: educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare și interesul pentru literatură. Printr-o formulă masonică, junimiștii, cînd vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".
“Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare , din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre elementele de viață ale popoarelor și despre cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elmentele naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin. În ședinte însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.
Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice şi estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim: •
Despre scrierea limbii române (1866)
•
cercetare critică asupra prozei române de la 1867 (1867)
•
Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)
•
Neologismele (1881)
•
Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)
În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susţinând ideea, novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluţia sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susţinând folosirea literelor latine. Argumentează şi probează necesitatea îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în acelaşi timp, calcul lingvistic şi tendinţele de stricare a limbii Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română îşi însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne. În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi direcţiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferenţiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe tonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale. Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei literare, Maiorescu stabileşte, pentru prima oară, conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
Trasaturile Junimismului Cei ce fac parte din Junimea, sancţioneză evoluţia grăbită, arderea etapelor, în activitatea paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin asimilări controlate de spiritul critic. Trasăturile junimismului sunt următoarele:
1. Spiritul Critic – cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se respectă adevărul istoric în studierea trecutului şi se cultivă simplitatea. Se simte nevoie de claritate, rigoare şi raţiune – repere permanente ale acestui curent. 2. Spiritul filosofic – tot ceea ce construiesc se bazează pe o urmare firească a raţionamentului. 3. Gustul pentru clasic şi academic – pentru valorile canonice şi nu pentru inovaţie. Junimiştii nu erau dispuşi să acepte noul, fie el simbolismul sau naturalismul în literatura sau impresionismul în pictură. 4. Spiritul oratoric – opoziţie faţă de retorică paşoptistă romantică; se impune un model în care totul să dovedească stăpânire de sine, rigoare şi măsură. 5. Ironia – venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acţiunii lor culturale.
Etapele “Junimii” 1. Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei si Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.
3. Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreaga conducere a revistei. Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate. Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.
4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți. Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut acelasi grad de popularitate ca si in anul 1980
5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian. Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.
Obiectivele “Junimii”:
raspandirea spiritului critic; incurajarea literaturii nationale; neatarnarea intelectuala a poporului roman; originalitatea culturii si a literaturii romane; crearea si impunerea valorilor nationale; educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor indreptandu-se spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor; unificarea limbii romane literare.
In domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele luiAlecu Russo, criticand tendintele latiniste ale carturarilor transilvaneni care propuneau “curatarea” limbii romane de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, si Timotei Ciparin si George Baritiu, pe dealta parte, a stimulat studiile asupra limbii romane.Dupa unire, dar mai ales dupa dobandirea independentei nationale,accentul trebuie sa cada pe calitatea artistica a literaturii, pe idealul perfectionarii ei interioare. Limba oficiala, falsa eruditie si lipsa de gust sunt permanent semnalate si ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor deveni junimisti, vor colabora la revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind perfect integrati acestei epoci (VasileAlecsandri, Al. Odobescu). Reprezentantii noii generatii literare, in frunte cu Titu Maiorescu, incep insa sa domine scena.Sprijinind si aparand valorile autentice, Maiorescu are si darul de adescoperi si a atrage in cercul sau vocile noi. Revista “Convorbiri literare”devine cel mai important periodic literar romanesc. Aici isi publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creanga publica primele trei parti din “Amintiri din copilarie” si povesti, I.L.Caragiale isi citeste si publica majoritatea comediilor, Ioan Slavici publica nuvele si povesti.Alti colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Bratescu-Voinesti. Acesti colaboratori ai revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.Meritul “Junimii” a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si lucida societatea si cultura romaneasca, semnalandu-si slabiciunile.Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca si aceea dintre junimisti si ceilalti intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea directa a oamenilor de cultura in problemele societatii.Manifestarile “Junimii”, organizate cu scopul concretizarii obiectivelor:
1. educarea publicului prin “prelectiuni populare”, reusind sa impuna o mentalitate junimista in epoca, fara dogme si sa dezvolte spiritul oratoric pecare il considerau o arta.Prelectiunile populare, debuteaza in februarie 1864 si sunt organizate timp de aproape doua decenii sub forma unor conferinte duminicale. Aceste prelectiuni contribuie la raspandirea principalelor idei junimiste:
respingerea rupturii violente intre trecut si present; respingerea conceptului burghez de libertate si a conceptiei burgheze despre propietate apararea propietatii mostenite si legarea ei de onoarea personala a propietarului pastrarea izvorului de bogatie naturala; aderarea la ceea ce este imediat, la concret; actiunea statului in directia rezolvarii marilor probleme ale vremii transformarea statului intr-un purtator al culturii; respectarea specificului national.
Dintre cei care au tinut prelectiuni s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii, printr-o limba romana limpede si frumoasa, prin constiinte variate. Inca de la prelectiunea introductiva intitulata “Ce scop au cursurilr populare?”, el a trezit admiratia tuturor, prestigiul lui a crescut odata cu prelectiunile “Despre religia in popor”, “Despre sunete si culori”, si a culminat cu ultima prelectiune “Despre minte si inima”.In cadrul acestor conferinte a fost formulata in 1868 teoria “formelor fara fond” care exprima viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un fundament filozofic, fiind construita pe trei principii: autonomia valorilor,unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat in cultura,cat si in dezvoltarea sociala.Autonomia valorilor porneste de la un principiu din filozofia lui Immanuel Kant, care delimiteaza domeniul esteticului de celelate valori(etice, stiintifice si utilitare, politice). Titu Maiorescu analizeaza erorile lucrarilor istorice si filozofice considerate fundamentale ca demonstratie de latinitate a limbii romane: “Istoria pentru inceputurile romanilor in Dachia” de Petru Maior (1812), “Lexiconul de la Buda” (1825), “Tentamen criticum inlinguam romanicam” (1840), scrisa in latina pentru straini, lucrari care incalca uneori adevarul stiintific, recurgand la exagerari provocate de intentii demonstrative si de motivatii politice.Maiorescu exprima necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea ce are ca efect confuzia valorilor.Unitatea intre cultura si societate este prezentata ca raport necesar intre dimensiunea universala a formelor culturale (arta, stiinta etc.) si determinarea concreta a unei societati (istorice, mod de viata etc.) careconstituie “fundamentul din launtru”.Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul provenit din teoria evolutiei organice. Prin “fond”, Maiorescu intelege sistemul activitatilor materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele caracteristice ale psihologiei colective, traditiile si spiritual acestora, asa cum se reflecta in conduita practica. Prin “forma”, sunt desemnate structurile institutionale, juridice si politice ale societatii,sistemul de educatie, institutiile culturale (presa, teatrul, conservatorul,filarmonica, Academia etc.), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul societatii.Teza maioresciana sustine evolutia organica a unei societati, adica dezvoltarea de la fond spre forme, cu pastrarea unei concordante permanente intre ele.La inceput, prelectiunile aveau teme diferite, dar apoi s-au stabili tteme comune pentru fiecare an. In 1872, in cadrul
temei comune Omul si natura,s-au tinut prelectiuni precum: “ Scrierea”, “Arta”, “Morala si stiinta”,“Locuinta”, “Plugul”, “Corabia”, “Arma si unealta”. 2. unificarea limbii romane literare incepe prin propunerea junimistilor privind inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimata inca din 1860.In acest sens, Titu Maiorescu publica articolul “Despre scrierea limbii romane” (1866), in care sustine toate ideile junimiste privitoare la limba:ortografia sa fie fonetica, inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, respinge etimologismul sustinut de pasoptisti, propune normarea limbii (introducereade reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Romana aproba si oficializeaza aceasta scriere pentru intreaga tara. 3. interesul pentru literatura se manifesta inca de la infiintarea societatii si a revistei. Inca din 1865, junimistii emit ideea publicarii primei antologii de poezie romaneasca pentru scolari, iar in primul numar al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publica studiul “O cercetare critica asupra poeziei de la 1867”, care il va consacra definitiv ca indrumator si critic literar. Indomeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja de eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri si se pune accent pe poezia populara; in proza,se remarca in mod deosebit Ioan Slavici si Ion Creanga; in dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale. Tudor Vianu a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenulcultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trasaturilor dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic si academic”,“ironia” si “vestita zeflemea junimista”, “spiritul critic”. In concluzie, esenta culturala junimista insumeaza spiritul filozofic si oratoric, spiritul clasic si academic, ironia si spiritul critic.Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a infiintat-o: a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste.Membrii sai sunt, in cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai putin specialisti in domenii precise ale stiintei. Nu gustul individual sau impresia de moment ii calauzesc, ci dorinta de a construi pe o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului. Asa procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.Xenopol, P.P.Carp sau,mai tarziu, Mihail Dragomirescu. b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste si din opozitia impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar si din respingerea frazeologiei politice parlamentare si a betiei de cuvinte a timpului; impune un model in care totul, de la vestimentatie la dictie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare, masura.Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei discursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la Junimea. c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie. Oamenii cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte inovatiile momentului, indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism, in literatura, impresionism, in pictura sau muzica. Astfel, clasicismul se bucura de o buna primire la Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul junimist se indreapta catre productia confirmata de timp.
d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al actiunii lor culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice argument ridicol, carea coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei. Ironia,folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului. Totulconduce spre acest mod de a intelege activitatea junimista, de la opozitialui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli in functionarea societatii, pana la devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine poate; de la placerea poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani, pudicul Naum,carul de minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la exclamatii deloc academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota fara haz. e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trasatura a intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe aceaatitudine centrala impusa de Titu Maiorescu – respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in formele de manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui Eminescu. De asemenea, se doreste asezarea vietii politice si culturale pe baze autentice, respingandu-se“formele fara fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi reperele permanente ale junimistilor. Toate acestea fac din actiunea junimista un moment crucial in evolutia culturii romane, despre care E.Lovinescu va afirma cu deplina indreptatire: ,,Cand o miscare culturala, in afara de mortarul catorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti,a dat politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei peM.Eminescu, prozei pe Ion Creanga, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare insemnatate. Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii culturale creatoare, delimitate de un spirit critic neadormit si un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat si a impus o astfel de directie,aducand in atmosfera produsa de unirea romanilor din 1859 un climat de noua intemeiere, simetrica in planul culturii, cu eforturile de consolidare politica, sociala si economica incepute de Al.Ioan Cuza si de ministrul sau Mihail Kogalniceanu, omul de idei al epocii pasoptiste dar si al celei urmatoare. Junimea a determinat o directie noua si in literatura:fundamental romantica in perioada pasoptismului, literatura romana evolueaza in a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenta.Titu Maiorescu, intr-un studiu foarte important din 1868, intitulat “In contra directiei de astazi in cultura romana”, a facut observatia ca, in epoca moderna a istoriei noastre (de la 1821 incoace), dezvoltarea s-a facut prin imprumutarea de la alte civilizatii europene a unor “forme” (institutii sociale sau culturale, manifestari politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adica spiritului profound, traditiilor, felului de viata de la noi. Formula maioresciana a devenit celebra sub numele de “forme fara fond”.Maiorescu vrea sa spuna ca reformele politice, sociale, economice,culturale nu s-au bazat pe o studiere atenta a lucrurilor din tara, ci au fost rezultatul dorintelor claselor suprapuse de la noi de a fi cu orice pret in pas cu Apusul. Stim ca o parte din cei care au infaptuit Revolutia de la 1848 si Unirea din 1859 au fost puternic influentati de revolutiile si de reformele burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei atat de nerecunoscatori ai situatiei din tara lor? Maiorescu se refera mai ales la unele exagerari, in limbajul politic al pasoptistilor, la superficialitatea unor schimbari etc. Teoria
maioresciana se baza pe o conceptie sociala si filozofica a timpului cunoscuta sub numele de evolutionism si care pretindea ca orice dezvoltare sociala trebiue sa fie lenta, metodica,incepand cu fondul si imprumutand acele forme care corespund necesitatilor adevarate. Dar studiul istoriei arata ca uneori evolutia nu e organica si ca imprumutarea unei forme poate juca, la randul ei, un rol destul de mare in schimbarea fondului. Uneori simpla moda influenteaza comportarea profunda a oamenilor. Asa cum Unirea Principatelor a fost anticipata de uniunea vamala, de constitutia numita Regulamentul organic,care era valabila si pentru Moldova si pentru Muntenia, adica de forme partiale de unificare a institutiilor, orice schimbare de fond poate fi anticipata si influentata de schimbari de forma. Maiorescu gresea mai ales cerand ca formele noi si necorespunzatoare sa fie distruse. N-avem inca muzica nationala , la ce ne trebuie scoala de muzica, conservatorul se intreba el si cerea desfiintarea acesteia din urma. Dar s-a dovedit ca muzica nationala a putut aparea in urma conservatorului si ca aceasta scoala a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat si o consecinta absolut remarcabila: introducerea in mentalitatea publica acultului pentru adevar. Insanatosirea vietii publice, a limbajului parlamentar (dar si literar), combaterea exceselor de tot felul au facut posibile conditiile pentru aparitia marii literaturi si culturi clasice, a acelor opere de valoare,datorate lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Slavici etc., care reprezinta un stadiu nou, evoluat, al culturii nationale.
Istoria Junimii
Se poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “ avant la date” . Primele prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala Băncii Moldovei, apoi cele ţinute la Universitatea de Maiorescu, Pogor, Carp şi Th. Rosetti sunt de fapt forme timpurii ale manifestării junimismului. Tot la acest capitol trebuie inclusă şi prima reuniune a tinerilor care vor forma apoi nucleul de bază al societăţii, cu care ocazie, din iniţiativa lui Maiorescu, P. Carp a citit traducerea tragediei “Macbeth”. Reuniunea aceasta fu urmată de altele, desfăşurate de obicei duminică, după prelegerile de la Universitate, când se comentau mai ales probleme legate de subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de locurile populare datorită publicului care le frecventa lumea bună a Iaşilor -, a temelor dezbătute şi modalitatea tratării ). La una dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea înfiinţării unei societăţi literare. Se propune drept nume “ Ulpia Traiana”. Nimeni n-a acceptat însă denumirea din cauza izului latinizat pe care viitorii junimişti nu-l agreau. Discuţiile continuară câteva duminici la rând, când Th. Rosetti
propusese “ un nume fără pretenţie” acceptat de toţi: Junimea. Pogor sancţiona botezul printrun hazliu ritual popesc, ad-hoc inventat. Fondatorii erau: Titu Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri , dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste manule şcolare . La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din a doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Direcţia revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o timp de douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la dispoziţie un instrument permanent , cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se adaugă : Gr. Buicliu, Th. Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D. Xenopol -încă în timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler, V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V. Conta , I. Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea creşte în notorietate , şi luptele începute înainte câştigă în amplitudine. Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc mirare. Iaşul a cunoscut în deceniul al şaptelea o viaţă culturală submediocra, dominată de figurile suficiente ale unor profesori secundari sau universali , care se distingeau mai ales prin diluţie verbală şi retorică abundentă. În raport cu aceştia , grupul tinerilor ce se vor organiza în Junimea , mai toţi cu pregătire culturală şi filosofică , informaţi şi la curent cu viaţa cultural-ştiinţifică europeană , se impune cu pregnanţă, cucerind simpatii şi , evident , antipatii. Lucrurile nu se prezentau mult mai bine sub raportul vieţii culturale nici în capitala ţării. Literatura trece şi ea printr-o perioadă grea. Avântul paşoptismului fusese potolit de reacţiunea coalizata a burgheziei şi moşierimii. Scriitorii care dăduseră viaţă programului Daciei literare şi creaseră generoasa literatură paşoptistă nu mai scriau sau, istoviţi, produceau lucrări inferioare operei de tinereţe. Vasile Alecsandri , retras la Mircesti , avea să strălucească din nou de-abia spre sfârşitul deceniului , când începe publicarea pastelurilor. Dintre scriitorii afirmaţi în aceşti ani
, numai numele lui Haşdeu şi Odobescu impuneau , distingându-se net în epocă. Pe acest fond cultural şi literar, junimiştii se afirmă , mai ales că revista lor nu are cu cine concura într-o perioadă când publicaţiile cunoşteau parcă obligatoriu o existentă efemeră, dispărând după câteva luni de la apariţie. La începutul deceniului următor (1881) , va apărea Contemporanul , care se va strădui să încline balanţa aprecierii publice în defavoarea Convorbirilor. Deocamdată, însă, Convorbirile literare , junimismul în general , beneficia de o situaţie favorabilă ascensiunii. Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se întrevadă unele elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării . Cuvântul către cititori, iscălit de Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum mărturiseşte mai târziu redactorul Convorbirilor , prevenea că „‟ atunci când vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite‟‟. De astfel , Negruzzi mărturiseşte că Maiorescu şi-a argumentat propunerea pentru înfiinţarea revistei demonstrând că e nevoie de o publicaţie „‟ în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de societate „‟, dar şi în care „‟ să putem rezuma o parte din discuţiile noastre ce prezentau un interes general‟‟. Spiritus rector al societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face publice punctele de vedere pe care le împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp. Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au fost însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi face cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult, Maiorescu şi Carp dovedinduse neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o concepţie unitară, un punct de vedere comun asupra tuturor problemelor abordate. Lecturi în comun , recomandarea unei anumite cărţi sau a unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi se luau în discuţie ideile sau unele probleme mai importante punse de carte, pentru a se ajunge la o apreciere comună, la un punct de vedere unanim. Maiorescu- secondat de Carp – era cu deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea – din această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi, profesori, militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să imprime o direcţie a sa în cultura românească. Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate ortografiei şi pentru alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La început haotică, discuţia în jurul ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la clarificări datorită spiritului sistematizator al lui
Maiorescu , care aduce în toiul dezbaterilor , la una dintre şedinţe, primul capitol din Despre scrierea limbei române , întregită săptămânal cu câte un nou capitol. Bazat pe ultimele cercetări lingvistice , Maiorescu face propuneri raţionale, care nu puteau să nu-şi demonstreze superioritatea şi exagerările fonetismului.În liniile sale de bază, lucrarea lui Maiorescu s-a demonstrat de mare valoare ştiinţifică, reprezentând un moment important în evoluţia lingvisticii româneşti, propunerile fiind, nu fără îndelungate dispute, unanim acceptate nu numai de Junimea. Discuţia în jurul poeziei româneşti a pornit, de la necesitatea stabilirii unui sumar la proiectata antologie.Hotărârea fusese luată încă în 1865, şi fiecare dintre membrii mai pricepuţi în ale literaturii primiseră însărcinarea de a citi opera câtorva poeţi, din care să propună apoi ceea ce li s-a părut mai reprezentativ. Propunerile erau citite la şedinţele săptămânale, pentru a obţine aprobarea întregii societăţi , condiţie fără de care piesa aleasă nu putea intra în sumar.Începu discuţia asupra condiţiei poeziei , Maiorescu aducând şi aici luminile sale ordonatoare. Aceasta este originea studiului maiorescian O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Estetica idealistă, folosind teze platoniciene şi posthegeliene din fondul comun al esteticii germane a epocii,pe care o profesa Maiorescu atunci, îşi îndeplinea misiunea. Principiile estetice prescrise de Maiorescu, aplicate cu rigoare , anunţau că sumarul antologiei se va subţia, de unde la început unii dintre membrii cenaclului erau îngrijoraţi de dimensiunile mari ale volumului. Studiul, apărut mai întâi în Convorbiri literare şi apoi în acelaşi an în volumul (Poesia română), indicând şi linii de orientare pentru viitor, a stârnit aprinse dispute, calificat fiind de unii, pe baza unor principii extraestetice, ca un act ce interzicea chiar tema patriotică în poezie, într-o epocă în care lupta pentru cucerirea indipendenţei naţionale era o problemă de prim ordin, pasionând spiritele cele mai înaintate. După afirmarea programului estetic şi social-politic, junimismul şi-a expus într-o formă concentrată ideologia.În contra direcţiei de astăzi în cultura română, publicat tot de Maiorescu în acelaşi an 1868 în Convorbiri, reprezintă o piesă de bază în donctrina ideologică junimistă, mereu completată cu studiile lui Th. Rosetti sau discursurile lui Carp, dar întotdeauna reluând sau pornind de la una din temele principale expuse în 1868. Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui Carp, junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe plan estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter negator,
ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai importante ale suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent capabil să imprime societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare. În 1874, Maiorescu , deputat şi ministru încă din 1871, se mută la Bucureşti.Societatea rămâne fără mentor, încât, notează Negruzzi, ‟‟ a fost un moment teama că societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei ‟‟. Alarma, adaugă Negruzzi, s-a dovedit falsă.Maiorescu continua să se ocupe de mersul societăţii , se îngrijea de tinerii de talent,pe care îi forma în spiritul ideologiei şi esteticii junimiste.Ba,nu o dată, se deplasa la Iaşi pentru a participa la o ‟‟junime‟‟. În acelaşi timp, Maiorescu încerca organizarea unei filiale bucureştene a Junimii, organizând la locuinţa sa reuniuni în care se făceau lecturi. Unele materiale erau expediate Convorbirilor spre publicare, Maiorescu însuşi continuând să trimită din când în când câte un articol,fără ca de acum încolo colaborarea lui să atingă frecvenţa celei din deceniul precedent.Maiorescu plecat fiind, Junimea începe să fie găzduită de I. Negruzzi , alternând săptămînal cu Pogor. Societatea primeşte membri noi dintre tinerii ieşeni. Atmosfera şedinţelor se schimbă, cei ce-şi impun acum punctul de vedere sunt tinerii, pâna mai ieri tăcuţi şi ascultători, ocupând locuri modeste în caracudă. Gazdele erau acuma Negruzzi si Gane, acceptat după lungi potestări şi lamentaţii îngrijorate. În 1885, i-a venit rândul lui Negruzzi să se mute la Bucureşti.Invitat la Universitatea din Bucureşti pentru a ocupa o catedră rămasă vacantă,după ezitări şi consultări,I.Negruzzi se mută. O dată cu el pleacă din Iaşi Convorbirile , si vechea Junime de fapt se destramă. La Bucureşti, reuniunile din casa lui Maiorescu au şi ele cu totul un alt caracter. Populate cu femei din înalta societate,de tovărăşia cărora Maiorescu nu se putea lipsi, şi de oameni politici influenţi, dar fără nici o legătură cu literatura. Nimic nu mai reanima tradiţia şedinţelor lipsite de protocol în care prima anecdota, când interlocutorii îşi zvârleau reciproc perini, caracuda şi grupul ‟‟celor zece‟‟ chestionând mereu pe lectori şi declarându-şi deschis ignoranţa.Totul acuza acum oficializare,îmbătrânire.Anul 1885 înseamnă de fapt sfârşitul Junimii ( nu şi al junimismului ), încât I. Negruzzi are într-un fel dreptate când spune : „ Societatea literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi ; ea a pierit prin plecarea mea‟‟. Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise un deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu, Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar Convorbirile literare au publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile piese ale lui Caragiale, poveştile
şi amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc. Fără a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a determina măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în sine că în acest deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de colaborarea celor trei mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost Conta, a unui sociolog şi istoric de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul deceniului al nouălea un organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de recunoaşterea şi aprecierea unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile) literare ale vremii. E momentul culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale, cucerind pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă. Realitatea este şi a fost recunoscută de chiar apologeţii junimismului : orientarea ideologică şi estetică a junimismului nu mai satisfăcea, intrând într-o criză cronică. Literatura noastră intrase într-un nou moment al evoluţiei sale , reclamând o altă, fundamental deosebită direcţie estetică. Junimismul îşi trăise veacul. În cele peste două decenii de existenţă a Junimii, organismul nostru economico-social făcuse paşi hotărâţi pe drumul evoluţiei spre capitalism. Rânduielile feudale îngemănate cu relaţii specifice capitalismului comercial, atât de mult apărate de junimism , îşi dovediseră pregnant fondul anacronic. Evoluţia – pe plan economic – trăită în aceşti ani de ţara noastră , a operat însemnate modificări şi în organismul social al României. Pe arena istoriei apăruseră clasa muncitoare, care începe să se afirme şi pe tărâm politic, aducând în mişcarea ideologică a epocii idealurile ei de clasă, concepţia ei filosofică. Convorbirile literare continuă să apară, agonizând aproape jumătate de veac.Dar numai periodic câte un număr jubiliar mai amintea de vechea Junime şi de îmbătrânitul junimism. Avea dreptate Lovinescu : „junimismul îşi încheiase ciclul”. Ceea ce publică acum Convorbiri literare , o îmbătrânită revistă academizantă, iese din sfera acestei discuţii. Postmaiorescenii , noile generaţii de junimişti prin formaţie , vor apăra mai ales idealurile estetice ale maiestrului.Pe plan sociologic şi ideologic , junimismul –cu anume corectări - a fost preluat de sămănătorism , care în estetică profesa principii în bună măsură opuse junimismului.
Junimistii si pasoptistii Junimistii au recunoscut meritele predecesorilor. Generatia pasoptista a avut un rol decisiv in procesul de modernizare a societatii romanesti, de construire a identitatii nationale, atat prin participarea activa la viata politica a tarii, cat si prin cultura, mai ales prin literatura originala, cu specific national. Pasoptistii, „oamenii inceputului de drum” (Paul Cornea), au intemeiat literatura romana moderna, au asimilat romantismul, preluand si elementele neoclasice si iluministe, au fondat speciile si genurile in literatura romana, au folosit sursele de inspiratie specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populara,valorificand in literatura culta resursele expresive ale limbii populare.In toate domeniile culturii intemeiate de pasoptisti, junimistii provoaca schimbari majore: ▪ in domeniul limbii combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August Treboniu Laurian si Timotei Cipariu;sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica; pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice; ▪ in domeniul educatiei culturale sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte („prelectiuni populare”) pe teme de istorie, filozofie, literatura, altearte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cu oratoria practicata pana atunci si pregatesc un public avizat; ▪ in domeniul literaturii isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu Maiorescu, „ cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” , reper teoretic fundamental; inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii si realizarea artistica.
Reprezentanti 1.Petre P Carp Nascut pe 29 iunie 1837 la Iași a murit pe 19 iunie 1919, in Țibănești, județul Iași, a fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.
Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la Liceul Francez.
În anul 1858 se înscrie la Facultatea de Drept si Științe Politice din cadrul Universității din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei societății Junimea (primăvara anului 1864).
A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza .
ctivat în cadrul dipA alomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori din partea Partidului Conservator.
2.Vasile Pogor
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866)
și deputat în Adunarea Constituantă din 1866. A deținut apoi funcția de prim
președinte al Curții de Apel Iași. Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași. Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a. Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium.
3.Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române. Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie. În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895). Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură. Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire, epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921). Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași. Este memorabilă intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în calitate de președinte sau secretar general. Acest „gospodar al vieții culturale”, după
cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare. Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare.
4.Theodor Rosetti
Theodor Rosetti (1837- 1923), om politic român, publicist, jurist, diplomat, fondator al Societăţii Junimea, membru de onoare al Academiei Române.
Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai veacului al XIX-lea.
S-a numărat printre fondatorii Societăţii literare Junimea, contribuind la dezvoltarea spiritului critic în literatura românească. Magistrat de elită, Rosetti a fost membru al Curţii Permanente de Arbitraj Internaţional de la Haga.
Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena Rosetti, va fi viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le urmează la Facultatea de Drept din Viena (1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris.
Este numit judecător la Tribunalul Iaşi (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel Iaşi şi prefect al judeţului Vaslui. În paralel, începând cu 11 mai 1864, Rosetti predă economie politică şi finanţe la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.
Tot odată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.
Începând cu 26 noiembrie 1873, ocupă în mai multe rânduri poziţia de consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Marele istoric Nicoale Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor Rosetti, afirmând despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare demnitate personală, unită cu cea mai desăvârşită simplicitate”.
Titu Maiorescu
Titu Maiorescu (numele complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, pe data de 15 februarie 1840. Între 1846 si 1848 Titu Maiorescu a urmat cursurile școlii primare din Craiova. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 si 1849/1850) la scoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare. Intre 1850 - 1851 , absolvind școala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Brasov .El face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brasov. În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiție.În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene.Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu.Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum. Titu Maiorescu va cunoaste la varsta tineretii o ascensiune vertiginoasa, greu sau aproape imposibil de conceput mai tarziu: profesor universitar (la Iasi) la 22 de ani, decan la 23 si rector la aceeasi varsta, academician (membru al Societatii Academice Romane) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Anii 1860 au mai insemnat pentru Maiorescu "prelectiunile populare",intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat, directoratul la Scoala Normala "Vasile Lupu" din Iasi, infiintarea, in 1867, a revistei Convorbiri Literare. Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si culturale romanesti. Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societatii “Junimea” impunandu-se ca adevaratul lui conducator ,in cadrul epocii drept indrumatorul cultural si literar. A avut preocupari multiple in ceea ce priveste literatura si limba romana. In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de
categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica. Titu Maiorescu este primul critic literar. Prin spiritul sau polemic in care au fost scrise toate studiile, reuseste sa introduca criteriul estetic in aprecierea operei literare. De asemenea, introduce criteriul universalitatii. Exemplele date sunt nu numai din literatura romana, ci si din cea universala, pentru a putea raporta literatura autohtona la aceasta. Titu Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind multe domenii. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase :limba romana ,literatura ,cultura ,estetica,filozofia.Studiile sale sunt de o importanta majora pentru literatura romana: •
“O cercetare critica asupra prozei romane de la 1867”
Cea dintai lucrare critica literara a lui Maiorescu ,studiul “O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”,contine “didactic si limpede estetica maioresciana ,ramasa neschimbata pe toata intinderea activitatii criticului “,cum afirma George Calinescu. Criticul incepe prin a stabili faptul ca fiecare arta are un material de lucru ,numai poezia nu are un material specific ,caci cuvintele sunt destinate comunicarii.Rolul poeziei este acela de a se destepta “prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului”. In conceptia lui Maiorescu,poetul trebuie sa desfasoare o adevarat lupta pentru sensibilizarea cuvantului,care tindea catre abstractizare.Criticul enumera ,oferind exemple cateva modalitati de sensibilizare a cuvantului:”alegerea cuvantului celui mai putin abstract”,utilizarea adjectivelor si adverbelor –“epitete ornante”,a personificarilor ,a comparatilor si a metaforelor. Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali:Schiller,Victor Hugo,Shakspeare,Horatiu,Heine. Maiorescu incheie prima parte a studiului prin realizarea unei distinctii clare intre politica ,”product al ratiunii” si poezie,”product al fanteziei”.Condamnate de catre critic sunt “poeziile politice” si cele “rele istorice” pentru ca sunt “lipsite de sensibilitate poetica”. •
“Comediile domnului I.L.Caragiale”(1885)
“Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu in care sunt prezentate ideile estetice ale lui Titu Maiorescu.Acum criticul isi propune sa explice din punct de vedere estetic raportul dintre arta si realitatea sociala ,raspunzand ,in acelasi timp,la intrebarea daca arta are sau nu o misiune moralizatoare. In privinta primei probleme ,cea raportului dintre arta si realitate ,criticul remarca :”Lucrarea d-luiCaradiale este originala;comediile sale pun in scena cateva tipuri din viata noastra socila de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice ,cu deprinderile lor ,cu expresiile lor ,cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”.
Maiorescu observa ca meritul lui Caragiale este acela de “a arata realitatea din partea ei comica “,prin “scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipuriloe si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale ,fara imitare sau imprumutare din alte literaturi straine.” Criticul se opreste asupra unuia dintre reprosurile care se aduc comediilor lui Caragiale ,si anume ca ar urmari scopuri politice.In acest sens ,criticul sustine ca ”... o comedie nu are nimic a face cu politica de partid ;autorul isi ia persoanele sale din societatea contemporana cum este,pune in evidenta partea comica cum o gaseste si Caragiale ,care astazi isi bate joc de fraza demagogica ,si-ar fi batut joc ieri de islic si de tombatera si isi va bate joc de fraza reactinara si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau litera incontestabil.” O alta problema pusa in discutie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale .Croticul afirma fara ezitare ca arta a avut totdeauna o inalta misiune morala si ca orice opera artistica adevarata o indeplineste ,deoarece :”Orice emotie estetica ,fie desteptata prin scultura ,fie prin pozie ,fie prin celelate arte,face pe omul stapanit de ea ,pe cata vreme este stapanit ,sa uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale”.Patrunzand in aceasta lume a fictiunii ideale ,omul distruge pentru un moment egoismul ,care este izvorul tuturor relelor si isi uita interesele individuale. Pe langa ideile estetice exprimate ,textul discutat pune in evidenta inca doua aspecte :cultura vasta a autorului ,care face referire la numeroase opere literare,sculpturale,picturi din cultura universala in demonstrarea ideilor sale ,si stilul polemic argumentativ al textului. Pornind de le opera lui I.L. Caragiale ,el demonteaza acuzatiile aduse pieselor dramaturgului si,apeland la opera acestuia ,isi construieste argumentatia pe baza unor idei filozofice pe care le stapaneste foarte bine.Avand scopul de a desfiinta afirmatiile adversarilor scriitorului,Titu Maiorescu apeleaza la unele procedee oratorice ,dintre care nu lipsesc structura ,ordonanta si logica ideilor ,folosirea unor formule prin care se realizeaza legatura dintre parti. “Comediile d-ului Caragiale ,dupa parerea noastra sunt plante adevarate ,fie tufis,fie fire de iarba,si daca au viata lor organica ,vor avea si puterea de a trai.” (Titu Maiorescu) •
“Eminescu si poeziile lui”
Studiul “Eminescu si poeziile lui” publicat in anul in care Eminescu isi incheia existenta (1889),este cel dintai studiu critic scris la noi despre marele poet. Maiorescu porneste de la constatarea ca tanara generatie “se afla astazi sub influenta operei poetice a lui Eminescu “.In prima parte Maiorcu Analizeaza personalitatea poetului Explicand-o prin firea lui “Ce a fost si a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut”.In parte a doua criticul examineaza cultura poetului aratand ca :”Eminescu este un om al timpului modern ,cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de astazi”.Tendinta de a cunoaste cultura europeana nu era insa la Eminescu “un simplu material de eruditie straina” ci era primita si asimilata in chiar “individualitatea lui intelectuala”.
Poeziile lui Eminescu exprima “o intuitie a naturii sub forma descriptiva ,o simtire de amor uneori vesela ,adeseori melancolica”.O alta costatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotica este ca “el nu vede in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil”. Sub aspectul perfectiunii “cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte”. Maiorescu socoteste ca prin cratia sa Eminescu nu ramane o voce individuala care se exprima numai pe sine pentru ca”el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie”,”poezia lui deschide o paret integranta a sufletului lor si le traieste de acum inainte in viata poporului sau”. In studiul “Eminescuu si poeziile lui” toata fiinta lui Eminescu este adunata intr-o formula memorabila:”Poetul e din nastere,fara indoiala “.Prin obiectivitate, rigoare,clarviziune si detasare ,autorul ne ofera o imagine convingatoare a personalitatii celui mai mare poet roman concluzionand ca literatura secolului al XX-lea se afla sub influenta liricii eminesciene:”Pe cat se poate emeneste prevedea literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si sub forma limbii nationale ,care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi ,va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetarii romanesti”.
•
“Directia noua in poiezia si proza romana”(1872)
•
“Asupra poeziei noastre populare”
•
“Poeti si critici”
Însemnările contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu nimic mai prejos de aceea pe care el a obţinut-o în atâtea alte domenii ale culturii naţionale. Sunt câteva orientări stilistice care devin imposibile îndată ce, după 1867, Maiorescu publică primele sale studii critice. Este adevărat că aceste studii privesc în primul rând poezia lirică, înjosită în mai multe opere contemporane şi a cărei îndrumare i se părea criticului mai urgentă. În Beţia de cuvinte, Maiorescu ne indică cu toată siguranţa neajunsul pe care unii din scriitorii timpului, moştenindu-l de la retorismul înaintaş, îl perpetuau în ignorarea nolior cerinţe ale momentului. Beţia de cuvinte este forma epigonică şi degenerată a retoricii. Ocupându-se astfel de elucurbaţiile stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu are ocazia să noteze: "În fatazia de-sale cea învăpăiată adjectivele înoată cu grămadă, şi d-sa pescuieşte cînd pe unul , cînd pe altul şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaşi teme, cu
combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date. Înţelesul rămâne acelaşi şi uneori fraza câştigă " ("Beţia de cuvinte", 1873, "Critice I”, p.235). Procedeul semnalat este renumita "amplificare", punctul principal în tehnica stilistică a retoricei. Altădată, mai târziu, când în Oratori, retori şi limbuţi (1902), criticul caracterizează pe unul din vorbitorii vremii, el îşi dă bine seama că are de-a face cu o prelungire degenerată a retoricei clasice. În locul acestor manevre oratorice, Maiorescu ar fi preferat "exactitatea şi sinceritatea discursului". Aceste ieşiri critice, oarecum întâmplătoare, definesc bine rolul lui Maiorescu în dezvoltarea prozei literare. Prin el şi după el retorismul paşoptist devine o categorie stilistică imposibilă. În răsturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoacă se îngroapă reputaţia literară a lui Heliade. Scriitorul sobru şi demn, care a fost şi unul dintre cei mai însemnaţi vorbitori ai timpului său, nu se ridică atât împotriva retoricei, cât şi împotriva degenerării ei caricaturale, făcută din ostentaţie şi intemperanţa verbală. În atelierul oratoriei găseşte Maiorescu mijloacele sale stilistice de căpetenie. Desigur, Maiorescu nu este un scriitor cu imaginaţia vie, cu paleta încărcată de culoare, deşi pe-alocuri, comparaţiile şi metaforele joacă un rol oarecare în scrisul său. Farmecul literar al operelor lui maiorescu provine din scurtimea sugestivă, din pregnanţa formulărilor sale. Maiorescu este în proza românească descoperitorul conciziunii lapidare. Scriitorul trecuse prin buna şcoală a literaturii şi limbii latine, în care va lăuda mai târziu "brevietatea lapidară, vigoarea şi energia stilului" cioplit parcă în granit. Caracterul sentenţios al prozei maioresciene este incontestabil. Expunerea sa se opreşte din când în când pentru a lua forma maximei şi apoftegamei. Nenumărate sunt sentinţele lapidare în scrisul lui Maiorescu. Astfel, vorbind despre linguşirea care înconjoară adeseori operele cele mai mediocre, Maiorescu îşi concentrează în formulă izbitoare cugetarea sa: "Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blândă fiindcă a rezervat nulităţilor despretul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii contimporane". Comparaţiile şi imaginile care apar pe alocuri sub condeiul lui Maiorescu, nu se ivesc însă, ca să spunem aşa, cu o finalitate proprie, adică pentru plăcerea scriitorului de a zugrăvi prin cuvinte şi de a evoca realitatea sensibilă. Imaginile maioresciene au fost totdeauna o funcţiune practică şi retorică; ele sunt mijloace în serviciul lucrării de comunicare a ideilor. Ele intervin în anumite momente caracteristice ale vorbirii, pentru a sprijini pe cale intuitivă raţionamentul şi pentru a smulge şi aprobarea acelora pe care expunerea abstractă de până atunci nu i-ar fi convins încă. În planul imaginaţiei maioresciene, trebuiesc amintite şi acele câteva portrete în care trăsătura fizică sprijină caracterizarea morală. De exemplu, iată-l pe Leon Negruzzi; "înalt la statură, lat la faţă şi la piept, cu umbletul balansat ca al marinarilor, cu gestul larg şi cu rîsul zgomotos al temperamentului sanguinic, era mai întîi de toate un om bun la inimă, milos, cinstit şi vesel până la uşurinţă". Oricât ar fi funcţionat pe-alocuri fantazia lui Maiorescu, darurile lui scriitoriceşti trebuiesc căutate cu precădere pe alte tărâmuri decât ale imaginii. Una din uneltele artistice pe
care le-a mânuit mai bine Maiorescu şi aceea care i-a asigurat mai multe succese este, fără îndoială, ironia lui. Să spunem îndată că ironia maioresciană este altceva decât amarnicul sarcasm al lui Heliade, altceva decât humorul mai degrabă blând al lui C. Negruzzi şi Ion Ghica, Râsul lui Maiorescu este tăios, dar demn. Este reacţia unui om care priveşte de sus pe adversari, inveselindu-se pe seama lor, dar fără să depăşească vreodată nivelul acelei urbanităţi în care se ghiceşte preocuparea omului de a se respecta mai întâi pe sine. Cum procedează ironia maioresciană? Speculând mai întâi comicul reducerii la absurd, ca atunci când în Poezia română transformă în proză unele din versurile contemporanilor săi, pentru a evidenţia mai bine absurditatea hilarianta a imaginilor cuprinse în ele.Alteori, ironia maioresciană procedează prin micşorare, prin bagatelizare. De fapt, veselia maioresciană nu urcă niciodată până la nivelul exuberanţei. Ea opune mai degrabă măsura ei exceselor de atâtea feluri ale contemporanilor
EDIŢIA MAIORESCU
Într-una din operele sale binecunoscute Paul Cornea vorbeşte despre Titu Maiorescu. Nu e nevoie să fim experţi pentru a înţelege că hotărârea lui Maiorescu de a întocmi o ediţie a poeziilor lui Eminescu nu fusese luată nici in pripă, nici la întâmplare.Criticul nu era omul care să-şi pună în joc numele si prestigiul fără încredinţarea că ceea ce face e profund necesar.De n-ar fi fost aşa,i-ar fi venit foarte uşor să găsească un apropiat sau un discipol căruia să-i dea sarcina de a scoate volumul.Faptul că, deşi suprasolicitat,supus celor mai diverse hărţuieli şi presiuni, şi-a impus cu dezinteresare o muncă ingrată şi aparent de subsidiar,neremunerată, e o dovadă că-i atribuia o valoare excepţională:voia să-l servească pe tânărul prieten lovit de un destin nenorocos,servind, în acelaşi timp,cultura română;intuia însă deopotrivă că-şi serveşte sieşi, prin legarea pe veci a numelui de al poetului genial. Iar o dată angajat în săvârşirea faptei de înaltă cuviinţă, Maiorescu era ultimul care să lase lucrurile în voie, contând pe improvizaţie ori pe favoarea zeilor. Ediţia sa, ieşită de sub tipar in decembrie 1883/1884, nu e deloc alcătuită, cum işi închipuie poate profanul, din simpla punere cap la cap a poeziilor eminesciene publicate în „‟Convorbiri‟‟. Ea constituie rodul unei elaborări bine gândite şi al unui efort laborios.
În momentul în care volumul apărea la Socec, Eminescu se afla internat într-un sanatoriu din Austria. Semnalând faptul într-o concisă prefaţă, editorul atrăgea atenţia că din această pricină poeziile nu fuseseră revizuite, aşa cum autorul „‟avea de gând să facă‟‟, „‟cel puţin‟‟ în ce priveşte bucăţile mai vechi. Dacă totuşi Maiorescu se hotărâse să publice aceste poezii „‟mai vechi‟‟ fără îndreptări, „‟aşa cum se găsesc‟‟,era dintr-un „‟simţământ de datorie literară‟‟. Acum, că poetul era bolnav, se impunea ca scrierile lui să devină accesibile, de vreme ce în întregul lor le întrupau „‟adânca simţire‟‟ şi „‟cele mai înalte gândiri într-o frumuseţe de forme, subt al cărei farmec limba româna pare a primi o nouă viaţă‟‟. Calificativul de „‟începător‟‟ avea însă pentru Maiorescu un caracter restrictiv. În adevăr, titlurile citate de el cuprind numai poezii apărute în „‟Convorbiri literare‟‟, situate între 1870 (Venere şi Madonă) şi 1879 (Rug ăciunea unui dac). Compunerile anterioare, începând cu „‟La mormântul lui Aron Pumnul‟‟ şi continuând cu 12 poezii publicate între 1866-1869 în „‟Familia‟‟ lui Iosif Vulcan le considera mai puţin decât „‟ începătoare‟‟, probabil, după expresia lui Ibrăileanu, drept „‟exerciţii de şcoală‟‟. „‟ În aceste poezii de adolescenţă Eminescu încă nu este el. Aceste poezii nu numai că sunt mult mai slabe decât cele de la „‟Venere şi Madonă‟‟ încoace, dar nici nu sunt „‟eminesciene‟‟, nici ca fond, nici ca formă‟‟. Fireşte, astăzi opinia s-a schimbat, nu în sensul că n-am recunoaşte existenţa unor distorsiuni ori denivelări în scrierile debutului, ci fiindcă regăsim şi aici, ca pretutindeni, intensitatea trăirii, fulguraţiile inspiraţiei, voinţa de a sfărâma canoanele unui limbaj căzut în rutină. Totuşi, în contextul vremii, când contestările de rea-credinţă şi criticile mioape la adresa lui Eminescu erau departe de a se fi lămurit, decizia lui Maiorescu de a alege din operă piesele cele mai reuşite, spre a oferi imaginea unui poet clasic, în deplina putere a cuvântului, devine comprehensibilă, chiar dacă nu o aprobăm. Foarte semnificativ e că editorul adaugă celor 38 poezii apărute în „‟Convorbiri literare‟‟ şi celor 6 publicate în „‟Familia‟‟, 17 poezii inedite „‟aflate pe la particulari‟‟, în fapt deţinute în totul sau în parte de criticul însuşi. Aproape toate aceste bucăţi sunt capodopere: „‟Oda‟‟, „‟Glossa‟‟, „‟Mai am un singur dor‟‟, „‟Ce te legeni codrule‟‟, „‟S-a stins viaţa falnicei Veneţii‟‟, „‟Criticilor mei‟‟, „‟Trecut-au anii‟‟ etc. Prin pondere, îndeosebi prin calitate, ele îi conferă volumului un preţ inestimabil. În ediţiile următoare, Maiorescu îşi va continua operaţia de recuperare a ineditelor eminesciene: astfel, ed. a III-a (1888) include „‟La steaua‟‟, „‟De ce nu-mi vii‟‟ şi „‟Kamadeva‟‟; ed. a V-a (1890) – „‟Diana‟‟, „‟Sara pe deal‟‟,
„‟Oricâte stele‟‟, „‟Dalila‟‟; ed. a VI-a (1892) cuprinde înca 5 poezii: „‟Nu mă-nţelegi‟‟, „‟Pe un album, între păsări‟‟, „‟Fragment‟‟, „‟Rugăciune‟‟; totalul atinge 73 poezii. Cu totul remarcabilă în ediţia Maiorescu e organizarea materiei. Criticul se străduise în acest sens şi socotea că modul de întocmire a sumarului contribuia la impresia puternică lăsată de volum. Fapt e că materialul nu e ordonat nici cronologic, nici tematic, ci pus în scenă mult mai subtil. Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi „‟stabilirea textului‟‟. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze pur şi simplu poeziile apărute în „‟Convorbiri‟‟ sau „‟Familia‟‟, ci căutând, în măsura posibilului să le colaţioneze cu manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu corectarea şpalturilor, ediţia sa conţine un număr relativ însemnat de greşeli (cca. 260 după semnalările specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul secolului trecut regulile editării critice erau la noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin urmare indulgenta şi incuria. Apoi, o serie de greşeli din mulţimea mai sus mentionată sunt derizorii - se înţelege din unghiul cititorului de rând, nu al eminescologilor, pentru care şi o literă, deplasată din loc şi îndreptată de oricine tacit, reprezintă un scandal. Nu rămâne mai puţin adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de erori care nu sunt minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate doar prin carenţa ştiinţei tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că asemenea tuturor oamenilor foarte inteligenţi şi cu personalitate puternică, Maiorescu era un prost corector; antrenat de lectură, desprins să caute tiparul sintetic al ideii sub pulverizarea formelor, el anticipa sensurile, ghicind ce trebuia „‟citit‟‟, fără să distingă totdeauna ce era realmente „‟scris‟‟. În plus, se pune întrebarea dacă, în afara erorilor involuntare, criticul n-a comis şi altele, de o natură deliberate. Este vorba de posibile imixtiuni în textul eminescian, la intervenţii autoritare, motivate de dorinţa de a corija nu transcrierea, ci însăşi scrierea poetului. Chestiunea a stârnit controverse, în special cu privire la „‟Luceafărul‟‟. Dar şi cele 6 poezii apărute întâi în „‟Familia‟‟ se înfăţişează diferit în ediţia Maiorescu. Dacă Maiorescu ar fi posedat o versiune a „‟Luceafărului‟‟ modificată de poet atunci „‟Convoribirile‟‟ ar fi reprodus-o, în loc s-o preia pe cea din Almanahul „‟României June‟‟. Reluând cu acribie problema, într-un cadru mai larg şi urmărind toate implicaţiile tezelor în conflict, Petru Creţia a ajuns la rându-i la concluzia că Maiorescu trebuie exonerat de învinuirea suprimării celor 4 strofe (modificarea Luceafărului prin eliminarea a 4 strofe: 72,82,83,84).
Nu e deci de crezut că Maiorescu a introdus modificări pentru care nu avea cauţiune: el a schimbat litere ori cuvinte fiindcă nu le-a inţeles, în alte cazuri a greşit fără voie; e insă extrem de improbabil că şi-ar fi permis să adauge ori să taie, exersându-şi magisteriul asupra unui autor de talia lui Eminescu, autor care, pe deasupra, nici nu putea riposta. Singurul său demers arbitrar pare a consta în înlocuirea titlului de „‟Scrisori‟ prin cel de „‟Satire‟‟. În rest, i se pot reproşa erori, nu însă infidelităţi. Şi tocmai pentru că erorile au grevat în decursul anilor uzul ediţiei Maiorescu, iniţiativa de a-i adăuga „‟noului tiraj‟‟ un capitol final de îndreptări pare binevenită. Să abordăm acum un alt aspect:ecoul public al primei ediţii.Toate datele concordă în a consemna un succes fulgerător,de întinse repercusiuni.Criticul însuşi işi informa sora,Emilia Humpel,că din cele 1000 exemplare tipărite se vânduseră în patru săptămâni 556 – „‟un adevărat record‟‟. Tot el îl vestea pe Eminescu, aflat într-o fază, din păcate trecătoare, de remisiune, că editorul Socec e „‟uimit‟‟ de scurgerea rapidă a tirajului. „‟De pe acum – îl avertiza Maiorescu, într-o scrisoare din 10 februarie 1884, admirabilă prin delicateţe si tact – de pe acum trebuie să te grăbeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă‟‟.Şi adaugă: „‟Poeziile d-tale, până acum îngropate în Convorbiri, sunt astăzi citite de toate cocoanele de la Palat până în mahala la Tirchileşti, şi la întoarcerea în Ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al Românilor‟‟. Aşa şi era. Răspunzând cererii presante şi în continuă creştere, Maiorescu va continua să scoată noi ediţii din nenorocire fără concursul poetului, măcinat de boală. O va face şi după moartea lui Eminescu, încercând să suplimenteze materia volumului din 1883 şi să-i înlăture greşelile. Ultima ediţie apărută în timpul vieţii sale, a 11-a, în 1913, anunţă că s-a ajuns la 14.000 exemplare. Între timp, se iviseră şi alţi editori: V.G. Mortun (1890), A.D. Xenopol (o ediţie în 1893 şi alte două fără indicarea anului). Matei Eminescu, I. Săndulescu (1908), I. Scurtu (o ediţie în 1908 şi alte 4 ulterior, dintre care două sub titlul „‟Lumină de lună‟‟, la care se gândise cândva Eminescu) etc. După o estimare aproximativă, tirajul total al ediţiilor apărute până la 1913 se situează între 36.000 şi 40.000 exemplare. Cifra e fără de precedent în analele literaturii române şi totuşi rămâne modestă, foarte modestă în raport cu ceea ce avea să aducă viitorul. Pentru a evoca acest „‟viitor‟‟ editorial, pe care l-am lăsat astăzi îndărăt, voi da o singură informaţie: de la prima apariţie editorială şi până la sfârşitul anului 1988 s-au tipărit nu mai puţin decât 570 de ediţii române şi străine ale operei lui Eminescu.
Nici una dintre ediţiile acestea, realizate cu mai multă sau mai puţină pricepere, deşi pătrunse de o aceeaşi fervoare admirativă, nici măcar integrala iniţiată de Perpessicius, n-a mai avut, n-a mai putut avea un impact asemănător ediţiei Maiorescu. Aceasta l-a impus pe Eminescu drept cel mai mare poet al românilor. Căci în pofida deshumării postumelor şi a emergenţei poetului uranic, abisal, orfic cu proiecte ciclopice, mitologii răvăşite, cu exuberanţe si eufonii ale colosalului, Eminescu trăieşte în conştiinţa multor contemporani ca o expresie a lirismului pur, a unui clasicism careşi domină melancoliile selenare şi conştiinţa tragică prin armonia cântecului şi „‟catharsis‟‟-ul distanţei contemplative.
Teoria Formelor Fără Fond Teoria formelor fără fond care exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi societate şi unitatea între fond şi formă în cultură şi dezvoltarea socială. Prin fond, Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale dar şi mentalităţile dominante şi formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora (ansamblul lor), aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă,sunt desemnate structurile instituţionale, juridice şi politice ale societăţii, sistemul educational, instituţiile culturale( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica, Academia etc), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii . În criticele sale, în capitolul “ În contra direţiei de astăzi în cultura română”(1868), tratează această problemă vitală şi de actualitae în acele timpuri. Revista “Convorbiri literare” a publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai inseminate prin care s-a caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturariului D-lui Pumnul, asupra dreptului public al românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria. În primul rand, el constată că majoritatea foilor literare şi politice sunt atât de slab redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, deoarece trăiesc şi se inspiră din ideile şi de simţămintele unei societăţi care, în opinia criticului este bazată pe neadevăr; neadevăr prezent în toate formele de manifestare a spiritului public.
Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând că se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune”. Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare:„înainte de a avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãti şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup, iluzii fãrã adevãr. Pe de altă parte, criticul subliniază, prin înlesnirea comunicărilor, "vine acum însăş cultura occidentală la noi [..] sub luminna ei biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată caricature “civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngâmfat până acum îşî vor răzbuna atrăgând cu lăcomie fondul străin din inima străină".
Singura modalitate
de scăpare este, spune Maiorescu, ca tinerimea română, cu dispreţul neadevărului de până acum, să deştepte voinţa de a pune fundamental adevărat acolo unde se află numai pretenţii iluzorii. De altfel, trebuie descurajate vehement medoicrităţile care nu duc la altceva decat la “otrăvirea” tuturor formelor de manifestare a culturii. Pentru a stărpi această nouă directie, Titu Maiorescu este de părere că, mai bine se evită existenţa unui şir de forme fără fundament, şi că în timpul în care acestea nu există, fondul neatârnat de ele s-ar putea produce în viitor şi atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit. În concluzie, criticul afirmă , ca nu sunt deloc “ bagatele” cererile sale de existenţă a unui fond pentru formele din cultura românească, şi susţine că este de datoria tinerilor vremii de a osândi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor “anteluptători” ai naţiunii.
Contradicţia lui Maiorescu Nicolae Manolescu spune că vresurile baladei “Meşterului Manole” pot avea şi un alt înţeles,că, în creaţie nu există un început unic absolut,că fiecare început presupune “un zid parasit”, adică un început anterior.El se întreabă dacă istoria culturii noastre nu decurge dintrun sacrificiu originar,ci mai degrabă este un şir de sacrificii.Manolescu crede că ne lipseşte un Homer, ca simbol al întâiului descălecat cultural deoarece cărturarii nostril suferă de obsesia începutului şi încearcă să facă ei adevăratul început.Despre Maiorescu spune că nu este “original” la fel ca alţii deoarece a vrut să construiască pe zidul “nemantuit” de predecesori, un zid mai trainic. Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii ale începutului şi niciun început indiscutabil. Omenirea este tot mai interesată să-şi găsească începuturile. Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea contradicţiile ei, deoarece un început absolut se constituie în sine, fără opoziţie, pentru că el afirmă ceva fără să nege nimic.Maiorescu afirmă negând, într-o continuă opoziţie cu “Formele fără fond” ale înaintaşilor.Structura însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului “religios” al întemeietorului îi raspunde spiritul “polemic”al celui care neagă. În limbă, Maiorescu a făcut abstracţie de starea istorică a controverselor dintre specialişti şi abea mai târziu şi-a adus aminte de ei şi i-a combatut, pe etimologişti, pe fonetişti, pe latinişti şi pe italienişti. Spiritul “religios” şi cel “polemic” nu sunt numai simultane la Maiorescu, ci de multe ori ele se confundă.Ca să fim consecvenţi, trebuie să spunem că ceea ce am numit “Contradictia lui Maiorescu” este o contradicţie lăuntrică a operei şi a personalităţii. Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor discursuri devine polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia. Apelând la Maiorescu şi la opera lui, ca la simbolul unui început trebuie să ne întrebăm prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care avem nevoie. Maiorescu este astăzi punctul de vedere al unei şcoli de importanţa structuralismului.Pentru structuralişti, criticul este gândit de critică, supus presiunii, unei ideologii şi a unui limbaj.Structuralismul se opune umanismului modern în această idee precisă: omul nu gândeşte, acţionează, vorbeşte, ca liber subiect, el este gândit, acţionat şi vorbit,deci, după expresia lui Lacan, “descentrat” ca subiect.Eroarea principală este ignorarea dialecticii.La mijloc este o contradicţie.
Maiorescu este văzut permanent ca fiind un simbol pentru început, dar să nu uităm că acest simbol implică o contradicţie internă.Exemplaritatea lui Maiorescu nu provine doar din năzuinţa de a începe absolut cultura, dar , în egală măsură, din eşecul acestei năzuinţe. Maiorescu nu este nici numai prin vocaţie începutul absolut, nici numai prin ratare, ci tocmai prin această contradicţie, care-l împinge de-o potrivă spre impresonalitate şi spre polemica, spre abstragere din condiţia sa istorică şi spre opoziţie faţă de ea, pe care el a trăit-o ca nimeni altul.Pentru ca, în ultima instanţă, contradicţia însăşi devine exemplară prin cel ce o trăieşte.Primul critic român nu poate avea alt destin decât criticii care l-au urmat.Criticul sintetizează destinul criticilor. Nicolae Manolescu spune că păstrând toate proporţiile, contradicţia lui Maiorescu este şi contradicţia lui.Manolescu a scris prin opoziţie şi nu a început cu adevărat decât după ce a polemizat.Tonul cărţii este, pe alocuri, de pledoarie, deoarece a scrie prin opoziţie nu înseamnă doar a respinge, ci şi a apăra. Dintr-un punct de vedere absolut, cartea este un eşec,dar un eşec de care Manolescu a fost conştient.Fiind conştient de această contradicţie, el şi-a asumat-o şi a transformat-o într-o condiţie necesară.De aceea, Manolescu îl vede pe Maiorescu criticul exemplar.În condiţiile în care cultura romană începe de mai multe ori în fiecare secol, dar fără să aibă niciodată conştiinţă începutului dintâi, nu se poate vorbii de o libertate a criticului de circumstanţe.Dacă sunt scriitori care au iluzia libertăţii, criticii sunt mai lucizi şi mai sceptici şi se lasă zidiţi în timpul lor cu bună-ştiinţă, convinşi că nu au de ales.Legenda înfăţişează mai multe sfârşituri pentru Manole, dar unul singur pentru Ana. Niciun mare critic român nu a putut să fie numai impersonal;polemica a fost întotdeauna actuală.Este semnificativ că, la Maiorescu însuşi, ne întoarcem mai des ca la cel care a pus capăt culturii vechi, decât ca la întemeietorul culturii noi.Polemistul a fost necontenit preferatul cititorului, şi cele mai multe exemple de stil maiorescian s-au tras din polemici.”Pendantul” pozitiv al ironiei lui Maiorescu a fost rareori luat în considerare.Când spunem o data la un sfert de secol”avem nevoie de un Maiorescu”, ne gândim, aproape fără excepţie, ca avem nevoie de cineva care să lupte contra tiraniei mediocrităţii.Creatorul de cultură Maiorescu nu este simţit ca o ficţiune la fel de necesară cum este simţit polemistul Maiorescu. În 1869, Maiorescu scria în apărarea “criticii”, a polemicii, următoarele cuvinte: “Din momentul în care se recunoaşte că santem în tranzitiune, din acel moment se recunoaşte şi legitimitatea criticii şi se osândeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor fără nicio luptă şi care, văzând răul, îl măguleşte, cu speranţa că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni;căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu existenţa sa privata, de toate zilele, care mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea şi nefericirea naţiunii din care s-a nascut. Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu rezultă că se poate justifica.
Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă.De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de poezii, ni se obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici! Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înţelesul ce se dă cuvântului mic.Dacă e vorva de cantitate sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensive, atunci toate începuturile sunt mari”
În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te smulge departe în larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi.” Suntem obligati să trăim în prezent deoarece o eventuală abstragere se numeşte laşitate.Fiecare descoperire este de fapt o redescoperire.Avem conştiinţa că începem mereu şi scepticism faţă de toate începuturile.Noi trăim în cultul provizoriului şi al relativului.Sub orice construcţie pe care o începem bănuim că a fost cândva “un zid părăsit şi neisprăvit”
“Ceea ce a trebuit să placă străinilor in poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu şi Şerbănescu şi novelele lui Slavici , Negruzzi şi Gane este , pe lângă măsura lor estetică , originalitatea lor naţională. Toţi autorii aceştia , părăsind oarba imitare a concepţiunilor stăine, s-au inspiriat de viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este , ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui entice . Acest element original al materiei , îmbrăcat în forma estetică a artei universale , păstrând şi în acestă formă ca o rămăşiţă din pământul său primitiv , a trebuit să încânte pe tot omul luminat şi să atragă simpatica lui luare aminte asupra poporului nostru. Căci orce individualitate de popor îşi are valoarea ei absolută , şi îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei “ ( Titu Maiorescu : Literatura română şi străinătatea )
Convorbiri Literare
Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi,în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor clasici:Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a epocii. Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început bilunar,în 16 pagini,într-un tiraj de 300 de exemplare.Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă Dacia literară,care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul număr,Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă,amatoristă chiar.Revista nu este exclusiv literară;ea acorda un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi general culturale,înscriindu-se în curentul epocii. Printre primii autori de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon Negruzzi, M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua linie valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri,care îşi publică începând cu nr.20 “Cânticele comice”.Rar ,revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice cele mai remarcabile producţii literare ale momentului: 1868-Alecsandri,încredinţează colegilor săi Pastelurile,iar în 1872-poemul istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea cu Eminescu ( Venere şi Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei poeme îi furnizau lui Maiorescu argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia semnalată în 1872. Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu,pe ardeleanul Slavici,care îşi publică aici poveştile şi basmele populare,apoi nuvelistica exemplară:Popa Tanda,Scormon,Budulea Taichii(1880).Revista publică nuvela lui Eminescu-Sărmanul Dionis,apoi Făt-Frumos din lacrimă.Direcţia nouă a prozei româneşti(anticipată de Maiorescu
din 1872) este spectaculos ilustrată în pag. revistei care publică jurnalul lui AlecsandriCălatorie în Africa şi apoi poveştile,nuvelele şi Amintirile lui Creangă. Nu trebuie omise nici ScrisorileCătre V.Alecsandri ale lui I. Ghica. Dramaturgia este strălucit ilustrată de Convorbiri,prin publicarea integrală a pieselor lui Caragiale, începând cu Noaptea furtunoasă (1879),dar şi a creaţiilor teatrale târzii ale lui Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a lumii (Homer,Ovidius,Lamartine,Shakespeare,Schiller,Goethe,Byron,Baudelaire şi mulţi alţii) şi nici literatura populară. Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică,cele mai spectaculoase intervenţii fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică. Maiorescu le inaugurase prin studiul său Despre scrierea limbii române.Revista mai găzduieşte Critica ortografiei dlui Cipariu,urmat apoi de o întreagă serie de studii maioresciene.Dar mentorul Junimii nu a dus singur această bătălie extrem de importantă pentru dezvoltarea viitoare a limbii româneşti.A ţinut să i se alăture filologul Vasile Burlă,cu nişte Observări polemice asupra gramaticei limbei române de T. Cipariu,urmate de un protest Contra ortografiei impuse şcoalelor române din Moldova de Ministerul Instrucţiunii Publice. Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să creeze cadrul cel mai propice apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor asigura longevitatea acestor preocupări în paginile Convorbirilor.Totodată,în cadrul cenaclurilor sunt stimulate discuţii pe teme istoriografice,preocupări care au creat premisele apariţiei în cercul junimist şi implicit în paginile Convorbirilor a unei generaţii de istorici,între care Xenopol şi apoi N. Iorga. Nu lipsesc însă nici preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici încredinţa Convorbirilor ale sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu publica în 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885) a fost o tribună fără precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în repetate rânduri de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit să rămână o publicaţie literară şi ştiinţifică. Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el şi Convorbirile,mutare ce avea să consolideze şi mai mult noua filială.Noul cerc intelectual va furniza Convorbirilor material ştiinţific din
plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică,dar şi economie politică sau studii juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o consacrase.Cei mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu mai dăduse după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se abţine de la scris după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu de stabilit data naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa de influenţă,dorind să formeze o nouă Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical orientarea.Acesta este practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se încheiase. Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
Junimea si Convorbiri literare Societatea Junimea si “Convorbiri literare” au jucat in literaturaromana un rol considerabil.Ele au creat un mod de a intelege cultura ,care a primit numele de spirit junimist. 1)Junimistii sunt intelectuali cu pregatire filozofica,oameni foarte cultivati si la curent cu evolutia stiintei si a literaturii. Inclinatia lor spre filozofie inseamna preferinta pentru idei generale. Ei nu sunt specialisti ingusti si isi pun problemele generale ale societatii si culturii romane. Cand mai tinerii membri ai societatii aduc o pregatire de specialitate mai buna, ei se lovesc de o oarecare rezistenta a fondatorilor,care prefera speculatia genearala a analizelor de specialitate stricta. De altfel,Maiorescu indruma pe poetul Eminescu sa studieze filozofia,iar pe istoricul A. D. Xenopol, sa studieze,pe langa istorie si drept,filozofia. 2)Oratoria junimista pleaca de la combaterea modului de a vorbi in public a generatiei anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii demagogice insuportabile(criticate si de
Caragiale in piese sale). Junimistii isi bazeaza vorbirea publica pe un control sever al expresiei. La “prelectiunile populare” vorbitorul venea neobservat de ascultatori, isi facea aparitia pescena exact la ora fixata, vorbea 50 de minute,fara sa citeasca sau sa rercurga la paharul de apa obisnuit,apoi disparea la fel de misterios. Tinuta vorbitorului era ingrijita, chiar solemna. Cuvantarea era riguros intocmita.Nimic de prisos, nici o fraza in plus. Acest sistem a fost prelungit de junimisti, cand au intrat in politica, si in sedintele parlamentului, ei fiind socotiti printre primii oratori parlamentari. Titu Maiorescu si Petre Carp au creat un stil(exact,ironic,laconic) al discursului de acest gen, presarat deformule memorabile. Maiorescu a scris un articol celebru in 1902,”Oratori,retori si limbuti”, in care face o scurta istorie a oratoriei parlamentare romanesti, distingand pe vorbitorii care aveau ceva de spus (adevaratii oratori) de cei care vorbesc doar ca sa vorbeasca(limbutii); intre acestia, la jumatatea distantei, se afla, dupa parerea lui Maiorescu,”retorii”,nici cu adevarat oratori,nici numai simpli limbuti .3)Clasicismul, in forme academice, al spiritului junimist e legat inprimul rand de vocatia pedagogica si universitara a lui Maiorescu si amultora dintre studentii sai. Junimea si ”Convorbirile” incurajeaza literatura clasicista, atat in sensul ca apartine curentului clasic propriu-zis, cat maiales in acela ca e ”clasata”, adica acceptata de cei mai multi ca valoroasa.Dar nu e vorba doar de aceasta preferinta, ci de credinta lui Maiorescu ca o literatura si o critica nationala trebuie sa educe spiritul public, cultivandu-i deprinderi corecte, din care cauza ele trebuie se indeplineasca unele conditii esentiale: literatura sa fie indiscutabila, sub raportul valorii, iar critica sa fie academica, serioasa, metodica. 4)Dar acest academism(aceasta seriozitate fundamentala, in tot ce intreprindea, a lui Maiorescu) nu exclude, ci, din contra, presupune ironia.Am vazut ca cenaclul junimist cultiva gluma, anecdota, zeflemeaua.Junimistii spuneau ca in grupul lor “intra cine vrea, ramane cine poate”(adica cine rezista ironiilor). E vorba insa nu numai de latura aceasta hazliea lucrurilor, ci de o convingere mai profunda a lui Maiorescu si a celorlalti ca nu se poate construi nimic, pe o baza noua, fara a distruge mai intai, cu ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecatile si ideile gresite. Junimistii au fost mari polemisti. Ei au inceput intotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una din tintele ironiei lui Maiorescu a fost “betia de cuvinte”. Sub acest titlu,Maiorescu a scris un celebru articol polemic contra delirului verbal, a limbutiei fara continut, din multe studii de specialitate ale vremii.
5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii in problemele culturii, care este cunoscuta sub numele de spirit critic. Uneori acest spiritcritic a fost considerat ca un criticism. Criticism inseamna critica exagerata.Spiritual junimist a fost legat adesea in trecut de exagerarea criticii si membrii societatii, acuzati ca nu iubesc nimic, stramband din nas la tot, ca sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost partizanii spiritului critic in cultura, adica a acelei atitudini care priveste totul in fata, lucid, care nu se imbata cu apa rece, cum spune proverbul, si nu admite nimic decat subrezerva discutie si argumentatiei temeinice. Aceasta pozitie le-a fost inspirata junimistilor de o anumita evolutie a societatii si gandirii omenesti in epocile precedente.
Critici
